NIETZSCHE
„scrierea sfîntă". Deja lui Moise i s-a arătat „voinţa lui Dum-: nezeu"... Oare ce s-a întîmplat? Cu rigoare, cu pedanterie, i preotul a formulat, o dată pentru totdeauna, pînă şi marile şi micile impozite ce trebuiau să-i fie plătite (nu sunt de uitat cele mai gustoase bucăţi de carne, căci preotul este un mare mîncător de biftecuri), ceea ce el a vrut, „aceea este voinţa lui Dumnezeu"... Pornind de aici, toate lucrurile din viaţă au fost astfel orînduite, încît preotul devine pretutindeni de neînlăturat, în toate evenimentele fireşti ale vieţii, la naştere, căsătorie, boală, moarte, ca să nu mai vorbim de „jertfă" (ospăţul), apare parazitul sacru, pentru a le falsifica''1 - în limbajul său: pentru a le „sfinţi"... Aceasta trebuie înţeles | astfel: orice obicei firesc, orice instituţie naturală (stat, ordi- j ne de drept, căsătorie, ajutor medical şi social), oricare din cerinţele reclamate de instinctul vieţii, pe scurt, tot ceea ce i îşi are valoarea în sine este făcut, datorită parazitismului preotului (sau „ordinii morale universale"), să-şi piardă fundamental valoarea, ajunge contrar valorii: este nevoie ulterior de o sancţiune - este necesară o putere care conferă valoare, care neagă natura aflată în acestea, care tocmai prin aceasta creea-! ză, mai întîi, valoarea... Preotul devalorizează, desacrali-l zează natura: acesta constituie preţul pentru că el există în general... Nesupunerea faţă de Dumnezeu, adică faţă de preot, faţă de „lege", primeşte numele de „păcat"; instru-J mentele care servesc pentru „reîmpăcarea cu Dumnezeu" j sunt, cum este de aşteptat, instrumentele^irin care supunerea faţă de preoţi este garantată într-un mod şi mai temeinic: singur preotul poate „mîntui"... Privind lucrurile din punct de vedere psihologic, în orice societate organizată preoţeşte, „păcatul" este indispensabil: de fapt, el constituie pîrghiile puterii, preotul trăieşte de pe urma păcatelor, el 1 are nevoie să se „păcătuiască"... Principiul suprem sună: „Dumnezeu iartă pe acela care face penitenţă" - altfel spus: I pe acela care se supune preotului. ^pentru a le falsifica - în sensul de a le îndrepta împotriva naturii! din om. ANTICHRISTUL
27. Creştinismul a crescut pe un asemenea teren fals, unde întreaga natură, orice valoare naturală, orice realitate aveau împotriva lor instinctul cel mai adînc al clasei dominante, ca o formă a urii de moarte faţă de realitate, care pînă acum nu a fost depăşită. „Poporul sfînt", care pentru toate lucrurile a păstrat numai valori preoţeşti, numai cuvinte preoţeşti şi care, cu o consecvenţă logică de tip silogistic, inspirat de groază, a îndepărtat de la sine ca pe ceva „nesfînt", ca „lume", ca „păcat", tot ceea ce durează pe pămînt ca putere - acest popor a dat naştere pentru instinctul său unei ultime formule, care a fost logică pînă la negarea de sine: s-a negat în creştinism pînă şi ultima formă a realităţii, „poporul sfînt", „poporul ales", realitatea iudaică însăşi. Cazul este unul de prim rang: mica mişcare revoluţionară care a fost botezată cu numele lui Isus din Nazaret este, încă o dată, o expresie a instinctului iudaic - altfel spus, instinctul preoţesc care nu mai suportă preotul ca realitate, inventarea unei forme de existenţă şi mai absconsă, a unei viziunii a lumii încă şi mai nereale decît cea pe care o determină organizaţia unei Biserici. Creştinismul neagă Biserica... Nu văd împotriva cui a fost îndreptată răscoala al cărei cap este socotit, pe bună dreptate sau în mod eronat, Isus, dacă ea nu a fost o răscoală împotriva bisericii iudaice -„biserică" luată aici exact în sensul în care astăzi noi luăm cuvîntul. A fost o răscoală împotriva „celor buni şi drepţi", contra „sfîntului Israel", împotriva ierarhiei societăţii, nu împotriva corupţiei acesteia, ci împotriva castei, a privilegiului, ordinii, formulelor; a fost necredinţa în „oamenii superiori", un Nu rostit împotriva a tot ceea ce a fost preot sau teolog. Dar tocmai ierarhia, care prin aceasta, fie şi numai pentru o clipă, a fost pusă în discuţie, era stîlpul care, in mijlocul „apelor", a permis poporului iudeu să existe şi 43 NIETZSCHE ĂNTICHRISTUL
în continuare, ultima posibilitate, dobîndită anevoios, de a supravieţui, reziduul propriei sale existenţe politice; un atac împotriva acesteia era un atac împotriva celui mai adînc instinct popular, împotriva celei mai tenace voinţe populare de viaţă din cîte-au existat vreodată pe pămînt. Acest anarhist sfînt care a chemat poporul de rînd, repudiaţii şi „păcătoşii", Ciandala, la împotrivire faţă de ordinea dominantă - într-un limbaj care, în caz că Evangheliile ar fi demne de crezare, ar duce încă şi astăzi în Siberia - a fost un criminal politic, atît cît într-o comunitate absurd de nepolitică era cu putinţă un criminal politic. Aceasta 1-a dus pe cruce: ca dovadă, inscripţia de pe cruce. El a murit pentru vina sa lipseşte orice temei pentru ceea ce se susţine atît de des c-ar fi murit pentru vina altora.
28.