Page 1


* (Cand salvez ceva, nu obisnuiesc sa schimb denumirea fisierului. las asa cum salveaza word_ul. Prima propozitie sau o parte din ea. cand am salvat prima oara textul asta, nu mai stiu cum incepea, dar mi l-a salvat Mi6. Mi-a placut si l-am lasat.) Mi-am imaginat o hartă şi am fost să iau una. Pentru că era prea mare, am dat la o parte câteva lucruri. Nu-mi place să mut lucruri prin casă, dar de data asta era altfel şi nici nu băusem prea mult. După ce iam făcut loc, am privit-o minute bune şi parcă lipsea ceva. Fumam şi m-am dat în spate cât am avut loc. Am văzut că aşa fac oamenii prin muzee pentru a surprinde detalii. Dar tot lipsea şi am hotărât să schimb ceva. M-am dus la librărie de unde am cumpărat hârtie la metru, vreo doi metri. Am acoperit harta cu ea. Aveau şi creioane colorate. Am dat doi lei pe ele. Erau la reducere. Am întrebat-o pe tipă de ce sunt reduse. Doar nu sunt demodate. A dat din cap ca şi cum…eu doar vând aici. Pentru carne duceţi-vă în altă parte. Ok? Ok! Şi am iesit uimit de răspunsul pe care l-am primit. Mi s-a părut de căcat atitudinea ei. Probabil că în lume se colorează din ce în ce mai puţin, altfel nu-mi explic. Chiar acolo în faţa librăriei totul era drept şi altceva părea că nu mai e de făcut. Motiv pentru care, cu doar doi lei am cumpărat trei cutii de creioane colorate. Acasă le-am împrăştiat pe jos şi am lipit hârtia peste hartă. După care mi-am aprins o ţigară şi mi-am turnat ceva de băut. Am ieşit la fereastră, apoi m-am întins puţin pe pat şi am băut. Încă nu ştiam cum să fac, cred că am şi aţipit. Era ca dracu’. Orice aş fi făcut, tot nu mă trecea nimic. De câteva ori mi-a sunat telefonul. N-am răspuns. M-ar fi îndepărtat şi mai mult. După un timp s-a auzit o bubuitură şi am avut un moment d-ăla de fericire. M-am repezit să desenez un oval. Şi am desenat un oval pe hărtia albă şi altele mai mici în interiorul lui. În cele verticale am desenat puncte. În cele orizontale tot puncte. Foarte multe puncte de diferite culori care intrau unele într-altele. Din când în când mă îndepărtam, străluceau şi parcă nu mai erau doar nişte pete ovale. Sincer să fiu chestia asta m-a înfricoşat şi mi-a venit ideea să lipesc post-it-uri colorate peste ovalele alea destul de mici să fie acoperite. Norocul meu că aveam în casă şi nu a trebuit să cobor la librărie. Cine ştie ce s-ar fi pornit în lipsa mea, plus că îmi era lene şi oricum nu aveam de gând să dau prea curând de mutra tipei care vinde. Aşa că după ce am lipit post-it-urile, am scris pe fiecare “oraş”. Nu oraşul ăla sau ăla. Lucrurile ar trebui să fie mai simple de atât şi să se vadă. Doar “oraş” mi s-a părut suficient, mai ales că harta îmi aparţine şi pe harta mea fac ce vreau. E harta mea! E harta mea! Urlam. Deja vedeam războaie din cauza asta. Avioane dintr-o parte în alta. Punctele alea fugind unele spre altele se striveau. Altele o luau în direcţii diferite şi puteam să văd teama cum se ia de pe hartă pe mine şi invers. În haosul ăla, din ovalul mare înspre ovalele mici ţâşneau şi alte puncte de care nu ştiam nimic şi brusc am simţit multă frică în tot rahatul ăla. Nu ştiu de ce mi-am scris numele pe hartă. Am crezut că poate aşa opresc totul. În fine. După ce mi-am revenit puţin, am văzut numele acolo sus, deasupra ovalelor scris cu litere de tipar aşa cum scrie pe harta geografică a româniei, HARTA GEOGRAFICĂ A ROMÂNIEI, iar reacţia mea fost ceva de genul: şi ce dracului am făcut? Eu nu am decât o maşină pe numele meu. A sunat iar telefonul. De data asta am răspuns. Era tipa de la librărie. În timp ce vorbea derulam o listă cu prietenii pe care îi am. Cine dracului o cunoaşte pe asta!? Mi-am cerut scuze şi am rugat-o frumos să repete pentru ca nu am înţeles nimic. Apoi am rugat-o să se prezinte din nou că şi asta mi-a scăpat. Tonul ei era altul. Parca a zâmbit! Ce dracului! Mi-am spus. Fără să vreau am făcut o glumă. Dar eu sunt speriat! Nu o cunosc pe tipa asta, cu toate astea ea pare că mă cunoaşte şi încă foarte bine. Am hotărât să ne întâlnim peste câteva ore şi am închis în timp ce priveam harta. Cel mai mare zbucium văzut vreodată de mine era acolo pe perete, fără să mai iau în cosiderare telefonul primit. Altfel ar fi arătat şi mai rău. Timpul trecea şi trebuia să mă pregătesc, dar nu înainte să mai beau ceva, mi-am spus. Eram prea agitat să mă vadă librăreasa în halul ăla. Oricum nu prea aveam cu ce să mă schimb. În baie erau rufe nespălate şi în bucătărie la fel. Casa arăta ca un kraken mort, împuţit şi era deja 5şiunsfert. Când coboram scările, mi-a trecut prin cap să nu mă duc la întâlnire. Mai aveam vreme să mă răzgândesc. Ce-o să se intample dacă nu mă duc? În primul rând de unde ştia numărul meu meu de telefon!? Ceva lipsea în toată povestea asta şi chiar îmi lua tot cheful. După ce am ieşit din bloc, am luat-o ca un roboţel pe strada în jos, făcând ce fac toţi oamenii din mâini şi picioare. De fiecară dată ma gandesc la cu totul altceva, nu la mers. Cred că mersul e ca o cheiţă pe care o bagi într-un ceas să-l întorci şi mişcăm mainile şi picioarele


