Familia + antologie Naum by Daniel Marin

Responsabilitatea opiniilor, ideilor ºi atitudinilor exprimate în articolele publicate în revista Familia revine exclusiv autorilor lor.

Numãrul este ilustrat cu fotografii reproduse din albumele Arta strãzii. Salonul Internaþional al Artiºtilor Fotografi Români ºi Maghiari de Pretutindeni, Ediþia a VI-a, Oradea, 2012, Eurofotoart, Salonul Internaþional de Artã Fotograficã, Ediþia a IV-a, Bucureºti Oradea, 2012 ºi Luna Fotografiei din România. Festival naþional cu participare internaþionalã, Ediþia a III-a, Oradea, 2012

Seria a V-a iulie - august 2012 anul 48 (148) Nr. 7-8 (560-561)

REVISTÃ DE CULTURÃ Apare la Oradea Seriile Revistei Familia  Seria Iosif Vulcan: 1865 - 1906  Seria a doua: 1926 - 1929

M. G. Samarineanu  Seria a treia: 1936 - 1940

M. G. Samarineanu  Seria a patra: 1941 - 1944

M. G. Samarineanu  Seria a cincea: 1965-1989 Alexandru Andriþoiu din 1990 Ioan Moldovan Responsabil de numãr: Miron Beteg

REDACÞIA: Traian ªTEF - redactor ºef Miron BETEG, Mircea PRICÃJAN, Alexandru SERES, Ion SIMUÞ Redactori asociaþi: Mircea MORARIU, Marius MIHEÞ, Aurel CHIRIAC

REDACÞIA ªI ADMINISTRAÞIA: Oradea, Piaþa 1 Decembrie, nr. 12 Telefon: 40-259-41.41.29; 40-770-850068 E-mail: revistafamilia1865@gmail.com (Print) I.S.S.N 1220-3149 (Online) I.S.S.N 1841-0278 www.revistafamilia.ro TIPAR: Imprimeria de Vest, Oradea Revista figureazã în catalogul publicaþiilor la poziþia 4213 Idee graficã, tehnoredactare ºi copertã: Miron Beteg

Revista este instituþie a Consiliului Judeþean Bihor

ABONAMENTE LA FAMILIA Revista Familia anunþã abonaþii ºi cititorii cã la abonamentele efectuate direct la redacþie se acordã o reducere semnificativã. Astfel, un abonament pe un an costã 60 de lei. Plata se face la sediul instituþiei. De asemenea, se pot face abonamente prin platã în contul: RO80TREZ0765010XXX000205, deschis la Trezoreria Oradea. Abonamentul pe un an costã 72 de lei. Redacþia va expedia revista pe adresa indicatã de cãtre abonat.

FAMILIA REVISTĂ LUNARĂ DE CULTURĂ

Fondată în 1865 de

IOSIF VULCAN

DIRECTOR:

IOAN MOLDOVAN

CURPINS Editorial Traian Ştef - Căldură mare. Politică Asterisc Gheorghe Grigurcu - Rolul iluziei în lume Tangenţe Alex Cistelecan - Jocul de-a societatea Magistr(u)ale Luca Piţu - Chanson de gest(uelle) paillarde (V) Fusion jazz & blues de Daniel Vighi Replay @ Forward de Ioan Moldovan Poeme de Gheorghe Vidican Cronica literară Liana Cozea - Teama de a fi fericit Dan-Liviu Boeriu - Lucruri strigătoare la cer Mircea Pascariu - Umbrele n-au picioare Explorări de Mircea Morariu Anchetele Familiei Scriitorii români şi imperativul identităţii naţionale Viorel Chirilă - Literatura, o cenuşăreasă a învăţământului liceal Poemul preferat - O antologie din GELLU NAUM Au ales: Ioan Matiuţ, Viorel Mureşan, Ion Maria, Leo Butnaru, Romulus Bucur, Radu Ulmeanu, Radu Vancu, Constantin Abăluţă, Dumitru Chioaru, O. Nimigean, Andreea Răsuceanu, Cristina Ispas, Gabriel Hasmaţuchi, Daniel D. Marin, Kocsis Francisko, Adrian Alui Gheorghe, Luiza Palanciuc, Claudiu Komartin, Paul Aretzu, Niculina Oprea, Vasile Spiridon, Gellu Dorian, Iulian Boldea, Ion Pop, Robert Şerban, Mihai Şora, Ion Groşan 50% + 1 - Proza verii 2012 Adrian Buzdugan Nicolae Cornescian Dumitru Hurubă Ştefan Jurcă Gheorghe Miron Radu Ilarion Munteanu Cornel Nistea Paul Tumanian Boér Petér Pál Rafik Ben Salah

5 15 19 24 29 34 37 39 45 49 52

65 97 105 115 121 129 139 150 155 167 174

Confesiuni târzii Doina Hanganu-Bumbăcescu - Et in Ego. Redactor la E.S.P.L.A Lecturi după lecturi Gabriela Aprodu Octavian D. Curpaş Lia Faur Constantin Iftime Cristina Sava Poeme Andrei Zanca Leo Butnaru Lizette Ardelean Mihai Marianov Muzica Adrian Gagiu - Celi Cronica teatrală de Mircea Morariu Cartea de teatru de Mircea Morariu Vitrina cu cărţi Parodia fără frontiere de Lucian Perţa

180 197 202 209 215 223 227 233 239 242 245 248 260 265 271

Editorial Traian ªtef

Cãldurã mare. Politicã

Vara asta a fost ca în anii de secetã de dupã rãzboi, cînd, îmi povestea moºul meu, familii de moldoveni ajunseserã pînã în Þara Beiuºului. A gãzduit ºi el una care fugea de foamete ºi venise cu cal, cãruþã, copii mulþi. Faþã de seceta datã de Sus, oamenii, dar mai ales conducãtorii þãrii nu s-au arãtat mai vrednici în aceste luni de varã. Sã trecem în revistã, pentru istorie, cum zice Ion Cristoiu, evenimentele. În 6 februarie, premierul Emil Boc demisioneazã ºi odatã cu el tot guvernul format de Partidul Democrat Liberal. Imediat, preºedintele Traian Bãsescu îl desemneazã în funcþia de prim-ministru pe dl. Mihai Rãzvan Ungureanu care formeazã noul guvern. Timp de douã luni se instaureazã mai multã liniºte ºi o siguranþã care creºte încrederea în noul premier. Provoacã ºi nemulþumiri inclusiv printre susþinãtorii sãi pentru refuzul de a împãrþi bani politici. Pãrea destul de stãpîn pe uneltele lui. La 27 aprilie, însã, Uniunea Social Liberalã reuºeºte sã treacã prin Parlament o moþiune de cenzurã care duce la cãderea Guvernului Ungureanu. Au loc cele mai surprinzãtoare trãdãri, de rãsunet fiind a primvicepreºedintelui PDL, Sorin Frunzãverde. Unii trec la PNL, alþii, la PSD, cu primari de oraºe ºi comune, cu organizaþii întregi. PDL e în degringoladã, iar Emil Boc îi lasã locul de preºedinte lui Vasile Blaga. În 7 mai, este învestit un nou guvern, condus de Victor Ponta. Lumea se întreabã ce l-a apucat pe preºedinte pentru cã din atitudinea anterioarã era exclusã o astfel de nominalizare. Dar mai existase, totuºi, propunerea, însã domnii Ponta ºi An tonescu nu au luat-o în serios. Mai mulþi miniºtri au însã probleme de incompatibilitate ºi renunþã, iar la Învãþãmînt e un du-te-vino, cu trei miniºtri într-o lunã. În acest moment se înteþesc atacurile împotriva preºedintelui, polemica mai acerbã ducîndu-se pe reprezentarea la Consiliul European. S-a ajuns pînã la a trimite lista dele-

Traian ªtef gaþiei fãrã numele preºedintelui. Apare ºi acuza de plagiat adusã premierului într-o revistã de prestigiu, apoi este condamnat cu executare Adrian Nãstase ºi lucrurile se rostogolesc cu ºi mai mare putere. USL hotãrãºte sã-l suspende pe preºedinte. Pentru asta, încep sã dea foc în jurul lui. Sînt eliberaþi din funcþii toþi aceia care-l susþinuserã la alegerile prezidenþiale, începînd cu Vladimir Tismãneanu, este dat semnalul ºi pentru H.-R. Patapievici, prin trecerea ICR în subordinea Senatului ºi schimbarea funcþiei unui Institut care a prezentat Vestului o Românie cu valori sincrone (aici nu sînt de acord cu expresia din numarul anterior a colegului meu Seres care îl considera pe Patapievici un „agent de influenþã”al lui Traian Bãsescu). Este instalat un nou preºedinte la Televiziunea publicã, Claudiu Sãftoiu, este desfiinþatã comisia care ar fi trebuit sã constate plagiatul prim-ministrului, dar aceasta se pronunþã, totuºi, ca ºi comisia Universitãþii Bucureºti, este înfiinþatã o altã comisie care spune cã nu e plagiat, ci doar o încãlcare a regulilor citãrii, este schimbat Avocatul Poporului pentru a nu fi contestate ordonanþele de urgenþã, este anulat controlul Curþii Constituþionale asupra hotãrîrilor Parlamentului, sînt schimbaþi preºedintele Senatului ºi al Camerei Deputaþilor, este anulat pragul prezenþei la votul pentru referendum, este trecut Monitorul Oficial în subordinea Guvernului. În 5 iulie este cititã în Parlamentul reunit cererea de suspendare a preºedintelui, iar în 6 iulie este votatã suspendarea. Referendumul are loc în 29 iulie, dupã bãtãlii la care participã ºi Comisia Europeanã, ºi Cancelarul Germaniei, ºi ambasadorul SUA, ziariºti de pe tot mapamondul, Victor Ponta iese cam ºifonat, iar Crin Antonescu, preºedinte interimar, intrã, parcã, în rolul acuzat la Traian Bãsescu. Pînã la referendum sînt mitinguri unde se acuzã o loviturã de stat, Europa reacþioneazã ºi-i impune ºefului guvernului respectarea Constituþiei ºi a instituþiilor, cu precãdere a Curþii Constituþionale. Acesta acceptã prag de prezenþã la referendum, iar CCR îi este redatã puterea prin declararea neconstituþionalã a Ordonanþei de Urgenþã. Referendumul din 29 iulie a oferit trei posibilitãþi de rãspuns: vot cu Da sau Nu ºi neprezentare. PDL ºi Traian Bãsescu au îndemnat la neprezentare, netrecerea pragului ducînd la invalidare. Ministrul de Interne a anunþat care este numãrul de alegãtori, care este pragul. Nu se prezentaserã suficienþi votanþi, iar referendumul urma sã fie invalidat. Atunci a pornit o altã tevaturã, USL dorind sã facã un recensãmînt adhoc, sau sã-i ºteargã de pe liste pe cetãþenii români din strãinãtate. Ministrul de Interne Ioan Rus ºi-a dat demisia, nevoind sã fie pãrtaº, prilej cu care a fost remaniat Guvernul, fiind trimis acasã fãrã explicaþii ºi

Cãldurã mare. Politicã Andrei Marga, ministrul de Externe. Justiþia a rãmas o perioadã fãrã ministru, suplinind Victor Ponta, ca mai apoi, dupã tergiversãri, sã jure pe Biblie doamna Mona Pivniceru.. Bãtãlia pentru liste e în toi, ca ºi urechelile din afarã, inclusiv de la Departamentul de Sat al SUA. În 2 august, CCR amînã pronunþarea privind referendumul pentru 12 septembrie, dar în 14 august revine, solicitînd din partea guvernului cifra alegãtorilor români pînã în 21 august. În toatã aceastã tulburare consideratã cea mai mare crizã politicã de dupã 1990, românul a avut numai de pierdut. Leul s-a devalorizat rãu, au crescut preþurile combustibililor ºi ale tuturor produselor, restanþele la bãnci ºi de toate felurile au crescut, economia dã înapoi, investotorii strãini nu mai vin, ci pleacã, ºi s-au stricat alte lucruri ce þin de macroeconomie. Populaþia a intrat în acest joc politic, antagonizîndu-se ºi ea. România trece printr-un moment de risc. Tensiune, demisii, reacþii europene dure, limbaj dublu, voturi de douã ori mai multe decît alegãtorii în unele localitãþi, cercetãri penale pînã la miniºtri. Europenii nu înþeleg democraþia noastrã originalã: „Sunt uimit de ceea ce suþine Uniunea Socialist-Liberalã. Mã întreb cum este posibil ca într-un stat membru al UE un minister sã publice cu câteva sãptãmâni înainte de referendum documentul oficial care aratã numãrul de alegãtori, în aceastã sãptãmânã sã reafirme aceleaºi date, dar ieri sã arate cã nu poate susþine numãrul de oameni de pe listele electorale permanente? Cum este posibil sã fie confirmate alegerile din iunie (locale) ºi doar o lunã mai târziu electoratul de pe liste sã nu mai fie valid? Pentru mine, acest guvern aratã încã odatã cã este gata sã schimbe orice: legi, liste, reguli care nu servesc interesului partidelor lor”, este opinia preºedintelui Partidului Popular European. USL a pornit “un rãzboi pe viaþã ºi pe moarte” împotriva lui Traian Bãsescu. Citatul este din Crin Antonescu. Ideea aceasta de rãzboi dus cu toate armele este îngrijorãtoare ºi nu aratã deloc înþelepciune. Oare ce-i mînã în luptã este întrebarea la care nu ºtim cine ºi cînd va rãspunde. Intelectualitatea însãºi s-a divizat, semnînd apeluri pentru apãrarea statului de drept, manifestîndu-se împotriva atitudinii Guvernului faþã de ICR ºi conducerea lui (Patapievici ºi Mircea Mihãieº au demisionat) sau pentru explicarea în alþi termeni a situaþiei din þarã. Redau o parte a scrisorii de explicare semnatã, printre mulþi universitari liberali, de mai mulþi literaþi, unii prieteni ai “Familiei”: „Suntem acum profund îngrijoraþi de reacþiile externe la recentele evenimente politice din þara noastrã. Sperãm ca aceastã scrisoare sã ajute la clarificarea oricãror concepþii eronate cu privire la situaþia curentã ºi va

Traian ªtef deschide un dialog în legãturã cu viitorul. Cãci suntem profund preocupaþi de recentele acuzaþii care pretind cã Parlamentul ºi Guvernul României ar fi subminat statul de drept ºi independenþa justiþiei în încercarea de a-l demite pe preºedintele Traian Basescu. E greu pentru noi sã vedem cã reprezentanþi de seamã ai Uniunii Europene iºi exprimã poziþia ignorând un principiu fundamental al dreptului, audiatur et altera pars. Aceastã poziþie nu a putut fi formulatã decât pe temeiul unor informaþii înºelãtoare sau incomplete cu privire la adevârata naturã a situaþiei din România.. Vã rugãm sã ne permiteþi ca, folosind experienþa noastrã de cercetare ºi cunoaºterea directã a climatului politic din þara noastrã sã vã prezentãm doar câteva puncte pe scurt: • Curtea Constituþionalã nu este parte a sistemului judiciar independent din România. Este vorba de o instituþie unde numirile se fac politic ºi care are ca unicã vocaþie arbitrajul în chestiuni constituþionale. • Curtea Constituþionalã a recunoscut cã, substituindu-se Primului Ministru, Preºedintele Bãsescu a încãlcat principiul fundamental al separaþiei ºi echilibrului puterilor. Guvernul României nu a mai rãspuns în faþa Parlamentului, aºa cum se întâmplã în toate statele democratice din Uniunea Europeanã, ci în fapt în faþa Preºedintelui, ca în Federaþia Rusã. Parlamentul a tins sã devinã o cochilie vidã, atunci când majoritatea guvernamentalã nu a avut voie sã voteze de câte ori exista riscul unei opinii disidente. În consecinþã, aºa cum a recunoscut-o Curtea Constituþionalã, suspendarea Preºedintelui este conformã cu Constituþia României ºi urmeazã sã fie confirmatã sau nu de un referendum naþional, organizat deasemenea în strictul repect al legii. Preºedintele Bãsescu vorbeºte deschis ºi liber despre rolul sãu de jucãtor, în ciuda faptului cã un atare rol contravine definiþiei constituþionale a Preºedintelui României ca mediator. Alte incidente recente confirmã temerile noastre referitoare la modul în care Presedintele Bãsescu îºi înþelege competenþele: • In 2009, Parlamentul a votat o moþiune de cenzurã împotriva guvernului, care a fost demis în conformitate cu legea. Preºedintele a refuzat sã accepte propunerea majoritãþii, cum se cuvenea, ºi nu l-a desemnat drept Prim Ministru pe dl. Klaus Johannis, Primarul Municipiului Sibiu, susþinut de o largã majoritate, ci a prelungit mandatul guvernului demis, doar ca sã fie sigur cã o echipã favorabilã îi va organiza realegerea ca Preºedinte al României. • Preºedintele a declarat în direct într-un interviu televizat cã i-a numit din proprie voinþã pe cei doi ºefi ai Serviciilor Secrete, care, în conformitate cu legea, trebuie sã fie numiþi de Parlament. De curând a adãugat cã ”aproape s-a decis” cu privire la persoana viitorului Procuror General, care în conformitate cu legea este propus de cãtre Ministrul Justiþiei cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii, organism independent. • Acum câteva zile, Preºedintele i-a povestit în direct unui reporter TV cã, atunci când Cancelarul Germaniei, dna Angela Merkel, l-a întrebat dacã existã în Constituþia României reglementãri privitoare la suspendarea Preºedintelui, el i-a rãspuns cã nu, nu existã. A fost poate o eroare de exprimare, dar cum sã lãsãm soarta þãrii noastre în asemenea mâini?

Cãldurã mare. Politicã Articolul 95 al Constituþiei României este explicit, ºi defineºte procedura de suspendare, de la iniþierea ei la sfârºitul procesului; faptul cã în Constituþia Germaniei sau a oricãrui alt stat din Uniune Europeanã – nu existã o asemenea prevedere nu are nicio semnificaþie în aceastã materie. Iatã de ce, în ultimii ani, cetãþenii obiºnuiþi ai României au devenit tot mai îngrijoraþi de acþiunile întreprinse de Preºedintele Bãsescu ºi de apropiaþii sãi. Ei au fost votaþi pe baza unui program de justiþie, echitate ºi bunãstare a cetãþenilor. Dimpotrivã, Preºedintele însuºi a asumat un rol executiv direct când a iniþiat tãieri sãlbatice ale salariilor ºi pensiilor, fie cã era vorba de profesori, de militari, de cadre medicale, de judecãtori ºi funcionari publici, decimând astfel clasa mijlocie în formare. În acelaºi timp, fondurile publice care plãteau pe clienþii partidului dominant au crescut an de an, în dispreþul retoricii de austeritate generalã. Poate încã ºi mai îngrijorãtoare au devenit manifestãrile de intoleranþã printre susþinãtorii Preºedintelui. Lideri ai partidului care îl susþine au declarat cã minoritatea Roma din România este “genetic programatã” sã încalce legile. Ni se repetã constant – în ecou cu declaraþiile Preºedintelui – cã idealul european al unei societãþi care garanteazã o viaþã decentã pentru toþi este perimat, ºi ar trebui sã fie înlocuit de o societate “competitivã” în care doar cei mai adaptaþi ºi mai puternici sã supravieþuiascã. Aceastã formã brutalã de darwinism social este opusul valorilor democratice ale Uniunii Europene aºa cum le-am adoptat cu entuziasm în ultimii douãzeci de ani. Acestea sunt doar câteva dintre evenimentele recente care au fãcut sã explodeze în iarna trecutã demonstraþii civice în peste 60 de oraºe ale României. Referendumul din 29 iulie este expresia faptului cã societatea româneascã refuza intoleranþa ºi discrepanþele economice din ultimii ani. Sperãm cu toatã sinceritatea cã acest referendum va dovedi cã idealurile democratice au rãdãcini adânci în societatea româneascã, sunt vibrante ºi pline de viaþã. Apreciem din toatã inima timpul ºi preocuparea pe care le cheltuiþi pentru examinarea contextului pe care l-am evocat, ºi care priveºte climatul politic al României într-un moment delicat. Sperãm cã declaraþiile Dvs de susþinere a democraþiei în România vor reflecta de asemeni aceste fapte complexe, ºi cã, împreunã, putem continua sã lucrãm în interesul nostru comun pentru un viitor democratic, prosper ºi tolerant deopotrivã pentru România ºi pentru Uniune Europeanã”.

Semnatarii literaþi sînt Horia Barna, Corina Bernic, Andrei Bodiu, Bianca Burta-Cernat, Paul Cernat, Georgeta Dimisianu, ªerban Foarþã, Ildiko Gabor-Foarþã, Monica Ghetz , Marius Ghilezan, Mihai Dinu Gheorghiu, Mihaela Grancea, Octavian Hoandrã, Florin Lãzãrescu, Ion Bogdan Lefter, Sorin Mãrculescu, Liviu Ioan Stoiciu, Carmen Muºat, Marius Oprea, Ovidiu Pecican, Monica Spiridon, Stelian Tãnase, Lucian Dan Teodorovici. Textul e cam plîngãcios-feminin ºi nu se înþelege care este altera pars care trebuie ascultatã în Europa, o altã parte politicã decît preºe-

Traian ªtef dintele ºi PDL sau o altã parte a intelectualitãþii. Sînt acuzele obiºnuite la adresa lui Traian Bãsescu, cã „a declarat”, cã „a povestit”, cã e „jucãtor”, cã „a iniþiat tãieri sãlbatice ale salariilor ºi pensiilor, fie cã era vorba de profesori, de militari, de cadre medicale, de judecãtori ºi funcþionari publici, decimând astfel clasa mijlocie în formare”, mirat-interogativ „cum sã lãsãm soarta þãrii noastre în asemenea mâini”, „profund îngrijorat” pentru „idealurile vibrante ºi pline de viaþã” ale democraþiei româneºti, încheindu-se protocolar-diplomatic: cu speranþa cã „împreunã, putem continua sã lucrãm în interesul nostru comun pentru un viitor democratic, prosper ºi tolerant deopotrivã pentru România ºi pentru Uniunea Europeanã”. Nu se spune cum l-a deranjat preºedintele pe dl. Ponta, de nu mai poate guverna. Pe listã figureazã ºi doamna Zoe Petre, al cãrei glas parcã îl aud, citind textul. Dupã ce BEC a anunþat datele finale ale referendumului conform cãrora la urne s-au prezentat 46,24% din cetãþenii cu drept de vot ai României, USL a încercat sã modifice cvorumul de prezenþã prin diferite mijloace. Ministrul Administraþiei ºi Internelor, Ioan Rus, anunþatse cã numãrul total al cetãþenilor cu drept de vot este de 18.292.514. Preiau sinteza din presã, pe zile, pînã la 27 august, cînd s-a citit în Parlament hotãrîrea CCR. Luni, 30 iulie. Preºedintele de onoare al PSD, Ion Iliescu a lansat, pe blog, ideea cã referendumul trebuie validat, susþinând cã în România sunt mai puþini alegãtori decât aratã datele pe baza cãrora s-a organizat consultarea popularã de pe 29 iulie. Ulterior, comunicatorii USL ºi comentatorii care i-au însoþit au preluat aceastã ipotezã, considerînduse reprezentaþi ºi reprezentanþii celor care au votat. Ceilalþi, care au spus NU referendumului însuºi au manifestat, au lansat liste de semnãturi, arãtînd cã ºi ei sînt în viaþã. Marþi, 31 iulie, preºedintele Camerei Deputaþilor, Valeriu Zgonea, ºi preºedintele interimar al Senatului, Petru Filip, au depus o sesizare la Curtea Constituþionalã, spunând cã la declanºarea procedurii de demitere a preºedintelui Bãsescu în vigoare se afla OUG 41/2012, care nu prevede condiþia de prezenþã pentru validarea referendumului, acuzînd ºi boicotul PDL, care a afectat participarea la vot. Miercuri, 1 august, CCR se reuneºte pentru a discuta contestaþiile USL, dar ºi pentru a decide validarea sau invalidarea referendumului. Dezbaterile se amânã pentru 2 august. Preºedintele Curþii, Augustin Zegrean, declarã cã s-au cerut informaþii de la MAI ºi INS, necesare înainte de a se pronunþa asupra referendumului. Tot atunci, MAI transmite CCR un document în care spune cã pe listele electorale sunt înscrise18.292.514 de persoane.

Cãldurã mare. Politicã Joi, 2 august, la solicitarea ministrului delegat pentru Administraþie, Victor Paul Dobre, chestorul Constantin Manoloiu a întocmit o completare la solicitarea deja transmisã CCR care spunea cã MAI nu îºi asumã numãrul de 18,2 milioane de alegãtori de pe listele electorale. În dosarul „Referendumul” deschis de procurori ºi în care, între timp, ministrul demisionar pentru Administraþie, Victor Paul Dobre, este acuzat de abuz, se noteazã cã aceastã completare are un caracter fictiv ºi scopul este reducerea numãrului de votanþi de pe liste. Tot pe 2 august, CCR anunþã cã amânã luarea unei decizii privind referendumul pentru 12 septembrie, argumentând cã a primit date contradictorii. CCR respinge ca neîntemeiate contestaþiile USL privind desfãºurarea ºi organizarea referendumului. Premierul Victor Ponta anunþã cã va organiza un mini-recensãmânt. Vineri, 3 august, CCR anunþã cã a modificat data ºedinþei privind referendumul pentru 31 august. Ioan Rus anunþã la rândul sãu, organizarea mini-recensãmântului, cu întrebarea peste gard despre vecini. Duminicã, 5 august, într-o discuþie cu Victor Paul Dobre, care a apãrut în dosarul „Referendumul”, Ioan Rus îi spune acestuia cã „nu vrea sã-ºi petreacã bãtrîneþile la puºcãrie”. Dl. Dobre îi spune unui colocutor cã nu vrea “sã participe la un grup infracþional organizat”. Luni, 6 august. Ioan Rus ºi Victor Paul Dobre demisioneazã. Ioan Rus declarã cã pe listele electorale pentru alegerile locale au fost 18.315.880 de cetãþeni cu drept de vot. În plus, Curtea Constituþionalã face publicã o adresã transmisã cãtre MAI din care reiese cã CCR a solicitat listele electorale permanente actualizate, ºi nu actualizarea listelor printr-un mini-recensãmânt. Într-un document prezentat de Liviu Dragnea (PSD), se aratã cã numai din Spania ºi Italia pot fi scoºi aproximativ 1,9 milioane de persoane, plus cei decedaþi din þarã ºi cei care aveau buletinul expirat la referendum. Marþi, 7 august. Monitorul Oficial publicã erata CCR emisã de Curte pe 6 august în care se spune cã listele electorale permanente îi cuprind pe toþi românii cu vârsta de peste 18 ani, care au drept de vot. Victor Ponta anunþã cã renunþã la realizarea mini-recensãmântului. Joi, 9 august. Noul ministru de Interne ºi al Administraþiei, Mircea Duºa, ºi noul ministru delegat pentru Administraþie, Radu Stroe, trimit în teritoriu un Memorandum, în baza cãruia prefecþii ºi primarii trebuie sã facã actualizarea listelor electorale permamente valabile pentru referendumul din 29 iulie. Vineri, 10 august, Radu Stroe declarã cã erata CCR, prin care pe listele electorale permanente se regãsesc toþi cetãþenii care au împlinit 18 ani pânã la 29 iulie 2012, este un fals.

Traian ªtef Luni, 13 august, Premierul Victor Ponta declarã cã nu va opri mini-recensãmântul. Marþi, 14 august, CCR a decis în controversata chestiune a eratei cã este „legalã” ºi a cerut Guvernului sã predea datele cuprinse în listele electorale permanente actualizate pânã la data de 10 iulie. Termenul pentu o decizie în cazul referendumului de demitere a lui Traian Bãsescu a fost preschimbat pentru a treia oarã, pentru data de 21 august. Duminicã, 19 august, ministrul delegat pentru Administraþie, Radu Stroe declarã cã în listele electorale permanente sunt modificãri majore, care pot duce la rãsturnarea situaþiei la CCR. Marþi, 21 august, Curtea Constituþionalã recunoaºte legalitatea desfãºurãrii referendumului ºi admite datele oferite de BEC, invalidîndu-l. Luni, 27 august, se întruneºte Parlamentul pentru a putea fi cititã hotãrîrea CC. Se amînã mereu intrarea în salã a parlamentarilor PSD ºi PNL. Ioan Ghiºe considerã nelegalã hotãrîrea CCR, ba chiar o infracþiune. Victor Ponta e în Africa de Sud, Crin Antonescu, nu se ºtie, unii zic cã ar fi în Italia în vacanþã, iar Traian Bãsescu tace de o sãptãmînã. Pentru cã îl consider pe Dl. Andrei Pleºu un bun cunoscãtor al mediului politic românesc, un om lucid, cu totul opus cãuzãºeniei lui Mircea Dinescu, de exemplu, citez dintr-un cunoscut text al sãu apãrut în „Dilema Veche” : „Am spus ºi am scris, de mai multe ori, cã Traian Bãsescu e departe de a fi preºedintele ideal. Cã e un campion al inadecvãrii, un nãrãvit al obiceiului de a-ºi pune toatã lumea-n cap, un amestec de sentimentalism ºi agresivitate, o naturã frustã, mereu în pericol de a face gesturi ºi declaraþii nepotrivite. De la o vreme, constat, nu fãrã o anumitã perplexitate, cã nu l-am citit cum trebuie. Adversarii sãi politici au reuºit sã mã convingã cã, dincolo de defectele lui, omul e de o anvergurã aproape cosmicã. E, asemenea personajului din faimoasa poezie a lui Victor Vlad Delamarina, „ãl mai tare om din lume”. Dintr-un garaj prãpãdit, fãrã telefon operativ, evacuat de la Cotroceni de guvern, parlament ºi o bunã parte din popor, Traian Bãsescu pune zilnic în miºcare þara ºi, am putea pentru ca sã spunem, mapamondul. Uniunea Europeanã e o micã sectã de fraieri, care reacþioneazã prompt la manevrele lui destabilizatoare. (Ale lui ºi, fireºte, ale „clicii” de pîrîcioºi trãdãtori, manevraþi, tot de el, ca niºte guguºtiuci decerebraþi). Bãsescu are o putere trans-instituþionalã. Îl slujesc, tremurînd, dl Barroso, dna Reding, Angela Merkel, Curtea de la Veneþia (de Curtea Constituþionalã a României nu mai vorbim), Statele Unite, o sumedenie de miniºtri ºi ambasadori occidentali

Cãldurã mare. Politicã ºi mai toate publicaþiile de prestigiu ale lumii: Der Spiegel, Frankfurter Allgemeine Zeitung, The Economist etc. Toþi ºi-au fãcut un program de viaþã din susþinerea lui Traian Bãsescu ºi urmãresc, cu sufletul la gurã, peripeþiile referendumului dîmboviþean, lucrînd, în ascuns, pentru invalidarea lui. Dar chiar ºi unii miniºtri ai guvernului inamic (ºi nu oricare, ci tocmai cei de la Administraþie ºi Interne) sînt agenþi sub acoperire ai preºedintelui suspendat. Individul e de nestãvilit. Serviciile secrete sînt la picioarele lui. Plagiatul primului ministru e o fãcãturã a machiaverlîcurilor sale politice. A reuºit, prin malversaþiuni subtile, sã doboare moneda naþionalã, sã goneascã investitorii strãini, sã blocheze activitatea guvernului. Rãmîne de vãzut dacã nu cumva a pus la cale ºi seceta. Nu se mai poate face nimic pentru scoaterea lui din joc. Singura speranþã rãmîne colonelul Dogaru, care promite sã îl detroneze printrun bine organizat haos popular. Pînã atunci, abia dacã mai putem îngãima mici obrãznicii: îi spunem, cu o ironie zdrobitoare, „simplul cetãþean din garaj” sau „cetãþeanul în tricou albastru”. Dl Ponta e, dupã spusele preºedintelui interimar, „intimidat”, iar preºedintele interimar e atît de tulburat încît ºi-a uitat engleza. Se zvoneºte cã, în viitorul apropiat, Traian Bãsescu ar putea cîºtiga ºi alegerile din America. Încet-încet, încep sã fiu mîndru de a fi contemporan cu o asemenea stihie dezlãnþuitã.” O mare parte dintre intelectualii care-l sprijiniserã pe Traian Bãsescu la ultimele alegeri ºi care s-au cam despãrþit de el mai ales dupã reacþiile împotriva regelui Mihai, nu acceptã atitudinea USL ºi a celor doi copreºedinþi ai sãi faþã de ICR, nici toatã desfãºurarea rãzboinicã împotriva preºedintelui, nici naþionalismul þîfnos al domnului Antonescu, nici aventurismul politic al celor doi, nici identificarea prim-ministrului României cu un plagiator. Sînt iar destule motive de întoarcere spre dl. Traian Bãsescu. Occidentul îl cunoaºte mai bine, poate. Occidentul alege predictibilitatea, ºi aici ºefii USL au dezamãgit. Se pare cã, într-adevãr, strategia USL s-a redus la demonizarea preºedintelui Traian Bãsescu. Nu l-au bãtut niciodatã cu asta, dar sperã, acum, cã ricoºeul va lovi în partea celor care l-au sprijinit. Deocamdatã, domnii Ponta ºi Antonescu sînt în offside. Dl. Antonescu chiar mai tare, pentru cã nu i-au stat bine nici engleza, nici preºedinþia. Nu dã bine sã vorbeºti franceza ºi engleza mai prost decît cineva care le-a învãþat la Moscova ºi mai ºtie, evident, ºi ruseºte. Dar poate surpriza domnului Antonescu ar putea fi limba rusã. Dl. Ponta nu se ºtie dacã guverneazã, iar domnul Mugur Isãrescu s-a enervat ºi le-a cam spus-o cum gura bate fundul. Dl. Isãrescu ºtie cît am pierdut, dar n-

Traian ªtef o sã ne spunã. ªtim ºi noi cît a costat referendumul din bugetul de stat ºi cît au cheltuit partidele, dar nu ºtim cît ne-a costat pe fiecare. Ironia sorþii este cã parcã fiecare schimbare ne aratã cã se poate ºi mai rãu, cã suportãm. Guvernarea Antonescu-Ponta a fost, pînã acum, o aplicaþie în care cartuºele de manevrã au fost înlocuite de multe ori cu altele reale, în care a fost atrasã pe front populaþia þãrii, în care s-au încercat alianþe externe, dar totul a ieºit prost, într-o perfectã definiþie a ridicolului, unde prostul nu e prost destul dacã nu e ºi fudul.

Asterisc Gheorghe Grigurcu

„Rolul iluziei în lume”

Septembrie 1999, la Oradea. M-am simþit ca un cadavru decongelat peste un secol, nimerit într-o lume necunoscutã. Oamenii sînt complet înnoiþi, localurile par mai mari, altfel zugrãvite, altfel luminate, cu personal primenit. Întreb cîteva tinere despre cîte un chelner, despre cîte un lãutar de odinioarã. Habar n-au. Nici nu erau poate nãscute, cînd cu 21 de ani în urmã, pãrãseam urbea ce pãrea atît de „a mea”. Cele douã-trei cunoºtinþe întîlnite au un aer de strigoi . Chelneriþa Maricica, ajunsã ºefã de local, grasã, de nerecunoscut, are amabilitatea de-a ne oferi o masã gratuitã (eram însoþit de tînãrul meu prieten, George Drãghescu). Dl. Trifa, fostul vecin, apare cu un doberman uriaº de care mã ciocnesc noaptea pe stradã (cred cã e cel mai mare cîine pe care l-am vãzut vreodatã, mi-l reaminteºte - cum s-ar fi putut altminteri? - pe Nero, cel care, din fericire, ºi-a petrecut cea mai mare parte din viaþã la Oradea). Noutate: lîngã treptele Teatrului, prostituatele, dintre care una blondã, cu un minunat cap de bacantã, stau aliniate precum niºte concurenþi la start. * „Temniþa cea mai de temut este aceea în care te simþi bine”. Citind aceste vorbe ale lui N. Iorga cum pot sã nu mã gîndesc la C. Noica? * Cît de neaºteptat se manifestã cîteodatã „darul” poeziei, cãzînd s-ar zice „absolut din întîmplare”! Iatã-l pe unul dintre beneficiarii sãi, e drept, de rang modest; N.U. Funciarmente, tipul e un „fante de obor”, tot mai fanat (a ajuns a-ºi cãni pãrul), „isteþ” ºi rãzbãtãtor, cu aerul cuiva care-ºi face loc cu coatele într-un local aglomerat de periferie. Rãdãcina psihologiei sale este seducþia primitivã. Gesturile sale poeticeºti au ºi ele o trufie grosolanã, ca ºi cum ar fi dorit a suci rapid capul unei slujnice.

Gheorghe Grigurcu E „rebel” dintr-un mãrunt teribilism, nu doar în raport cu lumea terestrã, ci, vai, ºi cu lumea celestã. Nu o datã în stihurile sale dã cu tifla lui Dumnezeu. În rest, „curios” ºi bîrfitor, instabil ºi intrigant cît încape, mînat de interesul cras care-i poate acorda chiar un grad de entuziasm în adulare. Desigur, nu te poþi simþi bine cu un asemenea individ, însã nici nu acceptã uºor s-o rupi cu el. Are mereu replici ºmechereºti, o elasticitate care-l poate face pe moment „simpatic”, un mic sistem de paratrãsnete viclene. Nu e la largul sãu dacã nu atrage atenþia asupra sa. Nu-þi poþi da seama în ce mãsurã se supraliciteazã în forul intim sau doar pe dinafarã, cu trucuri de „cuceritor” vulgar. Se vrea „altfel”, mereu „interesant”, singular, asemenea mahalagiului care locuieºte-n faþa ferestrelor mele, cu care am „bucuria” de-a mã vedea zilnic ºi care, om în vîrstã, arboreazã sacouri roºii sau galbene, socotindu-se irezistibil, „cel mai tare din parcare”. Din fericire poetul tîrgului face parte dintr-o categorie pe care am ajuns a o cunoaºte suficient de bine datoritã lui O. C. ºi el „viclean copil de casã”, pe care l-am avut în preajmã la începutul deceniului opt la Oradea ºi cãruia îi rãmîn îndatorat pentru lecþia ce mi-a oferit-o. * V.P. cînd mã vede cu cîinele Vulpiþã: „Trebuie sã mã feresc, animalele sînt imprevizibile”. Eu: „Oare oamenii nu sînt mult mai imprevizibili?”. * Am intrat într-o legendã sordidã. Scriu în cîrciumi de unde nu mai ies, mã droghez („un aurolac al literaturii române”, conform formulei Purtãtorului de servietã al d-lui E. Simion) ba am devenit ºi criminal (aº fi ucis o femeie cu autoturismul pe care-l conduceam, conform lui Adrian Pãunescu; un domn jurnalist din Amarul Tîrg îmi spune, abia stãpînit, cã, salutîndu-mã, dã mîna cu un asasin). * Rolul iluziei în lume e covîrºitor. Ea face ca lumea sã fie de fapt altfel. * Nu sînt convins cã poeþii „pornografi” de azi (de la Emil Brumaru la Mihail Gãlãþanu ºi la puzderia de tineri gãzduiþi cu mare generozitate în Vatra) îl cunosc pe un precursor al lor, Camil Baltazar, cu volumul sãu intitulat Strigãri trupeºti lîngã glezne (1927), ilustrat de Marcel Iancu ºi tipãrit într-un tiraj redus. O carte rarã în somptuoasa-i licenþiozitate, pe care mi-a înfãþiºat-o chiar autorul sãu, cu prilejul unei vizite ce i-am fãcut-o acasã, la finele anilor ’60…

„Rolul iluziei în lume” * „Sfîntul Andrei , rãstignit pe cruce, predicã douã zile în ºir, în faþa a douãzeci de mii de persoane. Toþi îl ascultã, captivaþi, dar nici unul nu se gîndeºte sã-l elibereze” (Jules Renard). * Sentimentele adînci nu se pierd, dupã cum s-ar pãrea, în masa prozaicã a vieþii curente, ci se conservã un timp indefinit, aºa cum unele relicve organice se pãstreazã în anumite straturi ale pãmîntului. * Chiar dacã sînt zile în care mã vãd nevoit a-mi cumpãra hrana cu bani împrumutaþi, îi mulþumesc lui Dumnezeu cã n-am ajuns a suferi de foame. Precum o pasãre a cerului, trãiesc fie ºi din fãrîmiturile vieþii. * Dan Ceachir îmi comunicã la telefon solidarizarea d-sale cu opiniile mele privitoare la Nichita Stãnescu: „Cred cã veþi rãmîne pentru ele în vederile favorabile ale posteritãþii. Nichita nu e, orice s-ar zice, un geniu. Cîteodatã e chiar gãunos”. * „Tipul uman european este în pericol de dispariþie, deoarece omul a devenit prea carnivor ºi procreeazã urmaºi puþini, au tras semnalul de alarmã participanþii la Congresul Mondial al Antropologilor, care are loc la Florenþa. Este foarte îngrijorãtoare analogia care poate fi observatã între tendinþele demografice actuale ºi dispariþia, în urmã cu 70.000 de ani, a omului de Neanderthal, care populase odinioarã Europa ºi care a fost înlocuit de omul originar din Africa, a declarat agenþiei italiene de presã ANSA profesorul-antropolog Brunetto Chiarelli. În opinia sa, dispariþia strãmoºului de Neanderthal a fost determinatã de obiceiul sãu de a mînca prea multã carne, ba chiar de canibalismul sãu. Mai exact, dispariþia acelui strãmoº a fost cauzatã de formele strãvechi ale prionilor de atunci care provoacã actuala boalã a vacii nebune. Spre deosebire de omul de Neanderthal, Homo Sapiens, care i-a luat locul, se hrãnea cu vegetale ºi peºte. Cultura omului european de azi este una agresivã, individualistã, membrii societãþii umane actuale consumã mai mult decît este necesar pentru a trãi. În plus, actualii locuitori ai continentului nostru sînt foarte leneºi în privinþa reproducerii. Profesorul italian considerã cã ar fi extrem de dificilã refacerea echilibrului efectelor demografice ale modelului cultural actual al omului european. Poate doar prin introducerea maternitãþii obligatorii, crede el” (Adevãrul, 2003).

Marcovici Sebastian – Canonizare

Tangenþe Alex Cistelecan

Jocul de-a societatea

La 4-0 pentru Spania mi-a devenit perfect clar ceea ce începeam sã bãnuiesc la 1-0: mie de fapt nu-mi place fotbalul. Drept pentru care m-am hotãrât sã-mi documentez indiferenþa microbisticã proaspãt (re)descoperitã apelând la ultimele cercetãri din domeniul „teoriei critice a sportului”: Marc Perelman, Barbaric Sport. A Global Plague1. Cartea e cam aºa cum lasã sã se înþeleagã titlul ei: o criticã de facturã conservatoare a sportului, care e la fel de tristã ºi lipsitã de surprize ca un meci de fotbal în care pierde Italia. Dar dacã lucrarea nu ne spune prea multe lucruri noi despre obiectul sãu, sportul spectacular, ne permite în schimb sã surprindem câteva chestii interesante legate de perspectiva conservatoare în general. Iar problema cu abordarea conservatoare e, într-adevãr, una mai degrabã de perspectivã: ea nu þine atât de caracterul eronat al argumentelor sale, cât de contextualizarea ºi articularea specificã a acestora. În contextul nostru, abordarea lui Perelman pãcãtuieºte identificând o problemã ºi o cauzã eficientã (desigur, sportul) acolo unde nu e vorba decât de-un simptom a ceva mai structural. Dar sã nu anticipãm. Perelman începe bine ºi pare sã situeze chestiunea sportului într-un context imediat politic. Marile evenimente sportive, argumenteazã Perelman, ascund realitatea politicã ºi socialã opresivã în care au loc, oferind astfel o legitimare spectacularã, olimpicã regimurilor autoritare care le gãzduiesc. Just. Problema e însã cã acest rol de mistificare ºi legitimare a nedreptãþilor sociale, îndeplinit de marile evenimente sportive, este identificat de cãtre autor doar în câteva contexte excepþionale: Berlin 1936, Argentina 1978, Moscova 1980, Beijing 2008. Ceea ce pãrea sã fie o 1. Marc Perelman, Barbaric Sport. A Global Plague, Verso, Londra & New York, 2012

Alex Cistelecan criticã structuralã a funcþiei politice a sportului se dovedeºte a fi o simplã reluare, în context olimpic sau fotbalistic, a acelui vechi cliºeu – dar mereu tânãr – care e critica totalitarismului. Cu alte cuvinte, Perelman e foarte sensibil la rolul de mistificare ºi legitimare a nedreptãþii sociale pe care sportul îl are în regimurile nedemocratice – acolo unde, efectiv, uralele ºi scandãrile de pe stadion acoperã convenabil urletele din camerele de torturã – dar nu are nici o problemã cu rolul de mistificare ºi legitimare a nedreptãþii sociale pe care însuºi cadrul politic ºi mediatic îl joacã în regimurile democraþiei burgheze – acolo unde, adicã, sportul nu ascunde cadrul social ºi politic, ci reia ºi întãreºte rolul deja mistificator al acestuia. Aceeaºi abilitate în a evidenþia evidenþa ºi a face invizibil cadrul invizibil este desfãºuratã de autor ºi atunci când vine vorba de Carta Olimpicã: „Carta Olimpicã proiecteazã o iluzie de acelaºi fel: ideea unui moment de fraternitate, domnia iconicã a fair play-ului, într-o misiune generalã de pace pe durata Jocurilor, când în realitate masacrele, teroarea, crimele ºi tortura continuã nestingherite în cele mai multe þãri ºi, câteodatã, chiar în þara care gãzduieºte Jocurile (precum în China în 2008)” (p. 20). Corect. Dar oare principiile pieþei libere ºi ale eficienþei economice, carta capitalistã rezumatã de Marx în „libertate, , egalitate, proprietate ºi Bentham” nu joacã deja un rol similar Cartei Olimpice, aºternând un voal de fair play ºi fraternitate peste realitãþile mai puþin vizibile, mai puþin stridente, dar nu mai puþin scandaloase ale violenþei structurale ºi nedreptãþii sistematice? Uneori, e adevãrat, Perelman dã semne cã ar fi pe punctul de a surprinde ºi aceste aspecte structurale, invizibile ale sportului, altfel imperceptibile pentru o lecturã moralistã: „Ceea ce carta sugereazã ºi ceea ce ea încearcã sã promoveze: nu doar sã facã din sport un element ireductibil al vieþii cotidiene, ci sã transforme viaþa cotidianã în întregime în activitate sportivã” (p. 24). Dar, din nou, modul în care autorul îºi argumenteazã acest gen de intuiþii corecte le reduce la o simplã confirmare a consensului moralist de la Washington, care împarte tranºant ºi decontextualizant între state eºuate ºi democraþii funcþionale, între nerespectãri flagrante ale drepturilor omului (masacre, teroare, torturã) ºi societãþi libere (i.e. alegeri libere ale elitelor desemnate ºi piaþã liberã). Pe cât e de scurtã cartea, pe atât de eclecticã e în perspectivele critice pe care le etaleazã. Sã le trecem aici rapid în revistã, pânã sã ajungem la chestiunea principalã. Avem, printre altele, o criticã a sportului din perspectiva globalizãrii: sportul, argumenteazã Perelman, în acelaºi timp în care reprezintã unul din principalii catalizatori ai globalizãrii, oferã un vehicul pentru naþionalizarea maselor. Sportul, s-ar spune, precum capitalul la Deleuze, reteritorializeazã pe mãsurã ce deteritorializeazã. Însã

Jocul de-a societatea aceastã idee corectã este, din nou, ilustratã în mod eronat, printr-un argument absolut aiuristic conform cãruia opoziþia marxistã dintre valoarea de întrebuinþare ºi valoarea de schimb ar fi analogã opoziþiei (?) dintre recordurile naþionale ºi recordurile internaþionale (p. 35). Avem, de asemenea, o criticã urbanisticã a sportului, cu consideraþii interesante în legãturã cu funcþia socialã a stadionului ca element spaþial: „Masa spectatoare, intratã în transã prin cântecele, strigãtele, izbucnirile sale, se „spaþializeazã” desfãºurându-ºi propria suprafaþã ºi propriul volum, în raport cu design-ul arhitectural autoritar al structurii – un inel monumental. Stadionul e ceva ca transpunerea spaþializatã a vocii masei” (p. 51). Gãsim, totodatã, ºi o criticã medicalã a sportului, care insistã asupra prezenþei tot mai extinse a dopajului în cadrul acestui fenomen: „Dopajul nu e extern sportului, ci a ajuns sã constituie chiar baza acestuia” (p. 65). Dar, din nou, autorului îi scapã faptul cã dopajul, într-o formã sau alta, a devenit practic ceva necesar supravieþuirii în societatea actualã ºi cã, dupã cum aratã datele din spaþiul capitalismului împlinit care e SUA, în funcþie de repartizarea fiecãruia în cadrul diviziunii sociale a muncii, aproape toatã lumea funcþioneazã pe bazã de energizante, de antidepresive, sau de amândouã. Încã o datã, problema nu e una a sportului, ci a ceea ce sportul reflectã din societatea noastrã. Pe lângã aceste unghiuri de abordare, mai putem citi ºi o criticã a sportului din perspectiva temporalitãþii – unde sportul e acuzat pentru efectul de sincronizare ºi aplatizare a timpului, ºi care reprezintã, aºadar, un fel de reluare pe stadion a criticii heideggeriene a conceptului metafizic de timp; ºi o criticã esteticã ºi psihanaliticã a sportului, ca standardizare ºi privilegiere a vizualului în detrimentul celorlalte simþuri ºi ca regresie organizatã la sexualitatea infantilã polimorfã pe care o pune în scenã sportul – pagini care meritã citite, dacã nu din alt motiv, mãcar pentru abundenþa de citate din Adorno, Marcuse ºi Horkheimer (pp. 95-100). (De fapt, în ciuda declaraþiilor programatice ale autorului, singurele puncte în care textul sãu se întâlneºte cu teoria criticã sunt aceste citate numeroase din autorii ºcolii de la Frankfurt). Dar sã revenim la principala problemã. ªi care constã, aºa cum am anunþat deja, în faptul cã sportul este taxat aici drept principalã cauzã eficientã a ceea ce el nu e, în realitate, decât un simptom: „Idealurile ºi proiectele de emancipare, de solidaritate, de creaþie au fost rãsturnate în opusele lor, aproape ºterse de cãtre acest fenomen care a apãrut în Europa la sfârºitul secolului al XIX-lea ºi care s-a rãspândit în lume în secolul care a urmat”. (p. X). Din pãcate, „acest fenomen” denotã aici sportul, nu capitalismul – or tocmai aceastã relaþie strânsã dintre sportul contemporan ºi capi-

Alex Cistelecan talismul dezvoltat pare sã-i scape autorului. Uneori, cel puþin corespondenþa istoricã ºi geograficã dintre aceste douã fenomene este evidenþiatã de autor: „Desigur, sportul nu este „la fel de vechi precum lumea” [dupã cum pretinde Carta Olimpicã]. A apãrut în Anglia, locul de naºtere (conform lui Marx) a modului capitalist de producþie, acum planetar ca întindere” (p. 37). Însã aceastã observaþie corectã se pierde imediat într-o analizã micro: „Cluburile, unitãþile de bazã ale acestei instituþii, funcþioneazã de fapt ca niºte întreprinderi aflate în competiþie: jucãtorii talentaþi sunt cumpãraþi ºi vânduþi celui care oferã mai mult, ºi un proletariat ºi semi-proletariat, chiar un lumpen-proletariat iau naºtere aici. Burghezia afaceristã a devenit rapid interesatã de lumea sportivã ºi a luat control asupra cluburilor ºi federaþiilor internaþionale, alungând aristocraþii ºi militarii”. (p. 37). În general, cam aceasta este direcþia în care Perelman urmãreºte paralela – cãci paralelã rãmâne, fãrã puncte de contact – dintre sport ºi capitalism. Autorul încearcã astfel sã identifice un neverosimil „mod sportiv de producþie” a cãrui relaþie cu modul capitalist de producþie rãmâne cu totul neclarã: „Alãturi de modul capitalist de producþie, în care capitalul apropriazã munca în condiþiile tehnice atinse de propriul sãu proces istoric, s-a dezvoltat un mod sportiv de producþie, în care capitalul apropriazã corpul pentru a-l transforma într-o maºinã victorioasã… În cele din urmã, sportul a devenit un model dominant de mod de producþie. Cele douã moduri nu sunt antagoniste sau în competiþie. Ele coabiteazã, se conecteazã ºi se combinã… Modul sportiv de producþie nu presupune transformarea muncii izolate în muncã socialã pentru a o face mai profitabilã, în sensul tradiþional al analizei lui Marx a modului capitalist de producþie (sic!). Însã sportul ºi-a creat cu siguranþã propriul sãu sistem de clasã, cu un proletariat ºi o burghezie” (p. 79). Mãrturisesc cã nu reuºesc sã pricep ce înþelege Perelman prin modul sportiv de producþie ºi mãsura în care se deosebeºte (sau nu) de modul capitalist – dar asta poate tocmai deoarece lectura lui Perelman a teoriei marxiste a modului capitalist de producþie e deja extrem de ciudatã. În cel mai bun caz, modul sportiv de producþie al lui Perelman ar putea fi o combinaþie între ceea ce Marx numeºte faza subsumãrii reale a muncii în capital ºi ceea ce Antonio Negri ºi apropiaþii sãi numesc muncã imaterialã: aºadar ºtergerea oricãrei bariere între viaþã ºi capital, existenþã ºi producþie. În cel mai rãu caz, modul sportiv de producþie pare sã nu fie altceva decât reluarea, în domeniul sportiv, al unor elemente ºi relaþii specifice lumii capitaliste (existenþa claselor, exploatarea etc.)2. Dar nu aceste similaritãþi în modul de organizare a relaþiilor sociale sunt cele care demonstreazã legãtura strânsã dintre capitalism ºi sport. Nu pe direcþia modului comun de producþie ar trebui cãutatã legãtura dintre

Jocul de-a societatea sport ºi economia actualã – cu siguranþã nu structurarea pe model capitalist a fenomenului sportiv e cea care îi explicã atât popularitatea planetarã cât ºi caracterul sãu necesar pentru societatea contemporanã. Pariul meu ar merge mai degrabã pe acea ideologie obiectivã, materializatã care e fetiºismul mãrfii – aºadar acea socializare pe la spatele societãþii pe care o implicã modul de producþie capitalist ºi care e cumva, în mod spectacular, compensatoriu, reluatã ºi rãsturnatã în fenomenul sportiv. Dar asta ar însemna ºi cã problema cu sportul nu e, aºa cum susþine Perelman, cã depolitizeazã (p. 37), ci cã repolitizeazã, doar cã în altã parte, într-un cadru izolat de orice posibilã influenþã socialã ºi politicã efectivã. O politizare abstractã, feritã de politic, ar fi astfel ceea ce sportul însceneazã: de altfel, singurul loc în care definiþia schmittianã a politicului (opoziþia dintre prieten ºi duºman) mai poate fi regãsitã, ºi încã în forma purã, necontaminatã de orice fel de considerente (economice, sociale, istorice) în care o cerea Carl Schmitt, este pe stadion. Dacã stadioanele ºi ceea ce gãzduiesc ele sunt astãzi o problemã, nu e deoarece ele ar reprezenta niºte insule de barbarie într-un ocean de lume civilizatã, ci pentru cã sunt singurele locuri în care spectacolul politic al solidaritãþii, al reprezentãrii ºi al antagonismului mai poate fi pus în scenã. Sportul joacã, astfel, exact rolul pe care religia îl juca la tânãrul Marx, de „suflet al unei lumi fãrã de suflet”, sau, precum în Tezele critice despre sport, formulate în 1968, pe care Perelman le citeazã admirativ fãrã însã a le pãtrunde semnificaþia, de „unic proiect al unei societãþi fãrã proiecte, culoare a unei lumi fãrã de culoare”. Or, dacã aºa stau lucrurile, problema nu e sportul, ci relaþiile sociale pe care el le reflectã în formã rãsturnatã ºi compensatã. Barbaria nu e a sportului, ci a lumii capitaliste care face aceastã defulare spectacularã, aceastã veritabilã „desublimare represivã” opiumul sãu necesar. Forza Italia!

2. În aceeaºi direcþie intrã ºi argumentul cã sportul a devenit astãzi o economie la fel de profitabilã ca turismul sau armamentul – ceea ce e evident corect, însã nu demonstreazã existenþa unui mod sportiv de producþie. În acest context, e însã extrem de interesant un argument pe care-l gãsim în anexa volumului ºi care ar putea sã mai reteze din elanul autoritãþilor politice – de la noi ºi din tot estul european – de a construi stadioane ºi a gãzdui mari evenimente sportive, cu argumentul câºtigurilor economice uriaºe care ar rezulta din asta: astfel, conform unui studiu realizat de Bank of America ºi Merill Lynch pe perioada 1954-2006, toate þãrile care au gãzduit mari evenimente sportive au obþinut o creºtere economicã sub nivelul lor normal. (p. 130)

Magistr(u)ale Luca Piþu

Cântic de gest(ic)ã deºãnþatã V

La chanson du clebs de Céline

A son clébard1 cherchant des puces, Céline devait être très rigolo, Inventant, dans ce but, maintes ruses + force astuces: J’aurais vachement savouré ce tableau, Digne des Chercheuses de poux, Mon beau, Ce chié-d’oeuvre de Rimbaud2, Ou de L’Opéra de quat’ sous3, Hou, hou, hou… Mais pas du chat Bébert4, Mort en exil, Dont les miaulements inaudibles remplissent l’univers Sans toutefois épouvanter les psylles5. *** HAROLD BOOM: Dac-ar fi sã dai o invitaþie de searã, la cutare joli petit restaurant parigotique, unui singur canonizabil de la mijlocul veacului 20, cîte ºanse ar exista ca sã cadã alegerea-þi asupra romancierului Céline, cãruia, în adolescenþã, îi mai telefonai din an în Paºte. JEAN-EDERN HALLIER: Nici una. Fiindcã Louis-Ferdinand Destouches îi, pentru mine, fata de salã a Spitalelor pentru Asistenþã Metafizicã. Proust ocupîndu-i locul, nu i-a mai rãmas decît sã ºi-l aproprieze pe cela al bunicii sale bretone, servantã la bazã, cãreia îi va fi rebranduit ºi/sau pseudonimizat prenumele, célinianul prenume.

Cântic de gest(ic)ã deºãnþatã (V) Tehnicianã de suprafaþã, femeie de serviciu, slujnicã, toate îi miros urît: el halucineazã peste tot necurãþenia. Un coprofil e... ce ar scrie cu apã de Javel ºi ºi-ar atîrna paginile în cîrlige de rufe, ca sã se usuce, de unde prezenþa masivã, în scrierile sale, a punctelor de suspensie. HAROLD BOOM: Mi-l închipuluiesc lesne, în ciudata-i patologie a curãþatului, punîndu-ºi un pince-nez pentru ca sã exclame: «Nu pute frumos! Nu pute frumos!» JEAN-EDERN HALLIER: De unde ºi rasismul sãu! Care vine poate dintr-o scenã primitivã a copilãriei sale bretone: întîlnirea lautréamontianã dintre un cleºte de homar armorican ºi o violetã de Parma pe bucile abia întrezãrite ale doicii sale în rada Brestului. Se poate, de altfel, inventa orice pe tema cu pricina. De nu o fi cumva în joc prostia transfiguratã de poezie. Antisemit implacabil, îi lua pe Evrei drept Arabi. Pentru Negru, Albul miroase a hoit. Pentru Alb, cadavru vertical, jogger spectral, Arabul miroase a ºobolan. Il urãºte pentru cã îi e teamã de ce fojgãie prin canale, care îi repugnã cel mai mult. HAROLD BOOM: C’est un raton-laveur, un raton spãlãreþ, nu? Altminteri... de ce s-ar spãla dumnealui atît de frecuent, dacã nu fiindcã are un jeg specific – sudoarea omeneascã a muncitorului strãin sau transpiraþia prinþului saudian descins la Hotelul George V? JEAN-EDERN HALLIER: Nu e alb Magrebinul: a devenit albicios de atîta poncit, epilat, frecat. Care-i totuºi pata sa invizibilã (precum la Lady Macbeth ori la fatma din Plaza Ateneului)... de vreme ce nu izbuteºte sã o scoaþã nici un parfum de Arabia? Faptul de a fi prea curat îl face dubios în ochii noºtri, Bab-el-Shakespeare, doar cã e acum vorba de Israeliþi, iar Céline ar visa sã-i mãture din palasuri, din cartierele bogaþilor ºi de pe culoarele wallstreetiene... Ne apare, în delirul sãu, ca Jochann Sebastian Bach al mãturii, ca un Charlie Parker al cîrpei ude, ca un Billie Halliday al aspiratorului, iar dezinfecþia rãmîne tema predilectã a capodopurilor sale... HAROLD BOOM: Or, cu aceastã temã a dezinfecþiei, plutim în miezul aprins al actualitãþii, cãci o universitate americanã – ne semnaleazã The New Republic, hebdoul lui Leo Wieseltier – tocmai a creat o zonã liberã de parfumuri în campusul sãu, iar editorialiºtii întrã în campanie pentru dreptul la miros ºi adulmecare, ameninþat, acesta, cu o nouã recãdere sub incidenþa corectitudinii politiceºti. Ei se plîng bunãoarã cã în cultura ianchee, informatã de Puritani, sursele universale de plãcere vor fi fost rînd pe rînd medicalizate, apoi politizate ºi, la urmã, reglementate: de la tiutiun, haºiº, dulciuri, pornografie, pînã la efluvii corporale ºi autoerotism.

Luca Piþu JEAN-EDERN HALLIER: Incît ajungi sã te întrebi, odatã cu elevii lui Leo Wieseltier, dacã scîrba ianchee faþã de miroaznele tari ºi creºterea vînzãriilor la toaleticele ape nu se origineazã cumva într-o fricã iraþionalã de moarte, ce mereu va fi definit aceastã culturã, luatã în colimator chiar de Philippe Ariès, tanatologul binecunoscut, prin eseul asupra decesului în Occident. HAROLD BOOM: Unde ni-s timpurile binecuvîntate cînd omul europeic se spãla mai puþin ºi «degaja parfumul acela de amoniac, recognoscibil dintr-o mie, ce dezvãluia tutulor activitatea intensã a falului sãu»? Unde-i neaua de acum cîteva secole cîn Regele Solar ºtia sã preþãluiascã la justa lor valoare «domniºoarele cu miros urît»? JEAN-EDERN HALLIER: Prietene, nu dispera! De captezi un efluviu corporal ce þi se pare dezagreabil, profitã de ocazie pentru a lupta împotriva prejudecãþilor tale urbane, inspirã-l încã o datã, pe urmã atacã un alt miros ºi... reinspirã puternic. HAROLD BOOM: Iar la sfîrºit, cînd ajung sã suport cuminte damful cuiva, voi descoperi cã vechea mea antipatie se va fi preschimbat în ceva similar cu plãcerea sau dragostea. Aici voiai sã vii? JEAN-EDERN HALLIER: Cîtuºi de puþin, camarade! Doream sã revin la dezinfecþie, tema întregii opere céliniene, începînd chiar cu teza în medicinã despre metodul de prevenire a putrefacþiei la Doctorul Sammelweiss, continuînd cu pamfletele gen Mea culpa, Les beaux draps sau L’Ecole des cadavres. Odatã cu Bagatelles pour un massacre, dupã ce am fãcut un stagiu în imundiþia spitalelor sovietice, dãm peste un medicinist patetic, închis într-o salã de disecþie. HAROLD BOOM: Ar fi putut fi Turc sau Kurd, pentru genocidul armenesc, American pentru Pieile Roºii, Englez pentru Irlandezi ori Zuluºi, Rus pentru ofiþerii polonezi lichidaþi la Katyn. JEAN-EDERN HALLIER: Din fericire, nu era decît Breton, dulce visãtor al casei natale ce vedea pãianjeni pe tavan ºi termite în toate hârþogãriile stãrii civile globalizate. Istoricul Jules Michelet, cînd voia sã se îmbete cu popor, obiºnuia sã inspire amoniac, dar profunzimile inconºtientului sãu casnic îl fãceau pe Céline incapace sã suporte vreun miros. La curtea Regelui Galant, unde nimeni nu se spãla, s-ar fi sufocat. Era un boschetar ce voia sã treacã drept Domnul Curatu. N-a avut noroc, sireacul: Istoria Europeanã ajungîndu-i din din urmã fantasmele, devenea colabou prin coincidenþã, adicã un realist îndrãcit, silit sã se refugieze, cu Mareºalul Pétain, Laval, Doriot, Marcel Déat ori Lucien Rebatet, la Sigmaringen, dar alegîndu-ºi drept loc exilic Iutlanda... din fidelitate faþã de sine însuºi…

Cântic de gest(ic)ã deºãnþatã (V) HAROLD BOOM: Acolo, putea sã-l reciteascã pe Shakespeare, stîlpul canonului occidental, în danezã, ºi sã clameze cu Hamlet: «E putred totul în regatul Danemarcei!» JEAN-EDERN HALLIER: Cînd nu a mai avut nemica de zis, dupã ce va fi denunþat ºi pericolul galben, a grãit despre cîiinele sãu la modul racinian. Cu siguranþã cã îl cãuta de pãduchi Anarhistul nostru de dreapta ce, azi, ar fi îmbrãþiºat cauza palestinianã, ar fi vituperat sionismul alãturi de Dieudoné M’Bala M’Bala, Michel Collon sau Alain Soral… ºi l-ar fi dat pe Bernie Madoff cu curul de Terra pînã i-ar fi plesnit perciunii… HAROLD BOOM: A son clébard cherchant des puces,/ Céline devait être très rigolo,/ Inventant, à cette fin, maintes ruses + force astuces:/ J’aurais vachement savouré ce tableau! JEAN-EDERN HALLIER: Ptiu... HAROLD BOOM: Alte stihuri mai bune, pentru a-þi rãstãlmãci gãselniþa, nu am la îndemãnã... JEAN-EDERN HALLIER: Hmmm! HAROLD BOOM: ... deocamdatã.

*** 1. Tocmai a mai apãrut un dicþionar de termeni arabi adoptaþi în limba lui Camus, de unde aflãm cã vocabulul clebs? chien, «câine»? e magrebin, ca ºi toubib, «medic» sau macache ( din care am crezut, înºelîndu-mã amarniceºte, cã se trage, prin filierã turcã, româno-þigãnescul canci insemnînd, el, rien, nibe de nibe, trou de balle, peau de zob, y en a pas). 2. Poemul rimbaldian al despãduchitoarelor exegetat iaºte, atât de sagace, în teza doctoralã, nepontagioasã, a timºoreanului Vasile Popovici, publicatã la Cartea Româneascã, unde nu gãsim însã la bibliografie, ºi stim de ce, A-t-on lu Rimbaud? de Robert Faurisson (nemuritã, cartea, graþie casei editoriale La Vieille Taupe, dragã istoricilor revizioniºti din Hexagonerie). Cu exegeza puricelui verlainean ne-am întîlnit într-un capitol tudor-vianesc din Arghezi, poet al omului, doar cã-i preferãm un tablou de Georges La Tour, aflat la muzeul ducal din Nancy: La femme à la puce, elogiul insectei cu pricina din Gog, romanul lui Papini, ºi un capitolaº musilian din Omul fãrã însuºiri, unde puricele, cãutat în doi, de cãtre un el ºi o ea, se refugiazã în abisul bughigãilor feminine. Et pour cause! 3. Die Dreigroschenoper, The Threepenny Oper, Opera de trei parale versus L’Opéra de qaut’sous: certains préfèrent l’impair. De ce? why? warum? pourquoi? In hexagonala curentã, cînd ceva nu pare sã aibã mare valoare, spunem fie, ca în româneºte, à deux sous, «de doi lei», fie… de quatre sous, folosindu-se de fiecare datã numarul par. Da, dar… impari Deus numero gaudet, creºtinul Dumnezeu, unul în trei, un et trine, se desfatã cu numere impare. Sã relaþionãm oare pasiunea franþuzã pentru

Luca Piþu par cu atracþia, uºor dominique-strauss-kahnianã, spre cuplãri, pacsãri, partuze ºi alte partide patrate? Ne-ar veni bine, nu-i bai, numai cã devaluarea, Entwertung aller Werte, se poate implementa, la Hexagonali, ºi cu zero ºi cu 1. Precum în: cela ne vaut pas un zeste de citron, un pet d’âne mort, un clou, un kopeck, un iota. Noi, valahii, mãmãligarii, defilãm cu ceapa degeratã. Ori cu puricii în numãr indeterminat, vag. Nu facem mulþi purici, dreptu-i, însã la purecat ne ia lumea par-impar, adicãtelea în doi timpi ºi trei miºcãri. 4. Luat de Céline cu el în refugiul pétainist de la Sigmaringen ºi purtat, cum relateazã Lucien Rebatet în Memoriile unui fascist, la piept, en sautoir, într-o sacoºicã marsupialã, inclusiv cînd venea ora mesei. 5. Cu trimitere ºi la insectele aceluiaºi nume, reale, ºi la manipulatorii de ºerpi ai Antichitaþii, nu ºtim cît de imaginari, povestiþi de Pliniu cel Bãtrin, în Naturalis historia, ºi evocaþi de Apollinaire în Colinele, faimosu-i poem. Aºa: Les psylles et l’onde ont péri.

Fusion jazz & blues Daniel Vighi

Pe muzica lui Mily Balakirev, fost dascãl al lui Piotr

Muzica, o minune fãrã putinþã de pricepere, e aproape imposibil sã o povesteºti, despre muzicã poþi vorbi doar cântând, restul sunt aproximaþii inutile. Acum e adevãrat cã muzicã au ºi picãturile de apã în chiuvetã, cele de prin jgheaburile casei la vremea ploilor de toamnã, muzicã e ºi aceea a turturelei, a sirenei din cartierul Fabric, sau de prin marginea Elisabetinului, pe strada care se numea odinioarã Rangheþ, militant comunist ilegalist ce s-a fost botezat la început József Rangecz, pe urmã a dat nume uliþei copilãriei pe care se afla ºi bodega Zorii care se zicea La cãþaua leºinatã printre locuitorii beþivi ai strãzii, aºadar muzica Iosif Rangheþ-utca, muzica clopotelor de la Biserica de pe lângã Casa Studenþilor din fostul liceu Notre Dame, apoi altele, cu alte sonuri, acelea ale clopotelor din turnul bisericii neogotice din Piaþa Lahovari ºi clopotul de la capela cimitirului de pe Rusu ªirianu pe care îl trage profesional un gropar devenit, din nevoi ceremoniale, clopotar, adaugã un du-te vino al gesturilor, un mai nimic al convoiului care merge kitschos la groapã, apoi kitschul mirosului de pãmânt reavãn, kitschul lopeþilor, al celor douã scânduri, kitschul lopeþilor, kitschul efortului pe care-l fac ei mînuind cu frânghii copârºeul, kitschul mirosului de cetinã de la coroane, ºi gândul cã vei fi ºi tu, inevitabil, subiectul unui asemenea kitsch, cã nu e scãpare ºi cã e lipsit de decenþã sã te ºi gândeºti la muzica asta, mai bine muzica baroc cum ar fi Peccantem me quotidie de Carlo Gesundo în care apar de toate, un fusion de pe vremea când þarii de la Moscova încep sã se prenumere din familia Romanovilor prin Mihail I, asta la anul 1613, anul când Carlo îºi dã suflarea cea de pe urmã. Muzicã de atunci. Muzicã de acum. ªi despre aceea, ºi despre asta nu poþi vorbi, fiecare poate cânta cu ce are la îndemânã. Noi cu texte ºi cu

Daniel Vighi citate. Le punem laolaltã ºi le ascultãm muzica. Înainte de toate, muzica vânãtorilor cum e asta de se cheamã I'm a Hunter - World of Warcraft Hunter Song. Adaptaþi-o la muzica din frazele autoplagiate care urmeazã. Care cântã la fel: “Trece elevul de liceu dintr-a unºpea pe lângã atelierul de ceasornicãrie al fraþilor Wenczel, doi grãsani simpatici, plini de umor, vânãtori înscriºi cu acte la Asociaþia judeþeanã de vânãtoare ºi pescuit sportiv, respectuoºi cu legea ºi cu obligaþiile care le reveneau ca vânãtori AJVPS, spre deosebire de alþi concetãþeni care practicau cu fervoare braconajul pe Valea ªoimoºului, în pãdurile munþilor Zarandului, mai apoi aceiaºi bântuiau ºi dincolo, pe Banat, pe malul celãlalt al râului pe dealurile podiºului Lipovei acoperite, prin grija partidului ºi autoritãþilor locale din comunele Neudorf ºi Zãbrani, de hectare de livezi cu piersici ºi meri.” Adãugaþi acum ºi neaoºismele locului, ºi felul în care cântã ele precum compoziþiile naþionalismului muzical al lui Mily Balakirev, fost dascãl al lui Piotr, tatãl cunoscut al ºi mai cunoscutului Lac al lebedelor. ªi Mily compune despre neaoºismul Rusiei prin Leonid Kharitonov & Russian Red Army Choir - The Song of the Volga Boatmen, despre care un anonim scrie pe youtube cã ar fi un PURE? TESTOSTERONE (majusculele îi aparþin ãluia). Aºadar, asemenea cântecului naþionalist rusesc al lui Mily îmi pare a fi urmãtoarele fraze prin care mã autoplagiez înspre un cât mai deplin scandal public: Suntem în oraºul Lipova, viaþa ne-a adus aici încã din copilãrie. Din naºtere, pe când tocmai izbucnea revoluþia maghiarã. A crescut elevul de liceu care am fost în fascinaþia „ºoroafelor”, a rotiþelor dinþate, a pendulei din vecini cu strãlucirea alamei, a cifrelor, a calului din nichel cabrat voiniceºte în douã picioare pe farfuria pendulei, maºinãrii din fier la care se holba cu plãcerea cu care fãcea acelaºi lucru bãieþelul din feeria lui Ingmar Bergman – filmul halucinaþiei lucrurilor strãlucitoare din sticlã, alamã, din strãluciri de nickel pe nume Fanny och Alexander. Este o tradiþie a lucrurilor meºteºugite din mâna priceputã a tradiþiei nemþeºti, cu vagi înfiorãri de lume nordicã, asemenea filmului aceluia feeric. Fie-iertatul Valeriu Leu, marele istoric al Banatului, îmi spunea pe undeva printr-un restaurant din Herculane cã privirea îngrijoratã aruncatã ceasului este semnul intrãrii în cadrele nemiloase ale civi-

Pe muzica lui Mily Balakirev... lizaþiei capitaliste. Soacra mea din satul Parþa, aflat la nici cincisprezece kilometri de Timiºoara, îmi spune acelaºi lucru. „În toate satele pe unde mergi”, îmi zice, „fie la Jebel, la Peciu Nou sau Gottlob, toate bisericile nemþeºti au ceas pe turn”. Asta îmi spune ºi se întâlneºte în observaþia ei ruralã cu neuitatul meu amic Vali Leu. Trec mai departe, pe alte coordonate muzicale fusion. Le potrivim cu Besame, mucho! interpretatã de un adevãrat american romantic singer pe care l-am uitat, cum se ºi cuvine în asemenea momente de mare trãire bleagã când, în mod natural , uiþi tot, nu mai ºti nimic, eºti ca la porþile grãdinii cu flori a lui Alice Cãlugãru la care revin dupã un ocol prin aceea a lui Dimitrie Anghel, aºa ca Glenn Millers cântând Moonligth Serenade înainte de a pieri în apele Canalului Mânecii la vreme de rãzboi. Revin la Alice Cãlugãru ºi la grãdina ei. Ceea ce o desparte de natura lui Alecsandri sau Coºbuc, dar ºi Eminescu, este faptul cã a poetei este „grãdinã” ºi nicidecum „naturã”. La cei înainte pomeniþi avem natura naturata, în vreme ce dincolo e natura naturans. Simplificând: o datã e natura ieºitã din eternitatea Domnului, a doua oarã ivitã din devenirea ei, adicã (ºi) prin mâinile omului. Sigur cã ni se poate reproºa cã punem în parantezã grãdina dintâi a Edenului care este ºi ea tot... grãdinã. Aºa e, numai cã de vom þine aproape de Baruch Spinoza, Edenul e mai degrabã natura naturata care ºi-a pierdut intrinsecul de natura naturans. Fostul nostru student, preotul Constantin Jinga zice altfel. Le combinã în acord cu ideea de „translare de la starea vegetalã mutã la aceea cu sens” care se petrece „prin intermediul unui meºteºug” (al Domnului) care domesticeºte „natura sãlbaticã” fãrã a o artificializa. Aici îl ia de martor pe Rosario Assunto ºi scrierile sale despre artã ºi despre estetica grãdinii. Arta grãdinii, zice Costi Jinga, „se întâlneºte, undeva la nivelurile profunde ale sevelor hrãnitoare, cu o strategie discursivã anume, prin intermediul cãreia - aratã Paul Ricoeur - limbajul este scos din cãmaºa mult prea strâmtã a funcþiei sale de descriere, în beneficiul funcþiei cognitive a acestuia” (Ricoeur, 1984, p. 380). ªi iatã urmarea acestei întâlniri între natura naturata cu natura naturans : „Floarea, arbustul, copacul îºi pãstreazã naturaleþea, dar, prin recontextualizare, ajung parte dintr-un limbaj edenic, unde firescul vegetal îºi depãºeºte funcþiunea pur biologicã ºi, germinând întrun univers metaforic, devine poezie. Sau, de ce nu, teologie.” (Jinga, 2009, p. 7). Ne întrebãm, laolaltã cu primii simboliºti autohtoni, dacã muntele, valea, rîul ºi dealul sunt naturã, ºi aleea, boschetul, podeþul, banca ºi pervazul cu viorele sunt ºi ele tot naturã. ªi care dintre ele este

Daniel Vighi Natura. Majuscularea aceasta întrebãtoare mãsoarã distanþa faþã de estetica romanticã. Sãlbãticia ºi parcul. Jungla ºi grãdina zoo. Se poate ºi una ºi alta! Dovada supremã mielul care doarme ferice, vorba poetului, între labele leului. Edenul ca Naturã este expresia unei desãvârºite întâmplãri meºteºugãreºti care adunã laolaltã „arta grãdinilor, nostalgia omului dupã starea paradisiacã a unei naturi originare, calde, ocrotitoare ºi liberã de orice fel de sãlbãticie?”1 (Jinga, 2009, p. 7). Cu observaþia cã Edenul, grãdinã fiind, este „sãlbãticia” dintâi. Tot în grãdinã, prin anul 1905, intrã Dimitrie Anghel ºi dã peste Eden: „De câte ori deschid portiþa ºi intru în grãdinã-mi pare Cã mã cuprinde-o vrajã dulce, ºi florile-mi dezmiardã ochii” Poteca dinspre cosmic, mãreþ ºi sempitern coboarã. Mãreþia e intimism olfactiv: „miresme dulci de flori” îmbatã vizitatorul, gândurile sunt „blânde” ºi „alintã”, e aºa ca în extazul cu marijuana sau canabis, o beþie policromã, gândul este „iertãtor ºi bun”, sfioºenia, melancolia, „norocul zilelor de varã” totul e mignon, plãcut, tonifiant ºi edenic, amintirile, gesturile: întâmplãrile stau sub vraja ca de medicamente psihotrope, viaþa curge lent, iar lentoare asta este ºi ea o diminuare, o alunecare într-un mai puþin odihnitor, o binevenitã diminutivare. Versurile „De câte ori deschid portiþa ºi intru în grãdinã-mi pare/Cã mã cuprinde-o vrajã dulce, ºi florile-mi dezmiardã ochii” seamãnã “procesului acelei «lãrgiri de conºtiinþã» (la care) participã doctrinele oculte ºi religiile orientale, psihedelismul ºi consumul de droguri (cum ar fi mescalina).” (Laura Rosca, 2005, p. 121). „Vraja dulce”, florile care „dezmiardã ochii”: amestec de eros ºi magie a efectelor halucinogene ale lui Carlos Castaneda ascultându-ºi maestrul, pe bãtrânul vrãjitor Juan Maltus. Toate dobândesc sensuri psihedelice, aºa ca dupã o beþie zdravãnã cu mescalinã, o beþie ca acelea ale lui Timothy Leary ºi Richard Alpert, creatorii Fundaþiei Internaþionale pentru Libertate Internã, editorii revistei „Psychedelic Review" ale cãrei pagini gãzduiau sloganurile publicitare: „Mescalinã! Misticism experimental! Ciuperci! Extaz! LSD-25! Expansiunea conºtiinþei! Transcendenþã! Haºiº! Botanicã vizionarã! Psihologia religiei! Libertate interioarã! Volburã! Politica Sistemului Nervos!” (Winkler, 1996, p. 212) Beþia din grãdina lui Dimitrie Anghel este o faptã miraculoasã pe care o povesteºte Castaneda, pe post de sacerdot al LSD-ului ºi de ucenic al ºamanului Maltus: „Cîteodatã, pur ºi simplu, dintr-un noroc, un om obiºnuit reuºeºte (…) sã intre într-o altã lume. Dar fapta lui este imediat 1. Gabrielle van Zuylen, Tous les jardins du monde, Gallimard, 1994 (apud Jinga, 2009, p. 7)

Pe muzica lui Mily Balakirev... etichetatã drept nebunie sau halucinaþie.” Acea altã lume este dincolo de portiþã, spre grãdina cu “vraja dulce”, o lume greu de perceput raþional despre care ucenicul întreabã naiv ºi copilãros maestrul: “- Ne aflãm din nou, don Juan, în acelaºi loc, în care am mai fost. Existã aceastã lume sau este ea doar o plãsmuire a minþii mele?”. (Castaneda, 2000, p. 100) Bibliografia folositã în bucãþica de faþã care e “jazz fusion, fusion, or jazz-rock”, adicã “a that developed from mixing and rhythms and the amplification and electronic of ” (http://en.wikipedia.org/wiki/Jazz_fusion): Ricoeur, P. (1984). Metafora vie. Bucureºti: Editura Univers. Jinga, P. C. (2009). Cinci lecturi biblice despre om. Timiºoara: Editura Marineasa. Anghel, D. (1989). Versuri ºi prozã. Bucureºti: Editura Albatros. Rosca, L. (2005). Vârsta nouã a religiozitãþii. Studiu de caz: Carlos Castaneda. In C. Braga, CAIETELE ECHINOX, ªamanismul postmodern (Vol. 8). Cluj: Editura Dacia. Castaneda, C. (2000). Arta visatului. Bucureºti: Editura RAO. Winkler, A. M. (1996). Trecutul apropiat. Eseuri ºi documente despre America de dupã cel de-al doilea rãzboi mondial. Cluj: Editura Dacia.

Replay @ Forward Ioan Moldovan

 POEZIA E (TOT) LA BISTRIÞA. Aºa e. Aºa a fost. Aºa va fi, sper, sperãm, credem. La a patra ediþie, Grigore Þãrmure, Dan Coman ºi Marin Malaicu-Hondrari, secondaþi eficient de echipa lor bistriþeanã, au fost gazde ireproºabile ºi organizatori inteligenþi, generoºi, plini de imaginaþie ºi solicitudine ai acestei petreceri poetice, cu personaje bine conturate, dincolo de vârsta, stilul, faima ori farmecul individual, toate dispuse ºi bine dispuse sã facã faþã cât mai convingãtor condiþiei exigente de invitat al Festivalului de poezie ºi muzicã de camerã – Poezia e la Bistriþa, între 12-15 iulie 2012. O Bistriþã care tocmai îºi trãia cu fast ºi antren Zilele. Majoritatea secvenþelor acestui „film” cu poeþi s-au derulat la Centrul Multicultural Sinagoga, iar moderatorul lor a fost poetul Radu Vancu, venit de la Sibiu, admirabil cunoscãtor al poeziei tuturor celor despre care a vorbit, cu inteligenþã, subtilitate ºi putere de seducþie. Lansãrile de carte au prilejuit întâlnirea cu Pãzitoarea Anei Dragu, cu Frânghia înfloritã a lui Radu Vancu, cu Gringo de Radu Niþescu, poeþi tineri ºi adevãraþi; Claudiu Komartin ºi Bogdan Coºa au prezentat revista Poes:s International ºi au girat ediþia LX a Clubului de lecturã Institutul Blecher, avându-i ca invitaþi pe Oana Vãsieº ºi Andrei Gamarþ, toþi dovedind cã

Replay @ Forward valoarea nu aºteaptã adunarea anilor ca sã se adevereascã. La acest capitol doi invitaþi seniori, nume de top ale literaturii: Marta Petreu, cãreia i-au fost prezentate douã cãrþi - Apocalipsa dupã Marta, integrala poeziei sale ºi volumul O zi din viaþa mea fãrã durere, de curând apãrut la Polirom; ºi prozatorul Alexandru Vlad, invitatul special al poeþilor de la Bistriþa, cãruia un triumvirat format din Ovidiu Pecican, Alexandru Uiuiu ºi Ion Vlad i-a lansat romanul Ploile amare (Charmides, 2011), distins cu Premiul USR pentru prozã. Momente de desfãtare, cu o audienþã de invidiat pentru numãr, atenþie ºi interes viu, au prilejuit lecturile poeþilor invitaþi: Ion Mureºan, Sorin Gherguþ, Doina Ioanid, Alex Vãsieº, Robert ªerban ºi Ioan Moldovan – în prima searã; Ana Dragu, Radu Vancu, Domnica Drumea, Claudiu Komartin, Irina Bruma, Andrei Dósa, Nichita Danilov ºi Aurel Pantea – în seara a doua; Olga ªtefan, Andrei Gamarþ, Radu Niþescu, Elena Vlãdãreanu ºi Marta Petreu – în cea de-a treia searã. La Plan B Club Café Radu Vancu i-a provocat pe Ioan Moldovan, Aurel Pantea ºi Nichita Danilov sã se confeseze cu privire la felul lor de a trãi ºi scrie poezie, prestaþia acestora fiind îmbelºugat extinsã prin intervenþiile celor de faþã, poeþi, prozatori, cititori etc.

