Cars, guy des bruta

― A făcut-o fericită pe fiica dumneavoastră? ― Micuţa mea Solange? Trebuie să fi fost tare nenorocită. Într-un fel e aproape o fericire că el se află-n închisoare; mă simt în sfîrşit liniştită! ― În general, căsătoria fiicei dumneavoastră v-a displăcut? ― N-aş fi vrut s-o văd măritată c-un infirm! Nenorocirea a fost că Solange a mea avea inima prea bună... După ce s-a ocupat de Jacques, copil, s-a lăsat îmbrobodită de Yvon Rodelec ăla, care a izbutit să ne convingă să lucrăm în institutul din Sanac. Eu îngrijeam de rufărie şi Solange ― pe care domnul Rodelec o învăţase limba surdo-muţilor-orbi ― îl ajuta pe Jacques să-şi pregătească examenele. Ştiţi ce s-a întîmplat pînă la urmă: s-au căsătorit... I-am spus Solangei de sute de ori că face o nebunie, dar n-a vrut niciodată să mă asculte... Gîndiţi-vă: inteligentă şi drăguţă cum era, putea să se mărite c-un băiat frumos, fără beteşuguri şi bogat. Sînt sigură că l-a luat din milă! Nu te măriţi din dragoste c-un infirm! După asta, au plecat în călătorie de nuntă... Îmi amintesc întoarcerea lor, cu o lună mai tîrziu. S-o fi văzut pe biata mea micuţă! Cînd am intrebat-o dacă-i fericită nu mi-a răspuns: din mîndrie... Dar a izbucnit în hohote de plîns... I-am povestit domnului Rodelec, dar el mi-a spus că trebuie răbdare, că vor face o călătorie frumoasă în America şi că toate s-or îndrepta, c-o fi... c-o păţi... scorneli, ce mai! Ca de obicei... Sfîrşitul a fost că cinci ani mai tîrziu, cînd m-am dus să-i aştept la Le Havre, miam văzut ginerele coborînd pe chei cu mîinile în cătuşe... Şi biata mea micuţă plîngea! Făcea s-o vezi! Am încercat s-o consolez în tren, pe cînd ne-ntorceam la Paris... Dar n-a vrut să locuiască în casa în care lucrez şi azi la nişte stăpîni cumsecade, care-i pregătiseră o cameră...

M-a îmbrăţişat în holul gării Saint-Lazare şi de atunci n-am mai văzut-o! Se ascunde pe undeva... Abia de-mi trimite cînd şi cînd o carte poştală ca să-mi scrie că i-e bine: îi e ruşine. Are şi de ce! Să fii nevastă de ucigaş... ― Apărarea atrage atenţia martorului, spuse Victor Deliot, că nu-i este permis să califice acuzatul cu acest epitet infamant atîta timp cît nu s-a pronunţat verdictul... ― Doamnă, aţi spus adineaori, observă preşedintele Legris, că vă era imposibil să aveţi o părere despre ginerele dumneavoastră.

Această declaraţie pare să fie în contradicţie cu felul în care îl trataţi acum! ― Cind era micuţ, domn' prezident, Jacques nu părea să fie un copil rău... Copiii nu-s niciodată foarte răi... Cu toate că a fost întotdeauna grozav de repezit: singura care izbutea să-l liniştească era micuţa mea Solange. Doamne, cum se mai pricepea! Era simplu: făcea din el tot ce vroia... ― S-ar putea deduce de aici, remarcă Victor Deliot, că atunci cînd l-a luat de soţ a fost conştientă de ceea ce face? ― Dacă Solange s-a măritat cu acest infirm, v-o spun: toată vina o poartă domnul Rodelec; pretindea că nimeni n-are dreptul să împiedice un infirm să se căsătorească. Ei bine, eu, Melania, susţin contrariul! Asemenea oameni n-ar trebui să se prăsească...