Cars, guy des bruta

regretabile întîmplări. Însoţit de domnul Bertin şi de medicul de pe bord, doctorul Langlois, m-am dus în cabina de lux ocupată de domnul John Bell şi unde în faţa uşii, un steward asigura paza. I-am ataşat un marinar. După ce am constatat că nu fusese modificat nimic din dezordinea cabinei, am pus să fie sigilată uşa. Pentru mine se punea o singură problemă; ajungeam la Le Havre pesle şapte zile...

Era deci cu neputinţă să lăsăm corpul victimei în această cabină, fără riscul de a-l vedea descompunîndu-se. După un examen minuţios al doctorului Langlois, am decis să se transporte trupul neînsufleţit întro cameră frigorifică a navei, în timpul nopţii, pe cînd pasagerii dormeau: ceea ce va permite anchetatorilor şi medicului legist să-l găsească într-o stare de perfectă conservare la sosirea în Le Havre. Lam reîntîlnit pe domnul Bertin în biroul comisarului, unde doamna Vauthier aştepta, îngrijorată, veşti despre soţul ei dispărut. I-am vorbit cu toate menajamentele posibile despre drama în care se găsea grav compromis domnul Vauthier. ― Ce atitudine a avut atunci doamna Vauthier? întrebă Victor Deliot. ― Doamna Vauthier a leşinat. Abia după un ceas am putut-o decide să ne însoţească la închisoare, unde se afla soţul ei. ― Care a fost atitudinea celor doi soţi în prima clipă cînd s-au regăsit? mai întrebă avocatul lui Jacques Vauthier. ― Scena a fost sfîşietoare. Doamna Vauthier a alergat către soţul ei, care a strîns-o la piept. Doamna Vauthier repeta în gura mare în criza ei de disperare: "N-ai făcut una ca asta, Jacques! Nu-i posibil, dragostea mea! De ce?" ― Ţin să atrag atenţia domnilor juraţi, spuse Victor Deliot, că Jacques Vauthier nu putea nici auzi, nici înţelege cuvintele pronunţate de soţia lui... Îmi permit să pun o ultimă întrebare martorului: doamna Vauthier ţinea atunci mîinile soţului său? ― Mîinile...? se miră comandantul lui De Grasse, nu mai ştiu... Îmi pare că da... ― Amintiţi-vă, domnule comandant! E foarte important, insistă Victor Deliot. ― Curtea îmi va îngădui să-mi exprim mirarea, spuse acru domnul Voirin, cu privire la înverşunarea pe care o depune apărarea în încercările ei de a arunca îndoieli asupra depoziţiei unui martor a cărui bună-credinţă nu poate fi pusă în cauză... ― Aici nu-i vorbă de bună-credinţă, ci de un om al cărui cap este în joc! Orice amănunt are importanţă: chiar şi cel mai neînsemnat!

Insist asupra acestui punct particular pur şi simplu fiindcă cei doi soţi, dacă s-ar fi ţinut de mîini, aveau posibilitatea să se înţeleagă între ei folosind falangele degetelor, fără ca domnii comandant Chardot şi comisar Bertin să poată măcar observa. ― Şi dacă? remarcă procurorul general Berthier. Presupunînd că soţii Vauthier ar fi comunicat intre ei fără ştirea altora, cu ce ar putea schimba acest amănunt fondul procesului? ― Ar putea foarte simplu să schimbe totul, domnule procuror general! Mă voi strădui să o demonstrez în cursul dezbaterilor... Dar