Page 1

Ir i n a Ra d u Zana cu copi t a de capra sial t e povest i riport ugheze

CLEPUL LI SBOA

2018


Zâna cu copită de capră şi alte povestiri portugheze (A Dama Pé de Cabra e outros contos portugueses)


Ficha Técnica Título: Zâna cu copită de capră şi alte povestiri portugheze (A Dama Pé de Cabra e outros contos portugueses) Organização: Irina Radu Ilustração: Léo Cardoso Paginação: Luı́s da Cunha Pinheiro Edição: Centro de Literaturas e Culturas Lusófonas e Europeias, Faculdade de Letras da Universidade de Lisboa Lisboa, Julho de 2018 ISBN – 978-989-8916-23-5 Esta publicação foi financiada por Fundos Nacionais através da FCT – Fundação para a Ciência e a Tecnologia no âmbito do Projecto UID/ELT/UI0077/2013


Irina Radu

Zâna cu copită de capră şi alte povestiri portugheze (A Dama Pé de Cabra e outros contos portugueses)

CLEPUL Lisboa 2018


Índice Ernesto Rodrigues Nota . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Alexandre Herculano Zâna cu copită de capră / A Dama Pé de Cabra Camilo Castelo Branco Un blestem aruncat de pe scările spânzurătorii / rogada nas escadas da forca . . . . . . . . . . . . . . . Júlio César Machado Casa de vacanţă / O casal . . . . . . . . . . . . . Rebelo da Silva Turnul lui Cain / A torre de Caim . . . . . . . . . Rodrigo Paganino Iarba vecinului. . . / A galinha da minha vizinha .

3

. . . . . . . .

5

. . . . . . . .

7

Uma praga . . . . . . . . 33 . . . . . . . . 53 . . . . . . . . 63 . . . . . . . . 79


Nota O estágio de Irina Radu, que orientei no CLEPUL – Centro de Literaturas e Culturas Lusófonas e Europeias da Faculdade de Letras da Universidade de Lisboa, no Verão de 2017, traduziu-se em cinco ficções oitocentistas agora vertidas para romeno. Seleccionámos um mais vasto espectro, mas a largueza do Alexandre Herculano de “A Dama Pé-de-Cabra” é mais do que suficiente para justificar o presente trabalho, e compensar a falta de outros coetâneos. Partiu da nossa edição, também crı́tica, em Conto Português. Séculos XIX-XXI. Antologia Crı́tica, coordenação de Maria Isabel Rocheta e Serafina Martins (Porto: Edições Caixotim, 2006, p. 49-60), enquanto discutı́amos novas entradas e lhe facultava fontes. “Uma Praga Rogada nas Escadas da Forca” sai de Cenas Contemporâneas (1856), que assim resumi no Dicionário de Personagens da Novela Camiliana, coordenado por Maria de Lourdes A. Ferraz (Lisboa: Editorial Caminho, 2002): Bernardo Silva, bastardo de Francisco de Lucena, é posto na roda, mas, aos 13 anos, lacaio em casa do nobre viseense, concorre com João Leite no coração da afinal irmã, Eulália. Sovado pelo pai e perseguido por juiz corrupto, lança da forca: “Que a Justiça de Deus se cumpra na presença dos homens!” Nesse mesmo local, morrerá Lucena. Um bem regressado Júlio César Machado surpreende-nos com um dos textos menos conhecidos de Contos ao Luar (1861): quando esperávamos “Os noivos” ou “Uma récita do Roberto do Diabo”, eis que Irina Radu opta por “O casal”, de curiosa entrada: “Aqui vae uma historia entre dois copos de cognac.” Contos ao Luar consagrou esse folhetinista-mor, com três edições e cinco mil exemplares no espaço de oito meses. Não sem afinidades com aquele Herculano, “A Torre de Caim”, de Rebelo da Silva, é ficção histórica, mas reivindicada, por antologiadores novecentistas, para o campo do fantástico e, mesmo, da ficção cientı́fica. Na Introdução, de 1866, a Contos e Lendas, remete-se para – como faz


6

Camilo desde Anátema (1851) – manuscritos e documentos oficializadores de uma verosimilhança, atribuı́dos a certo prior de horas vagas, “escritos sem emendas e com admirável rapidez, em letra grada, direita, e garrafal”, “papéis fechados a três voltas e meia de chave” (Porto, Livraria Civilização – Editora, 1970, p. 8-9) só pouco antes de morrer facultados ao autor-editor. Quinta presença, Os Contos do Tio Joaquim (1861; donde extrai “A galinha da minha vizinha”), de um infausto Rodrigo Paganino, mas bastantemente inédito, também justificam o autor-transcritor. Ficamos gratos a Irina Radu, jovem licenciada em Filologia, Lı́nguas e Literaturas Estrangeiras: Português-Espanhol, pela Faculdade de Lı́nguas e Literaturas Estrangeiras da Universidade de Bucareste (2010-2013), onde é docente de Português Lı́ngua Estrangeira. Com um mestrado em Tradutologia Latino-Românica: Português (2015-2017) na mesma Universidade, tem sido, entre o mais, assistente consular, editora literária e tradutora.

Ernesto Rodrigues

www.clepul.eu


Alexandre Herculano Zâna cu copită de capră / A Dama Pé de Cabra Cantilena unui menestrel (Secolul XI) CÂNTUL ÎNTÂI

1 Voi, cei care nu credeţi ı̂n vrăjitoare, nici ı̂n strigoi, nici ı̂n ı̂nşelăciunile Diavolului, aşezaţi-vă lângă sobă, trageţi-vă aproape de mine, iar eu am să vă spun povestea lui D1 . Diogo Lopes, domnul de Vizcaya2 . Şi să nu-mi spuneţi la sfârşit: „Aşa ceva nu se poate!” N-aş avea cum să născocesc asemenea lucruri. Vă spun, fiindcă am citit ı̂ntr-o carte foarte veche, aproape la fel de veche precum Portugalia noastră. Iar autorul cărţii aceleia vechi a citit şi el povestea pe undeva sau a auzit-o, ceea ce este acelaşi lucru, cântată de vreun menestrel. Este o tradiţie venerabilă, iar cel care nu crede ı̂n tradiţii va plăti mai târziu. 1 Abreviere de la Dom, titlu onorific pe care ı̂l purtau ı̂n Portugalia membrii familiei regale sau nobilii 2 Provincie din Spania de nord, ı̂n comunitatea autonomă Ţara Bascilor


8

Alexandre Herculano

Vă jur că, dacă nu credeţi ceea ce am să vă povestesc, sunteţi de două ori mai necredincioşi decât Toma ı̂nainte de a deveni sfânt. Şi nu ştiu dacă eu am să găsesc de cuviinţă să vă iert, aşa cum l-a iertat Iisus pe Toma. Să nu se-audă musca; ı̂ncep.

2 D. Diogo era un vânător neobosit: pe zăpezile muntelui iarna, pe câmpiile ı̂nsorite vara, de cu noapte până ı̂n zori de zi, vânătoarea ı̂i ı̂ncălzea sufletul. Într-o zi senină, la răsărit, D. Diogo aştepta ı̂narmat, pe muntele ı̂mpădurit şi aspru, un mistreţ care, hăituit, trebuia să iasă chiar pe culmea acelui munte. Chiar atunci se auzi un cântec ı̂n depărtare: un cântec frumos, tare frumos. Îşi ridică ochii către stânca din faţă: pe ea şedea o frumoasă tânără; era chiar cea care cânta. De astă dată, mistreţul scăpă cu viaţă, căci D. Diogo Lopes nu alergă, ci zbură către stâncă. – Cine sunteţi, gingaşă doamnă, cine sunteţi, de m-aţi captivat pe dată? – Mă trag din stirpe nobilă ca tine, căci sunt de seminţie regală, asemenea ţie, domn de Vizcaya. – Dacă ştiţi deja cine sunt, vă ofer braţul meu şi, odată cu el, pământurile şi supuşii mei. – Ţine-ţi pământurile, D. Diogo Lopes, care şi aşa abia sunt de-ajuns ca să-ţi astâmpere setea de vânătoare, de sport şi de voioşie, aşa cum şi trebuie să aibă un adevărat cavaler. Ţine-ţi supuşii, domn de Vizcaya, căci abia sunt de-ajuns ca să-ţi hăituiască vânatul. – Atunci, gingaşă doamnă, ce avere v-aş putea oferi eu, demnă de domnia voastră şi de mine, căci, dacă frumuseţea voastră este divină, eu sunt cel mai bogat om din ı̂ntreaga Spanie? – Om bogat, om bogat, singura avere la care m-aş ı̂nvoi nu e de valoare, ı̂nsă, cu toate astea, nu cred că mi-ai da-o, căci este moştenită de la mama ta, boieroaica de Vizcaya. www.clepul.eu


Alexandre Herculano

9

– Şi dacă te-aş iubi mai mult decât pe propria mea mamă, de ce nu ti-aş da oricare dintre moştenirile ei? – Atunci, dacă vrei să ı̂ţi fiu mereu aproape, nu jura că o să faci ce ai spus, ı̂nsă dă-mi cuvântul tău că va fi aşa. – Pe credinţă mea de cavaler, nu ı̂ţi dau doar cuvântul, ı̂ţi dau cuvântul de mii de ori. – Atunci află că, pentru a fi a ta, trebuie să uiţi ceea ce te ı̂nvăţa de mititel boieroaica şi ce ţi-a amintit şi cu limbă de moarte. – Ce, ce anume, domniţă? iscodi cavalerul cu privirea ı̂nflăcărată. Să nu le dau răgaz maurilor, nici să nu iert câinii mahomedani? Sunt un bun creştin. Vai de tine şi de mine, dacă eşti din aşa rasă stricată! – Nu e asta, bunule cavaler – ı̂l ı̂ntrerupse tânăra râzând. – Ce vreau să uiţi e semnul crucii: vreau să-mi promiţi că n-ai să te mai ı̂nchini niciodată. – Asta e altceva – răspunse D. Diogo, care de desfătare şi ı̂ncântare uitase de drumul cel drept. Şi ı̂ncepu să cârtească. Şi, cârtind, ı̂şi spunea: „La ce sunt bune ı̂nchinăciunile? Mai omor două sute de mauri şi dănuiesc o moşie iacobinilor. Un cadou la apostol şi două sute de capete ale câinilor mahomedani plătesc bine un păcat greu.” Şi, ridicându-şi ochii către tânără, care ı̂i zâmbea duios, exclamă: Aşa să fie: rămâne hotărât. Poftim, şase sute de diavoli. Şi, luând-o ı̂n braţe pe frumoasa tânără, urcă pe catârca pe care venise. Abia noaptea, la castelul său, când putu să admire pe ı̂ndelete trupul gol al gingaşei tinere, băgă de seamă că avea picioarele despicate precum copitele unei capre.

3 Cu siguranţă, cineva are să spună: „Sigur era un diavol care intrase ı̂n casa lui D. Diogo Lopes. Fără ı̂ndoială!” Iată că nu era aşa. Ani de-a rândul, doamna şi cavalerul au trăit ı̂n bună pace. Mărturie vie stăteau cei doi copii: Inigo Guerra şi Dona Sol, amândoi lumina ochilor tatălui lor.

www.lusosofia.net


10

Alexandre Herculano

Într-o după-amiază, D. Diogo se ı̂ntoarse de la vânătoare şi aduse cu dânsul un mistreţ mare, foarte mare. Masa era pusă. Porunci să fie adus la locul unde mânca, ca să se desfete cu prada pe care o prinsese. Fiul său se aşeză lângă el; Dona Sol, lângă mamă şi ı̂ncepură să cineze voioşi. – Straşnică vânătoare, D. Diogo, spunea nevasta lui. Vânătoare bună şi curată. – Ptiu! răspunse baronul. De mai bine de cinci ani n-am mai prins urs sau mistreţ aşa mare! Apoi, umplându-şi cu vin cupa de argint frumos ı̂mpodobită, ciocni ı̂n cinstea tuturor nobililor munteni vânători. Şi mâncară, şi băură, iar cina dură până noaptea târziu.

4 Trebuie să ştiţi că domnul nostru de Vizcaya avea un copoi pe care ı̂l iubea nespus, aprig când ı̂nşfăca fiarele pădurii, blând cu stăpânul său şi până şi cu slujitorii. Nobila soţie a lui D. Diogo avea o căţeluşă podengo3 neagră ca smoala, vioaie şi sprintenă din cale-afară şi iubită de stăpână. Copoiul şedea grav pe podea, ı̂n faţa lui D. Diogo Lopes, cu urechile-i mari atârnând şi cu ochii ı̂ntredeschişi, de parcă moţăia. Căţeluşa neagră nu stătea locului o clipă, ţopăind ca un drăcuşor: blana netedă şi moale strălucea cu luciri roşiatice. Baronul, după ce ı̂nchinase urbi et orbi ı̂n cinstea muntenilor, isprăvise de ı̂nchinat un pomelnic nesfârşit şi, pentru fiecare nume, băuse câte un pahar. Era cum ı̂i stătea bine unui boier ales, care nu are altceva de făcut pe lume decât să doarmă, să bea, să mănânce şi să vâneze. Copoiul picotea, ca un diacon bătrân la liturghie, iar căţeluşa zburda. Domnul de Vizcaya apucă atunci un os doldora de carne şi măduvă şi, aruncându-i-l copoiului, ı̂i strigă: 3

Câinele podengo este o rasă naţională a Portugaliei, folosit ı̂ndeobşte la vânătoarea de iepuri

www.clepul.eu


Alexandre Herculano

11

– Silvano, ia de-aici, că şi tu eşti vânător; s-o ia dracu’ de căţea, că nu ştie decât să ţopăie şi să se scălămbăie. Dulăul deschise ochii, mârâi, puse laba pe os şi, deschizând gura, ı̂şi arătă colţii ascuţiţi. Parcă era un rânjet obraznic. Dar de ı̂ndată slobozi un schelălăit şi căzu, zguduindu-se pe jumătate mort: căţeluşa, dintr-un salt, ı̂i sărise la gât, iar copoiul agoniza. – În numele lui D. From, străbunicul meu! exclamă D. Diogo, sărind ı̂n picioare, tremurând din cauza furiei şi a vinului. Nenorocita de căţea mi-a omorât cel mai bun copoi din haită, dar jur că am s-o jupoi de vie! Şi, ı̂ntorcând cu piciorul câinele muribund, privi rănile adânci ale nobilului animal, care răsufla greu. – N-am mai pomenit aşa ceva nicicând! Maică Precistă! Asta e lucrătura diavolului! Şi, spunând acestea, prinse a se ı̂nchina nestăpânit. – Vai! ţipă nevasta lui, de parcă ar fi ars-o cu fierul ı̂ncins. Baronul se uită la ea: o văzu cu ochii aprinşi, cu obrazul negru, cu gura strâmbă şi cu părul vâlvoi. Şi se ı̂nălţa, se ı̂nălţa tot mereu ı̂n văzduh, ţinând-o cu mâna stângă pe biata Dona Sol, ı̂n timp ce mâna dreaptă o ı̂ntindea peste masă spre fiul său, D. Inigo de Vizcaya. Iar mâna aceea creştea, lungindu-se către băiat care, de groază, nu ı̂ndrăznea nici să se mişte, nici să vorbească. Mâna femeii era neagră şi lucitoare, ca blana căţeluşei, iar unghiile i se lungiseră o jumătate de palmă, i se ı̂ncovoiaseră şi se transformaseră ı̂n gheare. – Iisuse, Doamne Sfinte! urlă D. Diogo, căruia spaima ı̂i risipise aburii vinului. Şi, ferindu-şi cu mâna stângă fiul, făcu ı̂n aer cu dreapta semnul crucii, de mai multe ori. Atunci, nevasta lui se tângui prelung şi ı̂şi luă mâna de pe Inigo Guerra, pe care izbutise să ı̂l apuce şi, ı̂nălţându-se tot mai mult ı̂n văzduh, ieşi pe o fereastră mare, luând-o cu sine pe fetiţa care plângea necontenit. Din ziua aceea, nimeni nu mai ştiu nimic nici de mamă, nici de fiică. Căţeluşa neagră pieri din senin, fără ca nimeni s-o mai vadă vreodată. D. Diogo Lopes trăi mult timp trist şi necăjit, fără măcar să mai urce ı̂n şa. Însă ı̂ntr-o zi, când tristeţea i se mai risipi, ı̂şi aminti de promisiuwww.lusosofia.net


12

Alexandre Herculano

nea făcută şi, ı̂n loc să iasă la vânătoare de mistreţi, de urşi şi de alte lighioane, ieşi la vânat mauri. Porunci, aşadar, să i se ı̂nalţe stindardul, să i se lustruiască cazanul ruginit şi să i se probeze armura. Îi lăsă lui Inigo Guerra, care era deja flăcău şi cavaler, cârmuirea castelelor sale şi plecă cu o oaste magnifică de soldaţi să se alăture armatei regelui Ramiro, care năvălea peste maurii din Spania. Mult timp nu sosiră, ı̂n Vizcaya, nici soli, nici veşti despre el.

CÂNTUL AL DOILEA 1 Într-o zi, pe ı̂nserat, D. Inigo era la masă, dar nu putea să mănânce, căci tare ı̂l ı̂nţepa la inimă. Un paj apropiat şi loial care stătea ı̂n faţa lui, aşteptând vreo poruncă, ı̂i spuse atunci lui D. Inigo: – Stăpâne, de ce nu mâncaţi? – Cum să mănânc, Brearte, dacă tatăl meu, D. Diogo, este ı̂n puterea maurilor, după cum spun scrisorile care vin dinspre el? – Dar liberarea lui nu trebuie să vă supere: aveţi o oaste de zece mii de infanterişti şi o mie de cavaleri ı̂n Vizcaya; o să cotropim pământurile maurilor şi ei vor deveni prizonieri când tatăl vostru va fi salvat. – Câinele de rege din Leon a făcut pace cu câinii din Toledo şi ei sunt cei care ı̂l ţin ostatic pe tatăl meu. Mandatarii regelui trădător şi perfid nu or să lase oastea din Vizcaya să treacă. – Vreţi un sfat, domnul meu, căci nu vă costă nimic să-l ascultaţi? – Spune, Brearte. – De ce nu vă duceţi ı̂n munţi să vă căutaţi mama? După cum povestesc bătrânii, este mare zână. – Ce tot spui, Brearte? Ştii cine este mama şi ce fel de zână este? – Am auzit poveşti nemaipomenite despre ce s-a ı̂ntâmplat ı̂ntr-o noapte ı̂n acest castel; eraţi mititel, iar eu nu eram deloc. De ce s-a ı̂ntâmplat ce s-a ı̂ntâmplat, numai Dumnezeu ştie. – Am să-ţi spun eu acum. Dă-te mai aproape, Brearte. www.clepul.eu


Alexandre Herculano

13

Pajul se uită ı̂mprejur, aproape fără să vrea, şi se dădu mai lângă stăpânul său: pe lângă supunere, ı̂i dădea ghes să se apropie şi un simţământ de spaimă. – Vezi tu, Brearte, fereastra aceea acoperită? Pe acolo a fugit mama. Cum şi de ce, pun rămăşag că ţi-au spus. – Da, domnule! A luat-o cu ea pe sora domniei voastre. . . – Răspunde numai la ce te ı̂ntreb! Asta ştiu. Acum, taci din gură! Pajul lăsă ochii ı̂n podea de ruşine, căci era umil şi bine-crescut.

2 Iar cavalerul ı̂şi ı̂ncepu povestea: – Din acea zi blestemată, tata a ı̂nceput să se frământe: se frământa şi se necăjea, ı̂ntrebând pe toţi muntenii bătrâni dacă nu cumva ı̂şi aminteau să fi văzut, la vremea lor, vreun strigoi sau vreo vrăjitoare prin pădure. Şi aşa s-au iscat nenumărate poveşti cu vrăjitoare şi suflete chinuite. „De mulţi ani nu se spovedise tata, iar de alţi câţiva era văduv fără să fi rămas văduv. Într-o duminică dimineaţă, o zi splendidă, de parcă era duminica Paştelui, D. Diogo s-a trezit posac şi trist, ca de obicei. Clopotele mănăstirii, jos ı̂n vale, băteau aşa frumos, că era o bucurie să le asculţi. A ı̂nceput să le asculte şi i s-a făcut aşa un dor, că i-a venit să plângă. – Mă duc să vorbesc cu abatele, şi-a spus. Vreau să mă spovedesc. Poate că tristeţea asta e ispita Diavolului. Abatele era un bătrânel sfânt, sfânt ca nimeni altul. Tata s-a spovedit la el. După ce s-a căit, i-a spus de-a fir a păr povestea logodnei sale. – Vai, fiule, s-a tânguit călugărul, te-ai ı̂nsoţit cu un suflet necurat! – Suflet necurat, nu ştiu, o ı̂ntoarse D. Diogo, dar era lucrătura dracului. – Era suflet necurat: ţi-o spun eu, fiule, răspunse abatele. Cunosc povestea femeii din munţi. Stă scrisă de mai bine de un veac pe ultima pagină a unei hagiografii gotice din mănăstirea noastră. Nişte ı̂nţepături la inimă nu sunt ceva de speriat. Însă cei afurisiţi sunt chinuiţi de mai mult decât nişte ı̂nţepături la inimă şi frământări. – Sunt afurisit atunci? www.lusosofia.net


14

Alexandre Herculano

– Din cap până ı̂n picioare, pe dinăuntru şi pe dinafară; şi nu mai e nimic de făcut. Iar tata, pentru prima dată ı̂n viaţa lui, a plâns ı̂n hohote. Bunul abate l-a ı̂nsufleţit, ca pe un copil; l-a consolat, ca pe un nefericit. Apoi, a ı̂nceput să spună povestea zânei din munţi, care e mama. . . Doamne fereşte! Şi, drept canon, l-a trimis să se războiască cu câinii mauri atâţia ani câţi a trăit ı̂n păcat, omorând atâţia dintre ei câte zile se scurseseră ı̂n anii aceia. Nu se puneau la socoteală zilele de vineri, ziua când a fost răstignit Hristos, când ar fi fost păcat să facă prăpăd ı̂n aşa zi chiar şi printre musulmani. Iată povestea frumoasei zâne din munţi, cuvânt cu cuvânt, aşa cum era pe foaia albă a hagiografiei; spunea aşa, după cum ı̂şi amintea abatele:

3 Pe timpul regilor goţi, ce vremuri bune erau acelea!, trăia ı̂n Vizcaya un conte, care avea un castel pe un munte stâncos, ı̂mprejmuit de pante şi de povârnişuri ı̂mpădurite. În pădurile acelea se găsea vânat de tot felul, iar lui Argimiro cel Negru (aşa se numea boierul) ı̂i plăceau, ca tuturor nobililor din Spania, trei lucruri straşnice: războiul, vinul şi femeile; ı̂nsă, mai mult decât toate acestea, ı̂i plăcea să vâneze ı̂n munţi. Avea femeie mândră, pe frumoasa contesă; nu era pivniţă cu vin mai bun decât al lui, iar vânatul nu lipsea din pădure. Tatăl lui, care fusese şi el vânător şi muntean, ı̂l chemase pe patul de moarte şi ı̂i spusese: – Vreau să-mi juri ceva care n-o să te coste nimic. Argimiro jură că va face ı̂ntocmai cum va porunci tatăl său. – Că nu ai să omori niciodată un animal culcat sau cu pui, fie el urs, mistreţ sau căprioară. Dacă ai să faci aşa, Argimiro, nici ı̂n păduri, nici ı̂n poienile tale nu are să lipsească ceea ce ai nevoie ca să ı̂nfăptuieşti ı̂ndeletnicirea cea mai nobilă a unui boier. Pe deasupra, dacă ai şti tu ce mi s-a ı̂ntâmplat ı̂ntr-o zi. . . ascultă-mă, căci e de groază. . .

