Sclavii fericiţi. Lumea văzută din Silicon Valley
261
lumea imaginilor, spaţiul cultural şi ideologic al societăţii occidentale: lumea academică, mass-media, producţia cinematografică şi editorială, activităţile de publicitate. Poate nu este o simplă coincidenţă că majoritatea leaderilor din Mai 68 erau studenţi ai departamentelor de ştiinţe umaniste. În anii '90, reprezentanţi ai „baby-boomer”-ilor acced la cîrmele politice ale Americii, Europei unite şi NATO. Marea majoritate a leaderilor NATO implicaţi în mecanismele decizionale legate de războiul din Balcani au avut în tinereţea lor un comportament tipic „şaizecişioptist”. Iată cîteva date biografice ale acestor lideri, pe care le-am cules din articolul „NATO Leaders Show Change of Policy”, apărut pe Internet (24 aprilie 1999) sub semnătura lui Calvin Woodward, corespondentul prestigioasei agenţii de presă „Associated Press”. În anii '60, tînărul Bill Clinton manifestă împotriva războiului din Vietnam şi, ca mulţi alţi tineri ai generaţiei lui, reuşeşte să nu fie înrolat în armata americană. Tony Blair ajunge în parlamentul englez în 1983, tocmai în momentul în care Partidul Laburist făcea presiuni, de pe o platformă puternic de stînga, ca Marea Britanie să renunţe la armele nucleare. Robin Cook, actualul ministru de externe englez, era în anii '80 un pacifist notoriu. Javier Solana, politician socialist, se opunea intrării Spaniei în NATO. În anii '80, Gerhard Schroeder se pronunţă contra staţionării de rachete americane în Europa. S-a opus şi războiului din Vietnam, deşi n-a luat parte activă la manifestaţiile de protest. „N-am fost un şaizecişioptist”, mărturisea el, „Era o treabă prea teoretică pentru mine”. Cît despre premierul italian Massimo D’Alema, acesta a fost un ditamai liderul comunist. La 13 ani îi dădea flori lui Palmiro Togliatti, fondatorul Partidului Comunist Italian, care s-a opus cu vehemenţă intrării Italiei în NATO, în momentul înfiinţării organizaţiei. Cu trecerea timpului, foştii „şaizecişioptişti” fac compromisuri doctrinare pentru a ajunge în poziţii cheie în universităţi, mass-media, instituţii politice etc. Reuşesc totuşi să-şi menţină aura contestatară chiar şi în zilele noastre. Printr-o „inginerie” ideologică şi culturală, refuză în continuare să-şi asume oficial rolul Tatălui salvator, al Leaderului.