RECENZII LITERATURĂ ROMÂNĂ
Sub puterea mirărilor “La gurile Africii” de Grigore Ilisei
iteratura de călătorie este un tip aparte de literatură. Ea se naşte la confluenţa dintre istorie, geografie, mitologie, demers social, analiză politică, studiu al mentalităţilor, percepţie culturală. Ca autor al unui astfel de text e necesar să ai spirit de observaţie “cu asupra de măsură” cum îi place scriitorului Grigore Ilisei să afirme, insaţietate pentru detalii, simţ al contrastelor, dar să deţii deopotrivă instrumentele cercetării de profil şi ale documentării. Specificul nu se limitează la autor, nu numai acesta e dintr-o categorie aparte, ci şi lectorul, avid de informaţie, dar şi tentat de poezia spaţiilor nou descoperite, capabil deopotrivă să recepteze impresiile altcuiva sau să le suprapună cu ale sale, personale. Se decelează astfel două tipuri de lectură caracteristice jurnalului de călătorie: lectura de iniţiere, de descoperire şi cea de recunoaştere, prin raportare, pentru cel care e deja familiarizat cu spaţiul descris prin experienţa personală. Acestora li se subsumează o altă serie de tipuri de lectură, suprapuse, în funcţie de focalizarea propusă într-o secvenţă sau alta. Efortului autorului de a înfăţişa complexitatea unei lumi din perspective diferite (ca istoric, sociolog, geograf, om de cultură) îi corespunde acela al lectorului de a fi succesiv destinatarul tuturor acestora. În lumea de azi, misiunea autorului de memorial de călătorie e încă şi mai dificilă, pentru că el are de luptat cu prejudecăţile instituite prin proliferarea reclamelor turistice sau cu anticipările limitative ale impresiilor de călătorie prefabricate. Grigore Ilisei, autorul volumului La gurile Africii e pe deplin conştient de acest fapt, aşa încât discursul său se fundamentează prin asumare. De aici, nevoia de a statua, dintru început, un adevărat crez al călătorului: “Voi privi, voi asculta şi, mai cu seamă, voi medita la cele văzute, auzite, încercând să dibui firul de drum pe care să merg şi încotro să mă îndrept”.
L
Demersul autorului de jurnal de călătorie devine cu atât mai complex când are de a face cu o ţară cum este Tunisia care ”se străduieşţte să ţină în echilibru elemente ce par nu numai discordante, ci chiar potrivnice”, dar care paradoxal, pentru cel venit dintr-o altă parte a lumii în spaţiul african receptat pe fundalul mentalităţii arabe “estompează şocurile şi înlesneşte dialogul”. Contrastele acestei lumi “sunt izbitoare, dar nu ştirbesc armonia lumii preţuitoare şi iubitoare voluptoasă a contrariilor”. De aici tendinţa călătorului de a vedea dincolo de lucruri, de a depăşi şi demasca aparenţele. Iată câteva aspecte fundamentale
ALECART
14
dezvăluite în esenţa lor, constant, de-a lungul însemnărilor ce alcătuiesc volumul: în arhitectura modernă tunisiană ghicim elementele vechi de tradiţie sudică mediteraneană, autostrăzile camuflează vechile drumuri, şoferii de azi sunt strămoşii care “ alergau năvalnic pe cai înspumaţi, legendarii pur sînge arabi”, “domni în costume Armani” disimulează “berberi sau arabi în şalvari”, civilizaţia însăşi maschează reminescenţele tribale. Cartea debutează cu situarea în spaţiu de la nivelul planiglobului. Din zborul avionului sunt culese şi primele impesii. Urmează un excurs istoric din date care se află la limita dintre realitate şi mit, care vor contrapuncta întreg textul. Autorul devine conştient de natura iniţiatică a demersului său, de descoperire a unei lumi care nu se limitează la o ţară. De aici natura simbolică a titlului La gurile Africii, semnificând tocmai ideea de zonă de impact. Traiectoria descoperirii acestei lumi va fi marcată de oraşe şi locuri vizitate succcesiv. Un topos care traduce de asemenea contrastul, dar care reprezintă şi liantul dintre acestea sunt drumurile, vechile “căi de mătase” unde “se frige carnea ca în cea mai deplină sălbăticie”. De fapt “şoselele sunt presărate de târguri improvizate, locuri unde crescătorii de ovine vând animale destinate sacrificiului.” Nu numai spaţialitatea are atribute aparte, în Tunisia şi timpul se măsoară altfel. Un singur exemplu: succesiunea anotimpurilor într-o ţară fără iarnă face ca primăvara să nu se ivească “timid şi şovăitor de sub zdrenţele albe ale iernaticului”, ci să fie “pornire în galop de tabun din stepele îndepărtate şi sălbatice ale Asiei”.
O puternică impresie creează Tunis, care e perceput prin prisma detaliilor arhitecturale, a reminescenţelor civilizaţiei franceze, a clădirilor emblematice şi a vegetalului suprapus acestora. El devine “un mixtum compositum de arhitectură”, iar esenţa oraşului e concentrată în Medina. Am putea spune parafrazând că eternitatea Tunisului s-a născut în labirintica medină, un alt fel de matrice spaţială. Medina e totodată şi oaza Tunisului. Urmărind felul în care scriitorul îşi apropie spaţiul vom descoperi o constantă, tendinţa de găsi familiarul în elementele necunoscute. În Medina, autorul regăseşte atmosfera de iarmaroc, ce-i drept arăbesc, iar la frizerie recunoaşte “pe Veissman şi dugheana lui din Fălticeni”, rezonanţe ale locurilor de origine. Apetenţa pentru pitoresc este pe deplin satisfăcută aici unde “faci o baie de autentic”. Nimic nu scapă ochiului avid de culoare: cafenelele şi taifasul, covoarele fermecate, dar atracţia supremă sunt negustorii din bazar “adevăraţi vrăjitori ai