cum mişcăm mainile şi picioarele pe stradă în jos la ora 5şişaipe sau oriunde în altă parte indiferent de oră, în timp ce ne gandim la toate alea aşa cum mă gândeam la librăreasa mea. Chiar dacă situaţia în care mă aflam era mai mult decât bizară, încercam să îmi imaginez cum arăta. Mi-ar placea să aiba curul mare şi bombat, buze cărnoase şi să fie plinuţă. Curul ăla pe care să pui mâna şi femeia să şi-l adore. Să nu-ţi ia prea mult să o faci să înţeleagă că virgulă curul ei are personalitate şi că până la urmă e un cur ce mama dracului! Nu e un fursec pe care să-l bagi în gură şi să-l înghiţi. E curul din care daca vrei să muşti şi sa-ţi ia toată viaţa. Cred că îmi doream să semene cu o bibliotecară. Poate pentru că toată lumea ştie cum sunt bibliotecarele şi să-mi zică fără menajamente: vreau să te fut! Să mă fută. Zic. Evident că astfel de femei îmi plac. Deşi câteodată am nevoie să fac eu asta. De cele mai multe ori cred…mă rog, uite cum nehotărârea mă împinge să fac tot felul de…să le zic chestii mai bine, nu lucruri. Chestiile pot fi imprevizibile. De exemplu o chestie s-a târât pe podea, s-a suit pe piciorul meu şi m-a muşcat dracului. Am fost la un pas de moarte! Tot aşa şi cu librăreasa. Mă întâlnesc cu ea şi habar nu am de unde mă cunoaşte…ce-o să mi se întâmple!? Mai bine fug în direcţia cealaltă acum pâna nu e prea târziu, deşi pentru o clipă în timpul convorbirii am avut impresia că mi-o trage şi nu părea să o deranjeze. Siguranţa ei îmi spunea că mi-a mai tras-o şi altădată în felul ăsta. Hmmm! Iar bat câmpii, doar o văzusem dimineaţă şi nu avea curul ăla! Un câine cu o eşarfă mov agăţată de zgardă, se îndrepta spre mine. Mi-am ţuguiat buzele şi le-am strâns puţin. Apoi le-am eliberat şi a ieşit sunetul ăla pentru câini. Hei, ce faci? i-am mai spus. Îi simţeam coada pe picior. Bătea destul de puternic. Era aproape 5şinouăşpe minute şi se uita cumva în ochii mei. Poate e un semn şi m-am aşezat pe bordură. Fără să vrea mi-a tras o coadă peste ochi. O avea destul de groasă şi după cât de lent o rotea, nu părea preocupat de omenii care treceau pe acolo. Avea un soi de atenţie pentru chestiile care nu se văd. Poate să nu mi se întâmple ceva, dragul de el!. Nu ştiu cât am stat acolo, dar se făcuse destul târziu. O vreme nu m-am gândit la nimic, apoi am început să clipesc repede şi mai repede, poate reuşeam să surprind acea chestie pe care o căuta. La un moment dat, m-am trezit dezbrăcat în faţa unei vitrine. Nu ştiu ce simt piloţii la 2000 de m altitudine şi la vitezele alea, dar eu mă priveam şi simţeam acea bucurie ca de copil. Se ducea din tălpi până în creştet şi când nu mai aveam aer, atunci era în inimă. Pentru o clipă nu am realizat ce mi se întâmplă şi zâmbeam ca după primul futut. Îmi plăcea că ăla din vitrina avea ceva nou, aşa că nu l-am acoperit cum mai fac unii: aruncă repede un cerceaf! Mi-am spus că un corp românesc e un corp românesc, fără brizbrizuri şi alte căcaturi, influenţe… şi după cinci minute am început să-l frec. Mă lipisem cu totul de vitrină şi nu stiu cât a durat treaba asta, dar un lucru era cert. Trăirea aia era pură, românească şi era a mea pentru ca într-o altă limbă nu avea cum să fie la fel şi m-am apucat să scriu dedesubt…Aici sunt degetele mele, buzele mele şi ăsta e corpul meu românesc! Când mi-am revenit, câinele mă lingea pe faţă. L-am mângaiat pe bot şi am făcut cale întoarsă. M-am minunat când am trecut pe lângă vitrina aia strălucitoare, pe lângă toţi oamenii ăia care se opreau în faţa ei. Deja mă simţeam altfel şi slavă Domnului că nu eram narcisist cum începusem să cred după experienţa avută. Îmi place eşarfa ta! i-am spus. O să locuieşti la mine şi o să te cheme Ford. Ai botul unui ford mustang negru. A lătrat o singură dată de parcă ar fi dat un rateu şi l-am băgat în casă. Am scos din frigider o bere, m-am aşezat pe fotoliu şi l-am strigat. Ford, vino aici! Mi s-a părut mişto să-l strig pentru prima dată. Nici măcar nu a tresărit, altfel, totul era perfect şi a durat ceva. Vreo două-trei luni. Aveam harta mea, câinele meu, timpul şi scăpasem de timiditate. Ieşeam dezbrăcat pe balcon, întindeam o pătura şi priveam in gol fericirea. Era mişto să o simti ore intregi si să nu ştii de unde vine. Gunoiul tot dezbrăcat îl duceam. Credeam că dacă schimb ceva, mă ratez. Iar dacă întâlneam vreun vecin care se holba la mine ca la un nebun, îl salutam şi-l întrebam de soţie, chiar dacă ştiam că aia de lângă el era soţia. Nu trecea mult şi mă trezeam cu soţia la uşă. Să-i gust plăcinta, ori cea mai bună prăjitură pe care am mâncat-o vreodată şi întotdeauna sfârşea prin a mă întreba despre cealaltă soţie, apoi zâmbea cu subînţeles. Evident că nu aveam ce să-i spun, dar în felul ăsta oamenii se obişnuiau cu apucăturile mele, nu mai pun la socoteală că devenisem cel mai de treabă tip de pe scară. Cel puţin pentru ele.


