Melania Cuc continuă să fie mereu surprinzătoare, la fel de activă ca altă dată, când orizontul motivaţional şi existenţial era altul. O nouă carte de poezie (Strelitzia, Editura Nico, 2017) a Melaniei Cuc nu face decât să confirme că poezia ne însoţeşte drumul, sfidând timpul, vremurile. Dacă nu am avea repere biografice, ar fi simplu să o asimilăm pe Melania Cuc altei generaţii, altei stări de spirit. Atât din perspectiva temelor poetice cât şi a limbajului, care nu doar că nu a îmbătrânit, ci îşi păstrează prospeţimea şi adecvarea la real. Melania Cuc este o maşină de literatură, scrie foarte uşor, repede, atunci când îşi face un proiect literar. De altfel, se vede la prima vedere că scrisul ei are simplitate, firesc, directeţe, jovialitate, sinceritate... Şi spontaneitate. De altfel, rareori am văzut atâta disponibilitate creativă la un autor la o vârstă respectabilă ca a Melaniei Cuc. Ba chiar aş fi tentat să afirm nu că trăieşte o a doua tinereţe, ci că trăieşte sub pecetea tinereţii fără bătrâneţe. E adevărat, faptul că nu s-a înregimentat literar la vreo generaţie, promoţie,... gaşcă literară, optând pentru o cursă solitară, o face să se poată reinventa mereu, să se adapteze elanurilor scripturistice ale vremii. Îşi trăieşte viaţa într-un „exil” voluntar, acasă, în locurile primei case, de unde îşi alimentează energiile pentru toate drumurile pe care le face ieşind din geografia natală, archiudeană. Îşi scrie cărţile, îşi pictează pânzele dincolo de orice fel de constrângeri. Trăieşte bucuria de a scrie. Trăieşte ca în... Paradis, ca într-un regim privilegiat, protector, racordat mereu la generatorul de emoţie estetică. Ceea ce nu înseamnă că autoarea nu e bântuită de nostalgii, dar nici nu se lasă îngenuncheată de ele, ţinându-le sub control, chiar dacă încearcă adesea să recupereze amintiri, timpuri imemoriale. Oricum, tonul liric sale e confesiv, nu în termeni de biografie
______________________________ statistică, ci în registrul developării cotidianului amprentat de semnele trecutului. Confesiunea nu exacerbează eul, „eu” fiind mereu tangent la tu, el, voi, ei. Ca într-un joc între aparenţe şi esenţe. Poeta are capacitatea de a decupa esenţialul din nesemnificativ. De altfel, şi titlul cărţii generează o astfel de amprentă, cu diferenţe între a părea şi a fi. „Sterilitzia” (titlul cărţii) e o plantă, dar imaginea ei glisează spre imaginar, floare plantei semănând cu o pasăre (numită „pasărea paradisului)!, cu penajul deschis, cu o încărcătură cromatică aproape mistică. Melania Cuc e un observator rafinat al lumii sale interioare, dar şi al cotidianului în aparenţa sa anodină, habitudinală. Poezia sa e o succesiune de (auto)portrete cu suprapuneri şi comprimări, autoarea chiar spune: „Râvnesc la patru anotimpuri deodată” (Casa noastră). O reconfigurare a timpului, cu inevitabile efuziuni cromatice. De altfel, poezia Melaniei Cuc e picturală, la fel cum pictura ei e încărcată de lirism. Această nouă carte a Melaniei Cuc surprinde nu atât prin... noutate, cât prin capacitatea de a aprofunda în temele reiterate. Din păcate, poezia Melaniei Cuc nu are încă criticii pe care-i merită, dar ea rămâne autorul care nu scrie texte cu termen de garanţie limitat. Timpul ei nu e niciodată pierdut, se va reîntoarce mereu. NICOLAE BĂCIUŢ 32
Despre ce e poezia Melaniei Cuc de ultimă oră? Este ”...despre noi, despre lume,/ Despre ceaiul răcit într-un ritual/ Cum vezi doar în filme./...” precum spune aceasta în poezia Femeie, jumătatea din cruce. Este o poezie despre universul unei visătoare incurabile, ce și-a umplut partea ei de lume cu văzute și nevăzută, ”lucruri” care gravitează în ideile acesteia, uneori într-o contradicție complementară, vintage! Este o poezie ce umple goluri, particularizându-le cu un mod aparte de a vedea și cu un vocabular unde se împletesc neparcimonios spusele cu nespusele! Titlul cărți poartă inflexiuni exotice, Strelitzia, Ed. Nico, 2017, titlu care semnifică, după unele definiții, numele ”unei plante originare din Africa de Sud, care la înflorire are aspectul unei păsări exotice cu penajul deschis în evantai, viu colorat, de unde si denumirea de „Pasărea paradisului””: Spune poeta:”…Doar cu gura plină de cuvinte nefolositoare,/ Te-am așteptat dinaintea troiței/ Căreia i-am dat rădăcini de Strelitzia…” (poezia Palmele le așez peste flacără). Așadar, flacăra credinței în fața căreia cuvintele sunt de prisos! Iată o posibilă definiție! Titlul nu este unul întâmplător, bogăția lumii Melaniei Cuc, ”penajul” scrisului ei, face să se asemene cu această floare, ce crește paradisiac, pentru a încânta pe cei capabili să vadă cu ochii, la prima mână, și cu ochii minții, la mâna a doua. Sau poate invers, cu ochii minții la prima mână, cine știe? Acest univers, purtând marcă înregistrată Melania Cuc, de care spuneam, se cristalizează în jurul ei, în jurul casei sale, în jurul credințelor și năzuințelor sale. Sunt până la urmă cărămizile ce-i plăsmuiesc lumea și cărora le-a jurat credință: ”Acest jurământ/ A fost făcut pe viață./ Eu sunt plămădită din ulcele și străchini/ Arse în cuptoare demult prăbușite./ Neștiută de oameni, de păsări,/ Plec după pâine, mă împiedic în cămășile/ Întinse de-a lungul străzii cu teii împodobiți de omizi./ Mătasea insectelor strălucește ca nasturii de → RĂZVAN DUCAN