www.clepul.eu


Alexandre Herculano

15

Bătrânul nu mai apucă să termine, căci moartea ı̂şi ı̂nfipse ghearele ı̂n gâtlejul lui chiar atunci. Bolborosi câteva cuvinte de nedesluşit, dădu ochii peste cap şi ı̂şi dădu obştescul sfârşit. Odihnească-se ı̂n pace! Trecură ani de-atunci: ı̂ntr-o zi, sosi la castelul tânărului conte un sol de la regele Vamba4 . Regele ı̂l chema la Toledo ca să-l ı̂nsoţească cu oastea sa ı̂mpotriva rebelului Paulo. Erau chemaţi şi ceilalţi nobili din ı̂mprejurimi, asemenea lui. Însă, ı̂nainte de a pleca, se strânseră cu toţii la castelul lui Argimiro şi puseră la cale o mare vânătoare, cu mai bine de o sută de copoi, zăvozi şi ogari, cinzeci de vânători şi nenumăraţi slujitori care să mâne vânatul. Era o vânătoare nemaipomenită. Ieşiră pe la patru ale dimineţii: alergară munţi şi văi, păduri ı̂ntregi. Cu toate astea, la miezul zilei ı̂ncă nu prinseseră nimic, nici mistreţ, nici urs, nici căprioară. Suduiau cavalerii, blestemau şi ı̂şi smulgeau părul din cap. Argimiro, deprins cu hăţişurile cele mai dese, simţi o ispită diavolească să se ducă ı̂ntr-acolo. „Oaspeţii mei, gândea el, n-au să plece fără să ia măcar o ı̂mbucătură de vânat la un pahar de vin. Jur pe sufletul tatei.” Şi, urmat de câţiva călăreţi, cu haitele lor de câini, se ı̂ndepărtă de ceilalţi şi prinse a alerga. Şi alergă, şi alergă, până ce ajunse ı̂ntr-o vale. Valea era ı̂ntunecată şi tristă, despicată la mijloc de un pârâu rece şi adumbrit. Malurile pârâului erau stâncoase şi pline de povârnişuri. Argimiro ajunse la prima cotitură a râului; se opri să se uite ı̂mprejur şi găsi ce căuta. Într-un povârniş stâncos era o peşteră, care cobora până la marginea strâmtă pe unde umbla cavalerul. Argimiro intră ı̂n peşteră şi, la un semn, intrară după el călăreţi, slujitori care mână prada, ogari, copoi şi zăvozi, făcând mare tărăboi. Era vizuina unei măgăriţe sălbatice: fiara gemu şi, lăsându-şi puii de-o parte, se culcă la pământ şi ı̂şi plecă capul, de parcă ar fi implorat. – Pe ea! strigă Argimiro, dar strigă ı̂ntorcându-şi faţa. Ceata sări pe bietul animal, care slobozi ı̂ncă un geamăt şi căzu la pământ ı̂nsângerată. Atunci auzi o voce care ı̂i spunea: 4

Rege vizigot din Peninsula Iberică

www.lusosofia.net


16

Alexandre Herculano

– Puişorii măgăriţei au rămas orfani: te-ai dezonorat din cauza ei. – Cine cuteză aici să vorbească astfel? strigă boierul furios, privind către călăreţi. Păstrau tăcerea, dar se albiseră cu toţii la faţă. Argimiro cugetă câteva clipe; apoi, ieşind din peşteră, murmură: Fir-ar al dracului! Şi, cu veselie şi cu cântec, duseră la castel prada ce o vânaseră5 . Şi, chemând pe braţ şoimul său, porunci călăreţilor să spună nobililor să se ı̂ntoarcă peste două ore, căci vor găsi la castel bucatele gătite. Apoi, urmat de şoimari, se ı̂ndreptă spre grădină, slobozind şoimii de vânătoare pentru a-şi prinde prada, care se găsea din belşug prin acele locuri.

4 Bătea toaca ı̂n clopotniţă pentru castelul contelui Argimiro: bătea pentru frumoasa contesă, căci nobilul său soţ o omorâse. Cortegiul ı̂ndoliat o ducea să o ı̂nmormânteze ı̂n mănăstirea din apropiere: călugării mergeau ı̂ndărătul cortegiului, jelind; după călugări, venea boierul ı̂nveşmântat ı̂n straie groase, ı̂ncins cu o cingătoare şi târânduşi prin mărăcini şi pietre picioarele desculţe. De ce ı̂şi omorâse nevasta şi de ce era desculţ? Iată ce spune despre aceasta legenda scrisă pe foaia albă a hagiografiei.

5 Războaiele regelui Vamba durară doi ani – nişte războaie legendare. Iar boierul merse ı̂nsoţit de oşteni, cum se numeau pe vremea aceea slujitorii şi soldaţii. Făcu fapte mari şi viteze, ı̂nsă se ı̂ntoarse acoperit de cicatrici, lăsându-şi ı̂n urmă oastea nimicită. Şi, mergând de la Toledo la Vizcaya, nu ı̂l ı̂nsoţea decât un bătrân scutier. Bătrân, cu părul alb şi plin de riduri era şi el, dar nu de bătrâneţe, ci de necazuri şi de frământări. 5

N.a.: În timpurile moderne, nu ar fi delicat să se consume la masă carne de măgar sălbatic, ı̂nsă folosirea cărnii asiniene ı̂n Epoca Medievală era normală.

www.clepul.eu


Alexandre Herculano

17

Mergea trist şi nemilos, căci de la castelul său ı̂i veniseră veşti triste şi năprasnice. Şi, călărind noapte şi zi prin munţi şi văi, prin păduri şi prin codri, se gândea cum să descopere dacă asemenea veşti păcătoase erau adevărate sau mincinoase.

6 Pe pământurile contelui Argimiro, la un an după plecarea sa, toate arătau durerea şi dorul contesei: odăile erau drapate ı̂n negru, toate veşmintele-i erau cernite, grădinile erau neplivite, ferestrele şi storurile nu mai fuseseră deschise, nu se mai auzeau glasurile slujitorilor, nici muzică de scripcă sau de harpă. Al doilea an ı̂ncheiat, ı̂nsă, toate se schimbaseră: ţesături colorate, ţesute cu fir de argint, veşmintele frumoasei contese erau albe şi roşii, pe ferestre se revărsa muzica seratelor, iar domeniul lui Argimiro fusese ı̂mpodobit pe dinafară şi pe dinăuntru. Un vechil bătrân de-al boierului ı̂i dăduse de veste despre aceste schimbări. Îl dureau atâta desfătare şi veselie, ı̂i durea onoarea stăpânului său, din ce vedea chiar el şi după cum se clevetea. Iată cum se ı̂ntâmplă:

7 Departe de pământurile ilustrului boier Argimiro cel Negru, către Galicia, trăia un gardingo6 , un tânăr gentilom, pe nume Astrigildo cel Alb. Număra douăzeci şi cinci de primăveri, visa noaptea fete frumoase, vise de dragoste şi de desfătări dar, când se iveau zorile, toate dispăreau, căci, ieşind la câmp, nu vedea decât păstoriţe arse de soare şi de zăpezi şi slujnicele grosolane de pe domeniul său. Era sătul de dânsele. Dusese cu vorba mai bine de cinci, cumpărase cu aur mai bine de zece şi siluise brutal alte zece, ca un domn şi boier ce se afla. 6

Nobil vizigot care ı̂ndeplinea anumite funcţii ı̂n cadrul monarhiei

www.lusosofia.net


18

Alexandre Herculano

La douăzeci şi cinci de ani, trebuie că i se scriseseră ı̂n cartea dreptăţii sfinte mai bine de douăzeci şi cinci de mari păcate. Într-o noapte, Astrigildo visă că gonea prin munţi şi văi iute ca vântul, pe un măgar sălbatic şi că, după ce gonise vreme ı̂ndelungată, ajungea noaptea la un castel unde cerea adăpost, că ı̂l găzduia o tânără frumoasă şi că se ı̂ndrăgosteau pe dată unul de altul. Se trezi zvâcnind şi, cât fu ziua de lungă, nu se gândi decât la frumoasa fată pe care o văzuse ı̂n vis. Trei nopţi la rând avu acelaşi vis: trei zile se frământă junele. Sprijinit de foişorul din ı̂naltul castelului, ı̂n după-amiaza celei de-a treia zile, privea trist către munţii din nord, care se ı̂ntrezăreau la orizont, precum nori bruni. Soarele ı̂ncepuse să apună, dar el era ı̂ncă cufundat ı̂n frământarea-i melancolică. Întâmplător, privi atunci ı̂n jos: un măgar sălbatic stătea tolănit pe jos, de parcă era ı̂mblânzit: era aidoma cu cel pe care ı̂l visase. Visele avute trei nopţi la rând nu mint: Astrigildo coborı̂ atunci degrabă. Fără să se mişte, măgarul se lăsă ı̂nşeuat şi, cu Dumnezeu ı̂nainte, junele ı̂ncălecă. Se ı̂ndeplineau toate ı̂ntocmai: măgarul nu fugea, zbura. Însă ı̂ncepu să se ı̂nnopteze; ı̂ntunericul crescu şi izbucni un vânt năprasnic, ploaie cu tunete şi fulgere. Junele nu mai vedea steaua polară, iar măgarul gonea la ı̂ntâmplare şi necheza cumplit. Se opri, ı̂n sfârşit, la ore târzii din noapte. Fără să ştie cum, Astrigildo se găsi pe domeniul unui castel. Sună la uşă şi-i păru un sunet prelung şi tremurător, căci şi el tremura de frică şi de frig. Nici nu terminase de sunat, căci podul suspendat ı̂ncepuse să se coboare; ieşiră mulţi scutieri să ı̂l primească cu torţe, iar lumina se aprinse ı̂n odăile castelului. Tot astfel visa de trei nopţi şi contesa!

8 Clepsidra arăta miezul nopţii, iar banchetul ı̂ncă nu se sfârşise pe domeniul contelui de Vizcaya, căci nobila contesă şi gentilomul Astrigildo priveau dansurile şi jocurile slujitorilor şi ale sclavilor care, spre www.clepul.eu


Alexandre Herculano

19

desfătarea lor, dănţuiau ı̂n sala de arme. Însă, mai jos pe domeniu, un bărbat stătea pironit cu un pumnal ı̂n mână, cu privirea turbată şi cu părul zburlit, pârând să asculte şi el muzica. Un altul stătea ı̂n faţa lui şi ı̂i spunea: – Domnule, ı̂ncă nu e momentul pentru pedepsirea acestui mare păcat. Când se vor retrage ı̂n apartamentele lor, lumina aceea pe care o vedeţi acolo are să se stingă. Să urcaţi atunci şi o să găsiţi nestingherit drumul secret către odaie, căci este aceeaşi de când v-aţi cununat. Iar cel care vorbea plecă; curând, lumina se stinse, iar omul cu părul vâlvoi şi cu privirea mânioasă prinse a urca pe o scară anevoioasă şi ı̂ntunecoasă.

9 Dimineaţa devreme, pe când contele Argimiro, de la balconul odăii sale, poruncea să fie dus la o mănăstire de maici trupul contesei, mănăstire pe care el ı̂nsuşi o ı̂nălţase, ca să fie ı̂nmormântat acolo, ı̂mpreună cu cei din stirpea sa, iar ostaşilor le striga să apuce trupul neı̂nsufleţit al lui Astrigildo şi să ı̂l azvârle ı̂ntr-o râpă, văzu un măgar sălbatic culcat ı̂ntrun colţ al curţii. – Aşa măgar sălbatic blând n-am mai văzut până acum, ı̂i spuse el vechilului, care se găsea lângă dânsul. Cum a ajuns aici cârlanul? Vechilul dădu să răspundă, dar se auzi o voce: părea că vorbeşte ı̂nsuşi văzduhul. – Pe el a venit călare Astrigildo: tot el va fi cel care ı̂l va duce deaici. Din cauza ta au rămas orfani puii măgăriţei, dar din cauza aceluiaşi dobitoc ai rămas, o, conte, dezonorat. Ai fost crud cu bietele făpturi: Dumnezeu le-a răzbunat. – Milă! strigă Argimiro, căci atunci ı̂şi aminti de vânătoarea blestemată. Chiar atunci, oamenii contelui ieşeau din castel cu trupul ı̂nsângerat al junelui: măgarul, de cum ı̂l văzu, ţâşni ca un leu ı̂n mijlocul oamenilor, care prinseră a fugi şi, apucând cu dinţii pe mort, ı̂l târı̂ ı̂n afara domeniului şi, de parcă avea ı̂n sine o legiune de diavoli, năvăli cu el ı̂n jos, ı̂n râpă.

www.lusosofia.net


20

Alexandre Herculano

De aceea mergea contele ı̂ncins cu o sfoară şi desculţ, ı̂n urma călugărilor şi a cortegiului. Voia să facă penitenţă la mănăstire pentru că ı̂şi călcase jurământul către tatăl său. Sufletele contesei şi al junelui se duseseră direct ı̂n iad, căci părăsiseră viaţa ı̂n adulter, care este un păcat mortal. Încă de atunci, cele două suflete nefericite au apărut multora pe drumurile din Vizcaya: ea ı̂nveşmântată ı̂n roşu şi alb, aşezată pe stânci, cântând cântece frumoase; el păscând mereu ı̂n apropiere, sub ı̂nfăţişarea unui măgar sălbatic. Aceasta a fost povestea pe care bătrânul abate i-a spus-o tatălui meu, iar el mi-a spus-o mie, ı̂nainte să meargă să-şi săvârşească osânda ı̂n acel război cu maurii, care i-a fost fatal. Astfel ı̂ncheie Inigo Guerra. Brearte, pajul Brearte, simţea cum i se ridică părul pe ceafă. Mult timp rămase nemişcat ı̂n faţa stăpânului său: ambii rămaseră ı̂n tăcere. Tânărul boier nu putea să ı̂nghită un dumicat. Scoase iarăşi din traistă scrisoarea lui D. Diogo ca să o citească. Necazurile şi tânguirile pe care boierul le povestea acolo erau atâta de aprige, că D. Inigo ı̂şi simţi obrajii udaţi de lacrimi. Atunci, se sculă de la masă ca să se ducă să se culce. Nici boierul, nici pajul nu puseră geană pe geană ı̂ntreaga noapte: unul de teamă, celălalt de mâhnire. Iar ı̂n urechile lui Inigo Guerra răsunau neı̂ncetat cuvintele lui Brearte: „De ce nu mergeţi ı̂n munţi să vă căutaţi mama?” Numai supraomeneşte era posibil să smulgă din ghearele maurilor pe domnul de Vizcaya. Se lumină, ı̂n sfârşit, de ziuă.

CÂNTUL AL TREILEA 1 Sol după sol, scrisoare după scrisoare ı̂i soseau lui Inigo Guerra de la Toledo. Regele din Leon salva ı̂n fiecare zi cavaleri de-ai săi la schimb cu cavaleri mauri; dar nu avea vreun calif captiv pe care să-l poată schimba pe nobilul domn de Vizcaya. www.clepul.eu


Alexandre Herculano

21

Şi mulţi dintre cei scăpaţi erau munteni; iar aceştia, aducând vorbă, povesteau şi mai multe cazne ale bătrânului D. Diogo Lopes decât, dacă se mai putea, spuneau scrisorile. – Unde ı̂ncep vânturile de nord, ı̂n Toledo, spuneau ei, are arăpimea o tabără mare, bine păzită. Fac acolo petreceri mari, ı̂ntreceri şi coride ı̂n zilele câinilor lor sfinţi, acolo se sfătuiesc ulemalele şi tot acolo ţin prizonierii. Era plin de cuşti de lighioane care mai de care: tigrii şi leii nu le ı̂ntrec, era o sminteală numai să-ţi ı̂nchipui! Într-una din aceste ı̂nchisori, aproape gol, cu lanţuri la mâini şi la picioare, se afla ilustrul nobil, care comandase oştiri mari şi viteze. Arăpimea avea obiceiul de a se purta astfel cu prizonierii nobili. Erau atâta de nemernici cu D. Diogo Lopes, fiindcă trecuseră trei ani şi nu era niciun semn că va fi răscumpărat. Iară cei care erau eliberaţi şi povesteau astfel de lucruri, mâncau şi primeau adăpost la castel, iar ziua următoare plecau ı̂n pacea Domnului. Însă cine rămânea fără pic de pace era D. Inigo: – De ce nu te duci tu ı̂n munţi? ı̂i şoptea o voce la ureche. – De ce nu vă duceţi să vă căutaţi mama? ı̂i repeta pajul Brearte. Ce putea să facă? O noapte ı̂ntreagă nu se gândi decât la asta. Disde-dimineaţă, cu Dumnezeu ı̂nainte, se hotărı̂ să ı̂şi ı̂ncerce norocul. Îşi făcu douăzeci de cruci, ca să nu trebuiască să se ı̂nchine acolo. Spuse Tatăl nostru, Crezul şi se rugă Sfintei Fecioare, căci nu ştia dacă peste puţin timp şi le va mai aminti. Şi, urmat de unul dintre dulăii săi preferaţi, pe jos şi cu o suliţă, o luă prin pădure, pe o potecă care ducea sus, pe culmile triste şi golaşe unde se povestea că ı̂i apăruse frumoasa zână tatălui său.

2 Cântau privighetorile lângă iazuri, murmurau apele pâraielor, foşneau uşurel frunzele ı̂n briza dimineţii: era o zi frumoasă. Iar Inigo Guerra străbătea, ı̂ncet-ı̂ncet, drumurile drepte, suind din când ı̂n când câte o pantă, şi simţea cum ı̂i bătea inima să-i sară din piept. www.lusosofia.net


22

Alexandre Herculano

Unde găsea câte un luminiş ı̂n mijlocul pădurii sau unde stâncile erau mai line, D. Inigo se oprea puţin, ı̂şi trăgea sufletul şi asculta cu luareaminte. Multe nu puteau fi zărite ı̂n pădure, deşi soarele era ı̂n ı̂naltul cerului, iar ziua senină; cântecul privighetoarei urma zumzetul cicadelor. Găsi un izvor care se vărsa de pe o stâncă neagră şi, din loc ı̂n loc, se formaseră ochiuri de apă, unde soarele părea să danseze pe unduirea valurilor pe care le stârnea cascada. D. Inigo se aşeză la umbra stâncii, ı̂şi astâmpără setea şi prinse a-şi spăla obrazul de sudoare şi de colb, căci tare mult se mai adunase. Dulăul, după ce bău, se culcă lângă el şi, cu limba scoasă, răsuflă istovit. Deodată, câinele se sculă ı̂n picioare şi se zburli tot, slobozind un lătrat aprig. D. Inigo ı̂şi ridică ochii: un asin sălbatic păştea la marginea poienii, lângă un stejar frunzos. – Tárik! strigă tânărul. Tárik! Dar Tárik mergea ı̂nainte şi nu ı̂i dădea ascultare. – Ah, lasă-l să fugă, fiule! Nu o să-i vină dulăul tău de hac măgarului. Astfel grăia o voce care ı̂ncepuse să se audă de pe culmea stâncilor. Privi ı̂ntr-acolo: o femeie frumoasă stătea pe stâncă şi, cu chipul şi surâsul tandru, se apleca spre el. – Mamă! Mamă! strigă Inigo Guerra, sculându-se şi spunându-şi: „Vade retro! Doamne, apără-mă şi păzeşte-mă!” Şi, cum avea părul ud, ı̂l simţi ridicându-i-se pe ceafă. – Fiule, pe limbă - vorbe dulci, ı̂n inimă - vorbe stricate. Dar ce mai contează, dacă eşti copilul meu? Poţi să spui ce vrei despre mine, se va face ı̂ntocmai cum voieşti. Tânărul cavaler nici nu mai putea vorbi de teamă. În timpul acesta, Tárik scheuna sub copitele măgarului. – Tatăl meu, D. Diogo Lopes, este capturat de mauri de ani de zile, zise, ı̂ntr-un sfârşit, şovăind. Aş vrea să mă ı̂nvăţaţi, doamnă, cum să ı̂l salvez. – Eu ı̂i cunosc necazul la fel de bine ca tine. De aş fi putut, i-aş fi sărit ı̂n ajutor, fără să vii să mi-o ceri, ı̂nsă bătrânul tiran din Cer vrea ca

www.clepul.eu


Alexandre Herculano

23

el să facă penitenţă atâţia ani câţi a trăit cu. . . cu cea pe care nătăraii o numesc zâna cu copită de capră. – Nu-l huli pe Dumnezeu, mamă, căci e mare păcat, o ı̂ntrerupse tânărul, tot mai ı̂nspăimântat. – Păcat?! Pentru mine nu există nici păcat, nici curăţie, răspunse zâna, râzând ı̂n hohote. Era un râs precum cel al adormiţilor, trist şi ı̂nfricoşător. Dacă Diavolul râde, trebuie că râde astfel. Cavalerul nu mai putu zice nimic. – Inigo! urmă ea, lipseşte un an să se ı̂ndeplinească ı̂ntemniţarea nobilului domn de Vizcaya. Un an trece repede: eu ţi-l fac să treacă mai degrabă. Vezi măgarul acela viteaz? Când ı̂l vei găsi lângă tine, ı̂ntr-o noapte, blând ca un mieluşel, suie pe el fără frică, căci te va duce la Toledo, unde ı̂ţi vei elibera părintele. Şi, strigând, adaugă: Eşti gata pentru asta, Pardalo? Măgarul ı̂şi ciuli urechile şi, ı̂n semn de ı̂ncuviinţare, prinse a necheza. Apoi, zâna ı̂ncepu să cânte un cântec vrăjitoresc, ţinând hangul cu un psalteriu, care slobozea vuiete stranii: Coada de la mătură Ştreang ca o eşarpă A şarpelui căutătură Jivină bearcă şi stearpă Vărguţă pentru vrajă Mreaja dârmonului Vrăjitoarea dracului Cu moartea drept strajă Ţapul, domn al desfătării Broaşte-ngrozitoare Sângele infantelui Supt ı̂n somn de vrăjitoare Cranii decolorate Pocale pentru sânge

www.lusosofia.net


24

Alexandre Herculano

Frate ucis de frate Chin ce inima strânge Numele misterului Cuvinte destrămate Vin’ odată, blestemate S-asculţi cântul psalteriului! Dănţuieşte ca pantera Un dans care-nnebuneşte Într-o clipă-l ameţeşte Pe fiu-mi, Inigo Guerra7 . Să doarmă un an ı̂ntreg, De parc-ar fi doar o oră, La izvor, lângă talveg, Cu pădurea martoră. Pe când zâna descânta astfel, tânărul simţea o amorţeală ı̂n mâini şi ı̂n picioare care creştea tot mai mult şi care ı̂l sili să se aşeze. Şi numaidecât se auzi un zgomot ı̂nfundat, de parcă tunete şi vânturi se apropiau; apoi, cerul ı̂ncepu să se ı̂nnoreze; deveni tot mai ı̂ntunecat, până ce nu ı̂l mai lumina decât o geană de lumină a asfinţitului. Iar apa fierbea, pietrele crăpau, copacii trosneau, iar văzduhul şuiera. Şi din bulbucii apei de izvor, din crăpătura pietrelor, din crengile copacilor şi din măreţia văzduhului se vedea prăvălindu-se, suind, năpustinduse, ţâşnind. . . ce? Lucru ı̂nspăimântător. Mii şi mii de braţe fără trupuri, negre precum smoala, cu aripi la coate şi ı̂n fiecare mână câte o făclie. Aidoma paielor ridicate ı̂n văzduh de un ciclon, făcliile toate se ı̂ncrucişau, se răsuceau, se ı̂mpreunau, se desfăceau, mereu ı̂n cercuri, mereu ı̂ntr-un anumit ritm, ca dansul unui compas. Lui D. Inigo ı̂i fierbea capul: luminile i se păreau albastre, verzi şi roşiatice, ı̂nsă ı̂n mâini şi ı̂n picioare avea o moliciune aşa de dulce, că nu găsi de cuviinţă să-şi facă semnul crucii şi să pună pe fugă puzderia de draci. 7

Pronunţia numelui ı̂n portugheză este /g’era/

www.clepul.eu


Alexandre Herculano

25

Din aproape ı̂n aproape, simţi cum ı̂l ia somnul şi, ı̂n curând, sforăia. Între timp, la castel văzură că lipsea. Îl aşteptară până târziu, ı̂n noapte, ı̂l aşteptară o săptămână, o lună, un an şi nu ı̂l văzură venind. Bietul Brearte alerga mult prin munţi, ı̂nsă locul unde zăcea cavalerul era de negăsit.