Ioan Moldovan U n recital la patru mâini – mâinile de maeºtri ai Corinei Rãducanu ºi Eugen Dumitrescu – având în program compoziþii de Claude Debussy, Maurice Ravel ºi George Enescu, un altul susþinut de Rãzvan Dragnea cu piese de Bach/ Bussoni, Franz Liszt, Serghei Prokofiev ºi George Enescu ºi un recital cameral susþinut de Ávéd Éva (pian) ºi Kozma Péter (violoncel) – cu creaþii din Luigi Boccherini, Beethoven, Max Bruch ºi David Popper – au asigurat poeziei o nobilã ºi emoþionantã însoþire cu muzica de înaltã clasã, dovedind cã Societatea de Concerte Bistriþa (director Grigore Þãrmure), principalul organizator ºi susþinãtor al Festivalului, este o instituþie de indubitabil profesionalism. ªi cu o atenþie programatic îndreptatã spre muzicienii tineri de valoare. M-am întors de la Bistriþa cu certitudinea ºi cu bucuria de a fi avut o privilegiatã întâlnire la cel mai înalt nivel cu poezia, cu irepresibila dorinþã de a spune pe faþã: fericit cel care a fost ori va fi invitat la Bistriþa!

Poeme

Gheorghe Vidican

PATUL NUPÞIAL sânge strãin împrospãteazã trupul miresei cu nechezatul mirositor al ierburilor în nopþile de varã paºii mirelui lasã poftele altor femei roºiatic giulgiul miresei se prelinge sub pleoapa nuntaºilor

PRIVIREA BUNICII mersul pe bicicletã prin praful zilei macinã oasele de exil ale bunicii trecãtorii sunt ochii pãmântului în setea amiezii poartã tânguirea fântânii pe umeri liniile obosite ale orizontului în privirea bunicii mersul pe bicicletã al îngerilor nãpãdite de ierburi clipele de exil ale bunicii împart zarva de pietoni în cerºetori

ASTORIA proaspãt ca ºi tinereþea mãrunþiºul din buzunarul liceanului foºneºte prin jocul de cãrþi plantaþia de cafea împodobeºte sânii chelneriþei plescãitul cojilor de seminþe e o ceremonie pentru fumul de þigarã mirosul a ajuns bãtrân în ceaºca de cafea mirosul cafelei alungã rãsãritul

ZI DE VARÃ fumul din pipa bunicului aºeazã amiaza pe coama dealului merele cu chip de copil putrezesc în literele braille degetele orbului ridicã din

Gheorghe Vidican umeri suportã filã cu filã altceva izvorãºte din coasta dealului cu braþele pline de ochi fântâna adapã caii sãlbatici ai nisipului leagã la ochi pasãrea oarbã ºi stinsã

OCHIUL ochiul din ochiul mamei lumineazã celãlalt ochi sparge sângele meu ºoaptele descompun poemele mele în susur celor neauziþi le spune mânia din ochiul mamei picãturã roºiaticã a nopþii în oglinda proaspãt trezitã

TOAMNA ochii degetele creºtineazã frigul toamna îºi odihneºte paharul de oboseli rãsturnat peste coapsele tale strivesc liniºtea din merele coapte coaja de nucã descopãr nechezatul cailor în crãpãturile secetei peste sânii tãi se prelinge umbra pãsãrilor de pradã picurã în sârma ghimpatã sângele ritualic al brumei lipsit de luminã mirosul mustului curge spre pivniþele din deal memoria lumineazã icoana din degetele oarbe

LA PUªCÃRIE îmbrãþiºãrile tale personalizeazã frigul virtual al iubirii trãieºte anotimpurile în zãngãnitul uºilor jocul are zãbrele argintii strecurat violul scuturã noaptea în palmele femeii de serviciu dragostea lor uimeºte câinele lãþos al patrulei o voce precoce recitã din serghei esenin

SÂNGELE MEU mângâie piatra coapsa felceriþei din petid sudoarea cosaºului înroºeºte fânul barba bunicului stãruie în sângele meu susurul robinetelor umple în bucãtãrie gamela soldatului sudoarea cosaºului disperseazã unitatea de artilerie în femei posomorâte raveica se plimbã cu ligheanul printre insomniile cimitirului sângele meu încurcã mersul pe bicicletã al învãþãtoarei râsul copiilor bate o pendulã fãrã scãpare degetele orbilor leagã mirosul fânului tot mai departe de poartã

Cronica literarã Liana Cozea

Teama de a fi fericit Radu Mareº Deplasarea spre roºu Editura Polirom, 2012

La mai puþin de doi ani de la apariþia romanului Când ne vom întoarce (Cluj, Editura Limes, 2010), recompensat cu prestigiosul Premiu pentru prozã al Uniunii Scriitorilor (2010) ºi Premiul pentru prozã al Filialei Cluj a U.S. (2010), Radu Mareº publicã la Editura Polirom romanul Deplasarea spre roºu, menit parcã a sublinia ilustrativ aceastã perioadã fastã a creaþiei sale, când talentul sãu se menþine la un zenit prelungit ºi durabil. Scriitor remarcabil, Radu Mareº, posedã un talent al povestirii, o voluptate a narãrii se întrevede în paginile sale de prozã, preocupat, ca în mai toate romanele din ultima perioadã, de sincronizarea istoriei mici cu istoria mare, de plasare a dramelor individuale în conjunctura istoricã atent reclãditã. Prozatorul reuºeºte, reconstituind cu migalã, sã tensioneze textul, creând o stare de încordatã aºteptare, prelungind-o intensiv pânã în momentul final al revelãrii adevãrului descumpãnitor. De aceea se poate vorbi de o tensiune retrospectivã ºi de una anticipativã care pãstreazã treaz interesul la lecturã. El are ºtiinþa dozãrii dramatice, a încordãrii firului narativ ºi a dezvãluirii parcimonioase. Acest roman al sãu, dens prin dramele concentrate în paginile sale, se sprijinã atât pe trama inteligent alcãtuitã, dar ºi pe personajele, puþine la numãr, dar remarcabile mai ales prin incongruenþele naturii lor iscusit realizate din straturi, ce descojite, jupuite deceleazã ascunziºurile unor existenþe aparent banale. În esenþã, este nefericita poveste a unui naiv profesor de francezã, om de bunã credinþã, fericit un numãr de ani ºi ingenuu în a crede în

Liana Cozea durabilitatea stãrii sale de bine, o permanenþã aparent indestructibilã a micului sãu univers, ameninþat permanent de prezentul instabil, dar mai ales de reminiscenþele unui trecut, insuficient înþeles ºi asimilat. Este relatarea – folosind pretextul unei scrisori adresate fiului sãu, rãmas în Germania, cu mama sa – justificatoare a crizei domestice ºi a abandonului lor rãmas neexplicat. Romanul are douã pãrþi al cãror liant este protagonistul, Romulus, Romi, Romi ºi atât – absenþa numelui de familie îl plaseazã într-un soi de anonimat, cu caracter de generalitate – profesor de francezã, dupã 1989, devenit în timpul liber, ziarist de ocazie, antrenat sã scrie reportaje despre una din terifiantele case de copii handicapaþi, în prag de normalizare ºi modernizare, prin ajutorul acordat de o bisericã catolicã londonezã ºi Crucea Roºie. Capitolul întâi debuteazã în manierã balzacianã, „nebunul“, eroul se îndreaptã spre locurile descrise minuþios, la volanul maºinii sale, pentru a cãrui „nebunie“, ecranul opac cu valenþe protectoare, era nevoie sã vinã seara, sã se întoarcã în bârlogul sãu de la etajul trei, plin de amintiri dureroase, unde cele douã sticle de vodcã bãute ritmat, cumpãnit, ca într-un ritual, îi puteau asigura un somn chinuit ºi vremelnica uitare, anihilând în parte amintirile fulgurante, asemenea loviturilor în plex, amintiri împotriva voinþei sale ºi „tocmai de aceea atroce, îngrozitoare“. În lipsa alcoolului anesteziant ºi abrutizant, „halucinaþiile insomniei“ deveneau spre dimineaþã „îngrozitoare, de nesuportat, iar þiuitul singurãtãþii amplificat în urechi ºi craniu e în sine o torturã“. Dimineaþã de dimineaþã ieºea în lume cu cea de a doua faþã a sa, „cãci nu existã nici cea mai micã amprentã a suferinþei ºi a nebuniei care sã se deconspire pentru un ochi indiscret“, deºi „asemenea melcului“, îºi cãra, ziua, peste tot „delirurile ºi nebuniile nocturne, de care era imposibil sã mã separ complet“. Seara, implacabil, îl ajungea din urmã ºi intra iarãºi în „cercul de foc al nopþii“. Diana, tãcuta englezoaicã – Diana ºi atât, fãrã „a family name“, la fel de anonimã, acolo, în lumea ei – însoþitoarea convoiului de ajutoare, devine prin destãinuirea ei elementul declanºator al amintirilor adânc reprimate ale lui Romi, de parcã „se contaminase ºi ea cu virusul valah al poveºtii“, doi inºi de o singurãtate „care-i sãlbãticeºte pe oameni“. Cu aerul ei somnolent, absent, apatic, Diana avea „o nepãsare de sus faþã de tot restul lumii sesizabilã în zâmbetul mecanic ºi privirea inexpresivã“. Radu Mareº este un fin analist ºi un autor delicat cu personajele sale, de o individualitate aparte. Ascuþimea intelectului ºi subtilitatea demersului sãu analitic se îmbinã fericit, izbutind, pe lângã „compunerea“ atmosferei, sã redea intensitatea interioritãþii personajelor sale.

Teama de a fi fericit Cuvintele sale scormonesc cu delicateþe totuºi ascunziºurile sufleteºti, cu infinitã tandreþe, dar ºi neîndurare, îºi mânuieºte scalpelul, cu rãbdare ºi empatie reconstituie migãlos felii din trecutul ce are pentru ambele personaje o mare relevanþã. Subtil blazaþi sunt amândoi eroii acestei prime pãrþi, iar sinceritãþile lor, stupefiante; poveºtile lor sunt diferite, iar lumile lor diverse, Romi având „revelaþia uriaºei, cosmicei distanþe“ care îi separa. Fiinþã bizarã, Diana, cu o biografie atipicã, era „un atom anonim ºi bezmetic, pierdut în puhoaiele umane de la periferia metropolei“, o fiinþã de o singurãtate aproape absolutã, „nu descoperise vreodatã motive puternice de bucurie sau încântare care s-o facã sã încetineascã paºii, sã zãboveascã“. Tocmai viaþa Dianei, desfãºuratã la ani-luminã de orice prilej sau sentiment de fericire, ca ºi sinceritatea totalã ce numai în prezenþa unei persoane asexuate o poþi arãta, se poate sã fi provocat destãinuirea lui Romi, pânã nu cu multã vreme în urmã trãind într-o stare de „fericire“ obliterantã, capabil sã sesizeze „nebunia purã, în formele ei delirante, aproape sublime, care urma sã se instaleze între noi, atunci când, ca apucaþii, ne luam parcã la întrecere care mãrturiseºte ceva mai îngrozitor, mai de ne-spus despre sine“. Din douã motive, Diana a fost singura fiinþã cãreia îºi deschide Romi sufletul, înainte de a-i scrie fiului sãu: „siguranþa ºi rãceala“, completa detaºare cu care povestise despre sine, „fãrã sã ezite o clipitã când ajungea în proximitatea rãnii“ ºi al doilea era limba strãinã, franceza, niciodatã nu avusese ocazia sã-ºi utilizeze „calificarea“ împotriva lui însuºi; drumurile lor s-au încruciºat „doar ca sã ne spunem unul altuia povestea“. Obsesia fericirii lui Romi, încercarea de a se autoconvinge cã trãieºte starea de fericire a omului mãrunt, fericirea „care se prelungeºte din ea însãºi“ – este o mascã, masca vulnerabilitãþii lui, obligat sã accepte, fãrã voinþa sa, ceea ce îi dezvãluie oglinzile sale interioare, cã este „inapt de vise grandioase cu care apoi sã mã grozãvesc, fost navetist plin de cicatricile secrete ale vanitãþii rãnite, unele uitate de tot [...] ºi nici nu mã simþeam în stare sã spânzuri comuniºti de felinarele de pe strãzile oraºului“. Este masca omului ce trebuie sã accepte inadecvarea dintre el ºi femeia iubitã, cea care-i cunoaºte „visele mediocre de spirit mulþumit cu puþinul pe care viaþa i-l oferã fãrã preþul coºmarurilor“. Romi, în momentele sale de luciditate, admite resemnat cã în cuplul pe care îl alcãtuieºte cu Grete, fosta Wagner, dupã adopþie, Tãmaº, el îºi cânta melodia „la care ea asista din loja aflatã la o distanþã cosmicã“ ºi se întreba cu amãrãciune, derutat, „în ce ierarhie mã situez eu, chiar

Liana Cozea ºi în afara familiei ei [...] ºi câtã afecþiune e în stare sã acorde cuiva“; pe lângã aceste îndoieli era însã ºi graba ei febrilã cu care „dupã ce ne scoteam hainele, venea sã mi se adãposteascã în braþe în camera ei de pe colþ, unde era mereu frig“, cãutând ocrotire, consolare, sprijin ºi probabil uitare. Radu Mareº are o delicateþe în a-ºi mânui eroii, amplasându-i în situaþii revelatoare pentru profilul lor. Textul are coerenþã tocmai prin aceste caractere bine construite ºi credibile ºi transmite o stare de emoþie autenticã, cu predilecþie trãirile eroului confruntat cu ceva camuflat, insuficient dezvãluit ºi care îl depãºeºte, îi depãºeºte capacitatea de înþelegere ºi previziunea ocrotitoare, de unde imensa sa vulnerabilitate. Autorul, cu real talent interpretativ, îi împrumutã protagonistului sãu calitãþi de analist, însã insuficient calificat pentru complexitatea situaþiei cu care se confruntã. Grete ºi fratele ei geamãn, Hans, au trãit în fragedã copilãrie, la vârsta de patru ani, o traumã, în niºte vremuri tulburi, arestarea pãrinþilor ºi dispariþia lor definitivã, copiii salvându-se, refugiaþi într-o ascunzãtoare, nu mai mare decât o cutie, ascunzãtoare gãsitã întâmplãtor în jocul lor, rãmânând în casa pustie, cu porþile sigilate, o perioadã lungã de timp, traumã pe care nu au depãºit-o nici la anii maturitãþii, Grete, dar ºi Hans, bântuiþi de coºmaruri nocturne terifiante, de unde destinul lui Grete de om rãnit, cu rãsfrângeri dramatice ºi asupra partenerului ei de viaþã. Grete, violonista din orchestra operei oraºului transilvãnean, muziciana, îºi târa dupã sine amintirile din vremea prunciei, aºa cum îºi ducea cutia neagrã a viorii, „cum îºi trag mamele dupã ele pe stradã câte un copil care se împiedicã, cascã gura la vitrine“. Hans, la rândul sãu, fugit în Germania înainte de 1989, medic stomatolog, îºi duce existenþa solitarã, marcat el însuºi de amintiri. Personajul Romi este un „scafandru“ al propriului sãu suflet, ineficient în faþa sufletului blindat, fãrã fisurã, al Gretei, iubita ºi apoi soþia sa, care dupã moartea lui Moºu, tatãl adoptiv al gemenilor presupuºi orfani, „se descoperise într-un vid absolut, iar hazardul fãcuse sã fiu eu cel care m-am apropiat sã o iau de mânã“. În abandonul ºi abulia de un soi aparte, Grete, abstrasã ºi pãrelnic docilã în viaþa cu Romi, pe când se aflau în Germania îi transferã „geamãnului – în cel mai firesc mod cu putinþã – aceeiaºi neîmpotrivire“, consecinþã, neîndoielnic, a aceleiaºi traume, cãci „peste interdicþia sau blocajul, peste refuzul indus sau impus [...] n-a trecut niciunul din gemeni ºi în fond asta conteazã“. Dupã plecarea autoritãþilor, cei doi copii, lãsaþi de capul lor au rãtãcit prin gospodãria nemþeascã din Transilvania ca „printr-o pãdure sãlbaticã“ ase-

Teama de a fi fericit menea lui Hansel ºi Gretel din basmul fraþilor Grimm. Singurãtatea lor, spaimele trãite intens, foamea, frigul ºi neputinþa de a-ºi explica ce li se întâmplã, totul rãmas neînþeles, se cumuleazã în coºmarurile Gretei „poarta ferecatã apãrea pânã la urmã ºi la fel uºile, greu de spart ºi cu toporul. Separarea lor de lumea de afarã era totalã, socotind ºi cã n-ar fi îndrãznit nimeni sã intre rupând sigiliile“. Mãrturisirea lui Romi, la persoana întâi, se încarcã de dramatism pe mãsurã ce, fãrã a ignora enigmatica pasivitate a lui Grete, ci din contra, continuã sã se rãsfeþe, repetându-ºi cu încãpãþânare, ca într-un soi de autoinducere progresivã, convingerea cã trãieºte o stare de fericire, mic-burghezã, cum o fi fiind ea, dar fericire, pe care el mizeazã cu un soi de resemnare entuziastã; personajul se abstrage istoriei mari, asistând, din fotoliul sãu, „privitor ca la teatru“, la derularea evenimentelor de la începutul anilor ’90 ai secolului trecut, într-o lume închisã, limitatã la cercul familial. Mult prea preocupat de fericirea sa modestã: soþie, copil, apartament de trei camere, maºinã, de fapt de mimarea acestei stãri, Romi nu sesizeazã provizoratul în care s-a cuibãrit Grete, provizorat pânã la „reîntoarcerea acasã“ ºi regãsirea lui Hans, cãci casa ei nu poate fi decât acolo unde se aflã ºi Hans. E un clopot de sticlã transparentã, dar ºi incasabilã, spaþiu de tranziþie în care s-a refugiat ea, pentru care a optat, bãrbatul ei, cãsnicia ei devenind o punte spre acel acasã dupã care tânjeºte. Grete, detaºat ironicã, a acceptat iubirea ocrotitoare a lui Romi, implicat sentimental, ca pe ceva pasager, de unde ºi refuzul de a avea copii, bãrbatul ei de tranzit înþelegând mult prea târziu sensul exact al respingerii categorice a ideii de familie, în care era ºi o disperare enormã. Autorul îºi înzestreazã personajul narator cu o luciditate care îl edificã numai parþial asupra lucrurilor, inabil sã descopere, înaintând, sau sã prevadã drama la care va asista ca martor ºi erou implicat ºi nici deznodãmântul, „ca sã mã eliberez de teroare“. ªi în acest roman al sãu, Radu Mareº mizeazã pe elementul surprizã, pe care îl pregãteºte cu infinitezimale precauþii ºi aluzii. Finalul este cu atât mai impresionant, cu cât, deºi proiectat pe distanþã lungã, se precipitã totul dintr-o datã ºi surprinde printr-o dezvãluire învãluitã, printr-un salt spectaculos, autorul derobându-se de elementele ºi detaliile derizorii. Deºi are tenacitatea omului ce-ºi urmãreºte drumul spre fericire, în plinã cecitate, eroul sãu are totuºi conºtiinþa unui iminent dezastru: clãdindu-ºi fericirea, cãrãmidã cu cãrãmidã, ºtie cã „încã un pas mai departe, încã un milimetru în plus ºi urma ceva înfricoºãtor de care, dintr-un instinct orb, refuzam sã iau cunoºtinþã“, cã „fericirea, parcã nemeritatã, era înso-

Liana Cozea þitã de îndoiala care-i cãlca pe urme, din spate, dar ºi de o micã, o infimã tresãrire interogativã de spaimã”. În cea din urmã zi petrecutã în Germania, aproape „narcotizat de fericirea“ în care exista un „reziduu imatur, poate pueril“, Romi are revelaþia actului abominabil la care este martor de facto, întâmplare zguduitoare, demolând într-o clipã întregul edificiu de fericire precarã, dar episod instinctiv curativ, salvator pentru cele douã fiinþe pierdute care se regãsesc, dupã ce ºi-au purtat cu ele trauma niciodatã uitatã, niciodatã depãºitã, agravatã de ani. Dezvãluirea brutalã depãºeºte cu mult ciudãþenia condiþiei speciale de geamãn, de care Romi era conºtient, cã gemenii ar aparþine aceluiaºi corp, sau mãcar, aceluiaºi „corp astral, având aceeaºi aurã“, sau chiar împrejurarea cã faþã-n faþã cu Hans, „geamãnul – era ca ºi cum ar fi fost ea însãºi; uitându-se de la unul la altul, Romi simþea cã ameþeºte ca între douã oglinzi paralele“. Abia atunci, mãrturisirea fãcutã de Hans celuilalt Tãmaº, cu un rol presupus malefic, dobândeºte semnificaþia deplinã, dezvãluind tragedia fraþilor Grete ºi Hans: „toatã copilãria, dar ºi mai târziu m-au chinuit înspãimântãtor coºmarurile surorii mele care nici azi nu e vindecatã ºi nici nu mai sper cã va fi vreodatã“ (subl. m.) Ultimele pagini ale romanului îl reconecteazã pe erou la evenimentele sângeroase de reprimare a protestatarilor, a „golanilor“ din Piaþa Universitãþii, acþiunea punitivã a minerilor, prin aprobare de sus, este elementul surprizã al romanului de atmosferã, dar ºi roman politic, scris într-o manierã aluzivã, în care cercul istoriei mari încorporeazã ºi supune cercul istoriei mici, individuale. Metonimia din final îi conferã ºi acestei cãrþi a lui Radu Mareº calitatea de prozã gânditã ºi finisatã cu voluptate neînfrânatã, dar ºi cu delicateþea scriitorului care atât în povestire, în actul narãrii, în compoziþie, dar ºi în stilul expunerii dã dovada remarcabilei sale originalitãþi, rafinamentului ºi forþei expresive. Finalul este, de data aceasta, chiar dacã nu interpretabil, cel puþin unul care incitã spiritul ºi imaginaþia, iscã întrebãri la care e obligatoriu sã oferi ºi rãspunsuri.

Cronica literarã Dan-Liviu Boeriu

Lucruri strigãtoare la cer Gabriel Liiceanu Estul naivitãþilor noastre Editura Humanitas, 2012

Grea misie sã scrii despre vreo carte a lui Gabriel Liiceanu. Nu ºtiu sã existe, în anii postdecembriºti, vreo personalitate culturalã mai controversatã decât filosoful pãltiniºan. Privit deopotrivã cu admiraþie ºi cu urã, Liiceanu a avut mereu postura unui ins aflat într-o perpetuã stare de consternare. A ºi declarat, la un moment dat, cã zilnic se loveºte de ceea ce el ar numi „lucruri strigãtoare la cer” dar care, tocmai datoritã enormitãþii lor ºi uºurinþei cu care contemporanii le digerã, devin banale. „Estul naivitãþilor noastre”, volumul de interviuri pe care l-a publicat recent la editura Humanitas, poartã subtitlul (naiv, vor spune scepticii) „Oare ne putem apãra prin cuvinte?”. Rãspunsul, dupã parcurgerea celor 27 de convorbiri, rãmâne necunoscut. Frapant în tot acest demers al lui Liiceanu de a se face ascultat este modul în care reuºeºte sã comunice chestiuni aparent complicate. Gabriel Liiceanu are un har extraordinar în a desface un concept în pãrþile sale esenþiale ºi de a-l dezvãlui, clar ºi concis, în toatã splendoarea sau, dupã caz, hidoºenia sa. De aceea e atât de greu de înþeles cum de un discurs elegant, încãrcat de valenþe culturale, cu trimiteri la logica elementarã ºi la o minimã eticã salvatoare, stârneºte, totuºi, dezaprobarea asiduã a unora dintre contemporanii sãi. Nu sunt dintre aceia care considerã cã orice atac la ideile lui Gabriel Liiceanu constituie un mod abject de argumentare ad hominem, însã nici nu cred cã majoritatea aserþiunilor sale despre ce sa întâmplat cu societatea româneascã de dupã 1989 pot fi desfiinþate prea lesne.

Dan-Liviu Boeriu Filosoful, exilat din austeritatea turnului de fildeº unde l-au plasat toate cliºeele rãsuflate ale celor care trimit intelectualii doar la reflecþie solitarã, s-a hotãrât sã iasã în agora ºi sã punã la dispoziþia celor dispuºi sã-l asculte toatã priceperea sa. O ºi spune, rãspicat, în volumul de faþã: „Dupã ’90, mi-a devenit din ce în ce mai limpede cã nu mai cred în discursul pur filozofic de tip speculativ-german, care se soldeazã cu cãrþi pline de note de subsol ºi cu o anumitã paradã de erudiþie. Cu vârsta, am început sã cred cã, dacã ai ceva de spus, trebuie sã poþi s-o faci în cuvinte care ajung la toþi ºi cã toatã lumea are sã se recunoascã într-un dialog cu tine. [...] Mi-am zis cã dacã Dumnezeu mi-a dat un dar care se numeºte exprimarea, dacã pot sã exprim mai bine ceea ce alþii simt ºi nu pot exprima, atunci eu am o obligaþie faþã de ceilalþi. Trebuie sã-i exprim, exprimându-mã” (p.246). Începând din primele zile ale acelui tulbure 1990, când „Apelul cãtre lichele” fãcea sã se trezeascã în unii conºtiinþa refuzului de a fi cãlcaþi din nou în picioare, ºi pânã la acest volum cuprinzãtor care înglobeazã aproape toate luãrile semnificative de poziþie ale lui Gabriel Liiceanu, editorul Humanitasului a traversat o perioadã de prelungi frãmântãri interioare, provocate, evident, de convulsiile lumii în care i-a fost dat sã trãiascã. Radiografia tuturor acestor tare ale societãþii româneºti este preocuparea constantã a autorului ºi temã centralã a acestui volum. În primul rând, tragedia primordialã a noii orânduiri de dupã 1989 a fost, în opinia lui Liiceanu, nu doar preluarea abuzivã a puterii de cãtre figurile reºapate ale vechilor tovarãºi, ci, mai ales, confiscarea brutalã a discursului public ºi, pe care de consecinþã, trivializarea acestuia. Limba de lemn a foºtilor activiºti nu s-a schimbat fundamental în intenþii, ci doar ºi-a tãiat cuvintele în stofa discursului de tip nou ºi, cum altfel, „ieuropean”. Limbajul – devenit din nou armã a manipulãrii – nu a trecut, aºadar, printr-o perioadã de restructurare ideologicã, ci ºi-a continuat nestingherit drumul cãtre pervertirea conºtiinþelor. Amãrãciunea cu care autorul „Apelului cãtre lichele” constatã acest lucru nu are nimic de-a face cu vreo tentivã de incriminare a unor concetãþeni debusolaþi ºi manevraþi miºeleºte (Liiceanu e strãin, ce-i drept, de verva demolatoare a unui Þuþea care considera cã a fãcut temniþã pentru un popor de idioþi), ci mai degrabã cu stupoarea provocatã de faptul cã un asemenea demers naþional de re-îndobitocire e posibil pe fondul unui scenariu al dobândirii libertãþii. În al doilea rând, surprinzãtoare prin sofismul etic care îi stã ca fundament este ideea unei reconcilieri candide cu trecutul comunist, a unui „pupat toþi piaþa endependenþi”. Gabriel Liiceanu are, ºi în aceastã

Lucruri strigãtoare la cer chestiune, o pãrere fermã. În dialogul purtat cu Iosif Sava („Seratã muzicalã. Zece oameni care trebuie împuºcaþi pentru a avea liniºte în þarã” – straºnic titlu!, p.79-140), el traseazã clar contururile etice ale putinþei de a ierta, sugerând cã acest act nu are „eficienþã” moralã decât atunci când rãul care stã la baza iertãrii a fost individual, ºi anume în acele cazuri în care însãºi victima decide sã-l izbãveascã pe cãlãu de pãcatul sãu. Pe care de consecinþã, nu putem, moralmente vorbind, sã practicãm uitarea milioanelor de victime ale opresiunii comuniste ºi iertarea celor vinovaþi de aceastã tragedie istoricã. Un astfel de gest – global, diluat ºi esenþialmente fals – ar reprezenta nu doar o depãºire a calitãþii morale proprii ci, mai grav, un adevãrat scandal etic. Nu lipsesc din acest volum exhaustiv nici referirile la Noica (strãbãtute mereu de un fior al admiraþiei nesmintite a emulului faþã de profesorul sãu, operând chiar ºi în cazurile, discutabile, ale piruetelor cu iz legionar ale maestrului), nici viaþa culturalã româneascã de azi (unul dintre cele mai agasante interviuri este cel acordat de Gabriel Liiceanu lui Ovidiu ªimonca, în care editorul trebuie sã dea seamã de fiecare leuþ al editurii pe care o patroneazã) ºi nici desele evocãri fulgurante ale prietenilor (Andrei Pleºu, Monica Lovinescu, Virgil ierunca, Vlad Zografi º.a.). Despre dificultatea traducerii lui Heidegger în româneºte, precum ºi despre receptarea publicã a volumului „Fiinþã ºi timp”, una dintre cele mai ambiþioase proiecte filosofice ale secolului XX, Gabriel Liiceanu vorbeºte cu pasiunea dascãlului care-ºi vede înfãptuite aspiraþiile. Mai puþin relaxat – deºi se strãduieºte sã pozeze în individul neatins de calomniile îndreptate împotriva sa – ni se aratã Liiceanu în dialogul cu Cristian Teodorescu, referitor la acuzaþiile aberante de plagiat formulate de ziariºii de la Ziua, care au încropit un adevãrat serial al demolãrii ºi al demitizãrii unui personaj public aflat, pânã la acel moment, într-o aproape perfectã stare de intangibilitate. Liiceanu rãspunde cu calm ºi cu migalã tuturor acuzelor, considerând cã intenþia defãimãtoare a publicaþiei respective are mai degrabã conotaþii politice decât mizã culturalã. Cu ce rãmâi dupã lectura acestei colecþii de întrebãri ºi rãspunsuri? Cu o mãrturie curatã ºi clarã a nedumeririlor legitime, cu o colecþie vivantã de portrete ale epocii, cu reþete sãnãtoase pentru depãºirea unor rãfuieli sterile ºi obositoare în marginea unui trecut voit volatil, cu modalitãþi de a-þi face mai uºoarã resemnarea în faþa destinului colectiv românesc în tranziþie ºi, peste toate acestea, cu imaginea unei lumi în care lucrurile cele mai complexe au, de regulã, rezolvãri spectaculos de simple, pornite nu din furie revanºardã, ci din con-

Dan-Liviu Boeriu statarea maturã a evidentului: „Nu poþi sã treci prin patruzeci ºi cinci de ani de teroare fãrã sã te întrebi cine i-a fãcut cu putinþã. Nu poþi sã închizi ochii în faþa unor asemenea crime, pentru cã atunci îþi baþi joc de istoria ta ºi degradezi ideea de om, pentru cã atunci acreditezi crima ca mijloc de viaþã ºi ca formã fireascã de funcþionare a unei societãþi. Patima cu care vorbesc acum nu vine din îndârjire, ci ea e provocatã de obtuzitatea unora la lucruri ca acestea, care se scaldã în evidenþã” (p.102).

Cronica literarã Mircea Pascariu

Umbrele n-au picioare Cassian Maria Spiridon Cumpãna Editura Tipo Moldova, 2011

Volumul Cumpãna al lui Cassian Maria Spiridon, apãrut la editura Tipo Moldova (Iaºi, 2011) în colecþia Opera Omnia, este o antologie dificilã, mãrturisesc, din pricina registrului contrapunctic în care am fost obligat sã o citesc (ºi în care a fost scrisã). Pe copertã, în medalion, o figurã bonomã, în fotografie alb-negru, cu niºte dosare sau cãrþi în fundal, îmi dãdea impresia de accesibilitate a lecturii, prin rotunjime. M-am îngrijorat când am fãcut legãtura dintre antologia despre care scriu ºi cea de acum cinci ani (Noduri pe linia vieþii, Editura Paralela 45, Piteºti, 2007), întrebându-mã de ce autorul a considerat necesarã o nouã antologie? E o nouã finisare, o consolidare? Cumpãna cuprinde selecþii vaste din cele zece volume (19852008) ale lui Cassian Maria Spiridon, precum ºi o serie de Inedite, cu un total de peste cinci sute de pagini, inflaþia având, desigur, rolul ei distinct. Primul text, Glãsuirea bufonului, din volumul Pornind de la zero (1985) este ºi primul amalgam de imagini, confesiuni ºi directive care dau tonul întregii suite antologate, fiind un laitmotiv generos, dar nu magic: „mã locuiesc oarecum cu indiferenþa/ îmi ocup trupul/ îmi ocup carnea/ trec prin spaþiu/ fãrã adieri sau valuri de frig/ în urma mea/ nici o hîrtie nu se ridicã-n picioare/ pipãi golul/ sau trec prin el/ … / prin noapte vine cu paºi ca de umbrã/ sufletul/ poartã-n spinare capul palid/ cu pãr de cenuºã/ îmi aduc umbra bolnavã de rãu/ furiºatã/ cu petele vineþi/ … / important e/ primul pas/ mîine voi afla uºa camerei/ smulsã/

Mircea Pascariu hîrtii împrãºtiate pe toatã cîmpia/ lebede lipsite de zbor/ pete pe faþa nevãzutã/ poeme sinucise.” (pp. 7-10) Jocurile provocate de elipse multiple, uneori obositoare pânã la pierderea totalã a centrelor care le genereazã, abundã în volum: „am vãzut închipuirea sfîrºitului/ am vãzut materia/ mumã razelor de soi/ am vãzut pînã la copacul numerelor…/ ombilicul lumii” (Primus movens, din volumul Zodia nopþii, 1994, p. 49). Unele texte sunt reci, uneori chiar foarte aspre, acoperite de cliºee, de paradoxuri neajutãtoare, metafore rãsucite, absconse, efectul creat fiind acela al imaginii unui poet care încearcã sã-ºi obstrucþioneze propriile-i versuri, dorind parcã sã-ºi ascundã simþirile: „…/corbul se-nvîrte în jurul frunþii/ adevãrat/ semn negru/ pe un cer abstract/ grîul pe cîmpul lui Van Gogh/ ºi ochii înnodaþi pe venele ºi arterele mîinii/ un ornic în timpanele inimii/ cheamã vecernia/ am ºtiut sã pãtrund esenþa globularã/ (a ochiului)/ mi-am pregãtit instrumentele de eliberare/ (a sîngelui)/ le-am lustruit în piramidã sub apãsarea astrelor/ în cer precum ºi pe pãmînt/ iubirea aproapelui/ apologie ºi diatribã în septuaginta/ ...” (Poem singur, din volumul Zodia nopþii, 1994, pp. 67-68) ºi exemplele pot continua. Aº face douã observaþii: încercând sã caut suiºurile sau coborâºurile traseului poetic al lui Cassian Maria Spiridon, am constatat cã ele nu existã, din 1985 încoace stilul îi este acelaºi, ca la primul volum, ceea ce ar presupune o anumitã constanþã, lãudabilã în sine, pe de-o parte, dar care s-ar putea traduce ºi printr-o platitudine, prin lipsa progresului, pe de altã parte. A doua observaþie este legatã de tematicile abordate, care sunt atât de diversificate, diluate, încât ce rãmâne este doar o impresie vagã, acoperitã de tristeþe. Când se descotoroseºte de intelectualism, dar ºi de cuanticile încifrate, Cassian Maria Spiridon reuºeºte sã devinã poetic, uman, sensibil chiar: „ºtiu sã montez maºini/ ºtiu sã le pun în funcþiune/ sã le alcãtuiesc/ din ºuruburi/ din mici ºi/ mari subansamble/ ºtiu sã fac un cofraj/ sã torn beton/ sã folosesc cheia fixã/ sã repar maºini la fel de bine/ cum le montez/ am citit cãrþile lumii/ atît cît s-a putut/ pentru cã timpul nu-mi aparþine/ am vãzut atîtea filme/ cît s-a putut/ mi-am format totdeauna/ singur orizontul/ pãrerea/ n-am avut învãþãtori/ decît viaþa // ºtiu sã lucrez/ sã repar/ sã clãdesc/ sã îndrept/ îndrãznesc sã iubesc frunzele/ marea/ femeia// am auzit cã în lume sunt oameni/ care nu ºtiu sã monteze maºini” (Sînt omul care ºtie sã monteze maºini, din volumul Clipa zboarã c-un zîmbet ironic, 1999, pp. 240-241).

Umbrele n-au picioare Amestecul planurilor ideatice, dar mai ales al celor nãscute din imagine, ori din sentimente estompate, sunt oarecum caracteristice pentru textele lui Cassian Maria Spiridon. Realitãþile rezultate pot fi derutante atunci când apar influenþe din alte culturi ori spiritualitãþi total diferite ºi de multe ori neînþelese pe deplin. Dar nu cred cã e vorba despre dorinþa de a epata: „în vremea cînd tu pozai Fuji/ Fuji din munþii Carpaþi/ abia începea primãvara/ ºi frunzele abia apãreau / se topeau zãpezile iernii/ un zbucium de ape însoþeau/ pozele tale cu muntele Fuji/ în fapt/ un deal rãtãcit prin Carpaþi/ dar / aºa i-a rãmas numele/ cînd tu ai rostit: Uite-l pe Fuji/ ... / au taine mulþime sã-ºi spunã/ fapte adunate prin ere/ la care muritorii nicicînd nu au dreptul/ sînt taine de viaþã ºi moarte/ primite cîndva de la zei.” (Prin munþii Carpaþi, din volumul Nimic nu tulburã ca viaþa, 2004, p. 352-353) Asta am auzit ºi eu, cã în lume sunt oameni care nu ºtiu sã monteze maºini. ªi cã umbrele n-au picioare. În rest, o carte pe care n-ar fi bine s-o pierdeþi în tren.

Explorãri Mircea Morariu

Umbrele paradisului Scriitori români ºi francezi în Uniunea Sovieticã de Angelo Mitchievici

Impresionantã nu doar prin dimensiuni (aproape 570 de pagini format mare), ci mai cu seamã prin amploarea ºi profunzimea analizei, prin vastitatea materialului primar reprezentat de corpusul de texte cercetat, prin metodã, prin aspiraþia spre problematizare, prin recursul la pluridisciplinaritate, prin capacitatea ordonãrii (în funcþie

nu doar de teme ci ºi de concepte), cartea Umbrele paradisului - Scriitori români ºi francezi în Uniunea Sovieticã apãrutã în 2011, sub semnãtura lui Angelo Mitchievici, în colecþia Istorie contemporanã a Editurii Humanitas. Volumul îºi aflã originea, dupã însãºi mãrturisirea autorului, într-un dublu detaliu biografic. Primul este de facturã viaticã – o cãlãtorie din anul 2005 în fosta URSS, cãlãtorie facilitatã de o bursã de studii, cel de-al doilea þine de antecedentele de cercetare concretizate în volumele colective Explorãri în comunismul românesc. Cu ocazia cãlãtoriei, Angelo Mitchievici a încercat ºocul trecerii frontierei (un ºoc cu totul special o spun din proprie experienþã, o experienþã consumatã pentru întâia oarã la vârsta copilãriei- mai cu seamã datoritã manevrei tehnice de adaptare a vagoanelor la ecartamentul specific cãilor ferate din întreg spaþiul ex sovietic), ºoc prin care au trecut ºi marea majoritate a scriitorilor ale cãror mãrturii sunt comentate în volum (cf.Partea a patra Prima impresie - experienþa frontierei rituri de trecere sovietice), dar ºi ºocul ciocnirii cu un spaþiu “vast ºi monoton”, ”cãlãtorind în vagonul imens dotat la capãtul lui cu un samovar”. Au mai contat experienþa imensitãþii - adicã ceea ce Angelo Mitchievici numeºte în capitolul Oraºul ºi stepa din aceeaºi parte a

Explorãri patra “experienþa mãreþiei cadastrale” cu care s-au confruntat ºi cei mai mulþi dintre vizitatorii de odinioarã, amestecul dintre însemnele noului ºi vestigiile trecutului, respectiv combinaþia halucinatorie, de extracþie suprarealistã dintre un comunism ce nu se dã înlãturat ºi un capitalism agresiv, combinaþie graþie cãreia în curtea unei mânãstiri mai putea fi vãzut un tanc de pe vremea eroicei Armate Roºii ca ºi melanjul dintre însemnele occidentalizãrii ºi rãmãºiþele sovietizãrii. Într-un fel, tânãrul care a ajuns în anul 2005 Rusia lui Putin, cum numea într-o carte respectivul spaþiu regretata jurnalistã Anna Politkovskai, ºi care a ajuns acolo graþie unui organism modern ºi nu datoritã INTURISTULUI, despre ale cãrui funcþie, misiune ºi despre mitologia cãruia gãsim iarãºi numeroase referiri ºi nuanþãri în carte, a semãnat cu fascinaþia semnatarilor testimonialelor comentate cu rãbdare ºi aplicaþie în lucrarea ce face obiectul acestor însemnãri. Angelo Mitchievici scrie tocmai despre esenþa fascinaþiei (uneori sincerã, alteori comandatã, frecvent retribuitã) încercatã în momentul întâlnirii cu þara socialismului biruitor de feluriþi scriitori români ºi francezi. Despre fascinaþia cãreia i-au dat expresie, în spaþiul cultural românesc, mai întâi Alexandru Sahia ºi Mitiþã Constantinescu, Ion Manu ºi Mihail Gh. Bujor, dar ºi Emil Cioran (am citit cu mare interes capitolul Cioran ºi Revoluþia bolºevicã din partea a treia a cãrþii), mai apoi Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu, G. Cãlinescu, Cezar Petrescu, Geo Bogza, Zaharia Stancu, Petru Dumitriu, Demostene Botez, Scarlat Callimachi, Tudor Teodorescu Braniºte, Ion Pas, A. E. Baconsky (subliniez referirile la strategiile de publi-

care la care a recurs poetul) º.a.m.d., pelerini în spaþiul sovietic cãrora nu le era îngãduitã nici mãcar o urmã de îndoialã, ci numai admiraþia dictatã de condiþia lor de scriitori dar ºi de activiºti comuniºti. Oameni, intelectuali, artiºti deveniþi personaje învestite cu roluri a cãror dramaturgie era în mod clar dinainte ferm, categoric precizatã ºi care plecau la schimburi de experienþã ºtiind cã la întoarcere, indiferent de stilul în care îºi vor redacta însemnãrile de cãlãtorie, vor trebui sã marcheze ideea cã experienþa e în Uniunea Sovieticã iar ei nu au fãcut decât sã se bucure de ea, aducând pentru aceasta prinos de recunoºtinþã. Altfel spus, românii care au vizitat dupã 1945 Uniunea Sovieticã aproape cã ºtiau dinainte nu doar cã trebuie sã scrie ci ºi ce vor scrie, libertatea lor limitându-se la alegerea a cum vor scrie. ªi nu o vor face doar prin recursul la epitete ornante. Am citit despre vrãjirea ºi dezvrãjirea încercate de Panait Istrati, un personaj prezent nu doar în capitolul Panait Istrati- revoluþionarul rãtãcitor, ci recurent, cvasi-omniprezent în întreaga carte. Despre cum au depus mãrturie despre ce au vãzut (“ce que j’ai vu”) în Uniunea Sovieticã scriitori francezi asemenea lui Henri Barbusse (a cãrui misiune de agent de influenþã nu numai în Franþa, ci ºi în România, datoritã vizitelor sale repetate în þara noastrã, e atent relevatã de Angelo Mitchievici), dar ºi iluºtri necunoscuþi care azi nu mai înseamnã nimic pentru literele franceze precum André Beucler, Marc Chadourne, Henri Béraud º.a.) care, din felurite motive au simþit nevoia sã îºi împãrtãºeascã experienþa iniþiaticã, retrãind ceea ce a trãit odinioarã Marchizul de Custine, moda-

Mircea Morariu lizându-ºi sau adaptându-ºi chipul în care au aºternut pe hârtie mãrturia, în funcþie de o seamã de parametri, cu totul alþii însã prin raportare la cei cãrora erau obligaþi sã li se supunã confraþii lor români. În fine, am citit în cartea lui Angelo Mitchievici despre modul în care au mãrturisit sincer sau atipic despre ceea ce au vãzut în Uniunea Sovieticã André Gide ºi Georges Duhamel. Marele merit al lui Angelo Mitchievici ºi, de aici, principalul atu al cãrþii Umbrele paradisului - Scriitori români ºi francezi în Uniunea Sovieticã e cã s-a evitat calea oarecum simplistã a studiului pe autori. Lucrarea nu e un inventar, mai mult sau mai puþin complet – exegetul nu e încercat de ambiþia exhaustivitãþii - al condeierilor ce au mãrturisit despre vizitele lor în Uniunea Sovieticã. Ci o cercetare problematizatã, ordonatã pe cinci paliere aflate în distribuþie complementarã, ºi anume palierul istoric, tipologic, topologic, antropologic ºi, în fine, palierul estetic. Acestora, enunþate ca atare de cercetãtor dar ºi respectate ca atare, le este asociat cel aproape subînþeles, de naturã comparativã, care acþioneazã nu doar la nivel geografic ci ºi politic, istoric, ideologic, etc. Fiindcã, de exemplu, una era sã vizitezi Uniunea Sovieticã la începuturile existenþei sale sau chiar în anii ’30, atunci când, aºa dupã cum afirma François Furet, fascismul ºi comunismul (gemeni heterozigoþi conform definiþiei lui Pierre Chaunu) mai aveau un viitor ºi cu totul alta dupã ce parveniserã veºtile ca ºi dovezile despre diversele aspecte ale terorii. Una era sã cãlãtoreºti inocent, fãrã sã beneficiezi de serviciile miticului ºi totodatã maleficului INTURIST

(aºa cum a fãcut-o Alexandru Sahia, bunãoarã ( a se vedea capitolul Sahiapionierul cãlãtoriilor în U.R.S.S.) ºi alta en officiel. Una era sã provii dintr-o þarã cãzutã pradã comunizãrii, aºa cum a fost România, într-o vreme în care nu aveai nici o ºansã sã îþi publici notele de cãlãtorie dacã nu respectai scenariul prestabilit ºi lauda necondiþionatã ºi alta era sã vii din Franþa, chiar ºi în anii în care comunismul, o pasiune francezã, dupã cum spunea cineva, preþul plãtit pentru spunerea adevãrului fiind doar o punere zdravãnã la punct în nenumãratele gazete de stânga, aservite PCF. Francezii au cãlãtorit liber în URSS la puþinã vreme dupã octombrie 1917 (cu o rezervã de timp foarte bine explicatã de semnatarul cãrþii), românii au fãcut-o extrem de rar, aproape deloc pânã la restabilirea relaþiilor diplomatice cu Moscova, act ce a intervenit la zece ani dupã ce Parisul fãcuse acest lucru, ºi rar ºi dupã aceea, recuperând însã în chip stahanovist timpul pierdut îndatã dupã 23 august 1944, cu sau fãrã ajutorul ARLUS-ului (cf. Amicii URSS, ARLUS ºi alte legãturi cu URSS), oricum în cãlãtorii-delegaþie asupra morfologiei cãrora Angelo Mitchievici stãruieºte într-un capitol din partea a treia a lucrãrii sale (cf. Cooperarea scriitorilor români dupã 1945 ºi cãlãtoria sau hagialâcul). Felul cãlãtoriilor ºi tipurile cãlãtorilor în URSS sunt studiate în funcþie de o clasificare (o “galerie de portrete”) propusã de Tzvetan Todorov în studiul Noi ºi ceilalþi ºi cu toate cã Angelo Mitchievici nu îºi transformã cercetarea într-un rechizitoriu, mulþuminduse doar cu o serie de reflecþii critice ºi cu demonstrarea faptului cã nimic din ceea ce au scris cãlãtorii români de

Explorãri dupã 1945 nu are însemnãtate în ansamblul operei lor (cf. Receptarea criticã a relatãrilor de cãlãtorie ale scriitorilor români în URSS din partea a ºaptea a volumului), uriaºii Mihail Sadoveanu ºi G. Cãlinescu (cu toate ironiile sale ºi în pofida recursului la paradigme culturale savante) se dovedesc încã o datã a fi fost de un oportunism ucigãtor, în primul rând prin ridicolul sãu. Obiectivele vizitate, parte a ritualului specific voiajului iniþiatic, sunt înregistrate în partea a patra a cãrþii, a cãrei modalitate de concepere e fundamentatã pe teoria locurilor memoriei a lui Pierre Nora (frontiera ca intrare-ieºire într-un imens areal straniu, bisericile ºi catedralele transformate în “muzee antireligioase”, colhozul ºi sovhozul, metroul ca punct forte al mândriei de a fi cetãþean sovietic, oraºele-industriale ºi oraºele-ºantier, puºcãria-model, mausoleul lui Lenin ºi realitatea magicdemonicã a omniprezenþei lui Stalin, cel ce nu se odihneºte, nu doarme niciodatã, raportul dintre oraº ºi stepã). Latura tipologicã e abordatã în partea a cincea a cãrþii, în care Angelo Mitchie-

vici stabileºte, între altele, opoziþii ireductibile între burghez ºi omul nou, între oblomovist ºi stahanovist. Umbrele Paradisului - Scriitori români ºi francezi în Uniunea Sovieticã a apãrut, aºa dupã cum spuneam la început, în seria Istorie contemporanã a Editurii Humanitas. E însã obligatoriu sã precizez cã, deºi recursul la istorie, la detaliul istoric ºi la cãrþi de istorie e abundent, cartea nu e una de istorie în sensul pur ori primar al sintagmei. Nu e nici una de literaturã comparatã, cu toate cã metoda comparativistã ºi derivatele moderne ale acesteia sunt convocate cu succes . Nu e nici una de politologie, în pofida faptului cã pregãtirea în domeniu a semnatarului volumului se dovedeºte extrem de solidã ºi de utilã demersului sãu. E însã câte ceva din fiecare, iar sinteza e demnã de toatã lauda. Umbrele Paradisului - Scriitori români ºi francezi în Uniunea Sovieticã e, aºadar, cu certitudine o izbândã ºi o carte importantã prin recursul fericit ºi atent cumpãnit, deloc bravat ºi nicidecum gratuit, la multidisciplinaritate.

Fãrã termen de prescripþie. Aspecte ale investigãrii crimelor comunismului în Europa Studiul Moºtenirea regimului comunist în perioada postsovieticã: memorie, continuitãþi, consecinþe, scris de Igor ªarov ºi de Andrei Cuºco ºi inclus în secvenþa finalã a masivului

Mircea Morariu volum colectiv ( 789 de pagini) Fãrã termen de prescipþie: Aspecte ale investigãrii crimelor comunismului în Europa apãrut în anul 2011 la Editura Cartier din Chiºinãu, sub coordonarea conferenþiarilor Sergiu Musteaþã ºi Igor Caºu, reia, în prima lui parte, o seamã de probleme de metodã ºi de atitudine ce pot fi adoptate în faþa acelor douã rele ale secolului (Tzvetan Todorov) care au fost nazismul ºi comunismul. Mai concret. Cum funcþioneazã memoria în raport cu ele? Au fost nazismul ºi comunismul gemeni heterozigoþi, aºa cum îi socoteau Pierre Chaunu, sau diferenþele dintre ele sunt considerabile? De ce în cazul nazismului acþioneazã ceea ce Charles S. Maier numea memoria fierbinte, iar în cel al comunismului memoria rece? E mai bine sã þinem minte ori sã uitãm faptele rele ale trecutului? Totuºi, cum depãºim trecutul? (Timothy Garton Ash) fãrã a ne pune între paranteze memoria de care istoricii profesioniºti nu se poate sã nu þinã seamã. ª.a.m.d. Opinia semnatarilor articolului, împãrtãºitã, nu încape îndoialã, de toþi contributorii la alcãtuirea cãrþii e cã “fragmentele murdare ale trecutului trebuie clarificate tocmai pentru a nu putea fi folosite ºi manipulate în disputele politice curente”. Poate tocmai de aceea s-a optat pentru titlul categoric Fãrã termen de prescripþie, afirmându-se limpede cã crimele ºi monstruozitãþile comise în cei aproape 70 de ani de comunism nu pot fi ºterse cu buretele, nu din motive revanºarde, ci din raþiuni ce þin de igiena, de sãnãtatea prezentului, dar ºi de proiectarea ceva mai sigurã a viitorului.

Prima parte a volumului - Experienþa þãrilor ex-socialiste în studierea ºi condamnarea regimului comunist - conþine un numãr consistent de articole referitoare la aspecte teoretice ºi de sintezã, aºa cum e cel semnat de Vladimir Tismãneanu (Comunismul – de la Marx ºi Lenin la viaþa de apoi), studii de caz vizând aspecte concrete din Þãrile Baltice, Cehoslovacia, Slovacia, Bulgaria. Un articol (Recepþionarea posturilor de radio strãine în Uniunea Sovieticã ºi reacþia Kremlinului) semnat de istoricul ºi jurnalistul ceh Vladimir Tolz urmãreºte impactul operaþiunilor radiofonice internaþionale îndreptate cãtre þãrile din Est de staþii precum Vocea Americii, BBC ori Radio Europa Liberã, ºocând într-un fel cititorul român prin opinia cã celebrul atentat de la 21 februarie 1981 împotriva radioului din Capitala Bavariei a vizat totuºi Departamentul ceh (în perimetrul cãruia s-a consumat, de altfel, explozia) ºi nu cel românesc, aºa cum se afirmã la Bucureºti. Istorici români (Smaranda Vultur, Alina Pavelescu, Cristian Vultur, Octavian Roske, Adrian Cioflâncã) sau preocupaþi de istoria României sub comunism (aºa cum e Dennis Deletant) abordeazã teme interesante precum modificãrile de atitudine, de mentalitate dar ºi de acþiune ale frontului istoric, cum îl numea Vlad Georgescu în studiul sãu Politicã ºi istorie. Cazul comuniºtilor români, accesul la documente ºi la arhive, relaþiile de contrarietate dar ºi de complementarite dintre istorici ºi arhiviºti, din amestecul lor firesc fiind sã se iveascã spiritul de colaborare, cooperativizarea sau rolul Uniunii Tineretului Comu-

Explorãri nist în angrenajul totalitar ºi în contextul în care regimul de la Bucureºti era ferm hotãrât sã nu îi permitã nici unui cetãþean român sã rãmânã în afara unei organizaþii direct sau indirect controlatã de partid sau/ºi de Securitate. Cea de-a doua secvenþã a cãrþii Studierea regimului comunist în Moldova - surprinde aspecte referitoare la moldovenism ºi politici identitare (Octavian Þîcu), la marea teroare ºi la represiunile comuniste în spaþiul RASSM sau al Republicii Moldova (Ion Varta ºi Tatiana Varta, respectiv Gheorghe Negru ºi Mihai Teaºcã), analizeazã amãnunþit deportãrile din Basarabia (Viorica Olaru-Cemîrtan), foametea din 1946-1947 ºi reflectãrile ei în memorialisticã (Aurelia Felea), atitudinea faþã de opozanþii politici (Igor Caºu) sau faþã de religie ºi Bisericã (Ludmila Tihonov), instrumentalizarea învãþãmântului ºi a ºcolii in scopul sovietizãrii forþate a Basarabiei (Sergiu Musteaþã ºi Petru Negurã), siluirea istoriografiei dar ºi a lingvisticii întru dovedirea faptului cã românii dintre Prut ºi Nistru sunt, de fapt, moldoveni, iar moldovenii nu ar avea nimic în comun cu românii (Demir Dragnev ºi Pavel Parasca), incredibila ºi deopotrivã deranjanta supravieþuire a toponimiei bolºevice pe teritoriul actual al Republicii Moldova (Anatol Petrencu). Se vorbeºte în mai toate studiile menþionate mai sus, cu o oarecare încãpãþânare, însã o încãpãþânare mai mult decât îndreptãþitã, despre problemele identitare ale Basarabiei, despre asemãnãrile ori deosebirile dintre Moldova, pe de-o parte, ºi Þãrile Baltice

ori þãrile asiatice, pe de altã parte, cu toatele intrate în diverse momente ale istoriei în componenþa Uniunii Sovietice. Cred cã nu ar fi fost rãu ca, în numele respectãrii adevãrului, sã se fi spus ceva mai rãspicat cã aceste probleme identitare nu au început odatã cu ocupaþia sovieticã. Mai precis, cã ele au un trecut, cã Bucureºtiul are o seamã de vini (de pildã, nu s-a creat niciodatã o universitate la Chiºinãu, cei trimiºi sã administreze atât Basarabia cât ºi Transnistria nu au fost tocmai de cea mai bunã calitate ºi nici chiar foarte oneºti nu au fost, dând astfel, mai târziu, prin malversaþiunile comise, apã la moarã agresivei propagande sovietice antiromâneºti), vini ce s-au accentuat în vremea comunistã (de pildã, Nicolae Ceauºescu l-a livrat organelor de represiune sovietice pe un cetãþean al RSSM care i-a adresat un memoriu legat tocmai de problemele identitare ale românilor din Moldova). Nu e mai puþin adevãrat însã cã ocupaþia rusã, respectiv sovieticã a Basarabiei a amplificat respectivele probleme. Numãrul documentelor consultate de autorii studiilor inserate în a doua parte a cãrþii este impresionant. Ar mai fi fost de lucru la rafinarea interpretãrii, adicã la parcurgerea drumului de la stabilirea faptelor la construcþia sensului, ca sã folosim conceptele lansate de Tzvetan Todorov. În spatele unor instituþii precum KGB sau PCRM se aflã oameni ºi foarte adesea ei nu au fost doar de origine rusã, ci ºi moldoveneascã, adicã românã. Identificarea vinovaþilor ºi publicarea numelor lor sunt ºi ele fãrã termen de prescripþie.

György Kopány (Ungaria) – Oropsit

Anchetele FAMILIEI

Scriitorii români ºi imperativul identitãþii naþionale

Anchetă realizată de Traian ŞTEF

Anchetele Familiei

Viorel Chirilã

Literatura, deocamdatã aproape o cenuºãreasã a învãþãmântului liceal Problema corelaþiei dintre studiul literaturii române în gimnaziu ºi liceu ºi imperativul identitãþii naþionale este astãzi o temã delicatã. Atãdatã liceul era mediul în care orice intelectual în devenire gãsea condiþii ºi era stimulat sã se familiarizeze cu valorile literare ale neamului. Liceanul era promovat în mãsura în care ºi-a însuºit setul de cunoºtinþe literare, a parcurs operele din bibliografie, a fãcut dovada competenþelor de analizã ºi interpretare a textelor studiate. Astãzi condiþiile sunt altele. Premisa teoreticã propusã – „formarea identitãþii noastre se realizeazã ºi prin studiul literaturii” – nu mai este valabilã în liceul de azi pentru cã studiul literaturii nu mai este o mizã importantã. Prin numeroasele schimbãri ºi experimente de la nivelul învãþãmântului postdecembrist, studiul literaturii naþionale în preuniversitar a intrat într-un con de umbrã. Cert e cã în condiþiile de acum, statutul literaturii în liceu ºi mai ales în structura examenului de bacalaureat nu-i asigurã o astfel de funcþie. Afirm deschis cã azi literatura românã a ajuns un fel de cenuºãreasã între obiectele de studiu din liceu. Literatura existã în programe mai mult cu numele, pentru cã lipseºte ca pondere veritabilã din probele de examene. Iar ceea ce nu se evalueazã îºi pierde importanþa, trece în planul al doilea. În locul receptãrii unor texte literare, examenele evalueazã mai ales competenþe de limbã ºi comunicare. De altfel acesta este ºi specificul probei orale de limba românã de la bacalaureat. Noþiunile de limbã ºi teoria comunicãrii, care în fapt nu folosesc nimãnui dupã terminarea liceului, sunt acum la modã în toate programele ºi manualele. Marginalizarea literaturii în liceu se înscrie în contextul mai larg al declinului valorilor spirituale în comparaþie cu cele materiale. Tãvãlugul sincronizãrii cu Europa liberal-democraticã, materialistã ºi con-

Imperativul identitãþii naþionale curenþialã, ispita globalizãrii, dorinþa de a ieºi din ghetoul comunist ºi de a intra în structurile americano-europene au avut ca efect marginalizarea ºi bagatelizarea a tot ce ne deosebea ºi ne definea ca specific etnic, cultural ºi spiritual. Orice accent pus pe cuvântul „naþional” a devenit suspect, orice impuls conservator, de relevare a individualitãþii autohtone e considerat un simptom de gândire retrogradã. Aºa s-a ajuns la demitizarea istoriei, a personalitãþilor culturale majore, a marilor scriitori. Poate cã aceste puneri în discuþie a reperelor unei culturi, fie aceasta ºi una tânãrã cum e a noastrã, e un fenomen benefic, contestaþia nu face decât sã fortifice statutul operelor ºi al personalitãþilor autentice, sã îmbogãþeascã seria evaluãrilor ºi reevaluãrilor. Dar aceste confruntãri, contestaþii, puneri sub lupa îndoielii, benefice pentru spaþiul exegezei, nu ar trebui sã reverbereze ºi la nivelul ºcolii, al formãrii tinerei generaþii. Aici neîncrederea, îndoiala legatã de o valoare, o creaþie, o personalitate, nãruie întregul eºafodaj mental ºi spiritual al tânãrului invitat sã facã efort intelectual de asimilare a acestora. El are nevoie de un fond de valori certe în care sã creadã, cu care sã se identifice. Când oferta aceasta este realizatã ºi însoþitã de ezitãri, ambiguitãþi, îndoieli, semne de întrebare, liceanul va deveni precaut, va fi înclinat sã creadã cã „marfa” care i se oferã nu e autenticã. Din pãcate, valul discreditãrii ºi al bagatelizãrii valorilor autohtone a atins nu numai studiul istoriei naþionale ci ºi cel al literaturii. Aici formele de discreditare sunt mai subtile, mai puþin agresive. Pentru a fi în pas cu noile schimbãri de la nivel social, autorii fenomenului, adicã ai „noului curriculum de dupã 1997” au eliminat cea mai mare parte a literaturii române din programe, criteriul cronologic ca modalitate de ordonare a operelor, universul literar al scriitorilor reprezentativi, temele de sintezã, analiza literarã, paralela etc. În locul lor au fost asimilate demersului didactic noþiuni noi: manuale alternative, autori canonici, eseu structurat ºi nestructurat, studii de caz, teste de evaluare, bareme de notare, itemi de diferite tipuri, culegeri de subiecte rezolvate pentru examene. Multe bune ºi frumoase, dar în absenþa lecturii directe a operelor acestea nu au nici o valoare. Acum nu ne mai intereseazã toþi scriitorii reprezentativi din diversele perioade literare, ci numai cei „canonici”. Conceptul lui Harold Bloom, util într-o literaturã cu o tradiþie de zece secole, aplicat restrictiv, devine neproductiv ºi nesemnificativ în cazul literaturii române care numãrã abia douã veacuri ºi unde valorile ºi reuºitele sunt totuºi puþine. Dar nici exponenþii canonului nu sunt reþinuþi prin ansamblul operei lor durabile, ci doar prin eºantioane din ceea ce au scris. S-a ajuns ca literatura naþionalã sã fie redusã la

Imperativul identitãþii naþionale „pilule” de nuvelã, roman, comedie, lirism romantic, modernist etc. Mostra selectatã trebuie sã releve cât mai bine trãsãturile genului, iar diversitatea ºi diferenþa specificã e redusã la reconfortantul element comun. Modul acesta de a degusta pilule de literaturã canonicã doar din câteva epoci privilegiate (marii clasici ºi interbelic) limiteazã enorm deschiderea elevilor spre o lecturã cât mai diversificatã. Dacã programele nu mai cer, elevii nu sunt dispuºi sã citeascã ceea ce nu intrã în canon. Lectura ca investigare pe cont propriu a geografiei literare ºi ca fundament al culturii oricãrui intelectual a fost înlocuitã de lectura minimalã. Liceenii de dupã mutilãrile curriculare din 1997, care mai citesc, au în bagajul lor de experienþe lecturale maxim patru romane: Ion, Ultima noapte…, Enigma Otiliei ºi Moromeþii. În cel mai fericit caz. Aceºtia reprezintã excepþia de la regulã. Majoritatea rãmân doar cu fragmentele din manuale. Profesorii nu mai pot impune liste cu lecturi obligatorii afarã de cele ce se cer la bacalaureat. Argumentul educabililor este cã altele nu se cer la examen. Altã loviturã datã literaturii din postliceal vine dinspre programele tot mai incoerente ºi dinspre modalitãþile de evaluare. Una e programa de studiu, alta cea de bacalaureat. Ultima selecteazã drastic a doua oarã materia ce se va evalua. Enorm de puþin din programa celor patru ani de liceu se regãseºte în cea de la bacalaureat. Consecinþa imediatã este luarea în considerare, mai ales de cãtre elevi, doar a cerinþelor din cea din urmã. În prezent fiecare an de studiu are alt criteriu de selectare a operelor: în clasa a IX-a se opereazã cu criteriul tematic (adolescenþã, iubire, familie etc.), în a X-a operele sunt selectate pe baza speciilor canonice (basm cult, nuvelã, povestire, roman, liricã romanticã etc.), în clasele a XI-a ºi a XII-a e folosit criteriul curentelor literare. Din aceastã permanentã schimbare a criteriilor elevul nu are decât de pierdut, fenomenul literar nu mai este perceput ca evoluþie organicã unitarã. Trecerea de la o operã la alta nu mai favorizeazã formarea unei viziuni despre ce înseamnã travaliul diferitelor generaþii de scriitori, plusul de noutate ºi expresivitate adus de fiecare. Marginalizarea literaturii e generatã mai ales de structura probelor de evaluare care au fost standardizate aberant. Proba oralã de bacalaureat nu mai are legãturã cu textele literare, elevii au de rezolvat sarcini aplicate în marea lor majoritate doar pe fragmente de texte nonliterare. Proba scrisã s-a standardizat ºi ea. Prima sarcinã mimeazã analiza pe un text la prima vedere. Aici se porneºte de la impresia cã dacã elevul analizeazã la clasã una-douã poezii de Blaga, Arghezi etc., acesta va fi în stare sã analizeze, de atunci înainte, fie ºi sumar, orice text din autorul

Imperativul identitãþii naþionale respectiv. În baza acestei supoziþii s-a introdus proba de analizã a unor texte la prima vedere. Elevii, care citesc din ce în ce mai puþin, pentru cã ºcoala îi invitã sã ignore lectura prin felul cum îi evalueazã, sunt puºi astfel sã judece texte pe care nu le-au mai vãzut niciodatã. Proba ar fi excelentã într-o ºcoalã care încurajeazã lectura, dar altfel, ea rãmâne formã fãrã fond. Dar ºi aici intervin unele mistificãri. Marele act de descifrare a sensurilor unui text inedit e coborât în derizoriu, liceanului i se cere sã identifice niscai sinonime, sã construiascã enunþuri cu anumite expresii, sã explice semnificaþia titlului, sã identifice un motiv literar, o figurã de stil sau sã comenteze semnificaþia unui vers sau a unei strofe din textul dat. Cele mai multe rãspunsuri ºi explicaþii sunt admise chiar ºi în enunþuri nominale. În locul comentariului global privind semnificaþia ºi structura respectivei opere, sarcinã ce ar putea releva achiziþiile estetico-literare ºi culturale ale elevului, descifrarea textului inedit se reduce la nouã întrebãri care sunt în cea mai mare mãsurã de nivel gimnazial. Rezultatul este cã asemenea întrebãri, adesea infantile, îl conving pe elevul de liceu cã nu trebuie sã mai citeascã ºi alte texte decât cele din manual pentru cã, abordarea lor fiind standardizatã, nu conteazã nuanþele, trãirile personale, impresiile provocate de lecturã. Comentariul la prima vedere se opreºte doar la aspecte de ordin formal, cu totul exterioare, care nu presupun intrarea în esenþa ideatico-esteticã a acestuia. A doua sarcinã din proba scrisã vizeazã orice în afara literaturii. Elevilor li se cere sã redacteze un text argumentativ pe diverse teme extraliterare, cele mai multe de educaþie civicã. Abia a treia sarcinã îl pune pe elev în relaþie cu operele citite, acestuia i se cere sã redacteze un eseu despre unele aspecte dintr-o operã studiatã anterior. Dar eseul are o pondere derizorie în baremul de notare, citirea cãrþii, meditaþia în marginea ei, notele de lecturã, consultarea criticii de specialitate etc. valoreazã doar 30 de puncte din o sutã. De aceea cei mai mulþi elevi ce promoveazã proba de limba românã nu-i dã nicio importanþã. Oricine poate lua bacalaureatul fãrã sã rezolve eseul despre opera literarã, adicã fãrã sã fi citit mãcar un roman în liceu. În loc ca probele actuale de limba ºi literatura românã de la bacalaureat sã stimuleze o cunoaºtere temeinicã a valorilor literare autohtone, sã dezvolte capacitatea de a recepta, a înþelege ºi interpreta literatura, acestea îndepãrteazã elevii de valorile perene ale literaturii naþionale, inhibã apetitul pentru lecturã. Nici strategia actualã de abordare a puþinelor opere din programe nu e prea stimulativã. Aceasta suferã de exces de analizã, abordarea e prea rigidã ºi prea specializatã. Se intrã în aspecte de strictã specialitate, analiza devine un chin, în loc sã fie o abordare relaxatã a aspectelor pe

Imperativul identitãþii naþionale care fiecare fiecare elev le-a reþinut. Se naºte întrebarea ce se doreºte de la absolventul de învãþãmânt preuniversitar prin studiul literaturii? Sã obþinem un analist, un cunoscãtor în profunzime a unui numãr minim de opere canonice, din perspective tematice diverse (viziune despre lume, condiþia femeii, relaþia timp obiectiv-timp subiectiv în roman, structurã narativã, construcþia personajelor etc., aºa cum este abordat acum în subiectele de bacalaureat romanul subiectiv) sau un cititor orientat, care e la curent cu diversitatea ºi bogãþia literaturii ºi care sã poatã alege singur ce sã citeascã ? E de discutat. Puþin ºi în profunzime sau mai multe opere ºi o abordare mai puþin sofisticatã, mai la suprafaþa operei. Câþi din elevii învãþãmântului preuniversitar pot urma prima strategie de studiu, direcþia axatã pe aprofundare ºi câþi sunt cei care sunt apþi doar pentru cea de a doua, fiind mai deschiºi pentru diversitatea ºi bogãþia fenomenului literar? Pentru marea masã de liceeni ar fi mai de folos o abordare mai puþin sofisticatã, axatã pe impresia directã, exprimarea liberã a achiziþiilor de lecturã ºi cunoaºterea diversitãþii operelor ºi autorilor. Sondãrile ºi aprofundãrile ar fi adecvate pentru clasele de specialitate. În fond liceul îºi atinge þinta la acest obiect de studiu în mãsura în care îl determinã pe elev sã deschidã cât mai multe cãrþi valoroase. Hibele sunt multe, iar deocamdatã rolul literaturii e marginal. În ce priveºte o eventualã extindere a canonului, acesta ar putea cuprinde ºi urmãtoarele nume: Dosoftei, Miron Costin, Ion Neculce, Dimitrie Cantemir, Ion Budai-Deleanu – pentru perioada veche; Vasile Alecsandri, Grigore Alexandrescu – pentru epoca paºoptistã; George Coºbuc, Octavian Goga, Alexandru Macedonski – pentru începutul de secol XX; Vasile Voiculescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Mateiu I. Caragiale, Mircea Eliade – pentru epoca interbelicã, ªtefan Bãnulescu, Nicolae Breban, Leonid Dimov, Ana Blandiana, Mircea Cãrtãrescu, Ion Mureºan ºi Gheorghe Crãciun – pentru literatura postbelicã. Am obþine astfel o imagine mai echilibratã a perioadelor literare, o mai mare diversitate de registre ºi modalitãþi de reflectare a lumii autohtone în literaturã. Din pãcate, viziunea liberal-democraticã de la noi care structureazã deocamdatã componentele învãþãmântului nu se prea împacã cu elementul naþional, aºa cã poziþia literaturii române în preuniversitar mai are de aºteptat pânã va deveni un element de modelare profundã a junilor din generaþia globalizãrii, mult prea deprinsã a mima studiul ºi a copia la examene.

POEMUL PREFERAT

O antologie din GELLU NAUM

Au ales: Ioan Matiuþ Viorel Mureºan Ion Maria Leo Butnaru Romulus Bucur Radu Ulmeanu Radu Vancu Constantin Abãluþã Dumitru Chioaru O. Nimigean Andreea Rãsuceanu Cristina Ispas Gabriel Hasmaþuchi Daniel D. Marin Kocsis Francisko Adrian Alui Gheorghe Luiza Palanciuc Claudiu Komartin Paul Aretzu Niculina Oprea Vasile Spiridon Gellu Dorian Iulian Boldea Ion Pop Robert ªerban Mihai ªora Ion Groºan

Poemul preferat din Gellu Naum Intenþionez sã pornesc aceastã rubricã în Familia. Vã invit sã participaþi trimiþându-mi poemul dumneavoastrã preferat din Gellu Naum. Numele dv. va fi anunþat împreunã cu titlul poemului preferat, ceea ce se va constitui într-o listã de poeme naumiene ce meritã recitite. Astfel ne putem aduce aminte de mari poeþi ºi poeme ºi putem împãrtãºi ºi celuilalt bucuria noastrã. Cu mulþumiri anticipate, Ioan Moldovan ***

LEUL VERDE PELICAN NESIGUR Un pelican vine spre noi în labirint Învãluit în ceþuri verzi acoperit cu sticle colorate ºi strigã Tatãl nostru de opt ori pentru cã râde îl lovesc peste ochi cu palmele mele decupate ºi triste dupã un timp soseºte ºi Omul de pazã iubita mã sãrutã albinele din Labirinturi îmi dau miere Omul de Pazã stã neclintit „se însereazã” ne anunþa el un nor de pãmânt ne acoperã cerul (Ioan Matiuþ) ***

OGLINDA OARBÃ Firul de sânge care îmi iese din buzunar firul de lânã care îmi iese din ochi firul de tutun care îmi iese din urechi firul de flãcãri care îmi iese din nãri

Poemul preferat din Gellu Naum tu poþi crede cã urechile mele fumeazã dar oamenii au rãmas þintuiþi în mijlocul strãzii pentru cã în noaptea asta se vor vopsi în negru toate statuile ºi va fi insomnia mea aceea pe care o vei cunoaºte o insomnie oarecare de cretã ºi de argilã o insomnie ca o sobã sau ca o uºã sau mai bine ca golul unei uºi ºi în dosul acestei uºi vreau sã vorbim despre memorie vreau sã mã miroºi ca pe o fereastrã vreau sã mã auzi ca pe un arbore vreau sã mã pipãi ca pe o scarã vreau sã mã vezi ca pe un turn (Viorel Mureºan) ***

CÃLDURÃ GLACIARÃ Cineva auzea numai ce-i spunea motoraºul plasat în ureche cu un ºnur frumuºel peste reverul hainei altul þinea motoraºul între dinþi vorbea cu motoraºul între dinþi spunea aºa ºi pe dincolo ºi celãlalt auzea numai ce-i spunea motoraºul (Ion Maria) ***

PASÃREA VIOLETÃ Ciorapii de sticlã sînt aici ar fi loc ºi pentru cîþiva pãianjeni se aduc somptuoasele tãvi de dantelã sînii în borcanele strãvezii ºi în mîinile celor mai frumoase femei meduzele dorm ca în craterul celui mai agitat vulcan

Poemul preferat din Gellu Naum vom fi la timp la aceastã întâlnire vom trece prin noapte ca printr-o cutie cu fosfor la aceasta întîlnire la care ne aºteaptã umbrele noastre ca niºte pantofi uzaþi fluturii de sugativã care ne vor suge sîngele toate mãnuºile uitate toate pleoapele pe care ne-a plãcut sã le sãrutam tot ce am gãsit pentru niciodatã gurile care ne-au rãmas lipite de sîni ca niºte inele plantele care ne-au crescut pe faþã în timpul somnului apa limpede din pahare spînzuraþii cu mîinile de cretã în aceste castele negre ne aºteaptã crepusculul ºi piepturile noastre se vor freca de tãcerile lui piepturile noastre de vatã ºi de întuneric ne aºteaptã cutia cu muzicã a morþii capetele de cearã ale femeilor pe care nu le-am întîlnit încã perdelele groase dupã care ne vom putea ucide în liniºte steaua pierdutã a unei dimineþi ne-aºteaptã privirea lucidã a somnambulilor am dormit atît încît am pierdut obiceiul imobilitãþii (Leo Butnaru) ***

DISCURS CÃTRE PIETRE Pe o cale feratã pustie le vorbeam pietrelor cu un foºnet prelung seara cãdea ceva se surpa printre crengi se nãruia într-o haoticã geometrie calea ducea în patru direcþii diferite peste câmpiile grele ale cerului

Poemul preferat din Gellu Naum mecanicul fuma liniºtit puteam alege locul îl alegeam atunci se nãºtea în noi o asprã penitenþã seara ne cãdea pãrul îl puneam deoparte cu un foºnet prelung cerul cãdea ceva se surpa în noi se nãruia (Radu Ulmeanu)

***

CÃLÃTORIA CU STELICÃ Buzele mielului sîngerau în rãcoarea de searã cînd am vãzut soarele lucind deasupra soarelui cãlcam tiptil pe blana de la picioarele patului aveam un coleg Stelicã de o strãlucitoare frumuseþe pe lîngã el se tîrau ºopîrle îmbrãcate în aur strãveziu aceasta se chema prietenie ºi în ea putrezea adolescenþa verigheta de sîrmã lucea pe degete ºi în gurile noastre scînceau cuvinte de sîrmã discutam liniºtiþi ca greierii cînd învelit în spaþiul sãu Stelicã a murit eram prea tulburat ºi mã gîndeam la inevitabila lui cãlãtorie spre delta unde marele fluviu îngrãmãdea ruini omeneºti sub masa cinei noastre ploua soarele se ascundea singur ºi fraþii lui Stelicã veneau dintr-un elan de iubire prin ceaþa deasã a sfîrºitului înfãºuraþi în piei neargãsite veneau cîntînd în pumni veneau sã-l scoatã pe Stelicã din corabia lui de zinc sã-i spele oasele dar el era întreg neputrezit devenise metalic îi sãrutau furca pieptului pe la mijloc pe rouã dar el devenise livid veneau cai albi îl acopereau cu frunze mai bine i-ar fi pus o perdeluþã peste gene murise atîta cît sã plîngã maicã-sa ºi încã din leagãn citea o carte de

Poemul preferat din Gellu Naum rugãciuni un bãtrîn îi spãla prune i le dãdea ºi el se oprea din citit îi spunea maicã-si „alãpteazã-mã pentru ultima oarã de mic copil îmi plãcea alãptarea” acum umblam amîndoi pe meleaguri natale ºi corbii ne dãdeau tîrcoale adolescenþi nenorociþi umblam de colo-colo în jurul nostru sufletele se vãitau „tu cine eºti de mic copil cine eºti de nu mai ºtii nici cuvinte ca sã ne spui cine eºti de mic copil cine eºti” îl învãþam aºa „sã le spui doamnelor ºi domnilor mã recomand Stelicã” eram doi adolescenþi amãrîþi el era mort de mic copil locuiam într-o vãgãunã ne creºteau copaci pe spinare crengile lor ne umbreau umblam amîndoi prin ceaþa mlaºtinii de dinaintea naºterii întrebam de unu Bacuta nu-l ºtia nimeni Stelicã stãtea în bisericã întins frumos pe o masã mai mult plutea în corabia lui de zinc edificînd fraternitatea noastrã agresivã în zori cîntau vreo 2000 de cocoºi improvizau Zorile ne luam fiecare iubita de mînã sãrbãtoream nunta de aur simþeam o delicatã anxietate o surditate fecundã ºi iatã cã ne cãram miresele în spinare spre altar ele simþeau o uºoarã cutremurare îºi simþeau pîntecele umede simþeau cum se destramã luna în mii de fire ºi cum se ascunde în iarbã rumegam pãmînt împreunã cu ele cu miresele amazoane ºi arhitecte ale umbrelor noastre inventate de vînt aveau coliere de plumb privirea fiecãreia ne confirma pe fiecare stea împãcatã cu tãcerea prin semnele beznei sfîrºitul nopþilor acelora întîrzia trecea vîntul scria pe valuri ne împingea la mal ne tîram cum puteam spre focurile aprinse prin curþile oamenilor au trecut mulþi ani de atunci am avut mãrturii despre o amarã agonie ºi am rãmas acolo istovit

Poemul preferat din Gellu Naum cu pãlãria cãzutã în praf o cît e de mult de cînd vedeam soarele lucind deasupra soarelui (Radu Vancu) ***

CRUSTA Oraºul avea o singurã casã casa avea o singurã încãpere încãperea avea un singur perete peretele avea un singur ceas ceasul avea o singurã limbã În tot acest timp copiii creºteau ºi puneau o singurã întrebare pe când adulþii nedumeriþi ºi superbi scãdeau scãdeau surâzând (Constantin Abãluþã) ***

ACUM PERDELELE SUNT BÃRBILE PIEPTÃNATE Acum perdelele sunt bãrbile pieptãnate frumos ale caselor ºi luna e o ranã în burta cerului acum fiecare deget e o preþioasã mîncare fiecare voce e o listã de subscripþie fiecare pictor e un senator roman acum fiecare mãtanie e o crispare sexualã fiecare dimineaþã e o rufã roºie la orizont fiecare clopot e o invitare la o scenã acum fiecare cãlugãriþã iubeºte falusul singurãtãþii acum dicþionarele urlã TREBUIE SÃ URLE acum fiecare poem e un arsenal de revolte pãdurea e o patã pe conºtiinþa pãdurii ºi femeile au 14 picioare ºi 120 de sîni acum poetul gîdilã puful cãlduþ al odihnei ºi spune:

Poemul preferat din Gellu Naum e caldã noaptea sau altã imagine clarã acum Dumnezeu danseazã la baluri costumat în fetiþã insectele au pantaloni de tifon ºi la parãzi soldaþii duc în vîrful baionetelor capete surîzãtoare de copii olandezi acum vîntul e o cocardã utilã agricultorii scuipã hoitul fierbinte al secetei domniºorii ne miros femeile cu eleganþã distinctã uzinele scrîºnesc din mãsele ºi fiecare piatrã fiecare par viseazã virajii prin aer. Acum femeia mea se culcã cu un aparat de radio mustãþile lui îi gîdilã urechile: „ºomajul e o poziþie necesarã corectã gravele distracþii în masã jocuri pentru adulþi foametea e o pasãre cu inele de gîzã” ea spune: ÎNCÃ ºi ÎNCÃ ºi ÎNCÃ. ªi peste toate acestea se simte nevoia unei lupte finale. (Dumitru Chioaru) ***

SOSIREA ÎN CYTHERA Vai ce frumos ni se pãrea la barierele deschise de limpezimea semnelor noastre lente era ca într-un vis ºi vis era Ca ºi cînd s-ar fi dezvãluit deodatã locul intrãrii de dincolo de vuiete ºi spaime de pretutindeni muzicile trimeteau ecouri mistuitoare ºi noi ca niºte soli pierduþi abia ne mai tîram printre poienele atunci ivite pe degetele de la mîinile noastre stîngise aºezau pãrinþii preschimbaþi

Poemul preferat din Gellu Naum în pãsãrele albãstrii pe cele de la mîinile noastre drepte se aºezau ca boabele de rouã surorile ºi fraþii rãposaþi ºi toþi eram uitaþi ºi nerecunoscuþi prin vuiete ºi spaime (O. Nimigean) ***

GRAMATICA LABIRINTULUI Înainte de a muri mama avea o barbã de patriarh îi crescuse între timp Mã încuia în pod într-o imensitate albã într-o pãdure fãrã amintiri atunci aparþineam comunitãþii sigure adeseori pierdutã ºi oricum invizibilã aflatã undeva în prelungirea noastrã într-un þinut în care mã plimbam prin limpezimi ºi umbre venite de departe nedefinit ca o rãcoare (vorbesc de mine din obiºnuinþã) acolo o femeie uriaºã mã obliga sã-mi port barca pe piept Reinventa DISCONTINUITATEA Firul de iarbã ne acoperea castelul Roþatia se ºi evaporase de câte ori mã vizita îmi scutura covorul bea din mine ca dintr-o gãleatã de lemn era un cui acolo care vorbea cu noi (Andreea Rãsuceanu)

Poemul preferat din Gellu Naum ***

SORA FÂNTÂNÃ Stau singur ºi mã uit pe o stradã pustie stau singur cu buzunarele pline de câini stau singur ºi ascult foºnetul oaselor e ca ºi cum ar adia vântul peste un clopot de cearã dar dupã primul colþ la prima rãspântie s-ar putea oricând sã aparã cineva învãluit într-o ploaie de luminã ºi va trebui sã mã acopere cu mantia lui pentru cã s-ar putea odatã cu el sã vinã o ploaie sau o ninsoare sau chiar o afurisitã de lapoviþã sã ne îngheþe oasele proaspãt spãlate deºi ieri a fost mai frig decât azi deasupra mea zboarã câþiva porumbei cerºetori filantropii le-au pus fãrâmituri de pâine pe balcoane ºi eu mort de mult cu o piatrã de moarã pe piept am hotãrât în sfârºit sã plec sã pornesc de pildã dintr-un grajd înecat în aburi sã merg aºa pânã la un crâng (tufiº) unde mã aºteaptã sora Fântânã sã mã reazem acolo de prãbuºirea ei (Cristina Ispas)

***

TRIUNGHIUL În barcã un pescar surd vorbeºte cu apa Crede cã nu-l aude nimeni Zenobia îmi þine amîndouã mâinile pe inimã Îngenunchez cu adoraþie ºi mã gîndesc la altceva Zenobia zice sã nu mîncãm cocoºi albi pentru cã se supãrã cineva pe noi Pescarul întoarce capul ºi ne priveºte bãnuitor

Poemul preferat din Gellu Naum Un înþelept scoate o clipã capul din apã ne strigã disperat apoi se scufundã De data asta pentru totdeauna Zenobia îmi spune Între noi fie vorba sîntem victimele imaginaþiei celorlalþi Nu pot sã-i rãspund pentru cã mi-ar intra tot cerul în gurã Acum pescarul a scãpat un peºtiºor Îl ceartã cu glas tare Laºule zice n-ai avut curajul sã stai sã te mãnînc Zenobia mã întreabã ce este un baldachin Îi arãt lopata Deasupra noastrã unii vor sã ne înveþe de bine Uite uite un triunghi spune Zenobia A venit pe lume sã se adapteze Pescarul a tras la mal Vrea sã vorbeascã ºi cu pãmîntul Crede cã nu-l aude nimeni (Gabriel Hasmaþuchi)

***

BÃTRÂNUL ªEDEA MORT Bãtrânul ºedea mort pe bãlegar în groapa lui contemplativã el nu spunea nimic scâncea ca un copil într-un sâmbure venea aceeaºi barcã doar pasagerii se schimbau ei îi dãdeau târcoale îl comemorau bãtrânul stãtea mort cu o pãlãrie veche pe cap câþiva discipoli cei mai puri cei mai profund murdari scormoneau bãlegarul cu degetele cãutau râme pentru pescuit noi ne adoram cum se spune Ne aflam acolo poate din întâmplare ceilalþi veneau mereu Aveau cãrþi ºi caiete se apropiau de bãtrân îi puneau întrebãri

Poemul preferat din Gellu Naum (erau aceleaºi întrebãri doar pasagerii se schimbau) spuneau Te respectãm Iatã are loc solemna ta comemorare luãm notiþe stenografiem dar de ce nu-þi înþelegem bine ºoapta aceea ajunsã pânã la noi încearcã sã fii mai clar Avem bilete dus întors inclusiv douã mese Debiteazã câteva adevãruri noi le notãm le învãþãm le transmitem urmaºilor pe scurt Bãtrânul ºedea mort pe bãlegar în groapa lui contemplativã discipolii îºi mai dregeau zdrenþele se fãceau cã nu vãd era un spectacol mai degrabã trist Noi stãteam deoparte susþineam cã studiem poliglota Ne medita o doamnã care ºtia multe o botanistã severã Ceilalþi se apropiau de bãtrân îi puneau decoraþii pe scutece îl fotografiau în scutece în mijlocul lor era fru(mos) îl admi(rau) se delec(tau) noi ne vedeam de treburile noastre acum ceva mai complicate ne descurcam cum puteam discipolii cântau la ghitarã dupã ureche ceilalþi puneau întrebãri Era un cer albastru câþiva mediteranieni se mai fecundau între ei pe alocuri ceilalþi spuneau Te respectãm eºti un al doilea Marconi Edison Exprimã câteva aforisme douã trei adevãruri Bãtrânul se zvârcolea pe bãlegar îºi sfâºia scutecele noi stãteam deoparte Trecea printre noi o seninãtate fãrã început ºi fãrã sfârºit ne simþeam bine cu umerii sprijiniþi de aer ceilalþi fãcuserã un amfiteatru Îl înconjurau pe bãtrân îi turteau pãlãria îl stropeau cu furtunul îi cereau câteva adevãruri el îºi acoperea ochii îºi umplea gura cu bãlegar veneau vapoare trenuri pline (erau aceleaºi doar pasagerii se schimbau) eu îþi spuneam ceva fãrã importanþã Discipolii se fãceau cã nu ne aud tu îmi spuneai Endrigo vorbeºti ca în 33 când îþi dãdeai bacalaureatul eu vorbeam ca în 33 îmi dãdeam bacalaureatul studiam filozofia într-o camerã cu vedere la stradã

Poemul preferat din Gellu Naum ceilalþi spuneau Te comemorãm ne târâm pe plãji rãniþi în rãzboaie exprimã-ne clar ºoapta aceea la care iþi dã dreptul chitanþa ta de bãtrân Discipolii repetau în gând eroarea iniþialã noi ne lipeam obrajii ne mângâiam degetele în amfiteatru Cântau muzici Veneau vapoare ºi trenuri acolo Se petreceau defilãri bãtrânul se zvârcolea pe bãlegar ªoptea NU Atâta ºoptea (Daniel D. Marin Romulus Bucur) ***

CLOPOTUL Vroiai sã faci drumul prin stuf, pînã la malul celãlalt. Þineai sã vezi pajiºtile ºi, mai ales, sã asculþi bãtaia clopotului din turla care se zãreºte vag ºi de pe malul nostru. Copiii þi-au adus luntrea. În privirile lor licãrea admiraþia dar stãruia ºi umbra unei tãcute avertizãri. Eu þi-am vorbit despre pericolele minime, despre fragilitatea luntrii fãcutã numai pentru o persoanã ºi, din pãcate, singura în stare sã strãbatã încîlceala vegetaþiei, despre mulþimea de þînþari, despre ochii triºti ai broaºtelor þestoase care trãiesc la câþiva paºi de mal. Tu mi-ai rãspuns cã totul va dura foarte puþin ºi cã, în orice caz, clopotul meritã osteneala. Copiii þi-au întins vîsla, eu am fluturat braþul. ªi toþi ºtiam cã faci zadarnic o traversare plinã de primejdii cãci, pentru a putea pricepe limba clopotului aceluia, e neapãratã nevoie sã nu fii singur.