Să-mi iasă bine totul, făcusem un compromis, deşi nu îmi plac regulile. Pentru fiecare gest, cuvânt, etc., trebuia să bag câte un deget în suflet. La început nu puteam decât să vizualizez degetul. Cu toate astea, am simtit ba aromă de cireşe, ba de mentă, ba de cacao, tot felul de arome, amestecate chiar. Cred că am şi scris asta pe undeva şi mi s-a sugerat că aş putea lansa o modă nouă, dar că ar fi bine să fac puţină ordine înainte de a începe. Dă-le dracului de culori şi de dimensiuni! am spus. Dă-o dracului de ordine alfabetică! Dă-le dracului de priorităţi! Nu aş face altceva decât să încurajez superficialitatea. Parcă e mai bine random aşa. Plus că nu poţi îndesa cu degetul în suflet, ceva ce ţine de comunicare. După mine, dezordinea sufletului este cea care contează pentru a te considera om. În niciun caz nu mă aştept să traiesc o sută de ani ca un robot. şi cinzeci e bine, dar măcar ăştia cinzeci cu toate degetele băgate să îmi ajungă. Pentru mine asta înseamna creşterea duratei medii de viaţă şi până la urmă n-am nevoie să fiu exemplul nimănui. Motiv pentru care într-o vreme am vrut să-mi schimb numele. De cate ori mă apela cineva, aveam impresia că de fapt intenţia lui este sa acceseze şcoala unde am învăţat, femeile pe care le-am avut în ultimii 5 ani, casele, maşinile, banii, pe mama, pe tata, orice are legatură cu numele meu, dar nu pe mine. Totul se întâmplă făra acordul meu şi uite-l cum descarcă şi încarcă date după bunul lui plac. De exemplu, când mă întâlnesc cu un fost coleg din şcoala generală, am senzaţia că pentru el nu sunt decât un nume de pe rândul 2, penultima bancă, colegul Gratielei. Că sunt pula aia scrisă cu litere de tipar şi multe alte căcaturi pe care si le aduce aminte. Ah! şi pula mi-e accesată tot după tehnica încarcă+descarcă. Dar în ceea ce o priveşte treburile sunt puţin mai complicate. Daca V_ul e boldat ori italic, urmat de restul prenumelui, se înţelege perfect unde vrea sa se ajungă cu ea şi atunci procedez cu degetul. În momentul ăla semnificaţia intră în random, primeşte o aromă şi la următoare întâlnire, nu conteaza cu cine, nici nu apuca aia să deschidă gura că deja sunt protejat. Până la urmă toţi oamenii cred în ceva şi nu ştiu cum să o facă mai bine. Aşa o fac eu cu degetul şi cred că e altfel. Băi! I-am zis unuia. Du-te-n pula mea, nu vezi că sunt fericit!? După care am ridicat geamul. Era într-o sâmbăta şi mă simţeam bine încă de la prima oră, aveam o lumină despre care se ştiu prea puţine lucruri şi toate sunt doar cuvinte. Ca şi cum stăteam picior peste picior pe o canapea neagră din piele şi pentru că nu ştiu cum e să fii femeie, eram femeie. Ok.

Locuiam la câteva staţii de târg. Am mers pe valea oltului până la intersecţia cu timişoara şi am făcut stânga. După un kilometru şi ceva am tras pe dreapta într-o parcare unde era un câine ud şi mi-am adus aminte că nu demult am desenat un cerc zburlit şi am scris în el câine ud. Pe Ford l-am lăsat pe bancheta din spate. I-am spus să nu mai bălească atât că mă întorc repede. Am încuiat portiera şi după ce m+am îndepărtat câţiva metri am întors capul aşa cum fac când îl las singur în maşină. După cum se uită îmi dau seama dacă o să fie cuminte sau dacă are privirea aia pe care a avut-o şi ultima dată, când s-a pişat pe scaunul meu. de data asta părea că e bine şi i-am zâmbit. Într-un fel mi-a zâmbit şi el şi n-am ştiut ce să mai cred. Apoi am traversat strada şi am intrat în târgul unde cu câteva săptămâni înainte am văzut o maşină de scris Underwood în stare bună. Tipa cerea pe ea 300 de lei şi când m-a vazut interesat, începuse să îmi spună istoria ei. Eram prea fascinat de felul cum arată. Aş fi privit-o o zi întreagă fără să mă satur deşi, câteodată e bine să ştii de unde vine chiar şi o maşina de scris. Tipa povestea într-una şi de la maşină, a ajuns la gigi. Gigi în sus, gigi în jos, gigi, gigi…mă simţeam ca atunci când după ce toată noaptea am visat că fut nişte chestii şi a doua zi nu ştiam ce dracu erau alea. Deci. Cu 300 de lei în buzunar încercam să îmi aduc aminte cum arată tipa. Nu mai ştiu dacă era mică sau înaltă, grasă sau slabă îmi trecea prin cap doar gigi. La dracu! Şi îmi doream maşina aia. După o oră de căutări am plecat cu gândul că mi-ar fi plăcut să o pun pe birou şi să o privesc. Desigur, aş fi putut să revin peste o săptămână, peste încă una şi în cele din urma să o cumpăr, dar nu prea merg prin târguri şi nu vreau să schimb asta chiar şi pentru ceva care îmi place foarte mult, mai ales că am aflat atât de multe lucruri despre gigi.