3 Inigo se sculă ı̂n puterea nopţii: dormise câteva ore; cel puţin, aşa credea. Se uită la cer, văzu stelele, pipăi ı̂mprejur, simţi ţărâna, ascultă: auzi foşnetul frunzelor. Încet-ı̂ncet, ı̂şi aminti ce se ı̂ntâmplase cu nefericită mama sa; căci, la ı̂nceput, nu-şi amintea nimic. I se păru atunci că aude răsuflare ı̂n apropiere; privi atent: era măgarul Pardalo. „Acum sunt pe jumătate vrăjit, gândi el, să ducem aventura până la capăt, să vedem dacă-mi pot salva tatăl.” Şi, sculându-se ı̂n picioare, se ı̂ndreptă spre năzdravănul animal, care ı̂l aştepta ı̂nşeuat: a cui era şaua şi hamurile, doar dracul ştia. Şovăi, totuşi, o clipă: avea scrupule – ı̂şi găsiseră când să se facă simţite – ı̂n a călări pe cârlanul iadului. Atunci, auzi ı̂n văzduh o voce vibrantă care cânta cu elan. Era vocea cumplitei zâne cu copită de capră: Călăreşte, cavalere, Pe acest iute cârlan Mergi de-i lasă libere Mâinile domnului castelan. Pardalo, nu vei mânca Fir de orz, ori de ovăz Asta ı̂ţi este porunca Vei fi zdravăn pân-la-ntors. Să nu-i dai bice, nici pinten Cere-i doar, drag cavaler: www.lusosofia.net


26

Alexandre Herculano

Fugi, fugi ca vântul de sprinten Zi şi noapte, ca un fulger. Nu-l opri, nu-l deşeua Nu răcni, nu-l vătăma Nu te-opri chiar de-o ploua Nu te-ntoarce, ţine seama! Dii! ’nainte, neabătut Peste vârful şoşului Căci n-avem timp de pierdut, Până-n cântul cocoşului. – Du-te! strigă Inigo Guerra, cu un soi de patimă pe care o trezea ı̂n el acel cântec straniu; şi deodată sări ı̂n spinarea măgarului blând. Dar nici nu sări bine ı̂n şa, hop! ţin-te c-a şi plecat!

4 Deşi ı̂n pace cu creştinii, maurii din Toledo aveau ı̂n turnuri, ı̂n foişoare şi ı̂n creneluri santinelele şi străjile lor, iar ı̂n munţii ce dădeau către Leon - torţe şi făclii. De-ar fi ştiut regele din Leon cât era de nepăzit Toledo, cum, pe ı̂nnoptate, străjile se lăsau furate de somn, torţele nu se mai aprindeau, şi-ar fi ı̂ncălcat jurămintele şi ar fi făcut vărsare de sânge. Ar fi trebuit apoi să meargă la duhovnicul său, să spună confiteor Deo şi peccavi, căci călcarea jurământului, fie şi faţă de câinii păgâni, se spune că e păcat greu. Se ı̂ngâna ziua cu noaptea: după ce soarele apuse, cei din Toledo, privind către nord, văzură, ı̂n depărtare, apropiindu-se un nor negru, ridicând trâmbe de praf până ı̂n cer. Mai ı̂ntâi, era un punctuleţ; apoi, creştea şi tot creştea; când se ı̂nnoptă bine, era deja aproape şi ı̂nghiţea flămând drumul rămas. Muezinul, urcând ı̂n minaret, ı̂i chema pe credincioşii lui Mahomed la rugăciunea de seară.

www.clepul.eu


Alexandre Herculano

27

Însă cu glasul său pătrunzător se amesteca bubuitul tunetelor: erau parcă alăturate o voce de soprană şi alta de bariton. Atunci trecu o rafală de vânt prin barba lungă şi albă a muezinului, făcându-o să-i biciuiască obrazul. Chiar ı̂n acel moment ı̂ncepu să cadă o ploaie torenţială cum nu mai pomenise nimeni nicicând. Deodată, santinelele alergară după adăpost ı̂n foişoare, străjile fugiră din turnuri, făcliile din minaret se stinseră, hagii intrară ı̂n geamii, uzi până la piele, bătrânele, care ieşiseră la chemarea muezinului, fură luate pe sus de torenţii care măturau străzile ı̂ntortocheate şi ı̂nguste, rugânduse la Mahomed şi la Allah. Iar apa cădea necontenit! Numai două lucruri mai rămaseră atunci de făcut locuitorilor din Toledo: unii fugeau, alţii se ascundeau. Iar apa cădea necontenit! Spaima ı̂nvinge orice curaj: imamii conjurară oprirea furtunii; fachirii pocăiţi urlară că e sfârşitul lumii, iar cei care voiau să se salveze să le lase averea. Iar apa cădea necontenit! Salvarea oraşului Toledo a fost faptul că nu şi-a ı̂nchis porţile: de n-ar fi fost aşa, ar fi pierit ı̂ntre zidurile sale arăpimea toată.

5 În temniţă, D. Diogo se sprijinea de zăbrelele de fier. Bietul bătrân ı̂şi trecea vremea ascultând ploaia ı̂nspăimântătoare, căci noaptea era lungă şi nu avea altceva de făcut. Iar cum ogorul dinaintea cuştii cu lighioane din temniţa sa era ı̂nconjurat de ziduri, ploaia nu putea pătrunde toată odată, dar ı̂ncepuse să crească, iar el ı̂şi simţea picioarele ude. Şi ı̂ncepu să-i fie teamă că va muri, ı̂n ciuda necazului său. D. Diogo ştia că moartea era cel mai mare dintre necazuri, căci domnul de Vizcaya nu era ateist, nici filosof, dar nici prost. Dar zări o siluetă alburie care se apropia peste palancă, iar ı̂n mijlocul poditurii simţi – zdrang! Şi auzi un glas care spunea: – Nobile D. Diogo, unde sunteţi?

www.lusosofia.net


28

Alexandre Herculano

– Ce-mi văd ochii şi ce-mi aud urechile? exclamă bătrânul. Un veşmânt deschis la culoare nu este veşmânt ismailit; glasul care nu vorbeşte altă limbă nu este de păgân, salt de asemenea ı̂nălţime nu este al unui cavaler de pe lumea aceasta. Pe credinţa voastră, spuneţi-mi, sunteţi ı̂nger sau sunteţi Sfântul Iacob? – Tată, tată! strigă cavalerul, nu-i mai cunoaşteţi glasul lui Inigo? Eu sunt, şi am venit să vă salvez. Iar D. Inigo descălecă şi, trăgând de zăbrelele groase, vru să le doboare: apa ı̂i ajungea deja la glezne, iar gratiile nu se clinteau. Atunci, scos din fire, tânărul vru să invoce numele lui Iisus, dar ı̂şi aminti cum ajunsese acolo, iar numele sfânt ı̂i zbură de pe buze. Pardalo păru să ghicească acest gând ascuns, căci slobozi numaidecât un nechezat ascuţit, de parcă l-ar fi ars cu fierul ı̂ncins. Şi, ı̂mpingându-l cu capul pe D. Inigo, se ı̂ntoarse cu spatele la zăbrele. Zbang! se auzi. Cu o singură lovitură de copite, gratiile fuseseră culcate la pământ, iar tocul de piatră crăpase ı̂n mii de bucăţi. De mă credeţi sau nu, o spune ı̂nsăşi istoria: eu n-am nici de pierdut, nici de câştigat dacă mint. D. Diogo, ı̂nsă, crezu pe dată: căci o frântură de piatră ı̂i zbură drept ı̂n ultimii doi dinţi pe care ı̂i mai avea, care ı̂i alunecară pe gât ı̂n jos. De aceea, de durere, nu mai putea să spună un cuvânt. Fiul său ı̂l urcă pe cal şi, suind pe cal ı̂n spatele său, strigă: – Tată, sunteţi salvat! Iar Pardalo, dintr-o săritură, trecu ı̂napoi peste palancă. Care avea bine peste cincisprezece palme! Dimineaţa, nu mai era nici urmă de ploaie, aerul era limpede şi senin şi, când se duseră maurii să vadă ce se ı̂ntâmplase cu D. Diogo Lopes, nu ı̂i putură da de urmă nicicum.

6 D. Inigo şi tatăl său, bătrânul domn de Vizcaya, trecură porţile din Toledo ca o săgeată: ı̂ntr-o clipire de ochi, lăsară ı̂n urmă ziduri, turnuri, metereze şi foişoare. Furtuna se ı̂mpuţină: norii se ı̂mprăştiară şi deja se

www.clepul.eu


Alexandre Herculano

29

vedeau ieşind câteva stele, care păreau ochi cu care cerul priveşte prin negură ca să vadă ce se ı̂ntâmplă aici, jos. Drumul, cu suişurile şi coborâşurile sale, se transforma ı̂n albia puhoiului de apă de ploaie, câmpiile se transformaseră ı̂n gârlă. Dar, când prin albia puhoiului, când prin gârlă, viteazul cârlan nu se oprea deloc, nechezând ca un smintit. Nici nu urcau bine un deal, că şi coborau de pe altul, nici nu ajunseseră bine ı̂n poiană, că şi simţeau frunzele nelinişte ale copacilor fremătând. Trecuse puţin de miezul nopţii, iar culmile ninse ale muntelui Vindio8 spintecau podeaua ı̂nstelată a cerului deja senin, ca dinţii unui munte gigantic gata să despice emisfera australă de emisfera boreală. Iar Pardalo ı̂nainta, ı̂n trap susţinut, printre munţii diformi, şi cobora văile ı̂nspăimântătoare şi, tot mai uşor, aşa cum ı̂i spune şi numele9 , părea mai mult pasăre decât patruped. Dar ce zgomot ı̂l ı̂ntrece pe-al vântului? Ce este acela care ı̂n depărtare, când străluceşte, când scânteiază ı̂n ı̂ntuneric, precum o haită de lupi ı̂nveşmântaţi ı̂n giulgiuri albe, doar cu ochii descoperiţi, aşezaţi ı̂n şir ı̂n fundul văii de jos? Este un râu năvalnic şi furios, cu mantaua sa ı̂nspumată, şi cu valurile colţuroase ı̂nspumegate pe spatele aricit, unde razele stelelor luminează şi se sparg ı̂n mii de reflexe. Peste râu, un pod negru, ı̂n mijlocul lui, o umbră ı̂naltă şi subţire. „O fi vreun stâlp, vreo statuie?”, gândiră cavalerii. „Copac nu poate fi, că nu cresc pe poduri.” Pe Pardalo nu-l speria niciun râu, ı̂i era totuna cu un fir de paie. Însă, deşi putea dintr-o săritură să treacă peste douăzeci de astfel de râuri, se duse direct la pod; căci nu era un animal care să facă năzdravanii fără trebuinţă. Ca un fulger se repezi măgarul către podul ı̂ngust. . . Dar iată! Deodată se opri. Şi tremura din toate ı̂ncheieturile şi se cabra violent: cei doi cavaleri se uitară cu luare-aminte. 8

Denumire istorică a unui munte aparţinând cordilierei Cantabrice, a cărui localizare exactă nu este cunoscută ı̂n prezent 9 Pardalo = vrabie

www.lusosofia.net


30

Alexandre Herculano

Umbra ı̂naltă şi subţire era o cruce de piatră ridicată ı̂n mijlocul podului; de aceea se ı̂nspăimântase Pardalo. Atunci, dintre copacii care se legănau pe malul celălalt, ı̂n josul râului, se auzi un glas mâhnit şi tremurător care cânta: Înapoi, ı̂napoi, să pleci. Acum! Prin-prejur, prin-prejur, ai să treci Oricum! Căci aici nu e stavilă E răscruce. Nicio vorbă, voi doi! Fugiţi De cruce! – Doamne Sfinte! exclamă D. Diogo, ı̂nchinându-se când auzi acea voce bine-cunoscută, dar pe care, după atâţia ani, nu se aştepta să o mai audă, căci fiul său nu ı̂i spusese ce mijloc găsise ca să ı̂l salveze. Abia ı̂şi termină bătrânul vorba, că şi el, şi D. Inigo se loviră de soclul crucii, unde rămaseră pe burtă, acoperiţi de nămol. Măgarul, când ı̂i scuturase de pe sine, slobozise un răget de fiară nemaiauzit. Atunci simţiră un miros nesuferit de pucioasă şi de tăciune, care se vedea că era lucrătura Diavolului. Şi auziră un tunet de sub pământ, iar podul se cutremură, de parcă măruntaiele pământului erau spintecate. Deşi era tare ı̂nspăimântat şi se rugase Maicii Domnului, D. Inigo deschise un ochi, să vadă ce se ı̂ntâmpla. Noi, bărbaţii, spunem că femeile sunt curioase. Dar noi suntem cei curioşi. Minţim cu neruşinare. Ce văzu cavalerul? O groapă căscată, deschisă de sub pod până pe râu ı̂n jos. Prin albia râului, ı̂n adâncul pământului, adânc, adânc, era tavanul iadului, căci altceva nu avea ce să fie acel foc roşu ca sângele care străbătea din asemenea abis. Aşa ı̂ncât văzu chiar trecând un diavol cu o furcă uriaşă ı̂n mâini, ı̂n care fusese ı̂nfipt un evreu. www.clepul.eu


Alexandre Herculano

31

Iar Pardalo cobora ca un vârtej ı̂n groapa aceea, ca un fulg căzător din ı̂naltul unui turn ı̂ntr-o zi senină. Asemenea vedere ı̂l făcu pe D. Inigo să cadă ı̂n nesimţire, căci, vrând să se roage lui Iisus, crezu că nu putea rosti acest nume sfânt. De spaimă, tată şi fiu rămaseră acolo, zăcând ı̂n nesimţire. Când ı̂şi veniră ı̂n fire, la primele raze de soare, recunoscură locul ı̂n care se aflau. Era podul de lângă satul Nustúrio, ı̂n ı̂naltul căruia trona castelul construit de D. From, saxonul, străbunul lui D. Diogo Lopes şi primul domn de Vizcaya. Nu era nicio urmă a ceea ce se ı̂ntâmplase acolo; amândoi, vlăguiţi şi plini de nămol şi de vânătăi, se târâră până ce ı̂ntâlniră câţiva săteni, cărora le spuseră cine erau şi care ı̂i duseră acasă. Ce sărbătoare a fost ı̂n Nustúrio pentru ı̂ntoarcerea lor n-am să vă spun, căci se apropie ora cinei, a rugăciunii şi a somnului.

7 D. Diogo a mai trăit puţin timp, se ducea la liturghie ı̂n fiecare zi, se spovedea ı̂n fiecare săptămână. Însă D. Inigo n-a mai pus piciorul ı̂n biserică, nu s-a mai rugat niciodată şi nu făcea altceva decât să se ducă ı̂n munţi să vâneze. Când trebuia să plece la război, urca mai ı̂nainte pe munte cu armura pe el şi ı̂narmat şi se ı̂ntorcea de acolo călărind un măgar sălbatic uriaş. Iar numele său a răsunat ı̂n ı̂ntreagă Spanie, căci n-a existat bătălie pe care să o piardă şi n-a fost ı̂n niciuna rănit sau răpus. Se şoptea ı̂n Nustúrio că ilustrul baron făcuse un pact cu Belzebut. Căci prea era mare minunea! Din partea mamei se născuse deja pe jumătate blestemat, n-ar mai fi avut să-şi vândă decât cealaltă jumătate de suflet. Oricum ar fi fost, Inigo Guerra a murit de bătrâneţe: istoria nu povesteşte ce s-a petrecut atunci la castel. Însă, cum nu vreau să scornesc minciuni, n-am să mai spun nimic. Dar mare e mila Domnului. Doar ca să fie, spuneţi pentru el un Tatăl Nostru şi o rugăciune către Maica Domnului. Dacă nu-i sunt de folos, să fie de sufletul meu. Amin. www.lusosofia.net


Camilo Castelo Branco Un blestem aruncat de pe scările spânzurătorii / Uma praga rogada nas escadas da forca Această povestire nu ar trebui să poarte numele de povestire. Căci acest cuvânt reprezintă nodul care leagă invenţiile mincinoase ale scriitorului fantastic; aşadar, nicio poveste adevărată nu se poate recomanda cu acest titlu. Aceste ı̂ntâmplări, istorisite aici după modelul romantic şi adaptate după legile stilului romantic, sunt adevăruri nerostite, neı̂ntipărite ı̂n memoria generaţiei ce le-a văzut şi nu le-a ı̂nţeles. În viaţa morală a societăţii există fenomene a căror cauză nu este studiată de nimeni. Anumite drame de familie sunt de domeniu public, ı̂nsă publicul nu poate, oricât ar ı̂ncerca, să le dea de cap. În atribuţiile individuale ale omului, există etape extraordinare de suferinţă, pentru care această societate visceral crudă ı̂l ı̂nvinuieşte, considerându-le efecte necesare ale cauzelor, consecinţe ale crimei voluntare. Societatea, familia şi omul ispăşesc neı̂ncetat vina omului, familiei şi a societăţii. Ispăşirea omului este necontenită. Omul este, ı̂ncă de la ı̂nceputurile sale, victima vinei, cu buzele-i sorbind din cupa agoniei. Viaţa pe pământ este o ispăşire nesfârşită. Eu plătesc pentru crimele tatălui meu, copiii mei vor plăti pentru crimele mele, iar ultima fiinţă vie a animalităţii inteligente va fi holocaustul primului răufăcător. Este imperios necesar să recurgem la ce este de neconceput, la supranatural, la misticismul providenţei oculte pentru a putea ı̂nţelege ceea ce, ı̂n termeni vulgari, este cunoscut ca „fatalitate”. Această nevoie este atât de stringentă pentru rândurile acestei poveşti,


34

Camilo Castelo Branco

mintea se ı̂nspăimântă ı̂ntr-atât ı̂n faţa unui fapt ı̂mplinit, ı̂ncât nu am avut niciun scrupul religios sau filosofic ı̂n a pune un şir de nenorociri ale unei familii pe seama unui blestem aruncat de pe scările spânzurătorii.

I Bernardo da Silva era copilul ilegitim al unui nobil din Viseu. Fusese abandonat de ı̂ndată ce părăsise pântecele matern, apoi fusese crescut de o ţărancă săracă. La zece ani nu-şi cunoştea tatăl, iar mama, femeie simplă, ponegrită de ceilalţi ı̂ntreaga viaţă, luase cu ea ı̂n mormânt secretul nobilului, care binevoise să se coboare până la ea doar pentru a o onora cu dezonoare. La zece ani, Bernardo era ucenic de croitor şi, dintre toţi colegii lui, el era cel mai dispreţuit, căci era şi cel mai leneş. Băiatul trăia trist, de parcă vârsta ı̂i ı̂ngăduia să ı̂nţeleagă durerea imensă a unei mari nenorociri. Înăuntrul acelei inimi de copil era o profeţie funebră. Cu ochii mereu extatici către orizontul negru al viitorului său, bietului băiat nu-i mai rămânea vreme liberă pentru muncă. Era trezit adesea din reverie cu un dos de palmă, iar mâna, rămasă cu acul ı̂n aer, ı̂şi urma, udată de lacrimi, ı̂ndatorirea. La 13 ani, ı̂ncă era ucenic de croitor, aruncat de la un maestru la altul, năpăstuit şi bătut degeaba de toţi. Era lipsit de orice speranţă, spuneau cu toţii, şi el ı̂nsuşi află că aşa era. Se lepădă de croitorie şi intră fecior ı̂n casa lui Francisco de Lucena. Acolo, ca peste tot, era cunoscut drept Bernardo bastardul. Nimeni, niciodată, nu şi-a amintit că era fiul cuiva: nici lui Lucena nu ı̂i trecu vreodată prin cap că unul dintre mulţii săi copii abandonaţi i-ar putea fi lacheu. Bernardo era ştafetă.

II Această ı̂ndeletnicire era mai generoasă decât cea de croitor. Îi prisoseau orele ı̂n care să se piardă ı̂n melancolia sa, iar ı̂n palatul mare al stăpânului său erau nenumărate ascunzători ı̂n care se putea refugia de o societate pe care o dispreţuia, fără să ştie de ce. www.clepul.eu


Un blestem aruncat de pe scările spânzurătorii

35

Felul său neobişnuit de a fi, diferit de al celorlalţi feciori ı̂n casă, veseli, năzdrăvani şi destrăbălaţi, trezi curiozitatea tovarăşilor săi şi, apoi, pe cea a stăpânilor. Primii ı̂l batjocoreau dureros, ceilalţi ı̂l compătimeau admirativ. Bernardo plângea fără motiv. Zâmbea cu violenţă. Era umil, de o delicateţe ciudată. Se remarca dintre tovarăşii săi printr-un aer mândru, dar nu calculat. Se achita de toate sarcinile, fără ca nimeni să vadă când o făcea. Aceste calităţi, foarte rare la un fecior ı̂n casă, ı̂l prefăcură ı̂n obiect de studiu pentru stăpâni, care ı̂ncepură să cerceteze mai ı̂ndeaproape acel bastard enigmatic. Păstrând distanţa obligatorie care separă domnul de slujitor, boierii aflară că Bernardo dorea cu ardoare să ı̂nveţe să citească şi ı̂şi petrecea mare parte din timp silabisind abecedarul şi ı̂nvăţând lecţiile pe care majordomul casei i le dădea ı̂n timpul liber. Din nu se ştie ce motiv, ı̂nsă cu siguranţă dintr-un nobil impuls, stăpânul ı̂ngădui băiatului să meargă la şcoală şi, pentru aceasta, scăpă de ı̂ndeletnicirile de ştafetă, ajungând scutier al domnişorului cel mare.

III Un an mai târziu, Bernardo făcuse progrese remarcabile. Citea cu inteligenţa celui citit; scria corect şi ı̂nvăţase singur gramatica portugheză, căci stăpânii nu ı̂i ı̂ngăduiseră şi această a doua parte a studiilor. Ce fel de capriciu de lux ar fi acela ı̂n care servitorul ar şti mai mult decât stăpânii?! Ilustrul Francisco de Lucena nu şi-ar fi dat nici cel mai neı̂nsemnat dintre ogari pe cunoştinţele vaste ale lui Bernardo. Şi poate că avea dreptate. Într-o casă boierească, când un slujitor dobândeşte ı̂ncrederea stăpânilor, este unul din două motive. Fie slujitorul, depravat ca stăpânii, ascunde cu iscusinţă desfrâul acestora; fie este apreciat pentru zelul onorabil cu care se străduieşte să le acopere, neputând să le critice. În cazul lui Bernardo, era cel de-al doilea motiv. Fiii lui Lucena erau cum nu se poate mai liberi şi imorali. Voiră să dobândească bunăvoinţa slujitorului, nu ca să-i sfătuiască, căci nu s-ar fi ı̂njosit ı̂ntr-atât, ci ca să-i ı̂nsoţească ı̂n expediţii dificile, din acelea ı̂n care braţul omului de rând este de multe ori mântuirea boierului. www.lusosofia.net


36

Camilo Castelo Branco

Nu izbutiră niciodată; dar nici nu se căiră pentru ı̂ncrederea pe care i-o dăduseră. Bernardo avea o influenţă remarcabilă asupra nobililor libertini. Datorită superiorităţii inteligenţei. Îl ascultau şi rămâneau uimiţi de justeţea ideilor sale, de vorbele alese ale acelui bastard. Faptul că fusese abandonat, era, probabil, pentru Bernardo, un motiv de superstiţie ı̂n acea casă. Dacă ar fi fost copilul legitim al vreunui linge-blide, aşa cum sunt numiţi, ı̂n limba aristocratică, oamenii de rând, cu siguranţă nu i-ar fi dat atâta importanţă cât să ı̂i ia ı̂n considerare inteligenţa. Dar misterul, posibilitatea de a fi odrasla nefericită a vreunui nobil ilustru, ı̂i desena pe frunte o aureolă, care ar fi putut, mai târziu, să se risipească şi să lase ı̂n plinătatea luminii sale fructul iubirii interzise al celei mai nobile rase, poate aproape la fel de importantă precum familia Lucena! Toate acestea erau simple posibilităţi; ı̂nsă ı̂ntâmplările din rândurile următoare nici nu le trecuseră prin cap.

