Cotropitorii
R
personal
Metamorfoza spaţiului ocupat de film.
A
De Ana Ularu
m fost cărată la filmări de la patru ani, mama fiind sceno‑ grafă. Am început să joc la nouă. În cei 14 ani de atunci am bifat o serie de situaţii pe care noi, actorii, le conside‑ răm fireşti. Am plimbat un curcan dresat printr‑o clinică de geriatrie. Am aţipit într‑o celulă de maximă securitate, la câţiva paşi de câteva sute de infractori cu grad alar‑ mant de periculozitate. M‑am bătut destul de violent cu un scenarist talentat în scara unui bloc în care locuiau oameni respectabili. Am fost jefuită în banca înscenată în Sala Palatului. M‑am ferit din calea unui tren în uzina Faur, în timp ce iubita mea sus‑menţi‑ onată mamă transforma geografii cu ajutorul unui buldozer. (Ulterior, a luat cu asalt Gara de Nord.) Şi apropo, sunt proprietara de drept a Berlinului, indiscutabil, ireversibil. Inclusiv sectorul Marzahn, cu prietenii skin‑heads, şi roata mare de carusel. Vreau să vă vorbesc despre poporul cotropitor numit echipa de filmare. Suntem mulţi, ierarhizaţi şi distribuiţi suprinzător de bine – avem echipament de anduranţă, supravieţuim pe cafea, sandvişuri şi saleuri, vorbim o limbă ciudată care vă va părea familiară, dar al cărei jargon psihedelico‑stupid vă
va contraria. Nu ne mai mirăm de mai nimic şi ne declarăm invadatori gălăgioşi dar blânzi, temporari dar temerari. Venim cu propria sursă de curent, avem nevoie doar de apă (uneori) şi de răbdarea voastră. Nu există spaţiu sau comunitate care să nu sufere o metamorfoză în momentul în care apar „ăştia cu fil‑ marea”. Suntem un element deranjant, pentru că dăm peste cap pentru câteva ore (sau zile, dar asta nu tre‑ buie să ştiţi până n‑avem autorizaţie de la Primărie) o rutină. Dezbinăm involuntar opinii, vorbim mult, tare şi adesea fără rost, luminăm orbitor (prin waţi), facem gunoi (dar îl strângem, promitem), deterio‑ răm realul. Pe frontul nostru se naşte o familiaritate înduioşătoare cu locul. Întotdeauna spaţiul în care am filmat a păstrat, chiar şi după stingerea luminilor, aura unui cămin‑platou. (Aşa mi‑am însuşit zeci de proprietăţi neaşteptate – vezi capitala Germaniei.) Parcursul e în sine un ritual. Ajung într‑un loc, mai mult sau mai puţin adormită şi emoţionată de ce urmează. Înregistrez obiectivele principale: cafea (ca‑ tering), machiaj, costume, toaletă, scaune de plastic/ rulotă, adunarea de câini/porumbei comunitari cu care voi împărţi hrana. Timid, salut în dreapta şi în stânga, încercând să ignor cele câteva priviri acuza‑ toare ale riveranilor. Sau pacienţilor. Sau doctorilor. Sau deţinuţilor. Mă agăţ de orice îmi pare fascinant, creând un refugiu temporar. dor • primăvară 2011 • 71