Pe drum mi-am spus că există un echilibru. Nu acum, nu peste o săptămână, dar o sa îl am şi e mai mişto să nu ştiu când. Ajuns acasă am deschis calculatorul si am scris mare cu font Garamond numărul 16, GIGI UNDERWOOD şi lumina aia era încă acolo. Apoi m-am gândit că prin mişcări repetate pot să îl ucid. Gigi trebuia să moară. Gigi era peste tot şi ce era mai nasol, îmi dădea brânci să fac tot felul de lucruri, plus că femeile îl urăsc. Du-te-n pula mea, Gigi! Am strigat după ce am ejaculat şi spre uimirea mea erau flori, flori peste tot. Parcă se mutase întregul univers în camera mea albastră. Gigi, tu eşti!? Traversase toată furia aia şi privindu-l mi-am dat seama că nu era ca toţi ceilalţi. Dintr-o datâ părea mai bun cu visele lui, cu iubirile şi futaiul de care e în stare şi cu degetul îndreptat spre mine avea toate motivele să fie aşa. Ce dracului era să îi mai spun!? Şi ce dracului era să fac!? Doamne, Gigi Underwood e un nume special şi obsesiv aşa cum mi-a sugerat cineva şi îmi place! De obicei în astfel de momente am tot felul de reacţii normale. Urlu de fericire_mă arunc pe pat, înjur şi zâmbesc tâmp atunci când nu râd nebuneşte, dar de data asta am rămas încremenit pentru că după multe săptămâni de nimic, ma lovise inspiraţia şi de sub Gigi Underwood, m-am apucat să scriu o poveste despre prima mea gagică. După câteva pagini, nu eram sigur de introducere. De regulă introducerile sunt de căcat dacă-s prea lungi şi nici prea scurte nu mă fac. E ca atunci când te duci la budă şi e ocupat. Evident intri în panică, te frămânţi de pe un picior pe altul şi pentru că nu mai rezişti te caci pe tine. Citeam şi mă întrebam de ce dracului să scriu despre cineva care mi-a dat păduchi laţi şi care avea o pizdă urâtă. Plus că în timpul liber o făcea pe bani şi cum avea destul timp, strânsese o mică avere. De fapt asta nu m-a deranjat, nici măcar nu aveam când să cheltuim banii pentru că ne futeam mult. Odată trebuia să o ducă unul în Turcia si am fost foarte afectat. Până la urma aici ori acolo, tot pizda aia o am! Vorba ei. Da, dar am o problemă cu spaţiile largi! Nici eu nu am fost convins că mi-a ieşit pe gură ce trebuia, iar ea nici atât şi ce putea să facă, a rămas şi ne-am iubit mai mult. Aproape să mă bat şi cu ăla de i-a scos paşaportul. Unul Cristian care avea o Honda gri. Parcă o şi văd parcată în faţa blocului, iar el puţin mai înalt decât ea, urlând la mine. Băăăăăi pulă! După care am băut vin şi ne-am împăcat. Pe atunci locuiam la mama şi pe lângă închiriasem o garsonieră prin rahova. Vreo 250 de lei împărţiţi la trei, aproximativ optzecişitrei de lei de căciulă pentru futut şi în noaptea aia era rândul meu, aşa că am mers cu fata acolo. Deşi îmi doream foarte tare o sahariană şi îmi promisese că o să îmi aducă una din turcia, acum eram amândoi în bucătărie. Ea dezbracată cu spatele la mine îi puteam privi tot curul ăla în sus şi în jos, în stânga, în dreapta şi cu toate astea ceva era greşit. Avea un semn din naştere undeva pe buca stângă spre interior şi până atunci nu îmi sărise în ochi. Mi-a trecut prin cap ca e însemnată. Auzisem tot felul de poveşti despre femeile astea şi treptat începuse să se dea din ce în ce mai tare prin bucătărie până când m-a apucat de pulă şi mi s-a făcut rău. M-am trezit pe marginea patului, cristoase şi a luat-o de parcă nu văzuse aşa ceva, iar expresia aia de vrăjitoare pe care n-am să o uit niciodată, m-a lovit în creier şi toată noaptea mi-a fost că o să facă dracului ceva. Eram năucit şi nici măcar nu s-a deranjat să îmi spună ce naiba i-a venit şi dintr-o dată s-a aruncat pe jos de


parcă nu mai simţea nimic. Uluită de spaima mea, m-a strâns în braţe până n-am mai putut să îi vorbesc. Adică am putut, dar a fost jenant şi m-a strâns asa, cu toate alea printre noi, iar inima mea parcă se izbea într-una … să se izbească! Zicea. Cu 300km/h iar si iar … deja mă călărea de vreo cinci minute şi brusc a căzut lată.. Asta m-a durut! I-am spus.

Dragostea ar putea fi o femeie cheală

Sună telefonul. Număr neafişat. Îl las să sune de câteva ori şi nu răspund. Mai ţârâie de câteva ori şi se opreşte. Oare cine ar putea fi? Gândul ăsta mi-a tăiat inspiraţia. Ford doarme la picioarele mele şi recitesc ultima propoziţie scrisă:

Adică am putut, dar a fost jenant şi m-a strâns asa, cu toate alea printre noi, iar inima mea parcă se izbea într-una … să se izbească! Zicea. Cu 300km/h iar si iar … deja mă călărea de vreo cinci minute şi brusc a căzut lată.. Asta m-a durut! I-am spus.