IV Familia la care servea Bernardo era formată din tată, mamă, trei fii şi o fiică, mezina. Avea, pe atunci, cincisprezece ani. Era frumoasă, dar fără noroc. Primii-născuţi nu ı̂i cereau mâna, nici fraţii mai mici ai acestora, iar fata, sensibilă, avea nevoie de iubire, căci inima ei era dintre cele care nu concep dragostea doar sub auspiciile nupţiale. Eulália nu era câtuşi de puţin ı̂nvăţată şi, de aceea, nu o putem numi, cu bună-credinţă, romantică. Nu ı̂şi tocea coatele pe pervazul ferestrei, nici nu subtiliza din scrinul fraţilor hârtie glasată parfumată ı̂n care să tăinuiască nimicuri sentimentale, şi, de aceea, nu o putem numi nebună. Era femeie, şi asta spune totul. Bernardo era cel care semăna mult cu poeţii noştri cu aspiraţii pătimaşe şi meditaţii profunde. Dar nu era nici impostor, nici romantic naiv. Băiatul avea un suflet cum puţini au, şi o tristeţe neconsolată ca nimeni altul. „Constituţia mea”, spunea el, „este un avort, o boală incurabilă.” Eulália empatiza cu acea tristeţe, şi ı̂i era simpatic băiatul. Îi găsea trăsături asemănătoare cu ale fraţilor săi, şi vedea la el ceea ce ea numea „chip de om bun”. Şi, oricât aş detesta eu acest mod de a clasifica chipurile, căci nu cunosc „chipuri de oameni răi”, m-am văzut nevoit, ı̂n anumite www.clepul.eu


Un blestem aruncat de pe scările spânzurătorii

37

ı̂mprejurări, să spun acelaşi lucru, fiindcă ı̂n această vale de lacrimi există chipuri care nu exprimă nici bine, nici rău, şi acelea sunt cele mai rele. Lui Bernardo nu ı̂i trecuse prin cap să o seducă nici pe bucătăreasa casei, darămite să ı̂ncerce să aprindă focul iubirii ı̂n inima ilustră a unei Lucena, cu care nu vorbise decât de vreo trei ori. Eulália trecu de la o dulce simpatie la o dragoste arzătoare şi de la dragoste arzătoare la pasiune violentă. Oricât de subţiri şi elocvente erau privirile pe care ı̂nfocata domnişoară i le arunca scutierului, acesta fie nu le dădea importanţă, fie şi le explica ı̂l orice alt mod, cât timp nu cuteza să se gândească a fi trezit asemenea afecţiune absurdă. Iar Eulália devenea tot mai disperată!

V Francisco de Lucena aştepta cu nerăbdare şansa de a-i da brânci fetei afară din casă. Mai ı̂ntâi, speră la primii-născuţi ai boierilor, ı̂nsă aceştia nu se arătară impresionaţi de frumuseţe şi nobleţe. Mai apoi, făcu apel la burghezii bogaţi, şi găsi un ı̂nalt negustor de bord, care primi propunerea afabil şi ı̂ncepu de ı̂ndată să se străduiască să ducă la bun sfârşit o căsătorie care să ı̂ngăduie fiilor fiului său să poarte numele de Lucena. Tatăl ı̂i dădu de veste fiicei despre viitorul său bogat, dar aceasta rămase rece la auzul acestor veşti. I-l prezentă pe logodnicul său, dar o văzu scârbită. Logodnicul, ı̂nsă, era un băiat educat, destul de isteţ, cu neglijenţe pe care aurul le stimula şi cu o fală superioară clasei sale, căci, cu 50 de ani ı̂n urmă, clasa comercială fusese foarte umilă ı̂n perioada baronilor comerţului care, indiferent ce s-ar spune, constituie cel mai palpitant triumf al democraţiei. Ca să nu mă amestec ı̂n chestiuni sociale serioase, este lesne de ı̂nţeles că D.10 Eulália a respins fericirea pe care tatăl său i-o anunţase cu atâta bucurie şi, simţitoare din cale-afară, se ı̂nchise ı̂n odaia sa timp de cincisprezece zile, nedorind să vadă nici soare, nici lună. Iar tatăl o mâhnea, de câte ori putea, desenându-i ı̂n culori sumbre meschinăria viitorului ei, cu o zestre săracă, care ı̂nsuma poate vreo trei 10

Abreviere de la Dona, titlu acordat femeilor cu ascendenţă nobiliară

www.lusosofia.net


38

Camilo Castelo Branco

mii de cruzeiros. Şi era adevărat.

VI Cel mai rău era că logodnicul respins, João Leite, ajunsese să o iubească nebuneşte pe D. Eulália. Rănit ı̂n amorul propriu şi stânjenit de asemenea debut ruşinos, ı̂i imputa lui Francisco de Lucena imprudenţa cu care ı̂i furase liniştea, căci nu se putuse baza pe obedienţa fiicei. Aceste acuze ı̂l ofensau pe Francisco de Lucena, căci puneau sub semnul ı̂ndoielii autoritatea sa părintească şi parcă ı̂l acuzau de neputinţă, reproş pe care ı̂l ura, căci era vorba de a-i ı̂nvinge repulsia unei domnişoare lipsite de voinţă. Chinurile erau ı̂ndoite, iar Eulália, neclintită ca şi dragostea ei nefericită, se oferea de bună voie răzbunării paterne, ı̂nsă spunea, cu vorbe tragice, că numai moartă ar fi fost a acelui mizerabil, căruia nu-i era ruşine să ı̂i facă curte unei femei care ı̂l dispreţuia. Tatăl decise, după obicei: „Ori te măriţi, ori te călugăreşti.” Eulália o alese pe cea de-a doua, şi astfel ı̂ncepură pregătirile pentru a intra la mănăstire. Dragostea ı̂mbărbătează femeia. Suflete simţitoare au arătat o energie curajoasă, atunci când tonicul iubirii le-a vibrat ı̂n corzile embrionare ale inimii, trecând ı̂ntr-o suflare la şoc brusc, la răpirea pasiunii violente. În ajunul intrării la mănăstire, Eulália scrise trei scrisori. Una tatălui său. Îi spunea că iubise un singur bărbat şi că avea să trăiască această iubire nefericită pentru tot restul vieţii. O alta scutierului. Îi spunea să aibă milă de ea şi să verse măcar o lacrimă pentru toate cele vărsate de ea, şi pentru cele ce le va fi vărsat până la ultima suflare. O a treia pretendentului ei implacabil. Îl blestema cu toată ura pe care o simţea ı̂n suflet. Că ı̂i aruncase ı̂n faţă un nu, şi nici aşa nu-i fusese ruşine să se ţină după ea. Eulália păstră această corespondenţă până ı̂n momentul ı̂n care trecu pragul mănăstirii. Primul lucru pe care ı̂l făcu fu să o trimită destinatarilor. Apoi, se puse pe plâns şi plânse, şi plânse, până adună ı̂n jurul ei mângâierile comunităţii ı̂n mijlocul căreia se afla şi care mai mult o chinuia cu consolările sale reci.

www.clepul.eu


Un blestem aruncat de pe scările spânzurătorii

39

VII Francisco de Lucena citi ı̂nspăimântat scrisoarea primită. Bernardo da Silva o citi buimăcit pe-a sa. João Leite bătu de patru ori cu pumnul ı̂n masă şi se simţi posedat de o legiune de demoni furioşi. Fiecare reacţionă ı̂n felul său, ı̂nsă toţi trei adunaţi la un loc trebuie să fi format un grup de tot râsul! Francisco de Lucena dădu fuga la vorbitorul mănăstirii şi porunci să-şi vadă fiica. Vru să o forţeze să spună numele bărbatului care ı̂i luase minţile până ce o prefăcuse ı̂ntr-o fiică rea. Însă ea nu recunoscu nimic. Atunci se folosi de altă cale pentru a-şi atinge scopul. Apelă la sentimentalism, deplânse, ca un bun părinte, pasiunile nesupuse ale unei fiice atât de preţuită, ı̂i spuse poveşti asemănătoare, care se ı̂ncheiau toate cu cununii inegale, dar nu mai puţin fericite. Îi ceru fiicei sale numele bărbatului care o impresionase ı̂ntr-atât, o lăsă să ı̂ntrezărească posibilitatea unei căsătorii, dacă aceasta nu ar fi adus o ruşine prea mare asupra familiei. Dragostea creează eroi, dar şi naivi. Eulália se coborı̂ din ı̂naltul patosului la adâncimea prostiei. Spuse numele. . . numele cui? Numele, fără nume, al bastardului, al ucenicului de croitor, al lacheului, al scutierului!. . . Ce grozăvie! Nu s-a pomenit zvâcnitură mai nestăpânită decât saltul de tigru al lui Francisco de Lucena la ı̂ngrăditura care ı̂l despărţea de fiica sa! Pentru numele lui Dumnezeu! Ar fi strâns-o de gât dacă ar fi putut-o apuca! Biata fată, ı̂nspăimântată de parcă ar fi văzut un lup cu gura căscată şi cu ghearele ı̂ncovoiate, fugi ı̂n camera ei şi se ı̂nchise acolo.

VIII Lucena fugi acasă cu ochii injectaţi. Avea nevoie de o victimă! Pe drum, se ı̂ntâlni cu João Leite, ı̂nsă nu avea niciun motiv să facă din acesta victima sa. João Leite ı̂i arată scrisoarea pe care o primise de la Eulália. Fu picătura care a umplut paharul. „Nu face să fii respins de www.lusosofia.net


40

Camilo Castelo Branco

această ticăloasă”, ı̂i spuse el. „O să ı̂ţi demonstrez că sunt tată! Femeia asta iubea un scutier. . . un lacheu. . . un bastard. . . ” De cum ajunse ı̂n casă, căută bastardul. Îl găsi ı̂ncă absorbit de buimăceala cauzată de scrisoare. Intrarea vijelioasă ı̂n odaie nu ı̂i dădu răgaz lui Bernardo să ascundă scrisoarea pe care o ţinea deschisă ı̂n mâinile tremurânde. Lucena i-o smulse cu o convulsie de mânie mai ceva decât furia unui dement. O trecu prin faţa ochilor şi, fără să scoată un sunet, apucă un scaun şi, la a doua lovitură, Bernardo avea obrazul acoperit de sânge. Sânge nevinovat care pretindea dreptate. Sânge nevinovat care cerea intervenţia divină. Dreptatea, fiica legitimă a cerului, va fi venit mai târziu să păteze cu acel sânge obrazul celui care ı̂l vărsa. Bernardo, rănit şi lovit de nenumărate ori, nu scosese niciun cuvânt ı̂n timpul acelui martiriu infernal. Fu dat afară din odaie ı̂n şuturi. Se simţea moale ca o cârpă. Sângele ţâşnea peste tot. Simţi că i se ı̂nvârtea capul şi căzu. Boierul chemă doi slujitori şi porunci să ı̂l dea afară. Era la asfinţit. Bastardul fu aruncat ı̂n stradă. Când ı̂şi veni ı̂n fire, i se făcu frig. Se ridică. Îşi privi cu ochii sufletului conştiinţa şi, pentru prima dată, ı̂i veni să râdă de propria nenorocire cu buzele ude de fiere. Şi surâse. Un surâs precum cel al ı̂ngerilor. Sufletele care pot zâmbi astfel sunt cele alese de Dumnezeu ı̂ntru sanctitatea beatitudinii.

IX Bernardo caută adăpost ı̂n casa unei femei sărace care ı̂l tratase ı̂ntotdeauna cu dragoste, dându-i să mănânce când ı̂i era foame, pe când era ucenic de croitor şi nu scotea nici de o pâine. Această femeie era cea care condusese aşezământul ı̂n care Bernardo fusese abandonat. Avea bănuiala că ı̂l alăptase chiar ea de câteva ori şi că, din acest motiv, o ı̂ncercau faţă de el sentimente materne. Bastardul se vindecă de rănile uşoare şi ı̂i ceru Domnului să ı̂i dea un destin. Aşteptă. În Viseu se vorbi mult despre această ı̂ntâmplare, dată ı̂n vileag de Francisco de Lucena şi de João Leite. Bernardo era căutat ca să fie pedepsit, iar cel care se ocupa sârguincios de asta era judecătorul Paulo Botelho. www.clepul.eu


Un blestem aruncat de pe scările spânzurătorii

41

Când se văzu ı̂n situaţia apăsătoare de a-şi apăra viaţa, de a nu putea ieşi din casa săracă ı̂n care trăia, ı̂mpins de conştiinţa propriei nevinovaţii, tânărul cinstit ı̂l caută pe judecător şi ı̂i explică cu o elocvenţă foarte firească nedreptatea prin care trecuse, cum fusese bătut şi prigonit. Paulo Botelho vru să ı̂l biciuiască pentru ı̂ndrăzneala de a fi venit la el acasă fără lanţuri la picioare. Caută cu ochii ı̂mprejur un alguazil care să ı̂l ı̂ncătuşeze pe furiş, ı̂nsă, binevoitor, tânărul, care-i ghicise intenţiile, ı̂i spuse că nu era nevoie să se prefacă, că ı̂i dădea cuvântul de onoare că nu va părăsi casa ı̂n care locuieşte şi că putea trimite după el, să ı̂l captureze, când dorea domnia sa. Judecătorul râse de cuvântul de onoare al unui slujitor şi ı̂i spuse să plece, căci nu avea la ı̂ndemână niciun alguazil. La plecare, Bernardo se ı̂ntâlni pe scările casei magistratului cu João Leite, care cobora din lectică, după obiceiul nobililor, cumpărată cu aurul de burghez opulent. João Leite ı̂l pironi cu dispreţ suveran şi ı̂l ı̂ntrebă: – Eşti slujitorul lui Francisco de Lucena? – Am fost slujitorul dl. Francisco de Lucena, răspunse Bernardo demn. – Şi ai ı̂ndrăzneala să apari ı̂ntre oameni cinstiţi? Bernardo ı̂şi ı̂năbuşi un răspuns acru şi salută respectuos, dând să se retragă. – Vino ı̂ncoace, mizerabilule! tună João Leite. Tu eşti amantul fiicei stăpânului tău? – Am respectat-o mult, pe când eram ı̂n serviciul lui, fiindcă era fiica stăpânului meu. Astăzi o respect, căci nu ı̂i cunosc niciun cusur care să o dezonoreze! – Nici măcar dezonoarea de a-ţi primi afecţiunea, lacheule? – Niciodată nu i-am oferit-o, domnule. – Ea ţi-a oferit-o pe-a ei, vierme? – Nu, domnule. – Dar ı̂ţi scria. . . – De bună-credinţă, desigur. . . – Crezi că e de bună-credinţă să ı̂i scrii unui neruşinat? – Dacă Domnia Voastră nu crede asta. . . – Mă dezguşti, mi-e scârbă şi să calc cu talpa pantofului o reptilă ca tine! Dacă-ai avea un nume. . . – Am caracter, domnule! www.lusosofia.net


42

Camilo Castelo Branco

Bernardo vorbise jignit; João Leite râse dispreţuitor şi, privindu-l din cap până-n picioare, ı̂i răspunse: –Tu nu ştii că nu poţi să ai caracter, bastardule?! – Atunci, am puterea braţului. . . – Puterea braţului! ı̂l ı̂ntrerupse boierul, dându-i un şut puternic, care ı̂l făcu să coboare involuntar trei scări. Bernardo ı̂şi asumase toată demnitatea omului cu inima jignită. João Leite se trezi stors de braţele viermelui, despre care el bănuise că o să fugă la primul şut ca să nu ı̂l primească şi pe-al doilea. Vru să se desfacă de ı̂ndată din strânsoare şi nu izbuti, căci picioarele ı̂l trădară şi căzu pe spate, cu toată greutatea, pe scările de piatră. Scoase iute un pumnal şi ı̂i zgârie de două ori braţul drept lui Bernardo, care ı̂l dezarmă, ı̂n momentul ı̂n care o a treia lovitură de pumnal ı̂i alunecase pe piept. Bastardul se simţi vătămat: şovăi un moment ı̂ntre crimă şi iertare. Învinse cea dintâi. Acel pumnal roşu de sânge nevinovat, vărsat pentru a doua oară, intră ı̂n inima lui João Leite şi ı̂l ucise. Toate acestea se ı̂ntâmplară ı̂n câteva clipe. João Leite urlase ı̂n chinurile morţii; săriră slujitorii şi ı̂l găsiră pe Bernardo da Silva, cu mâinile ı̂n sân la picioarele cadavrului, care fremăta cele de pe urmă zvâcnituri. Paulo Botelho sări şi el. Mai ı̂ntâi se dădu ı̂napoi ı̂nspăimântat, apoi strigă: „Omorâţi-l pe omul acesta!” şi, văzând că nimeni nu se supuse acestui ordin, porunci să fie ı̂ncătuşat. Bernardo merse către ı̂nchisoare cu fruntea sus, ı̂n pas nobil, cu conştiinţa ı̂mpăcată şi cu gesturi princiare, după cum au povestit cei care l-au văzut.

X Fu trimis ı̂n judecată. Paulo Botelho se dovedi deosebit de energic ı̂n judecarea acestei crime, mai abitir ı̂n fiecare zi, râvnind semnarea sentinţei de spânzurătoare. Mărturiile erau toate ı̂mpotriva nefericitului. Doar un om ı̂l ocrotea pe ı̂ntemniţat; se ştia că era un bătrân care ı̂i ducea supă zilnic, şi, odată cu aceasta, câteva cuvinte de mângâiere, de speranţă fără speranţă. www.clepul.eu


Un blestem aruncat de pe scările spânzurătorii

43

Eulália, având cunoştinţă de toate cele câte se ı̂ntâmplaseră până ı̂n ajunul zilei ı̂n care scutierul urma să fie condamnat, ceru să vorbească ı̂n faţa judecătorului. Nu ı̂i luară ı̂n seamă mărturia. Biata fată, inspirată de elocvenţa martiriului, intră ı̂ntr-o zi ı̂n cor, pe când comunitatea se ruga, şi luându-l drept martor pe ı̂nsuşi Mântuitorul, exclamă, astfel ı̂ncât să o audă toţi cei care intrau ı̂n biserică: „Declar că acest nefericit, care va muri, după ce a fost martirizat de tatăl meu şi ı̂njunghiat de un om pe care eu l-am dispreţuit, declar ı̂n faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor că acest nefericit nu mi-a spus nicicând vreun cuvânt pentru a mă face să-l iubesc. Eu am fost cea care l-a iubit, eu am fost cea care i-a scris, când am intrat la mănăstire, eu am fost cea care i-a pecetluit destinul, dar, ı̂n schimb, am să-l iubesc pentru tot restul vieţii mele şi mă voi uni cu el ı̂n prezenţa Domnului!” Era o nebunie! Nu mică le-a fost mirarea celor care au auzit-o. Ecoul acestui strigăt ajunse la urechile lui Paulo Botelho, care se găsea şi el acolo; ı̂nsă sufletul său era strâns cu putere ı̂n menghina coruptă a aurului. Oamenii ı̂ncepură să murmure şi să spună că scutierul nu ar trebui spânzurat. Prăpădiţii, să ı̂ncerce să ı̂i ia din mâini unui judecător unealta sa cea mai ı̂nsemnată, călăul!

XI Bernardo primi pedeapsa capitală. Se ridică o spânzurătoare ı̂n apropierea locului crimei, ı̂ntre casa judecătorului şi a lui Francisco de Lucena. Eulália se aprindea ı̂ntr-atâta ı̂n martiriul său, ı̂ncât părea să frizeze nebunia. Strigătele ascuţite pe care le slobozea la fiecare zgomot auzit care semăna cu trapa trasă de sub un condamnat păreau să ı̂şi tragă seva dintr-o durere de moarte. Tabloul spânzurătorii o obseda, din momentul ı̂n care o călugăriţă făcuse imprudenţa de a-i destăinui soarta care ı̂l aştepta pe Bernardo da Silva. În zorii zilei execuţiei, nefericita fugi din chilie despletită, cu obrajii ı̂nvăpăiaţi de febră, cu ochii tulburi de delir, cu inima zdrobită de o durere care o ı̂nnebunea. Când ajunse la poartă, nu fu putere omenească să o ţină pe loc. Lacătul cedă sub forţa ei, o femeie slabă, ı̂ntărită de disperare; această fewww.lusosofia.net


44

Camilo Castelo Branco

cioară, cu rasă de novice, şi frumoasă, ı̂n agonia sa, precum un trup epileptic care se scoală din sicriu, acoperit de giulgiu, alergă prin mulţimea care ı̂ncepuse să se adune ca să vadă dislocarea oaselor gâtului osânditului de mâna călăului, fratele său, ambii fii ai aceluiaşi Dumnezeu, ambii izbăviţi de sângele aceluiaşi Hristos. Mulţimea o văzu trecând; mulţi o recunoscură, unii o strigară, ı̂nsă acea porumbiţă, rănită de moarte, era un cadavru care se mişca ı̂mpins parcă de şocul produs de o baterie electrică. Oraşul fu cuprins de un freamăt gălăgios. Mulţimea fugea ı̂nspre nefericită, pe care o numeau nebună, ı̂nsă nimeni nu ı̂ndrăzni să-i taie calea acelei femei care părea să fascineze cu măreţia demenţei sale. Cei ce o urmau se aşteptau să o vadă intrând ı̂n casa tatălui său. Se ı̂nşelară. Eulália urcă treptele casei lui Paulo Botelho şi intră ı̂n salonul ı̂n care fusese semnată sentinţa pentru eşafod a lui Bernardo da Silva. Paulo Botelho se cutremură ı̂n scaun, când văzu acea albitură de larvă, ı̂ngenunchiată pe treptele tribunei. Se aşternu o tăcere profundă timp de câteva minute. Eulália nu-şi mai putu aduna gândurile pe care le strigase ı̂n cor cu câteva zile ı̂nainte. Surâsul nebuniei, gemetul sufocant, o lacrimă uscată de ı̂ndată de focul obrajilor şi câteva vorbe ı̂nţepenite, abia desluşite, o făcură şi mai jalnică pentru câteva minute. Nevasta şi cele trei fete ale lui Paulo Botelho, care o văzuseră intrând, dădură fuga la tribună şi voiră să o smulgă de acolo. Era cu neputinţă. Părea o statuie turnată peste un mormânt. Familia judecătorului găsi de cuviinţă să o insulte. Vorbeau despre osândit cu oarecare scârbă, pe care o bănuiră a fi un balsam pentru rana mortală a Euláliei. Paulo Botelho, prinzând din zbor strategia familiei sale, acoperea de ocări pe omul care, puţin după aceea, avea să ierte jignirile cu gâtul ı̂n ştreang. Exaltarea sfâşietoare a Euláliei atinsese punctul culminant al morţii, ori al alienaţiei iremediabile. – Nevinovat! Nevinovat! erau singurele strigăte, cele de pe urmă cuvinte pe care buzele acelei femei le proferau.

www.clepul.eu


Un blestem aruncat de pe scările spânzurătorii

45

XII Chiar atunci apăru un bărbat care ı̂ndoi spaima. Era Pedro Leite, tatăl lui João Leite. Acest bărbat făcu semn că vrea să vorbească. Se supuseră toţi cu religiozitate. Grăi astfel: – Îl iert pe ucigaşul fiului meu! Sângele acestui om ı̂mi va păta obrazul! A omorât ca să se apere de un agresor infam! Domnule judecător, cer suspendarea executării sentinţei. Eu sunt parte vătămată şi ı̂l declar nevinovat pe acuzat! Urmară, fireşte, clipe de uluire. Eulália ı̂şi ı̂ntoarse ochii către cel care vorbise, vru să se târască ı̂n genunchi la picioarele lui; nu izbuti, emoţia trebuie că o omorâse, ori ı̂i redase viaţa. . . leşină la jumătatea drumului. Judecătorul era călăul moral creat de aur, la fel cum călăul ı̂n carne şi oase fusese creat de lege. Nu putea să lase din mână securea şi să-şi păstreze autoritatea neştirbită. – Prea târziu! răspunse el. – Nu e târziu! ı̂ntoarse Pedro Leite şi continuă cu o exaltare solemnă: Prea târziu, domnule judecător, e când tribunalul de pe lumea asta se ı̂nchide pentru cel ce intră ı̂n tribunalul de pe lumea cealaltă! Prea târziu e atunci când un judecător cu inima de piatră vine ı̂n banca osândiţilor cu obrazul stropit de sânge nevinovat! – De ajuns! strigă Paulo Botelho autoritar. – Aşa e. . . de ajuns! Dar, ı̂n faţa lui Dumnezeu, să-mi fie martori oamenii care mă ascultă. Declar că mă spăl pe mâini de sângele nevinovat care o să fie vărsat. Mulţimea murmura ı̂ncet, cu conştiinţa că nu avea niciun cuvânt de spus, dar ı̂ngăimările ı̂l sâcâiră pe judecător. – Nu e vorba numai de a-l pedepsi pe ucigaşul lui João Leite! strigă judecătorul. E vorba de a pedepsi afrontul adus unui nobil, de către un lacheu care a ı̂ndrăznit să-şi ridice ochii de amant la fiica acestuia! – Nu, nu! strigă Eulália, ridicându-se impetuos, cu mâinile ı̂mpreunate şi căzând din nou ı̂n genunchi. Cinicul nu mai avea curaj pentru una ca asta! Sună pentru temnicer. Venise cea de pe urma clipă. www.lusosofia.net


46

Camilo Castelo Branco

– Să se ı̂ndeplinească legea! Spuse judecătorul şi porunci să se retragă valurile mulţimii care se adunase ı̂n număr mare, atrasă de strigatele Euláliei şi de iertarea publică a lui Pedro Leite. Eulália fu dusă pe braţe ı̂năuntrul casei judecătorului.