DE CE MÃ URUGUAY Fiindu-mi dor de iarba ei elementarã de cavitãþile în care îºi ascunde mierea

Poemul preferat din Gellu Naum într-o bunã zi lîngã o streaºinã pe o ploaie torenþialã am ieºit din pãmânt cu o carabinã în mînã

UITAT ÎN STUF DE CINCI ORE Mai stai lîngã mine sã-mi pun pe faþã voalul tãu de voyageusã ºi peste pleoape nu ºtiu ce albastru sã mã uit în dreapta ºi în stânga cu mîna streaºinã la ochi spre cuiburile care ne justificã sã defilez prin faþa ta cu piciorul bine întins sã mã comport onorabil sã-mi torn plumb în buzunarul cãmãºii peste tot ce mai e pe acolo sã nu rãmînã decît pîcla în care ne-am nãscut am crescut ºi ne-au vizitat un fel de instalatori sanitari oh ce rãsãrit ce apus ºi calc peste ape cu ghetele mele galbene ca un explorator venit de departe dar tu nu ºi nu tu aºtepþi apariþia unei ameþeli insalubre degeaba trec de partea cealaltã mã uit în sus dupã berze de fapt cine eºti tu domnule ce cauþi în þinutul ãsta unde nu se mai vede þipenie de om ai venit ca o penumbrã ºi eu încerc sã te conving cã ai greºit adresa dar tu nu ºi nu cã de ce sã dãm înapoi ca tînãra Werther ce mare lucru În toatã lumea îndrãgostiþii sînt hotãrîþi le cîntã unul din harfã ºi ei se þin de mînã ºi plîng ºi aþipesc în virulenta lor stare de graþie (Dragã Ioane Moldovane, iartã-mã cã nu m-am oprit la numai unul, trei este numãrul sfânt, mistica lui mã þine captiv... Dar ordinea mea de astãzi e cea în care transcriu poemele. Dacã-i musai sã alegi unul numai, ia-l pe cel dintâi, pe care ºi eu m-aº bucura sã-l fi scris...

Kocsis Francisko)

Poemul preferat din Gellu Naum ***

ÎNTRE BINE ªI RECE Între bine ºi rece între negru ºi clar între opac ºi lichid între incert ºi salubru ºi cine mai poate enumera muncile noastre crepusculare hidra de la Lerna ºi celelalte seara când ne retragem în blocul nostru de gheaþã când urmaºul nostru direct îºi rupe elasticul când meditãm cu degetul la frunte sau lucrurile ne cugetã când hidra de la Lerna ºi celelalte ies din anonimat ca sã cureþe grajdurile ºi noi degetãm la lucruri ºi aºa mai departe Câte unu are picior ochean ºi trident altul pe cine mai ºtie ce insulã sihastrã Tiga se face fluture sau rac sau cãlãtor pe apã seara când autobuzele se retrag în noi ºi noi garajele noi muncile crepusculare noi care cântãrim cu precizie natura semnificantului semãnãm pãsãri ºi ne acuplãm cu hidra de la Lerna pe când stãpânii tainici ai planetelor ne reconstituiesc ºi celelalte Dar dupã cum spuneam a ºaptea oarã se va naºte copacul-animal ºi nimeni nu va întreba nimic cuib pe sub cuib þiglã sub þiglã scoarþã sub scoarþã pentru noi nedumerirea agreabilã mâna perfect spãlatã pragul neprevizibil pentru noi cãlãuza intimã insatisfacþiei O datã mai mult aceleaºi degete umede pe feþele noastre (pe un pãmânt pãtrat pe suprafeþele ademenitoare nãuca descifrare a gesturilor-mame) Ascunsã în sincera ei capcanã ºi a celor ce n-o cunosc memoria noastrã de zmeurã

Poemul preferat din Gellu Naum (Dragã Ioan Moldovan, e greu sã preferi cînd ai de unde alege. ªi la Gellu Naum, slavã Domnului!, ai de unde alege „texte identitare”. De multã vreme spun cã poeþii importanþi rãmîn în conºtiinþele cititoare ºi chiar necititoare prin cîte unul, douã, trei texte identitare, cu care se confundã „în memoria celor fãrã memorie”, adicã a publicului larg. Aleg, de data asta, dintre poemele lui Gellu Naum, „Între bine ºi rece”, convins cã mîine aº alege alt text, pentru cã la el gãseºti poezie „pentru toate zilele”. Aº alege, la un moment dat, chiar Cãrþile cu Apolodor, integral sau Zenobia ºi sînt convins cã mulþi alþii dintre cititori ar face asta. Doi poeþi m-au cucerit foarte tîrziu, în anii aceºtia: Gellu Naum ºi Mircea Ivãnescu. Dar se ºtie cã în literaturã iubirile tîrzii consacrã iubirea dintotdeauna.

Adrian Alui Gheorghe)

***

CALEA ªEARPELUI Bagã de seamã

7. Aici eºti pe muchie de cuþit. Totuºi dansul tãu generos poate fi destul de uºor.

Bagã de seamã

6. Semnele se înmulþesc, dar se poate sã nu le vezi pentru cã intervine rutina. Chiar cu ea eºti destul de sus, dar prãpastia e la picioarele tale. Nu te lãsa sã cazi.

Bagã de seamã

5. Zona în care începi sã întâlneºti alte plinuri, pentru cã o parte din piele este completamente curãþatã, schimbatã cu propria ta piele. Obiceiurile încep sã fie ale tale. În aceste zone ale miezului fii foarte atent. Lipsesc puncte de reazim vizibile ºi tot mai crezi în ochi. Ai încredere! Nu lãsa exteriorul sã te tragã înapoi! Adoptã poziþia care trebuie în faþa lui, poziþia ta, chiar dacã þi se pare plinã de renunþãri.

Bagã de seamã

4. Aceleaºi lucruri. Pe mãsurã ce este mai greu, devine ºi mai uºor.

Poemul preferat din Gellu Naum Bagã de seamã

3. Ai ajuns aici, în întregime. Nu lãsa nimic în urmã. Trage-te tot. Ai sã gãseºti pãrþi ale tale, sus, dupã cum unele erau jos. Lupta e tot mai grea. Nu existã nimicuri.

Bagã de seamã

2. Într-un fel sau altul, ai pornit. De oriunde ºi oricum ai începe. Zonã de mare luptã, de dibuit. Pentru cã trebuie sã te tragi în întregime aici (fãrã piele). Ceva poate rãmâne jos, ceva care þi se pare neînsemnat. Nu lãsa nimic.

Bagã de seamã

1. Eºti, în cea mai mare parte aici, înãbuºit de câine. Totuºi, firul albastru existã. De aici, porneºte. Poþi sã începi de oriunde. (Luiza Palanciuc)

***

AVEAM MULTÃ Aveam multã iarbã Foarte multã mã nãºteam ºi mã încãlþam pe iarbã pe dinãuntru eram calcar pe dinafarã iarbã ftiuuu fãcea vântul Mã clãtina mã asurzea peste tot sunetul acela când era frig îmi þiuiau mâinile poate ciocãneam eu uºor într-un gard poate creºtea iarbã înãuntru calcarului ftiuuu fãcea vântul Mã clãtina poate ciocãneam eu înãuntru calcarului (Claudiu Komartin)

Poemul preferat din Gellu Naum ***

SCARA VIEÞII Când a murit ãl bãtrân un cocoºel sfios a intrat în odaia lui s-a dezbrãcat de aripi s-a descãlþat de gheare ºi s-a întins în pat câteva zile a rãmas acolo dormea ca oamenii pe-o parte cu perna pusã bine sub cap ºi se uita la noi doar cu un ochi „s-a întors ãl bãtrân” ziceam „acum doarme sã ne miºcãm încet sã nu-l trezim” (Reþetã pentru alegerea poemului preferat Se ia o carte la întâmplare, din bibliotecã. ªi, ce sã vezi? Gellu Naum – Poezii. Se închid ochii cât de mult se poate. Se scuturã palmele, ca în ºedinþele de magie livrescã. Se deschide apoi cartea. Trebuie sã fii cu spatele la ea, sã nu vezi. Se deschide cu mare emoþie ºi cu dragoste de cititor. Absolut la întâmplare. Când, ce sã vezi? Po(h)emul meu favorit: Scara vieþii. Se ia o foarfecã de altoit ºi se decupeazã. Apoi se lipeºte pe fereastrã, cu literele spre interior. Toþi cititorii trecãtori vor spune: Ce frumos poem ar fi fost acesta, dacã geamul nu ar fi fost împâclit.

Paul Aretzu)

***

[NU EXISTÃ NIMIC CARE SÃ-I POATÃ FI COMPARABIL] Nu existã nimic care sã-i poatã fi comparabil Ea este piatra sacrosantã din cufãrul lui Dyonysios, ea este aceea care aduce corabia salvatoare. Aici cuvintele devin de prisos. Mãrile se ridicã, sângele alunecã lin pentru cã sângele

Poemul preferat din Gellu Naum este lichidul ei. Mai strãlucitoare decât orice. La ivirea ei trebuie sã-þi atingi fruntea cu aur. Ea cunoaºte cele mai ascunse poteci, drumurile cele mai simple. Înãlþimile cele mai mari le mângâie ºi fundul prãpastiilor. Ochiul ei este strãlucitor, vegetal, magic. În interior sunt mãrile moarte pentru ochii orbilor, mãrile pline de forþe, de vânturi puternice împingând corãbiile care trebuie sã vinã pentru cei liniºtiþi. Apropie-te în tãcere : ai sã-i auzi paºii sub care sunã cenuºa craterului stins. E un vulcan tãcut, arzând ºi purificând în propria ei strãlucire. Aºtept trãsura. (Niculina Oprea)

***

CALUL EROTIC Femeia se freacã de arbori pielea îi fluturã ca un drapel subþire prin el trec alizeele ºi mâinile arborilor se rãcoresc la ele ca la un tub de rãcoare Dincolo de aceste mâini Calul Erotic doarme pe orizont el e mare cât orizontul din carnea lui violacee meduzele închipuiesc coame coame vii care agitã tentacule dejurîmprejur

Poemul preferat din Gellu Naum coamele prind oamenii ºi-i mãnâncã tentaculele îi sug ca pe o apã piepturile singure rãmân afarã ºi fug sunt piepturi goale ca niºte câini piepturi cu amprente vinete de sãruturi piepturi pe care dinþii mari ai câmpurilor le muºcã ºi amprentele vinete rãmân pe câmpuri ca niºte guri imense fãrã dinþi [...] Calul Erotic se plimbã pe case Calul Erotic care miroase femeile Calul Erotic care are sandalele aspirante Calul Erotic din care curg evantaie Calul Erotic care se topeºte la cãldurã ca ceara ºi din stropii lui mari se nasc statuile cu sâni statuile care se plimbã prin oraºe când e cald ºi se topesc la rândul lor în ape vagi ape care duc departe spre strãzile de carne pe care patinezi ca într-un abator apele pe care le aºtepþi sã vinã cu pieptul scos înainte ca un cal de paradã legat bine de ziduri cu sfori Apele rup furioase pieptul umflã sforile ºi nãvãlesc mai departe spre noile forme unde Calul Erotic doarme la umbrã ºi viseazã femei care-i trec pe spinare halucinate ca pe un pod peste prãpãstii fãrã sã-l atingã femei care se þin de mânã ca în vis cu ochii pe jumãtate închiºi Ele nu vãd soarele nu vãd nimic nu se gândesc la nimic ele merg înainte ºi Calul Erotic le miroase ºaua cu unghia le scoate pielea capului acoperindu-ºi fereastra [...] copitã care se bucurã ca un copil când întâlneºte

Poemul preferat din Gellu Naum pomul viu cu lipitori pe sâni din care fructele se sug prin lipitori zeama bunã a visului curge prin aceste lipitori ele se umflã pânã când umflã gurile sufocate degetele cautã beregata o scot cu grabã ºi o pun lângã o rãdãcinã de pâine rãdãcina creºte cât orizontul ºi din ea curg milioane de fluturi enormi fluturi cu aripi cât casele care produc uraganele fluturi pictaþi pe spate cu scene nocturne fluturi mari care aduc somnul trecându-ºi antenele tãcute prin capetele noastre ºi ne sug visele fluturi care ne ronþãie faþa cu ferocitate ºi scot din toracele crispat mâini pricepute pentru fãcut mulaje [...] Acum fluturii au devenit imense statui imobile ºi se retrag cu un ultim salut pe aripile lor uriaºe oamenii se lipesc lãsând sã le scape din braþe lâna somnului ca o apã mare (Vasile Spiridon)

***

NIMENI N-O ªTIA Nimeni n-o ºtia pe cînd dormea în cutia ei de carton În camerã totul era dat cu var Bãtrînul bunicul-foc bîiguia undeva soarele ºi luna treceau mohorîþi pe sub grinzi pusesem pe masã un hrean pentru foamea albã a pereþilor

Poemul preferat din Gellu Naum totul era liniºtit Cuvintele intraserã în pietre ºi în ciorapi Atunci m-am culcat lîngã ea în cutia ei de carton pe ºapte fire de paie pe apele ei verticale m-am culcat în mine în oasele mele m-am culcat în topoarele ºi în gutuile mele în pretutindeni în al ºaptelea tron Ea mã iubea ºi dormea în ea dormea în mine în cutia ei de carton Era cam frig ºi bunicul-foc Ne-a învelit în bîiguielile lui (Gellu Dorian) ***

ALUNECAREA LUMILOR Azi sunt în mare formã mi-am ros fruntea de zid o tanti s-a lovit cu sârmã Dormea la soare pe dãrâmãturi habar n-avea de numerele care tunã pe deasupra noastrã cerul s-a deplasat dar nu-i nimic pune-þi inelul ºi eºarfa strãvezie hai sã mâncãm o îngheþatã verde cu beþiºorul ãla bun pe când afarã se petrece alunecarea lumilor (Iulian Boldea) ***

DRUMEÞUL INCENDIAR drumeþul incendiar îºi ascute luminile ochilor în caietele cu statistici

Poemul preferat din Gellu Naum el îºi aranjeazã coafura în ceasornice (timpul e un piepten delirant pentru pãrul de pe þâþele feciorelnice îºi lasã câte o mãsea infectatã la fiecare geam cu firme cu grãdini mici) se-ncruntã în faþa ciorapilor de mãtase vegetalã pipãie cu degete de cunoscãtor paharele pline ale somnului aleargã dupã mugurii care cresc în repedea învârtire pe loc a arborilor cunoaºte menajeriile din cãptuºeala fiecãrei pãlãrii e-n fiecare pachet cu ºuncã sau cu manifeste face de gardã smirna cu felinarele el saltã veveriþa în fluierele cu guºe ale vardiºtilor ºi pipãie chiloþii strãvezii ai istoriei creierul lui face semne cu o batistã ºi dacã nu s-ar teme de ridicol ar putea sã fie un popã sau o cravatã inima lui e o pãdure autonomã ºi el spune domnii ne aleg poemele dupã panglicuþe ca pe curve gazetele scriu este un fioros asasin are o mustaþã sub nas ca o vrabie ºi poate fi recunoscut dupã ciorapi dar el trece nevãzut mai departe uneori se agaþã de perdele administrative ºi-atunci mulþimile cu gurile cãscate vãd forfoteala ploºniþelor prin sticle alteori se fotografiazã în cãmaºã ºi cu un brâu colorat de fluxuri lângã pãlãria de paie a baligilor aºa trece cu pãunii de foc ai ghetelor dermata cu miezul de zi arþãgos prins la butonierã el ascultã în toate punctele cardinale

Poemul preferat din Gellu Naum având drept cornet acustic un samovar încins pune urechea la madrid bine din alaska vin fluturii luminoºi ai genunchilor portugalia portugalia avem un bãtrân cu voce subþire ca sângele monedelor zãngãne muºcat de cleºtele coclit portugalia portugalia biblia este o funestã mustaþã pentru nasul privighetorilor din alaska poeþii au orificiile inspiraþiilor lipite cu gumã arabicã fiecare orificiu este o floare cafenie portugalia ºi alaska mamele fac nebunii în dupã-amieze balcanice am sã mã duc în pãmânt gellu inimioara mea sã nu uiþi o fotografie tu mi-ai ucis bãtrâneþele ei bine am sã ºtiu sã-mi destup urechile degetele sã fluiere singure (aºa cum ghetele stau cu urechea la cer) din fese sã scot fluturii ºi lulelele visului cãptuºit cu lânã voi ºti sã-mi scot ventuzele de la creier sã se scurgã zeama puturoasã a viersului dulceag voi ºti mamã în ceasurile de glorie sã-mi flutur ciorapii împuþiþi lângã porþile academiei române timpanele sunã stins ca un diapazon pãmântul a adormit bivol în mlaºtinile universului drumeþul incendiar e un garderob sau un cântec pãstrat în buzunarele redingotei de galã smulgeþi penele tuturor pãsãrilor din balcani sã ne scriem cronici noi (pãsãrile cele mai mari casele au ºters-o) despre tine am sã scriu cu litere groase când îþi scoþi rochia verde rãmâi goalã ca o peniþã domnilor

Poemul preferat din Gellu Naum mi-am uitat mustãþile în vagonul de dormit lângã sacii cu monede ai rotschildzilor ºi singurul chior din þinut acela care masturbeazã sexul imens al aerului repezind automat mâna dupã rachiul unui gologan mi-a încredinþat cel mai mare secret al gãrii lumea a început sã putã e o descompunere generalã o felie de carte un as de treflã sau un pepene galben cu roiuri de muºte þâþele fetelor atârnã berze cãldura ºi frigul liane la ferestrele hotelului curva de la numãrul 8 râde gâdilatã profesional closetele au lampioane imperiale ºi duduile surâd graþios gândind izmenele gingaºe o ce mâini aristocratice ce lebede pãmântul însuºi ar sta drepþi ca un bãtrân militãros daca i-ar face un benghi glumeþ aceste degete pletele mele îmbâcsite de praf ar cânta pe ele ca pe flaute buzele s-ar þuguia asemeni cerceilor plãmânii ar izbi veseli copitele ºi dinþii ar rânji galeº doamna aici sub masã e un poet nu daþi cu piciorul doare dar pãdurile au în lenea lor ceva de pisicã cu ghiarele ascunse în muguri ele se freacã de trenurile repezi ling vata fierbinte a locomotivelor ºi salutã salutã cu batistele potecilor burþile putrede din clasa I-a drumeþul incendiar îºi pipãie geanta cu semnele vremii el ºi-a lustruit pantofii în piaþa publicã a fost la 7 fix în calea unirii ºi-a auzit poeþi buboºi apostrofând ºcolari pe strãzile craiovei tinere ºi zeii au fost oameni el s-a hrãnit cu bojoci ºi cu piersici a urinat repede în toate gãrile din drum în cinstea primarilor

Poemul preferat din Gellu Naum ºi-a desenat o sãgeatã ascuþitã pe ziduri cu semnul þ ºi cu o floare de busuioc la ureche seara lingea geamurile seara era o broºurã de propagandã acolo la hotel pãduche 15 vânzãtori de gazete cântau porumbiþele înserãrii drumeþul incendiar a fâlfâit din cearceafuri ºi toate femeile din oraº au ejaculat imnuri drumeþul incendiar ºi-a aºezat creierul la fereastrã a scotocit sertarele coastelor ºi a scos un sunet gellu inimioara mea sã nu uiþi o fotografie era acolo ea în sertare în sânge în geantã cu zâmbetul ca un sâmbure amãrui cu fãina cãldurii pe carne în adâncuri cu mingiile de migrenã ale þâþelor degetele degetele erau de gheaþã ºi peste pulpele veºtede înainte de vreme cu o pânzã subþire de nãduºealã zicea pântecul meu e o salcie tristã hei strãzile mi-au biciuit tãlpile ca niºte zbiri pomii au scrâºnit din mãsele ºi bananele ºi focurile maºinile diplomatice ºi-au ºters nasul cu steaguri subþiri în puºcãrii am ucis destule ploºniþe în serile când dumnezeu se gâdila pe spinare voi putea sã-mi suflec mânecile tinereþii ºi cu degete vânjoase sã-mi suflu mucii peste aceste sãlcii de amintire voi putea sã-mi privesc viaþa de pânã acum ca pe un atelier oarecare îmbâcsit în care am lucrat voi putea sã-mi scurg fluviile ºi gârlele ºi tobele spre pulpele de sticlã spre feþele de masã spre caietele subþiri ale pletelor

Poemul preferat din Gellu Naum nu-i nimic dacã ferestrele n-au dinþi frigul se poate înveli frumos în saltele fetele mele toate sãracele fetele mele ca niºte cuþite se pupã cu boierii ºi mã uitã dar aici la tine e bine ºi tu eºti un pahar cu ceai cald drumeþul incendiar îºi priveºte faþa cu grijã ochiul stâng în care e o floare cu pãr roºu despletitã ochiul stâng a devenit pe rând o pãlãrie de pâslã o aripã o cutie cu febre apoi mormãie eau de cologne ºi seara lingea geamurile seara era o broºurã de propagandã (Ion Pop) ***

CRUSTA Oraºul avea o singurã casã casa avea o singurã încãpere încãperea avea un singur perete peretele avea un singur ceas ceasul avea o singurã limbã în tot acest timp copiii creºteau ºi puneau o singurã întrebare pe când adulþii nedumeriþi ºi superbi scãdeau scãdeau surâzând. (Robert ªerban)

Poemul preferat din Gellu Naum ***

CA DOUÃ CLOPOTE Când într-o bunã zi totul va fi trecut ºi pãlãria mea din foaie de cort va arde încet pe un foc de gunoaie vei crede cã nimic nu mai existã pe lume în afarã de jalnica dugheanã a memoriei Dar în ciudata lor încãpãþânare toate vor rãmâne intacte sub cenuºa posacã a vremii toate vor fi ca acum când în groapa lucrurilor ºtiute în mãcinarea umedã a certitudinilor niciun cuvânt nu poate acoperi lentul ecou al ecoului ªi vor fi încã forma lui fãrã margini funia lui fãrã capete va fi îmbrãþiºarea noastrã ca o cãsãtorie sacrã între frate ºi sorã printre cutii de conserve goale va fi noaptea de iulie când cineva ne deschide o uºiþã neºtiutã în perete grãmada de zgurã aruncatã lângã linia feratã mirosul dulceag al sãlciilor roiurile de insecte înnebunite care ne dau târcoale barza care tropãie pe acoperiº aburul cald al mlaºtinei ostrovul care se strâmbã la noi în ameninþãtoarele ore ale înserãrii va fi întunericul din sala de cinematograf în care ne înfiorãm de plãcere la apariþia cãlãreþului singuratic sau la scena când te ridic în braþe ºi eºti foarte uºoarã vor fi nopþile de furtunã când lumina se stinge brusc ºi se aud vocile oamenilor pe care nu-i vezi niciodatã la faþã va fi ploaia care se prãbuºeºte peste noi ca o imensã pasãre moartã pâlpâitul luminãrii pâlpâitul cuvintelor tresãrirea ta la foºnetul unei crengi pe când pãdurea vuieºte va fi bubuitul adânc al tunetului care zguduie munþii de beznã va fi clipa când se va face deodatã liniºte ºi noi vorbim singuri ca douã clopote abia miºcate de vânt (Mihai ªora)

Poemul preferat din Gellu Naum ***

LA SFÂRªITUL NOPÞII DE VARÃ Pe la sfârºitul nopþii de varã când unii poate mai aºteaptã zorile ºi eu arhimandrit al ºerpilor condotier al unei liniºtite dezordini ascult izbirea apei de maluri acum când mi se fâlfâie de toate acum când în camera mea goalã sunã telefonul speriind pãsãrile care acum când în pieptul deschis ca o uºã aºtept apariþia unui semnal care nu spune nimic acum când vãd cum arde pãdurea cu arborii ei iluzorii acum când cineva îmi aduce o monedã anticã furatã de nu ºtiu unde acum când se trage de pe balcoane fiindcã cineva a inventat acest nou viciu acum când mã gândesc la cheltuiala inutilã fãcutã de bravii mei pãrinþi cu educaþia ºi altele o pasãre imobilã mã pândeºte la o rãspântie ºi eu magistru-obosit al pãsãrilor moarte îmi reîncep chemãrile de cuc (Ion Groºan)

50% + 1 PROZA VERII 2012 Desen de Goya

Adrian Buzdugan Dumitru Hurubã Gheorghe Miron Cornel Nistea Boér Petér Pál

Desen de Goya

Nicolae Cornescian ªtefan Jurcã Radu Ilarion Munteanu Paul Tumanian Rafik Ben Salah

Proza

Adrian Buzdugan

Citadela de fier (fragment de roman)

„Parler, c’est créer un morceau de monde.” Boris CYRULNIK

Hajnalka... Cum aº fi putut sã asimilez minunatul sentiment ce ne þinuse la un loc, insipidului reflex de a perpetua specia? Îmi era imposibil sã las fãrâma de divin trãitã alãturi de steaua mea de-aici sã fie strivitã de ºenilatele unei naturi surde, indiferente. Ca ºi lui Ducray, îmi venea ºi mie greu sã accept înjositoarea condiþie a unei maimuþe care face sluj la vederea unui paner cu fructe exotice. Miºcãrile-i cumpãnite din bucãtãrie, totdeauna într-un balet graþios, însoþite de-un fredonat uºor pe care arareori îndrãzneam sã i-l întrerup... Nu conta cã era „Noche oscura” a lui Petrassi, „Athalia”, „Messiah” de Händel sau „Mesa în Si minor” a inegalabilului Bach, „Carmen Burana” de Carl Orf sau „Les Cariatides” de Louis Hanneton, triluri voioase sau triste mã rãsuciserã înspre Pãmânt ºi-mi încãlziserã sufletul rãcit de prea multa contemplare a infinitului. Pentru atât de puþin timp – aproape un an -, îmi oferise pacea ºi liniºtea de care avea nevoie sangvinicul obosit de viaþã ºi care, în cele din urmã, încercase cu prize colerice sã stãpâneascã absurdul unui regim becisnic. Bucãþi negrii de cer învolburat se ciocneau ºi rãsciocneau într-o stranie ºi înfricoºãtoare operã celestã. Mi-am închipuit un Wagner cu ochii înlãcrimaþi ºi umerii cãzuþi, luând neputiincios notiþe. Într-un târziu, sutele de talgere, de gonguri ºi tobe lãsarã locul instrumentelor ºuierãtoare ºi potopul se porni din nou. Deºi crezusem cu toþii cã Brokoff aþipise din nou, el fu primul care sparse monotonia stropilor grei de ploaie ce cãdeau pe pervaz:

Adrian Buzdugan — Stilou n-are dreptate, sau, cel puþin, nu întru totul... avea un ton împãciuitor, nu se prind toþi în pânza lui, nu toþi dintre noi se avântã ca niºte tauri comunali sã facã pe plac naturii. Vorbeºte el de transparenta strategie de perpetuare a speciei, de soliditatea, de rezistenþa produsului, de muierea fiabilã, dar nu de femeia frumoasã, enigmaticã sau suavã, graþioasã ori majestuoasã, de cea care aprinde iubirea în firile delicate. — Da’ nu-i pânza lui, Ducray era în continuare nemulþumit, e pânza întinsã de naturã, e frumuseþea - nadã aruncatã de naturã. — Ce naiba, mã Ducray, eºti scriitor cu acte în regulã, ce treabã au gesturile nervoase ale copulaþiei ºi malforfmaþiile gestaþiei cu frumuseþea, cu arta? Câte reprezentãri ai vãzut tu cu fecioara gravidã ºi câte cu fecioara ºi pruncul? Frumuseþe – Artã. Frumuseþe, nu teorii ºtiinþifice. Revino-þi! — Pare sã fie un adevãr, nu o simplã teorie... — Pânã ºi Dostoievski, apologetul suferinþei, spunea cã frumuseþea va salva lumea ºi nu adevãrul sau dreptatea, reveni Brokoff. — Da... frumuseþea va salva lumea, maimuþãri Hallac tonul blând al bãtrânului, nu înþelepciunea sau iubirea, nu binele sau echitatea, ºi poþi s-o þii tot aºa, fluturând zeci de concepte. E o tâmpenie! În primul rând ce înþelegi tu ºi ce înþelegea el prin frumuseþe; pentru sufletele lui închircite ºi chinuite, frumuseþea era libertatea, pentru tine ce e? — De ce frumuseþea ºi nu armonia, echilibrul? întrebã Falkenhurst. — Pãi astea nu-s sinonime? — Doamne sfinte, Khaziel, eºti înfiorãtor de prost! — Sunteþi cu toþii niºte proºti! Nimic nu va salva lumea, nu-i aºa, Murambadze? Fabricius nu bãgã în seamã micile turbioane. Îl privi în ochi pe Hallac. — Ai citit Idiotul? — Da. — Nu te-ntreb dacã ai rãsfoit-o... — Da, mãi, l-am citit integral pe Dostoievski, fãcu iritat Hallac. — Înseamnã cã l-ai citit degeaba. Neclintit, Fabricius îi tãie protestele vehemente: — Dostoievski nu spune explicit nicãieri chestia asta, cã frumuseþea e libertate, e o aburealã hermeneuticã scornitã de tine sau cititã prin vreun rapãn exegetic. — ªtiu, spune cã frumuseþea e o enigmã! Hallac era roºu la faþã, sã nu-l fi citit ºi înþeles el pe Dostoievski? asta era o palmã mult prea mare

Citadela de fier ºi rãsunãtoare. Pentru prinþul Mîºkin frumoasã e ºi natura ºi promenada petersburghezilor, frumos e ºi mântuitorul pe cruce, zugrãvit de pictori, frumoasã e ºi Aglaia Ivanovna, rãpitoare, fascinantã, cu picãturi de fantastic ºi demonic... frumuseþea femininã care poate rãsturna lumea. — A ºi rãsturnat-o adeseori, Elena din Troia, Cleopatra, contesa Walewska, Mata Hari... — Cãcat Mata Hari! se enervã Fabricius. Dacã vrei sã ºtii, pentru Dostoievski, frumuseþea e clar definitã, e vorba de acele clipe sublime de trãire superioarã. — Am studiat filosofia lui Dostoievski, interveni oarecum nesigur Sahil Murambadze, sunt acele sclipiri „de supremã autopercepere senzitivã ºi de intensã conºtiinþã de sine”, dacã nu mã-nºel, numai cã erau legate intrinsec de epilepsia lui ºi nu de frumuseþe, parcã... — Aici gãsea el frumuseþea, tunã Fabricius, în liniºtea dinaintea furtunii, în clipele suspendate, dinaintea atacurilor de epilepsie. Frumuseþea nu e nicidecum o enigmã, e suprema luciditate! Se uitã întrebãtor spre Ducray care tot dãduse sã intervinã. — Voiam sã spun cã dacã ar fi trãit în zilele noastre ar fi identificat frumuseþea cu altceva, dar nu mai sunt aºa sigur, ce-ai spus tu pare o variantã interesantã ºi viabilã. — Nu pare ºi nu este o variantã, e realitatea! — Auzi, da’ n-am putea lãsa doar „Frumuseþea va salva lumea”? Sunã aºa, liniºtitor, are o adiere de optimism. Zâmbetul inofensiv al lui Brokoff temperã orice reacþie. — Chiar, Murambadze, se întoarse posomorât Ducray spre gânditorul cu acte pe care-l aveam în celulã, poate salva ceva lumea? — Nu cred cã lumea poate fi salvatã, de oameni, cel puþin, în niciun caz! Pãmântul se va scutura odatã ºi-odatã ºi va scãpa de noi, de specia asta ciudatã în care fiecare dobitoc crede cã are un scop individual sau mãcar se simte dator sã-ºi caute unul. Cât am fost afarã, am tot sperat sajung sã prind sfârºitul acestei perioade romantice a teleologiei, însã aici, în Tehnopolis, m-am convins cã oamenii nu sunt ºi nu vor fi pregãtiþi niciodatã sã-ºi accepte micimea, sã accepte cã doar la nivel de specie poate exista un þel viabil ºi nu chestii puerile... Doar sã încerce sã se salveze pe ei înºiºi, murmurã abãtut Sahil Murambadze. Dacã n-ai fãcut ceva cu pasiune în viaþã – sã fi iubit, sã fi creat, sã te fi risipit cumva pentru ceilalþi – înseamnã c-ai trãit degeaba. — Deci, tu zici cã sensul graviteazã în jurul iubirii, creaþiei ºi altruismului.

Adrian Buzdugan — Mai mult sau mai puþin. — Astea-þi plac? Acum le-am scris. Am fost surprins cã menestrelul de serviciu nu era interesat de ceea ce se discuta. M-am uitat rapid ºi puþin indispus pe caietul pe care Kadia mi-l vârîse sub nas. prin cãzute foste garduri ºi stâlpi îmbâcsiþi de fum ochi sticlind în gri ºiraguri ºobolanii îºi fac drum — Þi-am mai spus, mãi Khaziel, mie-mi plac, ºi imaginile ºi cum sunã, numai cã ei sunt experþii, ºi-am fãcut un semn cu caietul spre ceilalþi din celulã. Din câte-am înþeles, adunat au scris vreo douã biblioteci. — Dãdu mohorât din cap, dar asta doar ca sã-mi facã pe plac, cãci peste câteva clipe mã înhãþã sãlbatic de mânã: — Dar dac-aº zice-aºa, „Se-nclinã înþepate din caleºti / Hidropicoase sprijinite în fereºti”? Ba nu! N-ar fi mai bine, „Se-nclinã sprijinite din fereºti / Hidropicoase înþepate în caleºti...”? Am dat din umeri, nu ºtiam ce-nseamnã „hidropicoase”, nu-mi doream vreo analizã pe text ºi nici saltul de la cãruþele cu dinamitã ale cailor mozaicaþi la caleºtile regale nu mã pasiona. L-am lãsat sã vorbeascã ºi mi-am îndreptat atenþia spre discuþia care sãrise iute de la frumuseþe la iubire. — Dacã pânã ºi iubirea e un sentiment perisabil, ce alt sentiment – mai puternic! – îi face pe oameni sã con-locuiascã? — Dar nu e vorba de vreun sentiment, e vorba de conservarea speciei, de pulsiuni elementare. — Domnu’ Murambadze, ºi dacã Falkenhurst ajunsese sã-l domneascã pe Sahil, era clar cã nu-i convenea poziþia sa, cum spunea Schopenhauer, citez din memorie, nu vãd pentru ce prostia altora m-ar sili sã respect minciuna ºi înºelãtoria, goangele astea ºtiinþifice. Iubirea e Totul! E suprema diferenþã specificã, fãrã ea n-am fi decât niºte animale printre atâtea altele. — Da... ºi sã nu uitãm îndemnul lui Socrate, cunoaºteþi-vã pe voi între voi! ºi Hallac, care nu putea sã-i tolereze nicicum orientarea homosexualã, îi fãcu complice din ochi lui Nöel.

100

Citadela de fier — Fugi, bã, de-aici! — ªi ãsta, reveni Sahil, mai degrabã scria naibii câteva rânduri, nu-i mai punea atâtea-n cârcã Platon, nu mai bãtea atâta toba junioru’ cu Fiinþa lui protocreºtinã. „Înþelege-l pe celãlalt ca pe tine însuþi!”, de-atât am mai fi avut nevoie. Scãpam naibii de-atâta rãutate, tare rãi sunt cei în care nu ajung sã se dezvolte capacitãþile empatice. — Pãi, iubirea aproapelui cuprinde ºi înþelegerea lui, intri-n creºtinism! — Intru o laie! Creºtinismul derivã din filosofie. — Ho, ho! Lãsaþi chestiile astea cã iar vorbim de religie pânã-n noapte. Eu unul m-am sãturat de paradele lui Falkenhurst, întotdeauna fractureazã conversaþia cu citate inutile. E-n stare sã foloseascã ºi rahaturi de truisme gen, „Omul cugetã” a lui Spinoza. — Pe bune, chiar a spus Spinoza asta? fãcui eu mirat, raþionamentul cartezian pãrea o construcþie barocã în comparaþie cu platitudinea asta. — Ba chiar a ºi demonstrat-o în Etica, dar Hallac o infirmã permanent. — ªi de ce nu te duci, mãi, în altã celulã dacã te-ai sãturat? Hm?! Oricum, se vede cã nu-þi rezistã creieru’ la fraze inteligente, nu le recunoaºte ca pe oi! se rãzbunã Hallac pe sfert, fãcând aluzie la ferma pe care Fabricius fusese silit sã o pãrãseascã. — Lãtrãu nenorocit! De ce nu pleci tu? — Eu sunt cel mai vechi din celulã! — Nu-i Brokoff? Mai are un an ºi-l dezgroapã. — Du-te dracului de nebun! Eºti conºtient cã eºti un monstru ºi asta þi-e o povarã a naibii de grea! Sper sã ai o pereche în Citadelã, care sã nu-þi dea drumul în veci! Sã-þi ia capodopera la bani mãrunþi, la punct ºi virgulã, la brahilogii, polisindetoane ºi aposiopeze, ce mai ai tu pe-acolo ºi sã dovedeascã cã-i o scriere de rahat! — Fabricius nu vrea sã mai vorbim de religie pentru cã a început un eseu pe tema asta, chicoti Brokoff. Chiar dacã, din cauza senilitãþii, era desconsiderat adesea, i-am admirat încã o datã eleganþa cu care dezamorsase conflictul dând discuþia înapoi cu o turã. — Þine-þi gura, tataie! — Am zãrit titlul, The Great Candlemaker... — Deosebit de inspirat! aruncã imediat o ironie Hallac. — ... ºi doar câteva cuvinte, „pe când turla bisericii era cel mai înalt lucru pe care-l vedeau...”, cine, ce amãrãºteni, nu mã-ntrebaþi.

101

Adrian Buzdugan — Hai, mãi! Acuma citeºte, nu te mai fandosi! — Abia am legat cîteva idei... — Hai, hai! Nu te mai coti! — Citeºte Guillaume! l-am îndemnat ºi eu. Nu numai în celula noastrã, ci în întregul Tehnopolis se practica obiceiul ãsta, lectura prospãturilor, a fragmentelor scrise peste zi ºi nu era vorba de vreo vanã emulaþie sau de-un nesecat izvor de inspiraþie, în lipsa accesului la reþea sau la canalele de televiziune era singura modalitate de divertisment. Mie, personal, îmi lipsea accesul la unele site-uri ºtiinþifice, în rest nu-mi lipseau nici filmele trase la indigo, nici istericele de la televiziunile de ºtiri, care ajunseserã pentru mulþi sã fie mai apropiate decât rudele, nici cabotinii de la talk-show-urile comandate de patroni, curiºtii ºi analiºtii care ajunseserã sã inoculeze tot felul de stupizenii mulþimii hipnotizate, ascunzând incompetenþa guvernului sub o perdea de fum. Dacã Tilcotil, Stilou ºi Khaziel ne amuzau adeseori, Ducray, Fabricius ºi Murambadze ne puneau pe gânduri în tot atâtea rânduri. — „Am vãzut zeci de mii de oameni închinându-se pe stradã, când treceau pe lângã biserici, începu Fabricius cu o voce sigurã ºi pãtrunzãtoare. Aproape în totalitate fãceau semnul crucii din teamã, iar nu cu evlavie. Îndeplineau o obligaþie fãcându-ºi semnul crucii cu gesturi grãbite, iar graba nu venea din reþinerea faþã de ceilalþi, gesturile tãioase sub feþe morocãnoase, încruntate îi situau undeva la antipodul blândeþii ºi bunãtãþii pretinse de creºtinism. Am vãzut ºi sute de creºtini fãcându-ºi acelaºi semn trecând pe lângã o catedralã aflatã în construcþie, ridicatã pe jumãtate, respectând deja viitoarea «Casã a Domnului». Dar de ce nu salutau ºi groapa în care excavatorul muºcase pãmântul pentru fundaþia unui acelaºi tip de stabiliment, cãci am vãzut ºi un teren pe care trebuia sã se ridice o capelã, iar creºtinii din zonã, deºi ºtiau lucrul acesta, treceau nepãsãtori pe lângã acel loc? Dumnezeu încã nu era acolo, agãþat deo piatrã de temelie?” — Dacã era aici Tilcotil, îþi spunea el unde-l gãseºti agãþat pe Dumnezeu... — Da’ chestia aia cu turla? îºi þuguie nemulþumit buzele Brokoff. — Am ºters-o... miop, Fabricius se aplecã din nou asupra textului: „Oare ce comportament ar avea aceºti farisei dacã ar avea certitudinea cã nu existã o fiinþã atotputernicã? Legile pãmânteºti, vede oricine, pot fi eludate, iar ei atotputernicia o respectã scrâºnind din dinþi ori sperând la bonusuri viitoare.”

102

Citadela de fier — Nu, mã, da’ aici chiar are dreptate!... întãri ºi Murambadze. — „Înainte ca sutele de milioane de potenþiali criminali sã-ºi dea seama cã e anacronicã gestionarea fondurilor comunitãþii, construirea de spaþii monumentale cu candelabre grele, încãrcate de lumânãri elecrice, în locul zidirii unor case pentru tineri, a creãrii de noi locuri de muncã sau a îngijirii bãtrânilor, sunt necesare schimbãri majore în creºtinism, precum ºi în religiile existente. Omul nu este pregãtit sã meargã pe propriile-i picioare, în afara câtorva ºi nesemnificative excepþii, iar dacã mai-marii instituþiilor bisericeºti nu vor proceda mai repede la unificarea poveºtilor moralizatoare, „revelate”, întãrind pentru o ultimã datã religia monoteistã, anarhia ºi federaþia anomicã, globul anomic sunt mai aproape decât s-ar crede!...” Vãzând cã nu mai are de gând sã citeascã ºi alt fragment, Sahil Murambadze îi întinse mâna: — Bravo! — Felicitãri, Fabricius, o sã fie un succes Shoemaker-ul ãsta al tãu! nu scãpã ºi Hallac ocazia de a-l ironiza.

103

László Vinczefi – Faþã în faþã

Proza

Nicolae Cornescian

Incognito

…ignorând timpul ºi alte impedimente, celei care a înþeles cã e tocmai Ea

Nu exista un început clar, cum nu putea sã existe niciun final cert. Era doar un haos de fire, de unde electromagnetice, de apelãri ºi întreruperi bruºte, de cuvinte alese cu atenþie, citite ºi recitite, expediate abia în ultimele clipe, când inima pãrea cã nu mai suporta acel supliciu, când reuºeam sã-mi înving toate temerile ºi sã-mi spun: „Fie ce-o fi!”. Însã, de fiecare datã, de cealaltã parte, undeva într-un nodul incert al acestui pãienjeniº eterogen, bãnuiam, simþeam, ºtiam cã existai tocmai tu, acel om, atât de imposibil, de care m-am îndrãgostit fãrã sã-l fi vãzut vreodatã. Lipsitã de orice temei indubitabil, de ceva ce m-ar fi obligat sã-mi croiesc chiar ºi o banalã imagine despre fãptura ta, o pozã, spre exemplu, iubeam strãinul de la celãlalt capãt pentru cuvintele sale, pentru tot ce-mi scria ºi ce mi se pãrea a fi tocmai o continuare idealã a gândurilor mele, ceva ce-mi lipsea, se asemuia ecourilor respiraþiei din orele de nesomn. Ne scriam mult, foarte mult, dar niciodatã nu ne-am interesat unul de realitatea celuilalt. ªi acest fapt mã fãcea sã cred cã noi nu existam doar în spaþii atât de variate, ci, mai degrabã, eram chiar locuitorii timpurilor total diferite. Mã întrebam cum ai fi reacþionat dacã mi-ai fi aflat vârsta, adevãrata mea vârstã. Cã eram doar un copil, un suflet atât de fragil, ce abia cã învãþa sã facã primii paºi pe tãrâmul anevoios al sentimentelor nãucitoare, cred cã te-ar fi îndepãrtat pentru totdeauna. Cât, cât timp puteam sã suport ºi sã port ca pe o ranã veºnic sângerândã, în sufletul ºi în mintea mea, o asemenea tainã? Strãinul de la celãlalt capãt, cum îmi plãcea sã te numesc, era atât de misterios ºi de ireal, încât, la un moment dat, am înþeles cã faþã de tine nu ar trebui sã am niciun secret.

105

Nicolae Cornescian Pentru cã te iubeam atât de mult, nu puteam sã-þi ascund absolut nimic. Izbãvindu-mã de toate prejudecãþile ºi de toate poverile adunate în ultimii ani, tu îmi ofereai o libertate totalã. Mã fãceai sã visez cu ochii deschiºi ºi sã conºtientizez cã viaþa mea, treptat, în prezenþa ta (fie chiar ºi una atât de fictivã) cãpãta sens. La un moment dat, într-o noapte de iulie, când hotãrâsem sã-þi mãrturisesc o mare parte din adevãr, cuvintele tale, inconºtient citite cu glas tare, mi-au rãsunat ca un ecou de pumnal ce tocmai a lovit o bucatã de fier ruginit: „Voi lipsi un timp. Trebuie sã plec. De aceea, dacã nu voi reuºi sã mã conectez, sã ºtii cã nu te ignor, cã nu mã ascund, cã nu te-am uitat. În gândul meu te voi purta mereu ºi pretutindeni.” Însã tu nu ºtiai cã numele rudei de care îmi povesteai, îmi era atât de cunoscut. Evident cã era doar o coincidenþã, aº fi vrut sã cred. O idee stupidã. Mã distrugea faptul cã acelaºi nume îl pronunþam amândoi. Concomitent, dar în spaþii ºi, poate, chiar ºi în timpuri diferite.

Nu voiam. Mã opuneam oricãrei plecãri. Exista ceva mult mai tainic decât presimþirea, ceva ce-mi inducea frica ºi mã dezarma de orice împotrivire. Nu puteam schimba destinul. Îl puteam birui, acceptându-i toate provocãrile. Romanul la care lucram zi ºi noapte, cu mici pauze de somn, mã purta pe culmile nesperate ale visului neþãrmurit. Însã, realitatea mã obliga sã înþeleg cã sunt doar un simplu cãlãtor prin aceastã viaþã. Dar cine s-ar fi gândit cã cele douã dimensiuni, fictivul ºi realul, se vor intersecta tocmai în punctul în care voi descoperi un suflet bizar, sufletul ei. Pentru cã nici nu ºtiu de pot numi „om” acea fãpturã ce mi-a schimbat tot restul vieþii. Pânã la urmã am acceptat totul. În favoarea aventurii, ori, mai bine zis, la porunca veriºoarei ce locuia în apropierea fluviului, am pornit în acea cãlãtorie, poate chiar ultima din viaþa mea. Însã, de ce gândeam atât de pesimist? Chiar pierdeam noþiunea realitãþii? Doar am mai fost ºi de alte dãþi în acele locuri ºi cunoºteam destul de bine întregul þinut. Acolo, la ei, în anii precedenþi, îndeosebi în lunile de iulie ori de august, întotdeauna mã simþeam lipsit de orice povarã. Eram liber. ªi chiar îmi plãcea când Karla, veriºoara mea, încercând sã mã imite, uneori, libertatea mea o compara cu cea a unui pescãruº. „Privindu-te, am impresia cã tu nu cunoºti nicio limitã.” Zâmbeam ºi-mi îmbrãþiºam nepoata, singura ei fiicã, care, pe atunci, în urmã cu cinci ani, pãrea doar o umbrã firavã, misterioasã ºi lipsitã de acea zburdãlnicie atât de caracteristicã fetiþelor de vârsta ei.

106

Incognito Abia acum, când mã reîntorceam pe acele meleaguri, înþelegeam cã încep sã îmbãtrânesc. Nu-mi mai aminteam numele, numele fetei, unicei mele nepoate. Probabil cã Incognito, acel user bizar, ce noapte de noapte îmi trimitea zeci de mesaje la care mã simþeam obligat sã rãspund, probabil cã acea fiinþã deþinea o armã secretã, capabilã sã-mi ºteargã nu doar realitatea, ci chiar ºi amintirile. Incognito! Trebuia s-o uit pentru o vreme. Mãcar acum, când trãiam o bizarã senzaþie cã, pãrãsindu-mi visele, ficþiunile ori imaginarul, de fapt, mã afundam nu într-o realitate a naibii de prezentã, ci, mai precis, mi se pãrea cã începeam sã mã adâncesc în abis. Probabil cã ceva esenþial se schimba tocmai în interiorul meu, într-un loc secret al creierului ºi nicidecum în exterior, în aceste locuri în care ajunsesem mai devreme decât mã aºteptam. Chiar ºi ora imprimatã pe biletul de cãlãtorie mi-a confirmat gândul. Înþelegându-mi nedumerirea, ºoferul autocarului mia zâmbit laconic. Mi-a spus cã în ziua de azi nimeni nu mai respectã programul impus. Spre marea mea surprindere, în staþie nu mã aºtepta nimeni. Nici urmã de Karla. Brusc, m-am trezit îmbrãþiºat de o fetiþã pe care nu o vãzusem în viaþa mea pânã în acea clipã. Cel puþin, aºa mi s-a pãrut. Apãrutã de nicãieri, copila vorbea fãrã oprire, ameþitor chiar. „Aþi ajuns? Aºa repede? Abia aºteptam sã vã revãd. Aþi rãmas acelaºi. Neschimbat”. Era clar. Era nepoata mea. Nu mai era acel copil din urmã cu cinci ani. Acum era o domniºoarã în toatã firea. Frumoasã, aranjatã, emana o graþie ºi o gentileþe ce mã fãceau sã cred cã perfecþiunea nu e doar o noþiune abstractã. Ea existã ºi pe acest pãmânt. — ªtii, am recunoscut, þi-am uitat numele. O uºoarã urmã de amãrãciune a umbrit acel chip angelic. Copila a privit cerul, linia orizontului de apus. O lacrimã i s-a prelins pe faþã. — Tocmai dumneavoastrã? a suspinat ea. Dumneavoastrã? Unicul meu unchi? Unchiul meu iubit? Aþi uitat cã mã numesc Elza? Mi-am cerut scuzele de rigoare. Încercam sã mã explic. Ziceam cã existã ºi o vârstã la care uitarea are un rol hotãrâtor: elibereazã mintea de amintiri inutile, dureroase, de cele mai multe ori. Probabil cã am ajuns prea departe cu explicaþiile mele ºi aºa destul de stranii. Uitam cã în faþa mea se afla doar un copil. — Vârsta? ªi dacã între amintirile voastre ºi speranþele noastre existã o sinonimie aproximativã? „Aºa ceva puteam sã scriu doar eu”, gândeam. Pe moment avusesem impresia cã plãsmuirile mele cãpãtau forme clare, se materializau în ceva real, aici, sub ochii mei. Zâmbind, fe-

107

Nicolae Cornescian tiþa mi-a dat de înþeles cã mi-a iertat greºeala. Am întrebat-o de Karla, însã, abia acasã, în casa lor, am aflat cã pânã la întoarcerea mamei sale aveam de aºteptat câteva ore. Veriºoara ºtiuse cã voi sosi abia spre searã. Uitasem s-o înºtiinþez de brusca schimbare a planului meu. — Aici e camera dumneavoastrã, zise Elza, conducându-mã într-o încãpere spaþioasã, dar lipsitã de geamuri. Vã aºtept în sufragerie, adãugã, lãsându-mi timp necesar pentru acomodare. Evident cã în lumina odihnitoare ce pãtrundea prin uºa rãmasã deschisã, eu cãutam calculatorul ce mi-ar fi permis sã mã întorc la unica mea obsesie: Incognito. Bãnuiam cã în timpul cãlãtoriei trebuia sã fi primit pagini întregi de mesaje. Incognito nu era doar o fiinþã ce îmi etala în cel mai direct mod posibil toate sentimentele sale. Ea era ºi una dintre cele mai bune cititoare. Atentã la fiece amãnunt, îmi diseca ideile în sumedenii de imagini, dacã mi se permite o asemenea interpretare. — Elza, am strigat, fãrã sã-mi dau seama cã fata se afla chiar în spatele meu. Oarecum speriat de neaºteptata-i apariþie, am coborât tonul ºi am întrebat-o de unde aº putea accesa internetul. Condus în camera ei, mi-am verificat contul de Facebook. Îmi aminteam destul de bine cã, înainte de plecare, mi-am promis cã voi încerca sã mã izbãvesc de aceastã idee, de aceastã persoanã, ori, mai bine zis, de acest nume torturant. Exista ceva mult mai profund, obsesiv ºi atât de stãruitor, ceva ce pur ºi simplu mã întorcea într-o lume mult prea posibilã, în universul ei. Iubeam felul în care gândea. Iubeam totul. Nu puteam sã mã despart de omul pe care nu l-am întâlnit niciodatã, dar înþelegeam cã îl cunoºteam atât de bine. Mã distrugea faptul cã acelaºi nume, uneori, probabil cã îl pronunþam amândoi. Concomitent, dar în spaþii ºi, poate, chiar ºi în timpuri diferite. Vinietele mi-au atras atenþia. Cartea rãmãsese deschisã la pagina în care descriai o posibilã evadare din prezentul acaparator. Te cunoºteam mult prea bine. Chiar ºi cu ochii închiºi, prinsã în mareea de umbre strãine, te-aº fi recunoscut, te-aº fi simþit. Pentru cã (nu-i aºa?) ritmul scrierilor tale rima cu ritmul respiraþiei pe care o resimþeam alãturi. Iartã-mi nevrozele, dar din clipa în care te-am reîntâlnit, dupã cinci ani, ºtiam cã nu îmbrãþiºãrile mele te vor reþine, nici ceea ce ne este interzis. Numai tãcerea mea ºi suferinþa vor fi acele arme ce te vor rãni profund. Crezi cã nu ºtiu? Te temi de inocenþã. Neprihãnirea mea-i sacralitate în gândul tãu, e ca un ciob absent din inima ta mult prea transparentã. Aºa gândeam. Apoi, brusc, mi-am amintit ce mi-ai scris în una din acele nopþi atât de insuportabile în absenþa ta.

108

Incognito „Dacã într-o zi, chiar ºi pentru o clipã, un strãin va trece pragul casei tale, dacã privirea lui va întârzia mai mult decât se cuvine, dacã, dupã un timp, n-ai sã reuºeºti sã-l uiþi, continuã sã-l aºtepþi. E destinul tãu. Nu-l izgoni, când se va întoarce. Acel om nu va îndrãzni sã-þi cearã iertare. Absenþa ta i-a distrus toate speranþele; l-a nimicit.” Ai greºit într-un singur punct. Tu nu-mi erai doar un strãin. În noi doi, probabil, curgea acelaºi sânge. Am aflat mult prea târziu, când nu mai exista nicio cale de întoarcere. Sincerã sã fiu, atunci încã nu iubeam doar un om adevãrat, real sau spune-i cum vrei. M-am îndrãgostit de ideile tale, de felul în care priveai dincolo de aceastã lume. Iubeam o imposibilitate. Trebuia oare ca într-o searã de august sã înþeleg cã exiºti? Mama m-a gãsit plângând. Tocmai terminam de citit una din povestirile tale. „Cine-i autorul?”, m-a întrebat ea, aflând motivul deziluziilor mele. A zâmbit, când am pronunþat numele. „Prostuþo, e unchiul tãu”, a completat ca ºi cum ar fi împins un cuþit într-o ranã deschisã, aflatã în cel mai sensibil loc al sufletului meu. Începeam sã te evit. Mã refer la comunicãrile noastre on-line. Te evitam. Nu eram doar un copil ce se gândea cã aceastã ignoranþã te va face sã mã cauþi neîncetat. Uneori, trebuia sã-i ofer rãgazul necesar singurãtãþii tale creatoare. Nu-þi mai rãspundeam la niciun mesaj. Nu voiam sã par doar o povarã. Mã temeam sã nu devin doar o umbrã searbãdã. Nu vroiam sã te simþi sastisit de prezenþa mea persuasivã. Preferam sã sufãr. Nu îndrãzneam sã-þi recunosc adevãrul. Aceleaºi sentimente le nutream ºi eu. Nu doream sã ºtii. Asta te-ar fi îndepãrtat, ar fi ucis misterul iubirii noastre aproape nepãmântene, imposibilitãþii de care eram conºtienþi. Amândoi. Îþi aminteºti ce îmi spuneai? Crezi cã nu ºtiu? Iubirea adevãratã e o iubire delirantã ºi plinã de necunoscute, pentru cã tot ce se ºtie ºi se posedã, nu se mai cere cãutat, aºteptat ºi râvnit cu atâta ardoare ºi pacoste. Mi-am amintit de tãrâmul tãu preferat, descris nu doar în cãrþile tale, dar, uneori, pomenit ºi în comunicãrile noastre. ªtiam unde e locul. Spaþiul acela se afla dincolo de imaginarul tãu. Era aici, în realitatea mea, la mai puþin de o sutã de metri. Acolo urma sã te duc. Nu te puteai opune. Vãzduhul de acolo era înþesat cu acele timbre spectrale ce, pentru tine, probabil, erau doar niºte figuri stilistice. Probabil cã nu ºtiai, însã eu credeam în margini clare. Nu vorbele mele te-ar fi convins sã ne-ndreptãm spre mal, ci simpla amintire a faptului cã eternul existã. Dar, de fapt, ce sã mai vorbim? ªtiai mult prea bine cã mai aproape de vis ori de iluzie se aflã doar locurile necunoscute, locuri strãine, dincolo de care, uneori, începe hotarul vidului.

109

Nicolae Cornescian — Plecãm? te-am întrebat. Nu te puteai opune. Felul în care m-ai privit, când þi-am întins mâna, m-a fãcut sã-þi înþeleg acceptul. Doar cã mâna ta a refuzat un gest atât de banal; ai refuzat sã mã prinzi de mânã ºi, tocmai în acea clipã, m-am întrebat dacã începeai sã bãnuieºti cine eram, de fapt; începeam sã fiu. — Elza, mi-ai spus… — Elza, i-am zis, te rog sã ignori asemenea gesturi. Pentru mine ea nu mai era doar un copil. Chiar ºi felul în care gândea, modul în care se exprima, comportamentul ei, în cele din urmã, absolut totul mã fãcea sã cred cã aceastã fiinþã a ajuns mult prea devreme la maturitate. Mi-am permis, totuºi, sã-i ating umãrul dezgolit. M-ai precis, i-am îndepãrtat câteva ºuviþe de pãr. I-am zâmbit ºi, pentru prima datã, mi-am dat seama cã am greºit: am sãrutat-o pe frunte. În urma acestui gest atât de familial, fata ºi-a închis ochii, m-a apucat de încheietura mâinii stângi ºi, aplecându-ºi capul, a oftat prelung. — Elza, încercam sã mã explic, iartã-mi nesãbuinþa! Rãspunsul ei era la fel de neaºteptat. Îmbrãþiºându-mã, pentru o clipã, nepoata m-a privit drept în ochi, apoi a rostit ceea ce m-a pus pe gânduri, ce nu reuºisem sã pricep în acea dupã-amiazã toridã: „V-am aºteptat de-o veºnicie!” Deliberat, trãiam senzaþii stranii, induse de patetismul cuvintelor auzite. Era ca ºi cum, între noi, s-ar fi deschis genunea aproape necesarã. Pãrul ei iradia un iz bizar. Amintea exalãrile prezente doar în puterea visului, de care uiþi, atunci când te trezeºti, întrucât acel melanj indefinibil, probabil cã se prelinge în tenebrele reveriei de undeva dintr-o altã viaþã. — Aici e locul, spuse ea în timp ce, cuprins de o frenezie neînþeleasã, mi s-a pãrut cã trecusem dincolo de toate stavilele posibile, de tot ce definea teluricul ºi cãpãta aspectul nemãrginirii. „Aici e spaþiul sufletelor”, am gândit, uitând sã adaug particularitatea decisivã a sufletelor noastre: „distruse”. Indubitabil, izbãvit de forþa negãrii, pricepeam esenþialul: fascinant nu e tocmai ceea ce vedem în cel mai direct mod posibil. Feerice sunt doar imaginile focalizate concomitent ºi de o altã privire, iluminate de o prezenþã atât de misticã ºi de incredibilã, cum era ºi fãptura ei. Cu o aviditate de nedescris, scrutam împrejurimile de parcã aº fi încercat sã descopãr în vreun cotlon tainic, undeva în apropierea lizierei, vreun semn concis ca o mãrturie a stãrilor mele atât de ambigue în acele momente. Omul de alãturi, acea fetiþã ce semãna tot mai mult cu imaginea copilei ideale din imaginarul meu (ºi când spun „copilã”,

110

Incognito am în vedere, în primul rând, un zãgaz vãdit, impus de mintea mea cu un scop precis: refuzul oricãror dorinþe ori sentimente neadecvate, ignorând, totuºi, aspectul frigiditãþii), acel copil mi-a arãtat nu doar cãrarea ce ducea chiar dincolo de realitatea mea, dar, pas cu pas, mã purta printr-un labirint complex al necunoscutului, situat la hotarele visului. Nimeni nu se putea opune râvnelor mele, periplului, sensului ales. Eram aici ºi asta era cel mai important. Aici era ºi ea. Simþeam cã nici nu mai puteam sã-i mai spun pe nume. — Aici e plin de ºerpi, zise. Rãmas pe mal, o lãmuream cã nu aveam nevoie de peripeþii deºarte. Însã ea nu m-a ascultat. S-a aplecat ºi a scos din apã ceva transparent, ceva ce, dupã formã ºi mãrime, amintea o aripã de pasãre. Abia când mi s-a alãturat, începea sã-mi explice de prezenþa acestor obiecte. — Se spune cã pescãruºii mor în cer, încerca sã mã lãmureascã. Nu cred în fantasmagorii, însã, ºtiu cã nu putem cunoaºte absolut totul. Trecusem de perioada poveºtilor, dar cred în mister ºi în forþa sa de a schimba vulgaritatea acestei lumi. — Ai citit prea multe cãrþi, am glumit. Ignorându-mi replica, fata mi-a întins aripa de sticlã ºi m-a întrebat de ce acel obiect era atât de rece. Era clar cã nu aveam niciun rãspuns ferm. — Iubesc un singur om, a continuat atât de neaºteptat. Mai degrabã, iubesc o idee. Undeva, pe acest pãmânt, indiferent de spaþiu ºi de timp, existã tocmai acea persoanã ce îmi suportã toate suferinþele. Îi povestesc totul. Îi scriu noapte de noapte. ªi el, acel suflet strãin ºi atât de singuratic, îmi rãspunde mereu. Iubesc o incertitudine. Iubesc cu adevãrat. Simt cã ne aparþine poate chiar totul, cu o singurã excepþie: aceastã realitate atât de ºtearsã. Copila fãcu o pauzã. Oftã prelung. Apoi, privind în zare, adãugã la fel de nostalgic: Înþelegeþi de ce aceastã aripã e atât de rece?... Înþelegi? — Înþelegi? te-am întrebat ºi am aruncat triunghiul de sticlã tocmai acolo unde îi era locul: în fluviu. Aº fi vrut sã-þi spun ceea ce gândeam. „ªtii cât de multe-ndur? N-au fost ºi nu vor exista atingeri. De aceea te iubesc atât de endemic, ciudat, aproape imposibil. Pentru cã ºtiu sã rabd, sã sufãr, sã nu doresc decât privirea ta, filtratã de aceste sticle stranii. Doar un cuvânt aºtept, o ºoaptã, un semn tastat chiar din greºealã. Apoi… tãcerea ta distrugãtoare.” N-am îndrãznit. Alãturi de tine respiram tot mai greu. Mã temeam sã mã apropii mai mult decât mi se permitea. Ai fi putut sã-mi auzi bãtãile inimii vibrând la unison cu inima ta. ªi atunci ai fi înþeles totul. Mã temeam cã umbra mea îþi va pãta sufle-

111

Nicolae Cornescian tul atât de strãveziu. Alãturi de tine… Dacã s-ar fi atins, sufletele noastre ar fi sângerat, iar pe apã ar fi rãsãrit pete de luminã rubinie. Doar aºa putea începe apusul. Cu tãcerile noastre ºi cu lacrimile ce peste noapte sar fi preschimbat în mãrgãritare de rouã. Probabil cã nici nu se cerea sã fim prezenþi acolo. Nu-mi pot explica de ce toate umbrele se miºcau, doar umbrele noastre rãmâneau în nemiºcare. Erau douã pete prelungi, unite într-o singurã formã, diluatã de acel aer atât de insuportabil ºi purtate pânã la deschizãtura estuarului. — Unii oameni, încercam sã înlãtur liniºtea mormântalã, se ivesc atât de spontan; alãturi îþi rãmân doar pentru câteva clipe, dar lasã amprente dureroase, amprente eterne în amintirea ta. Bizar e cã tocmai aceºti strãini îþi confirmã cele mai tainice gânduri, subterfugiile ce nasc suferinþele de nestãvilit. — Fiica mea, glumeai tu, sã nu plângi niciodatã. Voi rãmâne aici, în gândul ºi în visele tale. — ªtii cã ºi eu m-am gândit cât de plãcut ar fi fost sã am un asemenea tatã? m-am confesat. Însã, gândeam, temându-mã sã nu înþelegi totul, gândeam cã în sufletul meu dospea altceva, ceva mult mai profund, inexplicabil ºi atât de straniu. — Cu toþii, lipsiþi de forþa împotrivirii, neostenit strãbatem itinerariul timpului, ai schimbat sensul vorbelor mele. Dar eu ºtiam cã în acea searã, noi nu ne-am oprit doar în dreptul acelui estuar. Noi ne-am oprit la marginea destinului nostru. Ai observat cã ºi pescãruºii pãreau doar niºte pete cenuºii, imprimate pe pânza lichidã a cerului? Probabil cã acest amãnunt nu þi-a stârnit nicio curiozitate. Cum, de fapt, nici felul în care mã priveai uneori, nu-mi spunea absolut nimic. Probabil cã înþelegeai totul, dar te fereai sã recunoºti adevãrul. De ce ai privit în adâncul sufletului strãin? Spune-mi, de ce? Nu ºtiai cã acel gol putea fi umplut doar cu umbra sufletului tãu? Cum de îndrãzneai sã-mi vorbeºti de umbra mea lichidã, de-acest pustiu fluid, desprins de orizont, de nemãrginire ºi timp iluzoriu? Nu vedeai cã malul era lipsit de urmele paºilor noºtri? Poate cã nici nu eram acolo. Erau doar niºte suflete ce pãrãseau visul, închegau în ceva material, îmbrãcau forme posibile ºi atât de prezente. — Întinde-mi mâna! te-am rugat. Vor rãmâne pete, îmi ziceam, pete de vãzduh reavãn pe braþul ºi pe umãrul tãu. Observai cã pe oglinda apei tremura doar o singurã umbrã? Umbra noastrã comunã, prelungã ºi azurã, ca o ranã de cer. Nimic nu ne mai aparþinea din tot ce doream. Tot ce râvneam, aveai perfectã dreptate, ne era interzis, era imposibil. Chiar ºi acel fluviu, în privirile noastre, încetinea treptat. Închega

112

Incognito într-o singurã lacrimã, chihlimbarie; o lacrimã pe care nu puteai, n-aveai cum s-o observi. ªtiai totul, dar te fereai sã-mi recunoºti. — Când ai înþeles? te-am întrebat. — Când mi-am cerut scuzele de rigoare, cãci uitasem numele tãu, numele adevãrat. Când o lacrimã þi s-a prelins pe obraz… „Incognito!”, ai adãugat, „nu uita cã tu nu eºti doar un cãlãtor anonim prin acest spaþiu. Tu, de fapt, strãbaþi un timp imposibil, un destin nefiresc”. A urmat o strângere de mânã, ca între doi prieteni apropiaþi. Nimic mai mult. Absolut nimic. — De ce eºti atât de rece? m-ai întrebat. N-aveam nevoie de alte cuvinte. Rãspunsul era clar. Am privit înspre fluviu. Bãnuiai câte aripi de sticlã se aflau acolo? Doar în prezenþa ta se putea petrece o astfel de scenã: valurile au scos la mal un acvariu închis ermetic ºi umplut cu fluturi albaºtri. — Din adânc, spuneai tu. — Din înalt, te contraziceam. Exista vreo cale de mijloc? Un singur om ºi douã feluri de a iubi. Nu-mi imaginam sufletul ca pe ceva înaripat, întâlnit în cãrþile recomandate. Însã, ºtiam cã sufletul meu avea douã umbre. De nuanþe apropiate: azurul celest ºi vernilul marin. Iar între aceste alungiri fragile, ca pe o membranã de sticlã, tremurau niºte lumini violacee, se zbãteau. — Pescãruºii mor în cer, ai silabisit. — E atât de pustiu pe acest pãmânt! — Trebuia, m-ai întrebat, trebuia sã fii tocmai nepoata mea? — Trebuia, þi-am rãspuns, trebuia sã-þi fiu Incognito. Nu ºtiu de observai… Nu! Nu vedeai. Tu nu mã vedeai toþi aceºti ani. Însã acum, când trebuia sã plec, când rãmâneai singur ºi închideai ochii, de undeva de nicãieri, revenea imaginea chipului meu. Vezi cât de stranie e aceastã iubire? Între douã inimi s-a spart o clepsidrã. Între douã destine curge un timp strãin. Tu ai ales ultimul din toate drumurile posibile: cel de nisip. Mie mi-a rãmas doar sticla: geamuri ºi oglinzi ce pãstreazã luciul privirilor tale, þin minte contururi bizare, mâini ce se ating doar pe suprafeþe plane, tot ce putea fi dacã ai fi înþeles cã închipuirile tale, de fapt, îmi reflectau realitatea. Eram o parte din visul tãu. Eram doar o umbrã. Atât de fragilã ºi atât de fireascã; desprinsã, probabil, de sufletul tãu strãlucitor. Eram totul. Tot ce doreai. Dar, de ce, spune-mi de ce, de ce trebuia sã fii tocmai unchiul meu? Am îngenuncheat în faþa ta. Îþi aminteºti? Te-am rugat sã-mi întinzi mâna. Ai refuzat. I-am sãrutat numai umbra, acea patã de forma aripii ce tremura pe nisipul de nuanþe sângerii.

113

Nicolae Cornescian — Elza, mi-ai spus, nu te voi ierta niciodatã! O voce strãinã te chema dintr-o depãrtare incertã. Probabil cã era mama mea. Nu ºtiam. Nu înþelegeam. Nu mai înþelegeam absolut nimic. Ecoul valurilor era mult prea puternic, iar aripile, acele aripi de sticlã, erau atât de reci. Tot mai reci. Poate cã vei primi ºi alte mesaje. Poate le vei citi, ori, poate le vei ºterge ºi nu vei înþelege cã într-o zi am întâlnit un om minunat. Exista un loc pe acest pãmânt, un singur punct în care drumurile noastre s-au intersectat. Timpul, însã, timpul ne era strãin, interzis, blestemat. ªtiam mult prea bine: noi nu eram nãscuþi pentru aceastã viaþã. Ne rãmânea o ultimã oprire: veºnicia. Nu mi-a mai rãmas absolut nimic. Noapte de noapte, în faþa calculatorului, ascult toate sunetele posibile, izvorând din cele mai tainice unghere ale acestei lumi. Poate chiar ºi din lumea de dincolo. Aud valuri ce se sparg de eternele stânci, zbateri de aripi ce ating oglinzile întunecate ale apei, mii de ecouri amintind paºii strãini, îndepãrtându-se de maluri necunoscute. Aud totul. ªi, uneori, când toate aceste reverberaþii se retrag, lãsând loc tãcerii, adeseori, în cel mai obscur cotlon al închipuirii mele, se aude ecoul respiraþiei cunoscute. Probabil cã totul se petrece undeva în preajma mea. Aici. În aceastã casã. Tocmai la acea distanþã pe care ne-o interziceam întotdeauna. ªtiu cã ea mi-e alãturi. Încerc sã-mi reþin respiraþia, dar prezenþa ei conferã aerului izuri edenice. Mã obligã, pur ºi simplu, mã obligã sã respir. Încã… sã respir. Primesc zeci de mesaje. Noapte de noapte. Refuz sã rãspund. ªtiu cã într-o dimineaþã de august voi primi tocmai rãspunsul ei: „…însã eu team iertat”.

114

Proza

Dumitru Hurubã

Neamuri de decembrie

Ah, decembrie, Bacovia, Te uitã cum ninge decembre, Nicu Alifantis – ah-aaah-AH!!! S-apropiau sãrbãtorile iernii ºi conveniserãm cu nevastã-mea sã nu ne mai certãm aºa des, mãcar în ultima perioadã a marelui Post de Iarnã. În consecinþã, ne certam destul de rar, iar când o fãceam, nu cred sã fi aflat mai mult de-un sfert din populaþia cartierului, fiindcã nevastãmea ieºea pe balcon ºi începea sã þipe: — Asasinule! Sãriþi, oameni buni, cã-mi bagã cuþitu’, mã omoarããããã...! Mã omoarãããããã! Cum-cum? Ei, Doamne! cum sã rãmân indiferent la un asemenea þipãt disperat? Sigur cã îi sãream în ajutor îndemnând-o: — Mai cu viaþã, dragã, mai cu viaþã! Ce e cu þipãtul ãsta anemic? Parcã a-i fi rahiticã la minte… Nu eºti convingãtoare deloc!… Vrei sã urlãm amândoi? Hai: unu, doooooi-trei! Adevãrul e cã nu mi-a trecut, încã, prin minte s-o ajut efectiv, considerând cã ar fi putut rãmâne cu vreo neputinþã, iar femeia la casa omului este, aºa cum se ºtie din vremuri imemoriale ºi chiar biblice, un ceva fãrã de care viaþa poate deveni anodinã, tristã ºi culminând cu dorinþa de… Mã rog, sã nu-i spunem chiar apocalipsã, însã disperare, prag de sinucidere, azil politic în Afganistan sau... Alaska, e posibil bine de tot. Dar trebuie sã precizez ºi cã – ea din sãptãmâna Crãciunului, sau joia? – am ieºit dupã ea pe balcon cu gând s-o arunc de la etajul ºapte. ªi, cât de nervos eram, aº fi fãcut gestul – iresponsabil pânã la urmã – însã m-am oprit din douã motive: întâi, fiindcã nu voiam sã-i nenorocesc pe niºte colocatari care se înjurau fermecãtor ºi conºtiincios la un ºeptic american în faþa blocului ºi n-am vrut sã le stric relaþia cu Dumnezeu, relaþie pe care, în momentele-acelea premergãtoare unui asasinat, le consideram armonioase. Ei, dacã vecinii ar fi jucat ruleta ruseascããããã, alta ar fi fost situa-

115

Dumitru Hurubã þia… ªi doi, pentru cã nu aveam bani de prohod, un fost coleg de teologie cu mine, acum cucernicã faþã bisericeascã, spunându-mi confidenþial cu o zi înainte: — Bãtrâne, Domnu’ sã te binecuvânteze! — Amin! am rãspuns în calitate de berbec. Ei, oaie am fost când am pãrãsit turma Domnului – acum sunt oaie emancipatã, adicã berbec… Iar cucernicia sa a continuat: — Fiule, îmi dai o sutã de euroi, ºi-þi implementez un prohod trãsnet! Þi-o trimit pe Malaghenia în Rai fãrã stagiaturã în Purgatoriu, sau test-grilã la Poarta Raiului... — Cât, mã, Puiule? 4 milioane, mã? Ai tu sufletul ãsta, mã? — Bãtrâne, nu te lua dupã veºmântul meu: sutana e sutanã, iar viaþa e viaþã… — Am înþeles, da’, Doamne fereºte! – n-aº vrea sã rãmânã Grãdina Domnului fãrã suflete! am exclamat temãtor. Doar o ºtii pe nevastãmea… — Tomna’ d-aia… Mã rog... Apoi, unul dintre jucãtorii de ºeptic era tatãl a treisprezece copii pe care îi rânduise Dumnezeu ºi Revoluþia din '89, de când nevastã-sa se aflã în concediu de maternitate fãrã întrerupere. În prezent i se întocmeºte dosarul pentru Guiness Book, fiind gravidã, iar ginecologul de familie prezicându-i cel puþin patru gemeni. Mulþi au zis cã nu-i normal. Medicul. Dar, e Decembrie, e…, A prins promoroacã ºi clampa – era sã scriu clanþa – neveste-mi, însã la ea nu se întâmplã acest fenomen, poate doar la –2730K. Însã e puþin probabil, drept care e periculos sã alunecãm spre doleanþe zadarnice… Deci ultima datã ne-am certat cu Malaghenia din cauza neamurilor, pentru cã ne-am pomenit cã noi nu avem, nu ne viziteazã nimeni, nu ne scrie nimeni, nu ne telefoneazã nimeni ºi, în general, pentru cã suntem atât de singuri, încât ne-a cuprins nervozitatea, disperarea ºi spaima pânã ºi de Uniunea Europeanã ºi International Monetary Fund de care Fund depindem oriºicâtuºi... Apoi au venit reproºurile reciproc dezavantajoase, iar de-aici pânã la istericale ºi jigniri n-a mai fost decât un pas mic pentru un om ca nevastã-mea, pe care ea l-a ºi fãcut rapid. Pânã la un punct i-am dat dreptate, apoi n-am mai avut de unde ºi nici rãbdare, aºa cã i-am strigat: — Auzi, doamnã, în definitiv, dumeatale ce neamuri ai?