Gata, s-a dus! Nu-mi mai vine nimic. Parcă eram dintr-o dată orb acolo chiar in faţa mea. Ford doarme la picioarele mele. Are obiceiul să-şi lipească fundul de mine, să mă simtă şi dacă nu-l las, se cară, mormăie nemulţumit. De data asta nici măcar nu ştiu când a venit şi mi-a plăcut că nu l-am alungat. Să nu-l trezesc, am mai rămas puţin la birou. Am deschis internetul, deşi habar nu aveam ce o să caut. Miam adus aminte că am de curând, văzusem un film în care, unei tipe îi căzuse tot părul şi purta un fel de turban să-şi acopere chelia. Cred că avea o boală ceva. Tipa era într-un bar şi explica că nu-şi dă cu ceară aşa cum fac unii bărbaţi. Mie mi s-a parut foarte sexy şi cred că îi era mai bine fără păr. E unul din cazurile alea în care nici măcar nu-ţi trece prin cap cum ar fi arătat cu păr. Până şi cum a pronunţat cuvântul ceară în engleză mi s-a părut sexy. Aşa că am dat search pe youtube la wax şi din tot ce am găsit, Wax - Building A Bridge To Your Heart mi s-a părut cel mai potrivit pentru starea în care eram. E foarte probabil ca mâine să nu-mi mai placă, dar nu asta contează. Important e să faci lucruri şi să simţi tot ce ţi se întâmplă chiar atunci şi nu după câteva zile, ori luni, uneori chiar după ani. Decat să regret ceva, mai bine contruiesc în fiecare zi, ziua mea, să nu se piardă nimic. Am urmărit videoclipul de mai multe ori, mai ales pentru contsrucţia imaginii. Eram absorbit şi uitasem de telefon şi tocmai când credeam că e momentul meu perfect din zi, sună iar. Acelaşi număr neafişat. Răspund putin deranjat.

-Alo! Ce vrei? Din partea cealaltă niciun răspuns

-Alo!? -aaaa….scuză-mă! Victor? -Da, el.


-Eu sunt! -Care eu? -Am vorbit acum câteva luni. Sunt fata de la librărie. -A! Librăreasa! -Da. -Mda - Trebuia să ne întâlnim. -Ştiu.

N-am putut să îi spun că într-un fel mă bucur că s-a întâmplat aşa. Că îl aveam pe Ford. Cine ştie ce ar fi considerat şi nu era cazul să mă explic. Şi nici nu nu cred că o interesa motivul pentru care nu am ajuns. Nu am ajuns şi ar trebui să-i fie suficient. Dar într-un fel mă simţeam vinovat, aşa că am schimbat tonul.

-Îmi pare rău că nu am putut veni. Am avut motivele mele. -Puteai să suni. -Am pierdut numărul de telefon. -Lucrez la parterul blocului tău la aceeaşi librărie!? -Ah, şi nu-mi place librăreasa. Am un nume. -Ok. -Doar atât? -Păi nu ştiu cum te cheamă. -Nu-mi vine sa cred! -Îmi pare rău. Mi se întamplă deseori, iar ăsta e unul din momentele în care mi se întâmplă. Râde. Cred ca ar fi vrut să mă înjure, dar râde în loc să mă lovească. Se abţine să facă altceva. Îmi pot da seama.

-Nu e un moment potrivit, îi spun. -Şi când ar fi potrivit?


Nu ştiu ce a fost în capul meu, dar ca să scap de situaţie, probabil, îi spun că o să trec pe la librărie întruna din zilele următoare. Mai ales cî vreau sî cumpîr câte ceva. Iar râde în felul ăla. Ştiu că am fost rău, dar nu m-am putut abţine. Inspiraţia mea se dusese dracului şi cum o am destul de rar în ultimul timp…mă rog! Ne luăm la redevedere într-un alt ton şi am inchis telefonul împăcat, că măcar ăla, a fost momentul nostru bun. Închid. Îmi aprind o ţigară şi mă frec prin cameră fără nicio ţintă. Ce dracului! Îl scol pe Ford şi îi spun că ieşim la o plimbare. Am chef să beau o bere pe terasa de lângă parc. E una din puţinele dăţi când am nevoie de zgomotul de afară ca de o linişte.

......... Ce frumos e! Ce ochi are! Îti vine să-l mănânci!…tot drumul am fost împiedicaţi de câini, de oameni cu câini, de copii, de bunicii lor, de mamele lor…Ford în sus, ford în jos, Ford era peste tot şi ca un făcut, trebuia să port discuţii interminabile chiar dacă nu aveam chef şi îmi spuneam că nu am făcut cea mai bună alegere. Mâine ieşim la o oră mai puţin aglomerată, în fine. Am intrat în parc şi m-am îndreptat spre terasă. Odată ajuns, mi-am comandat o bere şi pe Ford l-am băgat sub masă, ferit cumva de privirile celor de la mese, ferit şi eu de conversaţiile alea idioate care nu au în ele decat preţiozităţi de genul: Ce câine frumos! După privire cred că e şi deştept, nuuu-i aşa!? Vai, cuţu cuţu! Cum îl cheamă? Ford!? Fooooord! Fooooord! După cinci metri la fel, după alţi cinci şi tot aşa cât o zi de post negru, până ţi se ia. La a doua bere am încercat să găsesc motivele pentru care oamenii nu mai au timpul de partea lor. Motivele pentru care se prostesc prin parcuri şi nu doar prin parcuri, preocupaţi de orice altceva, doar de ei nu. De fapt se înstrăinează tot mai mult de ceea ce sunt şi trăiesc prin vise, obiecte, dragostea din filme, fututul care vine prin pereţi, prin părinţi, prin copii, prin filme, prin diplome, prin cărţi, emisiuni TV, muzică, prin lumina din cluburi, baruri, cinematografe; prin tipele care se urcă pe mese şi îşi aruncă cururile în aer, prin barbaţii care poartă chiloţi mulaţi şi care aparent exprimă forţă, dar mamele lor sunt acolo cu mâinile pe ei, spălând toată nenorocirea aia; trăiesc prin analize exagerate, chiar şi prin căcatul de dimineaţă, dacă e galben, negru, moale, împrăştiat; se grăbesc cu el în borcane speciale, nu în alea de 400 de grame de la bunica cu dulceaţă şi murături. Îl strecoară îngrijoraţi în geanta Vuitton, în tot felul de alte genţi şi se urcă în autobuze, tramvaie, metrou, alţii în maşini străine să nu moară dracului de tineri, de bătrâni, de oamenii care sunt, pentru că deşi habar nu au cum să trăiască, mai vor sa facă iar căcatul ăla bolnav, nu conteaza unde, trebuie doar să-l ducă încă o dată şi încă o dată, apoi să iasă prin parcuri să exclame: Vaaaai! Ce câine frumos! O minciună în care trăim poate nu de la început, dar de suficientă vreme cât să uităm de ce mai avem suflet. Ne-am obişnuit să purtăm carnea ca pe o haină. O laşi acolo, o laşi aici, pe unul, pe altul, să ţi se facă sexul şi o arunci prin birouri, prin case, prin locuri, prin pule, prin pizde să se facă simţită, să se tragă de ea, să te doară, să îţi placă, să fie peste tot carnea ta, în braţele celorlalţi şi ieşi prin parcuri: Vaaaai! Ce câine frumos! Imitând orice altceva, dar nu carnea de care esti în stare. Îl invidiez pe Ford. El nu trăieşte într-o cuşcă. Nu se urcă pe garduri să vadă până dincolo şi nu vede ţâţe, pentru că el nu are nevoie sa fie om, el ştie ce înseamnă să fii om. E unul din motivele pentru care este câine, pe lângă faptul că poate alege să lingă orice şi oriunde, probabil ăsta e primul motiv.