XIII Procesiunea ı̂n care imprudenţa lăsase un Hristos, Domnul milei, ı̂n mâinile unui condamnat, care urma să fie spânzurat!. . . procesiunea, ı̂n care putea fi văzut un bărbat ı̂n tunică albă, un călău cu satârul şi cu panerul, câţiva preoţi ai unui Dumnezeu milos!. . . procesiunea cobora ı̂ngrozitoare, cu o solemnitate respingătoare, pentru măcelărirea acuzatului! Năsălia ı̂ndurării ı̂ncheia acea orgie de sânge! Era o insultă adusă lui Dumnezeu Însuşi! cadavrul unui om aruncat ı̂n faţă Creatorului! o bătaie de joc satanică faţă de inteligenţa şi inima omenirii! Cortegiul se opri ı̂n piaţa unde era ı̂nălţată spânzurătoarea. Bernardo, cu ochii pironiţi spre cer, vedea luând naştere zorii surâzători ai eternităţii. Îngerii ı̂i zâmbeau, iar dreptatea Domnului i se arăta. Moartea celui drept era amurgul unei noi existenţe care ı̂i ilumina chipul. Zâmbetul său angelic inspira smerenie cerului care i se deschidea! În mâini ţinea o icoană a Mântuitorului, ı̂nsă acolo, sus, vedea Duhul Sfânt Creator, marele suflet, unde se adăposteau sufletele care plecau de pe faţa pământului, hăituite de demonul furiei şi al răzbunării, ı̂ntrupat ı̂n om pentru totdeauna, căruia societatea i-a ı̂nmânat biciul flagelării celui virtuos. Bernardo mergea cu pas hotărât spre scara spânzurătorii. Oamenii ı̂şi ţineau cu toţii răsuflarea. Orice geamăt, mai puţin ı̂năbuşit, putea fi auzit de cele cincisprezece mii de suflete care veniseră să contemple acel aparat al morţii, care, după lege, fusese inspirat din Evanghelie! după codul iertăciunii! după legile Fiului lui Dumnezeu care murise iertând!

XIV În mulţime, se deschise drum ca să facă loc unui om care trebuie că avea un rol principal ı̂n acel banchet al legii. www.clepul.eu


Un blestem aruncat de pe scările spânzurătorii

47

Toată atenţia fu ı̂ndreptată spre el. Era Pedro Leite – ı̂ncă partizan al nevinovăţiei lui Bernardo, cu chipul cadaveric al nopţilor lungi plânse peste mormântul singurului său fiu. Cine ı̂i spusese acestui om că Bernardo da Silva era nevinovat? Ce forţă nevăzută ı̂l ı̂mpingea să binecuvânteze pe scările spânzurătorii pe ucigaşul fiului său? Fenomene ascunse ale Providenţei! Vocea lui Dumnezeu, răsunând pe buzele misterului! Explicaţi-mi cum lucrează Domnul şi eu vă voi explica inspiraţia supranaturală care obligă buzele ce au sărutat trupul mort al fiului preaiubit să ı̂ngaime o iertare. . . Pedro Leite se apropie de condamnat. Nimeni nu ı̂i ţinu calea. Maiestuos, ı̂ncărcat de poezie funebră şi de spaimă sfântă, grăi astfel: – Vin să cer iertare pentru el, acum, pe marginea catafalcului. Eu l-am târât până la tribunalul ı̂n care a fost condamnat, dar nu sunt eu cel care l-a târât până aici. I-am susţinut nevinovăţia. Am cerut, nu demult, suspendarea acestui act, care ı̂mi va prelungi durerea cu mult. . . cu mult mai mult decât lui. Nu m-au ascultat: mi-au poruncit să tac şi să ies din sanctuarul legii, care gâlgâia sânge prin gura predicatorului său. Vin să ı̂i cer iertarea pe scările spânzurătorii şi să risipesc fierea care ı̂mi devorează conştiinţa ı̂n conştiinţa judecătorului implacabil care ı̂i cere, neı̂nduplecat, capul! Se auzi un murmur prelung. Era valul mulţimii care fierbea umilită ı̂ntre gratiile neputinţei sale morale, ı̂n acele zile ı̂n care sângele unui om de rând continua operaţia regeneratoare a sângelui lui Iisus Hristos. Bernardo auzi, cu prezenţă de spirit, strigătul lui Pedro Leite. „Eu ı̂l iert!” Fură singurele sale cuvinte. Fură vărsate atunci multe lacrimi. Evlavia explodă, ı̂nsă lăncile soldaţilor o curmară. Mulţimea voia să rupă rândurile ca să smulgă din ghearele morţii un sfânt. Această sfadă fu astâmpărată de alta, mai sublimă. Se auzi un glas. Apăru un bărbat care se distingea de ceilalţi. Era bătrânul, singurul ocrotitor al lui Bernardo da Silva pe când fusese ı̂ntemniţat. Puţini ı̂l cunoşteau. Grăi astfel: „Nobil domn Francisco de Lucena! Vino să-ţi vezi fiul cum moare spânzurat! Nobil domn Francisco de Lucena! Vino să-l vezi pe copilul www.lusosofia.net


48

Camilo Castelo Branco

femeii pe care ai dezonorat-o, cât e de nobil pe scările spânzurătorii! Nobil domn Francisco de Lucena! Vino să-ţi vezi fiul, fiul fiicei mele, care ı̂ţi mânjeşte rangul cu sângele-ţi ales!” Şi tăcu. Tăcu toată lumea. Iar omul acela stătea acolo, ı̂nalt ca un ı̂nger al mormintelor, parcă aşteptând ca Dumnezeu să dărâme lespedea mormântului unei femei care lipsea de acolo, ı̂n acea stare de suferinţă! Femeia aceea murise, dezonorată, sufocată de mâna ruşinii, căreia suveranitatea boierească a lui Francisco de Lucena o lăsase pradă. Bătrânul era tatăl acelei femei, singurul care ı̂l primise ı̂n braţele sale pe copilul ruşinii, singurul cunoscător al acelui adevăr, care ı̂l veghease mereu, căci ı̂i marcase braţul cu o cruce. Din pântece până pe eşafod, de departe, necunoscut, purtând dureros ı̂n inimă secretul fiicei dezonorate, acest om mersese pe urmele nepotului, fără o vorbă, căci numele ales nu l-ar fi salvat de o ruşine aleasă. Ce impresie a făcut acel om mulţimii? De groază. Însă, câteva momente mai târziu, ı̂l numeau NEBUN. Din ordinul judecătorului, smintitul urma să fie ı̂ntemniţat. Se apropie dreptatea regelui. „E nebun. . . !” spunea ofiţerul pe când ı̂l ı̂ncătuşa. „Nu e nebun. . . e MORT. . . ” răspunseră câteva voci. Mort, ı̂ntr-adevăr!

XV Acea plasă de iţe ı̂ncurcate ı̂ncepea să se descurce. Bernardo puse piciorul drept pe ultima treaptă a eşafodului. Se ı̂ntoarse către mulţime. Pe chip ı̂i strălucea lumina celeilalte lumi. Glasul său era melodios precum cântul ı̂ngerului morţii suave: ı̂nsă, peste toate, se vedea maiestuozitatea ı̂ngrozitoare a ı̂ngerului celei de pe urmă zile. Ultimele sale cuvinte fură: „Auziţi blestemul unui condamnat, aruncat de pe scările spânzurătorii: SĂ SE FACĂ DREPTATEA LUI DUMNEZEU SUB OCHII OAMENILOR!” ................................................................................. ................................................................................. ................................................................................. www.clepul.eu


Un blestem aruncat de pe scările spânzurătorii

49

Mulţimea ı̂şi ı̂ntoarse privirea de la priveliştea sordidă a chipului injectat cu sânge negru. Alţii ı̂i văzură fruntea ı̂ncununată de o rază de lumină. În acel moment, ı̂ngenuncheară mulţi dintre cei drepţi, rugând spiritul celui sacrificat să ı̂i protejeze ı̂n prezenţa lui Dumnezeu!

CONCLUZIE Trecură cincisprezece zile. Eulália de Lucena ı̂şi venise ı̂n fire şi revenise la mănăstire. Un an mai târziu, ı̂şi depuse jurămintele. Urmară trei ani de adoraţie extatică. Fu auzită murmurând cuvinte cereşti, ca ı̂ntr-un dialog. Se spunea că, ı̂n acele momente de transă, ı̂i apărea un ı̂nger. O numeau sfântă şi, după ce muri, fu divinizată. Patru ani mai târziu, Francisco de Lucena, ı̂ndepărtat mereu de fiica sa de mâna remuşcării, muri brusc ı̂n acelaşi loc ı̂n care fusese ı̂nălţată spânzurătoarea. Simão Botelho, fiul lui Paulo Botelho, trase un glonţ către tatăl sau. Tatăl vru să-l condamne: ı̂l condamnă la ştreang, apoi schimbă sentinţa ı̂n exil pe viaţă. Nici nu debarcă bine ı̂n Insulele Capului Verde, că trebuiră să-i sape mormântul. Zece ani mai târziu, Paulo Botelho, judecător pensionat, murea primind cea de-a douăzeci şi cincea lovitură de cuţit, refuzând să dea informaţii exacte despre o rezervă de cinzeci de mii de cruzeiros, pe care o ţinea la o fermă din vecinătatea oraşului Vila Real. Nevasta lui Paulo Botelho muri smintită ı̂n spitalul S. José un an mai târziu. Rămăseseră cele trei fiice ale lui Paulo Botelho. Duseră o viaţă de depravare până când fură ı̂nchise, cu scandal, ı̂ntr-o mănăstire, prin decret regal. Una fu găsită moartă ı̂ntr-un canal prin care ı̂ncerca să evadeze. Alta se mărită cu un bărbat care o omorı̂ ı̂n bătaie. Cea de-a treia se spânzură de tocul unei uşi. SE FĂCU DREPTATEA LUI DUMNEZEU SUB OCHII OAMENILOR. Blestemul aruncat de condamnat de pe scările spânzurătorii se ı̂ndeplini, căci pieri până la ultimul vlăstar al familiei judecătorului. www.lusosofia.net


50

Camilo Castelo Branco

Moarte pentru moarte. ................................................................................. Vă ı̂mpinge curiozitatea să verificaţi? Căutaţi ı̂n arhivele din Viseu sentinţa pronunţată ı̂ntre 1776 şi 1780.

SFÂRŞIT Nu sunt nici ı̂ndărătnic, nici nu mă mândresc cu repetarea unei greşeli. Mă dezic de tot ce am zis, dacă vreun inchizitor intolerant găseşte că ce am spus este eretic, lipsit de sens, prea ı̂ndrăzneţ sau contravine principiilor lui Pluton, zeul singurei religii al cărei cod penal mă intimidează. Există lucruri incredibile ı̂n acest volum? Căci eu şi prietenii mei literaţi, poeţi, ziarişti şi chiar editori de necrologuri cunoaştem lucruri care fac pielea de găină. Dacă mintea nu le acceptă, cronicarii timpului formează, separat, un status in statu, lucru de neı̂nţeles pentru cei care nu ştiu latină, spre norocul lor. În această adunare există un simţ al moralei, viciat, dacă vreţi, dar evangheliştii care au propovăduit-o sunt oameni rigizi, atâta vreme cât nu sunt obligaţi să ı̂şi tulbure liniştea sănătoasă a viscerelor. Aici, nu se fac compromisuri, pentru că nu merită. Scrisul este necesar, căci există cititori. Dacă eu şi coreligionarii mei nu am iradiat valuri de lumină asupra umanităţii până astăzi este numai din cauză că umanitatea avea nevoie să fie, mai ı̂ntâi, operată de cataractă. Lumina civilizaţiei a ı̂ncălzit, de curând, scoica ı̂n care se ascundeau multe moluşte morale, care acum ies să se ı̂ntindă la soare. Asta nu ı̂nseamnă că moluştele devin articulate. Se prea poate ca cititorul sau cititoarea să fie ı̂ncă moluşte legitime, dar o excepţie amărâtă nu ciobeşte regula generală. Aşa ı̂ncât: Eu şi prietenii mei, amintiţi mai sus, judecând că lampa nu trebuie ţinută prea mult timp sub oboroc, şi că talentele (averea) ı̂ngropate nu aduc niciun folos, şi vrând, cu mult elan şi devotament, să eliberăm literatura naţionalicească de hula cu care străinii şi chiar cetăţenii ei o defăimează, acuzând-o de a fi săracă ı̂n romane, de o fantezie modestă – ceea ce nu e doar răutate, e de-a dreptul trădare: am decis să scriem www.clepul.eu


Un blestem aruncat de pe scările spânzurătorii

51

romane ı̂n care să apară mulţi cunoscuţi de-ai noştri şi alţii, pe care am ajuns să ı̂i cunoaştem de-a lungul acestei vrednice ı̂ndatoriri. Astfel ı̂ncât mie, umil ı̂ntre apostolii umili ai acestei idei lucide, mi-a revenit sarcina de lucru, pentru care posteritatea mă va răsplăti cu laude şi aplauze, iar viitorul Plutarh al oamenilor iluştri din cartierul Cedofeita, ı̂n care am onoarea să locuiesc, ı̂l va consemna ı̂n analele glorioase ale cartierului. Am spus ce-am avut de spus.

www.lusosofia.net


Júlio César Machado Casa de vacanţă / O casal I Urmează o poveste spusă ı̂ntre două pahare de coniac. Când a ı̂nceput să povestească, a umplut primul dintre cele două pahare: Ai auzit-o la teatru de multe ori, mi-a spus el, şi mi se pare că te-am ı̂ntâlnit ı̂ntr-o pauză dintre acte ı̂n cabina ei. Nu trebuie să-ţi mai laud eu nici vocea, nici frumuseţea ei. Cine, după ce a ascultat-o o dată, a mai putut uita timbrul dulce şi melancolic al vocii ei? Tristă şi poetică, precum razele lunii cernute printr-o ploaie de lacrimi! Când stă de vorbă, când slobozeşte proza umilă a muritorilor de rând, ı̂n fraze mai mult sau mai puţin graţioase, nu ai observat niciodată că vocea ei păstrează aceeaşi muzicalitate a cântului, deşi mai diluat şi mai slab? Apoi, dacă ne spunea vreun secret la ureche, şuşotitul acelei voci prestigioase, care şi ı̂n ajun umplea teatrul cu sunetul splendid al vocalizelor sale, era atât de duios şi de delicat, ı̂ncât părea să fie sunetul mieros şi ı̂ncântător al aripilor unei porumbiţe sau al unei zâne! Iată, prietene, această femeie a fost pierzania mea şi a fost pierzania mea când m-a salvat! Nu o să mai pot iubi vreodată. Firea ei a fost mereu un mister pentru mine: este şi astăzi. În vâltoarea vieţii şi a speranţei, ea nu ı̂i zâmbea ı̂napoi nici gloriei care ı̂i zâmbea; alteori, din orice nimic, era o veselie, un capriciu de idei, o frenezie de hohote de râs! Nici cel mai nebunatic copil nu o ı̂ntrecea. Toate o distrau, toate i se păreau seducătoare şi roz. Apoi, după câteva momente, devenea neliniştită din nou, tristă, era atât de distrată, ı̂ncât atitudinea ei aproape că insulta. În astfel de caz, oricine ı̂şi poate pune ı̂ntrebarea: era fantezia unui umor capricios, sau erau nesăbuinţele unei imaginaţii febrile şi bolnave? I-am fost prezentat de un prieten care


54

Júlio César Machado

i-a spus că nu exista, ı̂n Lisabona, un admirator mai ı̂nflăcărat decât mine. Pe atunci, nu era adevărat, dar apoi aşa a fost: de ce, nu ştiu; ı̂nsă cu siguranţă după acea zi m-am ı̂ntrebat uimit pe mine ı̂nsumi, de câte ori o aplaudam ı̂ntr-o frenezie de entuziasm, dacă o făceam pentru că era o mare artistă sau pentru că era femeia pe care o iubeam! Dragostea are ceva dintr-o crimă; fie o persoană iubeşte până se pierde pe sine, fie nu simte dragostea. Conştiinţei mele ı̂ncepea să ı̂i fie teamă; ı̂nsă, la drept vorbind, simţeam o forţă nevăzută care mă ı̂ntărâta să mă gândesc la femeia aceea, ı̂n timp ce o prudenţă inexplicabilă mă ı̂mpiedica să vorbesc despre ea celor indiferenţi. O vizitam ı̂n fiecare zi şi discutam ore ı̂n şir despre muzică; ei ı̂i plăcea să ı̂mi contrarieze preferinţele şi, cu cât insistam mai mult, cu atât se ı̂ncăpăţâna şi ea, cu un aer ı̂ndărătnic, ca un copil capricios. Seara, când nu era la teatru, era mereu ı̂nconjurată acasă de lumea sa de pretendenţi care o adorau, astfel ı̂ncât ı̂mi era imposibil să ı̂i recapăt sentimentul iniţial de ı̂ncredere al ideilor, pe care nu ı̂l avea decât ı̂n intimitate; mă ţinea acolo ca pe ceilalţi, să discutăm frivolităţi care se repetau ı̂n fiecare oră, şi, aproape mereu, după cum obişnuiesc artiştii, discutau doar despre intrigile din culise. Eu nu cunoşteam niciuna dintre celelalte cântăreţe din acel sezon, pe Varenzi sau pe Giannoni; ı̂nsă, auzind vorbindu-se despre ele, eu ı̂nsumi descriam şi analizam aspectele cele mai particulare ale vieţilor lor, de parcă mă interesa existenţa lor şi de parcă aş fi trăit ı̂n lumea lor. Asta e partea rea, prietene, când iubeşti o primadonă: bărbatul se identifică cu destinele respective şi ı̂ncepe să se simtă cântăreţ. . .ı̂nsă ı̂i lipseşte vocea! Fiecare Leonora, Lucia, Sappho de pe scena lirică lasă să se strecoare ı̂n cabina actriţei un pic din sufletul, poezia şi firea lor; acasă, sunt creaturi amabile, care ı̂ntreţin vizite lungi ı̂n care se vorbeşte despre secretele polentei veneţiene sau despre viclenia cântăreţei rivale, care ı̂şi asumă opere care nu ı̂i aparţin; este o lume de lucruri degradante şi ı̂njositoare, ı̂n care calomnia sporeşte ı̂ntr-un crescendo nemilos. Toate sunt spuse cu un aer adorabil de pasiune, ı̂ntr-un fel ispititor, cu ondulări de pisică amorezată, suspine fluierate şi purtări melancolice; ajungi să le consideri victime ignorate; mari genii pe care impresarii nu le ı̂nţeleg! Şi ne indignăm ı̂mpotriva altor cântăreţe, le acuzăm că falsează! Că au câte trei amanţi! Că sunt slabe ca nişte tuberculoase! Sau, dacă sunt grase, că au picioarele groase ca ale unui elefant. . . sugrumate de ciorapi! Că www.clepul.eu


Casa de vacanţă

55

nu-şi ştiu replicile! Că au dinţii puşi! Că au fost spălătoresele vreunui maestru care le-a făcut cântăreţe! Că, fără machiajul de scenă, sunt mai urâte decât Meduza, cu tot cu capul ei plin de şerpi! Angiolina nu era, ı̂nsă, aşa din fire; se obişnuise să fie astfel, aşa cum m-am obişnuit şi eu cu ea; era imprudentă şi sinceră, se vedea ı̂n preferinţele ei, ı̂n capriciile ei, ı̂n impulsurile ei; este singura italiancă din câte cunosc căreia ı̂i plac taurii! Încă din ajun o apuca o nelinişte frenetică: - Mâine! ı̂mi spunea. Mâine! Vai! Fie ca ziua să fie splendidă ca reprezentaţia! Fie ca soarele să aurească piaţa! Fie ca cerul albastru să zâmbească deasupra capetelor noastre! Să fie toate mari şi frumoase ı̂n această după-amiază care face cât o zi ı̂ntreagă, ba chiar cât un an! Fie ca mulţimea să vină ı̂n valuri imense şi să umple până şi locurile false! Să nu ajungă nimeni la locul său fără să se aşeze pe mâinile, pe picioarele, pe coatele altora! Fie ca o libertate neliniştită şi nestăpânită să dea reprezentaţiei o tumultuoasă veselie! Fie ca toţi să vorbească, să strige şi să vocifereze, strivindu-se unii pe alţii cu un dispreţ solemn pentru legile fizicii! Să moară mâine, să moară! – şi râdea ca o nebună, şi tot ca o nebună sărea, fredonând o bucată dintr-o arie, apoi o serenată de gondolieri, apoi o canţonetă melancolică dintre cele ştiute doar de ea, pe care eu nu le-am mai auzit la nimeni altcineva. Tristeţea, la fel ca veselia acelei fete, avea ceva fantastic; de multe ori mi-am amintit, privind-o, de talismanele din legende; avea, printre alte artificii, secretul de a-şi risipi tristeţea atunci când voia, şi să devină veselă şi zâmbitoare, de parcă arunca ı̂n mare melancolia, ı̂nchisă ı̂ntr-o sticlă cu o pecete magică, pe care niciun spirit nu o putea deschide, pe care pescarii din O mie şi una de nopţi o lăsau să scape din urna ı̂ntredeschisă ı̂n rotocoale de fum negru! Primul pas ı̂n cariera iubirilor mele a fost să-mi schimb ora când o vizitam pe Angiolina. Bietul ı̂nger, avea atât de puţin timp pe care să mi-l poată oferi, ı̂ncât trebuia să fiu eu cu băgare de seamă. Cum ı̂şi ı̂mpărţea ziua? Oh! E o minune cum reuşea să le facă pe toate! Maestrul ei venea să o ia ı̂n fiecare dimineaţă ca să exerseze; de la două la patru, se ducea să se plimbe; lua cina la cinci şi repetiţiile sau recitalurile ı̂i ocupau seara; ce timp să mai rămână pentru mine ı̂n toată această nebunie interminabilă, decât câteva minute ı̂n care se ı̂ntorcea de la plimbare ı̂nainte să ia masa? Pentru acele câteva minute, mi-am schimbat eu ı̂ntreaga zi de multe ori. . . Atunci făcu o pauză şi umplu cel de-al doilea pahar. www.lusosofia.net