116

Neamuri de decembrie Trebuie sã spun cã, inclusiv în momentele de vârf ale certurilor noastre, când o cratiþã sau sucitorul pot avea conotaþii extraprofesionale, dãm dovadã de respect reciproc, adicã evitãm sã ne tutuim. Dar atunci astea sunt detalii lipsite de interes ºi importanþã. Esenþialul rãmânea lipsa neamurilor, adicã, la toatã lumea mai venea cineva, chiar de la þarã, mai aducea un lãptic, un curcan, o poalã de nuci, un cap de porc, un ou, un zaibãr... La noi, nimeni-nimic! Însã, pânã la urmã, tot scotocind prin arborele ginecologic – cum spune analfabeta de Malaghenia, dãdurãm de niºte rude ºi le-am scris pe loc o scrisoricã duioasã cum cã, deoarece am rãmas singuri pe lume, îi poftim pe la noi cu dragã inimã, chiar dacã în momentalul de faþã o ducem cam prost din cauza tranziþiei ºi a devalorizãrii leuþilor personali. Dar oameni suntem ºi gãsim noi ceva sã ciugulim douã-trei zile. Adicã, am bãtut ºaua spre ceva produse zootehnice ºi, în acelaºi timp, spre durata vizitei, aluzie din care ei trebuiau sã priceapã cã vizitele, cu cât erau mai scurte, cu atât erau mai plãcute. Contrar tuturor aºteptãrilor noastre, neamurile au sosit dupã trei zile, aproape de ajunul Crãciunului... — Eu sunt unchiul Haralampy (eu mi-am scuipat repede în sân), iar ea e mãtuºa voastrã Parmenica, a fãcut prezentãrile un ins care aº fi jurat cã nu trecuse vreodatã prin judeþul nostru de baºtinã, sau cã ar avea altceva în comun cu noi, în timp ce nevastã-sa avea un cap semãnând biniºor cu un craniu de Cro-Magnon alcoolic. Nu ºtiu de ce alcoolic, dar aºa mi s-a pãrut… În momentele urmãtoare, printre picioarele lor ºi-a fãcut apariþia o javrã cu figurã de maidanez þinut în ploaie, chestie care m-a bucurat cu rãutate pentru nevastã-mea care nu iubeºte de loc câinii. În consecinþã, nu m-am rãbdat sã nu exclam: — Uay, ce cuþu fain! Nu i-l donaþi Malagheniei? Nevastã-mea a privit spre zona cu sucitorul, iar eu am înþeles… — Cum-cum? au exclamat neamurile într-un glas. Doamne fereºte! Nici vorbã! Rexy e sufleþelul nostru, e fiinþa care ne îndulceºte viaþa zi de zi, ºi-i de-o inteligenþã pur ºi simplu genialã… Dotat cu fler, patrupedul ºi-a dat seama repede de antipatia Malagheniei, aºa cã a început sã latre la ea cu o înverºunare care mi-a adus aminte de colega noastrã de la serviciul „Dealuri ºi pajiºti” când nu era trecutã la primã. Pe timpul cât a fost în emisie javra, nu ne-am mai putut înþelege decât prin semne, comunicare cam deficitarã, din moment ce unchiul Haralampy, în loc sã intre în sufragerie, a intrat în baie, iar mãtuºa Parmenica a priceput lesne cã nevastã-mea era, de fapt, o vecinã ºi-i tot fãcea loc sã plece... Pânã una-alta, javra a sfârtecat o bucatã din

117

Dumitru Hurubã rochiþa de lamè a Malagheniei, liniºtindu-se brusc sub masa din bucãtãrie. — Nu înþelegi nimic, i-am zis când am vãzut cã începe sã miorlãie. La urma urmei, nu e decât un dobitoc, un suflet ca oricare dintre noi, trebuie doar sã ºtii cum sã-l tratezi... — Sigur-sigur, a aprobat mãtuºa Parmenica, în timp ce pe uºa rãmasã deschisã au nãvãlit trei arãtãri cãrora nu le-a trebuit decât foarte puþin pentru a întoarce toatã casa pe dos, activitate însoþitã de îndemnul mãtuºii: — Buni-mamã! Buni-mamã! Aveþi grijã sã nu stricaþi ceva... — Sunt nepoþeii, ne-a lãmurit unchiul. Dragii de ei... — Sunt foarte vioi, am zis gândindu-mã la câte catastrofe s-au abãtut pe peste capul oamenilor de-a lungul veacurilor ºi de care au trecut, chiar dacã acestea au lãsat urme de neºters în unele cazuri, cum ar fi tornada în care tocmai intrasem. Cel puþin aceasta ne era convingerea, minunându-ne de inteligenþa ºi inventivitatea nepoþeilor în ceea ce privea distrugerea bunurilor din apartament. Ne-a trezit la realitate unchiul Haralampy spunând: — Hai, Parmeni dragã, sã facem ºi noi ceva dacã tot am venit la copiii ãºtia... Aºa da, am gândit noi cât de cât veseli, se mai schimbã viaþa. Am privit cu alþi ochi atât nepoþeii cât ºi javra dispãrutã în proporþie de trei sferturi în oala cu sarmale pusã la rãcit lângã frigider. Unchiul ºi mãtuºa erau oameni practici: în câteva minute, noi – de fapt, foºtii stãpâni ai casei, pentru cã atunci ne aflam sub ocupaþie strãinã – ne-am dat seama cã nu eram decât niºte amãrâþi de diletanþi în comparaþie cu ei. Ne ºi miram cum de putusem trãi atâþia ani fãrã sã ni se întâmple o mulþime de nenorociri, fãrã ca medicii, procuratura ºi vreo ordonanþã de urgenþã a guvernului sã ne fi izolat într-o rezervaþie, undeva prin Retezat sau, caz mai aparte, prin mangrovele australiene. Ca atare, am început sã ne bucurãm din tot sufletul cã, datoritã gravei neglijenþe a organelor menþionate, mai eram liberi ºi teferi, credeam noi. — Mare noroc, mare noroc, murmura unchiul Haralampy din când în când, miºcând mobilele din loc, scoþând uºile din balamale ºi înfãptuind, de fapt, cea mai mare reformã din istoria cãsniciei noastre, pe lângã care postdecembrismul era o „nenorocitã de anexã a materialismului dialectic infestat cu ceauºism multilateral dezvoltat”. Am citat dintr-un discurs al vecinului de la „trei” la o adunare generalã a Asociaþiei de locatari, pentru care a fost lovit brutal cu polonicul de cãtre

118

Neamuri de decembrie nevastã-sa – ºefã de scarã, funcþie dupã care a tânjit timp de patru legislaturi... …Nimic nu era bine, inclusiv câte un cui bãtut în perete. Nu ne îndoiam cã natura-mamã ne trimisese niºte rude cu statut de unicat ºi de care eram mândri. Muþi! Sã fi trecut vreo trei ore? S-ar putea, deºi e cam mult dacã avem în vedere viteza cu care se desfãºura dezastrul. Oricum, într-un timp record, nimic nu mai era la locul sãu. — Trãiþi la oraº ºi v-aþi aranjat apartamentul ca o cocioabã de la þarã, ne-a reproºat mãtuºa. — Pãi, dacã am fost tot singuri, am încercat noi sã mai salvãm câte ceva din onoare. Am crezut cã nu are rost sã... — Adicã, cum n-are? ne-a privit ea crunt în timp ce aduna cioburile singurei noastre vaze de cristal în care trãsese cu praºtia unul dintre dragii nepoþei... ªi, în ultimã instanþã, ce este o vazã? ne-am întrebat noi. ªi am rãspuns ºcolãreºte: vaza este un obiect din casa omului care poate deveni incomod în anumite situaþii tot trebuind sã-l deplasezi de colo-colo. Mai bine spart! Pânã ºi acest lucru de nimic a trebuit sã-l învãþãm de la nepoþei, dragii de... Când toate lucrurile din apartament ºi-au schimbat locul sau poziþia, unele chiar forma, unchiul Haralampy a ordonat: — ªi-acum, toatã lumea la treabã – sã facem ordine pe-aci! În trei zile apartamentul nostru ajunsese de nerecunoscut: douã geamuri sparte, covorul persan gãurit în câteva locuri de chiºtoacele unchiului a cãrui devizã este cã: un bãrbat, dacã nu miroase a þigarã, nu mai poate fi considerat bãrbat; uºa de la baie se þinea într-o singurã balama ºi o sfoarã, iar noi, pânã o sã ne luãm altã mobilã, vom dormi pe jos. Dar ce sã mai discutãm, din moment ce uºa de la intrare am schimbat-o cu o bucatã de PeFeLe – e adevãrat cã gros ºi trainic! Insã, peste tot haosul acesta, plutea maiestuos mirosul de urinã ºi excremente de câine, iar seara, aºezaþi pe podea, cu lumina stinsã, ne amuzam cu sadism auzind cum sar purecii câineºti pe ziarele întinse pe jos. Cum-cum? A, nici vorbã de vreun semn de nebunie, sã fie clar!... În preziua terminãrii vizitei, stând seara la cinã, unchiul Haralampy ne-a spus bãtându-ne pãrinteºte pe umeri: — Dragii mei, acum nu mai sunteþi nici voi tineri. Copii nu aveþi, aºa cã gândiþi-vã ºi voi la un moºtenitor… — Pãi, ne-am gândit, avem ºi noi socotelile noastre… Sigur cã avem în vedere sã… — Nu, dragilor, asta-i mentalitate comunistã. La treabã ºi…

119

Dumitru Hurubã — Adicã, nu pricep, s-a impacientat Malaghenia: ne daþi ordin sã… avem copii? — Ei, fereasca-ne Bunul ºi Luminatul! pãru speriatã mãtuºa Parmenica. Iar unchiul completã imediat: Eu, cu Parmenica, ne-am gândit cã ar fi cel mai bine sã-i înfiaþi pe nepoþei, ce ziceþi ? Sunt mari, cuminþi... — Toþi trei ? am strigat fãrã sã vreau. — Apoi, nu se cade sã-i despãrþim, dragã... ...De-atunci, nevastã-mea se pretinde Antigona ºi sapã toatã ziua gropi în jurul blocului pentru îndeplinirea nu-ºtiu-cãrui ritual mitic, zice ea râzând permanent, inclusiv când ne certãm. Dar, la drept vorbind, e mai convenabil decât un trio de nepoþei imprevizibili ºi drãgãlaºi, ca niºte draci în miniaturã... A, uitam: gãsisem rudele pe internet, la Ocazii.ro. Ehe, Decembre, Bacovia etc., etc.

120

Proza

ªtefan Jurcã

Garajul de pe Valea Dracului

1 Dincolo de garaj, în pãdure, curge o vale despre care am aflat o poveste. Nu o ºtie multã lume, însã eu am sã þi-o spun. Un comerciant avea un gater. Apa cobora la vale, de buºteni era plinã pãdurea, treaba mergea strunã. Într-un an s-au abãtut necazurile peste lumea de-aici aºa cum a fost ºi anul acesta cu doi ºeptici la urmã, de a fost cutremur peste þara româneascã. Apa din vale a secat, lemnele n-au mai fost aduse cu pluta, iar gaterul nu mai avea cu ce sã funcþioneze. Comerþul este comerþ ºi lumea merge înainte. Evreul a dat faliment. Ce credeþi cã a fãcut omul descurcãreþ, om al dracului? ªi-a pus mâna în faþa ferestrãului ºi gaterul i-a retezat-o într-o clipã. Omul îºi asigurase mâna, cã avea carte, cu banii primiþi ºi-a salvat afacerile ºi s-a cãrat spre o lume mai bunã ºi mai prosperã. De atunci toatã lumea fuge de locul acesta, iar la vale-i spune Valea Dracului pentru cã omul de afaceri lucrase cu dracu sã-ºi scoatã banii. Dacã te gîndeºti bine, acolo funcþioneazã Garajul cu o vechime de 50 de ani, iar banii nu s-au terminat niciodatã, pentru cã sunt sub puterea dracului. O vale spalã faþa garajului, iar o alta spatele. Oricum l-ar spãla, locul rãmîne plin de pãcate ºi valea rãmîne tot Valea Dracului. Unii spun cã în nopþile cu lunã ºi pe timp de secetã din pãmînt ies flãcãri verzui care sunt banii pe care evreul i-a luat dracului cu înºelãciune. Sunt bani blestemaþi dupã care plînge dracul. Oricum ar fi ºi orice s-ar zice, acolo este un loc rãu ºi cine este prins de vrajã cu greu mai scapã nevãtãmat din puterea lui. Am cãutat ºi eu valea respectivã de care-mi vorbea Linda cea poliglotã, legenda o ºtia din scrierile ungureºti. M-am convins cã-i o legendã, însã treaba cu banii pare sã fie realã. Adicã este un loc între ape unde

121

ªtefan Jurcã unii au spor la afaceri. Este o zonã unde s-au derulat marile acþiuni economice, deºi marea platformã industriala din est s-a dus de rîpã, pe locul ei au apãrut altele care adunã oameni ºi se învîrt bani. Doar Garajul a rãmas pe vechiul loc, deºi, dupã jumãtate de secol, dincolo de drumul spre Ferneziu s-a ridicat o nouã platformã industrialã, unde momentan se învîrt autovehicolele alimentate electric. Peste un timp, cine ºtie, ºi acolo se vor învîrti mulþi bani. Vorba unuia dintre vechii directori ai Garajului: „Banul e o micã roatã / Care-nvîrte lumea toatã! “ Mica roatã face parte dintr-un angrenaj universal care învîrte lumea dupã cum îi este scris. Cineva a încercat sã alunge rãul de pe Valea Dracului ºi a ridicat o bisericuþã care cu timpul a ajuns în incinta uzinei de plumb din Ferneziu. În urmã cu vreo 30 de ani, cînd am vãzut-o ºi eu, nu era mai mult decît o ruinã, era doar o umbrã, niºte pereþi igrasioºi ºi plini de funingine de la coºurile fabricilor. Azi, probabil cã nici nu mai existã. Ba, unul a propus ca în faþa noii clãdiri a dispeceratului troleibuzelor sã se ridice o capelã în memoria tuturor acelora care au trudit ºi au pierit ca urmare a faptului cã aceste roþi se învîrt fãrã încetare de mai bine de 50 de ani. Nu ar fi cine ºtie ce, o troiþã acoperitã, aºa cum am vãzut cã au minerii pe Valea Roºie la o intersecþie de strãzi. Sã poþi sã aprinzi o lumînare, sã poþi rosti o rugãciune la vreme de rãspîntii ori de aducere aminte. Acest fapt ar umaniza lumea, ar da un aer de sfinþenie locului atît de înfricoºãtor numit Valea Dracului. Încã nu s-a oferit nimeni sã întreprindã aºa ceva, eu cel puþin scriind mã simt exonerat de rãspunderea moralã cã n-am fãcut nimic pentru locul pe care am trebãluit mai bine de 30 de ani. 2 Falconeti este ºeful secþiei autobuze. Înalt, mãsliniu, cu falca de jos ca o lunã rãsãritã pe sfert. Fusese vãcarul satului, ciurdarul, cum ar veni mai literar. Dar s-a calificat ca ºofer, încã pe atunci nu-i spunea acestei meserii conducãtor auto... S-a angajat la Comunalã, mai întîi a lucrat pe cisternã, apoi pe autobuz, el ºofer, nevasta taxatoare, aºa... un cuplu model de tineri de la þarã, cinstiþi ºi harnici. Avea ºi origine sãnãtoasã, a fost promovat pînã la funcþia de secretar de partid. Nevasta a ajuns cadru medical la spitalul TBC, acela înfiinþat de doctorul Rujdea, bihoreanul. Era nevoie de cadre medicale pentru noul spital de boli pulmonare, aºa cum era mare lipsã de oameni care sã lucreze la exploatãrile miniere, la fostele bãi... Falconeti a avansat pentru cã el spunea lucrurilor pe nume. Nu îi dãdea aºa de mult cu trãiascã, el spunea cã autobuzele noi

122

Garajul de pe Valea Dracului se obþin de la cei din capitalã numai cu „valutã dã Maramureº”, adicã cu damigene de pãlincã. ªi tot aºa a continuat sã combatã Falconeti pînã ce un to’arãº de sus, venit de la Centru s-a enervat rãu de tot ºi l-a dat jos din funcþie. A coborît jos pe scara care duce sus, cum frumos se exprimase un toarãº ziarist. A rãmas ºef de secþie, dar politic era cu ciocul mic. Umblã prin curte cu o bundã pe el, are mersul greoi, de þopîrlan. Mecanicii ºi ºoferii se ascund din calea lui. Îi ºtiu de fricã. Apare Zaharie Zaharel, secretarul de partid, are halat nou, pare distins. Îi aduce un bon la semnat. Falconeti, ºeful de secþie, îl repede, apoi se calmeazã: — Vorbim la mine în birou, conchide Falconeti. Adicã nu se cuvine ca el sã se arate mai sus decît ºeful de secþie, dar Zaharie Zaharel tocmai asta vrea, sã arate cã ºeful de secþie trebuie sã-i semneze lui cînd cere producþia ºi nu cînd are el chef. Falconeti se þine bine în ºa, cum s-ar zice între cãruþaºi, cã de fapt ei asta sunt, urmaºii de azi ai cãruþaºilor de ieri. Cum se întorceau oamenii de la garã pînã la „otel “, ori în centru? Cu birja ori, de acum, cu autobuzul sau taxiul. ªi ei aveau un program dupã care îºi serveau clienþii în funcþie de sosirea trenurilor de la Satu Mare ori Zãlau, adicã de la Budapesta ori Koloºvar. Aºa erau vremurile, burghezo-moºiereºti, cînd oamenii muncii munceau iar burghejii îi exploatau, adicã nu le dãdeau salariu cît meritau, ci cît sã nu crape de foame. Pe toate acestea Falconeti le ºtia de la învãþãmîntul de partid unde au predat lectori cu multã ºcoalã, ca tov Harabor ºi tov Chiuleanu, fost prim-topitor la Combinat. De unde ºtiau ei lucrurile astea? Au studiat ba la Cluj, devenit Cluj-Napoca, ori la Bucureºti ori unii la Moscova, unde studiaserã toarãºii din aparatul superior de partid ºi de stat. Chestia este cã de cînd s-a reorganizat transportul toate merg greu. Economii ºi iar economii. Nici nu încap oamenii în autobuze cînd îi duci sau îi aduci la schimburi. Nu sunt piese auto, ulei de motor, anvelope ºi acumulatori auto. 3 S-au întocmit procese verbale, apoi rapoarte cãtre o.i.s., adicã organul ierarhic superior. Rezultatele nu se aratã. Dacã întrebi, lumea tace. Nimeni nu are curajul sã spunã ceva. Mãcar în viitor sã ni se promitã cã va fi mai bine, dar în afarã de mai mult, mai bine, nu devine nimic concret. Falconeti a finalizat „curtea”, cum îi spune el la inspecþia de dimineaþã. Curãþenia predominã, oamenii sunt la locurile lor de muncã. Din halã, fumul de la turaþia motoarelor e tot mai albastru ºi mai urît

123

ªtefan Jurcã mirositor. Urcã în birou. Îl cheamã la el pe Zaharia Zaharel, sã vadã de ce are nevoie. Ce bon sã-i semneze? La ºedinþa operativã a tãcut mîlc… Da, Zaharia Zaharel doreºte o vestã îmblãnitã, aºa cum are el. — Dar ce… crezi cã statul are bani de aruncat sã-i dea ºi lui Zaharie Zaharel vestã îmblãnitã… Ce, el umblã noaptea sã porneascã motoarele pe timp friguros, el face foc sub baia de ulei a autobuzelor sã nu se întãreascã uleiul motor ? Autobuzul cu absolvenþi se opri în dreptul halei noi. Coborîrã cîte unul pe uºa din faþã, bine dispuºi, dupã care, tot aºa, ordonaþi, intrarã în Sala de ºedinþe. Directorul general avea o minã veselã, avea un pãr negru ca pana corbului, frumos dat pe spate, ondulat chiar. Nu pãrea sã fie natural, avea un aer teatral cu care se afiºa vrînd sã parã un bonom. ªeful de secþie, cu revizorii tehnici dupã el se miºca preocupaþ de ceva. Nu aveau astîmpãr. Ce se poate vedea într-o secþie de reparaþii auto? Canale placate cu faianþã, în hala nouã, negre ºi unsuroase în hala veche, beton pãtat cu scurgeri de la baia de ulei. Apoi autobuze cu roþile desfãcute suspendate pe cricuri, oameni trebãluind sub burta neagrã plinã de þevãrii ºi mecanisme. Pe pereþii uneia dintre sãlile secþiei un panou cu unelte executate cu forþã proprie: ciocane, pile, cleºti patent, burghie etc. Nici la Electrotimiº, unde fãcuse practica de an nu vãzuse atîta dorinþã de a exprima prin semne ceea ce robotesc oamenii care deservesc parcul auto. Probabil cã era cea mai eficientã secþie, poate doar laboratorul de la uzina de apã sã fi arãtat mai bine decît secþia de reparatii. Cãlin îºi aminti de Electrotimiº pentru cã acolo simþise noul mai mult decît la Înfrãþirea din Oradea, uzinã veche cu duºumele gãurite ºi cu garduri sprijinite de grãmezi de ºpan ruginit. Cineva turã un motor diesel, zgomotul se prãvãli ca un morman de pietre dintr-o carierã de piatrã. Pe þeava de eºapament cuplatã la un furtun izbucni un nor toxic ºi albicios. Mirosea a ulei ars ºi a oxid de carbon. Cîþiva îºi aprinserã þigãrile, unul examinã o pernã de aer, un colãcel din cauciuc negru. Magazionerii se plîngeau cã duc lipsa acestor perne. Existã un singur furnizor, explicã unul dintre revizorii tehnici. Avea la buzunarul din stînga al halatului o bucatã de textolit peste care erau înfipte cîteva pixuri. La ce i-o fi trebuind o îmbrãcãminte aparte pentru a putea fi deosebit de cei care munceau acolo, cã oamenii se cunoºteau între ei, ºtiau fiecare cîtã brînzã face ºeful lor. Poate era o chestie de etichetã, nici nu mai auzise de mult expresia asta, etichetã. Voia probabil sã exprime o clasã de pregãtire tehnicã superioarã. Veni cineva cu un bon de consum la ºeful de seþie, la sem-

124

Garajul de pe Valea Dracului nat. Acesta îl expedie rapid. Sã mai aºtepte. FUMATUL STRICT INTERZIS! scria mare, cu vopsea roºie pe un panou atîrnat deasupra maºinilor. Pe un perete, tot cu vopsea roºie scria mare: „Conducãtori auto! Din benzina economisitã sã lucrãm o zi pe lunã!” În jurul unei anvelope mari, culcatã lîngã canalul de vizitare doi muncitori, supravegheaþi de maistru, desfãceau cu o cheie tubularã prezoanele. Se pregãteau sã facã o panã. Era o miºcare de neimaginat ºi mult zgomot. Pe lîngã pereþii halei erau canalele de vizitare luminate cu lãmpi portative, iar în niºe luceau tuburile de neon. Romi Romicã purta hainã de piele care se potrivea perfect cu pãrul sãu ca pana corbului dat peste cap, roºu în obraz pãrea mereu vesel ºi bine dispus. Citea cu atenþie repartiþia pe care i-o înmînase Cãlin. O sã te repartizez la aprovizionare… Piatra de încercare…. Nici o piatrã, la aprovizionare…. Daa… am înþeles, îngãimã absolventul. ªeful de personal îl însoþi la parter indicîndu-i un birou minuscul, ocupat de douã dame ºi un mascul cu pãrul rar ºi castaniu rãsfirat într-o parte peste fruntea mare deasupra unei feþe senine, de om bãutor de vin. Ilie Bizantinu, se prezentã bãrbatul. Cãlin Drumeagu, rãspunse absolventul. Sana rãmãsese la uºa biroului, nu ºtiau ce o sã se întîmple, o chemã înãuntru. Primirã douã scaune tapiþate pe care le ocuparã sfioºi, mirii anului 77. Aveþi unde sã locuiþi? întrebã Bizantinu. Deocamdata la neamurile ei… ªi doamna? Doamna se va întoarce la Iaºi, pleacã la noapte, începe serviciu… se lamentã Cãlin. ªi-a terminat concediul… În luna octombrie, dupã Sfînta Paraschiva, lumina zilei, parcã anume sositã sã înveseleascã lumea din jur, pãrea coloratã ca într-un pastel de toamnã. Se oprirã în Centrul nou, în faþa librãriei cu standurile ieºite pe trotuar. Privirã la cãrþi, apoi constatarã cã Centrul nou se termina deja în dreptul Palatului administrativ. Statuia lui Vida Geza, Sfatul bãtrînilor, înconjuratã de iarbã domina zona. Înaintarã cãtre Centrul

125

ªtefan Jurcã vechi, ajunserã apoi la Piaþa centrala. Cãlin cumpãrã din mãrunþiº un borcan cu piure de castane. Cînd sã-l aºeze în punga de plastic, scãpã borcanul din mâini. Borcanul se sparse, cioburile intraserã în conþinutul pireului. Sana, mînioasã, luã obiectul ºi-l aruncã la coºul de gunoi, nervoasã. Nu poate avea omul încredere în tine… N-am vrut asta, Sana… Încep sã-mi pierd încredea în tine... Vezi cã de acum am ºi eu servici... Eu am vechime... Poate voi avea ºi casã... 5 Ajunserã pe o stradã îngustã cu clãdiri cu pereþii scorojiþi, strada Criºan, citi pe o plãcuþã. Înseamnã cã pe aproape este ºi Cloºca ºi Horia. Mai tîrziu aflã cã pe strada Horea este cimitirul, iar strada Cloºca tocmai o traversaserã ieºind de la Piaþa Centralã unde se spãrsese borcanul cu piureul de castane. O clãdire masivã, Tribunalul, apoi un turn pãtrat din piatrã galbenã ºi altã piaþã: Centrul vechi, avea sã afle. Dar cum vor ajunge înapoi pe strada cu librãria cu standul de cãrþi? Trebui sã întrebe. O cotirã la stînga ºi intrarã iar pe strada cu grupul statuar al Sfatului bãtrînilor. Pantofii noi scîrþîiau, pantofii de la nuntã, fãcuþi la comandã. Nu-i mai plãceau ºi voia sã-i ia la purtat. Mergem la Silu... Uite un cinematograf... Cinema Dacia, rula filmul Corsarul negru. — Mergem la film ? Eºti nebun, cine mai suportã azi douã ore de foºgãialã într-o salã de cinema, sã vadã un film cînd îl poate vedea la televizor? — Atunci, ne plimbãm... — Ce apã murdarã are Valea Sãsarului... — Oxid de fier, arseniu, oxid de plumb ºi de cupru... — Mare chimistã mai eºti... — Oxidul de fier se vede dupã culoarea roºieticã a pietrelor de pe margine, mirosul de usturoi ne anunþã cã este apã rezidualã de la spãlatul minereului de cupru ºi plumb. Ce mare scofalã... Nici un peºte nu trãieºte mai mult de ºapte secunde în apa aceasta. — ªi tu vrei sã rãmînem noi aici ... — În altã parte e mai bine ?

126

Garajul de pe Valea Dracului — Dar sîntem mai aproape de pãrinþii mei, de colegii de liceu ºi de cei din facultate... — Priveºte hotelul Carpaþi, cît de elegant se profileazã pe fundal, munþii verzi ºi ruginii, casa de culturã, toate par noi, au un aer proaspãt. — De casã o sã-mi fie mereu dor... ce lume e acolo... Dacã stau bine sã mã gîndesc, nici nu ºtiu ce regret... — Vezi... — Vãd,dar pînã te aduc ºi pe tine aici o sã curgã destulã apã pe Sãsar... — Pînã la urmã tot vom fi împreunã.... — E romantic sã luãm viaþa de la capãt... — Sã avem lumea noastrã, numai a noastrã... — Mi s-a promis casã în cîteva sãptãmîni... — Nu se prea înghesuie absolvenþii în zonã... — Drept este cã oraºul acesta este cam la capãtul lumii, unde se pune harta în cui... Cãlin simþi cã pantofii de mire încep sã se acomodeze la drumul deaici, nu-l mai strîngeau. Hoinãrirã pe strãzi cu lume puþinã, era luna octombrie a anului 1977. O toamnã lungã se instaurase în nordul þãrii, o luminã calmã ºi plãcutã, gama cromaticã a pãdurii care acoperea munþii din preajma oraºului îl fãceau ireal de cuceritor. 6 Noaptea o conduse la garã. La întoarcere privi fumul de la combinatul chimic coborînd gros ºi compact ca un deal aburos peste cartierul Vasile Alecsandri, cãtre Sala sporturilor încolãcindu-se cãtre Dealul tâlharilor. Oare nimeni nu vede tîmpenia asta cu care sufocã oamenii aflaþi în somnul de noapte... Una zicem ºi alta fumãm. Ce nevoie or fi avînd ei de acidul sulfuric de la combinatul chimic, de cupru ºi zinc... Nici nu mai trebuie a întreba. Minerii ies de sub pãmînt sã respire noxele din atmosfera oraºului. Unde s-a mai pomenit aºa ceva? Grija faþã de om, de care om? De cel ce apare pe ecrane, piticul bîlbîit, care ne promite „mai mult, mai bine!” Cîtã vorbãrie ºi cîte fapte numai bunul dumnezeu ºtie. Ajunse aproape de sala sporturilor, era ora douã noaptea, îºi dorea sã mai apuce cîteva ore de somn pînã dimineaþa. (Fragmente)

127

László Kovács – Viscol

Proza

Gheorghe Miron

Trup ºi sânge (fragment de roman)

Pe o muscã o striveºti cu o loviturã de palmã, de pumn, cu o carte, cu un ziar îndoit sau cu o paletã specialã, o mai poþi zdrobi cu un papuc, cu un pantof sau cu un tricou mai vechi. Arma crimei se alege dupã cât de nervos eºti. De multe ori, se utilizeazã o hainã uzatã sau papucul ºi mai rar paleta specialã sau palma. În toate e un mare neajuns: trupul fragil al insectei este zdrobit, iar sângele frãmântat cu carnea neagrã lasã o patã scârboasã pe zid. — Cine dracu a murdãrit peretele, cã v-am zis de atâtea ori sã nu mai striviþi muºtele. V-am spus sã nu mai lãsaþi uºa deschisã ºi geamul, cã intrã insectele, dar voi, nu, nu vreþi sã înþelegeþi, pãi, unde dracu vã credeþi, copii, în grajd sau unde, mama dracu’? Toatã ziua mã chinui sã fac curat, sã þin casa, sã nu îþi fie scârbã când intri, dar voi nu, cã, adicã, de ce sã înþelegeþi!? Atât ºtiþi. Zdrobiþi muºte ºi îmi murdãriþi pereþii!, acesta e glasul mamei. A ucide o muscã e o scârboºenie. Unora s-ar putea sã le placã ºi chiar le plac scârboºeniile, sângele împrãºtiat peste tot, carne sfârmatã, oase zdrobite, spermã, urinã, chiar shit. Nu suntem ahtiaþi dupã sânge ºi sex? Nu sângele, crima ºi sexul ne þin cu atenþia sporitã ºi cu ochii larg deschiºi? Cu ochii larg închiºi –film artistic cu Tom Cruise ºi Nicole Kidman, soþ ºi soþie. Cei doi formau o familie fericitã, pe atunci. Aproape cã nu e film american fãrã sânge. Telespectatorul vrea asta. Îi dãm ce vrea sã vadã. Dar oare cine e de vinã? Romanele de succes sunt acelea în care sângele curge în valuri. Meridianul sângelui – o monstruozitate literar-artisticã, un roman al scriitorului american multipremiat, Cormac McCarthy. O hiperbolã a crimei la dimensinea Terrei, unde am fost blestemaþi sã ne ducem existenþa ºi sã înflorim unul dupã altul, pânã la sfârºitul sfârºitului, dacã va exista.

129

Gheorghe Miron Titlul aratã cã nu e vorba numai de un locuºor anume, o casã, o stradã, un bar sau vreo groapã unde a curs sânge, ci e vorba de un întreg meridian al pãmântului. De crimã, sex ºi violenþã nu vom scãpa, de aceea artiºtii ºtiu sã le dea o formã atractivã, pentru a seduce individul. Aceste scârboºenii devin plãcute ºi privim fascinaþi cum oamenii sunt uciºi, fac sex, sunt sfãrmaþi în bucãþi, iar sângelui curge în valuri - imagini care ne transformã în fiare sau în îngeri, dar ºi ne elibereazã de venin. A ucide o muscã, pare a fi la îndemâna oricui. E dovada puterii absolute a celei mai ticãloase creaturi care e omul sau e dovada slãbiciunii? — Bestiane, mai lasã-mã! Uite-te mai bine ce ai sub nasul tãu, na, miroase! Petliþia i-a bãgat chiloþii în buza bãietanului. — Miroase-i, nu îmi vorbi mie de sânge ºi crimã ! Simte ce ai lângã tine ! Înfruptã-te! Pãºeºte pe pãmânt, nu pe shit american, merdre, la dracu! Dar ce înseamnã shit? Filmele americane ne bagã pe gât shit, shit, shit, tradus la noi cu drace. Ce prostie ! Poate cã una dintre cele mai mari orori ce le putea trãi Bestean era faptul cã el simþea acest shit în propriul trup. Nu era ceva dureros, dar tocmai de aceea nu îi plãcea. Mai bine ar fi suferit de o maladie rarã, cu dureri, pentru care ar fi luat medicamente ºi i-ar fi trecut. Aºa însã nu. Era o maºinã de produs shit. Nu reuºea sã scape de blestem. Prãjeala ce a bãgat-o în el dimineaþã, cu pâine ºi magiun chiar în acea clipã o transforma în shit, pasta execrabilã noroioasã curgea prin maþ în acea clipã cãtre ieºire, uºor, imperceptibil. — Tu ce ai mâncat azi, dragã? Tânãra a fãcut o piruietã ºi s-a întins pe spate. — Da’ ce te-a apucat? Sari de la crimã ºi shit la mâncare, fãrã nicio legãturã. — Aºa zici tu? Pãi cum nu e nicio legãturã? Nu se fac atâtea crime pentru mâncare, iar aceasta nu e transformatã în shit?! Toþi suntem niºte maºini de produs shit. Nu duci tu o adevãratã luptã zilnicã pentru a face rost de mâncare sã îi dai maºinii? Fatã prostuþã ce eºti! Parcã îþi vãd maºinãria infernalã cum lucreazã zi ºi noapte, în draci, anihilându-þi friptura în sucurile gastrice, ce ai bãgat-o în tine. — Eºti prost, eu nu am bãgat în mine fripturã. Nici nu îmi place friptura, cã mã îngraºã. Eu nu vreau sã fiu grasã. Nu vreau sã devin ºoldoasã, cã nu îþi va mai plãcea de mine. — N-ai grijã, cã oricum nu îmi place de tine.

130

Trup ºi sânge — Minþi ! — Bineînþeleas cã mint, dar faptul cã eºti o maºinã de fãcut shit nu mai e o minciunã. De când produci? De-o viaþã, de peste douãzeci de ani. Un munte de shit. Câtã apã pe Bega ai otrãvit? Îþi place sã stai pe tron sã te uºurezi. Te-am vãzut de multe ori. Maþul se zbate în tine, stomacul tresare. Sfinterul dã sã se deschidã. Un fior te ia din cap pânã în tãlpi. Tremuri. Te bucuri. Te copleºeºte oroarea, dar ºi plãcerea. Nu ºtii ce simþi exact, dar cu siguranþã vrei sã scapi de gogoloiul ce alunecã pe maþ ºi îþi forþeazã sfincterul. Muºchiul elastic se destinde. Încã o zvâcnire ºi începe sã se deschidã. Întunericul trupului este pãtruns de un fir de luminã, tensiunea creºte, gogoloiul alunecã, icneºti, simþi cã te umfli, tot te umfli în chinurile facerii, inima îþi bate tare, sângele se adunã în creier, simþi cã explodezi, încã un spasm ºi încã unul, respiraþia se opreºte ai senzaþia cã inima înceteazã sã mai batã, cã în urmãtoarea clipã vei da ortul popii. Gogoloiul alunecã tot mai greu, sfincterul se despicã dureros, îþi dai seama cã problema este foarte serioasã ºi te spintecã un gând înfiorãtor: dacã nu reuºesc, dacã totul se blocheazã ºi voi exploda? Este clar cã de la carnea pe care ai mâncat-o cu pâine þi se trage, cã tu urãºti produsele naturale ale pãmântului. Nu eºti obiºnuitã cu fructele ºi legumele, de aceea preferi gustul sângeriu al cãrnii. Greºealã fatalã, animal carnivor ce eºti! Ce ai în farfurie? Trup ºi sânge. O viaþã ucisã, o bucatã de carne pe care tu o înghiþi pentru a exista. Ucizi pentru a trãi. Nu conteazã cã nu o faci tu cu mâna ta, dar poate cã gestul tãu este mai grav, fiindcã devorezi acel animal, te hrãneºti cu viaþa lui, ce poate fi o faptã mai nemernicã decât asta? Înghiþi cadavre de animale nevinovate pentru a trãi. Groaznic. Ce îþi spune raþiunea ta de om? Te simþi bine cã devorezi o pasãre? Dacã trupul þi-ai fi devorat la rândul tãu de corbi, ce ar zice mama ºi tatãl tãu ? Te-ar jeli, ar fi disperaþi cã ai fost mâncat, li s-ar pãrea îngrozitor. Oare familia acelui animal pe care tu îl mânânci cum se simte? Raþiunea ta ce îþi rãspunde sau nu funcþioneazã raþiunea în acest caz? E prea slabã. Sigur cã da. Sã nu ucizi! Iatã porunca supremã. Mirosul greu de shit te izbeºte în nãri, odatã cu gogoloiul ce iese din maþ. Te scârbeºte, dar nu ai ce face ºi îl inspiri. E un blestem de care nu poþi scãpa niciodatã. Petliþia a dat sã îºi arunce chiloþeii pe fereastra deschisã, chiar în stradã. Nu îi schimbase de patru zile, iar secreþiile trupului amestecate cu res-

131

Gheorghe Miron turi de urinã fãcuserã o patã maronie pe pânzã. Îi duse la nas sã îi miroase din obiºnuinþã, dar ºi din curiozitate, cum fãcea de fiecare datã când se dezbrãca, sã îºi simtã propriile urdori ºi izuri fetide, pentru a se asigura cã totul e în regulã, cã nu era vorba de o boalã, ci de ceva natural, specific unei femei tinere aflate în permanenþã în cãutarea sexualitãþii. Bestian a mers în colþul opus al încãperii cu ochii pe ziduri, urmãrind musca ºi nu i-a dat atenþie fetei. A pãºit pe pat cu un tricou mototolit în mânã, gata sã loveascã insecta neobrãzatã ce tulbura liniºtea cu bâzâitul infect. Era pregãtit sã o prindã vie cu cealaltã mânã, sã nu-i împrãºtie sângele pe tifel, sã-i demonstreze tinerei strategia proprie de ucidere a unei muºte. De fapt, nu era o ucidere instantanee, ci în timp, o esteticã a crimei utilizatã de ucigaºii perverºi, de dictatorii sadici, sã nu mori, ci sã fii anihilat ca individ capabil de gândire ºi iniþiativã, sã-þi anihileze personalitatea, sã nu mai exiºti, decât ca o îngrãmãdire de oase ºi carne în drumul dezintegrãrii. Musca zbura în toate direcþiile prin aerul fierbinte, iar bãiatul nu avea o paletã în mânã pentru a o omorî. Musca s-a îndepãrtat din raza lui de acþiune ºi el a sãrit de pe pat ºi a continuat sã o urmãreascã. Zborul zigzagat era foarte greu de monitorizat. Bestian s-a dus cãtre fereastrã, dar în urmãtoarea clipã zburãtoarea ºi-a schimbat ruta ºi a luat-o la dreapta, apoi tot la dreapta, înapoi, înainte, înapoi, iarãºi la dreapta, la stânga ºi, brusc, atrasã de luminã, înaripata s-a oprit pe geam. Erau trei paºi pânã acolo. Soarele dupã amiezii înfierbânta sticla. Bestian avea douã variante – sã arunce cu tricoul din mânã ºi sã o anihileze, poate chiar sã o striveascã sau sã se apropie încet, pânã la o distanþã de braþ. Atunci, putea sã o prindã vie. A fãcut un pas, fãrã ca sã fie luat în seamã. Zburãtoarea se ridica pe picioarele din faþã ºi îºi spãla aripile cu picioarele din spate. Amuºina sticla cu trompa. Geamul conþinea hranã foarte utilã. Se zãreau urme de grãsime de la mâinile Petliþiei poate de la ale mamei ei sau cine ºtie de unde. Acolo, se oprise ºi lingea sticla cu trompa. O caracteristicã a muºtei este faptul cã are o privire tridimensionalã a realitãþii. De aceea zborul ei este haotic ºi foarte greu de monitorizat. Priveliºtea asupra lumii este grandioasã, iar mâna ucigaºã devine neputincioasã. Musca este una dintre cele mai ticãloase insecte. O ucigaºã tãcutã. Poposeºte cu picioruºele ei de aþã pe toate mizeriile, pe shit, pe hoituri ºi pe alte putreziciuni, la weceu în grajduri dupã hranã ºi carã pe obrazul nostru, pe masa din bucãtãrie sau în farfurie cele mai periculoase bacterii ºi

132

Trup ºi sânge viruºi, pe care îi bãgãm în noi, odatã cu mâncarea, prin respiraþie sau cu propriile noastre degete când ne scobim în nas sau în dinþi. Este o nesãtulã, aflatã într-o continuã cãutare de stârvuri ºi prãzi pentru a se hrãni. Îºi lasã ouãle pe ranã acestea se dezvoltã, ies larvele ºi ne mãnâncã de vii. Poate bãga în ea orice produs mâncabil ºi redus la orificiul trompei sale. O urmã de deget uman are grãsimi utile pentru o zumzãitoare. Exemplul cel mai elocvent este secvenþa cu ceaslovul bisericesc din Amintiri din copilãrie, de Ion Creangã. Elevii îl lãsau deschis, iar zburãtoarele veneau cu zecile pentru a linge cu trompele unsoarea lãsatã de degetele preotului de-a lungul anilor pe marginea filelor. Motiv foarte bun pentru dracii de copii de a se distra, ucigând zeci de muºte, prin închiderea bruscã a ceaslovului. — Sã nu ucizi? Iatã porunca încãlcatã de diavol! Bestian a prins bâzâitoarea vie printr-o miºcare bruscã a mâinii cu palma deschisã, exact când ea a dat sã îºi ia zborul. A închis pumnul. Musca încerca sã se zbatã, inutil. El simþea o gâdilãturã în palmã ºi îi dãdea un sentiment de biruinþã. A învins, dar urma a doua parte cu adevãrat interesantã. Ar fi vrut sã îi mai atragã atenþia fetei încã o datã, dar el ºi-a dat seama cã tocmai aici stãtea magia. Nu voia sã o mai oboseascã, de aceea a slãbit strânsoarea pumnului, a introdus degetul mare ºi a prins zumzãitoarea ajutat cu degetul arãtãtor. Bãiatul þinea insecta de aripi. El nu a înþeles niciodatã de ce i se zice degetul mare la degetul mare, fiindcã era cel mai mic dintre toate în lungime. La grãdiniþã, i-a fost greu sã reþinã toate denumirile degetelor, aºa cum l-a învãþat educatoarea. A fost primele informaþii ce i-au ridicat nedumeriri pe care le-a aflat despre propriul trup, încã din primii ani ai copilãriei. De ce avea o plãcere deosebitã de a ucide muºte, încã de mic copil, într-un anumit mod, prin smulgerea capului? Asta trãdeazã o personalitate de dictator sadic, dar el ucidea ºi vrãbii ºi porumbei. — ªtii care e secretul criminalului, dragã Petli? — Care e? a rãspuns fata. — Sã ucidã, fãrã sã se murdãreascã de sânge. Problema cea mare a individului a fost chiar asta – crima sângeroasã. La începuturi, ucigaºul trebuia sã se murdãreascã de sângele victimei, sã îl miroase, sã îi simtã fierbinþeala seducãtoare pe mâini. Nu avea altã cale, fiindcã tãia cu sabia sau cu cuþitul. Crima era traumatizantã. În timpurile moderne, când omul îl poate ucide pe om de la distanþã, crima a devenit magie ºi seducþie, dar ºi banalitate.

133

Gheorghe Miron Sã nu te murdãreºti de sânge! iatã porunca diavolului, nerespectatã nici de diavol. Bestian i-a prins capul muºtei ºi i l-a smuls. A aruncat corpul decapitat cuprins de spasmele morþii la picioarele Petliþiei. — Iatã ofranda ! Ceea ce spusese fata despre chiloþeii ei murdari cu acel îndemn pervers era tulburãtor. Bãiatul îºi simþea ºarpele dintre picioare zvâcnind în capcanã, dar tocmai asta îi plãcea. Îi amintea cã trupul îi era tânãr ºi plin de viaþã. Organele îi erau sãnãtoase. Vibrau. Nu puteau decât sã îl umple cu energie. Era foarte bine aºa. Ce putea fi scârbos în secreþiile amestecate cu urinã pe chilotul unei fete? Dimpotrivã, era ceva provocator ºi pervers ºi tocmai asta îi trezea forþele obscure din trup. Petliþia avea chiloþii pãtaþi ºi i-a arãtat printre labii un lichid maroniu ce se prelingea încet. — Îþi place, i-a spus, desfãcându-ºi pulpa, dupã ce ºi-a ridicat un picior pe canapea. — Ce zici? Petliþia a rãmas cu piciorul ridicat. Îºi cãsca puþa rozalie cu degetele, iar unghiile false îi smintiserã pieliþa finã de sub labii ºi-i producea o senzaþie plãcutã. — Iatã aici ? El a renunþat sã mai urmãreascã musca decapitatã cum se zbãtea inutil pe covor, pentru a-i privi sexul fertil al fetei, printre pulpele desfãcute. — Îmi place aºa! Era sânge menstrual amestecat cu sucuri vaginale, iar în contact cu aerul îi conferea o culoare maronie. Puteai gãsi acolo bacterii ºi substanþe de toatã frumuseþea, numai dacã încercai sã îl atingi cu degetul sau cu limba. Nu erau rezultatul unui trup bolnav. Nu. Cu siguranþã cã la vârsta ei fata nu era mãcinatã de racile ascunse, carnea era fragedã, iar sângele neinfectat cu otrãvurile maladiilor. Numai în teorie. Bolile zãceau deocamdatã tãinuite în trup, dar încet, încet, prin fiecare gest necugetat, cu fiecare înghiþiturã de hranã chimicã, surogat, cumpãratã din hipermarketurile occidentale împrãºtiate prin oraº, pe care fata o va consuma de-a lungul vieþii, zi de zi, lunã de lunã, maladiile vor fi trezite. Viruºii ºi infecþiile îi vor copleºi celulele. Trupul va încerca sã reacþioneze, sã-i trimitã semnale creierului pentru a-i atrage atenþia de pericol, dar nesãbuinþa vieþii va fi prea mare, energiile ºi bucuria de a trãi vor fi prea puternice. Fata nu va da atenþie

134

Trup ºi sânge micilor dureri, înþepãturi sau junghiuri, dintr-o parte sau alta a corpului, dintr-un organ sau altul. Nu-i nimic! Sunt prostii! Ãsta s-ar numi viciu de procedurã. Fetiþa aºa a fost învãþatã. E vina pãrinþilor, dar ºi a mediului în care a trãit. Sãnãtate neglijatã. Gest fatal. Asta-i viaþa, o târfã, care îþi ia banii ºi te lasã în ploaie cu pantalonii în vine. Na! Pãi, cine dã atenþie bolii cât e tânãr ºi în putere, unei înþepãturi la ficat sau la ºold? Sã fim serioºi! Când ai fãcut ultimele analize medicale? Vai, ce prostii spui! Eu mai ºtiu? În tinereþele mele, când m-am angajat. Aha, team prins! A mea eºti, te-am dus, fraiero! Cine te credeai, Hera, nevasta lui Zeus sau Diana, Zeiþa vânãtorii? Proasto! Marº la pat ºi sã te ridici de acolo când m-oi plicti de sângele ºi trupul tãu. Dacã m-oi plicti vreodatã, îi va face în ciudã boala. — Domnu doctor, mã doare într-o parte, aici la ºold. Doctorul Milcu Chelbeºan a încercat sã îºi aminteascã de câte ori a auzit în acea zi cele douã cuvinte „Mã doare!”. Probabil de o sutã de ori. Dacã lua în seamã suferinþã umanã cu care se confrunta zilnic ar fi înnebunit, de aceea ºi-a cãutat o supapã de aerisire: ignoranþa. Persoana prea puþin conta sau nu conta deloc, pacientul era important, maladia. Chelbeºan cãuta sã-l vindece, sã-i ia durerea ticãloasã. Bolnavii veneau la uºa lui sã îi salveze de la moarte. O disperare fãrã limite îi împingea, iar el trebuia sã le spuporte jalea ºi umilinþa. Omul bolnav nu mai avea nicio valoare pentru nimeni, în afarã de medic. Boala ºi moartea individului înseamnã bogãþie pentru medic. Aºadar, dã, Doamne, cât mai mulþi oameni bolnavi ºi cât mai puþini doctori, iar politicieni cât mai ticãloºi. — Mã doare, aici, la ºold! — Cine a spus asta? Chelbeºan completa în registru numele ºi boala ultimului pacient ºi îºi dãdea seama cã vocea noului concurent la moarte era plãcutã, dar boala de ce nu þinea cont de asta? Dacã îi plãcea de vocea cuiva sã nu îl mai atace. Umanitate are nevoie de frumuseþe, de pace ºi de speranþã. Sã angrenezi un întreg sistem sanitar sã þii în viaþã un om grav bolnav nu înseamnã prostie? În data de 31 octombrie 2011 am atins numãrul ºapte miliarde de mâncãi pe lume, iar perspectivele sunt sumbre. Ne futem, ne înmulþim ºi distrugem natura cu o vitezã ucigaºã. ªapte miliarde de guri hãmesite împinse de foamea neostoitã devorã plantele, animalele, pãsãrile ºi secãtuiesc seva pãmântului. În câteva zeci de ani, nu o sã mai avem hranã naturalã de bãgat la maþ, ci numai preparate din chimicale. Atunci, ne vom transforma încet-încet în monºtri.

135

Gheorghe Miron Eu i-o trag lui nevastã-mea, tu i-o tragi lui nevastã-ta, el i-o trage lui nevastã-sa. Rezultatul? Alþi mâncãi. Pãi, dacã ne lãsãm conduºi de un ciolan chelbos nu e de mirare cã am ajuns într-o asemenea situaþie sumbrã. Pânã în 2050, nenorocitul ãsta de pãmânt pe care cãlcãm zilnic va fi de nerecunoscut, nu va mai avea resurse sã ne mai hrãneascã ºi, probabil, ne vom mânca unul pe celãlalt. — Domnu’ medic, da’ vã rog eu, fãºeþi ºeva, salvaþi-mi copchilu ? — Ce sã-þi salvez? — Copchilu, domnu’ doctor, cã-i bai rãu. Nu mai poate sã miºte picioru ºi numai plânge. — Da’ acu’ de ce nu plânge? Aºteptaþi la rând ! Ce om netrebnic a inventat medicina? Salvezi vieþi pentru a distruge alte vieþi. Pare cinic? Sigur cã da, însã acesta e crudul adevãr. Sfidãm natura, iar natura ne sfideazã la rândul ei mult mai rãu. Dacã nu exista medicina, ceea ce este imposibil, în acest moment, nu existau atâtea miliarde de mâncãi, iar peste 50 de ani pãmântul va mai avea resurse sã ne hrãneascã. — De ce vrei sã îþi salvezi..., cum ai zis ... copchilu? — Domnu’ doctor, da’ dumneavoastrã vreþi sã vã bãteþi joc de mine? Adicã noi venim cu copchilu’ sã ni-l salvaþi ºi dumneastrã vã bãteþi joc? Pãi, uite aiºea, ia de aiºea, uite plasa asta cu de toate. E pentru mata, sã faci ceva, sã nu ne laºi aºa, pe de lãturi. — Cum adicã e pentru mata, domnule? Îmi dai o plasã aºa, pur ºi simplu, sau îmi tragi plasã, pur ºi simpu? a râs Chelbeºan, în timp ce a tras de buza sacoºei ca sã vadã ce anume putea fi în ea. Un miros de sânge i-a înfiorat nãrile, un iz de carne crudã, nãduºitã, dar ºi un iz delicios de usturoi. Era clar cã, în timp ce el se lupta sã-i salveze pe oameni de la moarte, ticãloasa de moarte a venit la uºa cabinetului în sacoºã. — E un curcan, domnu doctor, nu mai cãutaþi, l-am tãiat pentru dumneavoastrã sã îmi salvaþi copchilaºu, mai e acolo ºi niºte caltaboº ºi cârnaþi ºi douã kile de þuicã! Bunãtãþi pentru domn medic. — Dar de ce vorbeºti la singular, cã vãd cã nu eºti singur? Pe nevastã-ta nu o pui, nu cu ea l-ai fãcut pe þânc? — Cu ea domnu’ medic, dar þâgana nu conteazã pentru þâgan, înþelegeþi? E sluga þâganului, ea trebuie sã îl slujascã, sã tacã ºi sã ia bãtaie. Când þâganu sã inerveazã, sã aibã pe cine sã îºi verse supãrarea. Aºa e la noi. Numai þâgana e de vinã, futu-i Dumnezãu ei. Þiganu a împins-o pe nevastã înãuntru ºi a intrat cu copilaºul în braþe, fãrã sã þinã cont de ceilalþi bolnavi care aºteptau la coadã. — Þi-am zis sã aºtepþi sã îþi vinã rândul, þigane, de ce dai buzna aºa?

136

Trup ºi sânge — Nu dau buzna, dar nu vreu sã îmi moarã copchilaºu în braþe, e nevinovat. — I-ai fãcut tomografie? — Ce sâ-i fac? — Raze, sã îl duci la raze. — Cum sã îl duc la raze, ce ºtiu eu de raze?! — Bine, adã-l aici, pune-l pe pat sã vedem! Cum îl cheamã? — Pe cine? — Pe þânc? -— Director Ministru. — Aºa îl cheamã pe þânc, pãi ce nume e ãsta, cum o sã-l strige copiii, Directore, hai sã ne jucãm? — Da, aºa o sã-l strige, aºa ne place nouã, vrem sã ajungã director ºi ministru, de aºeia vreu foarte tare sã-mi salvaþi bãiatu. Când l-a nãscut nevastã-sa pe copil, þiganul Avaramu a chefuit trei zile. ªi-a chemat neamul a scos grãtarele, a cumpãrat trei porci vii ºi douãzeci de gãini tot vii, le-a sacrificat ºi le-a bãgat la jar. A mai luat un butoi de vin de o sutã de litri ºi unul de bere tot de o sutã ºi a început dezmãþul. Nimeni nu a observat cã, de fapt, noul venit pe lume suferise o mare nenorocire. — Omule, îþi dau o veste foarte proastã, þâncul tãu are un picior rupt de la ºold, de fapt, e dislocat. Cu siguranþã cã moaºa i l-a mutat când l-a scos din nãscãtoarea mamei. De aia plânge micuþul ºi se vaitã. Îl doare. Deºi primul impuls al tatãlui a fost sã sarã pe nevastã sã o ia la omor, cã numai ea era de vinã, ca de obicei, omul a amânat pentru câteva clipe acþiunea, fiindcã o nenorocire ºi mai mare l-a lovit în moalele capului – cum micuþul avea picioruºul dislocat, adicã mutat? Omul a sãrit ºi i-a pipãit membru micuþului. — Dar mai are picioru, domnu medic, cum o fost smuls?! — Normal cã îl mai are, numai cã nu mai e la locul lui, la încheieturã. E sãrit de la ºold. Cât are micuþul ? — Aproape o lunã. — Nu-i bai, rezolvãm, a încercat Chelbeºan sã îl îmbãrbãteze pe tatã, facem noi ca Director sã ajungã pânã la urmã director ºi chiar ministru, nai grijã. Asta nu trebuia sã se întâmple, dar cineva a greºit fatal, a pãcãtuit, l-a sfidat pe Dumnezeul pe care el, Avaramu, L-a înjurat întotdeauna de când se ºtia, de când s-a nãscut pe pãmântul mizer ºi a auzit de la tatãl lui cã un bãrbat trebuie sã înjure, sã dea cu pumnul în nevastã ºi în oricine are tupeul

137

Gheorghe Miron sã îl sfideze ºi sã nu-i pese de nimeni ºi de nimic, sã se culce cu orice femeie poate ºi sã priveascã numai înainte nepãsãtor. Renica l-a sfidat cu trupul ei de vampiriþã cum nicio þigãncuºã nu o mai fãcuse. Cum îl mai privea pieziº ºi numai nu îi striga „Hai, þâgane, ce mai aºtepþi? Ia-mã!” El a pãcãtuit grav, era clar ºi pedeapsa e pe mãsurã, Dumnezeu nu l-a iertat, dar de ce a trebuit sã arunce pedeapsa pe copil, pe Director Ministru, ºi nu pe el, pe Avaramu, pãcãtosul? Cât avea Renica când s-au cunoscut? 11 aniºori ºi ceva, dar tocmai vârsta ei l-a înnebunit, iar trupuºorul subþiratic i-a pus capac bãietanului. Numai a prins-o de încheietura mâinii ºi grãmadã a picat la picioarele lui. „Fã ce vrei cu mine!” a ºoptit nemernica atât de încet, cã bãietanul a avut senzaþia cã Dumnezeu i-a vorbit în ureche. Ce fragilã ºi supusã era fetiþa, dar oare cine a fost fragil ºi supus? El era stãpânul? Nicidecum, el era omul slab, supus de puterea înrobitoare a vampiriþei, de aceea el o bãtea de atunci, sã îºi aminteascã sieºi ºi ei cine era stãpânul, fãrã sã îºi dea seama cã suferinþa se adâncea ºi mai ºi. Era clar cã el îl sfida ºi pe Dumnezeul pe care îl înjura fãrã încetare, dar ºi pe copila care îngenunchea înaintea lui ºi îi cerea sã o pedepseascã. Dumnezeu l-a înzestrat cu putere, iar fetiþa de la picioarele lui îi recunoºtea puterea aºa cum nimeni nu o mai fãcuse într-o aºa manierã, de aceea Avaramu nu a fãcut decât sã o împingã pe spate pe Renica ºi sã îi desfacã pulpele. În dupã amiaza de varã târzie sub nucul rãmuros, în colþul grãdinii, plutea un miros dulceag de mentã, miros pe care nu l-a uitat ºi nu îl va uita niciodatã. Era simbolul fericirii sale sau a nenorocirii sale, de aceea nu putea sub nicio formã sã spunã cu claritate ce s-a întâmplat exact cu el ºi cu Renica, în acele momente. Mintea i s-a înceþoºat ºi numai i-a apucat chiloþeii ºi i-a rupt. Atunci a vãzut feriga sãlbaticã dintre picioarele copilei, netedã ºi albã aºa cum nu mai vãzuse în viaþa lui ºi atât a fost...

138

Proza

Radu Ilarion Munteanu

Preludiu (fragment de roman)

Te repeþi, te învârþi în cerc, poþi publica un volum de prozã scurtã, ilustrat de Lucicã-peniþã-subþire, sau poþi publica o sutã, tot aia. Nu þi-ai atins nivelul peterologic, n-ai scris marea ta carte ºi timpul trece… Cam aºa bãtea capu’ tuºa Amalia, Amalia Moruzi, cea cu registrul larg, neatins de nici un alt membru al fostulu cenaclu Joc Secund: poezie adolescentinã, prozã pãstoasã ºi epigrame letale. Putea sã batã capu’, eu îmi vedeam de treabã, cu argumente de piaþã liberã, nu le mai repet, le ºtiþi. Eram de-a dreptul încântat de mine sã atrag încã un cititor din generaþia urmãtoare pe fiecare ciclul keplerian. Eu nu-s lavinã, ca FNM (fratele nostru mai mare, între timp fãcând muzee din muze), nu-s grohotiº tropotitor, nu-s herghelie de mustangi (Hana, lupoaica, ºarpele, iapa mustang, protejatã de ciorul ei tutelar plecase în drakku ºtie ce misiune, lãsându-mã cu irepresibila nostalgie dupã sora mea de steaua lui David ce era) ºi mai ales nu-s avalanºã, ce drakku nu-nþelegi, Amalia? Eu nu-s nici mãcar un medalion împletit din fir de argint. N-am nimica nobil, eu sunt derbedeu. Sunt doar un fir croºetat din markamé, adunat pe-un ghem pe care nici pisicile nu-l mai bagã în seamã, lasã-mã-n pacele meu, scriu ce mi se pune pata sã scriu, cui nu-i convine sã intre alãturi, în Bazar, poate-i vinde Effendi Hagop un taxid de mãtase chinezeascã fabricatã la Viscofil. Tuºa Amalia nu se lãsa, perora, perora, eu îmi fãceam numãru’, Kepler înºira pe deget raza vectoare de aþã ºi numãra turele de stadion eliptic, puºtoaicele se mai lãsau seduse de giumbuºlukurile mele ieftine. Ei, nu numai puºtoaicele. ªi cãte un literat mai glumeþ, în zilele de shabat personale, când sunt ºi ãºtia darnici. Marea carte se subþia ca un fum, era mai departe decât o pânzã-n depãrtare, cã nici eu nu mai puteam deosebi de-o ia cãtre Avalon, unde magistrul prosper se hodinea de veacuri de singurãtate, glumind la rãstimpuri cu musul deghizat în duh

139

Radu Ilarion Munteanu atoatecreator, sau gãsise un canal inexistent spre apele dulci ale lacului cu nume muzical, cel de la poalele unei pãduri cu o singurã scorburã. Mai ºedeam la taclale cu Scînteina, ocupatã cu poporul ei, la modul ce mai faci, bine ºi eram satisfãcuþi la capitolul comunicare. Ei, acuma cine se prinde primul cã fraza asta e furatã are tot timpul sã se prefacã a nu se fi prins. Era o dupã-masã aºa ºi aºa, culorile dogoritoare ale doamnei Toamne mai rãzbãteau printre picuri porniþi la asalt ca nisipurile Asiei, fierbinte, o pânzã (sic) neguroasã se strãduia sã acopere apusul mereu triumfãtor. Îmi fãcea plãcere sã-mi imaginez cã stau la taclale cu Don Ildefonso de societate Jesu, cel care descoperise, cu dragoste ºi înþelegere, impotenþa lui Don Juan, la un pahar cu lapte acru. Fotoliul meu rotativ, din faþa calculatorului devenise unul de nuiele alb-gãlbui, de culoarea moaºtelor lustruite de închinãciuni, biroul însuºi îl vedeam ca o masã asortatã, din paharul cu ceai sedativ gustam, cum spun, lapte acru, iar monitorul însuºi se convertise, topologic, în faciesul cu sprâncene unite peste ochi pãtrunzãtori, descãrnat, dar pulsând de viaþã al iezuitului. Ce imagine barocã! Cine-a zis cã scriu baroc? Ei, fix când mi-am amintit cã barocul fusese inventat de iezuiþi, brandul purtând sigiliul sfântului Ignaþiu de Loyola (nu, nu ãla cu nuca, brucina e otravã vegetalã, cavalerul convertit monah nu vindea otravã, ci opusul ei, barocul e viaþã biruitoare), Padre Ildefonso gãsi momentul sã-mi transmitã salutãri de la pãrintele sãu, Karel Èapek, inventatorul ºtiinþei roboticii, fabricantul de absolut. Senhor Allegro, îþi voi spune o poveste stranie, dar adevãratã, cu care m-am întâlnit ºi care-mi ºade grea pe suflet, cãci e singura cãreia nu i-am gãsit soluþia. Dar ce muzicã vine din inima mea zbârcitã spre tine, eu aud sunetul propagat prin bãtrânele mele oase ºi tot îmi pare îngereascã, harpa de monopolul îngerilor, aici ºeful mare a triºat puþin, aproape n-o deosebeºti de lyra pãgânilor adusã din Delos de fiul curvarului stãpân al trãznetelor, fãcut cu Leda, deºi vibratoul... Vibratoul e acelaºi ca la harpã, ai urche bunã, sfinþia ta, iar oasele tale nu distorsioneazã. Dar e o sculã cum nici Pytagora, nici Christian Huygens n-au visat. Degetele se miºcã aerian, ca la harpã, nu ating nimic, dacã un câmp eletromagnetic e nimic, nu ºtii ce-i aia, abia dac-aþi învãþat sã mutaþi ceasul calendarului cu 10 zile, oricum nici asta nu-i de colo, ceea ce vibreazã precum aerul ce îmbrãþiºeazã harpa nu-i strãin de materia primitivã stãpânitã de curvarul metamorf. Ascultã, sfinþia ta, imaginaþia mea, care te-a inventat ca sursã epicã, îþi pune la dispoziþie muzica sferelor tale, m-ai fãcur deja curios. Dar ce-i asta, tinere (sic; dar poate cã la senectutea mea eram, faþã de el), armonicele transmit muzica sferelor

140

Preludiu celeste, sã nu crezi cã, dacã-s confinat în biblioteci, am rãmas la nivelul întâlnirii cu micul preot confesor al acelui nenorocit Juan Tenorio. Cum, viaþa personajelor literare în biblioteci e ficþiune? Degeaba te dai scriitor, senhor Allegro, citeºte povestea întâlnirii unui autor anonim cu Moºa Mariancovici, personajul unuia, ia stai, cum îl cheamã, a, da, parcã Eugenio. În fine, nu prea conteazã. Citeºte ºi vei învãþa, nu-þi stricã, personajele literare au viaþa lor realã. Realã în virtualitate, dacã efortul de a concepe o astfel de noþiune nu-i prea greu, senhor Allegro. Moºa Mariancovici? Unde am mai întâlnit numele ãsta cumva ciudat? Sunt una din ultimele generaþii-bibliotecã, dar reflexul google-wikipedia nu-mi lipseºte. Dau de un fotbalist sîrb, din anii 30 ai secolului trecut. Blagoje Marjanoviæ, poreclit Moša. 9 septembrie 1907 – 1 octombrie 1984. Nãscut ºi decedat în acelaºi oraº: Belgrad. Participant la prima ediþie, cea din 1930, la Montevideo, a Cupei Jules Rimet, care conta drept campionat mondial interþãri, în echipa a ceea ce atunci se numea regatul Yugoslav, primul jucãtor sîrb profesionist, aproape toatã viaþa fotbalisticã îi fu legatã de oraºul natal. A jucat pentru Beogradski Sport Klub, a antrenat, dupã rãzboi, OFK Beograd, denumirea datã de regimul postbelic echipei. Totuºi ºi-a încheiat cariera de antrenor la o vârstã relativ tânãrã, 52 ani, în Italia. Rãmâne un anume mister cum un om dãruit pentru fotbal, un atacant, dedicat fotbalului, a mai trãit încã un sfert de secol în afara fotbalului. Dar ce legãturã aº putea face între numele unui fotbalist interbelic, pânã la o consoanã în plus sau în minus în nume ºi personajul unui misterios Eugenio? Nimic pe Google. Cãile uzuale se înfundã. Dar stai! Padre Ildefonso de societate Jesu vobra spaniola, în fine, castiliana. Eugenio ar putea fi Eugen. Singurul nume de scriitor latinofon de care-mi amintesc la prima mânã ar fi italianul Eugenio Montale. Care nu are nici un personaj Moºa Mariancovici. Dar iatã cã alãturarea numelor Eugen ºi Moºa Mariancovici gãseºte un singur item, din care pescuiesc fraza: care se pricepe la fotbal ca Moºa Mariancovici, personajul sîrb al lui Eugen Barbu, în romanul Unsprezece. Iar lectura romanului îmi explicã legãtura: frizerul silozului din oraºul dunãrean, locul acþiunii romanului, preºedintele colectivului sportiv, al cãrui centru de greutate e o echipã de fotbal, gãsise, în tulburii ani ai rãzboiului, un vraf de ziare despre marele fotbalist omonim, poreclit tunul sîrb ºi-ºi însuºise identiatea vedetei. Faþã de nenumãratele crime pe care vâltoarea le-a adunat în anii aceia, o naivã imposturã din microbul fotbalului devine aproape simpaticã. Mai ales cã, pe parcursul naraþiunii, impostura e doveditã (ne aflam în plin realism socialist).

141

Radu Ilarion Munteanu Dar abia acum cuvintele fantomaticului personaj al lui Èapek mi se repercutarã exploziv în minte: citeºte povestea întâlnirii unui autor anonim cu Moºa Mariancovici, personajul unuia, ia stai, cum îl cheamã, a, da, parcã Eugenio. În fine, nu prea conteazã. Citeºte ºi vei învãþa, nu-þi stricã, personajele literare au viaþa lor realã. Realã în virtualitate, dacã efortul de a concepe o astfel de noþiune nu-i prea greu, senhor Allegro. Ce legãturã are personajul scriitorului pe care ectoplasma iezuitului îl pronunþã cu accentul limbii sale materne, Eugenio cu autorul anonim, cine mai e ºi ãsta ºi ce am eu de învãþat de la acest anonim despre viaþa realã a personajelor? Înainte de a porni la aceastã nouã anchetã, nu pot sã nu admit cã sunt impresionat de personalitatea ºi statura oaspetelui meu neinvitat. Misterul unei fraze e demn de un iezuit. Eu nu uit cã a fost un conciliu iezuit cel care a calculat, luni de zile, la solicitarea papei Grigore al XIII-lea, cele 10 zile cu care calendarul iulian rãmãsese în urmã faþã de mama naturã în ceva mai mult de 16 veacuri de sincronicitate. Deci crema matematicienior la sfârºitul secolului XVI, puþin înainte ca Johannes Kepler sã facã minuni cu calculul orbitelor planetare, se gãsea la Vatican, ca o valenþã intelectualã a ordinului iezuit. Dar cum dãm de acest autor anonim? Padre Ildefonso ºtia bine, când m-a pus în braþe cimilitura, cã oricât efort ar fi cerut identificarea romanului în care personajul omonim cu un mare fotbalist apare, abia de aici încolo începe adevãrata dificultate. Cãci cheia Moºa Mariancovici nu dã nici o informaþie despre alt autor decât romancierul consacrat. Padre Ildefonso ºtia bine... ce mai ºtia bine cãlugãrul, indiferent de forma în care-mi apãrea? Evrika! Evident, ºtia cã de voi continua sã narez, pas cu pas, propria anchetã, monotonia epicã, în loc sã ridice tensiunea, va plictisi inevitabil. Aici nu merge decât o tãieturã de montaj: ªi eu am apucat, uneori, sã mã întreb, din goana calului, de unde ºtiam o grãmadã de lucruri pe care frizerul silozului din orãºelul dunãrean (eu eram acela, personajul de roman) nu avea de unde sã le afle. Nici chiar vedeta fotbalisticã interbelicã, “tunul sârb”, a cãrui identitate o uzurpasem, cu tot lustrul dat de cãlãtoriile unei vedete. Dar, în mãsura în care vi se pare de mirare, nu e decât pentru cã voi sunteþi, ca cititori, banali oameni vii. Habar n-aveþi ce posibilitãþi nebãnuite oferã biblioteca pentru un personaj literar. ªi chiar non literar. Acuma, sã nu credeþi cã personajele stau noaptea la taifas, conform cliºeelor prozei fantastice a secolului XIX. Comunicarea e mult mai subtilã. Aduce cu o osmozã secretã, pentru care coperþile ºi chiar pereþii rafturilor au grade diferite de transparenþã. Iar efectul schimbu-

142

Preludiu lui permanent de informaþii depinde, fireºte, de structura rafturilor, de ordinea fiecãrei biblioteci în parte, de componenþa ei. Fabrizio del Dongo se poate procopsi cu douã-trei idei ale sfântului Augustin în biblioteca dumitale, sau cu douã-trei reþete ale maestrului Anthèlme Brillat-Savarin într-a dumnealui. Atâta cã nu-ºi dau seama. ªi nici nu se manifestã ca atare, decât dacã ºi în mãsura în care câte un personaj e smuls din letargie de o experienþa ca a mea. E forþat, adicã, sã iasã din paginile în care fusese încastrat ºi în care vegeta paºnic. Iatã ce-i spunea Moºa Mariancovici, personajul lui Eugen Barbu, autorului anonim, cu care un anume imbroglio, care nu face parte din ce povestesc, îl adusese în contact. Dar de ce se strãduise cãlugãrul iezuit sã pricep o astfel de relaþie? Întrebãrile ºi rãspunsurile de deruleazã, vorba pedagogului de ºcoalã nouã, personajul lui Caragiale, neþãsare amãsurat. Cãlugãrul avea nevoie sã-i înþeleg, prin comparaþie, natura pentru a se putea materializa, în anume fel. Nici nu ajunsei la capãtul concluziei logice ºi o miºcare turbionarã, un aer rãcoros, uscat ºi lipsit de miros, îmi ocultã, ceþos, imaginea junglei vegetale care-mi filtra razele apusului triumfãtor. Turbionul ce ceaþã lãptoasã pãrea stabil. Simþii cã, vorba celebrului Ricã Rãducanu, trebuie sã vin ºi eu cu ceva. Dar cu ce? În nici un caz cu o invocaþie. Nu deoarece diavolul s-ar jena sã ia forma unui cãlugãr iezuit, vremurile când simbolul crucii îl incomoda au trecut. Dar nici noi, oamenii, nu mai suntm aºa de lipsiþi de mijloace ca atunci. Panta rhei. Licitaþia permanentã între armele de atac ºi cele de apãrare fac problematicã orice cãlãtorie în timp fãrã precauþiile adecvate. Oricum nu ºtiu sã invoc. Dar ºtiu cã dacã aº ºti aº refuza. Dar nici rugãciuni nu ºtiu. ªi, chiar de-aº ºti, la ce bun? Oamneii pot fi sanctificaþi, dar personajele de ficþiune pot? Un eventual rãspuns pozitiv ar da peste cap întregul dicþionar al sfinþilor ºi, odatã cu el, templul formei de credinþã dezvoltat de civilizaþia în care m-am format s-ar ruina. N-ar rãmâne nici cât de-un zid al plângerii. Atunci, care e unicul meu instrrument? Folosit ºi când e ºi când nu e cazul. Dar sora mea de steaua lui David mi-a spus cã e cazul întotdeauna. Privesc printre gene ceaþa lãptoasã, rotitoare. Cu ochiul lipsit de vedere centralã închis. Imaginându-mi cã ºi cel valid e la fel. Vedera perifericã a singurului ochi cât de cât activ prinde razele apusului. Închid pleaoapele peste câteva raze. ªi pronunþ, limpede, concentrat, fãrã grabã, Tatãl nostru. Accentuez, totuºi, nu mult, ºi nu ne duce pe noi în ispitã. Pe ultima silabã a cuvântului amin aud vocea de bas a cãlugãrului. Calmã, liniºtitoare. Deschid ochii. Padre Ildefonso ºade în pi-

143

Radu Ilarion Munteanu cioare între mine ºi jungla din faþa ferestrei. Abia acum semnificaþia cuvintelor ajunge la mintea mea. Abia acum sesizez o umbrã de ironie sub calmul liniºtitor. Nu-mi oferi un scaun, tinere? Aici nu mã putea prinde nicicum pe picior greºit. Eram demult deprins sã servesc replici ca ºi cum aº fi sigur pe mine, chiar tremurând pe dinlãuntru. V-aº oferi ºi o canã cu lapte acru, padre, dar mi-e teamã cã forma în care se gãseºte acum s-ar putea sã nu vã fie pe gustul sfinþiei tale. În anumite limite, tot ce poþi beat u, tinere, pot ºi eu, îºi regãsi tonul sfãtos, din care ironia fusese filtratã, bunul cãlugãr. Padre, eu la ora asta beau o bãuturã cu care nu cred cã sunteþi cu totul neobiºnuit, o infuzie de Hypericum perforatum, laptelui acru recomandabil mie de urmaºii lui Michel de nostre Dame îi va veni rândul puþin mai târziu. Nu te osteni degeaba, fiule, le poþi spune medicilor medici. ªtiu cã nu-s urmaºii familiei Florentine. ªi nici ai medicului Caterinei. Sunt urmaºii unui grec, Hyppokrates. Originar dintr-o insulã egeeanã, fiule. Kos, sfinþia ta, ºtiu. Fiule, n-am tot timpul din lume ºi dacã ne vom tot învârti în jurul degetului mic nu ajungem la motivul vizitei mele. Nu sunt fantomã, nu trebuie sã dispar la miezul nopþii. Dar nu pot dilate timpul, nu-þi pot oferi un accelerator de timp subiectiv. Dar, cum sã-þi spun, în urma unor, hm, conciliabule de care nici nu trebuie sã ºtii dar nici nu-þi sunt de neimaginat, sunt limitat de apariþia pe boltã a primei stele. Suntem pe acelaºi fus orar cu þara unde evenimentul ãsta marcheazã începutul shabbatului. Iar eu, ca iezuit, sunt þinut sã respect codul celor de la care, vrând-nevrând, nu numai doctrina pe care o practic ºi o pãzesc cu strãºnicie, dar însãºi persoana Mântuitorului purcede. Nu putem trece peste asta ºi, iatã, soarele mai are exact 2.71 diametre pânã ce va trece sub orizont. Sã trecem la subiect, fiule. Dar, înainte de orice, sã evitãm orice confuzie. Cine crezi tu cã sunt? Întrebat abrupt nu mai sunt aºa de sigur. Cãci nu v-am mai vãzut, padre. ªi asemãnarea somatic, facialã, cu personajul literar descris de autor e relativã. Mai degrabã un inefabil, intuitiv, dar mai degrabã instinctual, îmi spune cã sunteþi Padre Ildefonso de societate Jesu. Cel care a descifrat natura personajului don Juan Tenorio, dezvãluindu-i secretul: ilustrul seducãtor fusese… impotent. Un personaj literar care lucreaza asupra altui personaj literar. Când am citit prima datã, cu zeci de ani în urmã, schiþa lui Èapek, habar n-aveam de aceastã viaþã secretã a personajelor, iar când am aflat de ea* uitasem de Cartea apocrifelor. Mai exact, rãmãsese una din cãrþile mele de cãpãtâi, dar nu fãcusem conexiunea. A fãcut-o instinctul meu, între momentul în care îmi imaginam cã discut cu sfinþia ta ºi cel present, câd ai apãrut, habar n-am cum. Dar ºtiu cã nu eºti produsul imaginaþiei mele. Se pare cã repetam,

144

Preludiu fãrã sã mi-o fi propus, experienþa naratorului din proza citatã. Dar fãrã a avea motivarea aceluia, fãrã a fi fost implicat prin ceva, un act fizic, precum cronicile de fotbal ale aceluia, element care-l adusese pe personajul lui Eugen Barbu în faþa lui, la terasa ce pãrea extrasã direct din roman. Dar dacã nu-l chemasem eu însumi pe cãlugãrul iezuit, apariþia acestuia trebuia sã aibã un motiv. N-aveam decât sã aºtept sã-l aflu. Bãtrânul sorbi iaurtul de bãut, cu bifidus, turnat din ambalajul de PCV într-o ulcicã de pãmânt ars, pe care avui inspiraþia s-o pescuiesc dintr-un bãruleþ inserat în rafturile bibliotecii, apoi îºi vîrî mâinile descãrnate printre faldurile rasei uluitor de albe, scoase o terfeloagã îngãlbenitã de vreme, ce pãrea gata de a se descompune în petice, o netezi grijuliu cu muchia palmei ºi mi-o întinse. Pãrea a fi partea de sus a unei prime pagini de manuscris, în francezã. Titlul mã ºocã: L’Arcturienne. Scris cu litere aplecate. ªcolãreºti. Dedesupt, cu litere mai mici: par Jaume… ºi hârtia era ruptã în dreptul numelui. Interesant, prenumele autorului era scris, tot de mânã, dar cu litere aproape drepte. Ceva mai jos, cu litere mai mici, tot aplecate, ceva ce pãrea o dedicaþie: À ma bien aimeé Carmen, la belle, misterieuse et inoubliable arcturienne, avec la mélancholique joie de mon âme ecorché. N-am gustat niciodatã telenovelele, peltelele ºi alte produse literare siropoase. Mã gândii cã bãtrânul iezuit n-avea cum sã nu ºtie asta. În particular cã n-aº fi deloc tentat sã citesc o poveste care sã înceapã cu o dedicaþie aºa de autocompãtimitoare. Ceva îmi dãdea cu virgulã. Când ridicai spre oaspete o privire scepticã, avui de înfruntat ochii ironici, sfredelitori, negri, sub sprâncenele groase ca o mustaþã de cavalerist. Procesul meu de gândire pãrea transparent. Bãtrânul aºtepta sã gãsesc singur soluþia, rostul prezenþei lui cu petecul acela de hârtie friabilã, nu îngãlbenitã, ci de culoarea oaselor lustruite. Aveam în faþã o cutie cu piese de puzzle, fãrã desen ºi trebuia sã le articulez, pentru a gãsi singur tabloul. ªi atunci Z încercã sã înþeleagã totul, singur, gândindu-se. Iar asta i-a fost fatal. Fraza îmi zumzãia în urechile minþii. ªtiam de unde vine ºi, dupã un minut de effort mental intens îmi picã o fisã mare. De un dolar gãurit. De argint. Mintea mea scosese la suprafaþã citatul din lene. Din inerþie. Sã mã avertizeze cã efortul de a o biciui în urmãrirea jocului de puzzle mi-ar putea dãuna. Ce prostie! Dar însãºi prezenþa iezuitului dovedea încredere. Nu a lui, era ºi el o piesã, un mesager. La urma urmei nici nu conteazã a cui agent era. Important e cã-mi tranmsisese mai multe mesaje, între care cel mai important era creditul de care mã bucuram. În nuvela despre Moºa Mariancovici, rostul autorului narator era sã-l elibereze pe nefericitul personaj, resuscitat din bibliotecã de folosirea

145

Radu Ilarion Munteanu numelui sãu ca pseudonim, culmea, pentru o serie de cronici de fotbal. Sã-i redea liniºtea. Jucând, toutes proportion gardées, rolul lui Horatio. Sã dea de ºtire. Ceea ce personajul însuºi înþelesese cã i se întâmpla. Rolul meu avea sã fie mult mai greu. Trebuia sã încep prin a-mi reprezenta o situaþie ºi abia apoi sã vãd ce mi se cerea sã fac cu ea. Ce se presupune cã aº avea de fãcut, padre? Sper cã aveþi cel puþin o parte importantã a documentului. ªtiam deja cã nu voi mai cãpãta nimic peste acea jumãtate de paginã de manuscris, cuprinzând untitlu, un nume de autor ºi o dedicaþie mai mult sau mai puþin lacrimogenã. Dar mesagerul trebuia provocat sã-ºi descarce tolba. Chiar ºtiind cã n-o va face. Sau cã nu va face nimic mai mult decât un minim care sã mã provoace pe mine sã fac ceva. Sã tragic concluzia logicã din toate elementele, începând cu faptul de a fi început prin a-þi imagina cã vorbeºti cu mine, urmând cu prezenþa mea aici, conºtientizând cã nu sunt o entitate care rãspunde unei invocãri, deci apariþia mea nu e rezultatul magiei. De altfel nici nu eºti capabil de magie. Raþionamentul tãu ca nu sunt un sfânt, deci nu puteam rãspunde unei rugãciuni, pe care nici nu ºtii s-o scandezi are ºi nu are sens. Nu poþi ignora evidenþa cã am apãrut în spaþiul tãu intim, de lucru, de regãsire chiar, de îndatã de ai spus Tatãl nostru. ªtii deja bine ºi ºtim amândoi de unde ºtii, cã acest text nu e o rugãciune în sens strict, dar e un cod care deschide canale de comunicare pe care tu le numeºti, pe limba ta, parafizice ºi n-are importanþã cum se numesc în lumea mea. ªtiu, padre, de unde ºtiu, murmurai. De la sora mea de steaua lui David, fie sufletul ei în paza nemãrginitei bunãvoinþe a lui Alla’. Poþi spune Dumnezeu, fiule. Pot, padre, numai faþã de ea, de aceastã sorã a mea, care continuã sã trãiascã deoarece un numãr de apropiaþi n-o uitã, numai faþã de ea îl chem. Pe Atotputernicul cu numele dat de musulmani. Era una din manifestãrile humorului ei de evreicã atipicã. Dar sã revenim, ai spus cã nu ai prea mult timp. Uite, soarele se ascunde deja dupã cladirile din zare, pânã la orizont nu mai are mult. Coroborând elementele asupra cãrora mi-ai atras atenþia tot nu rezultã dacã mai ai sau nu, completã sau incompletã, povestea acestui Jaume. Gândeºte, fiule. Rãspunsul la întrebare va rezulta din ce vei fi gândit. Padre, nu te mai recunosc. Confruntarea ta, nu atât cu personajul lui Tirso de Molina, devenit symbol, cât cu rigidul confesor de provincie nu fusese decât ocazia de a exprima sintetic o temã de meditaþie despre care îi mãrturisiseºi chiar eroului moribund cã te preocupase. Aveai totul în minte ºi în suflet încã înainte ca autorul schiþei, Karel Èapek sã te introducã în scenã. În timp ce povestea asta tocmai ai început prin a mãrturisi cã povestea lui Jaume e singura cãreia nu i-ai

146

Preludiu gãsit soluþia. Ceea ce explicã prezenþa sfinþiei tale aici, tatãl nostru n-a fãcut decât sã regleze optica, ºarful imaginii 3D. Dar dacã n-ai dezlegat misterul, înseamnã cã ºtii povestea. Dacã mi-ai arãtat o jumãtate de filã cu titlul, autorul ºi dedicaþia, înseamnã douã lucruri: ºtii povestea, ºi crezi cã are în ea ceva inexplicabil, mai dificil de pãtruns decât falsa faimã a lui don Juan ºi mai ºtii cã aici, în aceastã jumãtate de paginã e cel puþin o cheie, dacã nu chiar cheia. Continuã sã raþionezi, fiule. Hm... O cheie sau cheia... tragi de timp cu povestea. O ºtii, dar fie üntârzii sã mi-o spui, fie chiar eviþi. Mã tragi cãtre petecul de hârtie... ia stai... nu-i imposibil sã vrei sã-mi sugerezi cã ceea ce-mi ceri, sã te ajut sã lãmureºti misterul poveºtii, sau chiar sã-l gãsesc în locul tãu, mi-ar ºedea în puteri sã fac fãrã a-mi spune povestea. Atenþie, nu indepdendnet d epoveste, ci fãrã sã mi-o spui. Ar însemna fie cã deducerea poveºtii, sau mãcar a ceva din ea, duce la rezolvarea misterului, fie povestea ºi misterul ei se dezvãluie simultan, pe baza informaþiilor pe care le am deja. Dar în ambele variante diferenþa e între noi doi: sfinþia ta, o ficþiune, un personaj literar, dar cu o putere mentalã definitã ca atare mult mai mare ca a mea ºi, ca ficþiune, poate cu o putere dindefinitã ºi eu, un simplu om, nici prea deºtept, nici prea prost. Dar destul de obiºnuit cu ficþiunea. Stai, fiule, nu te grãbi, þi-a scãpat un amãnunt. Important. Ca personaj de ficþiune nu pot avea resurse infinite. Sunt condiþionat de concepþia autorului care m-a creat ºi nu-mi pot depãºi prea mult standardul proiectat. Apoi, la ce þi-aº mai fi cerut ajutorul? Continuã. Daaaa, sã continuãm. Ce am eu ºi n-are sfinþia ta? Când aparent toate ºansele sunt de partea ta. Daaaaa. Doamneee! Dar mi-ai dat soluþia, padre! Cu ce seamãnã un personaj literar? Chiar unul supus efectului Moºa, cum îl numise autorulo acelei nuvele. Evrika! Seamãnã cu un robot. Doar autorul care te-a creat e inventatorul cuvântului robot, cum de nu m-am gândit mai iute? În ce sens? În sensul cã nu-ºi poate depãºi prea mult limitele preproiectate. Mai puternic decât omul în aceste limite, dar lipsit de flexibilitatea practic nelimitatã a unui om antrenat. Capabil de adaptare la situaþii în care un personaj se simte stigherit, iar un robot e neajutorat. Deci drama lui Jaume trebuie sã fie de o naturã îndeajuns de diferitã de a lui don Juan. Dar trebuie ºi sã aibã cevaceva în comun. Altfel ai fi rãmas sã te odihneºti între paginile Cãrþii apocrifelor, oricâþi cititori ai fi încântat, oricâþi critici ai fi pus la murat. Înþelepciunea unui iezuit e deasupra multor categorii de înþelepþi, dar nu trece dincolo de problemele naturii umane. Sigur, ai sã-mi aminteºti cã un conciliu iezuit a calculate, cu mijloace de observare precarã a cerului, cele 10 zile cu care calendarul iulian rãmãsese în urmã în mai bine

147

Radu Ilarion Munteanu de 16 secole, voi eraþi la sfârºitul secolului XVI crema matematicienilor, deºi Gerolamo Cardano publicase cu 47 ani înainte soluþiile iraþionale ale ecuaþiilor de gradul 3, mitocosite de Scipione da Ferro si Niccolo Tartaglia. Dar, sfinþia ta, reforma calendarului era o problemã economicã, ergo una social. Adicã tot umanã. Pe când ecuaþiile italienilor erau cu cel puþin o treaptã mai abstracte. Daaaa. Deci ceea ce te incomodeazã la povestea lui Jaume, pe care sfinþia ta o cunoaºte ºi eu nu, e de naturã extraumanã. Fãrã sã vreau, mã destinsei. Puþin. Simþeam cã atinsesem un aliniat strategic al campaniei. Regulile tacticii îmi cereau sã-mi consolidez poziþia, sã-mi pregãtesc urmãtorii paºi, sã-mi adun, sã-mi organizeze resursele. Câteva secunde fui prea ocupat cu evaluarea propriei poziþii ca sã-l privesc pe bunul cãlugãr. Când ridicai ochii, el îºi feri privirea. Atunci simþii cã în acele câteva secunde mã privise intens. Nu reuºise, în ciuda antrenamentului, sã coboare obloanele pleoapelor îndeajuns de iute ca sã nu bãnui fulgerul. Dar destinderea nu mai avea cum s-o ascundã. Tãcurãm câteva minute. Nu era un moment de odihnã, ci acea pândã reciprocã a cicliºtilor de velodrom, în cursa de vitezã, când rãmân ambii, uneori, minute ºin ºir, sur place. Înainte ca unul sã declanºeze sprintul fulgurant. Cu un calm deja studiat, iezuitul, cu mâinile una peste alta, ca ºi cum s-ar fi sprijinit pe un toiag invizibil, aruncã vorba, precum un atout pe masã: continuã, tinere. M-am simþit ca Patton, la câteva zeci de kilometric de Rin, în toamna lui paº’patru, rãmas fãrã benzinã. Am înghiþit în sec ºi am continuat: Sã venim la petecul de hârtie, singurul lucru concret. Ce avem aici? Un titlu care sunã cosmic ºi un nume de autor care sunã catalan. Oricum mediteranean. Ceea ce ar putea explica tonul elegiac, ca sã folosim, sfinþia ta, un eufemism (aici schimbarãm zâmbete cu fineþe). Dar nu vãd legãtura între un nume cosmic ºi unul mediteranean. Unde ai mai întâlnit forma Jaume, tinere? Numai în Catalunya? ªtiu eu? Nu prea mã pricep la subtilitãþi lingvistice. Catalana seamãnã mai mult decât orice limbã romanicã cu ceea ce era latina vulgarã. Dincolo de Pirinei e un amestec de dialecte, termenul generic e occitanã. Langue d’oc, provensalã... Dar, sfinþia ta, avem mijloace pe care voi nu le cunoºteaþi. ªi vorbind, butonam. Am noroc, dau de un website cu nume provensale. Ia’n-tã-tã! Ce vãd? Jaume se poartã ºi pe valea Rhonului. Habar n-aveam. Dar… Arcturiana… apoi un nume provensal… urechea mea muzicalã prinde o sonoritate. Arc-tu-ri-a-na. sunã ca Ar-le-zi-a-na. fata din Arles. Preludiul suitei lui Bizet îmi explodeazã în ambele urechi, Neghiniþã ºi Gimminy fie dorm în papuci, fie sunt în tamjã cu iezuitul. Undeva aici e legãtura, dar care sã fie? Continui

148

Preludiu sã butonez. Aºa aflu cã piesa muzicalã a ilustrat muzical o piesã omonimã. Scrisã dupã o nuvelã tot omonimã, care face parte din culegerea Scrisori din moara mea. Alphonse Daudet. Pãrintele celebrului Tartarin din Tarascon. Care n-a scris decât despre Provenþa. Gãsesc ambele texte în biblioteci online. Citesc lacom, uitând de cãlugãr, plonjat adânc. O poveste de dragoste. Tragic, dar relatatã cu naturaleþe… Uitasem de apus. Cerul e aproape negru. Padre Ildefonso de societate Jesu zâmbeºte cumva absent. Priveºte cerul. Lunã plinã, stelele mai întârzie puþin. Nu mult. Tinere, te-ai apropiat mai mult decât mã aºteptam, dar eºti departe. Nu, nu am textul ºi nu cunosc povestea. Ai intuit perfect cã, dacã aº fi cunoscut-o, rãmânea posibil sã n-o înþeleg. Tocmai deoarece numele cosmic mã deruteazã. Pare a introduce un element extrauman ºi e adevãrat cã nu înþeleg. Dar mai ales tu, tinere, nu înþelegi propriul rol în dezlegarea misterului. Pune mâna ºi continuã povestea, începând cu primul rând de dupã dedicaþie. Diferenþa de informaþie datoratã diferenþei de epocã, atenþie, ºi faþã de epoca mea ºi a lui don Juan Tenorio, dar ºi faþã de epoca lui Karel Èapek, inventatorul cuvântului robot ºi al Fabricii de absolut, are ºansa sã compenseze puterea de pãtrundere a unui iezuit. Povestea, cu mijloacele tale, care sã suporte perfect titlul Arcturiana, sã fie legatã cumva de drama culeasã de scriitorul provensal ºi sã rãspundã dedicaþiei. Pe care te-aº ruga sã-mi faci hatârul de a o citi în esenþa ei, pentru a n-o mai resimþi ca doar sentimentalã. Aºadar: À ma bien aimeé Carmen, la belle, misterieuse et inoubliable arcturienne, avec la mélancholique joie de mon âme ecorché. Sfinþia ta, pot eu sã nu accept provocarea? Dar mai e un singur amãnunt. De ce-mi spui senhor Allegro? Sfinþia ta e spaniol, în fine, Castilian, nu portughez. Hm, tinere, eºti subtil, nu întrebi ce eºti curios sã afli. E simplu. Am tradus pur ºi simplu cele douã componente ale numelui tãu. Cel care va apãrea pe coperta cãrþii al cãrei prin capitol tocmai s-a încheiat cu aceastã dedicaþie. Pe care va trebui s-o explici.

