Page 48

după cum spune legenda. Iisus a binecuvântat pâinea şi vinul de la masă, le‑a întins ucenicilor şi le‑a spus să mănânce şi să bea. Le oferea, meta‑ foric, trupul şi sângele său pentru a se curăţa de păcate. Împărtăşania se poate face numai după o perioadă de post, urmată de spovedanie, când creştinul se duce singur în faţa preotului şi îi mărturiseşte acestuia păcatele săvârşite. Aflasem lucrurile astea de la şcoală. M‑am dus atunci la un preot dintr‑un sat vecin ca să‑mi mărturisesc păcatele, pentru că nu se obişnuieşte ca familia preotului să i se spovedească acestuia. Era înainte de Paşti, ţinusem post o săptă‑ mână şi nu prea ştiam ce păcate aveam. Învăţasem cele zece porunci şi cele şapte păcate capitale şi îmi imaginam că dacă am făcut ceva rău, trebuie să se regăsească pe una dintre aceste liste. Preotul la care m‑am dus a citit o rugăciune dintr‑o carte şi mi‑a spus să zic ce am pe suflet. – Am minţit, am spus. – Da, a spus el. – Am vorbit urât. – Da. – Uit să‑mi spun rugăciunile câteodată. – Da. (Pauză lungă.) Atât? – Da. A mai spus o rugăciune, mi‑a dat să pup crucea pe care o ţinea în mână şi m‑a trimis acasă. O nimi‑ ca toată. M‑am spovedit în anii următori şi la alţi preoţi şi scenariul era cam acelaşi. Unii mă întrebau dacă mi‑am supărat părinţii, dacă m‑am certat cu cineva şi de fiecare dată mă iertau de păcate şi îmi dădeau voie să mă împărtăşesc. De fiecare dată ie‑ şeam din biserică la fel cum intrasem, nici vorbă de uşurarea despre care auzisem că se aşază în suflet după ce îţi mărturiseşti păcatele. În clasa a IX-a m‑am împrietenit repede şi pe viaţă cu tiza mea, Smaranda, opusul meu absolut: vorbăreaţă, acidă, cu capul plin de filozofie şi atee. Ea a fost prima care mi‑a spus pe şleau că preoţii pot fi ipocriţi, că biserica e o invenţie şi că Dumne‑ zeu nici nu există. O fi tata un om bun, mi‑a zis, dar s‑a cam înşelat când a crezut povestea cu Iisus cel înviat. Avea un dispreţ evident şi de neclintit pentru tot ce crezusem eu că era adevărat. Sau pentru ce încercasem să cred că e adevărat. Că nu mi‑era prea clar. Şi nici ea nu m‑a convins cu filozofii ei, cu Darwin şi ce mi‑a mai dat să citesc. Din punctul meu de vedere, oricare variantă putea să fie la fel de adevărată şi nu exista nicio cale să se demonstreze dincolo de orice îndoială cine avea dreptate. Nu vedeam decât că tata a crezut în Dumnezeu, a ales să‑l urmeze şi a ajuns preot. Smaranda credea în Heidegger, a ales să‑l urmeze şi eram curioasă unde va ajunge (azi face un doctorat în filozofie în SUA). Eu încă nu credeam în ceva cu atâta tărie. Am continuat să mă duc când şi când la biserică pentru a‑l mulţumi pe tata, să mă spovedesc şi să mă împărtăşesc din aceleaşi motive. Dacă ştiam ce are 46 • dor • primăvară 2010

de făcut un bun creştin şi dacă reuşeam să fac şi eu câte puţin din toate, atunci eram şi eu un bun creş‑ tin. Iar dacă nu, oricum Dumnezeu era bun şi ierta orice. Din tot ce ştiam despre El, asta îmi plăcea cel mai mult.

M

‑am simţit mai aproape de divinitate când am renunţat la rugăciunile de seară standard şi am început să‑i povestesc lui Dumnezeu ce făceam ziua şi cum credeam eu că greşisem faţă de oameni. Era o descoperire pe care nu ştiam cum s‑o apăr în faţa lui tata, care mi‑ar fi spus, aşa cum spunea în predici, că legătura dintre credincios şi Dumnezeu se face prin preot. În vara lui 2003 l‑am cunoscut pe Mihnea, într‑o excursie organizată în Grecia, cadou de la ai mei pentru mine şi sora mea. Crescuserăm suficient încât ai mei să ne lase singure. Ne‑am urmărit cu privirea două zile înainte să vorbim, eu şi Mihnea. Văzusem cum a intrat cu capul plecat în biserica din Salonic şi s-a închinat la toate icoanele. După ce ne‑am împrietenit, nu m‑am abţinut şi l‑am în‑ trebat dacă tatăl lui e preot. Nu era. De fapt, nici nu mai avea tată. Începuse să meargă cu mama lui la biserică şi îi plăcuse. Şi credea pe bune în tot. Ţinea posturi, se spovedea, se împărtăşea, se închina când trecea pe lângă biserici şi citea cărţi religioase. Abia împlinise 18 ani şi era cel mai sincer credincios pe care îl văzusem vreodată. Şi cel mai atrăgător. Ai mei l‑au iubit ca pe nimeni altul. Întorşi în ţară după ce s‑a terminat excursia, am început să ne vedem mai des şi peste noapte ne‑am transformat în cuplu. Adică peste noaptea în care l‑am invitat la mine la un ceai şi ceaiul s‑a transfor‑ mat în prima noastră noapte de dragoste. Şi pentru el chiar prima. Dar nu asta a fost surpriza cea mai mare, să aflu că era virgin. Când ne‑am trezit dimineaţa, mi‑a mărturisit că s‑a simţit bine, dar că vrea să se împărtăşească de Crăciun, adică peste două luni. Pentru ca el să fie un om curat, trebuia să se spovedească de două ori, o dată la începutul postului, ca să‑şi recunoască păcatul, apoi în Ajun, ca să i se aprobe împărtăşania. Pe scurt, sex abia după Crăciun. M‑a întrebat dacă n‑aş vrea şi eu să mă spovedesc şi să mă împărtăşesc cu el. L‑am pri‑ vit lung în ochii lui verzi şi senzuali şi m‑am gândit că o fi cool ca în epoca noastră să ţii la virtutea castităţii. Măcar puteam să ne pupăm. Cu spovedania lucrurile stăteau altfel. A te spo‑ vedi era ca şi cum ar trebui să treci de o uşă numai după ce ai spus parola. Dacă ai spus parola corect, treci mai departe. Numai că parola ta trebuie să corespundă cu a preoţilor. Ei decid când şi cât ai greşit. Nu Dumnezeu, nu Iisus; ei, preoţii. De la preot la preot, păcatele mai mici sau mai mari pot fi trecute cu vederea, pe criterii pe care doar ei le cunosc. Unii te vor lăsa să te împărtăşeşti dacă

Decât o Revistă #2 (Primăvara 2010)  

DoR #2, apărut în aprilie 2010, propune pe copertă următoarea teză: un nucleu de femei tinere schimbă lucrurile în România. Ajută oameni, de...

Decât o Revistă #2 (Primăvara 2010)  

DoR #2, apărut în aprilie 2010, propune pe copertă următoarea teză: un nucleu de femei tinere schimbă lucrurile în România. Ajută oameni, de...