Îl împing uşor cu piciorul: Ce-ţi pasă! Tu nu trebuie să porţii discuţii idioate, nici să te gândeşti la ele!

La intoarcere am ocolit mult, atat cat se poate ocoli sa te feresti. Ne-a luat ceva timp, dar a meritat. N-am


nimic cu oamenii. Sunt frumosi, dar uneori am nevoie sa fiu singur ca atunci cand esti indragostit si orice alta propunere e fara rost. Esti indragostit si cineva iti da solutii ca asa nu e bine, stie el despre ce vorba, ca tu esti zapacit si nu ti se potriveste. Nu mai esti bun pentru asta, ori ca e prea devreme si in unele cazuri deja e tarziu si oricum esti prea orbit de placerea aia nebuna careia ii spui dragoste. Nu stiu de ce oamenii cred ca dragostea e nebuna daca nu e si a lor. Si de ce cred ca te pot opri pe strada sa-ti spuna: Vai ce caine frumos! Sunteti singur? cu alte cuvinte, ce simti legat de asta? si daca raspunzi, ti se baga pe gat. Pana la urma poate ca dragostea si singuratatea nu sunt atat de diferite. Poate ca impreuna ar putea fi solutia lui A+B, mai mult decat poti sa lipesti intr-o viata si atunci ce rost mai are sa fii oprit, sa ti se spuna: doar atat?? Nu stiu de ce dracului nu esti lasat sa mergi pana la capat cu tine si dupa ce ai aflat cum functioneaza asta, sa te intorci sa ii duci si pe ceilalti de mana pana acolo, asa cum fac parintii cu copiii lor. Ce daca copiii alearga si cad? Fara sa stai pe ganduri ii iei de mana, pentru ca sunt copii. De curand cineva mi-a spus ca nimic nu e simplu. Pai n-ar fi mai simplu sa renuntam la toate formulele pe care le folosim sa calculam imposibilitatea lui simplu si sa ne dea mereu complicat? Mai bine inlocuim acel egal cu nu imi pasa. Vreau sa incerc si asta, daca mai am timp. Sa fac totul! inca mai avem vreme sa schimbam ceva indiferent de ce ni se spune prin parcuri, prin cartile de istorie, la TV sau de altcineva foarte deranjat: ba animalule! Inca mai avem timp sa fim cel mai simplu lucru care nu am fost niciodata, oamenii!

Mi-am adus aminte ca o prietena ma rugase sa scriu un eseu prin care sa raspund la unele intrebari. L-am facut, desi nu cred ca evaluarea mea psihologica sau a altcuiva ar scoate la iveala raspunsul la prima intrebare, care sunt lucrurile care dau sens vietii omului si nici la intrebarea numarul doi pe care oricum ai suci-o nu o poti separa de prima. Separarea asta cu enter si de la capat alta intrebare, ma face sa ma intreb ce sunt eu…om? Sau ca viata mea e cumva separata de ceva? Din pacate faptul ca traim intr-o societate care are ca scop separarea si nu intregirea, se reflecta si in intrebarile din test. Motiv pentru care o sa ma joc putin. Lucrurile vietii omului care nu au sens in orice situatie, nu doar atunci cand simti sacrul ca pe o dimensiune sipritual contemporana. Asta ar fi un rezumat bun, dar o sa incerc putin mai mult. Pana la urma e foarte simplu. Nimic nu are sens cata vreme punem astfel de intrebari. Viata mea nu are legatura cu nicio intrebare, daca incep sa ma intreb, viata mea nu mai are sens. Inseamna ca nu ma cunosc atat de bine pentru ca am raspunsuri. Orice raspuns indiferent care ar fi el, imi reduce dimensiunea de om. Daca in esenta sunt altceva si pentru ca nu stiu ce sunt, imi spun om? Hei, uite! Sunt un om! E de cacat ca suntem nevoiti sa ne multumim doar cu atat. As spune ca sunt al LOR si nu al meu asa cum ar trebui sa fie. Daca as fi doar al meu, nu mi s-ar mai pune astfel de intrebari si nu ca nu mi s-ar mai pune, nu ar mai avea cine sa le puna, pentru ca toti am gasi acel ceva de care avem nevoie si cred ca asta ar putea fi primul pas spre autocunoastere, spre acel altceva decat suntem acum. Si daca tot vorbim de dimensiuni , omul contemporan face tot aceleasi cacaturi pe care le-a facut si cel care a murit cu mii de ani in urma. Are acelasi puli si face exact aceleasi lucruri. Poate are in plus cateva jucarele de la sexshop care nu tin tocmai de dimensiunea lui spirituala. Cu alte cuvinte nu exista spiritual, doar carnea e sacra, pentru ca nici macar nu am incercat mai mult de atat. doar pentru ca ni s-a dat un dumnezeu la care sa ne rugam, care sa ne ierte pentru tot ceea ce facem, unde e spiritualul in asta? Cand unui om ii dai ceva, intr-un fel il conditionezi. Dar daca nu ii dai nimic, e obligat sa se descurce si poate ca asa gaseste mai mult in el decat ar putea gasi dincolo de el. Cum spuneam. Ni s-a dat un dumnezeu si astfel ni s-a luat tot si atunci despre ce spiritual vorbim noi aici? Despre ce dimensiuni ale lui? Care viata? Care sens? Viata noastra nu e in noi si nici nu a fost vreodata. viata noastra e in Ei. As vrea sa cred in ceva. Dar astia de pun intrebari mi-au luat totul!