149

Proza

Cornel Nistea

Ea ºi romanul

Toatã sãptãmâna am trudit la romanul meu. Problema e cã tocmai am ajuns într-un impas. Unele personaje au luat-o razna, nu vor sã mã mai asculte. Întâlnesc acolo o lume nouã de care nu prea am habar. Fac acum cunoºtinþã pentru prima datã cu ea, pentru cã ele, personajele, au început sã fie altfel decât sunt eu. Desigur, am nevoie de timp sã mã acomodez cu ele, ca mai apoi sã încerc din nou sã le dirijez. Eram uºor iritat, când a sunat ea. — Alo, mai exiºti? Te-ai ascuns în cãmãruþa ta de la etajul opt ºi nu mai vrei sã ºtii de mine. — Salut, iubito. Ce bine-mi pare cã mã suni. Sunt uºor derutat, iar tu mã vei ajuta sã rezolv o dilemã. Personajele mele din roman au început sã nu mã mai asculte. Nu ºtiu ce sã mã mai fac cu ele. — ªtii ceva? Asta mi-ai spus-o ºi sãptãmâna trecutã, ba ºi-n cealaltã. Ai gãsit un pretext nu chiar onest sã amâi la nesfârºit întâlnirile noastre la care altãdatã þineai atât de mult. În ultima vreme mã laºi mereu singurã. Ai început sã mã neglijezi… — Nu, draga mea. Te iubesc mult, mi-e dor de tine, dar acum lucrez la romanul ãsta… Am scris toatã ziua. Dacã mã iubeºti cu adevãrat, ar trebui sã iubeºti ºi ceea ce fac eu. — Te admir ºi te preþuiesc pentru ce faci tu, cã scrii, dar asta nu înseamnã sã mã neglijezi în felul ãsta. — Exagerezi ca de obicei. Îþi place sã exagerezi, asta e… Dupã câteva minute de tãcere, pe când credeam cã a închis telefonul, cum mai fãcuse ºi altãdatã, am auzit-o plângând. Îmi plãcea plânsul ei, care uneori seamãnã cu al unui copil cãruia i-ai refuzat un hatâr. Trebuia s-o liniºtesc cumva ºi nu ºtiam cum.

150

Ea ºi romanul — Iubito, nu face asta. Plânsul tãu mã întristezã. Uite, termin de scris capitolul ãsta, tocmai sunt pe final ºi voi veni la tine sã te vãd. Scântecele ei au devenit tot mai pronunþate. — Ascultã-mã cu atenþie, scumpa mea. Mi-eºti dragã, mi-e dor de tine… — Eºti un ticãlos, Pompiliu. ªtiai cã eºti un ticãlos? De când scrii la romanul ãsta, pentru tine nu mai exist. — Te înºeli foarte tare. Tot ce-am scris în ultima vreme e inspirat din iubirea noastrã… — Mã minþi! ªtiu sigur cã mã minþi ºi asta mã sperie cel mai tare. Nu înþeleg de ce mã faci sã sufãr… De ce taci? Fã un efort din sinceritate ºi spune-mi cã totul n-a fost decât o minciunã, cã nu ºtii din ce motive mi-ai creat iluzia cã ne iubim. — Gândeºti cu totul fals. Iubirea se nãruie când apare suspiciunea. Gelozia ºi neîncrederea sunt ucigãtoare. A tãcut iar. Nu-i mai auzeam plânsul. Asta putea fi ºi bine, ºi rãu. — De ce taci? Mai spune ceva. Ce-ai mai fãcut sãptãmâna asta? — N-am fãcut nimic. Te-am aºteptat aici searã de searã ºi n-ai venit. Dragostea noastrã se pare cã a eºuat ºi nu ºtiu de ce. Mã întrebi ce-am fãcut? Aº fi vrut sã iubesc, dar iubirea îmi e refuzatã. Pompiliu, sunt femeie, am treizeci de ani, iar tu, în loc sã vii aici, scrii romane… — Va fi romanul vieþii mele. Þi-am mai spus asta. — Minciuna aceasta mi-ai spus-o ºi altãdatã. La scrierea fiecãrui roman din cele zece mi-ai spus aceeaºi poveste. — Nu, nu, acum e ceva foarte serios. Am probleme cu personajele… — Dragul meu, eu zic s-o lãsãm baltã. M-am sãturat sã-mi furnizezi la nesfârºit iluzii. — Vorbeºti de parcã n-am fi trãit mereu în pasiune. Þi-am oferit de fiecare datã toatã iubirea mea. — Mã minþi iar. Tu îþi iubeºti doar romanul ãsta, la care scrii, în sufletul tãu nu mai e loc ºi pentru mine. De ce nu ai curajul sã recunoºti asta. — Exagerezi din nou. Nimic trainic nu se poate întâmpla în lumea asta fãrã iubire. — E frumos ce-mi spui, pare sã fie o replicã a unui personaj din noul tãu roman, o declaraþie de dragoste… — Nu fi rea. Asta am simþit tot timpul de când suntem împreunã. — De când nu ne mai vedem, de când mã neglijezi. Am încercat din nou s-o asigur de iubirea mea, însã ea îi dãdea înainte cu varianta ei.

151

Cornel Nistea — S-a terminat, Pompiliu, prea þi-ai cultivat orgoliul ºi egoismul. E de ajuns. Pa! În continuare am auzit sunetul cu care receptorul a lovit furca aparatului telefonic, aºa cã am sunat-o eu. Mi s-a pãrut cã-i aud din nou plânsul. Mã dispera. — Alo, iubito, eºti acolo? Vreau sã vorbim. — De ce mai insiºti de vreme ce nu mã mai iubeºti. Cu siguranþã te-ai îndrãgostit de vreun personaj din romanul la care lucrezi…. — Eºti o neînduratã. Uite, mã îmbrac îndatã ºi-n zece minute sunt la tine. — Nu mai vreau, Pompiliu. Tu þi-ai propus de la început sã mã faci sã sufãr. — Nu-i adevãrat. Vinovatã pentru tot ce se întâmplã e doar gelozia ta, nu eu, nu romanul meu. A închis din nou telefonul, iar ultimele mele cuvinte au zburat în vãzduh. Greºisem, desigur, acordând atât de mult timp romanului ºi ei atât de puþin. Am alergat pe scãri, am traversat în goanã cartierul. Când am sosit la ea, nu mai era. Mã temeam grozav cã de data aceasta îºi va respecta ameninþarea. Þineam în egalã mãsurã la ea ºi la romanul la care scriam. Ea era soarele ºi ploaia vieþii mele. Simþeam cã mor dacã mã va pãrãsi. O zi mai târziu a sunat din nou. Ce voia oare sã-mi mai spunã? Vocea ei pãrea liniºtitã. Parcã îºi recãpãtase modulaþiile de altãdatã. — ªtii, mã simt datoare sã-þi spun încã o datã cã nu mai merge, cã nu mai pot. Regret, dar totul s-a terminat. — Draga mea, te iubesc la fel de mult ca totdeauna, fã un efort ºi nu mã urî. Doar lucrul ãsta îl mai doresc de la tine. — În ultima vreme ai devenit egoist. Tu nu mai iubeºti nimic altceva pe lume decât romanul acesta la care scrii. — Nu neg deloc ce spui. Un scriitor adevãrat îºi iubeºte dincolo de orice închipuire opera, dupã cum sunt momente în care o urãºte, pentru cã pe parcursul scrierii ei îi creeazã numeroase neplãceri, ca sã nu mai vorbim câte deziluzii încearcã… Recunosc cã în ultima vreme te-am cam neglijat. — ªi de ce trebuie sã suport eu pedeapsa asta? Numai pentru cã un personaj din romanul acesta al tãu îþi face hachiþe? — Ieri ai plecat de acasã ºi m-ai fãcut sã sufãr foarte tare. Meritam eu sã-mi faci asta? — Nu ºtiu dacã meritai sau nu, un lucru însã îmi e foarte clar. Chiar în clipa asta trebuie sã alegi: eu sau romanul tãu.

152

Ea ºi romanul — Nu prea înþeleg ce vrei sã spui. Prea eºti posesivã ºi exclusivistã. Oare unde ne va duce atitudinea asta a ta? — Dragule, iubirea este jertfã. Parcã am mai discutat cândva problema asta. — ªi se va stinge lumina ei dacã arderea e prea puternicã?… — Nu-þi cer decât sã-þi iubeºti mai puþin romanul, nimic altceva. — Cum adicã, sã renunþ la chiar viaþa mea numai pentru cã tu mã iubeºti? — Ai promis cã te muþi aici dupã ce vei termina Pasiunea din urmã ºi n-ai fãcut-o… Acum ai început un nou roman, la ce mã mai pot aºtepta? Mi-ajunge, Pompiliu. Te-am sunat sã-þi spun adio. Au trecut câteva zile ºi n-a mai sunat. Eram convins de acum cã nu mai era o glumã ce se întâmpla. Prea era furioasã pe romanul la care scriam de câteva luni încoace. Spre uimirea mea, o sãptãmânã mai târziu am vãzut-o în parc cu un bãrbat de braþ pe chiar aleea pe care ne plimbaserãm noi odinioarã. O iubeam mult, dar acum am început deodatã s-o urãsc nu atât pentru cã o vedeaam plimbndu-se cu un bãrbat de braþ, cât mai ales pentru cã personajul meu feminin din roman începuse sã-i urmeze exemplul, chestia mã dispera, m-a fãcut sã-l detest ºi asta nu era bine. O sãptãmânã mai târziu am încercat o conciliere cu ea. N-a acceptat-o ºi m-am umplut de tristeþe. Îmi pãrea atât de rãu pentru ea cã mã substituia cu un altul. Nu mai trãisem nenorocirea asta vreodatã, nu mai mergea nici romanul, în zadar briza înserãrii îmi lovea tandrã faþa. Eram dezolat, dar oare ce mai puteam face decât sã-mi pãstrez calmul ºi luciditatea, sã las personajele sã se manifeste în deplina lor libertate, ba sã accept inclusiv dureroasa substituþie. Aºa am procedat, dar tot nu mergea. Nu puteam sã-mi vãd iubita în parc cu un altul. Trãiam de acum un coºmar. Mã simþeam nu doar trãdat în ce aveam mai scump, dar de-o vreme simþeam o ºfârºealã cumplitã, cum nu mai trãisem. Mai rãu era cã nu mai scrisesem la romanul meu vreun rând de aproape douã sãptãmâni. Nu mai speram de acum sã mã caute, ba eram chiar convins cã totul se terminase. Pe când nu mai aveam nicio speranþã, a sunat ea. — Alo, mai exiºti? Ai terminat de scris romanul? — A, salut, draga mea, cât de mult mã bucur cã m-ai sunat. Ei, l-am terminat, doar þi-am spus data trecutã cã am ajuns într-un impas, personajele nu vor sã mã mai asculte, au luat-o razna. — ªi eu sunt unul dintre personajele astea ale tale? — Uite, spui tu ceva, mãcar cã nu m-am gândit pânã acum la asta, însã poate fi o variantã.

153

Cornel Nistea — ªtii ceva, am fost prieteni atâta vreme, te-am sunat ca sã-þi cer o favoare. — Ei, cu mare plãcere. — Eu sunt strãinã în oraºul ãsta, nu te am apropiat decât pe tine. Am hotãrât sã mã cãsãtoresc. Duminicã am cununia religioasã. N-ai vrea sã mã conduci tu la altar? Am rãmas siderat cu receptorul aparatului telefonic în mânã. Doamne, Dumnezeule, cum poate sã-mi facã una ca asta? La un moment dat mi s-a pãrut cã delirez. De acum eram leoarcã de transpiraþie. Sã fie oare asta lovitura ei de graþie? — Hei, ce faci acolo, de ce nu spui ceva? — Ce pot sã spun… N-ai putea gãsi totuºi pe altcineva sã te însoþeascã la altar. — Nu, m-am gândit bine, acesta este preþul trãdãrii tale. — Iubito, glumeºti, desigur, te invit mâine searã la concertul trupei Sfinx de la Ateneu. — A, nu pot sã cred. ªi personajele tale din roman le vei lãsa singure? — Of, Doamne, ce tot spui acolo! Personajele n-au decât sã mai aºtepte, dacã tot am intrat în conflict cu ele ºi nu vor sã mã mai asculte...

154

Proza

Paul Tumanian

La cafeneaua Calea Lactee Când Constantin ajunse la cafeneaua Calea Lactee seara de poezie era în plinã desfãºurare. Auzise de serile de poezie de acolo dar, în drum spre locul de întâlnire, uitase pentru moment de ele. Fãcu abstracþie de actriþa care tocmai recita în picioare în centrul ringului dintre bar ºi primele mese ocupate de clienþi ºi, neliniºtit, o cãutã din priviri pe Olga. Dar Olga nu se vedea nicãieri. Toatã lumea asculta cu atenþie. Un pian, undeva într-un colþ, cânta în surdinã. Întârziase câteva minute. Un pic iritat se aºezã la o masã liberã, cât mai departe de ring, ºi aºteptã. Nicio chelneriþã nu se apropie sã-l întrebe dacã doreºte ceva. Mai bine: i-ar fi spus cã nu doreºte nimic. Un timp ºezu cu ochii pe uºa de intrare. Apoi, pentru câteva minute îºi mutã privirea spre uºa cealaltã, care dãdea în coridorul unde se aflau toaletele. Olga nu-ºi fãcu apariþia nici dintr-acolo. Actriþa terminã de recitat ºi se înfiinþã alta, una micã ºi grãsuþã. Constantin se gândi cã aratã cu totul altfel decât Olga. Recita ceva despre fluturi, flori ºi o ciocãnitoare din adâncul pãdurii. Era greu sã te concentrezi. De undeva de-afarã venea zgomotul unui pichamãr dar pe recitatoare acel zgomot nu pãrea s-o deranjeze. Nimic nu pãrea s-o deranjeze. ...Ciocãnitoarea se muta pe-un trunchi Pãdurea îºi încorda urechea vegetalã Picoteau prigoriile în fumuri de chihlimbar... Versurile se tot repetau. Actriþa trecea de la o masã la alta, recita un vers, dupã care, aplecându-se provocatoare, întindea microfonul unui client la întâmplare. Sau poate nu la întâmplare. Iar clientul de la masã trebuia sã repete imitând cât mai fidel intonaþia actriþei. Nimeni nu se ridica la înãlþimea patosului ei melancolic dar cu toþii îºi dãdeau silinþa. Olga

155

Paul Tumanian lipsea în continuare. Constantin o vãzu deodatã pe actriþã strecurându-se în chip neaºteptat cãtre masa lui. De ce? Pentru cã îl vedea singur? Ceea ce fãcea actriþa era o invitaþie adresatã lui în public, cu siguranþa afiºatã cã totul în jurul ei, prin meritul ei ºi cu participarea tuturor, trebuia sã fie o armonie perfectã. Picoteau prigoriile în fumuri de chihlimbar... Actriþa, aplecatã spre el cu microfonul întins, purta un sarafan negru peste o bluzã albã. Pe Constantin microfonul întins cãtre el îl iritã teribil. Totuºi, cu voce joasã, înfrângându-ºi enervarea, spuse în microfon: Picoteau prigoriile... ºi simþi un dezgust apãsãtor cã fãrã voia sa îi imitase pânã ºi intonaþia vocii. ...în fumuri de chihlimbar... stãrui actriþa impunându-ºi armonia pacificatoare pânã la capãt. Toate privirile clienþilor din Calea Lactee erau îndreptate cãtre el ºi cãtre masa lui unde ºedea singur, fãrã Olga. Era cât pe-aci sã-i strige sã se ducã dracului cu prigoriile ºi cu fumurile ei de chihlimbar cu tot. Dar în loc de asta repetã docil: ...în fumuri de chihlimbar... Surprinzãtor ºi dezgustãtor, recunoscu în propria-i voce ºoapta ei melancolicã. Actriþa îi mulþumi cu o uºoarã reverenþã ºi se întoarse în ring.

Naturalia sunt turpia „Ce faþã urâtã are omul când cântã, nu þi se pare?” De fapt nu era o întrebare pe care mama mi-o adresa mie, fiindcã ea era deja edificatã în privinþa aspectului feþei omului cântãtor. Nu-i împãrtãºeam pãrerea dar totodatã eram nevoit sã recunosc cã da, într-adevãr, dacã nu auzi sunetul vocii sau faci într-un fel oarecare abstracþie de el, gura cântãreþului se schimonoseºte penibil în efortul de a cânta. Mai ales arii de operã. Venele de

156

Cinci proze la gât i se umflã sã plesneascã, ochii i se mãresc cât cepele ºi aruncã sãgeþi; încãrcate de mânie, ai zice, dacã n-ai realiza, restabilind sonorul, sau, dupã caz, lãsând, prin puterea voinþei, sunetul sã-þi atingã din nou urechile, cã de fapt cântãreþul îºi strigã iubirea înflãcãratã. Trebuia sã fii deci conºtient cã expresia feþei ºi vocea sunt de fapt inseparabile — asta era concluzia. Dar mama avea pesemne sensibilitãþi aparte, pe care nu binevoise sã mi le transmitã genetic. Aºa cã de atunci încoace, ori de câte ori vedeam spectacole de operã, nu mã puteam împiedica sã-mi îndrept atenþia asupra feþelor cântãreþilor, sã comand urechilor sã nu audã sunetul vocii ºi, într-o tãcere obþinutã printr-un exerciþiu de voinþã, sã mã minunez cât sunt de caraghioºi în efortul lor disperat de a emite sunete. Era doar un joc al imaginaþiei. Dar cât de pãgubitor! La data când mama îmi vorbea de urâþenia omului care cântã cred cã deja citisem pe undeva, poate în cãlãtoriile lui Gulliver, despre un personaj, probabil neuman (fiindcã sunt asemenea personaje în povestea lui Gulliver), care vorbea cu dispreþ de alcãtuirea omului. „Ce caraghios! denunþa acel personaj nevolnicia corpului. Când pãºeºte, omul se foloseºte doar de membrele posterioare, iar pe cele anterioare ºi le leagãnã pe lângã trup, fãrã niciun rost.” ªi, la fel ºi în privinþa asta, urmãrindu-i pe stradã pe bipezii care suntem, mã întrebam de fiecare datã dezaprobator: dacã tot nu ne folosim la mers de membrele superioare, de ce mãcar nu le þinem drepte ºi nemiºcate pe lângã corp ci le legãnãm neîncetat încoace ºi încolo? Am întâlnit apoi cârcotaºi dezamãgiþi de felul în care omul a reuºit în cele din urmã sã se înalþe în zbor. „Astãzi, ziceau ei, te urci, împreunã cu alte câteva zeci de oameni, poate chiar — mâine-poimâine, cine ºtie —, câteva sute, într-o incintã uriaºã, te aºezi în fotoliu, te legi de el cu o curea aºa cum te-ai lega la pantaloni, aºtepþi cuminte, auzi cum se pornesc sã vuiascã motoarele undeva în exterior, maºinãria se înalþã în aer, leneºã ºi greoaie, vezi în jurul tãu oameni citind ziarul sau uitându-se afarã pe niºte ochiuri de geam nu mai mari decât o clãtitã, li se aduce demâncare ºi ceva bãuturicã, dupã care îi vezi stând de vorbã înveseliþi, ba mai ºi cuibãrinduse pentru un pui de somn unii dintre ei, ºi... ªi te trezeºti la destinaþie. Asta sã fie oare împlinirea marelui vis de zbor al omului de la Icar încoace?!”... N-am înþeles! Adicã ce-ar fi vrut cârcotaºii? Musai zborul individual sã fi însemnat, dupã mintea lor, împlinirea marelui vis? Fiecare pe cont propriu? Ar fi vrut sã le creascã oamenilor aripi în spate, precum îngerilor?... Sigur cã omul n-are forþa pãsãrilor. Sigur cã nu poate sã se înalþe în aer prin forþe proprii, decât doar, cu chiu cu vai, dacã, uzând de ingeniozitatea sa, îºi adaugã niscaiva prelungiri mecanice la membre. Asta-i situaþia! N-ai ce

157

Paul Tumanian sã faci. Eu unul nu aveam nimic de obiectat la actualul mod de a zbura: cu avionul. Ceea ce nu înseamnã însã cã dezamãgirea cârcotaºilor nu mã influenþa totuºi, strecurându-mi în suflet o nouã umbrã de îndoialã cu privire la înzestrarea fizicã a omului, datã de Dumnezeu. Alþi cârcotaºi îl comparau pe om, ca putere, cu tigrul, îl comparau cu boul, îl comparau pânã ºi cu puricele. ªi ajungeau la concluzia cã, dacã ar fi fost sã se mãsoare, de exemplu, cu puricele, omul ar fi trebuit sã fie în stare sã sarã peste un bloc cu zece etaje... Dar tot nu era îndeajuns de nevolnic sãrmanul om. Trebuia sã piardã — dupã voia unora — chiar ºi ceea ce avea bun... Sigur! trebuia sã se gãseascã cineva sã observe, dezgustat, cã pânã ºi locul zãmislirii sale se plaseazã undeva între fecale ºi urinã. ªi era un mare poet acela care fãcea incriminanta ºi respingãtoarea descoperire ºi o trâmbiþa lumii întregi. Altfel spus, cu o asemenea obârºie, cum sã te mai aºtepþi ca omul sã fie o fiinþã nobilã? Dar, ca nu cumva nepoeþii sã-l judece cu prea multã asprime, declara ritos cã nu existã poezie moralã ºi poezie amoralã ci doar poezie scrisã cu talent ºi poezie scrisã fãrã talent. De parcã exista riscul ca vreunui cititor sã-i treacã prin cap sã ia drept poezie remarca sa cu privire la fecale ºi urinã. ªi fiindcã scriitorii ºi poeþii s-au dovedit de-a lungul timpului a fi mai zeloºi decât anatomiºtii în a da în vileag neîmplinirile corpului omenesc ºi ale funcþiilor sale, se gãsea, iatã, un altul sã adauge la toate mizeriile de pânã atunci monstruozitatea sexului bãrbãtesc: bãrbatul gol, matur ºi viril, stând în faþa femeii goale, obiect al atracþiei sale sexuale, cu membrul învârtoºat, arãtând — zicea scriitorul — cu nimic mai breaz decât un cuier. Dumnezeule, un cuier! Sigur, puteai s-o iei în glumã. Dar chiar ºi-aºa imaginea bãrbatului-cuier avea sã compromitã romantismul viitoarelor mele întâlniri amoroase. Avea sã-mi slãbeascã încrederea în propriu-mi corp, care nici aºa nu era prea mare. Aveam sã continui la nesfârºit jocul de-a defãimarea — fãrã voie! — a speciei umane, cãutând de-aci încolo noi ºi noi slãbiciuni ale trupului. ªi ale minþii. Asta, pe plan general. Iar pe plan personal, aveam sã-mi compromit plãcerea spectacolelor de operã, aveam sã mã îndoiesc de frãgezimea ºi de puritatea pruncilor, pânã atunci de netãgãduit; avea sã-mi fie ºi mai mare fricã de înãlþimi, aveam sã fiu încã ºi mai puþin sigur cã îmi voi putea stãvili impulsul sinucigaº de a trage brusc de volanul automobilului în plinã vitezã pe serpentine, la margine de prãpastie. ªi, mai presus de orice, aveam sã evit cu strãºnicie de-aci înainte plajele pentru nudiºti.

158

Cinci proze

În autobuz, privind pe geam Din cauza marºului de protest al sindicatelor, toate strãzile care dau în bulevardul Magheru au devenit râuri încremenite de maºini. Printre acestea, strada ªtirbei Vodã... Cam o datã la fiecare minut maºinile se pun totuºi în miºcare. Timp de câteva secunde. Dupã care încremenesc din nou. Pe fereastra autobuzului 137 se succed, pe mâna dreaptã, sacadat, Palatul Creþulescu, Ciºmigiul, Conservatorul, apoi strada Poiana Narciselor... De partea cealaltã, doar ºuvoiul de maºini nemiºcate de toate mãrcile ºi de toate culorile. Câteva însã i-au devenit însoþitoare pe o bucatã de cale, probabil pânã la strada Luteranã, unde drumul se ramificã. Dupã câteva opriri le poþi deja identifica. La fiecare dezmorþire aparentã a traficului maºinile mici accelereazã sprinten, cu o încântare iluzorie. Evadarea dureazã doar câþiva metri, dupã care autobuzul, oricât ar fi de greoi, le ajunge din urmã c-un mârâit de satisfacþie. Evadaþii s-au cuminþit. Îi recunoºti, iatã-i: un Audi bleumarin c-un tip lângã ºofer care ºade cu mâna scoasã pe fereastrã, cu o þigarã fumegând între degete, o Toyota roºie în care ºoferul þine pe volan un ziar desfãºurat larg ºi citeºte în timpul opririlor (ba poate chiar ºi între opriri), un Opel în care ºoferul, nervos, bate tactul cu degetele pe volan... Se întâmplã ºi invers, autobuzul sã parã cã a gãsit cale liberã ºi sã le-o ia maºinilor mici înainte. Spre satisfacþia cãlãtorilor. Dar care cãlãtori? Exasperaþi, aproape toþi au coborât. N-au rãmas decât vreo doi, mai rãbdãtori, aºezaþi pe scaune, ºi patru liceeni care au pus stãpânire pe spaþiul de la mijloc, rezervat persoanelor cu handicap ºi cãrucioarelor cu copii. Au ieºit de la ºcoalã, discutã relaxaþi ºi se simt la largul lor de parcã ceea ce se-ntâmplã în jur n-ar fi câtuºi de puþin treaba lor. ªi probabil nici nu este. Doar cã unul din ei îºi întoarce din întâmplare privirea spre maºinile blocate în trafic ºi rãmâne cu ochii pironiþi afarã pe geam. Între ceilalþi trei discuþia începe sã lâncezeascã. Rând pe rând îºi întorc ºi ei privirile în aceeaºi direcþie ca ºi colegul lor. Acum toþi patru privesc în tãcere, absorbiþi. Cel dintâi observã, pe un ton neutru, în contrast vãdit cu interesul care i se citeºte în ochi: — Are ciorapi negri. Nimeni nu comenteazã. Doar se uitã cu o atenþie abia disimulatã. Un Tico verde-închis a ajuns din urmã autobuzul ºi opreºte la o distanþã prudentã în urma Opel-ului. Prin ferestruica maºinuþei s-a vãzut o pereche de genunchi tineri în ciorapi negri înãlþându-se ºi coborând discret pe pedale. Apropiaþi unul de celãlalt dar nu chiar lipiþi. Tivul fustei de stofã groasã, la o palmã deasupra genunchilor, urmeazã la fel de discret jocul genunchilor. Din capul femeii de la volan nu se vede decât tãietura

159

Paul Tumanian dreaptã a pãrului negru ºi lins, bãrbia ºi, intermitent, buza de jos. Îndeajuns pentru a-i trãda vârsta tânãrã. Coloana de maºini de pe banda alãturatã autobuzului se pune brusc în miºcare ºi Tico-ul face o tentativã de evadare. Cei patru liceeni, lipiþi de geam, se uitã dezamãgiþi în urma maºinuþei. Prin geamul de la spate nu i se mai vede acum decât partea de jos a pãrului ºi mâna pe mãciulia schimbãtorului de viteze. Dar tentativa de evadare a maºinilor mici eºueazã ºi de astã datã: autobuzul se aliniazã cu fereastra mare de la mijloc la ferestruica lateralã a maºinuþei. Cei patru bãieþi pot sã se bucure din nou de priveliºte. Genunchii tineri joacã dulce pe pedale, mâna ei albã aºteaptã pe mãciulie urmãtorul prilej de a schimba vitezele. Liceenii ºi-au aruncat unul altuia, discret, o privire triumfãtoare. În definitiv, cu cât ar putea fi ea mai în vârstã decât ei? Zece ani? Sau chiar mai puþin? — Poate îºi agaþã ciorapii, încearcã cel care a observat-o primul. — În ce sã ºi-i agaþe? replicã unul din ceilalþi. Cu toþii se gândesc cã într-adevãr e puþin probabil sã existe ceva þepos în jurul genunchilor ei tineri. Dar ciorapii, ehei! sunt un lucru pe care niciunul din ei n-o sã-l poarte vreodatã în viaþã. E un privilegiu al femeilor. ªi ei îl regretã. Ciorapii ei negri care se muleazã în jos pe gambã... Dar în sus, dumnezeule! pe ce se muleazã? ªi pânã cât de sus? Dar tinerei femei pare sã nu-i pese de toate astea. Are abilitatea sã schimbe vitezele, sã apese pe ambreiaj ºi pe frânã, sã menþinã maºinuþa ei demodatã (dar perfect funcþionalã) în rând cu maºinile mari ºi puternice care o premerg ºi o taloneazã. O diferenþã de zece ani?... Nu se ºtie niciodatã... În sfârºit coloana ajunge în dreptul Bisericii Luterane. Autobuzul cârmeºte greoi spre stânga, pe strada Luteranã, în timp ce Tico-ul cu ciorapi negri mulaþi pe genunchi tineri de femeie þâºneºte, eliberat, în sus pe strada ªtirbei Vodã, cãtre hotelul Hilton–Athénée Palace.

Vernisaj Nu singura preocupare dar, oricum, una din preocupãri, pentru Emilian, la fel ca ºi cu ocazia altor vernisaje, era aceea cã înãuntru era întotdeauna singur. Nu reuºea niciodatã sã convingã pe cineva sã-l însoþeascã. Lumea manifesta indiferenþã faþã de arte. La fel s-a întâmplat ºi de data asta. Emilian a intrat singur la vernisajul expoziþiei sculptorului Corneliu Negoi, de la galeria UnicArt de pe Calea Victoriei. Orice vernisaj este o festivitate, aºa cã e de dorit sã vii — nu-i aºa?

160

Cinci proze — cu o anumitã stare de spirit. Nu cã trebuie neapãrat sã schimbi o impresie cu cineva de lângã tine... Deºi, da, sigur, poate fi ºi asta. Dar mãcar sã simþi cã cineva care îþi este apropiat sau mãcar cunoscut, priveºte exponatele lângã umãrul tãu ºi sã-i poþi ºopti cã urãºti cuvântul exponate, iar el sã-þi rãspundã ºoptindu-þi la rândul lui la ureche cã în definitiv nu denumirea conteazã ci vibraþia pe care þi-o transmit acele exponate. Iar dacã discuþia ar fi continuat sau s-ar fi oprit aici (cel mai probabil) era o chestiune secundarã. Ca niciodatã, încãperea era deja, cu destul timp înainte de ora anunþatã, aproape plinã de vizitatori, ºi încã mai veneau. Uºa se deschidea la fiecare minut ºi feþe noi ºi necunoscute descindeau venind din frigul de afarã ºi încercau sã se acomodeze cu ambianþa, asta însemnând o primã diagnosticare a atmosferei din salã, o luare la cunoºtinþã de prezenþa unor persoane cunoscute sau necunoscute dar de o oarecare notorietate, sã zicem. Pe mãsurã ce intrau, Emilian le studia cu interes fizionomiile ºi constata cât era de diversã paleta de expresii pe care le întâlnea. Unii nuºi ascundeau încântarea de a fi acolo ºi se putea presupune cu uºurinþã cã trãiserã acea încântare înainte chiar de a fi pãºit pragul galeriei. Iar ceea ce întâlneau aici înãuntru pãrea sã nu facã altceva decât sã le confirme motivele de încântare avute dinainte. Cu alte cuvinte, veneau montaþi pentru a se delecta. Ceea ce nu era deloc rãu. Încântarea acestora persista dupã trecerea pragului, se hrãnea din încântarea cititã pe feþele cunoscuþilor prezenþi la vernisaj, cu care schimbau priviri aprobative ºi amicale, li se transmitea acestora, dar sfârºea prin se dilua într-o oarecare mãsurã pentru cã atmosfera din salã nu putea fi decât una, aceea de confort nobil ºi reþinut în comuniune cu toatã suflarea dinãuntru, în prezenþa spiritului artei... Alþii îºi aduceau de acasã blazarea profesionistã fãuritã de-a lungul multor ani, dar o umbrã de înviorare le colora un pic obrajii sufletului, parcã fãrã voia lor, dupã câteva minute petrecute printre aceºti connaisseurs. Intrau persoane de sex bãrbãtesc purtând paltoane lungi pânã la cãlcâie (aproape), în pas cu moda, la gât cu ºaluri de asemenea lungi pânã cãtre poala paltonului, în culori vii (alþii, mai rãuvoitori, le-ar fi numit þipãtoare), înnodate peste rever, sau alte persoane, tot de sex bãrbãtesc, care nu purtau ºal defel, expunându-ºi tinereºte, la frigul de-afarã, pieptul neprotejat decât de piepþii subþiri ai unei cãmãºi albe ºi de o cravatã, sau nici mãcar atât, doar de un guler descheiat, fãrã niciun fel de cravatã... Toþi bãrbaþii aceia care continuau sã intre, acum mai des chiar decât la fiecare minut o datã, erau, în marea lor majoritate, aproape inexplicabil, foarte înalþi. La fel ºi cele mai multe din femeile care îi însoþeau. Parte din

161

Paul Tumanian acei vizitatori se opreau în preajma lui Emilian ºi îi obturau vederea spre masa de la perete, unde Corneliu Negoi putea fi vãzut stând de vorbã cu o femeie elegantã, între douã vârste, custodele galeriei, ºi o altã femeie, ceva mai tânãrã, ambele îndreptând asupra sculptorului efluvii de entuziasm artistic în ambalajul cunoscut al admiraþiei lor personale fãrã limitã. Ochi strãlucitori, ºi râs, ºi danturã albã, ºi iar ochi strãlucitori, ºi cascade de cuvinte entuziaste, încât parcã nu te mai sãturai sã le urmãreºti vivacitatea. Admiraþie la care sculptorul pãrea a fi imun, limitându-se la o politeþe oarecum distantã. Dar era oare posibil sã crezi cã toatã acea atenþie plinã de luminã îl lãsa cu adevãrat indiferent?... Deci nu era chip sã ai vedere neîngrãditã spre masa lângã care stãtea sculptorul, aºa cã Emilian încercã sã-ºi gãseascã un alt loc strecurându-se printre vizitatori (pe dupã spinãrile lor masive ºi înalte) care nu-i dãdeau nicio atenþie, absorbiþi cu toþii de grupuleþele a cãror parte erau. De îndatã însã ce reuºi sã-ºi gãseascã alt loc, alþi vizitatori înalþi se interpuserã, desigur fãrã premeditare, între el ºi masa de unde aveau sã izvodeascã foarte curând discursurile de prezentare. Emilian încercã sã se amuze cãutând cu privirea persoanele cele mai suspuse din galerie, vreun secretar de stat sau poate însuºi ministrul culturii ºi al cultelor, dar erau destule persoane în salã care sã poatã fi luate, judecând dupã prestanþa lor impozantã, drept asemenea notabilitãþi. Emilian îºi cãutã încã o datã un alt loc cu deschidere, de astã cu mai mult succes. Cel puþin, la prima vedere. Era clar, cei mai mulþi vizitatori se cunoºteau între ei ºi stãteau de vorbã cu o politeþe afectuoasã, cei mai înalþi aplecându-ºi capul cãtre cei mai puþin înalþi spre a-ºi arãta interesul pentru spusele interlocutorului. Politeþea binevoitoare era în elementul ei în toatã acea adunare de amatori de artã, chiar dacã se putea presupune cã grupuleþele prezente se cunoºteau în realitate destul de puþin, iar de întâlnit se întâlneau numai cu asemenea ocazii. Dar trebuie sã fi fost pentru ei plãcut chiar ºi-aºa. Emilian n-avea faþã de cine sã-ºi arate interesul, navea cu cine sã fie politicos ºi binevoitor. Ba chiar, la un moment dat, îºi zise cã pe viitor avea sã se abþinã sã participe la asemenea evenimente. Navea niciun rost. Bineînþeles cã ºi în acest nou loc se gãsirã în scurtã vreme destule persoane înalte care, deplasându-se în salã, pas cu pas, dintr-o parte întralta, în aparenþã fãrã voia lor, sã i se aºeze în faþã. ªi Emilian realizã cã de fapt nu obturarea era cea care îl deranja cel mai tare. Sala devenise de-a dreptul aglomeratã, acum când, dupã toate semnele, prima cuvântare sta sã înceapã. Vizitatorii înalþi fãceau un zid, chiar dacã nu compact, imposibil de escaladat. Ce prostie, îºi zise Emilian. Un zid!... Neºtiindu-se totuºi

162

Cinci proze mic de stat, nu reuºea sã se dumireascã de unde îi venea acea senzaþie stupidã de zid. Privi cu mai multã atenþie în jur ºi constatã cã erau destui vizitatori mai scunzi decât el. Cei înalþi însã iatã cã fãceau legea în sala galeriei. Paltoane foarte lungi, scurte foarte voluminoase, umeri foarte largi — toate astea îl întorceau pe dos. Îºi îndreptã spinarea cât putu, pânã o simþi þeapãnã ca un arac dar prin asta nu reuºi decât sã-ºi creeze un fel de miniprestanþã, fragilã ºi trecãtoare, de care cei din jur habar n-aveau. Îºi mutã privirea la lucrãri — ba nu, reveni cu obstinaþie la cuvântul exponate —, cãrora nimeni nu le dãdea deocamdatã nicio atenþie. Observã o coloanã uºor ºerpuitã, de sticlã albastrã, oarecum masivã, ºi pata albastrã, de cernealã diluatã, pe care lumina o arunca pe perete trecând prin acea coloanã. Apoi privi cea mai mare din lucrãrile — ba nu, exponatele — sculptorului, o suprafaþã întinsã, orizontalã, de sfere de sticlã roºie, de diferite mãrimi, care se atingeau ºi pe alocuri se încãlecau, la piciorul cãreia, dacã ar fi avut deschiderea necesarã, era sigur cã ar fi vãzut pe pardosealã spoturi inegale de suc de... Se gândea cu ce fruct ar fi putut compara culoarea respectivã, dar la masa luminatã (pe care n-o putea vedea) cineva îºi drese glasul ºi bãtu uºor cu creionul într-un pahar gol, cerând liniºte. ªi toatã rumoarea acelei mulþimi educate ºi disciplinate se stinse în urmãtoarele douã secunde.

În staþia terminus Autobuzul a staþionat cel puþin un sfert de orã la capãtul liniei, în soare, aproape de capãtul buclei ce trecea pe sub pasajul peste calea feratã de centurã. Strada aceea fusese cândva asfaltatã, trebuia sã fii atent ca sã vezi urmele de asfalt... Cãlãtorii au aºteptat ºi ei în staþia terminus, rãbdãtori. Cel puþin ei n-au stat în soare ci la piciorul unuia din piloni, sau peacolo printre piloni, în umbra jilavã cu miros de baltã stãtutã a pasajului ºi au ascultat indiferenþi vâjâitul maºinilor care le treceau pe deasupra capului într-un sens ºi în celãlalt, pe drumul naþional. În tot acest timp ºoferul nici nu ºi-a întors privirea spre ei. A fumat douã þigãri ºi a sporovãit, ºezând pe treapta uºii din faþã a autobuzului, cu alþi doi ºoferi care între timp ajunseserã ºi ei la capãtul liniei ºi îºi opriserã autobuzele unul în urma celuilalt, în dreptul mormanelor de gunoaie aruncate la marginea strãzii. Gunoaiele erau vechi, dospite ºi nãpãdite de bãlãrii. Stând de vorbã cu ceilalþi doi, ºoferul a avut gesturi deºucheate, asta a putut observa oricare din cãlãtori, dar n-aveau ei cãderea sã-ºi dea cu pãrerea în privinþa asta. În cele din urmã ºoferul s-a ridicat plictisit de pe treaptã, a aruncat chiºtocul

163

Paul Tumanian trimiþându-l c-un bobârnac departe în bãlãrii ºi s-a urcat într-o lehamite la volan. Motorul a pornit de la prima cheie dar bãgarea în vitezã s-a produs cu trosnituri zgomotoase de parcã niºte beþe groase s-ar fi frânt acolo înãuntru. Autobuzul s-a deplasat anevoie, legãnându-se peste hârtoape, ºi a oprit în dreptul stâlpului unde stãtea scris CFR Centurã. Cei mai mulþi dintre cãlãtori erau oameni de la þarã ºi aveau treburi în oraº. S-au bulucit sã intre ºi apoi au rãsuflat uºuraþi cã au putut sã se instaleze pe scaune dupã ce ºi-au lãsat la piciorul scaunului sarsanalele, mãnunchiurile de ºipci vechi legate cu sârmã, bidoanele, toate cele. ªi nimeni n-a protestat cã ºipcile se întindeau pe sub mai multe scaune, la marginea culoarului, sau cã sarsanalele ocupau mai mult de jumãtate din lãþimea culoarului... Gata, se ºi vedeau plecaþi, acuma da. Uºa din faþã a rãmas deschisã când ºoferul s-a opintit încã o datã sã bage în vitezã cu aceleaºi trosnituri de beþe frânte, ºi autobuzul s-a urnit cu greutate sã plece în cursã. Uºa din faþã s-a bãlãngãnit ºleampãtã, cele douã jumãtãþi pliate armonicã s-au ciocnit între ele cu zgomot de tinichea hodorogitã... Las’ sã vinã un pic de aer înãuntru, ºi-or fi zis cãlãtorii aºezaþi ceva mai în faþã vãzând uºa rãmasã deschisã. Cu toate cã aerul venea încins de cãldura de-afarã ºi plin de praf. Acuº aveau sã-nceapã sã defileze mormanele de gunoi de pe cealaltã parte a buclei, dar dupã aceea autobuzul avea sã intre pe drumul naþional îndreptându-se spre oraº... Iatã însã cã, înainte sã treacã de dugheana de la capãt de linie unde pe vremuri se vindeau merdenele, un bãtrân cu o târnã în spinare s-a trezit cã autobuzul îi pleca de sub nas. Nu se aflase printre cei ce aºteptaserã în umbra pasajului, el acuma picase, dupã ce traversase ºontâcãind liniile ferate, împiedicându-se de pietrele terasamentului. ªoferul se aplecã spre oglinda retrovizoare de afarã ºi îl urmãri cu curiozitate pe bãtrânul care alerga ºi el cum putea sã prindã autobuzul plecat în cursã dar care mergea încã destul de încet. Pentru cineva mai tânãr n-ar fi fost nicio greutate sã-l ajungã din urmã ºi sã sarã pe treaptã, mai ales cã uºa din faþã rãmãsese deschisã. Dar bãtrânul n-avea mai mult decât vioiciunea þãranului care nu se dã în lãturi de la nicio încercare atâta vreme cât mai întrezãreºte o ºansã. Mai multã vioiciune n-avea, asta era toatã... ªoferul încã nu bãgase în viteza a doua ºi continua sã se uite c-un rânjet uºor amuzat în oglinda retrovizoare. Apãsã pe frânã ºi autobuzul aproape cã se opri. Aproape. Fiindcã totuºi încã mai avea o urmã de miºcare. Bãtrânul cu târna în spinare se însufleþi de îndatã, se ºi vãzu urcat în autobuz. Cu ultimul efort, iuþi pasul. Te uitai la faþa lui ºi te întrebai: ce fel de zâmbet sã fie ãsta? Fericit cã pânã la urmã n-a scãpat totuºi autobuzul? Stânjenit cã îi face, iatã, pe toþi oamenii ãia dinãuntru, care îi erau strãini, ºi mai ales pe ºofer sã piardã

164

Cinci proze timp pentru un bãtrân nevolnic ca el? Sau zâmbetul unui copil pus pe ºotii în ciuda umbletului sãu bãtrânesc? Întinse mâna sã se apuce de barã, dar în clipa aceea ºoferul apãsã uºor pe acceleraþie. Bãtrânul cu târna în spinare rãmase iarãºi în urmã. Vreo doi tipi de la fereastrã, de pe partea lui, întoarserã capul spre el, cu o vagã curiozitate. Bãtrânul dãdu sã se lase pãgubaº, încordarea îi dispãru de pe faþã, încetini pasul rãmânând în urmã ºi ridicã mâna fãcând un semn. Ce fel de semn? Un semn cãtre ºofer sã-l aºtepte? Sau un semn de rãmas bun cãtre el ºi cãtre toþi ceilalþi cãlãtori din autobuz? Zâmbetul lui nu mai arãtã de astã datã altceva decât cã, uite, încercase ºi el ºi mãcar atâta putea spune despre el însuºi, cã fãcuse tot ce se putea face. Dar, de, n-a fost sã fie... În clipa aceea ºoferul apãsã din nou pe frânã. Speranþa bãtrânului renãscu: autobuzul era cel care avea toane, ce puteai sã te aºtepþi de la o rablã ca aia? Uite cã mergea poticnit, când mai iute, când mai încet. Iuþi pasul, alergã alþi câþiva paºi, cu sufletul la gurã, spre uºa deschisã, de astã datã degetele chiar îi atinserã bara de care urma sã se apuce, moment în care ºoferul, continuând sã-l fixeze pe bãtrân prin oglinda retrovizoare, apãsã pe acceleraþie ºi rânjetul i se lãþi pe faþã când îl vãzu rãmânând în urmã. Cãlãtorii de la geamurile de pe partea bãtrânului se înviorarã ºi îºi dãdurã coate hlizindu-se la bãtrânul ai cãrui paºi se rãreau istoviþi ºi resemnaþi, în timp ce târna i se bãlãngãnea încã în spinare. Chiar ºi cãlãtorii de pe partea din stânga a autobuzului, observând cã se întâmplã ceva pe partea cealaltã, se înãlþarã un pic de pe scaune ºi se întoarserã hohotind înveseliþi cãtre bãtrânul în iþari caraghioºi de dimie. Bãtrânul rãmãsese pe loc ºi încã se mai uita lung în urma autobuzului care se îndepãrta. Încã un pic ºi avea sã iasã la drumul naþional... Dupã toþi paºii aceia alergaþi dupã autobuz, cu genunchii moi, bãtrânul ajunsese de-acum destul de mult dincolo de dugheana unde pe vremuri se vindeau merdenele.

165

Agócs József (Ungaria) – Eu ºi camaradul meu

Proza

Boér Petér Pál*

Nuvele

Supravieþuire În cãmara familiei Kovács nimic nu mai e cum fusese odinioarã, în vremurile bune, când încã nu era nici vorbã de frigider, iar ºoarecii dinastiei Caºcaval îºi aveau asiguratã, zilnic, o masã copioasã. Acum, în miezul iernii, dinastia Caºcaval este vitregitã de soartã, numãrul membrilor ei scãzând drastic de la ºaizeci ºi opt la nouãsprezece. – Adunarea, toatã lumea! – zise încet Caºcaval cel bãtrân. – Sunteþi aici cu toþii? – Suntem – îi rãspunserã disciplinaþi. – Sper cã ºtiþi ordinea în care se va face degustarea? ªtiu cã ºtiþi; altfel nu mai apucãm primãvara ºi asta e tot ce conteazã acum. Azi cine-i la rând? – Uite, Caºcaval, ºtiu exact cã ºtii cã eu urmez – zise Duda –, dar ce rost are, au pierit deja 49 în urma degustãrilor zilnice. – Familia trebuie sã apuce primãvara, asta o ºtii ºi tu. Înainte erau provizii din belºug. Capcana metalicã o cunoºteam bine, asta nu era o problemã. Am trãit boiereºte, însã acum abia de mai e ceva de mâncare, iar omul nãscoceºte tot mai multe metode noi de a ucide. – Vezi bucata aia de lemn cu o mare bucatã de slãninã la mijloc? Sã nu-mi ziceþi mie ºoarece, dacã aia nu e o capcanã! – ªtiu! Acuºi o sã ne convingem, ai s-o încerci tu. * Boér Petér Pál e un scriitor mai aparte: paralizat de vreme îndelungatã, nu-ºi poate miºca nici mîinile, nici picioarele. Aºa cã nu are cum sã-ºi scrie textele, ci le înregistreazã, prin activare vocalã, pe hardul calculatorului. Soþia sa le transcrie, dupã care i le reciteºte. Astfel s-au nãscut ºi prozele pe care le publicãm în acest numãr al revistei.

167

Boér Petér Pál – Urraa… – Dacã azi ar fi rândul meu, aº încerca-o eu. În afarã de mama, le vine rândul la toþi. Vezi grãmada aia de grãunþe, acolo, în colþ? Femeia a pus-o ieri, mâine urmeazã s-o degust eu. Dupã lãsarea serii ºi dupã ce toatã lumea s-a culcat, pânã ºi pisica, Duda pãrãseºte gaura de ºoareci, urmãrit de o mulþime de priviri îngrijorate. Ajunge în mijlocul cãmãrii, se uitã în jur, apoi se apropie de capcanã. O studiazã temeinic, cântãreºte situaþia ºi se furiºeazã înapoi la intrarea culcuºului lor. – Hei, Caºcaval! – Spune! – E cu siguranþã o capcanã, slãnina e prinsã cu douã sfori. – Du-te ºi roade sforile. – Vorbeºti serios, Caºcaval? – Cât se poate de serios. Duda înghiþi în sec ºi renunþã la precauþii. Ca un condamnat la moarte, care priveºte pentru ultima oarã, cu mirare, o gâzã ºi mai inspirã o datã adânc din aerul proaspãt, lucruri fãcute cu naturaleþe pânã atunci, ºi Duda luã o gurã de aer, îºi roti privirile prin încãpere, rãmase un moment pe gânduri, apoi intrã hotãrât în capcanã. Adulmecã slãnina ºi studie sfoara. E timpul – îºi zise ºi, cu dinþii-i ascuþiþi, începu sã roadã sfoara. Arcul se puse în acþiune ºi începu lupta. Lupta cea din urmã. Nu mai avea nicio scãpare, însã continuã sã încerce. Asta învãþase toatã viaþa. ªi asta îl menþinuse în viaþã ºi pânã acum. Nu renunþase niciodatã! Din gaura de ºoarece, cu figuri amãrâte, familia se uita la el compãtimitor. – Spune, Caºcaval, pentru ce era nevoie de asta? – Pentru supravieþuirea noastrã. – Crezi cã Duda, care abia mai miºcã, va supravieþui? – Nu cred, sunt absolut sigur cã nu, în schimba familia, da. – O tot þii aºa, cu familia, ºi între timp vom pieri cu toþii. – Mâine voi mânca eu grãunþele. – Vezi ºi tu cã sunt neverosimil de multe. Zile întregi ne-am putea sãtura cu ele. – Atunci de ce nu le mâncãm acum? – interveni Jigãritul. – Credeam cã þi-ai dat seama cã orice hranã care apare ca din senin pentru noi, este periculoasã. Adu-þi aminte… – Nu mai enumera toþi morþii! – Gerdon, vino-n’coa! – Nu mai da ordine, ºtiu oricum cã tu eºti ºeful!

168

Nuvele – Tocmai asta voiam sã-þi spun, în caz cã se terminã cu mine, de mâine tu vei purta numele de Caºcaval. ªi te sfãtuiesc sã-þi numeºti ºi tu un urmaº… – Dar, mãi Caºcaval, adineaori încã vorbeai de supravieþuire… – De supravieþuirea familiei! Mulþi am fost, puþini am rãmas. ªi puþini vor apuca primãvara, dar dacã o apucã mãcar trei-patru, atunci familia a trecut cu bine iarna! – Mã bucur, Caºcaval, cã am avut… am… un astfel de ºef… dar pânã când…

Ultimul copac Dragi Spectatori! Ne aflãm în deºertul toxic Albastrudemetal din valea Amazonului. Puteþi vedea ceva care… dupã pãrerea mea, nici mãcar nu vã trezeºte curiozitatea. Stau aici… o clipã… sã-mi iau notiþele. Ceo fi asta? A, da: copac. Stãm deci lângã… o plantã numitã copac. Este foarte, foarte frumos acest deºert! O valoare eternã. De aceea a devenit necesarã îndepãrtarea acestei orori. Acum 150 de ani, acest ceva s-a ºi folosit, deºi nu pot sã-mi închipui la ce. Alãturi de mine se aflã un – o clipã, sã mã uit pe notiþe – aºa-numit tãietor de lemne. Un moºneag, are deja 34 de ani ºi încã nu-i pensionar! – Spuneþi-mi, dumneavoastrã ce credeþi, ce vârstã are acest… copac? – Pãi, vã rog frumos, strã-strãbunicul meu ne-ar fi putut spune doar aruncând o privire. Staþi, sã-mi iau aparatul digital de-determinarea-vârstei. O clipã, copacul ãsta sã tot aibã vreo 716 ani. – Groaznic! Nu credeþi cã e o aberaþie sã aibã o viaþã atât de lungã, orice-ar fi? ªi dumneavoastrã aveþi deja 34 de ani ºi încã nu sunteþi pensionar. – Strã-strãbunicul meu a trãit 98 de ani! – ªi strã-strãbunicul dumneavoastrã a fost tot tãietor de lemne? – Da. La 95 de ani încã mai tãia lemne. Strãbunicul meu a trãit 83, bunicul meu 62, iar tatãl meu 54. – Ce grozãvie! În familia dumneavoastrã s-a ajuns la asemenea vârste matusalemice? – Pãi, trebuie sã spun cã asta a fost demult, în condiþiile din prezent nu mai e nevoie de aºa ceva.

169

Boér Petér Pál – Pãi vedeþi! N-are niciun rost sã trãieºti atât de mult. Ce naiba þineþi în mânã? – Asta, vã rog frumos, e o secure. – Ce? – Un topor. – Pânã la urmã ce-i: secure sau topor? – Pe vremuri s-a numit ºi aºa, ºi aºa. Mã gândeam ca acum, înainte de a ieºi la pensie, sã nu folosesc unealta cu laser cu care, în 0,7 sutimi de secundã, aº putea sã tai acest copac. – Ce? A, da, tocmai despre asta facem interviul. – Mã gândeam sã folosesc unealta strã-strãbunicului meu. – Înþeleg. ªi ia spuneþi, cât o sã dureze? – Pãi, având în vedere cã e un copac foarte vechi, are diametrul pe puþin 10 metri, cred cã o sã-mi ia vreo sãptãmânã. – Vedeþi, dragi Spectatori, de ce era necesar, în vremurile de demult, sã se trãiascã atâta amar de vreme: o muncã de câteva sutimi de secundã îþi lua o sãptãmânã întreagã. – Înspãimântãtor! – Cum spuneþi? – A, nimic, a fost doar aºa, un gând. Îmi povestea odatã bunicul cum a scãpat el când a fost atacat de un rechin, ºi a spus atunci: avea înnotãtoare înspãimântãtoare, de-acolo vorba asta. – Rechin? A, dumneavoastrã vorbiþi de vremurile când apele oceanelor nu erau înspumate ºi pline de bule mirifice ºi multicolore ci erau, în mod absolut dezgustãtor, populate de vieþuitoare! Ce aberaþie! Incredibil! Imaginaþi-vã ce ar face turistul, care vrea sã meargã la plajã ºi sã îngãlbeneascã la soare, dacã n-ar putea sã sufle din apa mãrii aceste bule galben-roºietice ºi albastru-verzui, iar apa mãrii nu i-ar rãspunde, suflându-i-le înapoi. – Înþeleg, înþeleg, aºa e. – Na, atunci daþi-i bãtaie ºi tãiaþi acest… copac! Când sunteþi gata, mã întorc. Mãcar nu mai stricã peisajul ºi deºertul va arãta frumos! Iar oamenii care vor trece pe aici, sã nu uite sã-ºi aducã aparatele respiratorii, pentru cã în caz de furtunã de nisip, aici, printre dunele verzui, totul se schimbã într-atât, încât supravieþuirea devine de-a dreptul imposibilã. – ªefu’ ! Am fãcut reportajul. Dumneavoastrã mi-aþi spus sã fie un interviu profund analitic. Însã toatã tâmpenia asta n-are rost. Un interviu profund analitic dureazã pânã la 4-5 minute. Eu n-aº vrea sã irosesc atâta timp, dacã ºi Domnu’ ªef e de acord.

170

Nuvele – ªi la ce te-ai gândit? – Eu sunt de pãrere sã arãtãm chestia aia… cum îi zice… copacul, ºi pe tipul ãla ciudat. Anunþãm cã s-a tãiat ºi ultimul copac de pe Pãmânt ºi bãgãm publicitate. – Se vede cã eºti isteþ, bãiete, tu ai sã fii urmaºul meu! Câþi ani ai de fapt? – 19, Domnule. – Pãi, ai toatã viaþa înaintea ta! Cel puþin 15 ani de muncã ºi alþi câþiva de pensie. Tu o sã faci carierã la noi!

Cuib buimac – Nu râde, mãi copile, disimulându-þi rânjetul insinuant! Józsi va fi numele tãu în brigada asta! Cu cãpãþâna ta turtitã ca o turtã, cu spatele gârbovit, stai la pândã ca sã vezi unde-i rost de pomanã. Stai drept, ºtii tu, precum cucuruzul în sac, tu eºti de unul singur, nu-i de nasul tãu pomana! Carã-te, nu-mi place apropierea ta apãsãtoare, lumea asta e prea micã pentru atâþia oportuniºti. Nu te mai preface, mucosule! Nu pentru cã ai fi tu atât blajin ºi supus îþi tragi gâtul între umeri sau, dacã ai avea, coada între picioare, ci pentru cã vrei sã-mi iei postul! Dar voi fi cu ochii pe tine, cu toþi trei! Nu mã întreba cã de unde trei, o sã vezi tu, ºi pe piele vei avea ochi, nu unul, ci o mie. Sã ne ferim de-alde ãºtia! Prietene, tu vrei sã tragi scaunul de sub mine, cu mârºãvie. Dar þine minte cã ãsta-i tronul meu, ai înþeles? Acest scãunel, pe care stau – sau taburet –, zi-i cum vrei, singur mi l-am confecþionat, ciordind pentru asta o bucatã de scândurã, aºa cã nu-l cedez nimãnui! Ceea ce am obþinut, e al meu, nu-l împart cu nimeni. ªi o poziþie oricât de micã e o poziþie. Unii spun cã e o dispoziþie, dar nu e! Nu-mi pasã mie de dispoziþii, pur ºi simplu nu scot la mezat – nici mãcar teoretic –, statutul meu obþinut dând din coate. Nu-i de vânzare! Eºti tânãr, la fel de slugarnic-fãþarnic cum am fost ºi eu, umil, scump la vorbã, de parcã nimic nu te-ar afecta. Cunosc soiul ãsta… Nu cedez! Am sã fac totul ca sã dispari din preajma mea, pentru cã infectezi liniºtea teritoriului meu cu raza de trei metri. Acuma îþi dau voie sã rãmâi în picioare ºi sã te uiþi la mine cum mãnânc. Porc nesimþit ce eºti, eu nu þi-am spus sã te aºezi pe jos ºi sã-þi scoþi merindele din traistã! Ai cam sãrit peste cal! Voi avea grijã ca, începând cu ziua de mâine – dacã o mai apuc –, sã-þi punã bãieþii jugul de gât. De arat nu-i nevoie, dar mai sunt ºi multe alte corvezi. De asta eºti bun, dupã cum aº fi fost ºi eu, însã

171

Boér Petér Pál acum eu sunt bosul aici, nu uita! Prea stai tu liniºtit, cu botul pe labe, crezi cã poþi sã mã joci pe degete, dar nici vorbã, nici vorbã! – Nea Józsi, nea Józsi! Eºti cam roºu la faþã, nu mai bea atâta vodcã, ar trebui sã te duci acasã! Dai din gurã de unul singur de vreo orã. Bãieþi, ia umflaþi-l ºi depuneþi-l în faþa crâºmei! – Dacã n-ai nimic împotrivã, nea Guszti, îl zvârlu eu pe portbagajul meu de la bicicletã ºi-l împing pânã acasã. Vorbesc eu cu soacrã-sa, îl pune la punct de numa-numa! Mereu se crede un fel de ºef sau ce. Probabil cã a pierdut mult… Ei, aºa-i când eºti cãsãtorit, trebuie sã renunþi la multe. Nu-i aºa? De-aia nu mã-nsor eu! – Vrãbiuþã ce eºti, îi vinzi tu baliverne lu’ nea Guszti, huhurezul? Eu pe bune cã nu sunt însurat, în schimb tu eºti! Du-l acasã pe nenorocitul ãsta, dupã care ia-o repede la picior, cã rupe muierea sucitorul pe spinarea ta. Hai, pas alergãtor, acasã!

Metamorfoze A fost o fetiþã foarte drãgãlaºã, cu pãrul ei castaniu împletit în douã codiþe. Întreaga ei fiinþã era înveºmântatã în genele-i lungi, podoaba ochilor ei cu pupile mari. Fâlfâind din gene peste privirea-i plecatã, zâmbea fermecãtor mulþimii de Feþi-Frumoºi blonzi care, cum se face în asemenea ocazii, defilau cãlare pe cai albi înaintea ei. Nu-ºi întinse mâna pentru a primi salutul mâinilor întinse spre ea. Însã la un moment dat, pe neaºteptate, ºi-o oferi cu hotãrâre unui cãlãreþ cam plictisit ºi arogant, care nu prea-ºi dãdea silinþa s-o cucereascã ºi care, într-o clipitã, o sãltã lângã el în ºa, lãsând mascã toatã adunarea adulatoare. A trecut vremea, iar la un an dupã nunta de ºapte zile ºi ºapte nopþi s-au nãscut ºi progeniturile. Încã mai era acea apariþie, cu ochi rotunzi ºi pupile mari, înveºmântatã în superbele-i gene lungi, doar cã acum divizatã în douã. Mamã ºi soþie, soþie ºi mamã. Odatã cu apariþia primelor fire argintii din pãrul ei, i s-a mãritat una din fete, apoi s-a însurat ºi bãiatul cel mare. Când nora începuse sã-i gãteascã altfel bãiatului ei, iar ginerele pentru prima oarã n-o salutã cu „Sãru’mâna”, a început metamorfoza. Genele lungi ale ochilor cãprui cu pupile mari, care o înveºmântaserã pânã atunci, s-au scurtat. Ochii i s-au micºorat, faþa i s-a înãsprit, practic a suferit procesul invers al transformãrii unei larve în fluture. Se fãcuse soacrã! În mod cu totul surprinzãtor, devenise

172

Nuvele copia fidelã a propriei soacre, deºi încã din a doua zi a cãsniciei ºi-au dus traiul într-o permanentã controversã. Îºi chinui familia cu priviri fulgerãtoare ºi bombãneli de soacrã. ªi aspectul i se schimbase complet. Nici prietenii de odinioarã n-o mai recunoºteau, devenise o adevãratã soacrã, cum scrie la carte, încât pânã ºi bãrbatului ei începuse sã-i fie silã de ea. S-au scurs decenii. Nu chiar multe, însã douã cel puþin, când i s-a nãscut primul nepot. Rolul de soacrã s-a menþinut dar, în scurt timp, definitoriu a devenit statutul de bunicã. Drept urmare a intrat în colaps. Înainte nu-i prea pãsa de vârstã, acum însã nu se putea ignora faptul cã, devenind bunicã, a transformat-o pe soacra ei, niciodatã agreatã, în strãbunicã. Numãrul anilor nu i-a scãzut, iar ca protectoare a micuþilor gânguritori s-a fãcut o scorpie insuportabilã. Devenise o bunicã total dedicatã nepoþilor, neglijându-ºi copiii, nurorile, ginerii ºi bãrbatul. Uitase cã, în cazul ei, cel mai nesuferit lucru din partea soacrei a fost îngrãdirea relaþiei cu proprii ei copii, ea cu soþul fiind declaraþi inamicii numãrul unu ai acestora. Iar acum ºi ea fãcea la fel! Parcã am fi martorii metamorfozei fluturelui splendid în larvã, a fetei frumoase, adorate, cu inima deschisã, a nevestei, mamei, soacrei, bunicii, într-un balaur. Uneori povestea nepoþilor despre o prea-frumoasã fatã, care ºi-a risipit întreaga viaþã pe un prinþ arogant, cãlare pe cal alb. Aceastã stare a durat pânã la naºterea strãnepoþilor, dupã care a început transformarea inversã: nu-ºi mai ignora ginerii ºi nurorile, fãcuþi, la rândul lor, socrii, soacre ºi bunici, devenind din nou acea apariþie iubitoare ºi demnã de iubit, cu pãrul ca neaua, ochii mari ºi înveºmântatã în genele-i albe. (Traducere din limba maghiarã de Ildikó Gábor-Foarþã)

173

Proza

Rafik Ben Salah

Haremul în pericol1

Născut în 1948 la Moknine (Tunisia), profesor şi scriitor de naţionalitate tunisiană şi elveţiană; după o licenţă în litere la Sorbona şi o diplomă de jurnalist, se instalează în Elveţia şi lucrează în învăţământ, predând limba franceză şi istoria. Autor prolific romane şi nuvele, este apreciat de critica literară, fapt dovedit şi de premiile ce i-au fost acordate. Laureat al premiului Lipp, 1999, scriitorul este elogiat de Jacques Chessex, scriitor şi membru al juriului. Iată ce spunea criticul vis-a-vis de volumul Le Harem en peril: „Încă de la primele cuvinte cititorul este atras de această scriitură puternică şi concentrată”. După lectura celor zece povestiri ale volumului, publicat în editura L’Age d’Homme, Jacques Chessex decelează aici o formă de deschidere care îl apropie atît de Ramuz, cît şi de Gustave Roux, fini examinatori ai spaţiilor interioare. Rafik Ben Salah este un povestitor captivant, dublat de un observator implacabil. Un alt critic elveţian, Jean-Louis Kuffer, remarcă cele două componente ale talentului său: amestecul de revoltă şi vitalitatea observaţiei sale. Referindu-se la acelaşi volum, Haremul în pericol, J.LKuffer spunea în cronica sa din 24 heures: „Toate aceste istorii sunt marcate de pecetea crudă a autenticităţii, începând cu prima povestire (Viande morte Carnea moartă) a suferinţelor atroce îndurate de Selma, atinsă de o tumoare şi pe care ai săi o acuză de a fi „păcătuit” pentru că i se umflă burta. Amestec de vervă caustică şi de compasiune, acest volum este la fel de interesant din punct de vedere al limbii, care consumă fuziunea oralităţii şi a scrisului, cele două surse ale autorului fecundându-se reciproc. Retour d'exil (roman), éd. Publisud, Paris, 1987 Lettres scellées au président (roman), éd. Rousseau, Genève, 1991 La Prophétie du chameau (roman), éd. Rousseau, Genève, 1993 La femme du cousin (nuvele în germana), éd. Limmat Verlag, Zurich, 1998 Le Harem en péril (nuvele), éd. L'Âge d'Homme, Lausanne, 1999 L'Œil du frère, éd. L'Âge d'Homme, Lausanne, 2001 Récits de Tunisie, éd. L'Âge d'Homme, Lausanne, 2004 La Mort du Sid, éd. L'Âge d'Homme, Lausanne, 2005 La véritable histoire de Gayoum Ben Tell, éd. Xenia, Vevey, 2007 L'invasion des criquets de terre et autres nouvelles de la dérive ordinaire, éd. L'Âge d'Homme, Lausanne, 2009

1. Din volumul cu acelaºi titlu apãrut în 2005, Editions L’Age d’Homme, Lausanne, Suisse

174

Haremul în pericol *** Nimeni din sat nu-i acordase încredere fiului familiei Nawas, care pretindea cã-ºi va însuºi ºtiinþa ghiaurilor ºi va egala priceperea dentiºtilor occidentali. Cum, rîdea în hohote frizerul Fartas, care era în acelaºi timp bãrbier din tatã în fiu, dentist cu cleºte emerit ºi chirurg-tãietor împrejur. Cum darã? Acest începãtor urma sã piardã ºase sau ºapte ani din viaþã ca sã înveþe singura artã de a scoate dinþii oamenilor, în vreme ce el însuºi, Fartas, fãrã ajutorul vreunei ºcoli, poseda trei meserii într-una, doar prin simpla observare! Fãrã sã zdruncine voinþa familiei Nawas, aceste sarcasme ºi alte cîteva semãnarã deci îndoialã în anturajul tînãrului bacalaureat, care rãspunse rezervelor tuturor cu mândrie ºi condescendenþã ºi dispãru la sfârºitul verii, dus de Peugeot-ul de închiriat al satului.2 ªapte ani trecurã: multe lacrimi ºi numeroase rugãciuni jalonarã exilul în care se afundase viitorul doctor în medicinã dentarã. La sfîrºitul celui de-al ºaptelea an de absenþã, Nawas puse piciorul pe pãmîntul sfânt al satului. Tatãl sãu, Marzouk, îl plimbã din prãvãlie în prãvãlie, zicînd: vi-l prezint pe primul ºi unicul doctor pe care regiunea l-a produs vreodatã, haideþi, îmbrãþiºaþi-l pe doctor, în fine, înþelegeþi, pe doctorul vostru, cãci el ne aparþine nouã tuturor, servitorului vostru, în primul rând! Peste tot Nawas fu primit ca un erou. Singur, frizerul rãmase cam neîncrezãtor, declarând dupã o lungã tãcere cã era fericit de a fi secondat de acum încolo de un tînãr confrate; bine ai venit, tinere. Marzouk rãmase un moment încremenit, apoi fãcu un pas spre Fartas, în timp ce Nawas îl trãgea de braþ. Dar tatãl se mînie dintr-odatã, zicând: secondat, secondat, nu þi-e ruºine Fartas, un pic de ruºine, fiu al lui Adam, ºi apoi ce confrate, un doctor, confratele tãu, asta-i bunã, o sã mi-o plãteºti, Fartas, o sã mi-o plãteºti... În ciuda mâniei tatãlui Marzouk, frizerul nu se clinti ºi lãsã sã-i plece vizitatorii fãrã sã rãspundã. Îl terminã de ras pe ultimul client pe care îl þinea sub briciul lui, apoi conchise pe un ton fals solemn: vezi tu asta, Sid El Haj? mucosului ãstuia i-au trebuit ºapte ani ca sã înveþe sã tragã un dinte; oamenii sunt pe cale sã disparã imitându-i prea mult pe ghiauri, haide, dã Sid, dã ceea ce Prea-Puternicul a scris, norocul sã te însoþeascã! 2. Bijo, în original

175

Rafik Ben Salah Cu aceste cuvinte Fartas îºi petrecu clientul, îºi aranjã sculele ºi-ºi închise prãvãlia. Incidentul ar fi putut sã-ºi afle deznodãmântul la ora aceea. Dar nefericirea era cã zvonul începuse sã avertizeze deja cã dentistul Nawas, tare în cunoºtinþele date de diplomele gheaure, urma sã se instaleze, cu domiciliul ºi cabinetul, înþelegeþi, cu cocioabã ºi prãvãlie, cã doctorul urma sã se instaleze chiar în sat, ºi nu în altã parte, cu toate cã domeniul lui Allah nu cunoaºte nici o limitã! Era oare doar o provocare? Oamenii au speculat atunci asupra motivelor care-l putuserã împinge pe un savant eminent cum era doctorul sã se mulþumeascã cu atât de puþin. Au pus chiar la îndoialã autenticitatea pretinselor sale diplome. ªi apoi, într-o zi, cineva aduse o vorbã furatã pe terasa unei cafenele, dupã care Nawas s-ar fi înfuriat aºa de tare cu scopul doar de a spune: deoarece Fartas are extrema generozitate de a accepta sã fie secondat de un tânãr confrate, o sã vadã el ceea ce nici un ochi n-a vãzut ºi va auzi ce nici o ureche n-a mai auzit! Din zvon, aceste vorbe se confirmarã, luarã alura unei veºti care luã amploare ºi se rãspîndi vreme de mai multe sãptãmâni. ªi apoi, într-o zi, au vãzut debarcând niºte cartoane enorme, numeroase ambalaje luxoase, totul îngrãmãdindu-se în singurul imobil cu douã etaje aflat în centrul satului, de-acum încolo proprietatea tânãrului doctor. Cîteva zile mai tîrziu, se difuzã în sat ºi în împrejurimile lui, în special în Ksar, orãºel detestat ºi, la rîndul sãu, care-i ura, se difuzã deci acest zvon: Auzi, o, tu, care nu ºtii încã, existã la Nawarine un doctor plin de ºtiinþã, care scoate dinþii fãrã cleºti, care plombeazã fãrã plumb, strãlucit cãutãtor de aur ºi nu e ºtiinþã decît în mîinile Atot-Puternicului! Aºa tuna vocea publicã, învãluitoare ºi insidioasã; oamenii din Nawarine rãmâneau totuºi neîncrezãtori ºi puþin dispuºi sã deschidã punga, cãci de unde ne vii tu, o, miracolule, ziceau cei bãtrâni. În acelaºi timp, locuitorii din Ksar începurã sã dea nãvalã. Se duceau de la Ksar la Nawarine doar cu scopul de a se putea fãli cu asta. Pungile cu stare din Ksar cucerirã deci cabinetul dentar ºi notabilii din acest orãºel se îngrijeau care mai de care. Cei care nu aveau nimic de reparat îi cereau doctorului sã le scoatã dinþii din faþã, pe care el îi înlocuia cu dinþi din aur masiv, de optsprezece carate, pretindeau cei mai sceptici. În curând acest flux de strãini fu urmat de un altul, nocturn de data asta ºi feminin în exclusivitate. Soaþele acestor domni din Ksar aflarã ºi ele despre virtuþile detartrajului ºi binefacerile frezei.

176

Haremul în pericol Din acest aflux feminin va veni drama. Iatã în ce mod. Nawas îngriji mai întâi pe soþiile notabililor strãini de sat, cu obiceiuri obligatoriu uºoare. Apoi atracþia cabinetului deveni aºa de vãditã ºi irezistibilã cã le cuprinse, ca o gangrenã, ºi pe sãtencele din Nawarine, subjugate de acum încolo de insuportabila prosperitate a tînãrului Nawas, ale cãrui bogãþii crescuserã pe neaºteptate! Ca urmare a acestei etalãri3, fetele tinere începurã sã viseze maºini americane, vile maure ºi servitori în livrea, în timp ce bãrbaþii rãspândeau în mod incidental ideea cã faimosul dentist nu era în realitate (de ce sã te împotriveºti, chit cã dezonorezi satul) cã deci acest tânãr ºi ilustru dentist nu era un bãrbat veritabil, aºa cum o fatã obiºnuitã are dreptul sã numere sub pãlãria ei, înþelegeþi ce vreau sã zic, îºi repetau ei trãgând cu ochiul. Se ºtie cît de pãcãtoasã e cea mai micã deviere de la norma sexualã în jocul social al acestor regiuni. De aceea tatãl Marzouk nu mai îndurã mult aluziile dezonorante ale þãranilor ºi începu sã se punã cu gura pe el, sã-l convingã pe fiul sãu sã-ºi ia o femeie ºi sã închidã acest capitol; vã jur cã-i adevãrat, pe arborii noºtri sacri, pe smochin, pe mãslin ºi mai tîrziu pe Prea-Înaltul!4 Dar Nawas se încãpãþâna ºi zicea cã e foarte bine aºa, fãrã îngrãmãdeala ºi inconfortul cuplului care, dupã el, nu suportã douã fiinþe aºa de opuse ca un bãrbat ºi o femeie, sortiþi rãzboiului în ciuda marii inteligenþe care-i leagã pe unul de celãlalt, dar opuºi totuºi, o opoziþie sãlbaticã ºi definitivã, pe Allah, tatã, îmi vrei deci nefericirea? Ptiu, al naibii, scuip pe ele, pe Satan cel chior! Zvonul conform cãruia doctorul Nawas ar fi un... „donator” de... ceea ce poate bãnui cititorul, acest zvon reveni deci fuga-fuguþa. Cîteva zile mai tîrziu, Marzouk îºi simþi inima în vîrful limbii, gata sã-ºi pãrãseascã locul. Mînat deci de aceastã disperare, el merse de urgenþã la Fartas ca sã-l tãvãleascã pe jos ca pe un mãgar rîios. — Am motiv sã mã plâng de tine, aºteaptã... — ªi eu sã te compãtimesc, replicã celãlalt... Apoi cuþitul înlocui verbul, chiar în momentul în care trecea felahul5 Milad, om respectat ºi adesea solicitat ca arbitru.

