este grosolan în munca de a stăpîni - suita lor, mîna lor dreaptă, învăţăceii lor cei mai buni. încă o dată spus, în toate acestea nu este nimic arbitrar, nimic „făcut"; ceea ce este altul, este făcut - atunci, natura a fost distrusă... Ordinea de castă, ordinea rangurilor, formulează numai legea supremă a vieţii însăşi: separarea celor trei tipuri este necesară pentru păstrarea societăţii, pentru a face cu putinţă tipul mai înalt şi cel mai înalt - inegalitatea drepturilor este prima condiţie pentru a exista drepturi, în general. Un drept este un privilegiu. In felul său de a fi, fiecare îşi găseşte şi privilegiul său. Să nu NIETZSCHE
ANTICHRISTUL dispreţuim privilegiile mediocrilor. Cu cît ajungem mai sus, viaţa devine mereu mai aspră - creşte frigul, creşte responsabilitatea. O cultură superioară este ca o piramidă; ea nu poate sta decît pe o bază largă, ea are nevoie, înainte de toate, ca o condiţie a sa, de o mediocritate puternică şi sănătos consolidată. MeşteşuguL, comerţul, agricultura, ştiinţa, cea mai mare parte a artelor, într-un cuvînt, întregul conţinut al activităţilor profesionale este compatibil numai cu mediocritatea în putere şi în dorinţă; ar fi deplasat să trecem în rîndul excepţiilor lucruri asemănătoare, instinctul ce aparţine acestora ar contrazice atît aristocratismul, cît şi anarhismul. Ca omul să fie o utilitate publică, o roată, o funcţie, pentru asta e nevoie de-o determinare naturală: nu societatea, ci acel fel de fericire de care numai cei mai mulţi sunt capabili face din ei nişte maşini inteligente. Pentru mediocri, a fi şters este o fericire; măiestria în ceva anume, specializarea este un instinct natural. Ar fi total nedemn pentru un spirit mai profund să vadă în mediocritatea ca atare o obiecţie în sine, este prima necesitate ca excepţia să poată fi dată: o cultură înaltă este determinată de aceasta. Dacă un om de excepţie se poartă tocmai cu mediocrii mai delicat decît cu sine însuşi şi cu cei egali lui, aceasta nu este numai o curtoazie a inimii -aceasta este pur şi simplu datoria, sa117... Pe cine urăsc mai mult dintre adunăturile de astăzi? Adunătura socialistă, apostolii Ciandala, cei care îngroapă instinctul, plăcerea, sentimentul de satisfacţie al muncitorului cu mărunta lor existenţă - care îl fac invidios, îl învaţă să se răzbune... Nedreptatea nu se află niciodată în drepturile inegale, ci se află în pretenţia la drepturi „egale"... Ce este râu} Am mai spus-o deja: tot ceea ce provine din slăbiciune, invidie, răzbunare. Anarhistul şi creştinul au o origine comună... 117
datoria sa - expresie din Afinităţi elective, de Goethe.
94
58. Tn realitate, se face o deosebire după scopul în care se Xminte: dacă, cu aceasta, păstrăm sau distrugem ceva. Se poate pune o perfectă egalitate între creştin şi anarhist: scopul lor, instinctul lor este orientat numai înspre distrugere. Dovada pentru această afirmaţie trebuie doar scoasă din istorie: ea o conţine cu o precizie înspăimîn-tătoare. Tocmai am cunoscut o legislaţie religioasă al cărei scop a fost ca determinarea supremă a propăşirii vieţii, o mare organizare a societăţii, să fie „eternizată" creştinismul şi-a găsit misiunea sa tocmai în distrugerea unei asemenea organizări, întrucît ea face viaţa să prospere. Acolo, rezultatele raţiunii, vreme de ani îndelungaţi de experimente şi nesiguranţă, trebuiau să sprijine nevoile cele mai îndepărtate, iar roadele atît de mari, bogate şi depline pe cît era cu putinţă, trebuiau adăpostite: aici, a fost invers, în timpul nopţii roadele au fost otrăvite... Ceea ce exista: aereperenniusm, adică imperium Romanum, cea mai măreaţă formă de organizare din cîte s-au realizat pînă acum în nişte condiţii dificile, în comparaţie cu care tot ce i-a premers şi tot ce i-a succedat este numai cîrpăceală, lucru nedesăvîrşit, diletantism - fiecare sfînt anarhist şi-a făcut o „pietate" din a distruge „lumea", ceea ce înseamnă imperium romanum, pînă ce nu mai rămîne piatră pe piatră - pînă cînd germanii şi alţi mitocani să poată deveni stă-pini peste el... Creştinul şi anarhistul: amîndoi nişte deca-dents, amîndoi incapabili de a acţiona altfel decît dizolvant, otrăvitor, vătămător, sugînd sînge, amîndoi avînd ură de moarte împotriva a tot ce există, a ceea ce este mare, a ceea ce durează, a ceea ce promite un viitor vieţii... Creşti118
aereperennius - mai durabil decît arama. Vers din Horaţiu, Ode ~ »Exegi monumentum aere perennius" (III, XXX, vi)„Un monument înălţat-am, care e mai veşnic decît arama" (în Horaţiu, op.cit., v°l- I, trad. de Traian Costa).
95 NIETZSCHE