ÎMI ŞOPTEŞTE O SURĂTOARE
Mă uit la femeile care m-ar putea naşte. Ele sînt, toate, atente la mine. La mine de dincolo, de dinainte de lume. Aşteaptă un gest. Un semn. O aplecare înspre Pămînt. O libaţie. Dar eu, încă, nu m-am hotărît. N-am stabilit locul unde o să cad în lume. Unde cugetul meu va întîlni lumea voastră. Lumea voastră e atît de urîtă, deşi, uneori, atît de ispititoare. Pleacă, fugi, suflete, cît mai e timp şi cît te mai ţin a tale picioare! -Pleacă, suflete, fugi, cît mai e timp sau cît nu mai e timp! – îmi şopteşte o sburătoare. O surătoare cu care am să mă însor. Adică soră am să-mi iau. O surătoare.