3. de bogãþie, n.n 4. Invocaþii specifice lumii arabe

177

Rafik Ben Salah Milad îi separã pe protagoniºti fãrã sã aibã ce arbitra, fiecare þinând sã-ºi pãstreze secretul. Trecurã zile ºi altele venirã, apoi i se raportã lui Marzouk cã Fartas, ºi nu numai el, cãzuse în teama (judecatã ca legitimã prin vocea publicului) ca fetele sale sã nu fie subjugate, sau vrãjite de doctor, care îºi bãgase în cap sã dea consultaþii nocturne femeilor, ºi numai lor! Ca urmare a acestei proaste veºti, Marzouk crezu de datoria lui sã-l lãmureascã pe fiul sãu sã-ºi suspende consultaþiile, de îndatã ce aþa neagrã ºi aþa albã nu se mai pot distinge! Din respect pentru tatãl sãu ºi pentru a risipi temerile nefondate ale oamenilor, Nawas dãdu îndatã de ºtire prin toboºarul satului, cã doar pacientele din Ksar, acelea strãine, vor fi admise de acum încolo noaptea. Asta puse capãt zvonurilor despre obiceiurile doctorului. Dar când veni iarna, noaptea acoperi multe consultaþii reputate diurne, reînviind astfel temerile oamenilor. Cãci cu cît e mai puþin lungã ziua, cu atît e mai scurtã claustrarea femeilor. Era un lucru admis de drept. ªi apoi, mai ales, întãreau incredulii ireductibili, cine poate garanta cã toate aceste femei care erau vãzute intrând la el vin într-adevãr din satul vecin? Cãci, adãuga vocea rãutãcioasã, nu e nimic care sã semene cu o femeie cu vãl decît o altã femeie cu vãl! Aceste argumente ºi alte cîteva fãcurã ca, tremurând cã vreuna dintrale lor ar fi putut fi vãzutã, ºi mai rãu încã, atinsã de acest doctor îndrãcit, bãrbaþii, soþii, taþii, fraþii, verii, vecinii, toþi începurã asiduu sã umble de-a lungul ºi de-a latul în jurul cabinetului, devenit o fortãreaþã bîntuitã exact în mijlocul satului. În primele zile ale lunii de Ramadan, iernatic în anul acela, suspiciunile se înteþirã, exacerbate de foame, sete ºi mai ales de chinurile abstinenþei la fumãtorii înveteraþi. Nici mãcar festivitãþile serii nu uºurarã cu nimic neliniºtea oamenilor, dintre care mulþi îºi petreceau vremea prefãcându-se cã iau aer (în ciuda frigului umed ºi pãtrunzãtor), în jurul cabinetului dentar al lui Nawas. Se vedeau siluete voalate sunînd la uºa ºarlatanului, ºi nu existã Doctor decît Allah; încercaþi numai sã-l contraziceþi! Siluetele sunau deci, un halat alb deschidea ºi o clientã era înghiþitã, ca pe furiº, în cabinet. Ulterior ºi ca prin contagiune, fabulaþiile ºi bîrfele erau în toi. La primul etaj al imobilului, proprietatea lui Nawas, locuia scriitorul public Staline, al cãrui cabinet, el þinea sã-l numeascã aºa, era deschis zi ºi noapte. 5. Þãran arab

178

Haremul în pericol Or într-o searã a acelui Ramadan, frizerul Fartas, ros de îndoialã ºi nemaiavând stare din cauza secretului sãu, pãºi deodatã pragul uºii lui Staline zicînd: pace þie, scriitorule, pacea ºi mila divinã ºi norocul Sãu ºi bunãtatea Sa, frate.. Apoi din vorbã în vorbã, conversaþia ajunse la obiºnuinþele, apoi la nãravurile doctorului; e oare doar bizar cã nu ºi-a luat soþie, Staline, oare cum se descurcã, nu primeºte vreo tîrfã sau Domnul ºtie ce încã, tu trebuie sã suferi, biete Staline, un om de valoarea ta, rupt de scris cu stiloul ºi pana, prin care fiinþa îºi cîºtigã nobleþea... Ai auzit vreodatã lucruri, în fine... respiraþii... cum sã spun, ca niºte suspine, ...M-ai înþeles, Staline? Dar scriitorul zicea cã are urechea grea în prezent; mi-e greu cu clienþii, Fartas, imagineazã-þi un pic un scriitor public aproape surd, transcriu uneori far pentru bar?...vezi pentru musulmanii ce suntem, Allah iartã ºi te absolvã, uneori parã pentru garã, ºi chiar odatã... — Taci, Staline, haide, doar mã auzi totuºi bine cînd îþi vorbesc! — Nu, rãspundea celãlalt, fãrã sã-l lase sã repete. Asta nu-l împiedicã pe frizerul Fartas sã-ºi multiplice vizitele nocturne la Staline, pînã într-o anumitã searã. Dar cine nu-ºi mai aminteºte de asta în sat? Staline povesti cã într-una din ultimele seri de veghe ale Ramadanului, în timp ce lua al nu ºtiu cîtelea ceai cu Fartas, vãzu chipul tovarãºului sãu transfigurându-se; respiraþia lui bãloasã se accelerã deodatã gata sã-l înãbuºe... Apoi scriitorul public îºi vãzu musafirul dezlipindu-se cu o surprinzãtoare grabã ºi urcând scara într-o clipitã. Staline îl urmã atunci discret pe Fartas ºi-l putu vedea sunând la uºa doctorului, înainte de a dispãrea în spatele obloanelor metalice reputate a fi inexpugnabile. S-a aflat apoi cã frizerul, dupã ce l-a pus la pãmânt pe asistentul lui Nawas, ajunse pe furiº în cabinetul dentistului unde se dãdea o consultaþie. El zãri mai întâi douã picioare goale pânã la jumãtatea coapsei, pãrul atîrnând, corpul doctorului aplecat pe atributele feminine. Fãcând un pas, apoi un altul, frizerul vãzu dosul mîinii drepte a doctorului pus pe obrazul... fiicei sale Ourda, cea mai frumoasã din toate rozele, a sa proprie, ce mai... Sângele tatãlui Fartas se aprinse fãrã foc. De aceea îºi scoase într-o strãfulgerare de lamã briciul sãu de frizer, îl desfãcu ºi se nãpusti asupra mîinii care pãcãtuise cu roza. Prezentare ºi traducere de

LUCIA MATIUÞA

179

Confesiuni târzii Doina Hanganu-Bumbãcescu

Et in Arcadia ego. Redactor la E.S.P.L.A

Aproape de sfârºitul anului IV, facultatea noastrã, Filologia, a organizat o excursie la Cluj pentru a-i cunoaºte pe colegii de acolo. Cum cineva trebuia sã întocmeascã un referat, profesorul Paul Georgescu m-a desemnat pe mine fixându-mi ca temã romanul lui Mihail Sadoveanu, Nicoarã Potcoavã, care tocmai apãruse. La întoarcerea la Bucureºti au urmat examenele de sfârºit de an ºi examenul de stat. Când toate s-au încheiat, am fost cãutatã de profesorul Paul Georgescu. Dându-mi un bileþel cu un numãr de telefon, mi-a spus: ,,Dacã ai necazuri cu încadrarea sã mã suni”. În anii aceea, la terminarea studiilor, niciun absolvent nu era lãsat la voia întâmplãrii. Toþi primeau o repartiþie ºi aveau un loc de muncã asigurat, bun sau rãu, aproape de casã, ori într-un fund de þarã, dar acesta exista. Curând mi-a sosit repartiþia guvernamentalã prin care eram informatã sã mã prezint la Editura Politicã. Plinã de entuziasm – era Bucureºti! – m-am dus ºi m-am înfãþiºat la „Cadre”. M-a întâmpinat ºefa – o femeie mai degrabã bãtrânã – am remarcat cã avea sprâncene albe, - care a început sã þipe la mine, sã-mi spunã cã nu are posturi libere ºi sã plec. Nici n-a vrut sã se uite la hârtia ministerului pe care i-o înmânasem. Speriatã ºi dezamãgitã, am plecat. Seara i-am dat telefon lui Paul Georgescu ºi i-am relatat ce mi se întamplase. Dupã ce m-a ascultat, mia spus sã îl caut a doua zi la Casa Scânteii, la ora 10, la ,,gard”. Deºi locul întâlnirii era cam imprecis, m-am dus. Casa Scânteii nu era terminatã în totalitate, dar se mutaserã deja acolo redacþiile marilor ziare: Scânteia, Scânteia Tineretului etc. precum ºi Secþia de culturã a C.C.-ului la care lucra Paul Georgescu. Palatul avea în faþã un mare teren gol, înconjurat de un înalt gard de sârmã. În acel spaþiu nu se putea intra decât cu autorizaþie specialã ºi eu n-aveam. De aceea întâlnirea a avut loc „la gard”, aºa cum o stabilise profesorul. La ora fixatã, profesorul a ieºit din uriaºa clã-

180

Et in Arcadia ego dire, a strãbãtut incinta pânã la mine ºi i-am povestit din nou, la gard, cele petrecute la Editura Politicã. Dupã ce m-a ascultat, mi-a dat o adresã la care sã mã prezint a doua zi. Dimineaþa urmãtoare, la ora 11, am ajuns în bulevardul Ana Ipãtescu nr. 39, unde era o clãdire – de fapt un palat – cum sunt multe în Bucureºti: gard de fier forjat, balcoane la fel, ferestre înalte, faþada impunãtoare cu marchizã. Suind câteva trepte de marmurã, am împins uºa monumentalã ºi am intrat într-un hol mare cu pereþi lambrisaþi în damasc de mãtase grenat. Din el se deschideau uºi cu tãblii de cristal, una era cu oglinzi de sus pâna jos. Uºor intimidatã de acest cadru elegant ºi sobru, am urcat o scarã largã de stejar. În holul de la etaj, mã aºteptau Paul Georgescu, Silvian Iosifescu – alt fost profesor al meu de la facultate – ºi Mihail Petroveanu, Milo, cum aveam sã aflu mai târziu cã i se spunea. Dupã un scurt dialog amabil ºi amical, Silvian Iosifescu – pe atunci redactor ºef la E.S.P.L.A. – fãrã sã-mi cearã repartiþia, mi-a spus cã sunt angajatã redactor ºi sã mã prezint la lucru. Nu îmi venea sã cred! Ce uºor se rezolvase totul! ªi ce diferenþã de atitudine: la Editura Politicã – datã afarã, dar primitã cu zâmbete la E.S.P.L.A. Cãci E.S.P.L.A. era sanctuarul în care intram ºi despre care nu ºtiam încã nimic. Am fost încadratã la redacþia ,,Clasici”, unde se pregãteau ediþiile scriitorilor clasici români, cum sugera ºi numele. Acolo lucrau trei foºti colegi de facultate, mai mari: Gheorghe Pienescu (Gigi), viitorul mare editor al lui Arghezi, socotit un exeget al operei argheziene, Andrei Rusu, cunoscut ca unul din cei mai strãluciþi ºi zeloºi editori ºi textologi pe care i-am avut, de o ireproºabilã competenþã, cum îl va caracteriza, pe bunã dreptate colegul meu, Teodor Vârgolici ºi Alexandru Sãndulescu, viitorul istoric ºi critic literar. Cãrþile sale de mai târziu printre care Literatura epistolarã ni-l aratã ca un critic documentat, profund în judecãþi, drept în aprecieri, serios în atitudine, formulând observaþii de mare fineþe. Un intelectual rasat. Remarcabilele sale articole apãrute în noul Adevãrul literar ºi artistic, publicaþie care din pãcate nu mai apare demult, îndreptãþesc aprecierile de mai sus. Iatã cateva titluri: Mai mult ca portretul, Rãdulescu-Motru, Constantin Argentoianu, Sextil Puºcariu, Un mare cãrturar - la moartea lui Zigu Ornea. *** În editurã mai lucrau, la secþia de „Prozã contemporanã” alþi foºti colegi: Cornel Popescu, viitorul editor al romanelor lui Marin Preda ºi Liviu Cãlin care, secondându-l pe Alexandru Rosetti, va publica ediþia

181

Doina Hanganu-Bumbãcescu Opere a lui I. L. Caragiale. Ca începãtoare, am parcurs toate etapele muncii redacþionale: paginare, control dactilografic, alcãtuire de sumare, confruntare (colaþionare) cu manuscrisele originale sau cu ediþiile princeps, dupã caz, corecturã în ºpalturi, bun de tipar ºi bun de difuzare. În afarã de acestea erau discuþiile cu corectorii, tehnoredactorul, ºi ce era mai important, discuþia cu autorul de ediþie sau cu traducãtorul. Urma sã aparã o mare Antologie a poeziei româneºti de la începuturi pânã astãzi, proiectatã în mai multe volume. La ea au lucrat mai mulþi. Mie mi s-a dat sã alcãtuiesc sumarul capitolului George Coºbuc. Nu mai ºtiu din care motive nu a apãrut decât voluml I în 1954, cuprinzând creaþii de la Poezia popularã pânã la Panait Cerna inclusiv, adicã cincizeci ºi opt de nume. A fost o ediþie frumoasã, elegantã, legatã în pânzã. În redacþie ne consultam reciproc. ªeful nostru era Ion Roman, ºi el autor de ediþii. Lucra atunci la Opere de ªtefan Octavian Iosif, pentru care a realizat studiul introductiv, notele ºi bibliografia. Pentru editarea acestui volum, editura trebuia sã ia legãtura cu singura persoanã încã în viaþã care putea furniza informaþii despre poet: Natalia Negru, fosta lui soþie. Cum ea locuia la Dorohoi cred, nu se putea pune problema invitãrii sale la Bucureºti, aºa cã cineva trebuia sã se ducã acolo. S-a hotãrât sã fie trimis Milo Petroveanu. La întoarcere ne-a povestit: a intrat într-o curte cu apartamente de raport, a bãtut la o uºã ºi rãspunzându-i-se a intrat. De lângã o sobã de gãtit, de pe un scãunel, s-a ridicat o femeie grasã ºi bãtrânã, nepieptãnatã ºi cu un neg pãros lângã nas: „– O caut pe doamna Natalia Negru”, a zis Milo. Cu glas dogit, bãtrâna a rãspuns: „– Eu sunt”. Milo a rãmas încremenit; ºi-a amintit de cântecele iubirii deznãdãjduite, de poeziile de dragoste dedicate ei de Iosif ca ºi de durerea despãrþirii de ea din poeziile acestuia. ªi-a spus în gând: Asta este femeia pentru care au murit doi mari poeti… Toþi am tãcut impresionaþi ºi întristaþi: Sic transit gloria mundi! Dar în redacþie erau ºi momente de veselie. Când ieºea de sub tipar cartea vreunuia dintre colegi, evenimentul era sãrbãtorit. La apariþia volumului Poezii de George Topârceanu, îngrijit ºi prefaþat de Alexandru Sãndulescu, autorul a trimis-o în Piaþa Amzei pe tanti Lenuþa, „bufetiera”, sã aducã tãvi cu vol-au-vent cu ciuperci ºi vin. Invitat era de regulã ºi redactorul ºef al editurii. Ion Roman, spiritual ºi agreabil, dãdea tonul. Mare admirator al lui Caragiale, când ciocnea paharul spunea: „Hai noroc ºi sã trãieºti, ceea ce nu cred… cã eºti supãrat pe mine”.

182

Et in Arcadia ego *** În redacþie ne vizitau deseori colaboratorii, personalitãþi ale vieþii noastre literare: Petre Pandrea, Alex Duiliu Zamfirescu – zis Duilã, fiul autorului Vieþii la þarã, G.C. Nicolescu, editorul operei lui Vasile Alecsandri, Sergiu Dan, Niculae Gheran, sef al serviciului de literaturã ºi artã din centrala editorialã. Datoritã poziþiei pe care o avea, Gheran discuta mai ales cu redactorul-ºef, dar venea ºi în redacþie ºi stãtea de vorba cu Andrei Rusu pe care îl consulta în calitate de specialist. Gheran elabora de pe atunci marea sa ediþie definitivã, Liviu Rebreanu. Apãrea uneori Paul Georgescu, inteligenþã aprigã deseori, caustic ºi ironic. Ne sfãtuia: „Nu fã azi ce poþi lãsa pe mâine!”. Auzind cã unul dintre noi voia sã divorþeze, îi recita mereu: „Miºu ªt. Popescu vrea sã divorþeze…”. A contribuit mult la promovarea tinerilor. Într-un amplu articol din Scânteia a menþionat numele celor pe care îi credea talentaþi. Am fost mândrã gãsind printre ei ºi numele meu. Îmi aparuserã cateva articole în Viaþa româneascã. Întoarsã dintr-o delegaþie la Moscova, a venit ºi Veronica Porumbacu sã povesteascã despre ce a fãcut ºi ce a vãzut. ªi ne-a adus o… bananã. Fiecare am avut câte o bucãþicã din trufandaua pe care n-o mai vãzuserãm de ani de zile. Când eram la secþia traduceri, ne-a vizitat ºi Dan Deºliu, venit ºi el dintr-o cãlãtorie de la Paris, de data asta. Ne-a adus, cu titlu de împrumut, ultimul mare succes literar, romanul Bonjour Tristesse de Francoise Sagan. L-am þinut fiecare o noapte. *** Între noi ºtiam unii despre alþii aproape tot, pentru cã dimineaþa, înainte de a începe lucrul, povesteam ce am mai auzit, ce a mai fãcut copilul, ce s-a mai întamplat în familie. Andrei Rusu primise „ordin de convocare” – cuvântul „concentrare” era interzis. Ne-a relatat dialogul pe care l-a avut la unitate pentru întocmirea dosarului. Dupã întrebãrile de rutinã: nume, vârstã, adresã – gradatul le-a intrebat: „– Ce studii ai ?”; „ – Sunt absolvent al facultãþii de filologie”, a rãspuns Andrei. Militarul plictisit: „– Lasã astea, carte ºtii ?” Aveam o colegã din alt serviciu care dorea cu ardoare un singur lucru: sã aibã un copil. Dar fiind nemãritatã, îi era teama cã dacã-l face, va fi datã afarã pe motiv de imoralitate. (Puterea era foarte vigilentã în astfel de probleme). ªi atunci s-a dus la preºedintele de sindicat, tovarã-

183

Doina Hanganu-Bumbãcescu ºul Luca, (era tatãl criticului ºi profesorului Paul Cornea) cãruia lumea îi spune „Papa Luca”, sã-i cearã voie. El a râs ºi … a aprobat. Noi am aflat dialogul chiar de la ea ºi s-a þinut de cuvânt. ªefa serviciului de cadre, serviciu care era spaima în toate intreprinderile, era o femeie destul de retrasã. Nu vizita redacþiile, nu controla pe nimeni. O singurã datã ºtiu cã i-a spus lui Romulus Vulpescu sã nu mai poarte cãmãºi maro: „Ce, eºti în frãþiile brune ?” – parcã aºa se numea o organizaþie subversivã. Nu cred sã fi fãcut rãu cuiva. A povestit unei colege cã nu are niciun merit politic, n-a fost nici ilegalistã, dar primise postul pentru cã soþul ei murise în pogromul de la Iaºi. În faþa directorilor nu avea niciun cuvânt ºi când vreunul o chema, alerga onoratã, speriatã ºi supusã. De altfel toþi o ºtiau de „tanti Dora” ºi asta spunea tot. Ce diferenþã între ea ºi cadrista de la Editura Politicã ce mã primise cu urã, parcã aº fi fost cel mai periculos duºman de clasã ! *** Primele volume redactate de mine au fost Poezii de Emil Isac, pe care l-am citit ºi alcãtuit fãrã plãcere din cauza limbii greoaie, lipsitã de armonie ºi supleþe, ºi, spre nefericirea mea, oribilul volum Poezii de A. Toma. Acesta era director , se credea un talent veritabil ºi trona în biroul cu uºi de oglinzi care fusese al lui Al. Rosetti, pe vremea când el era director la Fundaþiile Regale, clãdire ocupatã acum de E.S.P.L.A. A. Toma era tatãl lui Sorin Toma, redactor ºef la Scânteia ºi autorul acelui ruºinos pamflet Poezia putrefacþiei ºi putrefacþia poeziei, de care, acum, din Israel, se dezice. Ca director, A. Toma, nu fãcea nimic, era ca o fantomã, toate problemele editurii fiind rezolvate de ceilalþi ºefi, Al. I. Stefãnescu, Ben Marian ºi Alexandru Balaci. Despre orgoliul penibilului proletcultist A. Toma circula o poveste lansatã probabil de ºoferul care, zilnic îl aducea ºi-l ducea acasã, Chemendia. Acesta, ºugubãþ, l-a întrebat curajos: „ – Tovarãºe director, spuneþi-mi, vã rog, cine e mai mare poet, Eminescu ori dumneavoastrã?” La care Toma a rãspuns: „– Ei dragã, Eminescu e mare în felul lui, eu în felul meu!” Prin grija lui Chemendia, ºofer moºtenit de la vechea Editurã a Fundaþiilor Regale, a doua zi, toatã editura a aflat opinia lui A. Toma ºi apoi tot Bucureºtiul. Întâmplarea o relateazã ºi Nicolae Gheran în Arta de a fi pãgubaº, vol. II.

184

Et in Arcadia ego *** În redacþia „Clasici” au vãzut lumina tiparului Opere complete ale scriitorilor români în ediþii critice, cu tiraje mari, de 12-17000 de exemplare: Bãlcescu, Creangã, Neculce, Anton Pann. Ele au rãmas pânã azi ediþii de referinþã pentru cã erau alcãtuite dupã criterii ºtiinþifice. Anual, în decembrie, avea loc „Luna cãrþii la sate”, eveniment pregãtit din vreme. Erau planificate multe titluri care trebuiau sã aparã la timp. Pentru aceasta, o echipã formatã din douã persoane era detaºatã în tipografie pentru 2-3 sãptãmâni. Într-un an, Coca Botez ºi cu mine am fãcut parte din aceastã echipã, lucrând la Casa Scanteii unde, fiind „cap limpede”, am citit împreunã sute de ºpalturi. Dintre colegi, dar cu un rang superior, fãcea parte ºi Milo Petroveanu, soþul Veronicãi Porumbacu. Era tânãr, frumos, cu pãr negru, cârlionþat. Era mai sobru decât noi, ceilalþi, era bun, adicã îngãduitor cu subalternii. A scris mult despre Mateiu Caragiale, Tudor Arghezi, a valorificat operele lui Adrian Maniu sau Ion Vinea, a scris un excelent studiu despre Bucovia. Avea acasã o bibliotecã foarte bogatã de care s-a ales praful. A pierit odatã cu posesorul ei ºi cu Veronica, la cutremurul din 1977. *** La redacþia de „Poezie” am fost colegã cu Romulus Vulpescu, numit de noi Vulpicã. La un moment dat, a avut de redactat un volum de Pablo Neruda. Traducerea în versuri o fãcuse poeta Maria Banuº. Urmând calea obligatorie pe care trebuia sã o parcurgã manuscrisul, redactorul l-a dat la confruntare. Menþionez cã traducerea se confrunta cu textul original cu scopul de a verifica fidelitatea versiuni româneºti. Pentru aceastã operaþiune a fost ales profesorul Edgar Papu, hispanist. Când manuscrisul s-a întors în redacþie, Vulpescu a constatat cã profesorul fãcuse mari modificãri, realizând aproape o nouã ºi o mult mai bunã transpunere în limba românã. Drept care a propus ca pe copertã, alãturi de numele Mariei Banuº , în calitate de traducãtor, sã fie trecut ºi numele lui Edgar Papu. Scandalul a izbucnit pentru cã poeta s-a simþit ofensatã. Au urmat discuþii furtunoase , dar în cele din urmã, punctul de vedere al redactorului Vulpescu s-a impus. Vulpescu a tradus Aminta de Torquanto Tasso, dar ºi splendidul volum Operele magistrului François Villon. Este, cred, cea mai frumoasã ºi de valoare transpunere în limba

185

Doina Hanganu-Bumbãcescu noastrã a poeziei lui Villon. Vulpescu era un mare cunoscãtor al limbii române vechi dar ºi al francezei medievale. Cam tot în aceeaºi perioadã a tradus ºi Dan Botta aceleaºi balade. Deºi numele poetului Botta era mai rãsunãtor la acea datã decât al tânãrului sãu confrate, traducerea lui Romulus Vulpescu a fost ºi a rãmas net superioarã. Contractul pentru acest volum al lui Dan Botta, l-a încheiat redactorul-ºef Alexandru Balaci. Acesta fusese cãsãtorit cu frumoasa Dolores, devenitã ulterior soþia lui Botta. Balaci m-a desemnat pe mine redactor de carte. De altfel, aflasem de la el amãnuntul respectiv ºi chiar îmi recitase câteva poezii pe care le scrisese pentru Dolores cu ani în urmã. Tot el m-a sfãtuit ca în discuþiile pe care le voi avea cu poetul, sã-i accept pãrerile. Discuþiile au fost ºi la editurã ºi la Botta acasã, unde am fost invitatã ºi unde am cunoscut-o pe doamna Dolores. N-am putut sã fiu de acod cu toate opiniile traducãtorului. Folosea uneori arhaisme prea specific româneºti: velit, sluger, care nu se potriveau în context. Sau, de dragul rimei, modifica unele cuvinte: ghiere pentru ghiare, letin în loc de latin. Puþine observaþii a acceptat, iar eu n-am insistat, ascultând sfaturile lui Balaci. *** În redacþia de „Poezie” am mai fost colegã cu H. Grãmescu, foarte bun versificator. Corecta cu succes creaþiile unor poeþi mai puþin meºteri, îndrepta versurile ºchioape sau rimele nepotrivite. Se versifica mult ºi prost în anii aceia ai literaturii proletcultiste, dar volumele erau în plan ºi trebuiau sã aparã. În 1955 i-a apãrut traducerea unui volum de Versuri alese de P. Antokolski. La E.S.P.L.A. se tipãreau cãrþi ºi pentru naþionalitãþile conlocuitoare. Erau redacþii de maghiarã, germanã ºi idiº. Redactorul-ºef la nemþi era colegul nostru Lamm care lucra în aceeaºi încãpere cu „Poezia”. În anii furtunoºi care au urmat, Lamm a fost exclus din partid. Dupã ºedinþa respectivã, ne-a povestit furios dar ºi ironic: – Asta e culmea! Eu sunt membru P.C.R. din ilegalitate ºi ãºtia mã exclud din partid. Sunt nebuni! Am auzit cã ulterior ar fi plecat în Israel. Secretara acestei redacþii era Zita Lemnaru, fiica foarte cunoscutului personaj Wilhelm Filderman ºi fosta soþie a gazetarului Oscar Lemnaru, a cãrui admiratoare rãmãsese. Tot la „Poezie” mai lucra Ion Acsan, latinist, viitorul traducãtor din autori clasici latini ºi Gheorghe Tomozei, proaspãt absolvent al „ªcolii de literaturã” de la ªosea. Era prieten bun cu N. Labiº. El ne-a adus ºtirea despre accidentul fatal al tânãrului poet, accident la care fusese martor cu o searã înainte.

186

Et in Arcadia ego *** Primul volum pe care Lucian Blaga a avut permisiunea sã-l iscãleascã, dupã ani de ostracizare, a fost Din lirica universalã, traduceri, editat în 1957. Pe marele poet l-am vãzut o singurã datã, deºi i-am fost redactor de carte, când a venit pe la editurã. Am comunicat cu el despre unele modificãri, introducerea sau scoaterea unor poezii din cuprins, prin intermediul redactorului-ºef, Alexandru Balaci. Poetul Cicerone Theodorescu ne vizita des. Ne-a povestit despre fetiþa lui care avea vreo patru ani. Venind cineva la ei a întrebat-o: „– Ce face tãticu, e ocupat?”; „– A, nu, tãticul nu face nimic. Scrie…” *** Printre persoanele care, obligatoriu, veneau la noi o datã pe lunã, era tovarãºul Homenco, instructor al secþiei de Culturã ºi Propagandã a C.C.-ului. Era prietenos ºi în afarã de controlul pe care trebuia sã-l facã, mai stãtea ºi de poveºti. Iatã ce ne-a relatat într-o zi. Neputând avea copii, el ºi soþia s-au hotãrât sã adopte unul. ªi au mers la un orfelinat. Intrând în curte, un bãieþel ºi-a lãsat jucãria ºi s-a repezit la el strigând: „– Tãticule!” Homenco, emoþionat l-a luat în braþe ºi i-a spus soþiei sale: „– Pe el îl luãm!” . ªi au plecat la direcþie sã comunice hotãrârea lor. Dar directoarea a zâmbit stânjenitã ºi a spus: „– Pe acesta nu îl puteþi lua !”; „– De ce ?” au intrebat cei doi. „– ªtiþi, bãieþelul acesta are un frate geamãn.” Noi toþi care ascultam, am întrebat într-un glas: „– ªi ce-aþi fãcut ?” Homenco a rãspuns zâmbind, cu ochii umezi: „– Pãi, i-am luat pe amândoi.” *** La secþia „Poezie” am editat frumoasa ediþie bilingvã Sonete de Louise Labé, în traducerea Veronicãi Porumbacu ºi Poeme chineze clasice în tãlmãcirea lui Eusebiu Camilar. Acesta era un om delicat ºi sensibil aºa cum se vede ºi din minunatele versuri ale volumului. A fost soþul Magdei Isanos. Într-o zi m-a luat la plimbare pe strãzile care mai pãstrau încã amintirea poetei ºi mi-a vorbit cu nostalgie despre ea. În aceastã redacþie am avut bucuria de cunoaºte douã mari personalitãþi ale culturii noastre. Una a fost Mihail Pop, marele folclorist. Nu pot înºira aici toate titlurile ºtiinþifice, toate societãþile internaþionale al cãror preºedinte a

187

Doina Hanganu-Bumbãcescu fost, toate academiile al cãror membru era. Iordan Datcu îi face o amplã prezentare în Dicþionarul etnologilor români, vol. II. Când sosea el, toatã lumea lãsa jos creioanele ºi-l asculta. Celalalt pe care vreau sã-l amintesc era poetul Alfred Margul Sperber. Când intra în redacþie, zâmbitor, din înãlþimea talentului, a culturii, a educaþiei alese, a vârstei ºi a celor aproape doi metri, ne saluta teatral cu o plecãciune afectuoasã, medievalã, gest care ne impresiona profund, pe noi niºte tineri intimidaþi de prezenþa sa. A fãcut cea mai frumoasã traducere în limba englezã a Mioriþei. Într-un articol publicat în Adevãrul literar ºi artistic, sept. 1999, Al. Sãndulescu dã informaþia cã Alfred Margul Sperber ar fi scãpat de deportare cu ajutorul lui E. Lovinescu, acesta apelând la rândul sãu la prietenul Ioan Petrovici, pe atunci ministru. Am redactat ºi un volum de poezii specifice epocii, inspirate din „agricultura socialistã”, al lui A. E. Baconsky. Scriitorii erau nevoiþi sã facã grave concesii poeziei politice, nu se puteau manifesta cu toatã forþa talentului lor. Eram departe atunci de poetul revoltat de mai târziu, intelectualul rafinat, scriitorul cu har, cum s-a dovedit a fi în volumele: Cadavre în vid, Corabia lui Sebastian, Echinoxul nebunilor ºi alte povestiri, eseurile din Remember. Apariþia în birou a redactorului-ºef de la revista Steaua (Cluj), era un spectacol care merita vãzut: era înalt, frumos, foarte elegant, voia sã facã impresie. ªi fãcea! A pierit ºi el cu soþia lui, Clara, fostã colegã de liceu cu mine, la Craiova, împreunã cu familia Petroveanu ºi Gafiþa, în cutremurul din 1977. *** Redactorii þineau o legãturã permanentã cu toþi colaboratorii: autori, traducãtori, stilizatori, referenþi etc. De obicei aceºtia veneau la editurã, dar când nu se putea, îi contactam telefonic sau ne deplasam noi la ei. Volumul Teatru de Corneille îl avea ca prefaþator pe Cezar Petrescu, socotit autorul „comediei umane” în literatura noastrã. Pentru cã aveam unele mãrunte observaþii ºi nu puteam interveni în text fãrã aprobarea autorului, i-am dat telefon. Eram emoþionatã ºi fericitã cã, dacã nu-l puteam vedea, mãcar îi auzeam vocea. Am sunat, m-am prezentat ºi i-am spus motivul apelului meu. Când a auzit cã e vorba de „observaþii”, a început sã þipe cu furie: „– Cum îndrãzneºti dumneata sã-i faci observaþii lui Cezar Petrescu? …” ºi a continuat sã-ºi reverse revolta minute în ºir, fãrã sã mã lase sã-i spun ceva. Apoi mi-a trântit telefonul. Colegii îºi întrerupserã lucrul ºi ascultau uimiþi. Toþi erau revoltaþi. Întâmplãtor, peste cinci minute intrã în redacþie doamna Adriana, secretara maestru-

188

Et in Arcadia ego lui, cãreia i-am relatat cele întâmplate. A încercat sã-ºi scuze ºeful, a luat manuscrisul ºi a plecat repede. A doua zi a revenit cu scuzele scriitorului, cãruia îi trecuse furia ºi ca semn de împãcare mi-a trimis cadou un fular. *** George Dumitrescu, un fost asistent al profesorului meu, Tudor Vianu, colabora ºi el cu traduceri. Îl cunoºteam de la seminarii. Într-o zi m-a rugat sã mã duc la el acasã pentru discuþii. Ne-am întâlnit în oraº. Pe drum mi-a spus cã m-a chemat fiindcã vrea sã-mi arate ceva. Am ajuns la o cãsutã joasã, cu intrare direct din curte. Am pãtruns într-o locuinþã modestã. A deschis uºa la dormitor ºi acolo, într-un scãunel înalt, de lemn, era aºezat un bãieþel de vreo trei-patru ani, de o frumuseþe îngereascã. Avea în faþã o cãrþulie cu desene pe care le colora. M-a privit trist, n-a scos nicio vorbã ºi ºi-a continuat ocupaþia. M-am uitat întrebãtoare la însoþitorul meu: – Vedeþi, e paralizat din naºtere, de la mijloc în jos. Stã toatã ziua singur. Soþia mea lucreazã, iar eu umblu dupã colaborãri. Ce sã fac? Trebuie sã mâncam. Amuþitã, mi-am stãpânit cu greu lacrimile. Nici azi, dupã atâþia zeci de ani, n-am uitat ochii inteligenþi ºi expresia mâhnitã a copilului. Nici glasul disperat al tatãlui. Ce s-o mai fi întâmplat cu ei? *** Într-o perioada când începuserã sã fie publicaþi scriitori interziºi pânã atunci, în redacþia de „Poezie” era în pregãtire un volum Bacovia. Era prima datã când se acceptase reeditarea versurilor sale. Cum poetul era foarte rãu bolnav, cea care a negociatat contractul – cu un acut spirit mercantil – a fost soþia sa, Agatha Bacovia. Venea destul de des sã urgenteze apariþia cãrþii. *** La sectorul „Traduceri”, care avea sediul în altã parte, pe bulevardul Magheru, peste drum de marele magazin Leonida, redactor-ºef era Olga Zaicic. Acolo am lucrat volumul Teatru de Racine al cãrui traducã-

189

Doina Hanganu-Bumbãcescu tor ºi prefaþator era Victor Eftimiu. Vizita acestuia în redacþie era o adevãratã sãrbãtoare. Poetul avea un admirabil dar de povestitor. Ne spunea despre lumea pe care o cunoscuse, despre strãzile, muzeele ºi palatele Parisului, unde trãise câþiva ani ºi pe care le cunoºtea bine. Dar mai ales ne recita, cu un real talent actoricesc, mai ales fragmente din feeria sa „Înºir’te mãrgãrite”. Nimeni nu mai lucra, toþi îl ascultam vrãjiþi ºi manuscrisele zãceau. Era un mare ºi veºnic admirator al sexului slab. Într-una din amintirile sale scrie cu tristeþe: „Nu-mi pare rãu cã îmbãtrânesc. Îmi pare rãu când vãd frumuseþile de altãdatã c-au îmbãtrânit”. Pentru discutarea volumului Teatru m-a invitat la el acasã. Mentora mea, Suzi Gredinger, m-a instruit în prealabil: – Îþi va arãta casa, biblioteca, tablourile, îþi va spune povestea fiecãruia. Fii atentã! Sã deschizi bine urechile ºi ochii, cã vei avea ce vedea. Ai s-o cunoºti ºi pe doamna. Astfel pregãtitã, m-am dus. Blocul în care locuia era în marginea Ciºmigiului ºi nu avea gard despãrþitor de marele parc. Dar avea un semn distinctiv: în faþa intrãrii se aflã bustul în marmurã al poetului. A fost singurul scriitor care ºi-a fãcut statuie din timpul vieþii. Dupã ce-am intrat, am fost introdusã în biroul elegant al maestrului, care mã aºtepta. Toþi pereþii camerei erau ocupaþi de o bibliotecã de stejar cu uºi de cristal taillé. În spatele lor, cãrþile erau legate în piele roºie. Dupã ce mi-a arãtat volumele ºi m-a lãsat sã le admir, m-a plimbat ºi prin alte camere: camera turceascã, având la mijloc o mãsuþã din lemn scump cu intarsii de sidef, o narghilea ºi doua taburete la fel ca mãsuþa. Am trecut într-un salon mare cu un ºemineu în faþa cãruia trona o harpã auritã, iar pe pereþi multe tablouri cu semnãturile celebre ale unor pictori români. Câteva o reprezentau pe Agepsina-Macri, soþia maestrului. Aceasta era marea actriþã, societarã a Teatrului Naþional. Mai juca încã ºi am apucat sã o vãd ºi eu în rolul de succes al Vrãjitoarei din feeria Înºir’te mãrgãrite. La un moment dat a intrat chiar ea pe uºã aducând o tavã cu felii de cozonac ºi cupe cu vin. Apoi ne-a pãrãsit. Am plecat ºi eu dupã ce mi-am îndeplinit misiunea, iar la despãrþire maestrul Eftimiu mi-a dat o tablã de ºocolatã ºi un pachet de Kent, delicatese imposibil de gãsit pe piaþã. *** La „Traduceri” ºeful nostru direct era Dumitru Hâncu. Era un om tãcut ºi sobru, nu prea bãga de seamã flecãrelile noastre ºi de aceea ne insufla un sentiment de uºoarã teamã, deºi nu ºtiu sã fi avut un cât de mãrunt conflict cu cineva. Nici mãcar cu Dudu Olaru, specialist în lim-

190

Et in Arcadia ego ba maghiarã, care deseori întârzia dimineaþa sau chiar dispãrea câte-o orã, retrãgându-se discret într-un culoar mic, întunecos ºi necirculat, pe o canapea a nimãnui, unde trãgea un pui de somn. În decursul anilor a tradus mult din germanã, peste o mie cinci sute de pagini: H. HeineOpere alese (prozã); Heinrich Mann- Þara huzurului, Arthur SchnitzlerÎntoarcerea lui Casanova; Martha Bibescu- Jurnal berlinez '38 ºi multe altele. În afarã de traduceri a creat ºi lucrãri originale: Heinrich Heine, vestitor al timpurilor noi, Kogãlniceanu; Conexiuni cu „ Vrãjitorul" (Thomas Mann în România). În Germania a publicat Rezonanþe româneºti în primele decenii ale sec. al XIX-lea. Profesorul Klaus Heitmann a afirmat în prefaþa volumului despre Th. Mann cã D. Hâncu „în calitate de prieten al literaturii germane a fãcut mult pentru cunoaºterea ºi rãspândirea ei în România”. Tot la „Traduceri” am lucrat la editarea unei piese de Alfred de Musset – On ne badine pas avec l'amour (Cu dragostea nu-i de glumit), traducãtor fiind Emil Serghie, vechi colaborator al Vieþii Româneºti, din perioada ieºeanã. Cu Emil Serghie a fost o luptã acerbã. Venea la discuþii aproape sãptãmânal ºi pentru cã dialogurile se purtau deseori cu ton ridicat, ne retrãgeam pe balcon ºi închideam uºa. Folosea o limbã greoaie, cu expresii cãutate ºi nefireºti, cu fraze contorsionate. O traducere exactã nu asigurã obligatoriu ºi calitate artisticã, autorul ei trebuie sã respecte litera originalului dar ºi sã pãstreze atmosfera, sã utilizeze o limbã cursivã ºi fireascã în conformitate cu epoca ºi locul unde este plasatã opera originalã. Cu multã greutate mi-am impus punctul de vedere, dar pânã la urmã am reuºit, iar când am dat manuscrisul la tipar, am fost de-a dreptul fericitã. Nu la fel s-au petrecut lucrurile cu Decameronul de G. Boccaccio tradus impecabil de Eta Boeriu. Am lucrat la acest manuscris, minuþios, cu originalul în limba italianã alãturi pentru eventualele confruntãri. Am avut astfel prilejul sãmi însuºesc într-o oarecare mãsurã limba italianã, apelând deseori la colegul Florin Chiriþescu, italienistul redacþiei. Când am vrut sã-i comunic doamnei Eta Boeriu, venitã de la Cluj într-o scurtã vizitã, unele observaþii, mi-a tãiat vorba ºi mi-a spus: – Fã ce modificãri socoteºti, voi fi de acord cu toate. Am lucrat la acest manuscris cu multã plãcere. Cartea a fost una din reuºitele mele ca redactor. Dintre colaboratorii externi, anglistul nostru necontestat era Mihnea Gheorghiu (a murit ºi el). Colega Þuþi Georgescu redacta un volum Shakespeare în traducerea lui Mihnea. Într-o zi, acesta a telefonat, întrebând-o pe Þuþi, în ce stadiu se aflã manuscrisul. Ea, emoþionatã, în loc sã spunã cã l-a trimis la dactilografiat, a spus „e la confruntat” (ceea ce înseamnã verificarea traducerii din punct de vedere al corectitudinii). Mihnea, jignit la ideea cã traduc-

191

Doina Hanganu-Bumbãcescu erea lui poate fi pusã sub semnul întrebãrii, a început sã urle la ea. Þuþi s-a speriat atât de tare, cã, a doua zi, când a auzit cã vine Mihnea, a fugit ºi s-a încuiat într-o debara. Am rãmas noi sã lãmurim ºi sã calmãm spiritele. Tot la „Traduceri” am cunoscut-o pe doamna Alice Voinescu. O trimisese la noi redactorul ºef, Alexandru Balaci. A fost primitã cu multã condescendenþã de Hâncu ºi i s-au dat traduceri, pe vremea aceea, foarte bine plãtite. Spre marea mea dezamãgire, peste ani am citit în Jurnalul sãu cã a fost impresionatã de cei de la E.S.P.L.A. care au fost „colosal de gentili”; afirma, oarecum nemulþumitã de condiþia de traducãtoare, cã munca de traducãtor este „modestã ºi obscurã”, sau cã „este o muncã umilã”. Nu pot sã-i dau dreptate, a traduce artistic dintr-o limbã în alta este o muncã de adevãratã creaþie. Dintre personalitãþile de notorietate pe care le-am cunoscut la E.S.P.L.A. nu pot sã-l uit pe Dan Duþescu. Fusese studentul profesorului Dragoº Protopopescu, celebru ºi el pentru traduceri din Shakespeare, dar care, atunci când a fost „ridicat”, s-a sinucis bãgându-ºi capul printre gratiile liftului. D. Duþescu era un foarte bun cunoscãtor al limbii engleze pe care o vorbea minunat. Mi-a spus cã accentul perfect l-a dobândit în timpul rãzboiului pe care îl fãcuse la transmisiuni când asculta emisiunile englezeºti. O vreme a fost ºi el ostracizat, dar mai apoi a revenit la catedrã ºi a fost cooptat în colectivul Shakespeare împreunã cu profesorul Leon Leviþchi. Când televiziunea românã, în cadrul serilor de teatru (care acum au dispãrut), difuza vreo piesã shakespearianã, Dan Duþescu fãcea prezentarea acesteia. A mai scos ºi acel best-seller, Învãþaþi limba englezã fãrã profesor, împreunã cu Leviþchi. Este traducãtorul poemului anglo-saxon Beowulf. Nu era numai un cunoscãtor în profunzime al limbii engleze, ci ºi un adevãrat artist al cuvântului. S-a oferit sã-mi dea câteva ore de conversaþie în limba englezã. Cu acest prilej i-am cunoscut ºi familia. Avea o fetiþã de vreo nouã ani, pe care o chema Taina – nume rar ºi poetic. Ea s-a specializat în limba englezã ºi a plecat cu o bursã în Statele Unite. Dar a devenit ºi mare alpinistã. Balaci, care escalada ºi el munþii cu lotul naþional, a iniþiat-o în acest sport pe care Taina l-a practicat, nu numai ca o amatoare, ci ca o specialistã. A escaladat munþii din Alaska ºi Himalaya. Din pãcate, am auzit într-o zi de la radio cã alpinista Taina Duþescu a dispãrut într-o crevasã din Himalaya. *** Când am intrat eu la E.S.P.L.A. , director era Al. I. ªtefãnescu. Toatã lumea îi spunea „tovarãºul Ali”. Era un om cumsecade ºi un foarte bun editor. Personal am avut o singura întrevedere cu el. Ca responsabilã de carte a volumului Flori ºi ghimpi de Tudor Mãinescu, în acord cu auto-

192

Et in Arcadia ego rul, am vrut sã introducem în sumar poezia O fata micã se-nchinã. „Tovarãºul Ali” m-a chemat sã mã lãmureascã de ce poezia nu poate intra: misticism. În cele din urmã am renunþat. Dar înainte de-a ieºi din biroul sãu mi-a spus: „– Îmi place cã ºtii sã-þi susþii punctul de vedere.” Dupã Ali, director a fost prozatorul Petru Dumitriu, nume rãsunãtor ºi în literaturã ºi în viaþa literarã a epocii. Venea la birou, unde rãmânea doua-trei ore – nu ca Ali care stãtea toatã ziua – chema pe ceilalþi ºefi, se interesa de problemele stringente: tiraje, hârtie, manuscrise reþinute la Direcþia Presei (cenzura), dãdea telefoane persoanelor sus-puse cu care avea relaþii amicale ºi care la rândul lor, telefonau altora ºi astfel primea ºi hârtie, ºi aviz favorabil pentru manuscrisele reþinute de cenzurã. Rezolvând toate doleanþele, pleca. Pentru redactori, directoratul sãu a fost o manã cereascã. Ne-a fãcut un program special: o zi lucram în editurã („zi neagrã”), o zi ne fãceam norma acasã („zi albã”). Ne-am fãcut orarul în aºa fel încât redacþia sã nu fie niciodatã goalã. La apariþia romanului Cronica de familie, mare succes ºi pentru editurã ºi pentru autor, a trecut prin toate redacþiile, s-a aºezat la birou, ne-am prezentat fiecare cu volumul, ne-a dat autograful ºi a plecat. Arogant, distant, nu a schimbat o vorba cu nimeni. Ben Marian era directorul tehnic. Greul cãdea pe el. Excelent profesionist. Avea cunoºtinþe peste tot: fabrici de hârtie, tipografii, ministere. Nu era lucru pe care sã nu-l ºtie ºi sã nu-l descurce. Era respectat peste tot ºi iubit pentru cã avea grijã de oamenii lui. Era o personalitate în lumea editurilor. Alexandru Balaci, redactorul ºef, italienistul en-titre era îndrãgostit de Petrarca ºi Dante din care recita cu deosebitã artã ºi pasiune. „Figurã luminoasã ºi distinsã, iubit de toþi pentru înzestrarea lui sufleteascã ieºitã cu totul din comun”. Sunt cuvintele lui Nicolae Gheran care l-a cunoscut bine ºi care, vorbind despre el, spune totdeauna „mult regretatul Alexandru Balaci”. Balaci s-a zbãtut ºi a reuºit sã-l readucã pe Arghezi în viaþa literarã. L-a detaºat pe Gh. Pienescu la Mãrþiºor, unde editorul a lucrat câteva luni cu poetul pentru pregãtirea manuscrisului în vederea publicãrii. La apariþia volumului, Arghezi i-a scris o dedicaþie pe care cu îndreptãþitã mândrie, ne-a arãtat-o ºi nouã: „Carte, vreai sã fii frumoasã / Ca un fir de chiparoasã./ Ca sã creºti, sã dai luminã / Tuturora sã le placi, / Mulþumeºte-i ºi te închinã / Alexandrului Balaci”. Balaci venea mereu prin redacþii. Vizitele lui erau aºteptate ºi primite cu bucurie. Ne povestea despre ascensiunile lui temerare, agãþat în corzi, ºi figura i se lumina de entuziasm. Plecând de la editurã, a fost mai apoi director la Comitetul de Stat pentru Culturã ºi Artã, ulterior a condus ªcoala românã de la Roma „Academia di Romania”. A lãsat în urmã regrete ºi o amintire luminoasã.

193

Doina Hanganu-Bumbãcescu *** Lunar aveau loc ºedinþe de analizã a muncii, deseori continuate de serate, la care, câteodatã, erau invitaþi ºi unii colaboratori externi. Nimeni nu venea cu soþul ori soþia. La o astfel de întrunire, a fost prezentã ºi poeta Nina Cassian, soþia lui Ali ªtefãnescu. Ne-a recitat poezia ei Balada femeii care ºi-a pierdut iubitul în rãzboi. În general, am constatat cã poeþii nu ºtiu sã-ºi citeascã versurile proprii: nu intoneazã, nu accentueazã, e ciudat, dar parcã nu pun nici sentiment. Nina Cassian face excepþie. ªi-a spus poezia patetic, emoþionant, impresionant. Trimestrial se þineau Consilii editoriale. Acestea aveau loc seara, când clãdirea era goalã ºi la ele participau somitãþi de la C.C., Ministerul Culturii, Direcþia Presei, Uniunea Scriitorilor. Se discutau planurile editurii, planul de predare la tipografie, ediþii, tiraje, situaþia financiarã etc. Deºi se desfãºurau cu uºile închise, mai aflam ºi noi câte ceva. Una dintre ele a fost furtunoasã pentru cã se discuta editarea primului volum de poezii al lui Tudor Arghezi – interzis pânã atunci. La volumele de versuri, tirajul în general era de 3-5000 de exemplare, fiind vorba de o marfã greu vandabilã. Dar pentru Arghezi, editura a fixat 20.000 de exemplare. Auzind aceastã cifrã uriaºã, Beniuc, ºi el prezent în salã, a sãrit ca ars: „– Cum, eu preºedintele Uniunii Scriitorilor primesc 5000 ºi Arghezi 20.000?” Discuþiile care au urmat, au fost deosebit de violente, dar în cele din urmã propunerea editurii a fost acceptatã. *** E.S.P.L.A. a fost o ºcoalã pentru noi toþi. Profesiunea de redactor ne-a obligat sã citim sau sã recitim scriitori clasici români sau universali. Am cunoscut sau am lucrat cu mari cãrturari. Am învãþat cum se realizeazã o ediþie ºtiinþificã ºi ce aspre sunt exigenþele ei. Am devenit oameni cu respect faþã de valorile literei scrise. Nu toþi editorii de azi sunt oameni de carte. Profesiunea de redactor nici nu mai existã, dovadã cã pe ultima paginã a majoritãþii volumelor nu mai este „caseta tehnicã” unde se menþioneazã ºi redactorul. Altã dovadã, prezenþa numeroaselor greºeli de limbã, de stil, de traducere, comparaþii ciudate, inadvertenþe. Am cunoscut ºi un scriitor român din Canada care ºi-a tipãrit o carte în România. Mi-a oferit-o ºi citind-o, am gãsit multe erori ºi de limbã ºi de conþinut. L-am întrebat dacã redactorul de carte nu i le-a semnalat, mãcar evenimentele greºit datate sau confuziile. Mirat mi-a rãspuns: – „Redactorul? Nici nu l-am cunoscut. N-a stat nimeni de vorbã cu mine”. Munca redactorului este preluatã astãzi de computer. E.S.P.L.A. a fost ºi o pepinierã. Acolo printre noi ºi-au format mâna pentru a deveni mai târziu importanþi scriitori: Constantin Þoiu, Alexandru Sever (5 premii

194

Et in Arcadia ego ale Uniunii Scriitorilor); istorici ºi critici literari: D. Hâncu, Al. Sãndulescu, Geo ªerban; poeþi ºi traducãtori: Romulus Vulpescu, Dan Grigorescu, H. Grãmescu, Gh. Tomozei; autori de ediþii: Andrei Rusu, Gh. Pienescu, Ion Roman. Ei au început toþi ca redactori de carte. La E.S.P.L.A. au apãrut colecþiile B.P.T. (coperta roºie-scriitori români, coperta albastrã-scriitori strãini), Clasici români, Clasicii literaturii universale-opere complete (Balzac de exemplu a apãrut în 11 volume) în tiraje mari, pânã la 50.000 de exemplare. Toþi directorii noºtri, spre cinstea lor, au ajutat mulþi oameni de culturã, scriitori sau profesori, care, în acele vremuri de tristã amintire erau proaspãt ieºiþi din închisori, scoºi de la catedre sau nu aveau drept de semnãturã. Mulþi aflaserã cã Ionel Jianu, ºeful redacþiei de Arte Plastice, încheiase pe numele sãu, un contract pentru Petru Comarnescu, care nu avea drept de semnãturã. La ieºirea de sub tipar a volumului, Comarnescu ºi-a primit de la Ionel Jianu toate drepturile bãneºti. *** Dar a venit ºi dezastrul. Cineva, acolo sus, a hotãrât cã un mare numãr de redactori trebuie scoºi. Cam 20, printre care ºi eu. Directorii n-au ºtiut nimic dinainte. Nici mãcar biata tanti Dora. Hotãrârea s-a luat peste capul lor ºi a avut ºi o urmare tragicã. Madelaine Scarlat din redacþia vecinã, când a aflat cã a fost datã afarã, s-a dus acasã ºi s-a spânzurat. Mie mi-a dat vestea Olga Zaicic – ºefa sectorului de traduceri. Când mi-a spus, în biroul ei, unde mã chemase, tremura toatã, se îngãlbenise ºi abia putea vorbi. Nimeni nu ºtia de ce nu mai corespunde. Majoritatea aveau dosarele curate. Am predat totul ºi am plecat. Dupã mai puþin de o sãptãmânã m-a sunat directorul Marian sã mã duc urgent acolo, la editurã. L-am gãsit grav ºi agitat. Mi-a spus cã mi-a aranjat o reîncadrare la Direcþia Difuzãrii Cãrþii din Ministerul Culturii, sã mã prezint la directorul Virgil Olteanu ºi sã-i spun cã vin din partea lui. Încã o datã ºi-a dovedit grija faþã de salariaþii sãi ºi umanitatea personalitaþii sale. Dar nu toþi cei excluºi au avut aceastã ºansã. Unii au ajuns vânzãtori în librãrii sau la standuri de cãrþi ca Dan Grigorescu. E adevãrat cã peste ani, trecând mai multe etape, a ajuns directorul Bibliotecii Române de la New York, profesor universitar ºi academician. Dar la E.S.P.L.A. nu fusese bun, aºa dictase cineva de la C.C. În ciuda acestui final nefericit, anii petrecuþi la E.S.P.L.A. au rãmas în amintirea mea, luminoºi. Memoria are uneori darul de a înveli trecutul în aureole. Foarte multe nume din cele menþionate în rândurile de faþã au trecut de mult deja la „masa umbrelor”.

195

Alexandru Hrenciuc – Mica Sirenã

Lecturi dupã lecturi

Gabriela Aprodu

Vinul de post ºi viaþa românului

Noua carte ieºitã de la editura PIM ºi semnatã de Ioan Mititelu ne incitã chiar din titlul acesteia - „Vinul de post”, ceea ce este din start un oximoron. Ca ºi dumneavoastrã, ne-am întrebat ºi noi ce este vinul de post. Ca sã nu ne þinã cu sufletul la gurã ºi ca sã nu ne mai stresãm cãutând prin cãrþi de învãþãturi creºtine ce o fi acela un „vin de post” (despre care nici cel mai tolerant monah nu a rostit vreodatã mãcar un cuvinþel), ne-o spune însuºi autorul dintru început, într-un scurt „Cuvânt înainte”. De fapt, se pare cã autorul ne lãmureºte buºtean iar pentru asta, mai bine o sã-i dãm lui cuvântul: „De ce Vinul de Post? Ce este Vinul de Post? Unde se gãseºte Vin de Post? Este sec, demisec, sau dulce? Ce soi de viþã produce Vinul de Post? Este alb, roºu, ghiurghiuliu, sau negru? Cât este de scump? Cât trebuie sã „consumi” ca sã te faci mangã? Poate sã bea asemenea vin ºi bunicul meu bolnav de diabet, hepatitã cronicã, reumatism degenerativ, cardiac sub tratament, cu junghi în spate, junghi în coaste, junghi dupã ceafã, în urechea stângã ºi cu pensia grav ciuntitã de Bãsescu? Întrebãri, întrebãri, multe întrebãri care mi se pun, ºi eu, habar n-am ce sã le rãspund, decât cã Vinul de post a fost denumit aºa, ºi basta. Pânã la urmã, de ce miercuri se numeºte miercuri, iar alb se numeºte alb. Adicã este ceva ce s-a numit aºa fãrã prea multe marafeturi, ºi aºa a rãmas.” Observãm încã din incipit cã autorul a conceput aceastã carte ca o pe o ºaradã izvorâtã din nedumeririle, angoasele ºi tresãririle sale de cetãþean demn - reacþii fireºti noile la condiþiile existente acum pe acest picior de plai numit România. Iar cartea se constituie, de la un cap la celãlalt, pe întreg parcursul celor 332 de pagini într-un uriaº pamflet. De ce a ales aceastã formã de manifestare? Dar mai bine sã-l ascultãm din

197

Gabriela Aprodu nou explicaþiile autorului însuºi din acelaºi „Cuvânt înainte”: „Cât priveºte cartea aceasta, pot sã vã dau unele relaþii, doar aºa la ureche, ca sã nu audã ºi ceilalþi. Nãucit de o politicã dezastruoasã, mi-am cam ieºit un pic din þâþâni ºi atunci, deºi cunosc la perfecþie sã trag cu puºca ºi mitraliera, dar mijlocele mele nu-mi permit o asemenea prea nobilã manifestare, am ales ca sã trag aºa cum pot, cu pamfletul.” ªi trage autorul, cum ar trage cineva nu numai lejer indispus, ci bine „scos din þâþâni”, trage la foc cu foc ºi la foc automat, din toate poziþiile folosind arma de temut a umorului fin, a situaþiilor halucinante, situaþii care pânã la urmã se contureazã ca niºte pastile cumplit de reale ºi dureros de amare pentru mioriticul popor român pornit acum pe o cale divergentã de curgerea milenarã a timpului pe acest colþ de lume. Se pare cã pentru autorul cãrþii, care se dovedeºte un fin receptor al evenimentelor cotidiene, condiþia umanã grav mutilatã a românului se transformã într-un diform sunet de alarmã pe care cautã sã-l punã în scenã, sã-l aducã la cunoºtinþa tuturor, sã-l deconspire, sã-l arate cu degetul ºi poate, sã încerce la modul literar pregãtirea românului obiºnuit pentru iminenta sosire al ceasului al doisprezecelea, al ceasului când nu mai e cale de întors , când s-a ajuns la situaþia-limitã în care „ori se rupe hamul, ori crapã iapa”. Cartea este formatã din circa 80 de schiþe cu o tentã vãdit umoristicã, în care autorul se joacã mereu de-a „râsu-plânsu”, dat fiind cã situaþiile în care se regãsesc personajele, deºi descrise în limbaj voit umoristic, se aflã de fapt în situaþia de a fi compãtimite pentru soarta nedreaptã la care sunt supuse printre meandrele unei democraþii ciudate ºi uneori cu tente abracadabrante. Pãstrând proporþiile, majoritatea schiþelor din carte par desprinse din lumea lui Charlot, acel personaj mic, ciudat, dar simpatic, care aparent stârneºte râsul, doar ca la final sã-þi descoperi o lacrimã strivitã în colþul ochiului. Ceea ce atrage atenþia încã de la prima vedere sunt titlurile care încearcã sã sugereze plastic ºi incitant conþinutul schiþei. Sã trecem cu privirea peste o serie de titluri: „Mãru’ mai mic, sau nimic”, „Eu cu cine fac banking”, „Pensionaru’ informat”, „Imuni ca oaia cãpiatã”, „Sfânta pãruialã”, „Agresiune la capra podului”, Moartea tragicã a statului social”, „Chiu ºi vai, pe-un picior de plai”, „De doi bani, filozofie”, „S-a suit scroafa-n copac”, „De ce adunã bãrbaþii scame în buric”, „Din categoria „ba pe-a mãtii”, ºi multe altele cu titluri tot aºa de „instructive”. Nãucit de invazia agresivã ºi pretins salvatoare a bisericii asupra nenorocitului de român, bântuit de spectrul celor peste 20.000 de biserici construite dupã 1990, timp în care s-au închis peste 300 de spitale

198

Vinul de post ºi viaþa românului ºi aproape 1000 de ºcoli, autorul iese din tiparele „omului nou, postdecembrist”, a aºa-zisului om cu frica lui Dumnezeu ºi, în câteva dintre schiþe, ne aratã cu degetul o altã faþã a lumii acesteia, populatã de popi burtoºi cu buzele veºnic unse cu grãsime. Cred cã asemenea multor oameni care mai credeau în ceva sfânt pe lumea aceasta, ºi el ºi-a pierdut cu totul credinþa în ceea ce propovãduieºte un cler corupt ºi lacom. Regãsim ºi acest aspect în schiþe precum „Distracþie cu Iov”, „Chinezãrii cu spini ºi cuie”, „Sfânta pãruialã”, „Biblia a scris-o popa?” ºi altele. Parcã-l ºi vedem pe autor rugându-se în stilul descris în carte: „Iartã ºi miluieºte Doamne Dumnezeule, cu prea mare mila Ta, cã mari tâmpenii ºi monumentale gogomãnii, mustind de prostie, se mai întâlnesc în cãrþile Tale…”(Distracþie cu Iov n.n.) dându-ºi cu falsã smerenie ochii peste cap ºi abþinându-se sã nu izbucneascã într-un râs din acela sãnãtos, care nu poate fi stârnit decât de o glumã bunã. În „Chinezãrii cu spini ºi cuie”, o schiþã scrisã la persoana întâi autorul îºi dezvãluie firea avidã de cunoaºtere, pe care ºi-o mãrturiseºte chiar ºi în cântecul fredonat în baie, de unde zilnic se aude „un cântecel plin ochi, cu dor de ducã spre cele zãri.” Este normal ca gândul sã îl poarte spre Italia, locul unde se gãsesc multe obiecte care mãrturisesc existenþa vechilor sfinþi, þara unde se gãseºte „kit-ul de supravieþuire prin înviere al Mîntuitorului nostru Isus Hristos”, kit care ni se înfãþiºeazã acum sub forma unui linþoliu pictat. Autorul este puþin încurcat de avalanºa de mãrturii materiale ale existenþei înaintaºilor bisericii deoarece, deºi din lemnul Sfintei Cruci sunt atâtea aºchii încât se depãºeºte cubajul a trei pãduri, în ceea ce priveºte capul Sfântului Ioan Botezãtorul, se mai gãsesc astãzi numai 32 de capete ale acestui sfânt, atestate de cãtre bisericã precum cã i-ar fi aparþinut de drept sfântului. Dupã cum spune autorul „Poate cã la înapoiere spre România, s-o dau niþel cotitã ºi prin Marea Britanie, unde cicã s-a fãcut o altã descoperire de proporþii, din ultima vreme. De data aceasta este vorba de un spin (da, nu vã miraþi, una bucatã spin, dintr-o specie perfect spinoasã ºi necunoscutã, valabilã cu documente în regulã, doar pe timpul lui Isus!!!), din coroana pe care a purtat-o Mântuitorul. De asemenea, autorul îºi manifestã în unele schiþe aversiunea sa faþã de americani, pe care îi considerã un popor fãrã istorie ºi fãrã nici un respect pentru istoria altora, un popor din rândul cãrora vãcari ajunºi la manºa unor pãsãri de oþel au distrus centrul istoric al Dresdei, ce mai rãmãsese din Babilonul antic aflat la nord de Bagdad, în Italia au fãcut una cu pãmântul lãcaºuri de cult aflate în picioare de peste un mileniu ºi jumãtate, au distrus podurile Florenþei, a fost singurul popor din

199

Gabriela Aprodu lume care a folosit arme de nimicire în masã, a ucis coreeni, vietnamezi, sârbi, irakieni, afgani ºi cetãþeni ale altor popoare care nu au atacat ºi nici nu aveau de gând sã atace vreodatã Statele Unite, un popor care a ridicat barbaria ºi dreptul celui mai tare la rang de lege organicã. Din aceastã categorie pot fi amintite schiþele: „Sfânta prostie americanã”, „Osama bin Laden ºi þaþa Veta”, „De-i Osama sau Obama…” Totuºi, majoritatea schiþelor se axeazã pe situaþii care pot fi deseori observate în þara noastrã în conduita politicienilor noºtri, în educaþie etc… Se vede cã autorul nu considerã invenþiile politice ca fiind de azi, de ieri, ci ca datând din zorii istoriei acestui popor iar aceasta se poate sesiza mai ales în schiþa: „Micã istorie electoralã” în care eroul, personaj important al zilelor noastre se documenteazã citind circa patru pagini ºi jumãtate dintr-o carte numitã „Istoria României”, în care se dã ca exemplu o situaþie din timpul domniei lui Mircea cel Bãtrân. Acesta s-a trezit pe nepusã masã cu un contracandidat la domnie în persona unuia, Vlad. ªi, pornind de la aceastã rivalitate, autorul face unele precizãri: „Cu ocazia scrutinului electoral, loviturile politice se dãdeau mai ales în zona gâtului, iar urnele erau pregãtite din timp ºi apoi folosite pentru a pãstra rãmãºiþele pãmânteºti ale Opoziþiei.” sau: „Alegerile pe timpul acela, fiind ev mediu ºi deci era necesarã o strictã economie bugetarã, se þineau într-o singurã circumscripþie electoralã, aºa cã pentru motive doar de el cunoscute, Mircea a trasat ferm circumscripþia, cu centrul electoral la Rovine în câmpii, considerând cã are în felul acesta un oarece avantaj.”, de unde observãm cã prezenta comasare a alegerilor are un precedent ilustru în istorie. Iar în încheiere, personajul se comportã apoteotic: „… asemeni lui ªtefan cel Mare, sã poatã glãsui în faþa mulþimilor, ca de pe puntea mineralierului: „Popor român! Þineþi minte! România nu este a voastrã, nu este a urmaºilor voºtri, România este a mea ºi a urmaºilor mei, ºi a urmaºilor, urmaºilor mei, pânã în veacul veacurilor. ªi în încheiere sã tragã o înghiþiturã de trãscãu, direct din sticlã, aºa cum îi este obiceiul la ocazii festive.” În ceea ce priveºte situaþia scriitorului, sau a creatorului contemporan în general, autorul împãrtãºeºte întru totul pãrerea multora dintre cei care încercã sã aducã ºi ei ceva nou pe pãmântul acesta într-o perioadã în care amorþeala creierelor devine logaritmic pandemicã ºi chiar spune aceasta cu un fel de rictus amar în schiþa „Am vrut sã mã fac Einstein”: „De ce sã mai scrii în ziua de azi, când ºi aºa nu te citeºte nimeni. Poþi sã ai tu talent, mai ceva decât Dostoievski, Tolstoi, Balzac, Goethe

200

Vinul de post ºi viaþa românului la un loc ºi tot în materie de audienþã la marele public de azi, nu ajungi nici la nivelul unghiei mici de la mâna stângã a lui Florin Salam, sau a lui Adrian Puradelu’ Minune. Shakespeare, este un copilaº mic în materie de popularitate, faþã de un Bruce Willis sau Arnold Schwarzenegger, Sylvester Stalone, Messi, Kaka, aºa cã dacã e sã te iei dupã un sondaj de opinie în marea masã a cetãþenilor, nu a þãrii noastre, ci a întregii lumi cunoscute la ora asta, ajungi la concluzia certã cã Dostoievski, Tolstoi, Balzac, Faulkner ºi alþii din aceeaºi categorie sunt niºte bieþi amãrãºteni rãtãciþi în jungla umanã, Einstein, Max Plank, Newton, Arhimede, Pitagora, nu sunt decât niºte rataþi, care în lipsã de muºchi, s-au apucat ºi ei de ceva curat nefolositor, care sã le aducã dureri de cap ºi tulburãri de memorie urmaºilor. O fi poate dureros, dar asta-i realitatea. Din pãcate…

201

Octavian D. Curpaº

O definiþie narativã a vieþii ca scenã

Mirela Roznoveanu

Lecturi dupã lecturi

„Destinul nu poate fi pãcãlit.”

La prima vedere, „Platonia”, cartea scrisã de Mirela Roznoveanu, este un roman de dragoste de un profund lirism. Tema este iubirea ºi cãsãtoria, tratate uneori, într-un registru luminos, limpede, alteori, prin contrast, într-un registru sumbru, grav. Locul acþiunii este oraºul Constanþa. Pe mãsurã ce avansãm cu lectura însã, vom descoperi cã avem de-a face cu un autentic roman de analizã psihologicã, ce poate fi aºezat cu succes alãturi de scrieri celebre, cum ar fi „O moarte care nu dovedeºte nimic” de Anton Holban, „Nuntã în cer” de Mircea Eliade sau „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de rãzboi”, de Camil Petrescu. Sentimentele, gândurile, trãirile sufleteºti ale eroinei – Platonia Elena, solistã de operã - sunt redate ºi refãcute din evenimente prezente, din scrisori, din propriile pagini de jurnal sau din amintirile celorlalte personaje.

MIRELA ROZNOVEANU - UN NUME SINONIM CU TITLUL MAGNA CUM LAUDE Mirela Roznoveanu, critic literar, eseist, romancier, poet, jurnalist, redactor de reviste, cercetãtor de origine românã în dreptul internaþional, strãin ºi comparat, trãieºte din 1991 la New York City, în SUA. Nãscutã la Tulcea, într-o familie de intelectuali, aceasta îºi ia licenþa în filologie, la Universitatea din Bucureºti, cu o lucrare de gramaticã istoricã. În SUA, Mirela Roznoveanu obþine un Master in Science magna cum laude, în 1996 de la Pratt Institute, School of Information Science, New York. Debutul literar al Mirelei Roznoveanu se produce în 1970 în Revista "Tomis" din Constanþa, iar din 1971, aceasta devine redactor al

202

O definiþie narativã... aceleiaºi publicaþii. Între 1975-1978, autoarea colaboreazã la emisiunile culturale ale Televiziunii Române, iar între 1978 - 1989 lucreazã ca redactor principal la revista "Magazin" editatã de ziarul "România Liberã". Mirela Roznoveanu publicã criticã literarã în revistele "Luceafãrul", "Contemporanul", "România Literarã", "Convorbiri Literare", "Viaþa Româneascã", etc. În 1978, îi apare la Editura "Cartea Româneascã" volumul „Lecturi moderne”, propus pentru premiul de debut al Uniunii Scriitorilor. În aprilie 1989, Mirela Roznoveanu este „transferatã disciplinar” la Ziarul "Muncitorul Sanitar", în urma aºa-zisului “proces al ziariºtilor” din “Grupul Bãcanu”. Între 25 decembrie 1989 ºi 31 ianuarie 1991, aceasta este publicist-comentator la Ziarul "România Liberã", membru în Consiliul de Conducere ºi membru fondator al Societãþii “R”. Autoarea face parte din grupul de ziariºti care în 23 decembrie 1989 scoate ziarul "România Liberã" de sub tutela administraþiei comuniste, transformându-l în primul ziar independent ºi anticomunist din România.

MIRELA ROZNOVEANU – SCRIITOARE PROLIFICÃ Din ianuarie 1991, Mirela Roznoveanu se stabileºte la New York. În 1996 aceasta devine membru al Facultãþii de Drept a New York University (NYU) ºi ocupã funcþia de cercetãtor în dreptul internaþional ºi comparat, având gradul academic de profesor asistent. În 2005, scriitoarea este redactor ºef al GlobaLex, jurnal online de cercetare juridicã, publicat de NYU Hauser Global Program (Web site-ul jurnalului) ºi cercetãtor cu gradul de profesor asociat. Mirela Roznoveanu este membrã a Uniunii Scriitorilor din România ºi membrã a Academy of American Poets. Printre volumele semnate Mirela Roznoveanu se numãrã: „Civilizaþia romanului” (eseu despre romanul universal; volumul I 1983, volumul II - 1991), „Totdeauna toamna” (roman, 1988), „Viaþa pe fugã” (roman, 1997), „Platonia” (roman, 1999), „Timpul celor aleºi” (roman, 1999), „Toward a Cyberlegal Culture” („Cãtre o culturã juridicã virtualã. Eseuri”, 2002), „Born Again – in Exile” („M-am nãscut a doua oarã în exil”, poeme, 2004), „Elegies from New York City” (2008), „Civilizaþia romanului. O istorie a romanului de la Ramayana la Don Quijote”, (2008), etc. În 2008, aceasta obþine Premiul pentru literaturã comparatã 2008 al Asociaþiei de Literaturã Generalã ºi Comparatã din România.

203

Octavian D. Curpaº Despre romanul „Platonia”, Dan Cristea spunea: „Romanul semnat de Mirela Roznoveanu este romanul intimitãþii ºi identitãþii unei femei, identitate deloc fixã sau fixatã, doar superficial, prin prejudecãþi ºi tabuuri sociale. Romanul ne poartã de-a lungul unei existenþe a cãrei povestire este deopotrivã o istorie a eului numit Platonia, dar ºi a lumii care face acest eu.”

MARIAN MOGA Patru bãrbaþi, Jean Dumbravã, Adrian Morariu, Matei ºi Octav Niculescu au fost îndrãgostiþi de aceeaºi femeie, în perioade diferite ale vieþii acesteia. Cea pe care au iubit-o ºi încã o mai iubesc este Platonia, în prezent soþia lui Virgil ºi mamã a trei copii. Lor li se alãturã Marian Moga, care aflã întâmplãtor de existenþa Platoniei, de la prietenul sãu, Jean Dumbravã. Acþiunea romanului începe în iarna lui 1988 ºi se încheie în noiembrie 1989, dar suntem purtaþi ºi înapoi, în timp, în 1972, 1973, 1974, prin intermediul epistolelor de dragoste trimise de Adrian Morariu ºi Matei, Platoniei. Intriga amoroasã se împleteºte cu elemente de suspans, pentru cã Adrian Morariu ºi Matei sunt implicaþi în lupta anticomunistã. „În luna februarie a anului de graþie 1989”, ei îl vor include ºi pe Marian în „celula de rezistenþã” din care fac parte, încredinþându-i o misiune ce va atrage dupã sine sfârºitul tragic al personajului. Înþelepciunea vârstei ºi buna cuviinþã nu îi dau voie lui Marian Moga sã îºi mãrturiseascã direct dragostea pentru o himerã – Platonia. Aflat în vizitã la amicul sãu, Jean Dumbravã, acesta vizioneazã o casetã cu o înregistrare de la unul din spectacolele artistei. „Cu rãsuflarea tãiatã, Marian se lãsã invadat de farmecul acelei femei. Îl surprindeau nu doar chipul ºi vocea aceea, ci mai cu seamã un aer difuz de inteligenþã, semeþie ºi chiar orgoliu, notele unei personalitãþi puternice, dar care, paradoxal, pãrea cã nu voia cu niciun chip sã iasã în evidenþã... Ar fi vrut, vai, Doamne Dumnezeule, sã fie a lui, iubita lui. Ceea ce visase cã ar fi putut exista se afla înregistrat pe o biatã peliculã?”

TRECUTUL - CHEIA PENTRU PREZENT ºI VIITOR Trebuie remarcate însã, curajul, hotãrârea ºi tenacitatea de care Marian Moga dã dovadã în cercetãrile pe care le face pentru a o întâlni pe aceastã necunoscutã, despre care crede cã este femeia visurilor sale. Dacã ne gândim la romanul „Adam ºi Eva”, am putea spune cã Marian

204

O definiþie narativã... Moga se aflã în cãutarea perechii divine, pe care crede cã a descoperito în Platonia. Totuºi, acelaºi sentiment al aflãrii femeii ideale în persoana Platoniei îl trãiesc ºi ceilalþi bãrbaþi care au fost, cândva, îndrãgostiþi de ea, poveºtile lor alcãtuind încã un roman în interiorul romanului. Niciunul dintre ei nu îºi propune sã disimuleze, sã nege interesul pentru soþia ºi mama copiilor lui Virgil. De fapt, pentru Jean Dumbravã, Adrian Morariu ºi Matei, Platonia este cea pe care au cunoscut-o cu ani buni în urmã, pe vremea studenþiei ei, la Cluj. Platonia simbolizeazã trecutul cu care aceºti oameni încã mai încearcã sã comunice, în speranþa cã vor descoperi acolo cheia pentru un prezent ºi un viitor ideal.

ADRIAN MORARIU Despre Adrian Morariu, Platonia afirmã cã „este într-adevãr, un compozitor de excepþie. Nu are adâncimi ameþitoare, ci doar suprafeþe calme, ce se impun ca o obsesie. Aºa este ºi muzica lui.” Povestea de iubire pe care acesta o trãieºte cu Platonia are în ea ceva de aventurã eroticã, pentru cã el este un bãrbat cãsãtorit, un om respectabil. Tocmai de aceea, nu are puterea sã se implice într-o relaþie de duratã, aºa cum ºi-ar dori Platonia. Adrian Morariu însuºi îºi mãrturiseºte laºitatea ºi cruzimea cu care s-a despãrþit de cea pe care o dorea. „Dacã vrei”, spune el, „am fugit ca sã nu mã angajez prea mult. Eram însurat. Mã gândeam cã pentru cariera mea era mai confortabil un cãmin liniºtit, în care sã pot lucra la muzica mea, decât o viaþã alãturi de neliniºtile, de patetismul ei, de forþa ei vijelioasã. Mã inhiba, îmi deturna pur ºi simplu gândirea. Mã enerva prin directeþe. Vrei sã spui cã-mi era fricã? Mã simþeam ca un animal ameninþat în echilibrul lui. Mã temeam sã nu mã anexeze talentului ei. ªi eram otrãvit de gelozie. Ei, da, eram invidios pe intuiþiile ei, ºi toate astea erau amestecate cu iubire, þine minte, o iubire imensã... Voiam sã fiu liber ºi nu dominat de ceva care mã modifica, îmi modifica cele mai adânci structuri ale existenþei.” Platoniei, relaþia cu Adrian Morariu îi aduce convingerea nestrãmutatã cã el este soarta ei. „Faptul cã pânã ºi amintirile lor se completau le dovedea cã fuseserã predestinaþi dintotdeauna ºi cã dacã soarta fusese bunã adunându-i, ei reuºeau de minune sã-ºi batã joc de ea, distrugându-i lucrarea. De acum înainte, drumul lor era hotãrât doar de ei doi. Destinul se plictisise sã-i tot mâne din spate.” Platonia are conºtiinþa cã „depindea de hotãrârea acelui om care o þinea în braþe, de care se înlãnþuise, ºi el nu hotãra nimic.”

205

Octavian D. Curpaº „...ATUNCI CÂND A TREBUIT SÃ O UCID ÎN MINTE PE PLATONIA...” Dupã acest eºec, Platonia se decide sã pãrãseascã definitiv Clujul. Îºi gãseºte o slujbã la Constanþa, în corul operei, se cãsãtoreºte cu Virgil, ofiþer în marina comercialã, împreunã cu care îºi clãdeºte un cãmin. Este genul de „soþie devotatã ºi ambiþioasã sã aibã o casã cât mai frumoasã ºi mai curatã, mai sclipitoare.” Cu toate acestea, femeia despre care Marian Moga gândeºte cã are „ceva ademenitor, dar totuºi prea complicat, lipsit de simplitatea mãrii”, nu este fãcutã sã rãmânã o simplã gospodinã sau o voce oarecare în corul operei din Constanþa. Ajunsã la momentul în care ar fi putut sã se simtã împlinitã ca soþie ºi mamã, aceasta începe sã retrãiascã trecutul ºi de aici se naºte drama. Trecutul nãvãleºte în prezent, o urmãreºte ºi o împiedicã pe Platonia sã se mai bucure de ceea ce îi aparþine. Lucruri banale îi trezesc amintiri puternice, din vremea relaþiei ei cu Adrian, cu Jean Dumbravã, cu Matei ori cu Octav Niculescu. Platonia este legatã de aceºti patru bãrbaþi prin legãturi puternice, nevãzute. Tot astfel dupã cum în „Nuntã în cer”, romanul lui Mircea Eliade, Andrei Mavrodin ºi Barbu Hasnaº evocã imaginea celei pe care o iubiserã – Ileana - fãrã a mai ºti nimic despre ea, Jean, Adrian Morariu ºi Matei o cred pe Platonia moartã. Chiar ºi aºa, dragostea pentru ea rãzbate din fiecare cuvânt ºi gând al lor, iar dorinþa de a o regãsi, dacã încã mai trãia, de a remedia acea rupturã totalã pe care ei o iniþiaserã, devine primordialã. Fiecare dintre aceºti bãrbaþi a refuzat ºansa oferitã de destin de a se împlini prin dragoste, alãturi de Platonia. Ea este femeia alãturi de care s-ar fi realizat sufleteºte ºi de aceea, cãutarea lor, frenezia cu care doresc sã o regãseascã pe cea pierdutã au un sens aparte. La fel ca ºi Adrian, Matei mãrturiseºte: „ªi mie mi-a fost greu, atunci când a trebuit sã o ucid în minte pe Platonia... Pentru cã o iubeam nemãsurat de mult. ªi asta mã ucidea ºi pe mine.”

„NOIEMBRIE 1989” Universul în care trãiesc Adrian, Jean ºi Matei este dramatic. Dramaticã de altfel, este ºi evoluþia Platoniei. „În vara în care l-a cunoscut pe Virgil fugise de un an din Cluj. Mai întâi plecase din casa lui Jean, tot mai bolnav de gelozie, o gelozie stupidã, tot mai furios pe darul ei nenorocit de a ieºi în evidenþã ºi de a avea întotdeauna dreptate. Îºi dãduse demisia de la Operã... Cu ajutorul lui Titi, vãrul ei care o iubea în tainã încã din copilãrie, a pus la cale un fals: a corectat în cartea de

206

O definiþie narativã... muncã „solistã” cu „coristã”... Avea 28 de ani împliniþi, pierduse orice speranþã de a mai avea un cãmin al ei, copii, un bãrbat care s-o iubeascã ºi cãruia sã-i dãruiascã întreaga ei iubire.” Povestea vieþii Platoniei este una neîmplinitã, pentru cã nici iubirea ei cu Marian Moga nu va avea finalitate. Acesta este reþinut de autoritãþile comuniste, arestat pentru „o chestie politicã”. Platonia „a înþeles cã soarta lui Marian era pentru mulþi ani de aici înainte pecetluitã. ªi a ei o datã cu a lui. Noiembrie 1989. Cine sã mai aibã vreo speranþã? În timp ce pleca acasã, simþi cum intrã parcã încet în pãmânt. Poate cã îºi identificase prea mult viaþa cu iubirea ei pentru Marian.”

„AI CÂNTAT EXTRAORDINAR” Aflatã în pragul divorþului de Virgil ºi fãrã nãdejdea de a-l mai întâlni vreodatã pe cel drag, Platonia alege sã îºi punã capãt zilelor în mare. Cea despre care Adrian Morariu spusese cândva, „tu eºti frumoasã, minunatã ºi bunã”, este înghiþitã de valurile sãrate ºi îngheþate. „Între statuarii stabilopozi, Platonia avea privilegiul albului imaculat al veºtmântului de scenã; era singurã aici, pe întinderea malului ºi a cerului oglindit în apã, care arbora masca unei vieþi trãite. Toate celelalte din jur îºi trãiserã moartea. Aceeaºi moarte care o îmbrãþiºa acum ca o bucurie de al cãrei înþeles nu mai ºtia nimeni. Iar vântul, asemeni unui braþ tandru, curtenitor, apuca din când în când franjurii frumosului fular ºi îi ridica alintându-i Platoniei obrajii reci, din care doi ochi aprinºi, plini de o resemnare împãcatã ºi demnã mai nãzuiau sã cuprindã imensitatea mãrii.” În mod paradoxal, moartea Platoniei se produce imediat dupã momentul unui imens succes de scenã. Platonia este Carmen, o Carmen despre care cei care asistã la spectacol spun cã a fost „extraordinarã,... magnificã,... divinã.” Motivul mãrii simbolizeazã sacrificiul de sine al artistului care a reuºit sã îºi împlineascã menirea. În viaþa personalã, Platoniei i se refuzã ºansa de a gãsi dragostea, iar iubirea ºi devotamentul ei rãmân fãrã rãspuns. Ca artistã însã, ea dovedeºte genialitate, este capabilã de a realiza un rol perfect ºi unic prin frumuseþea ºi mãreþia lui. De altfel, Adrian Morariu are premoniþia faptului cã Platonia va reuºi pânã la urmã, rolul vieþii ei, atunci când îi spune: „Un cântãreþ cântã aºa cum este. Dacã este bun ºi frumos va cânta splendid. Dacã un solist este urât sau meschin, glasul îi va suna urât ºi meschin. Tu eºti frumoasã, minunatã ºi bunã. Ai cântat extraordinar.”