Cine sunt eu? Si cine sunteti voi si cu ce drept?

1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8.

1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8.

Care sunt lucrurile care crezi ca dau sens vietii omului? In cazul tau, care sunt lucrurile care dau sens vietii tale? Ai putea descrie o situatie in care ai simtit ca ceva da sens vietii tale? Cum ai descrie ce ai simtit? Ce inseamna pentru tine sacrul? Ce intelegi prin dimensiunea spirituala a omului? In ce masura crezi ca omul contemporan acorda atentie dimensiunii sale spirituale si cum? Cum se manifesta in viata ta nevoia/atentia pentru dimensiunea spirituala? Ai putea descrie un moment din viata ta de intensa traire spirituala?

Am deschis televizorul, am luat o gura de bere si am pus sticla pe intrebarile alea, cred ca pana la urma singura explicatie e teama de moarte. Am deschis televizorul, am luat o gura de bere si am pus sticla pe intrebarile alea, cred ca pana la urma singura explicatie e teama de moarte. Dupa ce am butonat tv-ul fara niciun rezultat, m-am gandit ca de vina e ora si am pus un cd cu Metallica-Thunderstruck. Dupa cateva repeat-uri si beri, am coborat in strada. Starea pe care o aveam nu iesea prin nimic sa se vada. Asteptam sa explodez, sa mi se intample ceva rau. Cat am stat acolo in mijlocul strazii, in mine, se ridica ceva in picioare. Ce era sa fac si cum sa reactionez? Poate doar cand imi spunea cate unul, un pardon si ala printre dinti, sa mai respir, sa ma dau la o parte, sa simt…sa-i raspund: nu-i nimic! Nu luati in seama chiar tot! se ridica ceva in mine, dar e ok, nu va faceti griji! Sa fi trecut cinspe minute in care totul se transformase in cel mai mare camion vazut vreodata in drum spre iad. camion care bascula corpuri la fiecare colt de strada si din ele se faceau oameni. oameni care treceau pe langa mine si se loveau grabiti de umerii mei. oameni pentru care o masina, un caine, o bicicleta galbena, sunt unul si acelasi lucru, cu singura diferenta ca_cainele n-are niciun drept si trebuie eutanasiat. Oameni pentru care moartea reprezinta doar confortul lor si care nu are nicio legatura cu teama lor, cu frustrarile lor, cu neputinta lor si toate corpurile alea basculate la fiecare colt de strada, pentru ca in iad nu ajung decat cei vii. Am vrut sa strig, sa mi se desfaca corpul, sa se vada tot ceea ce sa ridicat in picioare si sa plece. Poate ca oamenii se vor impiedica de ce mai ramane si ma vor arunca in camionul ce trece prin fabrica de corpuri, fara niciun fel de avertisment… unde se fac doar gesturi pretioase. Dar ca o salvare, acolo in fata mea se deschidea libraria si de data asta nu am ezitat. Oricum mai devreme sau mai tarziu trebuia sa ma intorc. Inauntru, singurul lucru pe care il mai puteai auzi, era doar hartia care se lua de pe degete. Oare de ce ce unii au nevoie sa citeasca pagini si pagini pentru a cumpara sau nu o carte? De ce nu sunt afara cu ceilalti? Ce cauta aici? Daca eu nu sunt afara si sunt inauntru, de ce nu am chef sa rasfoiesc si cum se cheama asta? Si daca deschid o carte, exista probabilitatea ca dupa doua-trei pagini sa imi fac o impresie gresita? sa renunt la mesajul care m-ar putea elibera intr-un fel sau altul pe la pagina 170 si sa ratez intregul si poate cel mai bun final din cate am aflat vreodata pana atunci? Poate‼! Asa ca mai bine aleg sa nu deschid cartea pe care intentionez sa o cumpar, iar daca autorul stie sa se foloseasca de avantajul asta, voi citi si urmatoarea carte pe care o va publica. In felul asta unele dupa altele cuvintele se fac praf pentru alte cuvinte, iar la sfarsit, cand crezi ca asta e tot…simti putina fericire. Exista si varianta in care finalul ar putea fi de fapt urmatorul nivel si nu acolo afara, in fabrica de corpuri. Pur si simplu te ridici in picioare! Altfel spus, Next Level. Fericire absoluta. Orice altceva se poate cumpara doar cu gesturi pretioase.


-

O alta dimensiune a vietii noastre!

Cand am auzit asta, recunosc ca am ramas uimit. Imi iau ochii de pe raft si librareasa era acolo. Incurcat si ca sa imi ascund privirea am scos un aaaaaaa lung cu degetul aratator intins spre ea. A zambit si: -

Ioana.

-

Victor.

-

Stiu! Nu eu am uitat cum te cheama.

La dracu! Eu aleg cartile dupa fotografia autorului. Cred ca e cea mai buna maniera de a afla in ce urmeaza sa te bagi. -

Interesant.

-

Buna!

-

Hei!

-

Imi cer scuze! Asta a fost doar un gand.

-

Sa nu uiti sa mi-l povestesti. Zambeste

-

Imi place cum povestesti.

-

Erai destul de ametit in ziua. Iar zambeste

Eu nu prea…si nu stiam cum sa incep. Ce zi? -

In care zi?

(Zambest() Zambeste()_ Zambeste(). Zambeste! Vrea si stie ca poate sa ucida!)