56

Júlio César Machado

E adevărat că, pentru acele câteva minute, mi-am schimbat eu ı̂ntreaga zi de multe ori, continuă el, şi alergam avid să-i cerşesc un zâmbet, făcându-mi, ı̂n schimb, vreun amic să mă aştepte, uitând de vreo afacere, de cina cu mama; pe toate le sacrificam pentru ea. Toate acestea se ı̂ntâmplau ı̂ntre două vocalize, mă primea cu Vieni, Arturo! din Puritanii şi ı̂şi lua la revedere cu Addio din Rigoleto: bucăţi amestecate ı̂ntr-un recitativ. Când ieşeam de acolo, nu rostisem un singur cuvânt din câte voiam să-i spun; ea era cea care conducea discuţia şi o ghida atât de nebuneşte, că nu se ştia niciodată despre ce era vorba; ı̂mi vorbea despre trecutul ei, despre iubirile ei din copilărie, despre trăsurile din Lisabona, despre nasul lui Mercadante; mă ı̂ntreba dacă eram bun la mânuirea floretei, câte femei iubisem, ı̂n câte ziare scrisesem: mă făcea să cânt bucăţi de operă, râdea ca un copil, apoi suspina tristă, se ducea numaidecât la pian, apoi la fereastră, apoi la masă! Odată, am stat mai mult de vorbă şi mâna ei a rămas uitată ı̂ntrale mele. Îmi vorbea despre mama ei, pe care o părăsise pe când avea douăzeci de ani, schimbând fericirea senină de acasă pe ambiţiile de independenţă, pe visurile de triumf, pe viziunea gloriei; am ı̂nceput amândoi să vorbim despre familii, ne povesteam unul altuia amintiri din copilărie, ne-am făcut din nou copii ı̂n gând şi, ı̂nchizând ochii să privim mai bine ı̂n adâncul sufletului, am alergat de mână ı̂n trecut până ne-am găsit primăvara moartă! În acea după-amiază, m-am privit uneori ı̂n adâncul ochilor ei şi un nor a trecut printre noi, de parcă gonea o idee care era peste puterea şi voinţa ei. Angiolina privea deodată ı̂n altă parte şi părea că voia să ı̂şi retragă mâna dintr-ale mele; eu ı̂nsă i-o păstram cu nesaţ şi tremuram amândoi; ı̂ncepeam din nou să schimbăm amintiri sau vise, lucruri văzute sau lucruri pe care am fi vrut să le vedem şi, pe măsură ce vorbea despre trecut, ı̂l uitam; i-am dus mâna la buze şi i-am sărutat-o; ea nu mi-a spus decât: – Suntem amândoi ı̂ntr-un moment de melancolie; mi-e teamă de conversaţiile acestea triste la căderea serii; du-te, la revedere, lasă-mă singură. Ne vedem mâine seară la teatru? În pauza dintre acte vreau să te văd la mine ı̂n cabină! O să te prezint celorlalţi ca fiind pretendentul meu cel mai periculos. Du-te, rămas-bun! În seara următoare, a cântat Favorita. Ce simţăminte mi-a trezit ı̂n suflet, Dumnezeule! ce voce dulce, afectuoasă şi divină! Ce blândeţe www.clepul.eu


Casa de vacanţă

57

seducătoare, ce prospeţime, ce extaz, ce cer! O femeie frumoasă, dar nu ı̂n sensul tradiţional, căci era, mai degrabă, genul insinuant; nu era trandafir, era un crin; nu era un surâs, era un suspin, dar de fericire şi de dragoste. Cânta şi ı̂şi interpreta rolul cu un sentiment dramatic atât de puternic, ı̂ncât nu rata nicio intenţie şi nu greşea nicio replică. Deşi era ı̂ncă atât de tânără, intuia incredibil secretele durerii, pe care le reproducea prin artă! Ochii ei negri spuneau, uneori, doar prin privire o poezie sublimă a sentimentelor. Modul ei de a cânta nu era plin de ı̂nflorituri, ı̂nsă nimeni nu reuşea să redea inteligenţa, pasiunea, culoarea muzicii, dând Leonorei aspectul triplu, prin veselie, prin sentiment, prin nelinişte de amantă, de femeie şi de martiră! Ah! eu o iubeam ı̂n seara respectivă cu entuziasmul, cu admiraţia, cu frenezia unui idolatru! Mi se părea toată atât de frumoasă, cum nu mai văzusem vreodată vreo altă femeie. Părul ei negru şi splendid ı̂i ı̂ncadra chipul palid ı̂ntr-un fel de nedescris; avea nişte buze lungi, dar foarte flexibile, atât de moi, atât de blânde, ı̂ncât notele atinse de ele se ı̂ndulceau ca un suspin de ı̂nger sau un sărut de soră! – Ah, ı̂mi spuneam mie ı̂nsumi, admirând novicele luându-şi, ı̂ndrăgostit şi melancolic, rămas-bun de la mânăstirea sa, Sf. Iacob de Compostela, căci nu mai suporta tristeţea claustrării şi simţea că doar Dumnezeu nu-i mai era de ajuns! Ah! biet suflet chinuit, care schimbi religia pe iubire, cea care te ı̂nsufleţeşte şi te ı̂mboldeşte, sub un chip nou, este tot credinţa! Fericit, ah! Fericit dacă crezi ı̂ncă! Fericit dacă iubeşti! Fericit dacă aştepţi! Puteai să eviţi apa sfinţită, fără ca degetele tale să o atingă? Ai astăzi forţa, biet nostalgic, să o goneşti din imaginaţia ta, tu, care nu te mai poţi ruga şi care eşti devorat de aspiraţia unei alte vieţi! Căci dacă trăieşti doar din acea viziune, din acea imagine, din acel ı̂nger pe care l-ai ı̂ntâlnit la picioarele altarului rugându-se la Dumnezeu, dacă o judeci a fi la fel de pură şi nobilă pe cât de frumoasă, ce voce fatidică te va ı̂ndemna să râzi, căci iubeşti amanta regelui, o curtezană ca toate curtezanele, o femeie pierdută care s-a vândut mai scump decât altele, dar care s-a vândut! Care este sărutată de un rege, dar care este sărutată de un bărbat care nu este tatăl ei şi care nu eşti tu! Ah! cântă! Cântă ı̂ncă! Cântă şi suferă! Lasă-l pe bătrânul călugăr, moşneag care nu mai crede ı̂n fericire şi ı̂n dragoste, să ı̂ţi amintească de fragilitatea pasiunilor şi de incertitudinea celor lumeşti! Io l’amo! spui. Mio padre, io l’amo! şi www.lusosofia.net


58

Júlio César Machado

ı̂n aceste cuvinte pui norocul, speranţa, providenţa, fatalitatea, destinul! Ah! Cântă! Cântă şi iubeşte! Dacă ı̂ntr-o zi anatema va atârna deasupra capului tău, vei merge la Domnul să ı̂i ceri iertare la acelaşi altar de la care astăzi fugi! Iar bella del Ré, pe care ai adorat-o pe când ducea o viaţă fastuoasă la palat, va veni să ı̂ţi ceară ţie, săracă, zdrenţuită şi blestemată, aceeaşi iertare pe care tu o vei fi cerut Domnului! şi tu o vei ierta! Da, tu; Dumnezeu e cel care nu te va ierta pe tine, poate, căci vei ı̂ncerca să fugi din nou de El, dacă moartea nu va fi atins cu degetele-i palide fruntea favoritei! Şi, spunând acestea, luă ı̂ncă o ı̂nghiţitură de coniac şi făcu din nou o pauză. . .

II Apoi: Sufeream ı̂n nopţile acelea de teatru ca un nebun. Dacă nu o aplaudau pe Angiolina, aveam accese de furie necontrolate; dacă o aplaudau, eram gelos pe public, pe glorie şi pe fericire! Felul ı̂n care ı̂şi interpreta rolul făcea ca nicio altă cântăreaţă să nu ı̂l mai poată face la fel. Avea un talent privilegiat, unic. Când era Norma şi apărea ı̂ncununată de verbină, cu privirea pierdută ı̂n lumina argintată a lunii, când era Gema, iar gelozia ı̂i sluţea chipul ı̂ntr-o expresie de furie şi de martir, când era Maria şi, ı̂n târg, deghizată ı̂n ţărancă, le zâmbea pretendenţilor care voiau să o ia ı̂n trăsurile lor, când era Sappho, mândră din fire, acea frunte interesantă, ca sculptată de Fidias, se ı̂nălţa, nobilă, dintre umeri de marmură, iar masca, admirabilă, de puritate, de corectitudine şi de viaţă, pe care pasiunile violente nu reuşeau să o afecteze, se păstra frumoasă şi ı̂n timpul agoniilor dramatice! Era normal ca, mai devreme sau mai târziu, o mare amărăciune să-mi ı̂ntunece sufletul; a sosit, ı̂ntr-o zi, ı̂ngrozitoare; a venit prin gelozie. Obişnuit cu visele simple şi senine ale afecţiunii de ı̂ndrăgostit sau ale capriciilor de amant, m-am găsit, deodată, ı̂ntr-o lume necunoscută, pentru care inima mea nu fusese făcută. În fiecare oră se ı̂ntâmpla ceva, oricât de uşor, oricât de insignificant poate părea altora, care să-mi trezească www.clepul.eu


Casa de vacanţă

59

ı̂n imaginaţie ideea dureroasă că iubirea mea nu era ı̂nţeleasă pe de-antregul, nici compensată ı̂n fidelitatea sa. Firea imprudentă şi uşoară a Angiolinei ı̂mi trezea ı̂n fiecare moment neı̂ncredere, şovăială, tresăriri; un cuvânt de-al ei, o ı̂nălţare a ochilor ei către cer, o mişcare a umerilor, de parcă nu i-ar fi păsat, un simplu gest al celui care se ştie nevinovat, erau de-ajuns ca să mă umple de furie ı̂mpotriva mea ı̂nsumi. Acelei fete ı̂i trebuiau toate iertate, pentru talentul său, pentru imaginaţia pitorească şi visătoare, pentru izbucnirile firii neliniştite, pentru fanteziile inocente ale felului ei de a fi contemplativ. Când era afectuoasă, dedicată, tandră, nu mai era altă dragoste la fel pe pământ: era chiar melancolia ei cea care mă seducea prin entuziasm şi respect, acel destin singular şi trist, plin şi de glorie, şi de tristeţe. Ea suferise şi cunoştea viaţa. Imbecilii care o ı̂nconjurau nu puteau presimţi cât cunoştea lumea acea femeie ı̂n care ei nu vedea decât o artistă şi o copilă. Avea, ı̂ndeobşte, aşa cum n-am mai văzut, delirul şi extazul fericirii. Privirea i se ilumina de o lumină divină, de parca sufletul i se zbătea ı̂n cununa fragilă care o ı̂mprejmuia, ı̂nsetată de mai multe lumi. Există femei pe care le iubim, de parcă ne aruncam pe noi ı̂nşine ı̂ntrun abis; eu simţeam fatalitatea plutind deasupra-mi şi nu aveam putere să mă despart de ea, ı̂n loc să o fac nefericită cu propria mea nefericire. Mi-a spus chiar ea, care ghicea nefericirea; ı̂n clipele cele mai dulci ale iubirii noastre, nu uita niciodată, intuind-i chiar eternitatea. Astfel de iubiri sunt triste, dar sunt, poate, singurele care te prind. Ştii florile acelea de câmp, de culoarea primăverii, dar care, de fapt, anunţă toamna? Tulpina n-are nici parfum, nici verdeaţă şi au, ı̂n mijlocul petalelor, un punct negru, parcă ı̂n doliu după zilele frumoase de vară. Angiolina ı̂mi amintea de aceste flori; sufletul ei melancolic nu ştia să spere, nici să dea speranţă altora; intra ı̂n viaţă cu un surâs de rămasbun; dragostea mea putea servi drept balsam pentru acea inima rănită de lovituri ignorate, ı̂nsă o furie secretă a afecţiunilor mele mă făcea să o chinuiesc. Am intrat ı̂ntr-un paradis pe care l-am transformat ı̂n iad. A fost ı̂ngrozitor. O ı̂mbrăţişam deodată ı̂n extaz, apoi ı̂mi era groază să o privesc. Plângea cu capul pe umărul meu, dar se termina totul cu un sărut. www.lusosofia.net


60

Júlio César Machado

Apoi râdeam amândoi de nebunia mea. . . Dar aşa se sfărâmă ı̂ncrederea, entuziasmul, ı̂nsăşi stima, poate. Neliniştea, febra, insomnia ı̂mi devorau ı̂ncetul cu ı̂ncetul raţiunea şi viaţa. Frenezia nenorocirii mele creştea odată cu dragostea Angiolinei: cu cât era mai mare lumina fericirii pe care ea mi-o dăruia, cu atât mai mare şi mai densă era umbra temerilor mele. Existenţa noastră era dulce, dar tristă; de multe ori, sărutările sale erau scăldate ı̂n lacrimi, fără motiv şi fără pricină: ı̂nsăşi bucuria noastră era melancolică, iar ideea că trebuia să ne despărţim ne umplea de nefericire. Portretul ei, pe care obişnuiam să-l privesc ı̂n orele ı̂n care nu o puteam vedea şi ı̂n care nu puteam să pun geană pe geană, ı̂mi producea un sentiment fatal, pe care nu mi l-am putut explica niciodată; invariabilitatea acelei creaturi care nu rămânea aceeaşi mă chinuia ca o minciună. Voiam, uneori, să ı̂nchid ochii aceia, deschişi mereu ca ai unui somnambul, care mă urmăreau fără să mă vadă. Din acea perioadă de efervescenţă, de exaltare, de nelinişte nu-mi mai amintesc mare lucru. Am auzit că, ı̂ntr-o noapte, am ı̂nnebunit din cauza unei congestii cerebrale. Familia mea, urmând sfatul medicilor, m-a trimis la o casă de vacanţă pe care o aveam, ı̂n apropiere de Belas. Acolo, ı̂ntr-o linişte ı̂ntru totul bucolică, unde nu era decât câmpie cât vedeai cu ochii, unde nu auzeam altceva decât cântecul pasărilor, sperau să ı̂mi vin ı̂n fire, cu timpul. Mi-au spus că eram cât pe-aci să-mi pierd minţile şi că, pe când aveam accese, ı̂mi scăpau anumite cuvinte sau un fragment dintr-o arie, care arătau că ı̂ncă ı̂mi aminteam de nopţile de teatru. Acea casă pierdută printre măslini a căpătat deodată un caracter poetic. Carevasăzică, locul ispăşirii din dragoste! Mi-am ı̂nălţat rugul care mă consuma din sentimentele mele sincere, din promisiuni, din idei, din credinţă. Îi umplea pe cei din jurul meu de groază. Acum mă considerau salvat, acum mă vedeau pierdut. O bucurie, o plăcere cât de mică, o aspiraţie mi-ar fi fost de folos; dar cum? Bolta rămâne plină de focuri inextingibile, când ziua stinge scânteile marelui felinar; ı̂nsă pe cerul gândurilor, unde speranţele sunt stele, ce rămâne atunci când acestea pleacă?! Timpul trecea şi eu nu-mi reveneam. www.clepul.eu


Casa de vacanţă

61

Medicii ı̂ncepeau să-şi piardă speranţa. Nebunia, prietene, este o boală degradantă: de lepros nu se apropie nimeni, iar de nebun se feresc toţi. Providenţa s-a ı̂ndurat să facă ceva ı̂n acest sens; iar momentul sosise. Angiolina, care nu mai ştia nimic de mine, se ı̂ntorcea ı̂ntr-o noapte de la Belas, unde ı̂şi petrecuse ziua, când trăsura ei s-a stricat tocmai ı̂n capătul străzii care ducea la casa de vacanţă. Era târziu, era o seară friguroasă, iar precauţiile cântăreţei au făcut-o să vrea să caute adăpost ı̂ntr-un loc ferit de vânt, până când se va fi găsit un mijloc de a-şi continua călătoria. Vizitiul a apărut la poarta casei cerând adăpost ı̂n noaptea aceea pentru o doamnă căreia, stricându-i-se trăsura, nu avea unde să se adăpostească. Angiolina a intrat ı̂n camera infirmierului meu, spunându-ise că, ı̂ntrucât casa nu avea decât două camere, iar cealaltă fiind ocupată, nu i se putea oferi decât acea odaie modestă. Ea a răspuns că nu dorea să se culce şi că ı̂n zori va pleca. Casa a revenit la tăcerea de mormânt. Eu nu auzisem, nici nu văzusem nimic din ce se ı̂ntâmplase. În ziua următoare era Paştele; după miezul nopţii, pâlcuri-pâlcuri de ţărani treceau pe lângă casă, ı̂ndreptându-se către Caneças. Mergeau veseli şi bucuroşi, respirând speranţă. Noaptea devenea rece şi parfumată; lumina lunii arginta câmpurile; ţăranii şi drăguţele lor treceau ı̂nlănţuiţi, cântând şi sărutând-se. Angiolina văzu de la fereastră, prin geam, acea lume de fericire rustică. Ridică geamul ı̂ncetişor, cât să nu rupă perdeaua de iederă şi, statică, ascultă şi privi. Cântau un cântec pe care ea ı̂l repetă numaidecât, dându-i, cu farmecul vocii ei, o putere singulară. De unde venea, de unde se auzea acea voce, care fusese viaţa mea, fericirea mea, chiar nebunia mea? Cum să descriu senzaţia care a pus stăpânire pe mine? Am alergat la fereastră, parcă ı̂ntrebând noaptea secretul acelei raze de bunăvoinţă; mi se părea că auzeam copacii vorbind ı̂ncetişor şi murmurând din ramură ı̂n ramură rugăciuni, pe care sufletul meu le ı̂nţelegea. Angiolina cânta ı̂ncă, ı̂mprăştiind ı̂n singurătatea casei perlele şi lacrimile cântecului său. Imaginaţia ı̂ncepea să ı̂mi arate viziuni ca de pe altă lume. O vedeam pe Angiolina ı̂n fiecare rază de lumină, de parcă pământul s-ar fi transformat ı̂n imaginea cerului şi mă chema să ı̂mi schimb patria. Deschise geamul şi, cântând, rămase privind noaptea. www.lusosofia.net


62

Júlio César Machado

Cântecul ei ı̂n aer liber era şi mai minunat, acompaniat de sunetul apei la umbră; era chiar mai bine să cânte ı̂ntre flori, adăpostită de copaci, având drept tavan bolta cerească, decât ı̂n grădinile teatrului. Ea nici nu bănuia că atât de aproape de ea, despărţiţi doar de un perete, se afla acest nefericit pe care dragostea ı̂l ı̂nnebunise din cauza ei. . . Însă, ı̂ncet-ı̂ncet, raţiunea se ı̂ntorcea; acel cântec ı̂mi vorbea: inima mea cunoştea acea voce; casa parcă se transformase ı̂ntr-un palat fermecat. . . Când ı̂ncepu să se lumineze, vocea tăcu. Abia apoi se auzi vocea vizitiului. Şi, imediat, roţile surde ale trăsurii şi poarta ı̂nchisă ı̂ncet. – Angiolina? am strigat. Trăsură ı̂şi continuă drumul şi strigătul meu se pierdu ı̂n ceaţa dimineţii. Medicul ı̂mi dădu o ı̂mbrăţişare, de parcă ı̂mi vorbea despre bucurie. – Ce s-a ı̂ntâmplat mai departe? am ı̂ntrebat. El mi-a răspuns: – Aţi visat. Câteva zile mai târziu, deja ı̂nsănătoşit, m-am ı̂ntors la Lisabona. Sezonul de teatru luase sfârşit. Teatrul Sf. Carol era ı̂nchis. Cântăreaţa plecase: creatură a unui destin nesigur, plecase ı̂n căutarea viitorului, care este cerul artiştilor. . .

www.clepul.eu


Rebelo da Silva Turnul lui Cain / A torre de Caim Legendă din secolul al XI-lea

I Frate bun prefăcut ı̂n creştin rău Călugărul ı̂şi ı̂ncepu povestea astfel: Ce am să vă povestesc s-a ı̂ntâmplat pe când califii din Cordoba supuseseră aproape ı̂ntregul regat. Contele D.11 Henric12 urma să vină cu oşteni viteji să ajute la recuperarea provinciilor Portugaliei de la păgâni. Pe vremea aceea, ı̂n castelele de la graniţă nu se odihnea nimeni nici ziua, nici noaptea, nimeni nu lăsa armele din mână, şi fie că se lumina de ziuă, fie că se ı̂nnopta, lumina torţelor ori sunetul trompetelor nu permitea niciun moment de tihnă apărătorilor adevăratei legi. Pe metereze sau pe câmpul de luptă, nu se stătea locului o clipă. Cele mai bune castele erau ı̂ncă sub stăpânire păgână, multe sate plăteau tribut şi frumoasele păduri din Minho şi din Alentejo erau pentru ei teren de vânătoare de căprioare, urşi şi mistreţi. Coloanele şi podoabele bogate din palatele lor erau făcute din marmură din carierele noastre. Totul ı̂n primăvara binecuvântată a acestei frumoase grădini numită Portugalia era a arăpimii şi cu toate se desfătau. Cu câmpiile pline de flori, ı̂n care luna se naşte 11

Abreviere de la Dom, titlu onorific pe care ı̂l purtau ı̂n Portugalia membrii familiei regale sau nobilii 12 Henric al Burgundiei, conte de Portugalia