207

Octavian D. Curpaº ULTIMUL SPECTACOL Portretul moral al Platoniei este reliefat de afirmaþia unei foste colege a acesteia: „Platonia nu poate fi hipnotizatã, dar poate hipnotiza.” În final, ne dãm seama cã toate celelalte personaje ale romanului au rolul de a completa imaginea fluidã, aproape irealã a acestei femei. Tragismul destinului ei reiese cu precãdere din aceastã imagine terifiantã de la sfârºitul cãrþii, ce pune în evidenþã drama profundã, chinul interior, suferinþa îndelungatã trãite de eroinã. Într-un astfel de context, faptele mãrunte – „Înainte, Platonia zãri deºertul cãutãrii a ceea ce avea sã piardã. Adrian urma sã plece.... Voia sã se uite pe ea.” – capãtã semnificaþii majore, pentru cã toate aceste fapte mãrunte au declanºat sfârºitul. Deznodãmântul are loc în preajma apei. Apa este elementul central al romanului, ca simbol al zbuciumului interior, al iluziilor urmãrite cu tenacitate ºi consecvenþã de personaje. Romanul se încheie simetric. Suferinþa cutremurãtoare a Platoniei poate fi ghicitã încã din primele pagini ale cãrþii, atunci când aceasta rememoreazã perioada de început la Constanþa. „În anul în care ea venise la Constanþa, marea îngheþase pânã în larg... Patina curajoasã, fãcând haz de spaimele Nonei. Nici în ruptul capului Nona nu voia sã meargã mai aproape de hotar, de locul acela care pe ea o atrãgea atât de mult ºi unde valurile cedau frigului, zbuciumului, lãsându-se îngheþate. Într-o dupã-amiazã foarte geroasã, cu cer încã senin ºi fãrã vânt, ajunsese aproape. Mai avea puþin, þãrmul era deja departe, mersese pe placa îngheþatã a mãrii ceva mai mult de un kilometru.” Platonia este un personaj aflat la limita dintre real ºi fabulos. În simbol, ea reprezintã idealul, care de obicei rãmâne intangibil. Din nefericire, paradisul pierdut este o realitate cãreia ca pãmânteni, trebuie sã îi facem faþã. Prin numele pe care îl poartã, Platonia pare a fi predestinatã pentru eºec în dragoste. Iatã de ce, atunci când ea se uneºte cu marea, acest lucru probabil cã nu va mira pe nimeni. Pentru cã „toatã lumea din teatru aflase cã este ultimul spectacol al Platoniei.” Phoenix, Arizona

208

Lecturi dupã lecturi Lia Faur

Ceremonia respiraþiei ºi alte întâmplãri din vest*

Cele patru cãrþi despre care mi-am propus sã scriu au câteva trãsãturi în comun, au apãrut la Editura Tipo Moldova, în colecþia Opera Omnia, ºi toþi cei patru scriitori trãiesc în vestul þãrii: Vasile Dan (întâmplãri crepusculare ºi alte poeme), Gheorghe Mocuþa (Balada profului de francã), Ioan Matiuþ (respirã sã nu uiþi) ºi Traian ªtef (Ceremoniile). Întreaga colecþie atrage atenþia prin condiþiile grafice deosebite, cu o copertã lucioasã ce încadreazã în roºu chipul din medalion al fiecãrui autor, iar dacã se întâmplã sã le priveºti întinse pe masã, mai cã-þi inspirã un poem: „respirã/ sã nu uiþi/ Balada profului de francã/ Ceremoniile/ întâmplãri crepusculare ºi alte poeme” Volumele adunã grupaje reprezentative de poezii din creaþia celor patru autori, care, diferiþi, se intersecteazã, totuºi, prin modul de abordare a criticilor, dar ºi ca generaþie, cel puþin doi câte doi dintre ei. Alexandru Cistelecan îl numeºte pe Traian ªtef „ultimul mohican” al generaþiei 80, legãtura de prietenie care existã între cei patru, e chiar legãtura proprie optzeciºtilor. Cel puþin trei dintre ei se cunosc de o viaþã ºi participã la evenimentele literare cu constanþã ºi autoritate, datã de valoarea scrisului fiecãruia, în parte. Traian ªtef e un poet cuminte, mereu tãcut, priveºte mu(l)t ºi vorbeºte puþin; descoperã originalitatea artisticã de la un volum la altul ºi se descoperã pe sine prin fiecare poem, iar cititorului nu-i rãmâne decât sã jaloneze printre texte ºi sã dezlege marca stilisticã, legãtura, dacã este vreuna, dintre poeme, dintre verbal ºi paraverbal. Cred cã

*Vasile Dan, întâmplãri crepusculare, Gheorghe Mocuþa, Balada profului de francã, Ioan Matiuþ, respirã sã nu uiþi, Traian ªtef Ceremoniile, Colecþia OPERA OMNIA, Editura TIPO MOLDOVA, Iaºi, 2011

209

Lia Faur aceastã „muþenie” îi este caracteristicã ºi în scris, unde poemele sale parcã ºi-ar pune palma pe gurã, comunicând doar din priviri. În volumul de faþã, selecþia de poezii a lui Traian ªtef începe cu „Fericirile” (cum îmi amintesc de „Fericirile” îngânate la stranã în sãrbãtoarea de Paºti!), care scot la ivealã un Poet - copil mare, „Fericirile” fiindu-i frânturi de existenþã fericitã, marcatã în unele poeme, însã doar în final (ca pentru a nu lua numele Domnului în deºert, poate?). Poetul – copil mare se revoltã în faþa celui care grãieºte, dar nu îmblânzeºte animalul sensibil: „Le-aº da drumul sã prindã roºeaþã ºi dragoste/ De viaþã barem cât o gãinã beatã/ ªi mai ales sã-l plezneascã peste gurã/ Pe acela care crede cã le ºtie pe toate/ Cum i-aº plezni eu peste gurã/ Cu o coadã bãloasã de peºte/ Pe aceia care se cred poeþi/ Când scuipã printre consoane/ Care pânã la urmã tot în creierul meu/ Se rostogolesc ca într-o prãpastie” (Litera A, p. 9) Existã în poezia sa o resemnare obositã, dar vie încã, a înþeleptului faþã de existenþa textualã banalã, ºi nu se fereºte sã-ºi clãdeascã o lume idealã, mascându-ºi în acest fel dramatismul existenþial. Cu accente de teatru antic, adesea, poezia lui Traian ªtef variazã între esenþã ºi derizoriu, încifrându-se, sau descifrându-se de la sine. Generaþiei 80 i s-a reproºat cã „scrie la fel”, ºi am cãutat sã descopãr acest „la fel” la Traian ªtef, dar e, dimpotrivã, „în altfel”, „când cu degetul pe nisip”, „când mâzgãlind o foaie de hârtie”, scrisul sãu diferã de la un an la altul, suavitatea versurilor din unele poeme este agresatã de realitatea asupra cãreia pare a întocmi rapoarte: „În teatrul de situaþii mãsluitorii/ Cu surâsul dezlipit/ Ca o broascã râioasã înotând/ Sã iasã din propria lânã/ Unde duceþi realitatea asta/ Am întrebat în prag/ O ducem la bun sfârºit/ Se auzi rãspunsul” (Înotând în propria lânã, p. 192) Fãrã a lua vreo mãsurã, nu devine un psihotic, ci îºi pãstreazã la limitã starea de luciditate apelând la sentimente, ce îi conferã anonimatul existenþial, dar îi oferã ºi un suport unde se poate exprima în continuare. În grupajul de poeme Epistolele cãtre Alexandros, Traian ªtef are aerul unui tribun, cu sandale din piele, cu toga pe umeri, în vântul Criºurilor, care trimite epistole lui Alexandros, dintr-un acut spirit patriotic (îmi aminteºte de un film cu Russel Crowe, în rolul principal, care trimitea scrisori în neant), dar cuvintele sale nu vor fi bilete închise în sticle, pentru cã ele sunt însãºi vocea scepticã a poetului din vest. Tristeþea se insinueazã doar când te gândeºti cã interogaþiile poetice nu sunt pentru a primi vreun rãspuns, sau cã Alexandros a murit demult…

210

Ceremonia respiraþiei... Poezia celui de-al doilea (fãrã vreun criteriu de selecþie, ci pur ºi simplu), a lui Vasile Dan, e încastratã într-un material solid, iar el este printre puþinii poeþi care surprind esenþa întâmplãrii ºi o redau apoi ornamentatã stilistic, deloc facil sau ostentativ. În discursul sãu liric se regãseºte un cod al artei manieriste de un erotism estetizant care sporeºte taina suprapunerii de semnificaþii: „o, femeie cu sexul indolent ºi mereu receptor/ care te naºte/ în timp ce tu o posezi/ cu unghiile rupte, cu degetele ca niºte sfîrcuri roºii/ ºi palpitânde/ cu care îi apeºi uºor pielea pântecului ce tremurã/ excitat.” (biblioteca devastatã, p. 160) Poetul se teme de propria fiinþã, de eul gemuitor, în rãstimpuri, ºi îºi transferã identitatea asupra celuilalt, privindu-ºi ca prin sticlã mãruntaiele poetice, Eu devine Tu, iar Tu devine Ea. Persoana a II-a ºi a III-a înlocuiesc în mai toate textele persoana I ca ºi cum el trãieºte în fiecare câte puþin: „într-o zi visã cum va fi./ Cu claritate vedea totul, chiar/ el împotrivindu-se/ laº, caraghios,/ cu un picior în aerul negru, tare,/ cu celãlalt în pãmântul moale,/ umed, pufos./ Dimineaþa pocneºte ca un bãþ de chibrit.” (Stare, p. 115) Starea poeticã este redatã în volute uºoare care schimbã sensul realitãþii banale, din decupaje geometrizate, în spirale consistente de culoare. Textele lui Vasile Dan sunt ca unele vise, prea profunde sã fie interpretate, prea frumoase sã fie ignorate, cât despre interpretare, conteazã cum o faci, masculin sau feminin, vigilentã ºi analiticã sau destinsã ºi visãtoare, asemenea unei uitãri de sine. O prefer pe cea de-a doua pentru cã poetul ignorã balastul lingvistic ºi schiþeazã delicat în spatele concretului. În ciuda afirmaþiilor lui Bucur Demetrian (Referinþe critice, p. 179) cã „Vasile Dan creeazã un spaþiu spiritualizat, sedus de expresivitatea cuvintelor, de vocea bibliotecii în care moartea ºi viaþa se contopesc.” , dacã existã vreo suspiciune, el este departe de a fi livresc, iar vocea sa se naºte dintr-un îndelung exerciþiu de sincronizare a trãirilor sale cu exprimarea voit echidistantã ºi, aparent, livrescã. Al treilea, Gheorghe Mocuþa încadreazã în antologia sa poeme mai vechi (1992-1994-1998), dar ºi mai noi (2002-2007), poeme din experienþa parizianã, aº putea spune cruda experienþã parizianã, dar ºi din cruda experienþã româneascã. Aºadar, experienþa sa e una sfâºietoare, oriunde s-ar sãvârºi, ori acolo, ori aici, e o Golgotã a celui ales sã-ºi poarte crucea, iar poemul e singurul mod de a rezista sau de a pieri, „totul sau nimic”, în manierã camilpetrescianã, dupã cum scrie: „din câte vãd eu tinere/ poemul ãsta al dumitale/ e o armã cu douã tãiºuri/ câtã luciditate atâtea drahme/ pe ruinele vechilor convenþii.” (poemul, p. 52) Discursul sãu nu e deloc revoltat, poate doar sceptic în privinþa realitãþilor

211

Lia Faur sociale ºi a prezenþei divine. „Mocutzini”, cum îl numesc prietenii, scrie cu bun-simþ de „provincie” despre „profesorul de francã” (în stilul binecunoscut al lui ªerban Foarþã) sau despre „navetiºtii” cãrora le-a „respirat de atâtea ori cuvintele”, le-a „înghiþit/ de atâtea ori aerul” (autobuzul cu navetiºti, p. 79), fãrã resentimente sau judecãþi vindicative, ba dimpotrivã, cu o anumitã candoare. El nu este tipul oratorului care face impresie la vreo lansare de carte, nu ºtie sã-ºi îmbrace speech-ul în gesturi ºi intonaþie, dar spune mereu ceva care sã destindã încruntarea gravã a cutãrui critic, cum o face ºi în scris. Existenþa sa e marcatã de ceea ce vede, el nu trãieºte într-o lume proprie, ci în lumea celorlalþi, doar cã a fost înzestrat cu darul cuvântãrii poetice. În ciuda încercãrilor la care l-a supus viaþa, Gheorghe Mocuþa e un poet fecund, ce îmbinã notaþia cotidianã cu discursul ideatic, ironizând adesea realitatea, aºa cum îi stã bine unuia greu încercat, fãrã nicio justificare: „între douã majorãri de preþuri/ visez sã scriu un poem despre/ nemurirea sufletului… „ (ºapte vaci slabe, p. 124) În cele douã selecþii pregãtiri pentru marea cãlãtorie (2002) ºi cãlãtorie. Exil (2007), poemele sale exprimã fragilitatea fiinþei în faþa unor hotãrâri dramatice ale destinului, pe care nu le poate ignora ºi atunci nu-i rãmâne decât sã le consemneze lucid. Dumnezeu îi aratã drumul spre cer, nu ca lui Ion Mureºan, prin fundul paharului, ci prin gura copilului, a sinucigaºului, a prostituatei, a pianistului, a preotului, a pãrinþilor, a fiinþelor care au un rol în viaþa pãmânteascã a unui poet: „unde-i drumul spre cer/ l-am întrebat pe copil/ în turnul bisericii a rãspuns copilul/ fãrã sã clipeascã/ unde-i drumul spre cer/ l-am întrebat pe sinucigaº/ în spatele gãrii mi-a rãspuns încurcat/ sinucigaºul/ tapându-mã de o þigarã/ dar unde-i drumul spre cer/ am îngãimat în faþa femeii fierbinþi/ ehei între picioarele unei femei/ a fãcut prostituata… ” (drumul spre cer, p. 226) Ioan Matiuþ este poetul cel mai nonconformist în viaþa realã, mai „artist”, dintre cei trei. Nu ºtii exact ce îºi trãieºte, viaþa sau poezia. Iubeºte vânãtoarea, ºi, poate de aceea versurile sale seamãnã cu niºte gloanþe, dar care, în loc sã ucidã, trezesc la realitate pe cel adormit în ignoranþa clipei. Pentru el miracolul scurt este cel care compune intensitatea vieþii ºi de aceea îl consemneazã lapidar ºi concentrat în poeme delicate ce poartã titluri grele, palpabile: „stâlp 1, stâlp 2 etc.” sau titluri volatile, imateriale: „umbrã 1, umbrã 2 etc.”, „privire 1, privire 2 etc.” Îþi lasã impresia cã nici un zbor palpebral al pleoapei nu are loc fãrã a determina o stare, un fior, iar închiderea ochiului echivaleazã cu însãºi moartea, iar trezirea (privirea), cu naºterea: „adorm/ trag întunericul/

212

Ceremonia respiraþiei... peste mine/ exerciþiu/ al morþii (între ceruri 8., p. 116) sau „în fiecare dimineaþã/ mã trezesc din moarte/ lângã mine” (între ceruri 15., p. 123) Mã întreb, aºa cum o mai face alt „muschetar” din vest, Petru M. Haº, „Cine este cel ce vrea ca ochiul autorului sã vadã ceea ce vede?” Apoi, el continuã, ca o constatare: „ªi dracul vede multe.” (Referinþe critice, p. 171) Eu nu mai caut alt rãspuns. Între cele douã existenþe, somnul ºi privitul, poetul nu cunoaºte cale de mijloc, el îmbracã haina unui medium care face legãtura între cele douã lumi, iar starea sa de viu devine grea, angoasatã, în intimitate, dar exuberantã în exterior: „pe malul tãu/ cresc munþi îmbrãcaþi/ în rochii de flori/ copaci topiþi/ în aburul crud/ al dimineþii pãscute/ de cãprioarele/ împuºcate de mine/ pe malul meu/ creºte piatrã/ peste piatrã/ peste piatrã/ cât pentru un pod” (între ceruri 49., p. 157) Ioan Matiuþ creeazã dependenþã, textele sale citite la rând, ritmic, inoculeazã starea de hipnozã ºi sentimentul apartenenþei la specia pe cale de dispariþie, care este poetul, ca legãturã între lumi. Aºadar, patru poeþi în patru feluri de poezie, selectaþi dupã criteriul subiectivitãþii (doar cãrþile lor au ajuns, din aceastã colecþie, la mine în bibliotecã), oferã un spectacol interesant al ideilor prin pluralitatea vocilor exprimate. Este poezie, multã poezie în cele patru volume, cu rolul, neexprimat, de a menþine vigilenþa cititorului prin participarea la însuºi misterul scrisului.

213

Bogdan Turtoi – În zbor

Lecturi dupã lecturi Constantin Iftime

Pentru o limbã poeticã puternicã ºi pentru adâncirea diversitãþii culturale

1. Pentru a înþelege cum se nasc modele în poezia modernã, voi propune aici un model simplu, preluat din marea literaturã. Desigur, modelul mã ajutã sã structurez ºi acest discurs. Vreau sã fac vizibile, în acest fel, câteva concepte ce mi-au fost folositoare în aceastã perioadã. Unul se referã la un limbaj poetic puternic, asociat utilizãrii structurilor ºi viziunilor noi sau asociat lucrurilor poetice ºi stãrilor descoperite ºi propuse, inventate de fapt, de poeþii lansaþi dupã 1990. Cu al doilea concept, pe care-l voi descrie pe parcurs, aº putea pune în discuþie în ce fel e posibil adâncirea diversitãþii culturale, mai ales în spaþiul poeziei, mergând pe modelul geografiei culturale fãrã margini. Desfãºurarea acestor aventuri poate avea loc, fireºte, pe orizontalã, cât ºi în adâncime. În adâncime, spre redescoperirea raþiunilor sau coeziunilor din diferite istorii, aºezate în memoria modernitãþii, cu totul la îndemânã. În viziunea mea, prin tehnologiile moderne ale comunicãrii, prin cunoaºterea atâtor ºtiinþe rafinate (ramuri din biologie, fizica spaþiului cosmic sau cea a atomului, noile ºtiinþe ale comunicãrii), aflate în mare ascensiune, putem ajunge în spaþii noi, bine conturate, coerente, presãrate cu multe delicii. În adâncime, asumându-ne coeziuni ºi raþiuni diverse, am putea þine seama de beneficiile ºtiinþelor colaterale literaturii – lingvistica, semiotica, istoria comparatã, sociologii de diferite genuri. Pot fi aºa uºor asimilate toate uneltele noi ale cunoaºterii actuale ºi apoi puse la lucru. Asociez poezia ºi arta în ansamblu unei fiinþe vii, unei structuri nesfârºite ºi organice, precum cea descrisã de Homer în „Iliada” ºi „Odiseea”, unde coexistã douã caractere. Cele douã caractere au deschis douã mari cãi. Primul, gândindu-mã la Ahile, apoi ºi la grecii înflãcãraþi de curajul lui, determinã extinderea imaginarului prin curaj. Prin energia acelei

215

Constantin Iftime sminteli de altã datã, divine. Curajul acestui caracter þinteºte cruciº, polemic, mereu cãtre o altã realitate. Sentimentele puternice ºi vitale ale acelei regãsiri a naturii primare dau strãlucire expresiei fiinþei. Stãrile lui, precum curajul, deschid orizontul cãtre noi sensibilitãþi ºi noi tipuri de autenticitãþi, care trimit la o cunoaºtere aflatã în ascensiune. Realitatea inventatã astfel, ºi prin aceastã atitudine, poate sã o rãstoarne pe cea realã. Adicã pe cea incompletã, strãinã, tocitã. Cel puþin o concureazã mai ales la nivelul fragilitãþii noastre sau la nivelul conºtiinþei. Al doilea caracter, cel al lui Ulise, ne oferã expresia maturizãrii fiinþei. El poate sã-ºi asume marile experienþe culturale, utilizând o mulþime de mijloace. De fapt, îºi asumã istoria fiinþei cu toate capcanele ei. Spiritul acestui caracter este dominat de raþiune. El lucreazã indirect, mai ales asupra formei poeziei. Caracterul lui Ahile, în termenii cunoaºterii generale, reliefeazã nous-ul, sufletul vital. Ulise, logosul. Fiinþa puternicã, maturã, fãrã complexele neîmplinirii. Poezia modernã ºi-a fãcut un blazon din numele lui. Prin acest model general, care þine seama de cele douã cãi, vedem cum poezia, ca un întreg viu, îºi recãpãtã starea de organicitate. Poeþii, de altfel, îºi pot putea închipui uºor cum arta lor li se aratã ca o fiinþã vie, cu o structurã vie, cu sintaxe vii, cu expresii ºi cuvinte vii. Ahile, „cel iute de picior”, conferã expresia fiinþei aflate în ascensiune. Are curajul pur. Unul primar, în ordine spiritualã. O smintealã divinã. Cântã, zeiþã, mânia divinã a lui Ahile, spune poetul, de la început. Curajul aratã ca o mânie divinã deci. Dacã aºezãm, unul lângã altul, toate atributele lui Ahile, eroul din „Iliada”, gãsim toate elementele acestui caracter. El determinã aprinderea focului în sufletul oricãrei fiinþe. În miezul ei, se aflã ºi focul lui Orfeu, focul poeziei. Orfeu, cum se spune, a creat lirismul, a creat poezia. Ahile, dupã cum spun filozofii moderni, are ºi conºtiinþã criticã. Nu are doar atitudine, curaj sau mânie divinã. Intuieºte când ºi cum va arde focul divin spaimele create de conºtiinþã. Intuieºte o cale de ascensiune a omului, de desprindere de spaima morþii. Ahile ºtie cum sã se mintã singur în legãturã cu prezenþa morþii. Prin sminteala divinã, poate sã-ºi anihileze astfel spaima morþii. Poezia, deci, ne face sã uitãm de moarte cam în acelaºi fel. Prin patos, ca în cazul lui Ahile. Sau prin câte o frumoasã minciunã, fermecãtoare viclenie, în genul Ulise. Anticipez. Aheii din jurul lui Ahile se lasã însufleþiþi de curajul lui divin ºi cuceresc Troia. Troia este expresia acelei depãºiri a limitei, a geografiei primare. Grecii au ajuns sub zidul Troiei, urmându-ºi îndemnul de cuceritori. Troia ar fi, în aceastã serie, prima mare culturã asimilatã. Una magnificã, aflatã la marginea lumii. De aici înþelegem

216

Pentru o limbã poeticã puternicã... cum expansiunea omului nu are margini. Geografia culturalã a lui este infinitã. Dupã victorie, grecii devin vulnerabili. Pe drumul întoarcerii acasã, li se întâmplã tragedii la fel de mari, ca în timpul asaltului Troiei. În „Odiseea”, sunt descrise toate confruntãrile interioare ale cuceritorului, cu ghimpele ºi fantasmele conºtiinþei. Fantasme, îngrãºate de elanul fanteziei. Conºtiinþa puternicã dã un sens acestui drum. Îi conferã frica, fãrã de care omul nu ar fi om. ªi-i legitimeazã elanul. Omul modern, cum s-a spus de atâtea ori, este marcat de conºtiinþã cu ale ei frãmântãri. La el, conºtiinþa criticã premerge elanului creator. Îl înfricoºeazã, dar îl ºi armeazã cu elan puternic, stabil. În volumul meu de poezie, „Vreau altã realitate. Artã, merg pe mâna ta”, am inventat un tip de spaime. Spaime K. le-am numit. Ele apar dintr-o prea mare contorsionare a spiritului, cu o conºtiinþã ºi un elan puternic, în amurgul modernitãþii secolului XX. Aceastã modernitate este însetatã de multele utopii ale naþiunii. Neliniºtile îi sunt determinate de mulþimea lucrurilor culturale ºi concrete, care-l potopesc cu plãceri, ca expresie a metamorfozelor formelor culturale. Apoi îi sunt puse la dispoziþie o mulþime de unelte ale cunoaºterii ºtiinþifice, a cãror mulþime ºi diversitate este determinatã tocmai de ascensiunea ºtiinþelor ºi tehnologiilor. Ele îl ademenesc precum sirenele pe Ulise. Aºezat astfel, omul nu-ºi asimileazã bine memoria, istoriile ºi culturile. Deviazã de la fundamentul clasic. Modernitatea vrea extinderea canonului. Vrea expansiune doar. În cele din urmã, spaima creºte. Neaderenþa la acest fundament al naturi clasice al lucrurilor noi ºi la coerenþele ºi raþiunile artificiale. De fapt, culturale, în ordinea istoriei. Universul poeziei se extinde mereu, se îndepãrteazã de patosul ºi logosul de care vorbesc grecii, primii moderni. 2. Dupã 1990, noua literatura, în mare parte, a regãsit realitãþi diverse, cu o mulþime de lucruri, altãdatã interzise de ideologia comunistã. Sau a revenit la istorii culturale occidentale, neconsumate bine în comunism. Câte mode ale poeziei europene n-au trecut pe lângã noi, în anii comunismului?! În poezie, aºa au apãrut viziuni, dotate cu cuvinte noi, cum ar fi cele din domeniul sexualitãþii sau ale argoului, sau cu canoane ºi sintaxe originale. Tinerii poeþi au lucrat mai ales cu marii pro... ai acestui timp, regula simplificãrii. Poeþii au avut aºa multã materie de prelucrat. În felul acesta, au inventat realitãþi poetice de o originalitate frapantã. Desigur, în jurul creatorilor, au apãrut ºi mulþimi de epigoni.

217

Constantin Iftime Când am încercat sã mã gândesc la felul cum s-a aºezat literatura, dupã 1990, deseori mi-am închipuit revenirea lui Ulise în Ithaca. În plan existenþial, mi-am închipuit cum s-au reaºezat, în interiorul lui, dupã zece ani de absenþã, imaginea regatului ºi a casei sale. Ce forþã are natura acestui regat, care ºi-a dus viaþa calm înainte, timp de 10 ani, fãrã Ulise? Vorbesc aici mai ales de o naturã artificialã, culturalã sau metafizicã, specificã în eul modern. Aceastã realitate a fost produsã ºi de poeþi. Ithaca, expresia unui centru al lumii, a mers mai departe fãrã Ulise.Faima lui Ulise s-a pierdut, între timp. Peþitorii, fãrã teamã, intrã în curtea casei sale. În absenþa lui, vor sã jefuiascã tot. ªi pe Penelopa, ºi bogãþiile fabuloase ale regatului sãu. Ale lui Ulise, de fapt. Pe aceºtia, cum aflãm undeva, în poem, Ulise îi mãcelãreºte la urmã fãrã cruþare. Face ce a fãcut Ahile când a fost tulburat, la începutul „Iliadei”. Când se lasã tulburat de mânia divinã. Atunci, lui Ahile, i-a fost periclitatã prietenia cu Patrocles, i-a fost luatã tânãra iubitã, iar companionii l-au trãdat. Furia divinã îl face sã mãcelãreascã turme de vite. Cu acest curaj se va lupta ºi cu troienii. Aceasta-i imaginea plinã de forþã a curajului pur, pe care îl vor prelua uºor compatrioþii sãi. Consider cã, dupã 1990, fervoarea poeziei, prospeþimea ei ºi a structurilor inventate, pornind de la cuvinte, pânã la sintaxe ºi ritmuri, în parte, în genul vital al lui Ahile, are ceva ºi din logosul lui Ulise. A acelui Ulise trecut prin experienþele maturizãrii, cum sunt ele descrise în „Odiseea”. Relaþiile dintre aceste douã caractere – Ahile cel tânãr ºi vital ºi Ulise cel matur ºi plin de vicleniile fermecãtoare ale raþiunii, ceºi asumã încercãrile istoriei – le asociez cu relaþiile dintre generaþiile de poeþi de la noi: generaþia ’80 ºi generaþia de dupã ’90. Generaþia ’90, vitalã, sincerã, a ucenicit mai ales sub optzeciºti. Foarte mulþi din corifeii acestei promoþii au citit în cenaclurile lor: „Universitas”, la Bucureºti, la fel, la Timiºoara, la Iaºi sau la Cluj. În revistele dominate de spiritul optzeciºtilor, a debutat majoritatea. Generaþia ’80, pe scurt, a fost, cum s-a spus, expresia modernitãþii aflate la maturitate, la noi. Ea a consumat ultimele resurse ale marii noastre poezii moderniste, lansate la începutul perioadei interbelice. Aceastã poezie a fost sincronã cu marea poezie europeanã. Literatura optzecistã a adus în spaþiul nostru, din diferite locuri geografice, noi realitãþi culturale. Noi atitudini, noi modele literare. Scriitorii, de asemenea, au avut abilitãþi diverse ca sã facã faþã, în interior, restricþiilor ideologice. Erau bine ºcoliþi ºi cu instincte puternice. ªi-au ales, astfel, modele literare care le-au hrãnit bine imaginaþia, spiritul, în spaþiul strâmt al comunismului. În poezia lor modernistã, optzeciºtii au mizat pe tehnici

218

Pentru o limbã poeticã puternicã... noi, precum imagism, prezenteism, personism (ºi alte –isme din aceastã serie de marcã americanã), accelerând, în felul acesta obiectivizarea expresiei poetice. Au pus la lucru o diversitate de „eu-uri” poetice. Au lucrat amãnunþit asupra limbii. Au salvat astfel poezia de închistare, stare determinatã de ideologii ce forþau discursul cu solemnitãþi, idealisme, naþionalisme (ºi alte -isme, din seria ideologiei restrictive de dinainte de ’90). Au întreprins o aventurã, nemaiîntâlnitã în literatura noastrã, cãtre Cuvânt. Au lansat avangarde, pornind de la semn ºi sintaxe, au reactualizat suprarealismul. Poeþii de dupã ’90 vor folosi calmi, poate ironici, jucându-ºi foarte bine maturitatea, câteva rezultate ale acestei aventuri magnifice. Ei vor avea curajul sã readucã în orizontul poeziei realitãþi obstrucþionate, înainte de 1990. Vor redescoperi trupul, plãcerea ºi senzualitatea, apoi sexul, argoul, universul familiaritãþii º.a. La ei, cuvintele puternice din zona corporalitãþii, a trupului, a sexului, au generat structuri noi de poezie. Pe asemenea structuri au reluat chiar, fireºte ironic, teme patriotice. Au învigorat, cum au putut, cuvintele fãrã vlagã ale naþionalismului solemn ºi împietrit. Pe argou, au construit poeme despre noul social ºi noile politici. Într-o formulã cu totul ironicã ºi plãcutã. Generaþia fracturiºtilor, a douãmiiºtilor, deja readuce în atenþie spiritul de revoltã. Ei au ceva urgent de comunicat. Au aºteptat destul dupã ’90. Nu þin seama uneori de tehnica predecesorilor. Lasã sã se înþeleagã cã mai au multe de învãþat asupra formei. Sunt provocatori mereu. Sub presiunea unui nou mesaj. Fireºte, nu au putut asimila cultura poeziei din alte literaturi. Se raporteazã mai ales la optzeciºti. În ochii lor, aceºtia suferã o rapidã clasicizare. Vãd în arta lor manierism. Optzeciºtii au manierismele formulei rafinate. Rãmân la acest nivel cultural. De fapt, tinerii poeþi urãsc arta rafinatã a optzeciºtilor. Spiritul rãnit al acestui rafinament formal. Într-un fel, optzecismul ajunge, în raport cu ei, în rândul modelor academice. Optzecismul, dupã ’90, a cucerit repede în manualele ºcolare. În zona învãþãmântului, teoriile acestor mari scriitori suferã acum de o uºoarã inflaþie. Fracturiºtii, negativiºtii vor mereu revoltã. Plini de revoltã, indirect sparg discursul încãrcat ºi rafinat al optzeciºtilor. Mutã atenþia de pe cuvânt, pe o aºa-zisã realitate. Între ei ºi optzeciºti se instaleazã o relaþie clasicã. Vechea ceartã dintre nominaliºti ºi realiºti. ªi atât. Faþã de aripa Cãrtãrescu, ei par mai legitimi. Apariþia tinerilor poeþi seamãnã apoi cu apariþia beatnicilor în America. Beatnicii, însã, au fost modelul ºi pentru o mare parte din optzeciºti. ªi ei vin, plini de energie, dupã o acalmie de dupã o depresiune postrãzboi. Dupã 1990, ei dau de o imagine a cataclismului social de

219

Constantin Iftime dinainte de 1989. Depresiunea lor cuprinde ºi stãri de tip existenþialist, specifice în Europa anilor ’70. Ei trimit cum pot la istorii neconsumate în întregime, la noi, înainte de 1990. Ca ºi beatnicii, care vor altceva decât rafinamentul existenþialismului francez, au spirit de frondã, energie negativã. Deºi foarte scheletic, simplificat, discursul lor este puternic. Ei aduc focul ºi mânia divinã a revoltei. Au ceva din mânia de tip Ahile. În poemele lor, se aud rãcnete, lupte ca într-un asalt. Au ceva din manifestarea ºi curajul lui Ahile, care se luptã sub zidurile Troiei. Realitãþile poeziei de dupã nouãzeci au beneficiat de aceste energii, care au determinat noi extinderi. Poezia s-a îmbogãþit, ca troienii, cu aceste energii sau cu lucruri noi. În cazul lor, cu lucruri noi, cãpãtate din socialul periferic, dintr-un real aflat în ruinã, sau din reacþia negativistã a noilor ideologii. Prin manifestele lor, au propus nu numai o esteticã nouã, dar ºi o nouã reprezentare despre lume. Desigur, dominã o viziune negativistã, una a depresiunii. Viziunea încãrcatã ºi de manierismele unei culturi, uneori simpliste, a postapocalipsei. Ei cultivã o sensibilitate a rezistenþei, la o istorie plinã de cataclisme. ªi aici poate fi resimþitã o prea mare uºurinþã a revoltei. Mai degrabã retorica ºi manierismele ei. Poate de aceea, în ultima perioadã, se simte o revenire la calma descriere, cu tehnicã bunã, a realitãþii la orizontalã. Apar oaze cu totul noi în spaþiul acestei generaþii. Acolo domneºte lirismul, apoi calmul ºi împãcarea, determinate de estetica lui. În felul acesta, spaþiul poeziei douãmiiste se extinde. Se cultivã mai ales un lirism pur, rafinat, calm, presãrat cu contrapuncte prozastice. Aceastã poezie trimite chiar la experienþe mari culturale. La greci sau la latini. ªi eu am vãzut, pot spune, tineri poeþi, adepþi ai acestui gen de lirism, care freamãtã, cercetând textele lui Catul sau Sappho. Adicã învãþând meºteºugurile vechi ale poeziei. Simt deja o tendinþã spre adâncirea lirismului, asociatã cu o alta care vrea o reîntoarcere la organicitatea culturii acestei naturi artificiale. Realul, cel al unui prezent mãrunt, angrenat în scleroze ale socialului, ale politicului, se reîncarcã de sacru. Chiar jocul excesiv sau practicarea limbajului frust ºi violent, excesiv în câteva formule, toate trimit la exerciþii spirituale. De exorcizare sau de sacralizare. Totuºi, mergând pe ideea de generaþie poeticã, în aceastã relaþie dintre generaþii, se repetã cam ce s-a întâmplat ºi în alte asemenea ciocniri de viziuni din istoria recentã. Un discurs polemic bogat au propus optzeciºtii în raport cu generaþiile anilor ’60 ºi ’70. Raportãrile în discursul teoretic al douãmiiºtilor nu depãºesc provincia noastrã literarã. Diferenþele dintre generaþii nu ajung sã fie fãcute cu trimiteri la modele

220

Pentru o limbã poeticã puternicã... mari ale poeziei moderne. Privind dinspre modelul propus de la început, poezia aceasta are ceva din atmosfera momentului reîntoarcerii lui Ulise. Acel Ulise la care predominã conºtiijnþa criticã. Care are neliniºti de tot felul, dar are ºi soluþiile specifice maturitãþii. Deseori, istoricii literari, ca ºi criticii maturi le-au reproºat poeþilor de dupã ’90 cã practicã în arta lor un prezenteism sau un minimalism excesiv. Aceastã atitudine face ca poezia lor sã nu aibã adâncime. În aceastã viziune necruþãtoare, poezia actualã ar fi expresia unei crize profunde la noi. ªi culturale, bineînþeles. Astfel înþelegem cã experienþa fabuloasã a acestor tineri poeþi a fost necesarã pentru creºterea puterii limbii poetice ºi a diversitãþii expresiei. Spiritul cultivat de ei, mai ales al diversitãþii, va produce mutaþii ºi-n politica literarã. Modelul piramidei, cu câþiva creatori de viziuni în vârf, ºi epigoni la poale, sau modelul capitalei ºi al provinciei literare, ar putea deveni în sfârºit istorie. Experienþa culturalizãrii, pe orizontalã ºi în adâncime, cum sugeram la început, oferã soluþii ºi modele pentru depãºirea unor astfel de crize ale poeziei. Crize determinate fie de extinderea viziunii, fie de ascuþirea uneltelor sensibilitãþii ºi ale expresiei politice. ªi aº încheia cu evocarea unui asemenea caz, exemplar. Cazul Flaubert. G. Flaubert s-a salvat doar prin culturalizare, mãrturiseºte chiar el. Flaubert oferã o viziune completã de ieºire din crizã a spiritului creator. Ceea ce propune poate fi valabil ºi pentru criza literaturii de la noi. Vorbim ºi de conjunctura modernismului cu altceva, cu postmodernismul, cum se spune. Flaubert îºi începe marea lui creaþie, pornind de la depãºirea unei crize personale ºi complicatã dar ºi general specificã unui creator modern. Viaþa, ca ºi opera lui capãtã o cale, o istorie magnificã. Ca tânãr, era legat cu toatã fiinþa atât de realitatea lui, cât ºi de romantismul acelui timp. Crizele apar ca urmare a extinderii, fie a viziunii, fie a uneltelor ºi metodelor de lucru. Are puterea, de la început, de a renunþa la toate proiectele venite din afara vocaþiei lui. Are o sinceritate de tip Ahile. Renunþã la proiectul impus de familia sa. Cel de a fi un om dedicat ºtiinþei, care domneºte peste orizontul acelui veac. Apoi îºi urmeazã instinctul de a se desprinde de ipocrita culturã a romantismului decadent. Tatãl, fratele – mari chirurgi în Rouen. Timpul sãu dominat de mari romantici. Atunci suferã prima crizã profundã. În drumul de la Paris, spre casã, când a renunþat la studiile de drept, are prima crizã de epilepsie. Urmeazã o crizã a supravieþuirii fizice. Când scrie prima operã maturã, prima variantã a „Ispitirii Sfântului Anton”, suferã a doua crizã. Criza vine drept urmare a neacceptãrii acestei prime opere de cãtre grupul sãu de prieteni. Ca sã uite, pleacã pentru un an în Egipt, în

221

Constantin Iftime Grecia ºi Asia Micã. Se întoarce cu totul rãpus ºi fizic, ºi sufleteºte. Pe toate fronturile se aflã în agonie. O fotografie din acei ani ni-l aratã cu umerii cãzuþi ºi cu pletele blonde, romantice, rãrite. Atunci se apucã brusc de „Madame Bovary”. Un roman într-o viziune, cum am spune astãzi, prezenteistã ºi minimalistã. Prin lecturi multiple, prin antrenamente culturale, reinventeazã, de-a lungul scrierii romanului, o realitate nouã esteticã. Impune tehnici narative noi, care au fãcut carierã, dupã aceea, în toatã modernitatea: concreteþea bizarã a imaginilor, însufleþirea lucrurilor, obiectivizarea viului. Toate aceste tehnici vor fi reluate cu succes de Kafka ºi de Joyce. Opera lui Flaubert deschide, astfel, modernitatea, în proza occidentalã. Tot el oferã ºi un model pentru romanul post-modernist, vezi „Bouvard et Pécuchet”. Crizele literare rezolvate astfel îi oferã un model ºi de supravieþuire fizicã. Toate momentele, determinate de disputa dintre conºtiinþa criticã ºi elanul vital, creator, le-a depãºit printr-un exerciþiu continuu de culturalizare. Romanul acestor experienþe, aº spune tipice scriitorului modern, îl gãsim simplu descris în „Corespondenþa” sa.

222

Lecturi dupã lecturi Cristina Sava

Critica literarã despre o „liturghie cosmicã” voiculescianã Vasile Voiculescu

Personalitatea lui Vasile Voiculescu este, aºa dupã cum a constatat Zaharia Stancu, un „complicat profil de camee purã, ce nu numai cã nu s-a trãdat prin vreo concesie tentaþiilor de orice fel, dar ºi-a articulat prin adãugare sau retopire vecinã miracolului, o nouã ºi surprinzãtor de simplã eticã”1. Teluricul ºi sentimentul religios sunt puse în vers prin semnificate, prin simboluri ºi alegorii în teme ca: Naºterea, venirea Magilor, moartea Mântuitorului. Sunt prezente semnele expresionismului: tumultul vieþii pulsând în vegetaþia din jur, sufletul devine spaþiul unor frãmântãri cu tentã apocalipticã. În lirismul voiculescian, se contureazã, tot mai pronunþat, traseul spiritual al creaþiei sale, prin cele douã modalitãþi lirice: alegoria ºi meditaþia ca rugãciune, modalitãþi înnoitoare ale lirismului românesc interbelic, urmãrind o reconºtientizare a sacrului într-o lume, poate, desacralizatã. Într-o simbolicã descendentã a vechilor cãrturari care au folosit alegoreza biblicã, Voiculescu resimte ca un firesc al naturii interioare, spirituale, sã dea expresie acesteia prin limbajul pictural al creaþiei sale. Vasile Voiculescu, „spirit pur religios”2, afirma Alexandru Cistelecan în Vasile Voiculescu- poet pe a V-a parte, „se aratã un homo duplex; ºi nu doar prin opoziþia intra-poeticã dintre senzualitate ºi rugãciune”3. Critica a sesizat cã în parcursul liric voiculescian, poetul revine constant la imagini labirintice ale tensiunii sale lãuntrice, inepuizabile variaþiuni ale unui limbaj ce abundã în simboluri, o dezvoltare arborescentã, o subordonare a întregului sãu stil la o transparenþã a mesajului în simplitatea

1. Zaharia Stancu, Locuri de mormânt, în „Luceafãrul”, XIV, 1971, nr. 47 2. Al. Cistelecan, Diacritice. Vasile Voiculescu – poet pe a V-a parte, în revista Argeº, ianuarie 2007 3. Ibidem.

223

Cristina Sava unei corespondenþe fidele a sentimentului cu ideea, conturând un stil meºteºugit de juxtapuneri. Vocea liricã este conturatã de fiorul sinceritãþii, care de cele mai multe ori îngreuneazã realizarea imaginii, aceasta alunecând spre rãceala ce transpare din teritoriul universului sãu interior. Alegoria voiculescianã are la bazã alegoriile ºi parabolele biblice. Mircea Muthu subliniazã în Literatura românã ºi spiritul sud-esteuropean: „Gustul tiparului alegoric (culminând în arta de origine bizantinã) se completeazã prin raportarea la însãºi matricea stilisticã a culturii noastre vechi, a întregii culturi rãsãritene în care fascinaþia concretului existã într-o perfectã simbiozã cu alegoria misticã”4, dovedindu-se cã alegoria voiculescianã imagineazã natura specificã de „homo religiosus”, atribut esenþial al firii sale religioase. Poemele din Pârgã ºi Poemul cu îngeri trãdeazã punctul de rãscruce al propriei sale experienþe în jurul unui mecanism de rãsfrângere a imaginii într-un desen care se dematerializeazã între cer ºi pãmânt. În acest loc, imaginile rãmân misterioase ºi se plaseazã dincolo de orizontul palpabil. Linia definitorie a operei sale este datã de creaþia-credinþã ºi iubirea ce vor deveni concomitent trãiri în real ºi transcenderi ale realului în imagine. Acestea ne conving de cele douã aspecte ale experienþei pe care o comunicã: spiritualã ºi literarã, cu realizarea acelui complexio oppositorum. Condiþia rugãciunii, ca ºi condiþia creaþiei, este iubirea prin care Omul-poem comunicã cu Cel Etern. Poetul, prin intermediul poemului, se regãseºte în cele douã serii de identificãri: a celui iubit cu sonetul ºi a poetului–creator îndrãgostit cu Creatorul Etern, pe de o parte, iar pe de alta, a fãpturiisonet cu sonetul care se scrie. Ambele identificãri renãscând într-un alt eu. Experienþa religioasã a constat într-o comuniune prin care, dincolo de legile fixe ale materiei, a putut realiza o interpretare spiritualã a conºtiinþelor, fãrã a diminua sau a pierde din individualitatea acestora. Interpretarea conºtiinþelor, ca intertextualitate, a fost posibilã ca miracol prin iubire. Fãrã iubire, sufletul nu poate sã realizeze acea osmozã de care are nevoie spre a se înalþa, nu ca sã reconcilieze, ci sã unifice prin întrepãtrundere. Propensiunea psihico-misticã, indiferent dacã este de tip religios, se realizeazã prin imagini care întrepãtrund sferele realului perceptibil, ca rezultat al unei gândiri fundamentate pe actul religios, o conversiune spre starea de sfinþenie, constituie esenþa ciclului de poeme religioase voiculesciene. Slava ºi gloria lui Dumnezeu sunt vocabule sinonime, unul de origine slavonã, celãlat-latinã ºi reprezintã în 4. Mircea Muthu, Literatura românã ºi spiritul sud-esteuropean, Editura Minerva, Bucureºti, 1976, p.286

224

Critica literarã despre o „liturghie cosmicã” voiculescianã creaþia voiculescianã o deschidere, o ascensiune spre zenit, cântatã prin trupul-poem, poetul identificându-se prin iubirea – rugãciune. Despre aceastã slavã A. Scrima sublinia în Timpul Rugului Aprins: „Doxa e slava în sensul foarte misterios dar paradoxal accesibil de luminã increatã. Ar fi cea mai apropiatã încadrare conceptualã – nu metaforicã – ºi în acelaºi timp substanþialã a slavei”5. Poeme cu îngeri a constituit multã vreme emblema acordatã de critici lui Vasile Voiculescu, considerându-l drept autorul unor versuri de inspiraþie religioasã pline de pioºenie, de credinþã, aidoma celei înscrise în cartea sfântã. Pentru alþii, volumul cu îngeri însemna ceva greu de definit, o culme a tradiþionalismului „gândirist”, un fapt de istorie literarã. George Cãlinescu observã ºi noteazã în Istoria literaturii române de la origini pânã în prezent cã Vasile Voiculescu „izbeºte cu acea notã care-i dã originalitate, punându-l de altfel într-un grup de poeþi pentru care îngerul este un instrument mitologic elementar. Acum poetul este ortodoxist, tradiþionalist ºi continuã alãturi de Blaga cîntarea jalei metafizice”6. Poetul ortodoxist reconstituie în acest volum episoade biblice, din care rãzbate dramatismul confruntãrii dintre cer ºi pãmânt, trup ºi suflet. Îngerii sunt, la Voiculescu, spirite pure, un fel de corespondenþe simboliste care ajutã omului sã se elibereze din cãtuºele teluricului. În poezia lui Voiculescu, aºa cum afirma Vladimir Streinu, „pe scena conºtiinþei, actori ca Sufletul ºi Trupul, Voinþa ºi Simþirea se miºcã solemn printre simboluri creºtine, ce-i vin din Biblie ºi din rînduieli liturgice ortodoxe. Aceste personaje strãvezii, declarat conceptualiste, dezbat totuºi între ele, cu mare aprindere conflictul teologal de sigurã provenienþã bogumilicã, dintre Virtute ºi Pãcat, dintre Spirit ºi Carne, dintre Bine ºi Rãu”7. Lirismul voiculescian, afirmã Iulian Boldea, în Istoria literaturii II, „capteazã, astãzi, interesul prin douã aspecte mai importante: mai întâi prin vigoarea fluxului poetic, emanaþie a unei naturi lirice nu doar robuste, dar ºi profunde, care preface în lirism toate lucrurile ºi fiinþele ce se oferã ochiului lãuntric al poetului ºi, mai apoi, prin graþia detaliului, prin caligrafia cu minuþie de artizan a reliefului lucrurilor, prin sugestia delicatã a intimitãþii lor ireductibile la manifestãrile exterioare, dar traductibile, în fulgurante clipe privilegiate prin acestea”8. Ion Caraion, în articolul Vasile Voiculescu, creioneazã impecabilul portret moral al poetului: „V. Voiculescu a fost un om simplu, auster, modest, 5. Andre Scrima, Timpul Rugului Aprins, Editura Humanitas, Bucureºti, 1996, p. 28 6. George Cãlinescu, Istoria literaturii române de la origini pânã în prezent, Editura Minerva, 1982, p. 881 7. Vladimir Streinu, Opera literarã a lui VasileVoiculescu, Studiu introductiv la „Capul de zimbru”, Povestiri, III, E.P.L, Bucureºti, 1966 8. Iulian Boldea, Istoria literaturii române II, Editura Universitãþii „Petru Maior”, Târgu-Mureº, 2003, p.332

225

Cristina Sava însã mândru, în limitele decenþei, de modestia, austeritãþile ºi simplitatea lui demnã un om care vorbea mai ales cu sine, deºi nu i-au lipsit prietenii, ºi mai mult cu obsesiile lui privitoare la o foarte largã arie, încã nestudiatã, a dramei conºtiinþei, a crizei semenului nostru modern”9. Poezia religioasã a lui Vasile Voiculescu exprimã o exageratã decenþã ºi autoconcentrare prin care cautã sã rãmânã impersonal, oglindind, pe de o parte, o realitate contingentã ºi, pe de alta, o transfigurare a poeziei, redându-i marja de idealitate, acea faþã ascunsã ce nu se regãseºte decât printr-o “lecturã” poeticã a lumii. Cuvântul poetic are însuºiri demiurgice, e logos purificator ºi întemeietor, o înãlþare la rosturile arhetipale ale cunoaºterii mitice, în acelaºi timp, marcat de un lirism ce invocã esenþele, desemneazã lumea prin prisma ficþionalitãþii.

9. Ion Caraion, Vasile Voiculescu, în „România literarã”, oct. 1970, apud. Liviu Grãsoiu, op.cit., p. 22.

226

Un singur poem

Andrei Zanca

verile mele desculþe sã te trezeºti vara într-o luminã împovãratã de cãldurã, aerul fremãtînd peste lan înspre liziere unde abia adie rãcoarea peste un fir trecãtor de apã, glasuri susurînd. lovituri de baros scrîºnetul carelor înspre tîrg ºi tu, deodatã în aceastã lume þie aproape cotrobãindu-i cotloanele, abia bãgat în seamã în dupã-amiezele fãrã de moarte înspre seara sfãºiatã de-un liliac, o voce chemînd. întorcîndu-te acasã în þîrîitul greierilor trãgînd de fermoarul nopþii ºi doar tropãitul surd al vreunui cal îngînat de borboroseala înnoptatã a cãlãreþului ne arunca în zodii supuse clipei ºi-n zori poarta casei era mereu alta printre colinele arse de soare, veri dupã veri aidoma peºtilor mereu în altã apã huºuind înþãrcaþi de maluri fãrã de ºtiinþa altor lumi

227

Andrei Zanca încît acum din depãrtarea aceasta îmi pare cã o lume subteranã atît de niciodatã îºi poartã la vale povestea ochii atîtor dispãruþi, atîtor prieteni lepãdîndu-ºi copilãria aidoma ºarpelui pielea se-ntredeschid în mine înspre o lume rostogolindu-se pustiind, frunzele castanului afarã doar tresãrind sub molcoma, neîntrerupta curgere a rîului într-o dimineaþã pe veci pierdutã iernile erau scãldate într-o luminã de pietre rare timpul hiberna în zidurile catedralei, totul sub povara suavã a zãpezii înspre seara înstelatã de becuri clãtinîndu-se în vîntul ghimpat. Decembrie. odãi mirosind a cearã. fulgi învîrtejindu-se peste ape. maluri zimþate de gheaþã ºi deodatã, dangãtul de amiazã ºi zidurile mai negre în spulberarea albã, în hãmãitul iernatic iar noi, eram însuºi jocul ºi soarta aluneca alãturi nebãgatã în seamã, rãbdãtor adãstînd lîngã pradã pregãtindu-se despãrþirii mele de zbereguialã pe cãrarea abãtutã dintre bãrbatul ºi femeia cãutînd încã a se smulge din mine înspre calea lor de nepãtruns ce-s pricina unei dureri ºi nostalgii fãrã de nume zãmislind neînþelegeri. împovãrînd fãrã rost. aidoma unei întrebãri ce încet încet ia chipul trupului tãu gîrbovit întru stingere. zãpadã. ºi urmele-n zori ale cîinelui

228

Un singur poem dinspre adãpost înspre poarta înaltã. chelãind. zgãriindu-i lemnul, nemînat de foame. sãtul de lumire. ºi jocul acum, alãturi. pregãtindu-se alipirii mele de soartã. inele ºi inele îngemãnate într-o luminã de negrãit. fã-te om, îmi repeta tata mereu, iar azi adie un ecou de dincolo de morminte: copile...

totul sã fi fost doar o presimþire a acestui teritoriu al nordului, unde toate se sting în retinã unde a scrie e un gest antic fiinþe prin care cineva neîndestulat e însãmînþat ºi cules de moarte printre buzele cãlugãriþelor murmurînde / straturi de vreme unite de stingere... rãspîndind fiecare o cu totul altã luminã. cîntare de soartã. îngînatã de ziua naºterii ºapte note muzicale învãluite într-o palã majorã ori minorã timp înghiþit de timp aidoma ºarpelui devorîndu-se ne rugam a nu fi duºi în ispitã neºtiind cã acolo unde nu existã timp nu existã nici ispita pe atunci însã, pãduream zori-noapte adieri de rãºinã ciuruite de ploaie vãlureau sub soarele zvîntînd frunzele dinspre sãlcii - þipetele scãldãtorilor doar toamna, cu mirosul ei de belfer ºi ploile

229

Andrei Zanca ne-alungau în odãi aburite de fructele coapte iar primãvara era doar o salã de aºteptare a verii ºi era vremea cînd anotimpurile mai viau încã sub pulsul minunãrii, cînd dintr-odatã aceastã stare de asediu într-un tîrziu septembrie cînd apa picurã de pe olane, crengi-nnegrite zbãtîndu-se pe zid cînd hãlãduind însingurat eºti însoþit doar de tine îndelung întîrziind pe un pod privirea, înmuiatã de burniþã – undele – vãlurind masca de aramã a burgului deodatã necunoscut, femeile doar adieri într-un sentiment strãbãtut de pale de sîn abia-ntrezãrit ºi fãrã a bãnui, eram însortit un tînjitor, oriunde aº fi fost însã memoria alungã vorbe ºi gesturi ce hrãnesc uitarea într-o camerã obscurã l u m i n a învãluind tãcutã cele petrecute, mereu alta nicicînd aceeaºi. ºi-o altã primãvarã se-nfiripã acum din întîlnirea ei cu lutul, cumpãnindu-se în noaptea învierii-n brize de tãmîie. mirt. buzele deodatã uscate murmurînd slove de neînþeles beznã-n jãratec. un giulgiu între lumînãri ºi stele. peste aºezãminte

230

Un singur poem bolniþe ºi închisori. peste înstrãinaþi ºi-nsinguraþi mutilaþi ºi drepþi. între muribunzi ºi prunci. voci de boltã dinspre zãpezi. peste maluri anul zace în ecou. clipa însãmînþatã. apoi, doar susurul rîului printre frunzele de mai an întîmpinînd zorile între falduri de iarbã ºi eu, lîngã un arbore într-o aversã. învãluit de aburul pãmîntului de rãcoarea rãspînditã de ropotul peste verzuiri unde de neînþeleasã jinduire ciuruite de ploaia cãzînd peste priviri urbanizate în plin martie, aºadar, delãsãtor în faþa trezirii unui arbust în scrîºnetul roþilor dinþate descojind pînã ºi dimineaþa, nimeni pe cîmp sã deºtepte pãsãrile pudrate de amoniu învineþind aerul din jurul pinilor. atît de strãin dangãtul de sub ape. atît de strãin glasul unui prunc în vacarmul irositor ºerpuind prin vechiul bandoneon printre desfrunziri, obrazul de pergament al unui anticar o oazã de tandreþe învãluirea caldã a vîntului, seara lãsata pradã parcurilor, unde nimeni nu se mai întîlneºte cu nimeni, din mîine o stea prãbuºindu-se-n depãrtare ºi mîine doar o vorbã cuvintele zãgãzuind simþirea pe care un prunc nu o împarte cu nimeni. ziduri. mîzgãlituri. inscripþii.

231

Andrei Zanca în creierele vide de copilãrie laºitatea nãscînd bestia. sila. manipulaþi nu numai de auz ne pustiim, prietene fãrã a ºti de unde aceste vrejuri ale unei dureri ce scapã mai întotdeauna memoriei mîntuite prin secvenþe sub zbaterea-nvolburatã a sîngelui înspre cine cãlãtorind – pe tãpºan un cal îºi înalþã-acum coama-nspre brazi. pãtruns de freamãtul deszãpezirii: ºi poate a fost doar o dupã-amiazã de rãmas bun lîngã un arbore, unde abia mai adie rãcoarea peste un fir trecãtor de apã

232

Poeme

Leo Butnaru

Din „Partiþiuni Nabokov”

UªA Motto: A arunca scãldãtoarea cu tot cu prunc.

(Lolita, I/19 - 2/25) Nu-mi dau seama dacã aici precum în romanul lui Nabokov (Vladimir cel Mare) ar avea vreun rost anume exactitatea cronologicã dar probabil nu e în plus sã se spunã cã era ora nouã (nu douãzeci ºi unu) conform fusului orar respectiv ºi a respectivei zone montane. Strada se numea Principala mie unuia uneori venindu-mi sã-i zic Principiala în special când treceam pe partea ei mereu sinilie privind spre partea-i opusã de culoare opalinã. Prozatorul dar mai ales poetul Nabokov zice cã ar fi fost în perioada când aceastã via urbis era deja vrãjitã ºi înfrumuseþatã de una din cele trei dimineþi firave de la început de varã în care ici-acolo scânteiazã raze fugare-n geamuri în sticle rotunde de lucarne chiar pe penetul sidefiu al hulubilor toate aste cuprinse parcã în generalã unduire ºi neadecvatã lene matinalã sorã s-ar putea spune

233

Leo Butnaru semi-leºinului din oboseala nopþii trecute ceea ce nu prinde deloc bine în perspectiva unei insuportabile zile de arºiþã dar pentru omul lucid e potrivit sã mai remarce anumite amãnunte ce s-ar putea dovedi importante mie unuia însã fiindu-mi suficient sã mã rezum la impresii (poetice) de ordin general adicã infinit: în viaþã în plin zbor se poate deschide – ca trântitã de perete – o uºã lateralã (în configuraþia cosmicã… circularã) prin ea sã nãboiascã nãucitor urletul negrei eternitãþi cu ºuierãtoarele-i rafale acoperind þipãtul unei pieiri strigãtele tuturor pieirilor – înspãimântãtoarea dementa strãdanie a întunecatei eternitãþi de a se arunca pe sine – din sine… 24.VI.2011

ACEASTÃ LUME, ACEASTÃ FINALITATE (Darul, I) ªi totuºi el continua sã stea ºi sã fumeze miºcându-ºi pendulat vârful piciorului dupã toate cele spuse de ceilalþi dupã cele spuse chiar de el însuºi strãduindu-se acum – precum oriunde ºi oricând – sã-ºi imagineze lãuntrica miºcare transparentã trans-omeneascã a unui alt om cuibãrindu-se cu mare atenþie în interlocutorul sãu precum într-un fotoliu relativ încãpãtor încât antebraþele celuilalt sã-i serveascã de sprijin sub coate iar sufletul sãu totdeauna se poate plia pe sufletul altuia – atunci dintr-o datã se modificã spectrul de luminã ºi de culoare al lumii pentru scurt timp el devenind cu adevãrat Aleksandr Iakovlevici sau Liubov Markovna

234

Poeme sau Eugen Ionescu – prin transbordare în toþi aceºtia ºi în alþii posibili simþindu-se îmbelºugat de sine – sieºi aducându-ºi disculparea trãind ºansa de a fi fost iertat de propria sa umbrã de propriile lor umbre care au renunþat de a mai fi spulberate aiurea anume de suflul luminii intens emanate din firea omului umbre ce erau de fapt ultima stare ce mai despãrþea sensibilitatea de nervii dezgoliþi ai misterului ca un prilej otova de-a jubila ermetic alias cosmic. Altãdatã cu rãcoarea ºi uºoarele înþepãturi ale apei de Narzan primenitoare se poate-amesteca entuziasmul oarecum sportiv al satisfacþiei de sine ºi el se simte mãgulit când un cuvânt întâmplãtor confirmã abil cursivitatea derulãrii gândurilor pe care le ghiceºte în conºtiinþa altuia ale lui Samuel Beckett sã zicem chiar dacã în lume coincidenþele sunt tot mai puþine asemãnãrile – tot mai multe stare propice artelor ºi filosofiei ca permanentã trecere peste marile ºi învolburatele fluvii în speranþa unei simple vindecãri sau a unei adânci revelaþii ce priveºte efectul benefic al suferinþei spre a conºtientiza cã nici moartea nu e ceva netrãit ci – ca toate celelalte – ceva vieþuit nefiinþa fiind un altfel-de-trãire ca absoluta surdinizare a melancoliei sufletului ºi obturare a splendorilor în prizonieratul rezervaþiilor de plante carnivore – fiindcã este important ca omul sã nu poatã da vina pe om ci pe cu totul altceva – gândeºte el cel pentru care aºa-numita politicã (aceastã tâmpitã înºiruite de pacte pãcate conflicte acuzãri acutizãri de situaþii tensiuni divergenþe cãderi implicaþii de orãºele cu nimic vinovate de oribilele convenþii internaþionale…) nu înseamnã nimic astfel cã – precum se întâmplã – uºor cutremurat ºi curios el pogoarã în spaþiosul înãuntru al lui Gogol sã zicem ºi

235

Leo Butnaru câteva clipe vieþuieºte anume cu ajutorul mecanismului interior al acestuia undea alãturi de butonul „Locarno” se aflã butonul „Lookout” ºi unde într-un joc fals inteligent fals acaparant sunt mobilizate simboluri de calibre diferite: „mahãrii din Kremlin” sau „rãscoala curzilor” sau unele nume aparte ce ºi-au pierdut cu desãvârºire apartenenþa la vreun chip omenesc: Grinberg Marx Penelopa Errio – atât de frecvente în coloanele gazetelor – toþi aceºtia ºi precedenþii sau cei ce le urmeazã aflându-se cândva aflându-se astãzi aproape de mormântul otova în care o sfârºesc toþi pribegii precum ºi cei statornici la vetre pe unde-n zile de vineri vântul re-pune la cale recensãmântul eclesiastic al îndrumãrilor folositoare vieþii sufletului care chiar de o face pe supusul întru generalã acceptare oricum e în dezacord cu deºertãciunea deºertãciunii... Dar ºi în absenþa predecesorilor ºi în parþiala absenþã a celor prezenþi el întreabã neconsolat: unde eºti totuºi aproapele meu ca sã-mi mãrturisesc iubirea de tine? Dacã nu te arãþi dacã nu rãspunzi – am sã urlu aceastã iubire ºi tu vei crede cã sunt fiarã ºi nu te vei înfãþiºa spre a te lãuda. Aici totul este îngãduit pentru cã totul poate fi ºi trebuie sã fie supus discernãmântului ca dezrobire de orice orbire a inimii – în aceastã lume a eternelor supoziþii preziceri presimþiri a tainicilor combinaþii lume care în esenþa ei este de o mie de ori mai iluzorie chiar decât visul. Astfel cã atunci când Fiodor Konstantinovici (acesta-i este numele) se cuibãreºte în Aleksandra Iakovlevna Cernâºevskaia

236

Poeme sau în Godot el se pomeneºte într-un sufletul în care toate îi sunt strãine însã deopotrivã uimindu-l precum pe un peregrin nãzuros îl pot uimi obiceiurile unei þãri de peste nouã (sau… zece?) mãri ºi þãri piaþã lãrmuitoare încã de la revãrsatul zorilor copiii goi fructele de o mãrime monstruoasã mai mari decât pomul care le-a izvodit ºi parcã nefolositoare în aceastã finalitate ce duce – a ºi ajuns! – la pururea netrãire ca deºertãciunea pre deºertãciune cãlcând întru proprie strivire. 28.VI.-3.VII.2011

237

Adriana Bozsoki – Picturã cu spray

Poeme Debut

Lizette Ardelean*

pulsuri poftim! un exerciþiu de muþenie. te rog sã observi cu câtã meticulozitate ºi scrupulozitate nu trântesc uºa. mâncate de corbi, pe nopþi tãlpile tale, de mii de ani ºi doar urma-ntâmplãrii. cele ce sunt vor fi împlinite ºi, desigur, s-a sfârºit.

ºerpii când erai mic, te-au dat ai tãi la lighioane te-au crescut împreunã cu alþi fraþi pe întuneric cãpãtând toþi aceeaºi culoare-n obraji, unghii ºi suflet

* Rar, tot mai rar. bate vreun tînãr la „porþile” debutului literar. Tot mai puþini sînt aceia care încearcã tãrîmul fascinant ºi devorator al culturii scrise. De aceea, nu poate fi decît o bucurie rarissimã faptul cã o elevã de liceu, precum Lizette Ardelean, se consacrã cu diafanitate ºi cu o bunã încercare a exerciþiului poetic. Seninãtatea excursului liric, alãturi de un sunet personal al armonizãrii unor imagini ºi tonuri elegiace dau o amprentã distinctã scrisului sãu. Ingeniozitatea bine temperatã, privirea ludico-ironicã, alãturi de melancolia disimulatã ce rãzbate dintre rînduri mã îndeamnã sã cred în traiectul ei poetic. Ioan F. POP

239

Lizette Ardelean în somn, un pumn de gloanþe oarbe, fãrã direcþie, fãrã cuget, alungite impecabil, special ca sã te urmãreascã ca om, pe tine ca bucatã de carne.

femeia din lac pe când aveam opt neîmpliniþi ºi-n bucle-mi dormeau viespi, având aripile mai zdravene ºi mai uºoare decât rochia, ea a plecat. a lãsat ochi, ºi-a luat haina ºi-a pus pantofii grei ºi geanta roasã din piele pe umerii ei copþi ºi-a mai spus ºi cã: mã întorc la voi, dar cred cã a uitat drumul spre casã în miezul calendarului stors îmi amintesc cã era varã. am visat-o, am visat cã s-a tuns de tot ºi-a tuns ºi elanul când m-am trezit, o alungam prin oase dar ãsta e pur mecanism ºi nu mai ºtiu dacã nu cumva eu nu m-am întors

la roche un balet tandru de femei nenãscute, o rãzvrãtire ce are gust de cenuºã, amiaza e cerul, amurgul e fruntea mea. mi-e fricã de afinitãþi ºi de cuvinte. cuvinte solare, libere, cuvinte

240

Poeme lunare, halucinante, cuvinte de teamã, cuvinte indiferente. aº umple casa de oglinzi roºii muºcat de foarfecã, pãrul de pe frunte, cade uºor pe umeri. cu mâna la spate, cu mâna la ochi. ºi-a luat micuþul grec mireasa de mânã ºi-au paºit încruciºaþi pe degete -mpletite ºi-a pus o cununã de flori de cireºe ºi apropiindu-se de-altar, o þinea strâns ºi-i ºoptea: n-am sã te las ma petite amie de mânã ochii lucioºi ºi frunþile înalte, ºi cetãþi de dragoste în oase au spus o rugãciune, dar când s-o sãrute, a cãzut adânc plãpânda, ºi-a pierdut ochii, ºi-a rupt ºi rochia fiu al pustiei, al lupilor ºi-al câinilor a uitat de mânã ºi-a coborât de pe umerii mei dând foc la fluturi mi-aºez coatele-ntre coaste ºi le dau fluturilor de noapte sã guste miere din umerii mei de-atâta grijã la dreapta inima, o sã stau lângã tine ºi-o sã te þin de mânã pe furiº, sau o sã-þi þin degetele ºi atât, pe furiº, cã-mi place sã te þin pe furiº de mânã

241

Poeme

Mihai Marianov

Poeme frumoase Poeme frumoase şi inutile ca stelele cerului mereu noi taine vă desluşesc prin cărţi şi astfel ştiu tot mai puţin şi tot mai departe mă duce drumul ninselor iluzii. *** La distileriile Poeziei lucrează lumina. Filtre vii adună puterea neasemuitelor frumuseţi.

Oniria Mîna mea dreaptă visează că scrie. Mîna mea stîngă visează că mîna mea dreaptă scrie. Iar eu nimic nu visez. ...numai trăiesc.

242

Poeme

Ca şi cum Ca şi cum aş scrie Viaţa o păguboasă meteahnă de care nu pot să mă lepăd. Toate-mi apar şi dispar, dispar şi apar în ciudata alcătuire. Fac şi refac (scriu şi rescriu) la capăt să duc Inutilitatea. Dacă minunea, miracolul nu m-ar ademeni cum aş trăi, cum aş trăi?

Scrisoare (Mariei) De-o boală celestă nu pot să mă vindec. Rana mea vie şi dulce veşnică pare să fie. De îngerul meu părăsit cu bucuria deplină nu pot să fiu asemenea ţie... Departe îmi arzi, în ceruri străine. Ci eu,

243

Mihai Marianov mereu subsumat materiei pieritoare, cu tine in gînd mă topesc şi curg în pămînt.

O aripă anume Uneori sînt fericit din senin: ceva bun, plăcut sau frumos se întîmplă în viaţa mea viitoare. O aripă anume parcă m-atinge şi nu-i simt umbra ci lumina îi simt. Şi mă simt răzbunat... (Ce răzbunare frumoasă, ce blîndă răzbunaresînt fericit în contra voinţei generale.) *** Cu delicioase şi mici amănunte nu mă mai maturizez. Un diavol auriu cu zilele mele se joacă. (Halucinaţie? Stare de graţie?) Cine să mă răzbune de plutirea neomenească, sărbătorii inelelor vii să mă dedau? Tu, în inima mea, ca o imagine fericită într-un poem.

244

Muzica Adrian Gagiu

Celi

„Tu nu faci nimic, tu doar laºi sã evolueze.” (Sergiu Celibidache)

Acum 100 de ani s-a nãscut Sergiu Celibidache (1912-1996), unul dintre cei mai mari dirijori ai lumii. E adevãrat cã muzicienii n-ar trebui sã fie decât unelte ale muzicii, cum cicã ar fi zis Bach, dar vremurile moderne însetate de subiectivism ºi individualism îºi aleg uneori eroi dintre cei a cãror valoare e dublatã de o personalitate pe mãsurã. „Celi”, cum îi spun muzicienii, are ºi azi în lumea asta largã admiratori înfocaþi (inclusiv printre cei mai mari muzicieni contemporani, ca Daniel Barenboim sau sir Simon Rattle), dar ºi sceptici rezervaþi („Nu eºti ban de aur, sã placi la toatã lumea”). Însã dincolo de calitatea extraordinarã a sunetului orchestral pe care o pretindea ºi o construia (uneori constrângãtor, zic unii, deci în mod contrar spontaneitãþii pe care o predica), sau de idiosincraziile lui, mai ales cele legate de tempo, de Simfonia a IX-a de Beethoven sau de Karajan (ca sã nu mai pomenim de foarte diferita concepþie a specialiºtilor de azi asupra stilurilor baroc ºi clasic, reconstituitã în ani de cercetãri ºi practici serioase), rãmân încã destule aspecte cu adevãrat fascinante legate de el ºi de interpretãrile lui, mai ales cele din repertoriul romantic târziu (inclusiv Bruckner, evident). Fãrã a cãdea în poliloghia liricoidã, goalã de sens sau „lustruinduse pe sine” ce prolifereazã de prea multe ori în vorbãria noastrã despre culturã (inclusiv în ciclul de emisiuni omagiale dedicate lui la TVR Cultural), sunt fascinante la „Celi”, cu putere de exemplu, dragostea lui absolutã faþã de muzicã, exigenþa lui ºi aerul lui sentenþios din repetiþii

245

Adrian Gagiu ºi din cursurile de mãiestrie dirijoralã, pline de învãþãminte adânci pentru cine le poate prinde (orice muzician are trebui sã le devoreze, mãcar de pe YouTube, dacã nu din filmele documentare dedicate lui). Pânã ºi aversiunea lui faþã de înregistrãri, izvorâtã din concepþia, ce îi venea din buddhism ºi fenomenologie, cã actul artistic e „darul unei clipe” (cum zicea ºi Beethoven)… Sau minunata expresie prin care justifica un tempo mai larg: „muzica trebuie sã aibã spaþiu sã se dezvolte…” E ceva atât de profund încât n-are rost sã mai insist, e o atitudine radical diferitã celei care a ajuns sã predomine, nu numai în artã (vorba lui Brâncuºi, „Unde se grãbesc toþi ãºtia?”). Probabil cã pe unii, mai ales dintre cei taxaþi de el, îi deranjeazã încã intransigenþa lui (apropo de o prea scurtã filmare de la vizita lui la Bucureºti în 1990, când ºedea supãrat, înconjurat de zeci de muzicieni care-i dãdeau cu „maestre” în sus ºi în jos, ºi când le-a tãiat-o scurt: „Mã, nu râdeþi! Aveþi cu toþii o enormã vinã! Cum a fost posibil ca un nimeni…” etc. – nu dãm nume. El a dat! ªi mi se pare cã respectivul era chiar de faþã!). Dar dând la o parte festivismul encomiastic ºi anost al aniversãrilor sau comemorãrilor (de ce avem nevoie sã treacã 100 de ani ca sã-i studiem cu obiectivitate, fãrã a-l idealiza, ideile ºi interpretãrile?), e de urmãrit, mãcar în transmisiunile televizate în exclusivitate de TVR Cultural, prima ediþie a Festivalului Celibidache de la Bucureºti (3 mai – 7 iulie), organizat cu entuziasm ºi bun gust de fiul lui, Serge Ioan, ºi de Fundaþia Celibidache. Concertele includ ºi câteva dintre compoziþiile marelui dirijor, de exemplu suita „Grãdina de buzunar” (1978), dirijatã de Cristian Mandeal la Ateneu în 30 iun., care îmbinã douã trãsãturi caracteristice personalitãþii autorului: sarcasmul ºi contemplaþia poeticã, de extracþie impresionistã ºi buddhistã. În 7 iulie, concertul de închidere a Festivalului programeazã, mai mult decât promiþãtor ºi semnificativ pe mai multe planuri, o premierã mondialã: suita româneascã „Haz de necaz” de Sergiu Celibidache. Se mai adaugã printre evenimente cursuri de mãiestrie instrumentalã ºi dirijoralã, o expoziþie de fotografii, proiecþii de filme ºi lansãri de cãrþi, printre care „Despre fenomenologia muzicii”, evident, a aceluiaºi Celibidache. „O informaþie foarte importantã despre Sergiu Celibidache este cã a studiat ºi matematica ºi filosofia. Existã douã feluri de lucruri în aceastã carte: unele pe care Sergiu Celibidache le pune în raport cu muzica, dar îþi dai seama imediat cã ele sunt general valabile, adicã sunt atât de profunde încât sunt adevãrate în orice domeniu (…)” (acad. Solomon Marcus). Cam aici ne învârtim, între haz de necaz ºi fenomenologie.

246

Muzica

Cum ne aud alþii... Ce mai gãsim noi bântuind pe net? De exemplu, o mai veche cronicã de disc, din 1990, în „Gramophone”, una dintre cele mai importante reviste muzicale din lume, despre unele înregistrãri din „epoca de aur” a Filarmonicii din Oradea, cu Acél Ervin ºi Miron Raþiu dirijori (cu simfonii de Michael Haydn). Adicã despre marea noastrã orchestrã, cea cu nenumãratele turnee estivale în toatã lumea, invariabil încununate de succes, conform protagoniºtilor. Ca sã nu creadã cineva, cum s-a mai ofuscat câte unul pe la noi, cã avem ceva cu maeºtrii orãdeni (fiindcã în provincie nimeni nu poate fi atins nici cu o floare, totul fiind perfect mai ales când eviþi termenele de comparaþie cu alþii), iatã doar paragraful referitor la calitatea interpretãrii: „None of the performances is lacking in feeling: some of the faster movements dance a little heavily, but on the whole the style is convincing, and the players rarely make the mistake of reading greater profundities into slow movements than the composer seems to have intended. Ensemble, though rhythmically fairly strong, can be a little wobbly as regards tuning, and some of the recordings have a dull, musty flavour — oddly enough it’s the more recent ones that sound less pleasing. Still, these are relatively minor drawbacks, and the music — especially the C major and D minor symphonies (CD 0CD407) — can offer more than passing rewards.” Adicã: „Interpretãrile nu sunt lipsite de trãire: unele pãrþi rapide danseazã cam greoi, dar în general stilul e convingãtor, iar interpreþii fac rareori greºeala de a vedea în pãrþile lente profunzimi mai mari decât pare sã fi intenþionat compozitorul. Ansamblul, deºi puternic din punct de vedere ritmic, e uneori ezitant în privinþa acordajului (aoleu! – n. n.), iar unele dintre înregistrãri au o tentã neclarã/plictisitoare (dull) ºi învechitã/mucegãitã (musty) (vai… - n. n.) – în mod ciudat, cele mai recente sunã cel mai puþin plãcut (i-auzi evoluþie – n. n.). Totuºi, acestea sunt lipsuri relativ minore, iar muzica, mai ales Simfoniile în Do major ºi în re minor (CD 0CD407), poate oferi nu doar satisfacþii trecãtoare.” Sã mai remarcãm cã în 1990 maniera de interpretare corectã stilistic a muzicii vechi era mai puþin rãspânditã ºi acceptatã în lumea muzicalã internaþionalã, aºa cã acum o cronicã de disc similarã ar suna probabil ºi mai rezervat. A, staþi, cã acum nici nu se mai fac înregistrãri cu Filarmonica… În încheierea acestei pastile contra excesului de patriotism local, o vorbã în vânt: omul inferior dã toatã vina pe alþii, iar omul superior învaþã din greºelile sale.

247

Cronica teatral[

Mircea Morariu

Tragicul nãscut din comic CENTRUL CULTURAL PENTRU UNESCO NICOLAE BÃLCESCU din Bucureºti - FAMILIA TOT de Õrkeny István; Traducerea: Adriana Grand; Direcþia de scenã: Victor Ioan Frunzã; Decorurile ºi costumele: Adriana Grand; Cu: George Costin, Adrian Nicolae; Sorin Miron, Nicoleta Hâncu, Alexandru Ion; Data reprezentaþiei: 7 aprilie 2012

Dürrenmatt fãcea undeva observaþia de substanþã în conformitate cu care tragicul se poate naºte adesea ºi din comic. La urma urmei, aºa stau lucrurile în cazul imensei majoritãþi a pieselor ivite sub zodia absurdului, aºa stau prin urmare lucrurile ºi în Familia Tót, piesã în descendenþã absurdoidã datoratã dramaturgului maghiar Õrkeny István, de la a cãrui naºtere se împlinesc în 2012 o sutã de ani. Un dramaturg mai cunoscut publicului de limbã românã datoritã unui alt text al sãu, Joc de pisici, care prin anii 70 ai secolului trecut a cunoscut, într-un interval de timp foarte scurt, trei puneri în scenã, la Teatrul Bulandra, la Teatrul de Stat din Arad ºi la Naþionalul clujean. Nici Familia Tót nu a trecut neobservatã la vremea apariþiei sale, spectacolul de la Teatrul Naþional din Cluj, din stagiunea 1978-1979, regizat de Gheorghe Harag, deºi nu s-a numãrat printre reuºitele de prim rang ale legendarului regizor, a contat mai cu seamã prin felul în care parodia era pusã în serviciul relevãrii dramei omului ce ajunge la conºtiinþa de sine prin descoperirea sen-

248

surilor tragice ale evenimentelor cãrora le cade victimã. La aproape 35 de ani de la spectacolul lui Harag, beneficiind de o traducere nouã, datoratã Adrianei Grand, piesa lui Õrkeny revine în atenþie graþie unei montãri de considerabilã, de admirabilã profesionalitate semnatã regizoral de Victor Ioan Frunzã. O montare importantã nu doar din punct de vedere estetic, nu numai prin faptul cã trece cu calificative maxime pânã ºi cele mai pretenþioase teste ce îºi propun sã îi verifice artisticitatea, teatralitatea ºi încãrcãtura ideaticã, ci ºi prin aceea cã ilustreazã continuitatea unor preocupãri majore în domeniul cercetãrii teatrale ale lui Victor Ioan Frunzã, ale Adrianei Grand ºi ale unui nucleu de trei tineri ºi foarte talentaþi actori - George Costin, Sorin Miron ºi Alexandru Ion - cãrora, pe parcurs, li s-au alãturat ºi alþii, preocupãri cãrora le-a dat expresie, în urmã cu doi ani, spectacolul cu Furtuna de la Centrul Cultural pentru UNESCO Nicolae Bãlcescu din Bucureºti, transformat întrun laborator sui-generis. Întocmind scenariul viitorului sãu spectacol, înfãptuit în acelaºi spaþiu, un spaþiu aparent neprietenos, îmblânzit însã prin talent ºi dãruire, contând cu folos pe inteligenþa ºi complicitatea spectatorilor, Victor Ioan Frunzã a redus cu mãsurã numãrul personajelor, pe unele le-a eliminat, pe altele s-a mulþumit sã le evoce printr-o suitã de referinþe ce sporesc într-o primã instanþã cuantumul de comicitate al repre-

Cronica teatralã zentaþiei, pe o a treia categorie s-a gândit sã le sugereze recurgând la mijloace economicoase ce îºi dovedesc, datoritã neostoitei inventivitãþi creatoare a Adrianei Grand, o miraculoasã putere de semnificare. Pentru Victor Ioan Frunzã Familia Tót este un basm ce debuteazã vesel ºi sfârºeºte în coºmar. Studierea ºi exploatarea scenicã a acestei evoluþii, asociatã cu studierea progresiei nebuniei Maiorului, noul locatar ce anuleazã la modul despotic normalitatea senin- jucãuºã, suprimând pânã ºi specificul relaþiilor de familie din casa bunului comandant de pompieri Tót, reprezintã cele douã mari teme ale spectacolului. Teme explorate într-un mod hotãrât antididactic ºi programatic nedemonstrativ. Totul începe ca ºi cum am fi poftiþi sã citim o poveste, ori ca ºi cum am fi invitaþi sã luãm parte la un spectacol de teatru de pãpuºi, interpretat de cinci actori tineri care, în primã instanþã, se amuzã în faþa perspectivei de a interpreta câteodatã mai multe personaje de ale cãror vârste sunt biologic departe. Personajele se aseamãnã cu niºte pãpuºi scoase din cutii cu grijã întreþinute, pãpuºi ce poartã costume ºi adevãrate, ºi false deopotrivã, curate, apretate, concepute cu maximã atenþie la detalii ºi la elementele de recuzitã. Îl vedem mai întâi pe Poºtaºul din sat, un fel de Pãcalã maghiar, care prin felul în care e imaginat de regizor ºi datoritã modului impecabil în care e jucat de Alexandru Ion trimite cu gândul la arhetipul nebunului cãruia i se îngãduie orice, ce îºi poate permite orice ºotie, ºtiind cã îi este iertat à priori totul. Poºtaºul e îmbrãcat fercheº, în costumul sãu de un roºu intens, cu epoleþi ºi accesorii aurii, cu trompeta de rigoare, parcã descins dintr-o carte de poveºti. Îi vedem mai apoi pe doamna Tót, într-un travesti savuros cãzut în sarcina lui Sorin Miron, ºi pe fiica ei, Mariska, interpretatã de Nicoleta Hâncu, înveºmântate aºa cum cer cutumele ºi cum reclamã imaginarul colectiv, personaje la rându-le parcã descinse din cãrþile

de odinioarã, de pe vremea copilãriei mele, al cãror rost era sã îi familiarizeze pe copiii de vârstã preºcolarã cu specificul naþionalitãþilor. ªi, în fine, îl zãrim pe bunul domn Tót, maghiarul ideal, maghiarul din fotografie, maghiarul de operetã, cu mustãþi negre, imense, fãrã cusur rãsucite, dar ºi pompierul de album jucat voit îngroºat de foarte tânãrul ºi promiþãtorul Adrian Nicolae. Cu toþii se miºcã, se agitã în interiorul unei cutii cu trei pereþi (evidentã aluzie la formula teatrului în teatru), îºi duc viaþa cotidianã în vreme de rãzboi, o viaþã perfect rânduitã de reguli pe care nimeni nu se gândeºte sã le punã la îndoialã, aºteptând veºtile de pe front cenzurate capricios, în funcþie de simpatii ºi de antipatii personale, de Poºtaº ºi aºteptând mai cu seamã scrisorile de la fiul ºi fratele lor, Gyula-Gyuluºka. ªi iatã cã pe neaºteptate o astfel de scrisoare le anunþã iminenta vizitã a Maiorului pe care George Costin îl joacã la marea performanþã, îl construieºte asemenea unei pãpuºi cu arcuri, îl elaboreazã sub forma unui amestec de stãri ºi de atitudini contradictoriu-complementare, care prin imprevizibilul specific oricãrui dictator extind nebunia dinspre personajul individual cãtre întregul univers uman din piesã. Alte ºi alte scrisori, remise ori reþinute, însã împãrtãºite nouã, complice de Poºtaº, completeazã informaþiile despre Maiorul a cãrui devizã pare a fi, precum cea a unui personaj din Woyzeck, activitate. În prima parte a spectacolului suntem confruntaþi cu un intenþionat, bine plãnuit ºi riguros pus în paginã amalgam de stiluri, cu un fel de parodie în extincþie, cu o suitã de mimate ezitãri actoriceºti al cãror rost e acela de a sublinia procesul de preluare ºi de intrare în rol, de asumare a acestuia de fiecare interpret în parte. Astfel încât, dacã la început cei cinci actori ne lasã sã credem cã încã se joacã profesionist de-a teatrul, cã uneori le place ceea ce fac dar cã alteori mai-mai cã ar fi gata sã lase totul baltã, pe mãsurã ce gluma se

249

Mircea Morariu îngroaºã ºi nebunia Maiorului devine tot mai acaparatoare, parodia dispare fãcând loc seriosului celui mai serios din lume. Zâmbetul ºugubãþ de pe chipul lui Alexandru Ion – raisonneur-ul spectacolului - se stinge, face loc emoþiei, iar, cãtre final, lacrimei subtil sugerate ºi controlate. Momentul-cheie al descoperirii plãcerii sadice a fãcutului de cutii cu care Maiorul îi va teroriza pe stãpânii casei e magistral rezolvat de regizor ºi de actorul George Costin, în faþa ochilor noºtri construindu-se o secvenþã în ritm alert, diavolesc, endiablé, parcã decupatã dintr-un film mut. Iar dupã pauzã, când spaþiul de joc e sufocant ocupat de nenumãratele cutii confecþionate prin muncã forþatã, numai aparent consimþitã de cei ai casei, comandaþi precum într-un lagãr de muncã de Maior, Poºtaºul va purta un costum ce trimite cu gândul la scrisorile ºi telegramele pe care trebuie sã le distribuie, în vreme ce toate celelalte personaje vor fi înveºmântate în carton. Tot la fel cum o seamã de personaje ca ºi elementele de recuzitã ori de decor sunt confecþionate eminamente din cartonul ce invadeazã întreg spaþiul, aºa cum o fãceau

scaunele imaginare, cadavrul în putrefacþie (Amedeu), mobilele nenumãrate (Noul locatar) din piesele ionesciene, talentul creator al Adrianei Grand spunându-ºi din nou, în chip admirabil ºi inconfundabil, cuvântul. E teatru, e ºcoalã, e joc, e meditaþie deghizatã în râs, e comedie scrisã cu tocul muiat în cerneala înþelepciunii ºi a reflecþiei, e o lecþie de minuþioasã citire a unui text, de evaluare din perspectivã teatralã a valorii ºi a impactului fiecãrui cuvânt, dar e în primul rând o faptã artisticã cum nu se poate mai serioasã ceea ce ne propun în acest superb spectacol Victor Ioan Frunzã ºi Adriana Grand. ªi mai e, de asemenea, o extraordinarã ºansã pe care aceºti importanþi creatori, ce ºi-au gãsit în micul teatru din vechiul Bucureºti, teatru þinut în viaþã datoritã eforturilor directorului Cristian ªofron, un loc în care e limpede cã se simt bine. Mai e, cred, o extraordinarã ºansã acordatã unor minunaþi tineri actori de a se manifesta exemplar în profesia pentru care s-au pregãtit, pe care indiscutabil o îndrãgesc ºi pentru care nu încape îndoialã cã au o chemare aparte ce se cuvine pe mai departe stimulatã.