-

Imi cer scuze, dar am uitat titlul cartii de care ai intrebat. Ti-am spus ca nu o avem. Apoi ai intrebat de alta. Posta…parca. Ti-am spus ca nici pe aia nu o avem. Te-ai dus pana la raftul ala si pareai usor iritat. Cu mainile in buzunare, te aplecai usor in fata, apoi te dadeai in spate, iti cautai echilibrul, cred. Erai destul de ametit si am crezut ca o sa cazi peste toate alea(facea un gest cu mana spre rafturi si mi se parea minunata asa cu mana prin aer si cu zambetul ala putin incurcat de povestea ei) Te-am intrebat daca pot sa te ajut cu ceva. Ai spus ca iti pare rau ca ai intrat in halul ala in librarie. Nu e tocmai potrivit sa cumperi o carte dupa ce ai baut mult, putin, nu conteaza! Ai baut si gata! Iar asta nu se face…ai mai spus. Cam asa a inceput totul si inca au mai fost zambete. Nu ma asteptam ca ora inchiderii sa te prinda aici si nu credeam ca am sa formez numarul tau de telefon pe care l-ai scris pe coperta cartii cumparate de tine si pe care miai dat-o sa o citesc si ai spus ca mai important este ce poti face cu o carte, decat cu un numar de telefon. mi-a placut si asta m-a determinat sa trec peste faptul ca nu ai sunat. Nu obisnuiesc. ()zambeste.

Nu pricepeam ce legatura are zambetul ei cu ziua aceea si ma simteam ca Trevor Berbick in runda a doua cand Tyson la doar 20 de ani, 4 luni și 22 zile, la trimis la podea . Cum sa o continui? Ce sa zic? Cu cat o lungeam, imi era din ce in ce mai greu sa suport momentul. Am mai avut eu d-astea, dar niciodata intr-o librarie. Nu mai pun ca dintr-o data mi se parea draguta librareasa, adica Ioana. Deja ii spun Ioana‼! Am mai avut eu zile d-astea, dar niciodata intr-o librarie si mai ales cu Ioana, care lucra acolo. Ma luase cu ameteala. Imi venea sa fac ceva extrem, sa scot pula si sa imi acopar gura cu mana.


Sa ma uit in podea, sa tac. Sa-mi aprind o tigare si sa tac. Sa ma creada nebun! Cand esti nebun si fumezi, nu-i a buna. Plus ca stai cu pula pe afara de parca nu ti-ar pasa ca poti sa dai foc la ceva. Atunci cei din jur sunt foarte atenti la nebunia ta. Si am doua variante. Ori inspir mila si va chema salvarea sa ma duca la balamuc, ori o apuca teama si va suna la politie, pompieri, etc., oriunde unde apuca si tot la balamuc o sa ajung. Totusi Ioana pare fata buna si e posibil ca gestul meu o sa o impresioneze suficient incat sa vina sa ma viziteze joia, lunea si sambata. Vara o sa stam pe singura banca din gradina spitalului si ea o sa-mi spuna ca ma iubeste, iar eu o sa fumez si o sa ma bat cu toti nebunii care ne deranjeaza. Si negresit o sa imi citeasca din cine vrea ea. -

Am ceva care cred ca iti va prinde bine.

Ma, dar fata asta chiar zambeste tot timpul! Se duce la intrare inchide usa si intoarce semnul cu deschis-inchis. Trece pe langa mine si se duce in spate. Aveam inima in gat. Pe dinautru horcaiam ca un porc dupa ce l-ai taiat. Daca putea auzi ce mi se intampla, ar fi sarit pe mine cu mainile si picioarele sa nu mor. Pare genul ala! Se intoarce cu o sticla de tequila in mana si doua pahare. Toarna in pahare si sangele meu era pe jos si nu mai aveam de ce sa horcai. Eram gata si parca ma tarau unii din locul ala, la locul unde ea urma sa ma transeze. Si tot sangele ala nu o facea deloc sensibila! -

Ce faci?

-

Asta o sa te mai relaxeze. Parca nu esti tu.

-

E a doua! Si imi arata sticla.

-

Nu iti mai aduci aminte?

-

Nu. Dar poti sa-mi explici.

Ziua aia incepuse sa ma enerveze si zambetul ala la fel. Se folosea de faptul ca eram incurcat de situatie si ce s-o fi gandit, hai sa i-o trag tare! Incepusem sa cred ca se razbuna pentru ca ca nu am sunat-o niciodata. Daca stau sa ma gandesc nici cand m-a sunat ea nu s-au schimbat lucrurile. Era ca si cum nu m-a sunat, iar eu eram acolo din intamplare. Toarna in pahare si‌ -

De data asta fara lamaie. Ca nu mai avem.

-

Aveam?

Tot tu ai cumparat si lamaia si sticla asta si cealalta pe care am baut-o‌ah, lamaia care a ramas, am folosit-o la ceai. Asta e motivul pentru care‌si intinde paharul spre mine, apoi il da pe gat. Il pune langa al meu. Isi mai toarna unul. De data asta am baut impreuna. Dupa ce le punem pe masa. Il umple pe al meu si pune sticla pe masa, fara sa mai bea. -

Nu bei?

-

Dupa ce il dai pe gat pe asta.


-

Asta am mai facut noi data trecuta?

-

Si asta.

Siguranta ei, felul in care isi atingea amintirile, nu stiu‌aveam stari amestecate. Ne-am apucat de baut fara sa o mai intreb nimic. Dupa ce s–a golit sticla, am inchis libraria. N-avea storuri cum vezi in filme sau pe strada la unele librarii. Avea o usa de termopan culoarea lemnului si vedeai prin ea tot. I-am zis ca o sa fac un afis sa-l lipeasca pe usa: Nu fura din librarii! Nu te juca cu-cuvintele altora, foloseste-le pe ale tale si daca tot nu-ti iese, intreab-o pe Ioana. Zambetul ala al ei parca ma tinea in brate si am luat-o pe strada in jos pana in primul bar, unde intamplator ne-a si placut, fara sa iau in considerea setea de cunoastere. ...


Premiu Rocada  

altfel..., proza de Lev Mallev