64

Rebelo da Silva

gingaşă ca un surâs de copil, iar cerul străluceşte radios ca o privire de fecioară amorezată, tristeţea părea să vlăguiască soarele. Înainte de a-l ı̂nghiţi iadul, căruia ı̂i aparţine de drept, arabul depravat trecea prin paradisul pe care ni-l furase! De aceea, dorul de ce a pierdut ı̂i ı̂nţeapă astăzi aprig inima!. . . – Şi nu erau cavaleri care să-i ı̂mpungă cu lăncile ı̂n piept, strigândule: pământul acesta este al nostru! ı̂ntrebă Martim Pais. – Ba erau! răspunse călugărul. Dar erau puţini. În acele zile de temniţă, toţi plecau fruntea, udând cu lacrimi plugul cu care brăzdau pământul, ı̂mpins de mâinile sclavilor. Dumnezeu să binecuvânteze braţul ı̂nvingător, care ne-a redat pământurile ţării, casa ı̂n care am deschis ı̂ntâia oară ochii, cimitirul unde se odihnesc cei care ne-au iubit, copacul care ne-a ţinut umbra ı̂n copilărie şi la bătrâneţe şi fântâna de lângă tufa de trandafiri!. . . În vremea aceea, când trecea maurul, se uitau toţi ı̂n jos, căci el era stăpânul. – Atunci pământurile erau părăsite, părinte? – Nu. Spicele se aureau la soare pe câmpie ca acum; creştea iarba şi creşteau pomii, măslinii gemeau ı̂n grădini, iar vitele păşteau ı̂n munţi. Dar pământul, atât de vesel pe deasupra, era numai necaz şi nefericire pe dinăuntru, căci pământul pe care suntem sclavi, deşi e al patriei, ni se pare mai singur şi mai gol decât un deşert. Casa străină, pământul care este al altuia, focul aprins ı̂n sobă şi teama ne fac să plângem, căci nimic din toate acelea nu e al nostru şi azi sau mâine ni se poate spune: ieşi! Regatul era viu, ca acum; ı̂nsă murise inima ı̂n oameni. Strălucea acelaşi soare, curgeau aceleaşi ape, creşteau aceleaşi flori, dar copii nu se jucau pe sub viţele-de-vie, cum se joacă cei de astăzi, iar domnişoara speriată, tremurând la gândul că e frumoasă, nu se aşeza liniştită, ca aceea de colo, sub migdalul ı̂nflorit, ascultând cântecul privighetorii deasupra capului. Haremul arabului, deschis ı̂naintea ei, precum un abis, o făcea să pălească. Dintr-un moment ı̂ntr-altul, putea fi obligată să aleagă ı̂ntre dezonoare şi moarte. – Ce martiriu să duci o astfel de viaţă!. . . – Aşa era! Aşa a fost!. . . Dar aşa s-a trăit, şi ı̂ncă pentru cât timp!. . . Se ı̂nserează. Se face târziu. Să mai spun? – Ah, sigur că da. Spuneţi!. . . Toţi vrem să vă ascultăm. – În vremea aceea, deci, se sfădeau doi boieri de dincolo de râul www.clepul.eu


Turnul lui Cain

65

Douro, pentru ochii frumoşi ai unei doamne, spuneau unii, pentru un cal, spuneau alţii. Din castelele lor aşezate faţă ı̂n faţă, cei doi duşmani distrugeau vii, livezi şi culturi şi dacă unul era mai delăsător, numaidecât era trezit de celălalt cu fier şi cu foc. Între oştirile lor, ardea cu toată furia războiul. Pe domeniile distruse ale amândurora, fermierul sau ciobanul nu ştia niciodată dacă la amiază avea să culeagă fructele sau, după caz, să adune turma de animale tefere sau dacă avea să se trezească a doua zi ca să-şi ı̂ngroape vreun animal mort. După un timp, cavalerul mai ı̂n vârstă dădu năvală peste domeniul şi palatul vrăjmaşului şi ı̂l cuceri prin trădare, lăsând capul domnului ı̂nfipt pe metereze. Asta s-a petrecut ı̂n ajunul zilei de Sf. Ioan, noaptea târziu, când sărbătoreau cu toţii pe sfânt cu ruguri aprinse, cu cântece şi cu dansuri. Cavalerul omorât avea un fiu şi un frate. Fiul era crud ca vârsta-i; fratele era temut pentru caracterul şi puterea sa. Anii s-au scurs, băiatul s-a făcut bărbat şi, de-o parte şi de alta, duşmănia dintre cele două familii creştea tot mai mult. Râul care despărţea castelele fu stropit cu sânge de multe ori, iar clopotele nu conteneau a bate ı̂n biserică pentru cei morţi. Timpul, care domoleşte toate cu fiecare zi, părea să aţâţe tot mai mult acea gâlceavă. În acest timp, urmaşul cavalerului omorât era deja un tânăr lăudat pentru ı̂ndemânarea sa ı̂ntr-ale armelor, pentru dibăcia cu care călărea şi pentru iscusinţa cu care dănţuia. Se numea D. Moço Ansures şi, văzându-l trecând, zvelt şi aprins la faţă de călărit, cu şoimul pe braţ, domnişoarele ı̂şi zâmbeau şi roşeau, iar bărbaţii ı̂l salutau, mirându-se de cât ı̂i semăna boierului omorât ı̂n ajun de Sf. Ioan. D. Moço ı̂ncă nu ı̂i spusese niciunei femei: te iubesc! Într-o zi, din nefericire, o văzu pe nepoata boierului domeniului duşman şi pe dată inima uită de răzbunare şi păstră ı̂ntr-ı̂nsa acea privelişte. Sângele tatălui, vărsat cu rea-credinţă, vrăjmăşiile de atâţia ani, promisiunile din copilărie şi din tinereţe, toate se stinseră ı̂n sufletul său, care nu mai vedea alt soare, altă lumină, decât pe cea din ochii frumoşi care ı̂l cuceriseră. Necunoscute sunt căile Domnului! Din cea mai aprigă ură ı̂ncolţi cea mai mare dragoste!. . . Trecură luni, iar sentimentele ascunse săreau ı̂n ochi tuturor. Rudele ı̂i aruncară ı̂n faţă tânărului slăbiciunea sa, ı̂nsă pasiunea era mai puternică decât amintirea mormântului pe care ı̂l lăsa nerăzbunat. În sfârşit, vlăguită de războaie prelungite, pizma ı̂ncepu să piară şi se puse nunta. Un trandafir uni cele două case duşmane. Surâsul unei fecioare www.lusosofia.net


66

Rebelo da Silva

ı̂mblânzi ı̂n mormânt pe cei care nu-şi puteau dormi somnul etern şi pe cei care juraseră să nu ierte. Se hotărı̂ cununia pentru ajunul Sf. Ioan. Dinadins sau din ı̂ntâmplare? În ziua aceea se ı̂mplineau paisprezece ani de când tatăl lui D. Moço de Ansures fusese omorât. Dar socoteala din târg nu se potriveşte cu cea de acasă! Cavalerul mort avea, după cum am spus, un frate, care ı̂l iubea mai mult decât pe propria viaţă. Se născuseră amândoi ı̂n ajunul zilei de Sf. Petru şi nu se găseau pe lume două inimi la fel, care să ı̂mpărtăşească aceeaşi afecţiune şi aceeaşi voinţă. Fratele mai mic, D. Inigo Lopes, umblase dus pe gânduri, de când bătuseră ı̂n cuie sicriul nefericitului. Durerea ı̂l ı̂mpietrise pe D. Inigo, şi şapte zile şi şapte nopţi fusese văzut zăcând culcat pe mormânt. Parcă pământul, devorând oasele fratelui, consumase ı̂n acelaşi timp şi tot ce era omenesc ı̂n el. Când se luminase ı̂n cea de-a opta zi şi se sculase, avea părul şi barba albe ca omătul. Îmbătrânise un veac ı̂n şapte zile! Nicio lacrimă ı̂n ochii uscaţi! Niciun suspin din pieptul mut. Lăsase pe lespede armura şi sabia şi luase cu sine doar pumnalul. La intrare ı̂şi făcuse semnul crucii, ı̂nsă la ieşire, Doamne Sfinte! ieşise cu spatele la altar. Doamne, fereşte-ne! Ce făcuse şapte zile şi şapte nopţi D. Inigo singur şi ı̂nchis ı̂n capelă? Dacă cineva a ştiut-o, a luat cu sine secretul ı̂n mormânt. Se spunea, după aceea, că un călugăr văzuse ı̂n ultima noapte lespedea mormântului ı̂nălţată fără să fi fost atinsă, un trup care se ridicase din mormânt şi mâna mortului strângându-i-o pe a viului. Aiureli! Cine s-a dus, ı̂napoi nu mai vine. Ce nu e minciună, căci a văzut toată lumea, a fost cum a răsărit, ı̂n a opta zi, la prima rază de lumină, o tufă de trandafiri ı̂n mijlocul mormântului, deasă şi zdravănă de parcă era acolo de ani de zile. Ce trandafiri proaspeţi şi ce boboci frumoşi pe crengi! Dar dacă cineva lua unul să-l ducă la altar, i se ofilea ı̂n mână; de ı̂ncercau să taie o creangă, curgea sânge din tulpină ca dintr-o venă deschisă. Pe fiecare creangă erau şapte trandafiri albi şi şapte roşii. Căci tot de atâtea zile trupul neı̂nsufleţit al viteazului cavaler fusese coborât ı̂n mormânt, răpus de şapte răni. Apoi, nu s-a mai ştiut şi nu s-a mai vorbit nimic de D. Inigo. Se spunea că şapte ani, apoi ı̂ncă cinci, rătăcise prin deşerturi călcate doar de Dumnezeu, mâncând din ierburile muntelui, bând din apa izvoarelor, dormind la mila vremii. Ce viaţă de penitenţă a dus acel sfânt! Domnul care citeşte www.clepul.eu


Turnul lui Cain

67

ı̂n inimi ı̂şi ı̂ntorsese demult faţa de la el. Deşi creştin ı̂nnăscut, nu mai ı̂ngenunchease ı̂n faţa crucii, nici nu se mai ı̂nchinase Sfintei Fecioare. Aproape la finele lungului exil ı̂nnoptase ı̂n deşertul Ispitei, pe când traversa pentru a treia oară Palestina. Maică Sfântă, păzeşte-ne! Deodată, nisipurile se aprinseseră ı̂ntr-o mare de foc, cerul se acoperise de negură, iar pe vârfurile abrupte ale stâncilor ı̂nalte dansaseră, ı̂ncrucişându-se, mii de lumini. Se auzise atunci, ı̂n singurătatea imensă a deşertului, un strigăt grozav. D. Inigo răspunsese, iar pactul care se ı̂ncheiase acolo fusese atât de negru, că luna se făcuse de culoarea sângelui şi se ascunsese, iar stelele ı̂şi ascunseseră, speriate, lumina. Creştinul tocmai ı̂şi vânduse sufletul Iadului pentru răzbunare. De atunci ı̂nainte, ı̂l urmărise peste tot, precum umbra nelipsită de trup, imaginea fratelui omorât. Îngenunchease ı̂n faţa Diavolului, el, care nu ı̂ngenunchea ı̂n faţa crucii şi, spintecânduşi venele, pecetluise jurământul. Când se ridicase, se auzise ı̂n văzduh cocoşul cântând de trei ori, repetat de ecou, iar râsete ı̂ngrozitoare ce se ridicau din apele nemişcate ale Mării Moarte aplaudau victoria răului. Exilatul zeflemisi trecutul. O blasfemie cumplită i se scurse de pe buze. Şi el ı̂nsuşi, care râdea de Dumnezeu şi de Iad, tremură simţind fugindu-i pământul de sub picioare, parcă ı̂nspăimântat de greutatea crimei sale. Când făcu primii paşi, lumina fulgerelor ı̂l orbi. Furtuna izbucni ı̂n acelaşi timp şi pe mare, unde valurile se ridicau cât munţii, şi ı̂n cer, unde tunetele bubuiau unele după altele, şi pe pământ, unde clocotea ı̂n vârtejuri, şi ı̂n deşert, unde uraganul, răgând, săpa abisuri şi ı̂nălţa munţi, răsucind ı̂n cicloane nisipurile. Cedrii bătrâni, libanezi, erau culcaţi la pământ. Jivinele, sfioase ca nişte mieluşei, se adăposteau, docile, ı̂n sate. Oamenii ı̂nălţau rugăciuni către Dumnezeu, implorând mila. Când toate se făceau umile şi mici implorând, de ce râdea numai mândria vinovatului? De atunci ı̂ncolo, n-a mai trecut o clipă ı̂n care el să nu se afunde tot mai mult ı̂n abis. Dimineaţa se făcea zi, iar albia Iordanului se umplea. Crengile golaşe ale copacilor se răsuceau peste apa râului. La câteva palme de acel loc, căzuse un bătrân răpus de sete şi vlăguit. O picătură din acea apă i-ar fi fost de-ajuns să-i redea viaţa. D. Inigo i-o refuză, mutând dinadins cursul apei ı̂n faţa ochilor lui ca să ı̂i sporească chinul, ı̂n faţa ochilor care beau de departe apa, pe care blestematul o prăpădea, luând ı̂n râs acea agonie şi spunându-i, pentru a-l umili şi mai mult: „Cheamăţi Dumnezeul şi cere-i un izvor lângă tine!” Domnul nu răspunse cu o www.lusosofia.net


68

Rebelo da Silva

minune slujitorului Său. Vru să moară ı̂nvingând Iadul. Însă, după acea crimă, setea intensă crescândă din măruntaiele blestematului nu mai putu fi potolită ı̂n veci. Râurile şi fântânile ı̂şi transformau apa rece ı̂n foc ca să-l ardă pe dinăuntru. Picătura de apă refuzată ı̂n deşert cântărise ı̂n balanţa Domnului veacuri lungi de vină. După zece ani ı̂ncheiaţi, D. Inigo se ı̂ntoarse, fără să se ştie cum, pe pământurile unde se născuse. Se spunea că un cal de culoarea nopţii, cu ochii numai văpaie, ı̂l adusese ı̂n câteva clipe din Iudeea ı̂n Portugalia. Coada mătura ţărâna, respiraţia era de foc, iar coama se ı̂nfoia ı̂n vânt. Înaintea lui, munţii cei mai ı̂nalţi se plecau la pământ şi se făceau dealuri; marea şi abisurile se ı̂ndreptau, iar la trecerea acelui galop infernal, stejarii aplecaţi tremurau şi sărutau pământul, elastici ca trestia. Şi cal, şi cavaler nu alergau, zburau! Sub potcoavele vrăjite, apele deveneau tari ca diamantul: pământul se zguduia şi mii de scântei, sărind din craterele vulcanilor, zburau să ı̂ncoroneze fruntea regelui focului. La prima rază de lumină, calul se opri. Se vedea lumina zilei ı̂n vârful unei cruci de piatră. Mai departe de-acolo nu trecu. De ce se lumina mai mult de ziuă, de-aia trupul ı̂i devenea tot mai străveziu şi, la prima rază de soare, se prefăcu ı̂n fum. Tocmai ce dispăruse de tot, când bătură clopotele. D. Inigo privi ı̂mprejur şi recunoscu locul. Era lângă biserica unde fusese ı̂nmormântat fratele său. La primul său pas, poarta se descuie singură; la cel de-al doilea, capela se lumină dintr-o dată; la cel de-al treilea, trandafirii roşii căzură ofiliţi şi cei albi ı̂nfloriră toţi deodată. Dinăuntru se auzea plăpând cântându-se Ave maris stella. Se uitase de răzbunarea mortului. Credinţa ı̂l chema degeaba pe Inigo, el n-o auzea. Glasul Cerului ı̂i oferea ı̂n zadar iertarea; el, surd, nu asculta cuvântul milei! Chiar ı̂n acel moment, se ruga Domnului un pustnic cucernic pentru cel mai mare păcătos. Văzu atunci un om scuipând cu ură pe crucea de pe uşa bisericii. Un ı̂nger păzitor, ı̂ngenuncheat lângă cruce, spăla cu lacrimi veşmintele luminoase; dar sacrilegiul ı̂i ı̂ngheţă lacrimile şi, acoperindu-şi chipul cu aripile, se ı̂nalţă ı̂n văzduh până ce se pierdu ı̂n razele aurii ale soarelui care răsărea. „Mare ţi-e mila, Doamne!”, exclamă omul pios. „O mai fi iertare pentru cel care se leapădă de Tine?” Atunci, ı̂nchipuirea pieri, uşile bisericii se ı̂nchiseră cu un bubuit, iar o voce, parcă a furtunii ı̂nsăşi, răcnind, repetă de departe: memento, homo, www.clepul.eu


Turnul lui Cain

69

quia pulvis es 13 !

II Nu există bucurie fără tristeţe În vremea aceea, pe pământurile de dincolo de râul Douro, nu exista boier mai bogat şi mai puternic decât contele D. Ordonho. Cât vedeai cu ochii, dincolo de câmpiile castelului, către munţi şi câmpii, erau toate ale lui. Era destul să spună o vorbă, că treizeci de cavaleri urcau ı̂n şa, şi zeci de oşteni şi pedestraşi ı̂i urmau stindardul. Se trăgea din marea stirpe a primilor boieri din Asturias, stirpe de bronz la vrăjmăşie şi de fier la răzbunare. Vârsta ı̂i biruieşte şi pe cei mai puternici, iar uliul bătrân nu se mai măsoară cu vulturii. Când vântul ı̂i flutura pletele deja albe, D. Ordonho simţea că nu ı̂i trecuseră anii ı̂n zadar. Numai nepoata, frumoasa Ausenda, singura pe care o iubea, ı̂l făcea să mai uite clipele de tristeţe. Mai mult decât o fiică, căci era de două ori sângele sufletului lui, zâmbetul ei ı̂i biruia voinţa şi numai o lacrimă a acelor ochi frumoşi prefăcea ı̂n miel leul furios. Străjile vegheau din ı̂naltul turnului ı̂nchisorii. Oştenii se ı̂ncrucişau ı̂n curte. Priveau ı̂n zare să vadă dacă nu cumva se zăreşte scânteierea vreunei armuri aşteptate? Soarele se ascunsese deja ı̂ndărătul ultimului deal; se şterseseră şi ultimele raze de lumină din vârful crucii de piatră, se ı̂nălţase, ı̂n sfârşit, luna peste câmpii şi niciun cavaler, nici umbra lui, nu se zărea de nicăieri. La castel era ajunul cununiei. Ausenda, frumoasa Ausenda, urma să se căsătorească cu Moço Ansures. Se sărbătorea deja de câteva ore ajunul zilei de Sf. Ioan şi tot de câteva ore se ı̂mpliniseră paisprezece ani de când călugării ı̂nvesmântaţi ı̂n negru spuseseră cele de pe urmă rugăciuni la căpătâiul cavalerului omorât. De ce stătea Ausenda atât de ı̂ngândurată privind de la balconul său către culmea muntelui din faţă? Cordoba şi Granada, cele două Edenuri ale frumuseţii, ţineau ı̂ntr-ı̂nsele o perlă minunată, de o splendoare fără egal. Îi surâdea cerul pe buze, vântul ı̂i flutura cosiţele de aur bogate, iar ochii albaştri, ı̂n care suspina dragostea, vai! Cine să-i mai 13

Lat. Adu-ţi aminte, omule, că pulbere eşti – Geneza, 3, 19.

www.lusosofia.net


70

Rebelo da Silva

biruiască după ce fuseseră biruiţi de ei! Avea trupul mlădios şi mijlocul subţire. Vălul brodat fie zbura uşor, suflat de vânt, fie cobora ı̂n falduri peste pieptul fremătător. Ieşise dis-de-dimineaţă. Picioarele, precum ale gingaşei căprioare care o ı̂nsoţea, alergau uşoare, abia atingând muşchii de pe pietrele muntelui stâncos. Trandafirii ı̂şi aprindeau roşii obrajii moi, făcând crinii să pălească. O coroniţă de margarete ı̂i ı̂mpodobea fruntea. Îngenunche lângă crucea solitară, iar rugăciunea de dimineaţă se ı̂nalţă către Domnul din inima castă şi pură, printre miresmele zorilor. Rochia albă dansa ı̂n forme nedesluşite şi, de departe, flutura ı̂n boarea dimineţii. Era parcă o privelişte divină, pe care razele soarelui urmau să o ia cu ele. Abia ce ajunsese, când un cavaler se apropia călărind din partea cealaltă. Uliul de Douro ı̂i ı̂mpodobea coiful de oţel. Era D. Moço Ansures. Îngenunche lângă ea şi, ı̂mpreună, ı̂nălţară către Dumnezeu emoţiile iubirii. – Vă ı̂ntoarceţi repede? ı̂ntrebă domnişoara roşind. – De cum se ı̂nserează! ı̂i răspunse, cu privirea ı̂nflăcărată. – Aşa târziu?! – Vreţi să rămân? Cum rămâne cu făgăduiala făcută?!. . . – Nu! Dar!. . . – De cum se ı̂nserează, viu sau mort, am să fiu acolo! Se despărţiră. El mână calul prin gâtlejul ı̂ntortocheat al muntelui, ea se uită după el până ı̂l pierdu din ochi, după ultima cotitură. De ce plângea frumoasa Ausenda? Ce ı̂i spunea inima? De ce se frământa singură, la apus la balconul său? Să fi fost nelinişte de mireasă sau dor de logodnică? Veni după-amiaza, seara se ı̂ncheie, iar când stelele ı̂ncepură să tremure pe bolta cerească, se ı̂ntoarse suspinând. Aproape ı̂n acelaşi timp, bătu clopotul. Doamne, cavaleri şi paji ı̂ncepeau să intre ı̂n castel chemaţi de sărbătoare. Armurile lucitoare, penele multicolore, livrelele pestriţe străluceau ı̂n lumina torţelor. Sunetul trompetelor, lătratul copoilor, nechezatul cailor şi vocile oamenilor ı̂nsufleţeau cu mii de zgomote vesele tabloul nunţii. Contele Ordonho se distingea dintre toţi prin statură. Ca un stejar bătrân care ţine umbră arbuştilor de dedesubt. Strigătul său biruia vocea mulţimii. – Paji! Scutieri! Faceţi onorurile! exclama pentru a-i ı̂ntâmpina pe noii-veniţi, cu gura până la urechi. Însă de la nuntă lipsea un om şi, odată cu el, lipseau parcă toate. www.clepul.eu


Turnul lui Cain

71

Ultima oră din zi, după cum promisese, trebuia să ı̂l aducă la picioarele Ausendei, dar seara se ı̂ncheia şi el nu mai venea!. . . Dinspre munţi, nu era niciun semn din partea maurilor. Străjile nu alertau despre venirea niciunui duşman. Atunci, ce motiv ı̂l ı̂ntârzia pe tânăr, când dragostea ı̂l chema atât de blândă şi doritoare? De ce lipsea chiar ı̂n acea zi, ı̂n care avea atâtea motive să nu stea departe de ochii frumoşi care ı̂l cuceriseră? Un jurământ sfânt! Făgăduiala făcută! Îi promisese lui Dumnezeu, ca să se pocăiască ı̂n ochii tuturor pentru uniunea celor două case, să petreacă douăsprezece ceasuri ı̂ncheiate ı̂ngenuncheat lângă mormântul tatălui său. De aceea o lăsase pe Ausenda lângă crucea de piatră ı̂n zori de zi. De aceea treceau orele şi dorul frământat al miresei abia le putea suferi trecerea prea lentă!