Oare de ce?

încât distanþa dar ºi mijloacele de transport deloc prietenoase nu reprezintã impedimente majore. Dar cum la teatru loviturile de teatru sunt cum, bine se ºtie, la ele acasã, iatã cã a intervenit ºi accidentul nedorit. Am plecat, aºadar, la Sfântu Gheorghe, nu doar în calitate de spectator iubitor de teatru, nu numai în calitate de critic interesat de ce se mai întâmplã într-o instituþie ce tocmai a gãzduit Reflex 2, un festival important, la care am fost invitat, dar la care nu am putut sã ajung din cauze obiective, ci ºi ca membru în juriul final UNITER spre a vedea Trahinienele de Sofocle, spectacol ce i-a adus tânãrului regizor Balogh Attila o nominalizare la premiul de debut. Ceea ce am vãzut nu a fost însã deloc de naturã sã îmi placã. Textul de specta-

Teatrul TAMÁSI ÁRON din Sfântu Gheorghe - TRAHINIENELE de Sofocle; Traducerea ºi dramaturgia: Benedek Zsolt; Regia: Balogh Attila, Decoruri: Golicza Elód; Costumele: Dobre-Kóthay Judit; Colaborator muzical: Cserkész Emese; Cu: D. Albu Annamária; Kónya-Ûtó Bence; Sándor Anna, Pálffy Tibor, Erdei Gábor, Diószegi Attila, Molnár Gizella, º.a. Data reprezentaþiei: 11 aprilie 2012

De obicei, vizitele la Teatrul Tamási Áron din Sfântu Gheorghe reprezentau pentru mine motive de satisfacþie. O trupã performantã, condusã de un foarte bun regizor- Bocsárdi László -, un repertoriu profesionist ales, spectacolele bune vãzute acolo însemnau tot atâtea argumente sã-mi doresc sã ajung în acel loc unde chiar se face teatru, ºi nu oricum, ci la autentice cote de profesionalitate, aºa

250

Cronica teatralã col, întocmit de Benedek Zsolt, la rândul sãu un tânãr care a absolvit ori e pe cale sã absolve cursurile Secþiei de Teatrologie a Universitãþii de Teatru din Târgu Mureº, e extrem de precar, într-o relaþie foarte liberã ºi nu cred cã foarte prietenoasã cu marele tragic grec. O relaþie aproape de indiferenþã. Stilul în care e montat spectacolul e neprecizat dar ºi imprecis, nesigur, tremurat, foarte puþin creator, mai curând re-productiv decât provocator de sensuri noi, mimând ceea ce s-ar reclama a fi o viziune contemporanã asupra unei tragedii clasice. De altfel, e greu de vorbit despre un singur stil, mai corect fiind sã aducem în discuþie existenþa a cel puþin douã stiluri, aflate într-o relaþie deloc complementarã, ci concurentã. Practic, întrun anume fel se scurge montarea pânã la apariþia prea îngroºatã, extrem de îngro-

ºatã ºi tocmai de aceea dezamãgitoare, a binecunoscutului actor Pálffy Tibor, distribuit în rolul lui Heracles, ºi în cu totul alt mod dupã aceea. Amalgamul stilistic e completat ºi amplificat de muzica utilizatã, cântatã ba în maghiarã, ba în greceºte, totul culminând, deloc justificat, cu finalul ce se slujeºte de celebra melodie Zorba grecul. De ce, în ce scop, cu ce justificãri artistice numai Balogh Attila, Cserkész Emese ºi, probabil, bunul Dumnezeu ar putea sã ne spunã. ªi tot cei trei ar avea, cred, îndrituirea, sã ne explice de ce actori apreciaþi,precum D. Albu Annamária, Erdei Gábor, Diószegi Attila, Molnár Gizella ºi, desigur, Pálffy Tibor, sau tineri talentaþi asemenea lui Kónjya-Ûtö Bence ºi Sándor Anna au fost puºi în situaþii nicidecum confortabile.

Cum mai e Scrisoarea?

dezamãgirea (nu prea ºtiu bine de ce), însã nu se poate spune cã spectacolul ar fi provocat dispute. Nici nu prea avea de ce. Cãci, deºi e credincioasã toposului mahalalei în care era plasatã ºi Noaptea furtunoasã - fiindcã numai aºa se explicã altminteri inexplicabilul decor al spectacolului, decor semnat de Puiu Antemir- o încãpere sordidã, cu o chiuvetã ca vai de capul ei, o încãpere care este totuºi locuinþa prefectului, cu o masã de lemn, vreo douã scaune, niºte lãzi cu ciuperci (unii comentatori au scris cã acþiunea piesei s-ar consuma într-o ciupercãrie,numai cã eu nu consimt la opinia lor), ciuperci cu care se vor gratula prin aruncare combatanþii (ciurperci de dar, echivalentul în naturã al mitei în bani încasatã de Trahanache ºi pe care acesta o numãrã tacticos,bãtrâneºte) ºi un perete din spatele cãruia se ivesc, asemenea unor spioni, mai toate personajele, montarea de acum nu e de naturã sã ne arate cã Alexandru Dabija ar vrea scandal cu orice preþ. Nu tu procese fiziologice, nu tu sex, nu tu alte drãcovenii. Dar nici în formula lui Sicã Alexandrescu, nici în cea a lui Ciulei nu e

Teatrul de Comedie din Bucureºti- O SCRISOARE PIERDUTÃ de I.L. Caragiale; Regia: Alexandru Dabija; Decoruri: Puiu Antemir; Costume: Anca Rãduþã; Muzica: Ada Milea; Cu: Marcel Iureº, George Mihãiþã, Valentin Teodosiu, Marius Florea Vizante, Dorina Chiriac, Mihaela Teleoacã, Florin Dobrovici,Dragoº Huluba,Eugen Racoþi, Dan Rãdulescu; Data reprezentaþiei: 26 mai 2012

Nu ºtiu cum se face, dar nu prea am noroc atunci când e vorba despre spectacolele Caragiale semnate de regizorul Alexandru Dabija. Nu am norocul de a le vedea la premierã, nu am norocul de a le vedea nici la o lunã, nici la douã de la momentul primei ridicãri de cortinã. Nu am norocul de a scrie despre ele la cald, ci dupã ce s-au pronunþat ºi s-au contrat pe seama lor diverºi colegi. Aºa mi s-a întâmplat cu Noaptea furtunoasã de la Iaºi, aºa mi se întâmplã acum cu Scrisoarea pierdutã de la Teatrul de Comedie din Bucureºti. Dar dacã Noaptea... chiar a stârnit furtuni, Scrisoarea...nu a fost nici ea generatoare de unanimitãþi, unii confraþi ºi-au declarat

251

Mircea Morariu spectacolul de acum. Sau, mai corect spus, spectacolul de acum un an fiindcã un an s-a scurs de la premierã, de atunci montarea jucându-se cu casa închisã ºi cu un necesar de bilete niciodatã pe mãsura ofertei,mult mai limitate. Ceea ce, la urma urmei, e foarte bine ºi nu poate decât sã îl mulþumeascã pe George Mihãiþã, directorul Teatrului ºi salvatorul lui. Dabija nu forþeazã deloc textul, nu îl “hãcuie”, nu îl “silueºte”. Textul poate fi auzit în integralitatea lui. Mi se pare cã lipseºte doar replica Zoe, Zoe, fii bãrbatã! Aºadar, Caragiale din Scrisoare nu e amputat. Numai personajele secundare, cele ce se manifestã în adunarea electoralã (Ionescu, Popescu, dãscãlimea, Popa Pripici, º.a.m.d) sunt comprimate într-unul singur, excelent jucat de Dan Rãdulescu. Interesant cã acesta e plasat în salã, e destul de greu de dibuit de noi, spectatorii, e multã vreme doar o voce. E cvasi-invizibil, dacã nu chiar total invizibil pentru cei aflaþi pe scenã. De fapt, cred cã vrea sã ne spunã Dabija, personajele acestea nici nu conteazã pentru cei ce fac cu adevãrat jocurile, ei sunt figuranþii, echipa de zgomote, oamenii de coloraturã ºi de umpluturã ºi nimic mai mult. Caragiale e completat în spectacolul lui Alexandru Dabija. Mai întâi cu muzica Adei Milea, în care noutãþile personale absolute sunt asociate cu cântecele din folclorul patriotic, cântate voit lãbãrþat de Dorina Chiriac, actriþã ce face dovada cã ar putea rivaliza în orice clipã cu un contorsionist în reuºitul ei travesti din Cetãþeanul turmentat. Caragiale mai e asezonat ºi cu niºte versuri din Cartea Alcool de Ioan Mureºan, versuri a cãror inserare în spectacol mi se pare niþeluº cam forþatã. Regizorul nu vrea sã ia ochii, nu propune soluþii miraculoase, nu cautã originalitãþi de suprafaþã. De aceea poate cã intervin uneori în reprezentaþie momente în care interesul spectatorului scade. Momente care nu sunt nicidecum însã unele de plictisealã absolutã. Deºi plictisit, cu rost ºi cu folos e totuºi cineva în spec-

252

tacolul de la Comedie. Plictisitul e Pristanda, interpretat numai aparent, doar înºelãtor ºters, de fapt voit ºters de Dragoº Huluba. Pristanda e omul care ºtie el foarte bine ce e cu politicienii ºi cu puternicii zilei, care pune nesmintit ºi ca la carte în practicã îndemnul pupã-i în bot ºi papã tot! ºi care se pare cã face asta cu mult succes ºi de foarte multã vreme. Dabija e preocupat de lucrul cu actorii numai cã nu obþine peste tot aceleaºi rezultate. Tipãtescu, jucat de Marius Florea Vizante, e bun, însã bun cu mãsurã. Bun ºi ar mai încãpea. Personajul sãu e ezitant, sperios, labil. Mihaela Teleoacã (Zoe) aduce pe scenã o femeie energicã, temperamentalã, omniprezentã, dar care nu prea face exces de farmecele ei feminine. Probabil cã Zoe a ei e foarte sigurã cã Tipãtescu nu o va supune nici unei traduceri în amor. Iar cu conu Zaharia lucrurile sunt mai mult decât clare. Dacã þinem seama de felul în care e conturat scenic prefectul, jocul Mihaelei Teleoacã e perfect valabil. Marcel Iureº e senzaþional în Nae Caþavencu. Chiar dacã uneori se autociteazã în intonaþii sau chiar dacã îl citeazã pe Octavian Cotescu. Apare îmbrãcat în negru, e sigur pe sine, Caþavencu al sãu e convins cã a câºtigat partida ºi cã va fi candidat. Anticipat- victoriosul Caþavencu e foarte bine în interpretarea lui Iureº. Caþavencu în interpretarea lui Marcel Iureº devine fabulos, savuros, de un comic integral în clipa în care învins ºi acceptã toate capitolele din sentinþa pronunþatã cu un sadism conþinut de Zoe. George Mihãiþã propune o schimbare de perspectivã asupra lui Agamemnon Dandanache. Agamiþã al lui e mai puþin Gagamiþã decât îl ºtim din montãri anterioare, nu e foarte zaharisit, se cam rãsfaþã în confuziile sale parcã voite. Esenþialmente e ticãlos cât încape, ticãlos cât nu se mai poate. De fapt, asta conteazã. Florin Dobrovici e foarte bun în Farfuridi, însã Eugen Racoþi e încã ºi mai bun în Brânzovenescu. Încã un actor care ar fi meritat o nominalizare la un premiu UNITER pen-

Cronica teatralã tru un rol secundar jucat exemplar. ªi, în fine, trebuie subliniatã evoluþia de excepþie a lui Valentin Teodosiu în Zaharia Trahanache. Masiv, cu ochelari, înveºmântat în negru (costume: Anca Rãduþã), cu un glas catifelat, melodios,

susurat, pupãcios în exces, tacticos, cu un umor milimetric dozat, mergând nu ca un bãtrân ci parcã ar sãri ca o mingiucã, cauciucat, Valentin Teodosiu e formidabil. E cum nu l-am vãzut niciodatã pânã acum. E magistral.

Preeminenþa formei

logului. Un pian ale cãrui valenþe vizuale sunt amplificate de utilizarea unor oglinzi. De fapt, mai totul surprinde, mai totul excitã în decorul acestui spectacol. Lui, decorului, îi rimeazã costumele, la rândul lor multicolore, bogate, luxuriante, la rându-le cu un bine calculat impact vizual, costume în care sunt înveºmântate persoane subliniat louches,reprezentante ale unei lumi fetide, situatã la intersecþia dintre cabaret ºi bordel. Personaje parcã descinse din tablouri specifice picturii decadente. Avem în faþa ochilor o lume a corpurilor etalate cu voluptate, a cãrnurilor umane supraabundente expuse cu o voluptate cvasi-maladivã, a trupurilor de vânzare, o lume a a amorului tarifat. În realizarea imaginii care trebuie sã admit cã face toþi banii ºi care, cum spuneam, e elementul de esenþã scos în faþã de spectacolul de la Metropolis, Dragoº Buhagiar a avut doi colaboratori importanþi ºi foarte talentaþi, în persoana lui Vladimir Iuganu (asistent decor) ºi în cea a Ioanei Pascha (asistent costume). Împreunã cu regizorul montãrii ºi nu mã îndoiesc cã la sugestia acestuia binecunoscutul actor Horaþiu Mãlãele (el însuºi recunoscut ºi pentru talentul sãu de artist plastic), Dragoº Buhagiar a luat decizia de a se sluji de toate modalitãþie spre a pune în evidenþã corpurile interpreþilor, de a arãta ceea ce nu e tocmai perfect în alcãtuirea acestora, de a miza pe contraste, de un tratament special beneficiind - aºa cum era cazul, de altminteri, - George Ivaºcu (interpretul rolului titular), Ozana Barabancea (Matroana), Ruxandra Maniu (Matroana 1) ºi Raluca Vermeºan (Matroana 2). Contribuþii

Teatrul Metropolis din Bucureºti - LAUTREC LA BORDEL de Mario Moretti; Traducerea: Angela Ioan; Regia: Horaþiu Mãlãele; Scenografia: Dragoº Buhagiar; Muzica: Rãzvan Alexandru Diaconu; Coregrafia: Felicia Dalu; Cu: George Ivaºcu, Vlad Ivanov; Ana Covalciuc, Ozana Barabancea, Ruxandra Maniu, Raluca Vermeºan, Cristina Ilin, Gilda Stan, Iulia Vântur, Augustin Pop, Simona Pop, Orlando Petriceanu, Raluca Dinculescu, Oana Dragnea, Valentin Florea; Data reprezentaþiei: 28 mai 2012

Extrem de deficitar la capitolul dramaturgie fiindcã piesa lui Mario Moretti Lautrec la bordel este una oarecare, complet lipsitã de ºana de a marca în vreun fel un moment în istoria literaturii dramatice, spectacolul de la Teatrul Metropolis este unul preponderent al formei, plasând într-o poziþie net secundarã fondul. Aº fi nedrept dacã aº spune cã ideea nu existã, ea e însã una destul de plãpândã, foarte puþin surprinzãtoare ºi, poate tocmai de aceea, în repetate rânduri afirmatã pe faþã ºi încã o datã formulatã la sfârºitul reprezentaþiei. Mai concret spus, Lautrec la bordel impresioneazã mai cu seamã prin scenografia lui Dragoº Buhagiar ºi de abia apoi prin celelalte elemente specifice macrosemnului spectacular. E vorba despre un decor în culori bogate (preponderent este roºul), cu multe elemente supradimensionate, toate puse în voit contrast cu dimensiunile actorului distribuit în rolul principal. Un decor a cãrui piesã de bazã o constituie un pian imens, a cãrui claviaturã ocupã întreaga lungime a scenei ºi care se relevã, recunosc, surprinzãtor, îndatã dupã consumarea pro-

253

Mircea Morariu deloc de neglijat în punerea în aplicare a intenþiilor scenografic-regizorale (prefer aceastã ordine fiindcã, repet, dupã pãrerea mea, spectacolul este mai cu seamã unul de scenografie, unul bazat pe valorarea impactului vizual ºi de abia apoi unul de regie, adicã pe ceea ce înseamnã relaþie, simbiozã, emoþie) au ºi ceilalþi interpreþi, cei mai mulþi parte a unui grup compact al cãrui rol este unul dublu. Primul þine de reconstituirea atmosferei de bordel de lux (ºi aici îi menþionez pe actorii Ana Covalciuc, Cristina Ilin, Gilda Stan, Iulia Vântur, Augustin Pop, Simona Pop, Orlando Petriceanu, Raluca Dinculescu, Oana Dragnea, Valentin Florea) combinat cu aceea de cabaret, atmosferã pentru întruchiparea cãreia contribuie coregrafia utilã, totuºi fãrã numere ori rezolvãri senzaþionale, a Feliciei Dalu, melodiile semnate de Alexandru Dia-

conu, un compozitor de muzicã de scenã încã tânãr, fãrã îndoialã foarte talentat ºi de care sunt sigur cã vom mai auzi, actorul Vlad Ivanov, înzestrat cu o voce de excepþie, pe care am mai apreciat-o ºi cu ocazia spectacolului cu opera bufã Elizaveta Bam, înfãptuit în urmã cu câþiva ani la Teatrul Bulandra de regretatul Alexandru Tocilescu ºi, din nou, Ozana Barabancea, care înainte de a fi actriþã, este cântãreaþã profesionistã, ceea ce se aude în spectacol. Cel de-al doilea scop vizeazã reconstituirea unei atmosfere fin de siècle, mustind de un decandentism apãsat. Amândouã se topesc în scopul final. Acela de a construi imaginea unui theatrum mundi, de a sublinia o afirmaþie a personajului Toulouse Lautrec –“toatã viaþa am trãit într-un bordel”, reiteratã, cum spuneam, niþeluº didactic în corul de la sfârºit: Viaþa e un bordel.

Gulliver cu parfum de fân

de sumarizare a celebrului roman al lui Jonathan Swift în integralitatea lui, au avut, probabil, parte de o dezamãgire. În schimb, acei spectatori familiarizaþi cu stilul de teatru agreat de regizor, cu creaþiile sale anterioare, creaþii prin intermediul cãrora Silviu Purcãrete îºi propunea sã aducã pe scenã marile cãrþi ale omenirii - ºi mã gândesc în primul rând la Cumnata lui Pantagruel - au toate motivele sã fie mulþumiþi. Aici, în acest spectacol, Silviu Purcãrete ni se înfãþiºeazã asemenea unui Prospero cãruia nu, Caliban nu a izbutit sã îi ardã cãrþile, dar care, îndatã dupã ce s-a potolit furtuna, îºi poate îngãdui clipa de rãgaz necesarã reamintirii uneia dintre fundamentalele sale experienþe de lecturã. Practic, în spectacolul de la Naþionalul sibian, Purcãrete rememoreazã fragmente din romanul lui Swift (în speþã partea a patra) ºi o face din dublã perspectivã. Spectacolul e construit ca o succesiune de astfel de fragmente de memorie (des bribes de mémoire - cum spun francezii) asociate cu fragmente de lecturã. O asociere întru înfãptuirea cãreia îºi

Teatrul Naþional Radu Stanca din Sibiu – CÃLÃTORIILE LUI GULLIVER - Exerciþii scenice inspirate din opera lui Jonathan Swifft; Coordonator: Silviu Purcãrete; Consultant scenariu: Lia Bugnar; Traducerea ºi adaptarea textelor: Crista Bilciu; Scenografie ºi light design: Dragoº Buhagiar; Muzica de scenã: Shaun Davey; Asistent miºcare scenicã: Attila Bordas; Cu: Veronia Arizancu, Diana Fufezan, Raluca Iani, Tomohiko Kogi, Alexandru Malaicu, Adrian Matioc, Serenela Mureºan, Adrian Neacºu, Eduard Pãtraºcu, Cãtãlin Pãtru, Ofelia Popii, Cristina Ragos, Natalie Sigg, Ciprian Scurtea, Cristian Stanca, Pali Vecsei, Corina Viºinescu, copilul Alexandru Nicoarã, La orgã: Radu Iancu/ Theodora Cârciumariu; Data premierei: 31 mai 2012

Acei spectatori ce se aºteptau ca montarea cu Cãlãtoriile lui Gulliver, realizare recentã a Teatrului Naþional “Radu Stanca” din Sibiu, a regizorului Silviu Purcãrete, a scenografului Dragoº Buhagiar ºi a numeroºilor lor colaboratori,unii mai vechi, alþii de datã mai recentã, sã fie o reconstituire fidelã, un rezumat, o încercare

254

Cronica teatralã dau mâna douã personaje. Primul e copilul fascinat de taina descoperirii unuia dintre textele ce cu siguranþã îi vor marca întreaga existenþã, cel de-al doilea e maturul ce recupereazã cu subiectivitãþile inerente, într-o voitã ºi fireascã dezordine, uneori ajutat de recursul la carte lectura de odinioarã. O lecturã cu ocazia cãreia fascinaþia textului nu s-a cantonat la un nivel strict literar, lingvistic, ci, probabil, ca o premoniþie a devenirii, textul s-a metamorfozat încã de la primul impact cu el într-o explozie de imagini ºi s-a metamorfozat într-o luxurianþã a vizualului ºi a sunetelor (muzica de scenã e semnatã de Shaun Davey). Funcþia de narator e împãrþitã în montare între maturul Purcãrete, a cãrui voce se aude din off, ºi copilul Alexandru Nicoarã (va exista, la un moment dat, un semnificativ transfer de voce între cei doi ºi astfel lectura copilului va fi intermediatã, preluatã de vocea regizorului), între cei doi interpunându-se însuºi Jonathan Swift, sugerat scenic de actorul Cristian Stanca. Montarea se foloseºte de un text voit lacunar (alcãtuit de Silviu Purcãrete în colaborare cu Lia Bugnar ºi cu Crista Bilciu), text zãmislit la limita dintre memorie ºi uitare. Prin aceasta arãtându-ni-se clar cã Silviu Purcãrete nu s-a concentrat pe plata unor datorii literare, ci pe convertirea lor în valuta- forte a teatralitãþii, a rãsfãþului de imagini (un rol aparte îi revine aici fabuloasei scenografii semnate de Dragoº Buhagiar), de sunete (pianul se însoþeºte în spectacol cu orga la care a cântat, în spectacolul vãzut de mine, Radu Iancu), de senzaþii olfactive, dar ºi de mici agresiuni fizice la propriu cu care e copleºit spectatorul (fulgii din partea finalã). Silviu Purcãrete îºi doreºte în mod limpede sã îºi afle în cei aflaþi în salã companioni întru ale rememorãrii fiindcã ceea ce propune el nu se adreseazã cu nici un chip celor ce acum ar descoperi romanul lui Swift, ci celor care l-au citit deja ºi cãrora li se oferã ºansa reîntâlnirii cu acesta. Purcãrete nu vrea nici ca

montarea de acum sã fie catalogatã drept spectacol încheiat, nu o defineºte totuºi drept work in progress, o socoteºte a fi un pachet de exerciþii scenice, iar pe sine se recomandã drept coordonator al acestor exerciþii întru realizarea cãrora îºi mai ia ca parteneri, în afara celor amintiþi deja, pe actorii Veronica Arizancu, Diana Fufezan, Raluca Iani, Tomohiko Kogi, Alexandru Malaicu, Adrian Matioc, Serenela Mureºan, Adrian Neacºu, Eduard Pãtraºcu, Cãtãlin Pãtru, Ofelia Popii, Cristina Ragos, Natalie Sigg, Ciprian Scurtea, Pali Vecsei, Corina Viºinescu. Spectacolul de la Teatrul Naþional “Radu Stanca”- un spectacol ce poate fi pus în relaþie nu doar cu Cumnata lui Pantagruel, ci ºi cu Pilafuri ºi parfumuri de mãgar îmi apare drept un elogiu adus cãrþii, lecturii, cãlãtoriei. Mai exact spus, cunoaºterii. Chiar dacã prin cunoaºtere ajungi sã te întâlneºti cu lumi ºi fiinþe diforme, urâte, cu murdarul existenþei, cu urâtul din lume. Cãlãtoriile lui Gulliver e un elogiu adus acelei fiinþe umane mereu dornicã de noi descoperiri, de experienþe inedite un omagiu adus cãlãtorului mereu curios (montarea e, desigur, o variaþiune pe tema homo viator) ºi permanent dornic de alte ºi alte aventuri, dincolo de riscurile pe care le incumbã acestea. Sunt pe scenã, înºirate într-un superb continuum imagistic nenumãrate simboluri ale cãlãtoriei, de la superbul cal (real) ce se plimbã liniºtit pe scena presãratã cu fân proaspãt pânã la cãluþii de lemn, în miniaturã, de la nenumãratele valize la oamenii porniþi în marº ( asistent miºcare scenicã: Attila Bordás). Pot sã fie recunoscute, fireºte, multe altele dintre simbolurile recurente în spectacolele lui Purcãrete, celor deja menþionate trebuind sã le adaug oamenii în costume negre ºi cãmãºi albe, oameni ce descoperã teritorii ajutaþi de bastoane, iepe cu chip de femeie, corãbioare în miniaturã. Se mizeazã pe contrastul dintre uriaº ºi minuscul, dintre bine ºi rãu, dintre urât ºi frumos, dintre extremele vieþii. Câteodatã se citeazã

255

Mircea Morariu inteligent ba din Danaidele, ba din Orestia. De la Cãlãtoriile lui Gulliver pleci, ca de la toate celelalte “mari manevre purcãretiene” aºa dupã cum excelent observa inegalabilul Dan C.Mihãilescu într-un articol din Dilema veche, nicidecum emoþionat, aºa cum pleci de la un spectacol Cehov, ci cu mintea fecundatã de idei. Premiera spectacolului (eu, totuºi, îl numesc astfel) cu Cãlãtoriile lui Gulliver

a avut loc în cadrul ediþiei a XIX-a Festivalului Internaþional de Teatru de la Sibiu. O ediþie desfãºuratã sub emblema Crize - Cultura face diferenþa. ªi, fãrã teama de a greºi, pot afirma cã prin cultura literarã, teatralã, spectacologicã pe care le conþine, montarea aceasta a fost o superbã ilustrare a devizei, dar ºi a îndemnului la diferenþã pe care a mizat Festivalul.

O revizitare reuºitã

ºi s-a înregistrat la Teatrul din Arad, dinspre ªtefan Iordãnescu, regizor ce a încercat o actualizare drasticã a partiturii, pusã într-o relaþie oarecum circumstanþialã ºi evident forþatã cu evenimentele petrecute în România în decembrie 1989. Cea de-a doua, încã ºi mai puþin izbutitã, în ciuda incontestabilelor ei valenþe plastice, nereuºitã fiindcã era extrem de confuzã, atât de confuzã încât era aproape imposibil de înþeles despre ce e vorba în piesã dar ºi în spectacol, s-a consumat în stagiunea trecutã la Teatrul Odeon din Bucureºti, în regia lui Dragoº Galgoþiu. Cred cã decizia lui Mihai Mãniuþiu de a reveni asupra unei piese montatã odinioarã trebuie pusã în directã relaþie cu planul de revizitare a unor texte asupra cãrora regizorul s-a mai aplecat cândva, predilect fiind apetitul pentru marile tragedii ale Antichitãþii. Tragedii în a cãror neºtirbitã actualitate binecunoscutul director de scenã crede cu îndreptãþitã obstinaþie. În repetate rânduri, în intervenþii publice, în conferinþe de presã prilejuite de premierele înscrise în aceastã sferã de preocupãri, premiere al cãror cap de serie a fost Perºii, text repus în scenã în 2004 la Sibiu, dupã o primã montare sãvârºitã la Cluj ºi datând din anul 1979, Mãniuþiu a produs nenumãrate ºi solide argumente în favoarea opþiunii sale. Pe de altã parte, hotãrârea regizorului de a mai monta o datã Viaþa e vis se cuvine relaþionatã ºi cu constanta preocupare a artistului de a elucida, cu mijloacele teatru-

Teatrul Naþional Mihai Eminescu din Timiºoara - VIAÞA E VIS dupã Calderon de la Barca; Traducerea: Sorin Mãrculescu; Scenariu de: Mihai Mãniuþiu; Regia artisticã: Mihai Mãniuþiu; Scenografia: Adrian Damian; Ilustraþia muzicalã: ªerban Ursachi; Video: Lucian Matei; Light design: Lucian Moga; Cu: Marian, Râlea, Ion Rizea, Claudia Ieremia, Alina Ilea, Valentin Ivanciuc, Cãlin Stanciu jr., Colin Bozoianu ºi Mãlina Manovici, Ana- Maria Pandele, Alina Chelba, Victoria Rusu, Cristina König, Mihaela Tomceanu, Adriana Sâncrãian, Anca Rãdulea, Mãdãlina Toderaº, Ana- Maria Cizler, Marius Lupoianu, Sabina Bijan, Corina Dohanici, Nicolae Pârvulescu, Richard Haldik, Ionuþ Iova, Flavius Retea, ªtefan Roman; Data premierei: 25 iunie 2012

Mihai Mãniuþiu a înscenat în generosul spaþiu teatral al Sãlii 2 de la Teatrul Naþional “Mihai Eminescu” din Timiºoara Viaþa e vis de Calderon de la Barca la o distanþã de 28 de ani dupã ce a montat acelaºi text pe scena Naþionalului clujean. Atunci, în iarna lui 1984, Mãniuþiu era primul regizor român ce se încumeta sã punã în scenã unul dintre marile, dar ºi dificilele texte ale Secolului de aur spaniol, o partiturã datoritã cãreia, alãturi de Prinþul constant, Calderon îºi justificã alãturarea de Lope de Vega. Gestul temerar al unui director de scenã aflat la acea vreme încã la început de drum în profesie a avut parte, pânã acum, de extrem de puþine replici. Prima a venit cândva, prin anii 90, mai exact în stagiunea 1994-1995,

256

Cronica teatralã lui, complexa problematicã a hãþiºurilor puterii politice, ca ºi aceea a gândirii deviante a tiranului vãzut ca un “erudit al fricii”, constanþã probatã ºi de recenta republicare (2011) la editura clujeanã bybliotek a Exorcismelor, volum apãrut într-o primã ediþie în anul 1996 în Biblioteca Apostrof. Mihai Mãniuþiu ºi-a întocmit singur scenariul propriului sãu spectacol. Dacã pentru montarea din anul 1984, regizorul s-a slujit de o traducere mai veche, datoratã lui Al. Popescu-Telega, de data aceasta el s-a adresat unei versiuni de datã mai recentã, purtând semnãtura lui Sorin Mãrculescu. O traducere modernã, ºi totuºi nu suficient de modernã ºi - în mod cert - nu îndeajuns de conformã cu exigenþele scenei dar ºi cu aptitudinile de rostire a versului clasic ale actorilor de azi, cei mai mulþi extrem de deficitari la acest capitol. Poate cã o altã traducere, mai dinamicã, mai suplã, mai avântatã, mai conformã specificitãþilor scenei ar fi fost încã ºi mai aptã în a-i ajuta pe unii dintre interpreþii timiºoreni sã nu cadã în greºeala de a rosti versurile ce fac substanþa replicilor din Viaþa e vis asemenea tiradelor din Apus de soare. Altminteri, scenariul e croit inteligent ºi eficient, luminând atât cât se cuvine ºi atât cât o cere amestecul de realitate ºi vis în care Calderon de la Barca îºi scaldã ideile nenumãratele labirinturi ale piesei, clarificând fãrã brutalitãþi ambiguitãþile acesteia. O face fãrã a-i afecta combinatorica savantã, fãrã a submina obsesia de exprimare specificã manierismului, detectatã ºi analizatã ca atare într-o carte celebrã datoratã lui Gustav René Hocke. Spectacolul rãspunde obsesiei în cauzã nu prin mijloace lingvistice, nu prin exces de cuvinte, c i- ºi lucrul mi se pare demn de semnalat ºi de lãudat - prin imagini ºi metafore teatrale, prin ceea ce odinioarã Crin Teodorescu numea ansamblul ideogramei teatrale. E în spectacolul de acum în primul rând un controlat rãsfãþ vizual întru împlinirea cãruia Mihai Mãniuþiu îºi

gãseºte un aliat de nãdejde în tânãrul scenograf Adrian Damian. În spaþiul scenic al Sãlii 2 a Naþionalului timiºorean, Adrian Damian construieºte mai întâi o camerã asepticã ºi rece de spital, cu pereþi metalici, cu o masã chirurgicalã pe care se aflã întins Basilio, bãtrânul ºi cvasi-neputinciosul tatã al lui Segismundo, purtãtor al unei mãºti albe, parcã vãruite, bântuit de fantasmele propriilor sosii, la rându-le înveºmântate în alb, cu expresia feþei pe de-o parte anulatã, pe de alta potenþatã de mãºti similare. Un Segismundo bântuit mai cu seamã de imaginea fiului condamnat pe nedrept la claustrare, a cãrui prezenþã obsesivã e revelatã într-un prim moment în spectacol graþie proiecþiilor video iscãlite de Lucian Matei. Adrian Damian creeazã un al doilea spaþiu, cel în care se aflã izolat Segismundo, unul invadat de seringi al cãror rost e sã semnifice sedarea continuã la care a fost supus fiul nedorit ºi condamnat la captivitate, readus la viaþã, graþie unor perfuzii abundente, dintr-un capriciu al aceluiaºi Basilio. ”Sunt locuri sau þãri unde, uneori, pânã ºi aerul pare sã fie bolnav, unde pânã ºi statuile îþi lasã impresia cã ar avea o rãsuflare urât mirositoare”, nota regizorul în Exorcismele sale. În fine, cel de-al treilea spaþiu imaginat de Adrian Damian e unul a cãrui piesã dominantã e reprezentatã de un tunel metalic masiv, intens luminat în clipele de maximã dramaticitate (light design: Lucian Moga), a cãrui cineticã valoreazã adâncimea scenei ºi e subsumatã alternanþei nodurilor ºi catalizelor din spectacol, o alternanþã cu rigoare controlatã de regizor. Înveliºul vizual al spectacolului e completat adecvat ºi organic de ilustraþia muzicalã asiguratã de ªerban Ursachi. Un singur moment de cvasi-neclaritate am a-i reproºa regizorului-scenarist, acela în care Segismundo e reîncãtuºat. O fac sub rezerva cã nu exclud deloc ipoteza cã modul neaºteptat ºi încãrcat de ambiguitate în care se petrece reîncarcerarea sã fie plãnuit deliberat ca atare de Mihai Mãniuþiu

257

Mircea Morariu însuºi, tocmai pentru a sublinia tema principalã a piesei: fragila, niciodatã sigura frontierã dintre viaþã ºi vis, brutalitatea trecerii de la o stare la alta. Spectatorului dezorientat de neaºteptata rãsturnare de situaþie nu îi rãmâne decât sã aºtepte clarificãrile ulterioare care vin treptat, gradat, cu un moment culminant în final, moment ce încununeazã, de altminteri, admirabil lecþia de actorie susþinutã de Marian Râlea, temeinic ºi inspirat deþinãtor al rolului Segismundo. Râlea e convingãtor în toate momentele spectacolului. Joacã aproape fãrã cusur fiecare secvenþã, adunã cu grijã detaliu cu detaliu, moment cu moment, pentru a fãuri un tot închegat, de nimic fisurat, menit sã-l individulizeze pe Segismundo, alter ego al mitologicului Janus. E succesiv bolnavul fizic, bolnavul de neiubire (“sã nu fii iubit e o vinovãþie”- scria Mãniuþiu în Exorcisme), bolnavul de resentiment (“în utopia totalitarã natura umanã apare ca anume creatã pentru resentiment”), bolnavul de putere (“sãrbãtorile patronate de statul totalitar se dovedesc în toate aspectele lor, dezolante ceremonii ale servituþii) ”, dar e mai ales, în partea finalã, bolnavul de umanitate. Felul în care Marian Râlea rosteºte monologul de încheiere, amestec de disperare ºi împãcare, de furie împotriva propriului comportament ºi de tandreþe pentru cei din jur, marcheazã un moment de aur în economia spectacolului. Segismundo, jucat de Marian Râlea, înþelege cã locul în care a trãit, în care a domnit o vreme, indiferent dacã domnia lui a fost în vis ori a fost în realitate, e unul al bolii. Segismundo înþelege cã vindecarea nu-i poate veni exclusiv din afarã (cf. Exorcisme) ºi cã are nevoie sã fie liber în sine dar ºi de sine. Iar când ajunge la aceastã libertate, chiar dacã plãteºte pentru ea un preþ mare, devine capabil de generozitate. O generozitate pe care actorul Marian Râlea o risipeºte în mai toate spectacolele în care joacã ºi în relaþie cu toþi partenerii sãi. I-am admirat-o ºi apreci-

258

at-o cu câteva luni în urmã în spectacolul Ultima zi a tinereþii de la Sibiu, avem ºansa de a i-o admira din nou în Viaþa e vis de la Timiºoara. Se vede cu ochiul liber cã de generozitatea lui Marian Râlea, de capacitatea lui de a stabili relaþii ºi de a transmite ºi împãrþi energii beneficiazã în primul rând Claudia Ieremia, actriþã formatã, înzestratã, dar care se pare cã a avut nevoie de un sprijin din partea protagonistului, iar acest sprijin a venit exact când trebuia. Neîndoielnic, Claudia Ieremia semneazã iarãºi o foarte bunã evoluþie care dobândeºte un carat superior atunci când personajul sãu intrã în relaþie cu cel jucat de Marian Râlea. O menþiune aparte meritã Cãlin Stanciu jr., tânãr actor a cãrui ascensiune profesionalã e din ce în ce mai sigurã ºi mai interesantã, mai solidã, mai dãtãtoare de speranþa cã avem în el unul dintre liderii generaþiei lui. Sigur cã modul în care Cãlin Stanciu jr. rezolvã rolul Clarin poate suporta oarecare amendamente. Provoacã nedumeriri stilurile diferite în care sunt concepute cele douã mari pãrþi ce îi compun apariþia. Unul e Cãlin Stanciu jr. atunci când ni se înfãþiºeazã ca însoþitor al Rosaurei, altul e Cãlin Stanciu jr. când personajul jucat de el îºi asumã statutul de clovn. Nici un antecedent nu explicã metamorfoza, nici un indiciu nu o prefaþeazã. Se insinueazã chiar riscul ca spectatorii necunoscãtori ai textului ºi care nu au avut intuiþia de a consulta înainte caietul-program sã creadã cã e vorba despre personaje diferite. Însã e sigur cã ambele apariþii sunt minuþios concepute, bine elaborate ºi cã actorului nu îi va fi deloc imposibil ca, împreunã cu regizorul, sã gãseascã mijloacele necesare pentru dorita lor unificare. Dacã Ion Rizea propune un joc sigur, nuanþat, adecvat cerinþelor rolului (Basilio), dacã bogata figuraþie, în componenþa cãreia regãsim actori profesioniºti (precum Mãlina Manovici, Ana Maria Pandele, Cristina König, Marius Lupoian, Sabina Bijan) alãturi de studenþi la

Cronica teatralã Facultatea de Teatru a Universitãþii din Timiºoara, e condusã ferm, socotesc cã mai e de lucrat în cazul rolurilor interpretate de Alina Ilea (Estrella), Valentin Ivanciuc (Clotaldo) ºi Colin Buzoianu (Astolfo). Întreg spectacolul va avea de profitat de cele câteva repetiþii ce mi s-a spus cã sunt programate pentru toamnã, înainte de începerea noii stagiuni.

Dincolo însã de aceste observaþii, e dincolo de orice dubiu cã revizitarea textului lui Calderon la care s-a angajat Mihai Mãniuþiu, împreunã cu câþiva dintre colaboratorii sãi apropiaþi (Marian Râlea, Adrian Damian ºi ªerban Ursachi), dar ºi cu cei mai noi (actorii Teatrului Naþional din Timiºoara) e una reuºitã.

259

Cartea de teatru Mircea Morariu

Manea-meteoritul Aureliu Manea Texte regãsite Casa Cãrþii de ªtiinþã, Cluj-Napoca, 2012

În urmã cu câþiva ani, mai exact în nr. 6/2007 al revistei România literarã, Marina Constantinescu publica un articol intitulat El condor passa. Marina îºi începea textul oarecum ºocant ºi abrupt, recunoscând cã nu îl cunoaºte pe Aureliu Manea, regizorul-legendã despre care dorea sã scrie, cã nu i-a vãzut nici un spectacol. Deºi – hélas! – fac parte dintro altã generaþie decât Marina Constantinescu, ºi eu aº putea face exact aceleaºi mãrturisiri. Cu mici nuanþe ºi diferenþe, la urma urmei nesemnificative. L-am cunoscut absolut în treacãt pe marele regizor, mai exact i-am fost prezentat cândva prin anii 80, când de abia începusem sã scriu cronicã de teatru. Era înconjurat de câþiva actori ai Teatrului Naþional din Cluj, printre ei Marius Bodochi, cel care a fãcut oficiile de prezentator, regizorul m-a privit amabil, mi-a zâmbit ºi cam atât. În rãstimpul cât i-am stat în preajmã, în micul bar ce se afla vis-à-vis de Teatru, Manea a vorbit extrem de puþin, oricum era tare departe de acel locvace Aureliu Manea despre care mi-a povestit adesea Ion Cocora, criticul care, fãrã doar ºi poate, îi cunoaºte cel mai bine creaþia. Care critic a avut doi mari profesori de teatru, unul mai bun decât altul: pe regretatul Vlad Mugur ºi pe Aureliu Manea, cu amândoi având norocul de a fi vorbit zile ºi nopþi despre teatru în restaurantul hotelului Continental, cândva, în anii 60-70 ai secolului trecut, echivalentul clujean al Capºei bucureºtene interbelice. Am vãzut totuºi câteva spectacole semnate de Aureliu Manea, Surorile Boga, montat la Naþionalul clujean, prin 1984, evident un spectacol de serviciu, destinat sã rãspundã unei comenzi politice (piesa vorbeºte, între altele, despre mult controversatul act de la 23 august 1944 ºi intra în repertorii tocmai din acest motiv, iar în 1984 se

260

Cartea de teatru sãrbãtoreau 40 de ani de la respectivul eveniment), mult mai complexul A doua conºtiinþã, tot din 1984, în care marca Manea era ceva mai evidentã, ºi Trei surori de la Teatrul din Ploieºti, care cred cã a fost ultima sa creaþie regizoralã. Mi-a scãpat, în chip inexplicabil, o montare cu (Proºtii) Sub clar de lunã, realizatã la Naþionalul clujean. Cândva, prin 1991, dacã îmi aduc bine aminte, la o Galã a tinerilor actori de la Costineºti, am vãzut în condiþii destul de improprii Medeea de la Teatrul din Turda, un spectacol-legendã. Era, în modul cel mai limpede, o refacere la care Manea nu luase parte ºi care nu ºtiu cât mai conserva din original. Seara, în drumul spre hotel, doamna Liliana Alexandrescu, revenitã de la Amsterdam, a vrut sã îmi afle pãrerea despre ceea ce am vãzut ºi mi-a mai povestit câte ceva despre adevãratul Manea. Acum câþiva ani, când lucram la cartea Cu Ion Caramitru de la Hamlet la Hamlet ºi mai departe, protagonistul volumului mi-a lãmurit motivele pentru care spectacolul cu A douãsprezecea noapte, început de Aureliu Manea la Teatrul Bulandra, nu a fost terminat de acesta. Caramitru mi-a relatat avatarurile montãrii, insistând asupra faptului cã atunci când spectacolul a ieºit în sfârºit la public, iar pe afiº scria regia colectivã, Liviu Ciulei, care a coordonat ultimele repetiþii, a insistat sã fie respectat proiectul regizoral iniþial. „Una dintre cele mai importante – ºi puþinele – lecþii de regie pe care le-am luat în viaþã, am luat-o de la Manea”, mãrturisea Ciulei în 1970. ªi totuºi, dacã nu sunt total ignorant la capitolul Manea, aceasta se datoreazã cãrþilor. Mai întâi celor semnate de Aureliu Manea însuºi. E vorba despre Energiile spectacolului ºi despre Spectacole imaginare, ambele apãrute la editura clujeanã Dacia (în 1983 ºi, respectiv, în 1986), ce reunesc între copertele lor articole scrise de regizor pentru revista Tribuna, la îndemnul aceluiaºi Ion Cocora. Volumul El, vizionarul, apãrut în anul 2000 sub egida Fundaþiei Culturale Camil Petrescu, din iniþiativa Floricãi Ichim, are meritul de a fi scos la ivealã confesiuni inedite ale lui Aureliu Manea, dar ºi de a-i fi republicat cãrþile. E vorba apoi de ciclul Privitor ca la teatru semnat de Ion Cocora, apãrut de-a lungul anilor la Dacia, cãrþi din care am aflat despre ce ºi cum a montat Manea nu doar la Turda ori la Cluj, ci ºi la Sibiu, la Iaºi, la Timiºoara ori la Reºiþa. În versiunea româneascã a cãrþii Ultimul sfert de secol teatralo panoramã subiectivã, apãrutã în anul 2003, în traducerea Deliei Voicu, la editura Paralela 45, George Banu a introdus ºi un capitol dedicat lui Manea. Capitolul se numeºte Un meteorit ºi începe astfel: „Aureliu Manea a fost pentru noi un meteorit. Pentru cei care ne-au urmat ºi pânã la legenda care a persistat, el reprezintã doar une étoile

261

Mircea Morariu filante pe firmamentul teatrului românesc. Singurul sãu personaj mitic, alãturi, poate, de Ion Sava. Amândoi au incarnat o idee de teatru. Nedusã pânã la capãt, dar afirmatã. Absolutã”. În fine, Justin Ceuca, secretar literar la Naþionalul clujean în cea mai bunã perioadã a lui Manea, a publicat în 2007 la Casa cãrþii de ºtiinþã din Cluj volumul Aureliu ManeaEseu despre un Regizor. Manea. Scria Justin Ceuca: „Manea ºi-a conceput spectacolele sub semnul unificator al imaginii teatrale complexe, ceea ce înseamnã de fapt o sintezã de limbaje scenice. Limbajele ºi modul de utilizare a acestora argumenteazã teatralitatea, convenþia, antirealismul actului teatral”. Aureliu Manea a practicat ceea ce semnatarul monografiei defineºte drept realismul violent, continuând într-un anume mod lecþia lui Antonin Artaud ori cea a lui Grotowski. „Pentru Aureliu Manea – scria Justin Ceuca – violenþa înseamnã un mod de manifestare a energiilor spectacolului, de eliberare ºi exprimare a forþelor adesea iraþionale, venite din zonele adânci, întunecate, întortocheate ale personajului”. Concluzia? „Spectacolele lui Manea au reprezentat momente de trãire intimã, de tensiune maximã a existenþei” ºi au ajuns „sã conþinã ºi sã degaje o energie concentratã, o mare vitalitate”. Cartea Aureliu Manea – Texte regãsite, apãrutã în anul 2012, în excelente condiþii grafice la Casa cãrþii de ºtiinþã din Cluj-Napoca, sub îngrijirea Vioricãi Samson Manea, sora regizorului, înseamnã o nouã ºansã de a-l cunoaºte pe Artist. Volumul beneficiazã de o superbã prefaþã scrisã de George Banu, prefaþã ce se cheamã tot Un meteorit, cãci se situeazã în exstensia studiului apãrut în 2003. Aici, teatrologul francez de origine românã nu îl aseamãnã pe Manea doar cu Ion Sava ori cu Antonin Artaud, ci ºi cu Kantor, cu Victor Garcia (din pãcate, un regizor mult mai puþin cunoscut la noi), cu ceea ce se întâmpla la Living Theater cam în acelaºi timp în care tânãrul Manea monta la Teatrul din Sibiu legendarul sãu Rosmersholm sau – aº adãuga eu – la Iaºi, Filoctet. Într-o vreme în care mai toþi românii resimþeau chingile regimului comunist, el, Aureliu Manea, – scrie George Banu – „era liber ºi nimeni nu-l depãºea în aptitudinea sa de a trezi ºi de a se servi de ceea ce doar scenei îi aparþine”. Aureliu Manea, adaugã George Banu, „nu trãia veritabil decât în sala întunecatã de repetiþii unde uimirile sale se întrupau, unde derutele sale perturbau, unde dezordinea sa se impunea. El era atunci monarhul nopþii. ªi, astfel, ca orice rege, el a fãcut totul numai la persoana I. Nu un teatru al deturului ºi al retragerii, al lecturii ºi analizei, ci un teatru al afirmãrii de sine, al subiectivitãþii ce se asuma cu aceleaºi drepturi ca în picturã sau literaturã. Manea nu a servit pe nimeni. El nu s-a ajutat de nimeni. El a fost un autor ce ºi-a scris textele pe scenã. El nu

262

Cartea de teatru ºi-a fost prizonier decât lui însuºi ºi, pânã la un punct, singur stãpân”. Aureliu Manea - Texte regãsite mai are atuul de a beneficia de un Creion, text scris de Paul Salzberger, scenograful preferat al regizorului de la Teatrul din Turda. Aici mai gãsim o observaþie demnã de semnalat: „Ritmul – noteazã Paul Salzberger – avea o mare importanþã în spectacole ºi l-aº numi aproape tribal, iar muzica era decisivã. Din când în când, un sunet strident, ca o coardã de ghitarã electricã super-întinsã intervenea în spectacol ºi rupea atmosfera fãcând din Manea un Jimmy Hendrix al teatrului. E greu de povestit un spectacol Manea. Ca ºi filmele lui Tarkovski, ele trebuie vãzute ºi simþite. La fel ºi textele. Te apropii de ele mai mult cu sufletul ºi sensibilitatea decât cu raþiunea”. Paul Salzberger a pus la dispoziþia editorilor cãrþii o suitã de imagini care, dupã spusele lui, „nu au intenþia de ilustrare literalã a textelor. Sunt mai degrabã un fel de poeme vizuale ºi virtuale ale lumii lui Aureliu Manea aºa cum mi-au apãrut citind cuvintele ºi amintindu-mi ideile ºi temele pe care le discutam pe fondul gri al Turdei ”. Volumul conþine trei piese de teatru datorate lui Manea (Penelopa rãmâne îngânduratã, Repetiþia de teatru ºi Zâna de la rãsãrit) o nuvelã compusã într-un registru cinematografic-teatral, cu decupaje în 11 secvenþe ºi un eseu intitulat Singurãtatea omului sau Narcis. În toate gãsim un Manea deopotrivã ludic ºi reflexiv, un scriitor care dã impresia cã se desparte pentru ceva vreme de teatru ori de profesia de regizor doar spre a se regãsi ceva mai târziu, pe neaºteptate, tot pe sine, regizorul. Îl regãsim mereu pe Manea, omul nopþii, al nocturnului, al întunericului, cum îl definea George Banu („Doresc sã mã acopere întunericul”, spune la un moment dat Mireasa I, unul dintre cele trei personaje feminine, sudoriþa din Penelopa rãmâne îngânduratã, scriere în care dramaturgul sare pe neaºteptate de la realul minor la mitologie), îl regãsim pe Manea-regizorul în metapiesa Repetiþia de teatru, scriere ce ne duce cu gândul mai cu seamã la Improvizaþia de la Versailles a lui Molière, evocat de altminteri într-o replicã: „Voi muri ca un banal dramaturg clasic francez, pe un scaun de teatru”. Dar ºi la Improvizaþia de la Alma a lui Ionesco. În Repetiþia de teatru gãsim, cum nu se poate mai firesc, de altfel, multiple referinþe la teatru, unele ironice, ironia drapând, ascunzând câteodatã un gând altfel profund ce invitã la rândul lui la meditaþie. „Atunci când actorii repetã într-o salã fãrã spectatori în ritualul se strecoarã Moartea”. Nu ºtiu dacã Aureliu Manea agrea repetiþiile cu public, ºtiu însã cã ele sunt pe placul lui Andrei ªerban, profund admirator al lui Manea, ºtiu cã marele dirijor român Sergiu Celibidache, spirit vital prin excelenþã, ºi le dorea

263

Mircea Morariu din tot sufletul. Acel Celibidache care respingea înregistrãrile pe disc, cãruia nu îi erau pe plac filmãrile (cine ºtie, poate cã vedea în ele însemnele absenþei, ale morþii?), voia sã repete cu public în salã fiindcã aºa dobândea senzaþia palpitului vieþii reale. Un personaj timid ºi uºor caraghios, care scrie ºi el o piesã de teatru, aºa cum e Fiul din Zâna de la rãsãriti, va spune „Ce bine ar fi fost sã fi avut talentul marelui William Shakespeare. El a gãsit toate cuvintele lumii”. Iar pentru admiraþia lui Aureliu Manea faþã de William Shakespeare stã mãrturie volumul Spectacole imaginare. ªi în Nuvelã, construitã în bunã mãsurã pe schema clasicã a cãlãtoriei, scriere cu un subtil hallo oniric, aflãm multiple referinþe la teatru, unele fãcute într-o doarã („Visul meu era sã întâlnesc o scenografã care sã rãtãceascã cu mine pe cãile teatrului”), altele cum nu se poate mai riguroase ºi mai incitante. În secvenþele Din jurnalul de teatru al fiului risipitor desprind „Teatrul este o artã a Zeilor... Vreau revoluþie în teatru... Vreau teatru în revoluþie... Aº monta un Tartuffe în robã papalã... Vreau sã întemeiez o trupã care sã colinde lumea în cãruþe mari, þigãneºti... Învierea va avea loc în fiecare spectacol... Cine nu crede în teatru nu crede cã un actor care moare pe scenã rãmâne totuºi viu...”. În secvenþa Pagini de jurnal ne întâmpinã alte reflecþii asemãnãtoare, de acelaºi calibru: „Doresc un teatru etic, estetic, filosofic, adicã plin de adevãr bine ºi frumos. Teatrul meu va avea un conducãtor spiritual conceput în cuvintele dialogurilor lui Platon”. Iar Declaraþia finalã conþine o confesiune, totodatã mãrturisire de credinþã: „Am scris aceastã schiþã pentru nevoia de artã, teatru, joc, viaþã, bucurie, extaz, luminã, trecere, noapte ºi zi, aºteptând sã rãsarã un soare de primãvarã peste noi toþi însetaþi de razele sale bune ºi calde ca o pâine de Duminicã”. În fine, eseul Singurãtatea omului sau Narcis poate fi citit, dupã pãrerea mea, tot asemenea unei confesiuni, ca un jurnal al cãutãrilor de sine al omului Aureliu Manea. ªocant sã gãsim aici o premoniþie a regizorului ce se aflã acum internat undeva, într-un sanatoriu din judeþul Alba: „Boala m-a ascuns de vãzul lumii”. Avem norocul de a-l redescoperi pe Manea, cel ascuns de boalã, graþie cãrþilor sale. Aºa cum e aceasta a Textelor regãsite, o carte din categoria recuperãrilor esenþiale.

264

Vitrina cu cãrþi  Vitrina cu cãrþi  Vitrina cu cãrþi  Vitrina cu cãrþi

DANIEL SUR, POLIÞISTUL LUI DUMNEZEU Primesc, prin bunãvoinþa surorii lui, o carte de la Daniel Sur. E bihorean prin naºtere, trãieºte la Bucureºti, numele nu-mi este tocmai strãin, dar nu legat de romanul poliþist, ci de poezie. Aºa mi s-a pãrut, cînd am desfãcut plicul, cã e vorba de un roman poliþist. Titlul, coperta spre asta trimit. Mi-am amintit cã o bunã prietenã are perioade de relaxare cînd citeºte cãrþi poliþiste. Poate va veni ºi pentru mine clipa, îmi zic. ªi a venit dupã vreo douã sau trei luni. Poliþistul lui Dumnezeu nu este însã o carte poliþistã, ci cu poliþiºti, dintre care unul, autorul, mai mult dupã uniformã, poliþist. Povestea e cît se poate de simplã. Tînãrul poliþist este acostat de doi tipi care nu-ºi dezvãluie identitatea ºi intenþiile, dar îi oferã o fotografie în care apar într-o situaþie foarte intimã ºeful lui, Cãpitanul, ºi o femeie pe care de asemenea o recunoaºte. Poza aceasta va deveni coºmarul lui pînã la finele cãrþii. Poza ºi relaþia cu Cãpitanul, care este ºi protectorul lui ºi cãruia i se alãturã pentru un trafic de diamante. Nu e vorba, deci, de vreo crimã, de urmãriri inteligente, ci de un pretext, de un obiect care declanºeazã ca în teatru drama ºi trama. Pe Cãpitan îl întîlneºte zilnic ºi-i urmãreºte fiecare gest, cuvînt, nuanþã care ar putea trimite spre fotografia din buzunarul lui, pe femeie a cunoscut-o la mare ºi o iubeºte platonic, dar se întîlnesc destul de rar, considerînduse prieteni. Daniel Sur scrie foarte bine. Este unul dintre acei prozatori, puþini la noi, care se exerseazã ºi în scenariul de film. ªtie sã þinã atenþia încordatã, ºtie cum sã-i menþinã cititorului treazã curiozitatea. Dincolo de acþiunea simplã, de urmãrirea psihozei proprii, a coºmarurilor fantastice, bucãþile autobiografice crude - nu în

sensul brutalitãþii, ci al prospeþimii -, sau dominate de tragism, naraþiunea are mai multe paliere cu grade diferite de complexitate. L-aº putea compara pe Daniel Sur cu Petru Popescu. Un Petru Popescu trecut prin experienþa americanã. Aº zice chiar cã se poate prevedea în el un nou scriitor de succes. O carte cu de toate, cu poveste, cu suspans, cu lume diversã ºi cunoscutã cititorului, cu unele adîncimi pentru cei mai pretenþioºi, cu scene tandre, dar ºi cu amoruri violente, turnate într-un limbaj direct, ºlefuit cît trebuie, respectînd reþeta de succes, o reþetã de succes parcã parodiatã în multe locuri. Parodiere a cãrþilor uºoare, dar ºi în nuanþe dostoievskiene. M-am pãcãlit, deci, nu e o carte poliþistã, e un roman de succes. Uºor cît sã prindã ºi îngreunat cît sã nu-i fie jenã autorului cu o conºtiinþã literarã vizibilã.

Traian ªTEF IOAN RUS ICOANA PÃMÂNTULUI1 Dupã 1990, când am lucrat câþiva ani la Biblioteca Documentarã „Timotei Cipariu”, îmi plãcea sã rãsfoiesc cãrþi vechi, ediþiile princeps ale cãrturarilor ªcolii Ardelene ºi ale marilor dascãli ai Blajului, având convingerea cã ele sunt monumente ale culturii româneºti, de la operele lui ªincai ºi Maior, pânã la scrierile lui ªtefan Manciulea, el însuºi truditor la aranjarea cãrþilor în vechea Bibliotecã Arhidiecezanã, care a fost decenii în ºir fala 1. Icoana Pãmântului sau Carte de Geografie scrisã de Ioan Rus, profesorul de Hronologie, Geografie ºi Istoriea Universalã la Liceul episcopesc din Blaj. Ediþie de Prof. dr. Florica-Elisabeta Nuþiu. Prof. dr. Doina-Elena Horhoi, pr. prof. dr. Adrian-Vasile Podar; Cuvânt înainte de P.S.S. dr. Virgil Bercea

265

Vitrina cu cãrþi Blajului. Între acestea pe un raft, foarte bine conservate, trei tomuri cu citeþe litere chirilice, cu un titlu frumos de metaforã biblicã, Icoana Pãmântului de Ioan Rus2. Într-una din vizitele sale la Biblioteca Documentarã a Blajului, P.S, Virgil , care ºtia cã Ioan Rusu este din Habic, deci consãtean cu Preasfinþia Sa, a fost de pãrere cã aceastã operã ar trebui reeditatã, lucru care se realizeazã acum, prin strãdania a douã profesoare: o lingvistã (FloricaElisabeta Nuþiu), o geografã ( Doina-Elena Horhoi) ºi un preot profesor (Adrian-Vasile Podar). Cine este Ioan Rus? Pânã la apariþia broºurii lui Ioan Rusu în 1908, numele era cvasinecunoscut chiar blãjenilor: se cunoºteau doar menþiunile elogioase din istoriile transilvane ale lui George Bariþiu ºi Al. Papiu Ilarian. Când se editeazã Enciclopedia Românã – sub egida Astrei, de la sfârºitul secolului al XIX-lea ºi primii ani ai secolului al XX-lea, - sunt solicitaþi blãjeni sã scrie despre Ioan Rus. Este invitat probabil Augustin Bunea, care, prea ocupat fiind cu scrierile sale despre istoria Transilvaniei ºi a Bisericii Româneºti nu poate onora aceastã invitaþie. ªi atunci sarcina redactãrii acestui articol în Enciclopedie este transferatã lui Ioan Raþiu, istoricul literar en titre al Blajului. El nu ºtia decât lucruri vagi despre Ioan Rus ºi-ºi declinã competenþa de a onora aceastã colaborare, aºa cã numele lui Ioan Rus nu 2 Acesta este numele corect al dascãlului blãjean: Ioan RUS. Astfel ºi-a semnat opera lui principalã Icoana Pãmântului ºi, tot astfel îºi semna scrisorile lui cãtre George Bariþiu. Cel care a „schimbat” numele în „Rusu” este primul sãu biograf, istoricul literar blãjean Ioan Raþiu, autorul primei schiþe biografice a lui Ioan Rus, apãrutã la Blaj, în 1908. De aici au preluat aceastã formã a numelui toþi care au scris despre Ioan Rus: ªtefan Manciulea, Un geografist uitat: Ioan Rusu, în „Cultura creºtinã”, An XVII, 1937, nr. 2-3 ºi nr. 6-7; Vasile Netea: Un scriitor transilvãnean premodern. Contribuþii ºi precizãri la cunoaºterea vieþii ºi activitãþii lui Ioan Rusu, în „Limbã ºi literaturã”, An XII, 1966, p. 85-97. Chiar ºi ediþiile care au apãrut au adoptat acest nume: Ioan Rusu, Scrieri, Ediþie de Ioan Chindriº ºi Niculina iacob, Galaxia Gutenberg, 2010; Ioan Rusu, Poezii ºi traduceri, Antologie, prefaþã ºi bibliografie de Ion Buzaºi, Editura Dacia XXI, 2010.

266

apare în prima mare Enciclopedie româneascã. Ioan Raþiu a simþit mustrãri de cuget pentru aceastã omisiune ºi a început sã se informeze ca sã scrie mãcar o sumarã „schiþã biograficã” despre acest „dascãl fãrã noroc”. Datele biografice pe care ni le comunicã Ioan Raþiu, - e drept sumare – sunt în mare cele pe care le cunoaºtem ºi azi. Ioan Rusu a avut o existenþã pãmânteascã dureros de scurtã, dar în care dupã î ndemnul evanghelic nu a îngropat talantul, ci l-a sporit. A trãit numai 32 de ani, dar a lãsat amintirea unui profesor blãjean de înaltã þinutã pedagogicã ºi moralã ºi o operã didacticã valoroasã, Icoana Pãmântului, în trei volume, apãrute la Tipografia Seminarului Diecezan, (1842-1843), dar ºi poezii, traduceri ºi corespondenþã pe care cercetãtorii de mai târziu le-au identificat cu surprindere, dar ºi cu admiraþie pentru „necunoscutul” Ioan Rus. S-a nãscut într-un sat din judeþul Mureº, Habic, din apropierea Reghinului, în 25 martie 1811. Dupã mamã, era nepotul lui Simeon Crainic vestitul preposit capitular ºi vicarul Episcopului Ioan Lemeni, care a iniþiat în 1842 protestul dascãlilor ºi clerului blãjean împotriva legii care prevedea introducerea limbii maghiare în biserica ºi ºcoala româneascã. Cu ajutorul moral ºi material al acestui memorabil unchi ºi-a fãcut studiile mai întâi gimnaziul ºi humanioarele la Alba Iulia, apoi filozofia la Seminarul „Sf. Iosif” din Cluj ca „stipendist bobian”, adicã bursier din fundaþia episcopului Ioan Bob, ºi, având o clasificare ºcolarã eminentã, este trimis la Facultatea din Viena, unde studiazã timp de patru ani, între 1827-1831. În timpul studiilor vieneze citeºte pe marii scriitori romantici germani Goethe ºi Schiller. Pentru Schiller, ca ºi George Bariþiu, va avea o preþuire deosebitã, care se va concretiza mai târziu prin tãlmãcirea câtorva din cele mai cunoscute balade schilleriene. La absolvirea studiilor vieneze în 1831, se întoarce la Blaj ca profesor. Timp de 12 ani

Vitrina cu cãrþi a onorat catedra liceului blãjean, predând istoria ºi geografia universalã ºi având colegi de profesorat nume ilustre ale învãþãmântului ºi culturii româneºti: Timotei Cipariu, Simion Bãrnuþiu, George Bariþiu, Nicolae Marcu, Dumitru Cristocean, Dumitru Boer º.a. Este pentru învãþãmântul blãjean o perioadã de ample înnoiri, la care Ioan Rusu îºi aduce, cu toatã însufleþirea contribuþia: împreunã cu colegii sãi se gândeºte la apariþia unei publicaþii periodice, a unei gazete, - prima din Transilvania - , îi gãsesc ºi un nume – „Nunþiul”, dar dupã plecarea lui Bariþiu la Braºov, considerã cã oraºul de la poalele Tâmpei ar fi mai potrivit pentru apariþia unui periodic românesc; iniþiazã miºcarea teatralã din Transilvania – tãlmãcind alãturi de George Bariþiu piese de teatru, interpretate de ºcolarii Blajului; colaboreazã la foile braºovene ale lui George Bariþiu cu pseudonime care au fost identificate mai târziu, pe baza corespondenþei sale cu redactorul „Gazetei de Transilvania” ºi al „Foii pentru minte, inimã ºi literaturã” ºi, mai ales, prin sugestia, fie de la Bariþiu, fie din discuþiile cu colegii sãi de profesorat blãjean, e tot mai convins de necesitatea unei „geografii româneºti”. Predã nu numai cu o bogãþie de informaþie ºtiinþificã, ci mai ales cu talent pedagogic ºi cu însufleþire patrioticã, fiind unul din dascãlii blãjeni cei mai îndrãgiþi din perioada premergãtoare Revoluþiei de la 1848. Contemporanii ne-au transmis imaginea unui dascãl distins, înalt, meditativ, preocupat de studiile ºi de cursurile ce urmau sã fie susþinute. (Pãcat cã nu ni s-a pãstrat nici un portret al lui Ioan Rus, dar dupã câteva mãrturii ale contemporanilor – ce pot fi socotite tuºe pentru un portret imaginar – un pictor t alentat ºi cu imaginaþie ar putea reconstitui chipul lui Ioan Rus, aºa cum Eugen Drãguþescu a imaginat chipul unui alt învãþat blãjean, Ioan Budai-Deleanu) Dintre colegii de catedrã se simþea mai ataºat sufleteºte de Simion Bãrnuþiu, cu care se simte solidar în orientarea

ideologicã, poeticã ºi culturalã. Colaboreazã cu poezii ºi traduceri dupã Schiller, la „Foaie pentru minte, inimã ºi literaturã”, ºi, alãturi de alþi dascãli blãjeni corespondeazã cu George Bariþiu. Cu o activitate atât de laborioasã (preoþie, catedrã, colaborãri la periodicele lui George Bariþiu, documentarea ºi apoi redactarea operei sale fundamentale, Icoana Pãmântului), era greu de prevãzut cã acest dascãl blãjean îºi va sfârºi viaþa pãmânteascã la numai 32 de ani, deºi în scrisorile cãtre redactorul foilor braºovene se plângea uneori de sãnãtate (în una din ultimele scrisori îl informeazã cã „abia s-a ridicat din pat de vreo douã zile”), iar Cipariu îl informa tot pe George Bariþiu cã Rus a fost la începutul anului 1842 „rãu bolnav”. Moartea sa pretimpurie (ºi dupã unele scrisori ale lui Simion Bãrnuþiu, marele sãu prieten, suspectã) a fost o mare pierdere nu numai pentru învãþãmântul blãjean, ci ºi pentru literatura ºi cultura românã. Gândul alcãtuirii unui asemenea manual – operã de pionierat în didactica româneascã, îl mãrturiseºte într-o scrisoare cãtre George Bariþiu: „Pe mine, domnule, la lucrarea acestei cãrþi m-au îndemnat <Gazeta> Domniei Tale, socotind, lângã o jurnalisticã româneascã, a fi la locul sãu o geografie româneascã (v. Ioan Rusu Scrieri, Galaxia Gutenberg, 2010 p. 169). Se documenteazã temeinic, face cãlãtorii în Transilvania ºi în ?ãrile Româneºti, îl informeazã pe Bariþiu despre greutatea tipãririi unei asemenea cãrþi la Blaj, îl roagã sã-l sprijine cu „publicitate” pentru a obþine prenumeranþi; se strãduieºte sã menþinã un ritm constant în redactare. Reuºeºte, fãrã îndoialã ºi cu urmãri asupra sãnãtãþii sale ºi aºa fragile, aºa cã volumul III – apare postum, la ºase luni de la trecerea lui Ioan Rus la cele veºnice. Scopul cãrþii este mãrturisit de autor în Precuvântare: „Cugetul meu a fost a scrie o Carte de Geografie, mai cu seamã pentru Românii din Transilvania. Am ales aceastã ºtiinþã pentru literara mea cuprindere, nu

267

Vitrina cu cãrþi doarã cã aº fi presâmþit în ea mai puþine greutãþi; ci spre a plini o lipsã a literaturii româneºti în aceastã þarã de mult ºi de mulþi sâmþitã (subl. n.). (Ioan Rusu, Icoana Pãmântului, ed. cit. p. 35). Într-o altã scrisoare, Ioan Rusu aratã izvoarele lucrãrii sale în prezentarea Þãrilor Româneºti (Iosif Genilie, V. Popescu-Scriban, Franz Sulzer ºi I.B.Schutz), deoarece, aºa cum îi comunicã lui Bariþiu, acestora le-a acordat un spaþiu privilegiat:„În descrierea prinþipaturilor vecine, mai departe decât m-au lãsat firea compendiului nu m-am putut întinde, ºi de a proporþione le-am descris mai pe larg decât alte þãri ale Europei.” Volumul I se deschide cu o Precuvântare, care a fost publicatã ºi în „Foaia pentru minte, inimã ºi literaturã”, cu titlul Literariu ºi care este o strãlucitã paginã de polemicã literarã; este deopotrivã „ecoul” protestului iniþiat de curajosul sãu unchi Simeon Crainic, dar ºi o prefigurare a unor idei din Discursul lui Simion Bãrnuþiu în Catedrala Blajului susþinând dreptul popoarelor la exprimare în limba maternã ºi egalitatea în drepturi a naþiunilor: „…Românii nu se pot cultiva prin limba ungureascã, pentru cã nu se poate afla ceva modru, prin care sã înveþe ei acea limbã întru atâta ca sã le poatã fi mijloc spre culturã…. Eu, din parte-mi, socotesc a fi mai scump omului sufletul, ºi unui popor limba, ºi în acea formã ar fi un popor datoriu a-ºi apãra limba, în care e datoriu a-ºi apãra viaþa… Rumânii nu mai pot fi în starea de pânã acum; lor le este de lipsã cultura, ºi aceasta în limba româneascã” (Icoana Pãmântului, ed. cit. p. 37,39). Dupã Precuvântare urmeazã definirea geografiei ca ºtiinþã: „ªtiinþa carea mai în toate limbile europeneºti, se numeºte cu numire împrumutatã din limba greceascã, geografie sau gheografie, rumâneºte s-ar putea zice Descrierea Pãmântului, cã ea ne învaþã a cunoaºte pãmântul sau ca trup ceresc, sau ca trup firesc sau ca un loc în care vieþuieºte neamul omenesc” (p.51). Pentru „descriere”, autorul a preferat un termen religios,

268

Icoana, ºi titlul cãrþii a fost explicat sugestiv ºi convingãtor de P.S.Virgil în Cuvânt înainte: „Pentru Ioan Rus, trãitor între 1811 ºi 1843, pãmântul este asemãnãtor unei icoane. Reprezentarea destinatã cultului se scrie pentru ca, mai apoi, sã fie cititã. Cu Icoana Pãmântului plãsmuirea divinã are un interpret. Pãmântul îºi gãseºte un cititor. Rodul muncii Domnului oferit omenirii, prin profesorul de la Habic, are un contemplator. Cartea de geografie scrisã de cãtre dascãlul mureºean are o semnificaþie profundã, este plinã de solemnitate”(p.7). Dupã definirea obiectului, Ioan Rus face o clasificare a geografiei (matematicã, fizicã ºi politicã), ºi pe câteva zeci de pagini dã cititorului „cunoºtinþe gãtitoare”, sau cum am zice astãzi „noþiuni preliminare”. Cartea lui Ioan Rus este în limbajul ºtiinþei de azi o geografie a continentelor ºi la citirea unor pagini mi-am adus aminte de studiul acestui obiect în anii mei de liceu ºi de buna noastrã profesoarã Elena Ciuruº, care ne înfãþiºa la hartã, printr-o povestire accesibilã, vie ºi atrãgãtoare, þãri ºi oraºe din lume, cu bogãþiile, cultura ºi caracteristicile lor, încât ajutatã de imaginaþia noastrã, naraþiunea cãpãta ºi concreteþe vizualã. Cele trei volume au urmãtorul cuprins: vol.I. Europa peste tot (Prin aceastã sintagmã, care va reveni la prezentarea fiecãrui continent, a fiecãrei þãri – Ioan Rus înþelege, - prezentarea generalã), urmatã de prezentarea þãrilor: Portugalia, Spania, Andora, Elveþia, Italia, Germania; vol.II. Monarhia austriacã, Monarhia pruseascã, Belgiul, Holandia, Marea Britanie, Monarhia Dãneascã, ªvecia cu Norvegia, Rusia Europeascã cu Polonia, Rãpublica Cracoviei, Turcia Europeascã cu Principaturile tributare, Grecia, Insulele Ionice; vol.III. Asia: Rusia asiascã, Turcia asiascã, Arabia, Persia, Turchestania de Apus, India dincoace, India dincolo, Arhipeleagul indiesc, Imperiul Hinezãsc, Japonia, Africa, America, Oceania. Dincolo de vastitatea materialului cuprins

Vitrina cu cãrþi în cele trei tomuri (o geografie de asemenea cuprindere nu s-a mai scris în didactica româneascã pânã în 1842), cartea se remarcã prin capacitatea autorului de a extrage din izvoarele bibliografice consultate esenþialul ºi de a-l expune într-o limbã accesibilã, cu inflexiuni de grai popular ardelenesc: „Urmeazã – spune Ioan Rus în Precuvântare – sã vorbesc ceva ºi despre limba, în care am scris aceastã carte; cã pe noi, Rumânii, de vrem a scrie ceva, ne sãleºte lipsa ºi peste voie, ba nu a rare ori ºi în contra chemãrii a ne cuprinde cât de puþin ºi cu filologia. În fãuriºtile mari, la popoarele avute, alþii spalã, alþii scarmãnã, torc ºi vãpsesc lâna ºi alþii þãs apoi pãnura; iar pe la noi nu-i încã aºa; ci trãbuie toate sã le plineascã unul, de voieºte a þese pãnurã. Limba româneascã pe lângã multe alte însuºiri, e totuºi de o parte sãracã de cuvinte, spre a putea esprima toate ideile, la care are a se întinde o Geografie ºi de rând”,(p.41-42). Idee exprimatã în epocã de contemporanul sãu din Þara Româneascã, Grigore Alexandrescu în Epistolã cãtre Voltaire:„ Altfel e-n þarã la noi; noi trebuie sã formãm,/ Sã dãm un aer, un ton limbii în care lucrãm;/ Pe nebãtute cãrãri loc de trecut sã gãsim,/ ªi nelucrate câmpii de ghimpi sã le curãþim.” Al doilea merit important al lucrãrii este efortul de a crea o terminologie ºtiinþificã geograficã, fie prin împrumuturi adaptate limbii române, aºa cum recomandã ºi Ion Heliade Rãdulescu în Prefaþa Gramaticii româneºti din 1828 – fie prin derivare din cuvinte româneºti. Înfãþiºarea continentelor ºi þãrilor are pentru profesorul blãjean un rost educativ, aºa cum avea Însemnarea cãlãtoriei pentru Dinicu Golescu, cãlãtor în prima jumãtate a secolului al XIX-lea în Europa. „Nice pot fi acestea cunoºtinþe fãrã influinþã pentru minte ºi inimã. Cetitoriul se va convinge cã industria rãdicã pre popoare, le face avute ºi puternice. El va vedea: Holandia cu pãmânt sterp încãrcatã de cetãþi pompoase ºi avute ºi Portugalia înzestratã de la fire cu toate darurile, totuºi, sãracã ºi

fãrã putere. Va cunoaºte mai încolo cã ºi ºtiinþele ºi arþile au parte în cultivarea ºi fericirea omenirii; cã popoarele înfloresc prin preþuirea acestora, ºi rãmân în miºãlãtate prin nepreþuirea lor. Va vedea iarãºi cã ºi afarã de patria lui este viaþã, mai bunã sau mai rea, în osãbite forme, nice va numi ca Chinezul þara sa ca Floarea de mijloc sau Împãrãþia ceriului sau va socoti ca acesta pre toþi alþii barbari.” ( Precuvântare, ed. cit., p. 46) Faptul cã acordã prezentãrii Munteniei ºi Moldovei un spaþiu privilegiat are un sens politic profund, autorul vrând sã demonstreze ca, mai târziu, un alt autor blãjean de manuale de geografie ºi istorie, Ion Micu Moldovan, unitatea de neam a românilor, manualele acestuia fiind interzise în Transilvania în epoca dualismului austro-ungar. Descrierea oraºelor din Muntenia se aseamãnã cu notele de cãlãtorie ale lui Timotei Cipariu. Iatã un fragment din descrierea oraºului Bucureºti:„ Bucureºtii, capitala Valahiei, rãºãdinþa Princepelui, a dregãtoriilor mai înalte, a Mitropolitului ºi a Consulilor puterilor strãine, cetate mare ziditã pe amândoi þãrmurii Dâmboviþei în judeþul Ilfovului, pe loc parte ridicat puþin, parte oblu…. Bucureºtii, mãcar cã au luat în timpurile de curând trecute faþã cu mult mai plãcutã ca mai înainte, prin pietruirea ºi luminarea uliþelor ºi prin ridicarea mai multor ziduri strãlucite, nu se pot numi totuºi cetate frumoasã. Ei au forma cetãþilor turceºti: uliþi strâmbe, înguste; orânduit fãrã simetrie, palate pompoase lângã cãºi amãrâte ºi dinaintea multora grãdini lungi. Mulþimea turnurilor totuºi, a bisericilor ºi a altor ziduri mari ce se ridicã printre desfãtatele case, îi dau, din ceva depãrtare, vedere plãcutã.”( ed. cit. vol. I, p.145) Ca ºi predecesorul sãu Ion BudaiDeleanu, îºi propune, ca ºi atunci când vorbeºte despre ?ãrile Româneºti ºi despre conaþionalii sãi, sã fie obiectiv. Iatã ce-i scrie referitor la acestea lui George Bariþiu în epistola din 9 oct. 1841:„ În toate m-am strãduit a zice adevãrul sine ira et studio, darã lin ºi cu cea mai mare cruþare”ºi, dupã

269

Vitrina cu cãrþi ce îi oferã douã fragmente despre ºtiinþã ºi culturã în Valahia ºi Moldova, încheie cu aceastã întrebare:„ Ce judeci, domnule, oare drept, nevãtãmând, am grãit despre punctul acesta delicat?” (Ioan Rusu, Scrieri, ed. cit., p. 187, 188) Reeditarea acestei scrieri însemnã un eveniment major în restituirea literarã a spiritualitãþii blãjene, a unui scriitor puþin cunoscut ºi a unei opere cvasinecunoscute. Cãci pânã la aceastã ediþie, doar studiul amplu de 40 de pagini al lui ªtefan Manciulea din „Cultura creºtinã”, nr. 2-3 ºi 6-7/1937, cu bogate citate, de fapt o antologie de texte comentate, aºa cum obiºnuia profesorul blãjean, a fãcut cunoscutã aceastã carte, despre care N. Iorga în revista sa „Floarea darurilor”

270

spunea cã este „una din cele mai frumoase scrieri geografice din toatã literatura românã”. Ea se alãturã acelor scrieri fundamentale ale dascãlilor Blajului, care i-au conferit oraºului faima de deschizãtor de drumuri în cultura românã: Biblia de la Blaj (1795) Hronicul românilor ºi a mai multor neamuri de Gheorghe ªincai, Discursul din Catedrala Blajului al lui Simion Bãrnuþiu, Episcopul Ioan Inocenþiu Micu Klein de Augustin Bunea, Dicþionarul istoric al localitãþilor din Transilvania de Coriolan Suciu, Graniþa de Vest de ªtefan Manciulea, Istoria învãþãmântului românesc de Nicolae Albu º.a.

Ion BUZAªI

Parodia fãrã frontiere Lucian Perþa

LEO BUTNARU

Din „Partiþiuni Nabokov” UªA Îmi dau foarte bine seama cã-n poezie, precum oriunde-n societate, dacã nu stai sub o aripã de luminã a unui ºoim de aur, sau din ce-o sã fie, nu vei putea (ºi pe bunã dreptate) sã deschizi nicio uºã în deplinã concordanþã cu fusul orar al zonei poetice respective. Avangardismul european, în special cel ucrainean ºi rus, creeazã în suficientã mãsurã iluzia necesarã cã ar fi o zonã poeticã precum altele nu-s nici pe departe atât de conturate la noi în þarã. Privit din sens opus, acest avangardism aratã perspectiva unei miºcãri literare deja consumate, aproape în nemiºcare, aproape semi-leºinatã, ceea ce-i face pe mulþi sã o creadã insuportabilã ºi s-o lase deoparte. Dar pentru poetul lucid, având strictul necesar de culturã poeticã (ºi nu numai!) uºa deschisã spre avangardism e un dar ce poate deveni foarte important dacã stai

271

Lucian Perþa sã-þi faci ordine de zi ºi ordine de noapte în viaþã ºi în scris – adicã pe ici-pe colo – (în configuraþie poeticã – pe la muzã) ºi, intrat pe uºã, sã nu o trânteºti, cã se poate, fãrã nicio formulã de politeþe sau scuzã, sã þi se trânteascã ºi ea tocmai în nas (au mai pãþit-o niºte confraþi)! aºa cã ascultaþi-mã cât mai am glas: înainte de a intra pe uºã-n poezie, mai învãþaþi, mai învãþaþi, mai învãþaþi!...

272