III Domnul fie cu noi În sala de arme a castelului, se auzeau mii de glasuri vesele. Ce lumini scânteietoare a ı̂mpletiturilor meşteşugite şi ce reflexe orbitoare ale coifurilor aurite! Tinerii cavaleri vorbeau despre iubire, aplecaţi uşor către doamne şi domnişoare. Vioare şi fluiere ţineau hangul versurilor trubadurilor. Mai ı̂n faţă, printre mulţimea multicoloră, perechi dansau graţios, se ı̂nvârteau şi se răsuceau, iar privirile furişe ale unora dintre perechi promiteau, ı̂n scurt timp, zile pline de căldură. În salonul larg, pregătit pentru banchet, ı̂n care oaspeţii nu fuseseră ı̂ncă poftiţi, vântul gemea ı̂ntre frizele şi coloanele subţiri ı̂mpodobite. Luna revărsa, din ı̂naltul cerului, valuri de lumină albă prin sticla colorată a ferestrelor. Deodată, trompetele sparseră tăcerea. Se ghicea şi se reflecta deja pe pereţi lumina multor torţe. Sala se umplu, inundată brusc de lumină. Paharnicii umpleau cupele şi le ı̂mpărţeau oaspeţilor. Se ı̂nchina, se ciocnea, vocile se ı̂ncrucişau şi zburau vesele. D. Ordonho părea că ı̂ntinerise. La dreapta sa, şedea Ausenda. La stânga, un jilţ gol ı̂l aştepta pe D. Moço Ansures. În faţă, alt jilţ gol, pe care ar fi stat tatăl mirelui, de s-ar fi putut ridica din mormânt. Era acoperit de un văl de doliu. www.lusosofia.net


72

Rebelo da Silva

La mijlocul banchetului, dansul ı̂ncrucişa perechile, precum flori ı̂mpletite ı̂ntr-o coroniţă veselă de sărbătoare. Pe porţile deschise ale castelului intrau necontenit doamne, cavaleri şi călugări, poftiţi de ospitalitatea aproape regală a boierului. Cupele pline de băuturi spumoase treceau din mână ı̂n mână. D. Ordonho, ı̂n picioare, o ı̂nalţă pe a sa şi, cu capul sus, strigă: – Întru pacea creştinilor! Întru năruirea şi prăbuşirea păgânilor! O ı̂ncuviinţare prelungă, la unison, ı̂i răspunse: – Şi să se sfârşească orice vrăjmăşie ı̂ntre fraţi! Încă nu apucase să-şi lase cupa pe masă că, ı̂ntorcându-şi privirea, slobozi un ţipăt. Oaspeţii se uitară şi ei ı̂ntr-acolo şi rămaseră nemişcaţi, cu paharele ı̂n aer. Pe locul gol, menit să onoreze memoria tatălui lui Ansures, apăruse dintr-o dată un om. Armura ı̂i era neagră, viziera ı̂i era plecată, iar pe tunică avea brodat un uliu. Scoţându-şi mănuşa dreaptă şi apucând primul pahar plin, ı̂l ı̂nălţă ı̂ncet. – Alese vorbe, conte Ordonho! exclamă. Întru pacea nopţii de Sf. Ioan!. . . Dar nu bău, vărsă paharul, iar vinul, mânjind faţa de masă, se făcu roşu şi viu ca sângele. În locul unde pusese paharul, o buclă de fier ı̂ncinsă arse albeaţa pânzei. Atunci ı̂şi ridică viziera. Ochii, faptele şi purtarea erau aidoma cu ale cavalerului omorât cu paisprezece ani ı̂n urmă; ı̂nsă părul şi barba albe aminteau că peste trupul său trecuse răceala mormântului. Unii dintre cei care ı̂l văzură voiră să fugă, ı̂nsă, ı̂mpietriţi de o putere nevăzută, nu se putură mişca. Groaza ı̂i ı̂ngheţase pe toţi.

IV Înmormântare ı̂n loc de cununie Aici, fratele Munio făcu o mică pauză. Apoi urmă: Era miezul nopţii. Clopotul bisericii cântă de două ori câte trei bătăi. La prima bătaie, dansul ı̂ncetă. Bărbaţi şi femei, nemişcaţi şi ı̂nmărmuriţi, rămăseseră ı̂mpietriţi ca statuile. La a două bătaie, amuţiră corzile vioarelor şi ale cobzelor. Ultima notă tremură singuratică şi răsună ı̂n odăile www.clepul.eu


Turnul lui Cain

73

pustii şi mari. Sunetul trompetelor era mut, iar colţul trubadurilor se prefăcu deodată ı̂n dies irae14 , vuind. Îşi simţeau cu toţii părul ridicânduli-se pe ceafă de groază. La cea de-a treia bătaie, castelul se cutremură si se zgudui din temelie, de parcă l-ar fi zdruncinat un cutremur. Balcoanele se zgâlţâiră, turnurile se aplecară primejdios. Şi cavalerul negru? Nici nu terminase de bătut clopotul, că şi dispăruse. Ce spaimă! Ce groază! Ce ţipete! Mulţi ı̂ncercară să fugă. În zadar! Uşile, fără să le fi atins nimeni, li se ı̂nchiseră ı̂n faţa ochilor. Poarta grea gemu din ţâţâni şi se ı̂nchise singură. Mâini nevăzute ı̂i puseră drugii. Ah, noapte de Sf. Ioan, noapte blestemată! Nepreţuiţi ochii care au plâns pentru tine din dragoste; anghinarele binecuvântate arzând nu au ı̂nflorit flori de speranţă; crenguţele de palmier simbolice, ı̂n loc de flori şi fructe, au ı̂mprăştiat doar frunze de doliu peste cununie. În palatul contelui, nu se mai ı̂nţelegea nimic. Se coborâse peste toţi puterea iadului. O sudoare rece clocotea pe obrazul cavalerilor, iar tremurul celor mai viteji făcea sa vibreze săbiile ı̂n teci. Deodată, fulgeră o pană de foc ı̂n ı̂ntuneric. Crescu, se ı̂ntinse şi, ı̂n scurt timp, norii de fum se ı̂mpletiră cu flăcările care ı̂nghiţeau grinzile tavanelor. Iisuse! Ajută-ne! Arde castelul! Toate se petrecură ı̂ntr-o clipită. Iar uşile erau ı̂nchise, balcoanele prea ı̂nalte şi odăile prea adânci! Atunci se arată, din nou, luna peste cortul sumbru, pe care ı̂l veghea, iar lumina ei palidă aruncă, peste vârfurile stâncilor care se ı̂nălţau aproape de castel, un giulgiu. Apele râului, plesnind la umbra plopilor bătrâni, fierbeau pe când loveau stâncile şi spumegau, lovind ı̂n valuri albia râului, care răgea năvălind violent peste temelia stâncii. Unde era D. Ordonho? Lângă Ausenda, care căzuse ı̂n nesimţire. Cu ea ı̂n braţe printre flăcările care ı̂i biciuiau chipul, nu alerga, zbura, coborând din etaj ı̂n etaj, până ı̂n curte. Acolo, privind ı̂mprejur, văzu totul ı̂nchis, flăcările şerpuind tot mai vii şi castelul destrămându-se piatră cu piatră. Cavalerii ı̂şi ascundeau lacrimile, ruşinaţi. Erusigis! Scutier!. . . Adu-mi toporişca damaschină! ceru domnul din Santa Olaia. Pot să o mânuiesc cu o singură mână. Însă acele balamale nu ar fi putut fi tăiate nici cu diamant. Haideţi cu toţii aici! strigă apoi tare. Speranţa frântă palpită atunci ı̂n piepturile cele mai vlăguite. Se 14

Lat. ziua mâniei

www.lusosofia.net


74

Rebelo da Silva

ridicară toporiştile. . . Loviturile a o sută de topoare, forţa furioasă a o sută de braţe robuste loveau cu o dorinţă arzătoare poarta grea şi neclintită. Lemnul tremura, fierul scuipa foc, balamalele tremurau. . . Însă pe poartă, nici urmă de lovitură de topor. Topoarele, pocnind, se crăpară până la capăt. Peste lovituri şi peste ţipetele disperate se auziră râsete ascuţite. D. Ordonho privi ı̂mprejur. În vârful stâncii, stătea acum cavalerul negru. Apele spumegau sub picioarele calului; ı̂n mâna dreaptă ţinea o torţă aprinsă, iar ı̂n stânga ţinea frâiele calului negru, aproape plutind ı̂n aer peste abis. – Conte Ordonho! Îţi lipsea rugul la sărbătoarea de Sf. Ioan! Ţi l-am aprins eu. Îi plătesc zestrea frumoasei mirese. – Blestematule!. . . – Uitaseşi deja de D. Pedro Ansures, pe care l-ai omorât acum paisprezece ani?! A sosit ziua şi ora ı̂ncheierii socotelilor. Sângele alor tăi va răzbuna sângele alor mei. S-a ı̂mplinit promisiunea lui Inigo Lopes! Şi de ı̂ndată ce spuse aceste cuvinte, de parcă Iadul ı̂nsuşi le-ar fi suflat, flăcări ı̂n valuri furioase ı̂nghiţiră castelul din toate părţile. D. Ordonho ı̂ngenunche. Ţinea pe umăr trupul frumos al Ausendei, căzută ı̂ncă ı̂n nesimţire. Obrajii palizi ai domnişoarei mângâiau chipul ars al bătrânului; cosiţele de aur se amestecau cu pletele albe; ochii deznădăjduiţi, din care se scurgea lumina dulce a vieţii, se ı̂nchideau muritori. – Pedepseşte-mă, Doamne! urlă contele, plângând ca un copil. Sângele a fost vărsat de această mână vinovată. . . Am tăiat capul păcătosului, sătul de ani de amărăciune! Dar această nevinovată? Ce-a făcut ca să sfârşească astfel?. . . Salveaz-o, ı̂n mărinimia Ta! Şi, spunând acestea, ı̂şi strângea nepoata la piept. Ce n-ar fi dat ı̂n acele momente domnul atâtor vasali şi atâtor castele pentru câteva palme de pământ liber, pentru o adiere pură a brizei nopţii, care ı̂n munţii vecini ı̂ngheţă mizeria sclavilor? Contele se ridică atunci din nou. Inimile curajoase pot să se ı̂ndoaie pentru o clipă, dar nu cedează. . . Cele mai mari dureri tăcură ı̂naintea durerii sale; lacrimile se uscară ı̂n toţi ochii şi cei mai curajoşi tremurară, văzând venind mută şi ı̂ngrozitoare acea răzbunare! Iată bătrânul mergând ı̂nainte! Nici coif de oţel nu-i acoperea fruntea goală, nici armură nu-i ı̂nvelea pieptul dezgolit. Purta moartea scrisă pe chip. Lumina sumbră a disperării strălucea ı̂n orbitele injectate. Vocea ı̂i amuţise pe buze, albe www.clepul.eu


Turnul lui Cain

75

şi palide. Lăsaţi-l să se ducă! Este pedeapsa Domnului! Plecaţi-vă! Dragostea sfântă de părinte este cea care ı̂l poartă! Acvila regală nu cade imediat. Urcă şi se pierde ı̂n ı̂nălţimi ca să coboare apoi inertă. Se duce să moară departe de pământ, peste nori. Ce foc ameninţător ı̂n privirea neclintită! Ce furie rece ı̂n zborul lent! Să se păzească şoimul! Îşi pierdea viaţa ca regele văzduhului. Astfel era D. Ordonho!. . . Luna se ascunse. Furtuna gemea ı̂n depărtare. Vântul mugea lugubru. Departe, pe coline şi văi, se reflecta lumina roşiatică a incendiului. Fumul ı̂n rotocoale, presărat cu scântei, se răspândea cu repeziciune. Urletele apelor şi ale furtunii nu se mai distingeau ı̂ntre ele. Fulgerele lingeau creasta munţilor. Tunetele bubuiau ı̂ngrozitoare. Aripa neagră a furtunii mătura faţa pământului. . . Ce umbră era aceea, pe care flăcările o ı̂nconjurau, sprijinită de arcul curţii turnului Albarran? I se topeau sub picioare pietrele ca tăciunii, dar nu dădea ı̂napoi. Deasupra capului ı̂i zburau mii de scântei, dar nu le simţea. De-o parte şi de alta pocneau şi se prăvăleau grinzile ca tunetele, crăpau şi se prăbuşeau pereţii, dar nu vedea! Furtuna biciuia cedrii, rupându-i ı̂n două; fulgerele, spintecând cerul, smulgeau bucăţi de piatră din creierii munţilor; torenţii, umflându-se tot mai mult, inundau pământul ca nişte râuri prea pline. Atunci ce scut ı̂l proteja pe acel om de toate pericolele şi ororile vieţii? Disperarea! Ce-i mai păsa nenorocitului de ameninţările Cerului sau de ruinele pământului? Ascundea ı̂n sân cea mai rea moarte. Murise ı̂n viaţă. Castelul străbunilor săi urma să fie mormântul ultimului urmaş al unei mari stirpe. Slobozi din piept cel din urmă răget. Culoarea lividă a furiei ı̂i dădea obrazului aspectul unui cadavru. Încovoie arcul, ı̂ntinse coarda, măsură distanţa cu privirea. Vai de cel care va primi lovitura! Săgeata nu aştepta decât un semn ca să zboare şuierând către ţinta sa. . . De trei ori bubui tunetul şi tot de trei ori se revarsă din cerurile deschise un cearşaf imens de foc. . . Se auzea desluşit galopul unui cal. Potcoavele, zgâriind piatra, făceau să sară scântei una după alta. Armură albă, coiful cu viziera ridicată, pe piept – uliul de Douro. Să fie D. Moço Ansures? La lumina fulgerelor şi la lumina torţei agitată de cavalerul negru, văzură cu toţii cârlanul tânărului pe buza prăpastiei, aproape alunecând de pe stâncile ascuţite. Cal şi cavaler atârnau de un fir deasupra abisului. Ce ı̂i spusese atunci Inigo, ce răspunsese tânărul, www.lusosofia.net


76

Rebelo da Silva

nu a auzit nimeni. Vântul urla năvalnic. D. Moço ı̂ndreptă lancea către el ı̂mpingându-l către prăpastie, dar renegatul aruncă torţa ı̂n apă, ca să se ı̂nconjoare de ı̂ntuneric. Braţul blestematului ridică deodată sabia şi lovitura deja pornise. . . când o săgeată trecu şuierând. Tânărul ı̂şi văzu atunci vrăjmaşul rostogolindu-se la picioarele calului şi apoi un trup răsucindu-se ı̂n văzduh, alunecând, căzând de pe vârful stâncilor, până se prăvăli violent şi diform ı̂n valurile râului, care ı̂mproşcară la mare ı̂nălţime spumă şi sânge. . . Din castel, din grădina din faţă, larmă de strigăte victorioase. Se zări silueta gigantică a contelui Ordonho, parcă ţesută ı̂n flăcări, nemişcată şi maiestuoasă, cu pletele ı̂n vântul furtunii. Se prăbuşi de ı̂ndată turnul cu mare vuiet, zidurile se ı̂ncovoiară, grinzile aprinse căzură ı̂ntr-un nor de fum şi, ı̂ntre dărâmături, ca ı̂ntr-un pat liniştit, bătrânul războinic adormi somnul de veci. Cinste celui care moare ı̂mbrăcat ı̂n armură şi ı̂nvăluit ı̂n stindardul său! După şaizeci de ani de lupte, cavalerul luă după sine ı̂n mormânt mândra stirpe din Riba de Ave15 , şi din castelul său nu mai rămaseră ı̂n picioare decât acel turn negru, pe care ı̂l vedem colo, şi biserica unde se odihnesc oasele lui Pedro Ansures. – Şi D. Moço? ı̂ntrebă Martim Pais. – Dar Ausenda? adaugă D. Nuno. D. Moço, după ce ı̂şi ţinuse făgăduiala ı̂n noaptea cu pricina, avusese un presentiment şi, dând pinteni calului, coborâse degrabă pe drumurile muntelui. Când ajunsese aproape de castel, dăduse cu ochii de lumina incendiului şi ı̂l văzuse arzând. Strângând hăţurile calului, alergase ca un nebun şi nu se oprise decât când lumina torţei cavalerului negru ı̂l orbise. Ce s-a petrecut atunci am să vă spun ı̂ndată. De cum a murit Inigo, s-a desfăcut şi vraja. D. Moço a căutat-o pe Ausenda. A găsit-o, dar fără suflare! Călugării au dus-o la capelă, i-au pus pe cap o coroniţă de margarete, iar pământul a ı̂nghiţit, hulpav, cei cincisprezece ani ai celei mai invidiate frumuseţi a Spaniilor. D. Moço n-a mai trăit din acea zi. Dorul i-a ucis veselia, speranţa şi tinereţea. N-a mai ı̂mbrăcat niciodată armura. Ce-ar mai fi avut de câştigat din lupte? Glorie? Nu avea cu cine o ı̂mparţi. Moarte? Pentru ce? Nu o simţea deja ı̂n piept? Eliberarea pământului său? Ah! Nici 15

Comună din nordul Portugaliei

www.clepul.eu


Turnul lui Cain

77

chiar acel ideal nu mai putea sparge gheaţa care cuprinsese acea inimă!. . . Umbra celui care fusese odată, ce ı̂i mai rămăsese de făcut nenorocitului ı̂n acel surghiun crud, fără sentimente, fără prieteni şi fără consolare? Precum stejarul, trănzit ı̂ncă de subţirel, care ı̂şi pleacă crengile secătuite şi se ı̂ncovoaie vlăguit până ce cade de tot, durerea şi amintirea, călăi necruţători ai traiului nefericit, ı̂i consumau viaţa, uscându-i rădăcinile. Către dimineaţă, somnul ı̂i poposea speriecios pe pleoapele ude de lacrimi. Atunci febra delirului ı̂i aducea lângă pat vedenia umbrei dulci pe care o purta ı̂n suflet. Era ea! O vedea, ca ı̂n zilele cele mai fericite. Aceeaşi cunună de flori de câmp se odihnea pe cosiţele aurii care cădeau ı̂n bucle; aceleaşi straie dalbe ı̂nveşmântau trupul neprihănit; ı̂n ochi, mereu lumina gingaşă a dragostei, care ı̂l făcea atât de fericit; pe buze, surâsul ı̂mbobocit, care se deschidea cast ca un trandafir. Tânărul voia să strângă vedenia atât de ı̂ndrăgită la piept şi se trezea plângând, căci nu ı̂mbrăţişa decât aerul. În acest chin agoniză luni ı̂n şir, până ce Dumnezeu, milos, ı̂i trimise moartea ı̂n schitul umil ı̂n care se retrăsese. Când ı̂l acoperiră cu linţoliul, călugării ı̂i găsiră lângă piept, peste inimă, o şuviţă de păr ı̂mpletită ca un inel; ı̂n zorii zilei, călugărul care priveghea trupul neı̂nsufleţit, povestise mai apoi că văzuse apărând o fată, frumoasă ca un ı̂nger, aplecându-se tristă peste trup. Din sicriu ieşise o mână, iar ea, punându-şi mâna ı̂ntr-a mortului, ı̂i pusese un inel pe deget şi ı̂i pusese lui cununa de margarete pe care o avea pe cap. Un războinic cu armură neagră, mare la stat, ı̂ncercase ı̂n trei rânduri să rupă cercul luminos care ı̂l ı̂mprejmuia şi de tot atâtea ori, biruit de o mână nevăzută, ı̂şi plecase obrazul ı̂n ţărâna templului. Să fi fost nunta morţilor, cununia Ausendei şi a lui Ansures? Să fi hăituit ı̂ncă umbra lui Inigo Lopes pe fata ı̂n venele căreia cursese sângele vrăjmaşului, ca să se răzbune pe contele Ordonho? Necunoscute sunt căile Domnului. Cine să ı̂ndrăznească să cerceteze secretele dreptăţii Sale şi minunile milei Sale nesfârşite?!

www.lusosofia.net


Rodrigo Paganino Iarba vecinului. . . / A galinha da minha vizinha Soarele apusese de vreun sfert de ceas. Se terminase ziua de lucru: şi fiecare se ducea către casă: unii, singuri, pe uliţă, dacă stăteau ı̂n vreo casă mai răzleaţă; alţii ı̂n grupuri, dacă stăteau pe-aproape unul de altul. André Pimenta, unul dintre muncitorii cei mai cunoscuţi din locul unde se petrecuse această ı̂ntâmplare, ı̂şi pusese sapa pe umăr şi pusese pe ea coşniţa cu merinde, grosolan şi fără să zică Doamne-ajută tovarăşilor, lucru de mirare la un om cumsecade şi binevoitor cum era el; o luă către casă, fără să spună o vorbă şi de parcă i se ı̂necaseră toate corăbiile. Aceasta ı̂ntâmplare dădu multe de vorbit colegilor. Nu-l văzuseră niciodată aşa reţinut şi lipsit de bunăvoinţă faţă de prieteni. Îşi petrecuse ı̂ntreaga zi văzându-şi de ale sale şi vorbind ı̂n barbă, doar pentru sine, ca şi cum ı̂l rodea ceva pe dinăuntru. Ori era bolnav bietul om, ori ı̂l deochease cineva. Căci până atunci nimeni nu i-o luase ı̂nainte la muncă şi nici nu-l ı̂ntrecea nimeni la veselie şi la cântec. Era vesel mai ceva ca un cintezoi şi mai isteţ ca un vulpoi. Ce-o fi având André Pimenta? Astfel se ı̂ntrebau toţi de la moşia Chibanta, pe când ı̂n Rabiça se făceau proviziile pentru săptămâna următoare, căci era ı̂ntr-o sâmbătă şi aveau zi liberă; o ţinură tot ı̂ntr-o pălăvrăgeală şi ı̂ntr-o iscodeală până ı̂n faţa căsuţei ı̂n care locuia el şi unde se afla ı̂n momentul acela, şezând pe un taburel la intrare, şi atât de frământat, că părea să plutească un nor de nefericire doar deasupra lui. – Bună seara, nene André!


80

Rodrigo Paganino

– La revedere, nene André, vrei ceva de la Rabiça? Acestea şi alte ı̂ntrebări, variaţii pe aceeaşi temă, i le puneau bieţii muncitori, fără să primească vreun răspuns, ı̂n afară de o mormăială de neı̂nţeles care, de atâta rea-voinţă, ı̂i ieşi din piept lui André, fără măcar să deschidă gura. Muncitorii cu ziua se uitau unii la alţii, ridicau din umeri, se ı̂nţelegeau din priviri şi, tot mai uluiţi, ı̂şi vedeau de drum. Întâmplarea i-ar fi dat destul de muncă până şi unui scrib! André fusese mereu un muncitor sârguincios şi un cap de familie cinstit. După o zi grea de muncă, nimic nu-i era mai drag decât să vină seara acasă să se joace cu copilaşii lui sau să stea de vorbă cu nevasta, până era masa gata sau până să se culce. Vara, la poarta casei; iarna, aşezat ı̂n faţa sobei pe o băncuţă meşterită de el ı̂n orele de odihnă. În acea casă nu se ştia ce e acela doctor sau spiţer, iar vecinii nu auziseră vreodată gâlceavă. Iar gura târgului nu iartă, nici măcar pe popa! Însă când venea vorba despre André din Furoas (aşa se chema locul ı̂n care stătea) sau despre Madalena mătuşii Inácia, spuneau toţi la unison că erau o pereche despre care nu aveai ce spune şi să aveau un trai lin ca Dumnezeu cu ı̂ngerii Lui. Între timp, nu doar tovarăşii se miraseră de André ı̂n ziua aceea; Madalena şi copilaşii rămăseseră uluiţi când ı̂l văzuseră intrând pe poartă, aruncând sapa şi coşniţa ı̂n mijlocul casei, de parcă şi l-ar fi aruncat pe dracul din spinare şi se culcase pe băncuţă, fără să spună o vorbă nici nevestei, nici copiilor. Pentru prima dată ı̂n viaţa lui, un gând rău venise să tulbure seninătatea acelui suflet. André simţise invidia, şi ı̂i era frică de ea şi de el ı̂nsuşi. Se mirase de schimbarea pe care o simţise ı̂năuntrul său şi nu avea destulă putere ca să scape de ispită. Îşi dădea seama că se schimbase şi nu ştia cum să redevină acelaşi. Poate părea ciudat pentru cine nu cunoaşte viaţa apatică şi rutinară a oamenilor de la ţară; André nu se gândise niciodată la diferenţele care există ı̂n lume, precum cele de clasă socială. I se părea la fel de firesc ca domnul Manuel Fernandes să fie bogat şi el să muncească pentru domnul Manuel Fernandes şi să fie sărac, cum i se părea să se culce noaptea şi să se scoale dimineaţa. Niciodată nu stătuse să se gândească la aceste www.clepul.eu


Iarba vecinului. . .

81

diferenţe şi se ducea la muncă ı̂n fiecare zi cu sapa sau cu cleştele de tăiat via, cum muncise şi tatăl său, şi tatăl nevestei sale, şi cum se aştepta să muncească şi fiii săi, când vor fi având vârsta. Totuşi, ı̂n acea zi, la ora prânzului, auzise o discuţie de la care nu-şi putuse lua gândul ı̂ntreaga zi, căci tare ı̂l tulburase. Doi domni de la oraş veniseră să ı̂l viziteze pe domnul Manuel Fernandes şi se plimbaseră pe ı̂ndelete pe la moşie, cu curiozitatea trândavilor care privesc ţăranii muncind, care săpau atunci pe un deal. Uimiţi să vadă, ı̂ntr-un singur ceas, o muncă ce i-ar fi vlăguit ı̂ntr-o lună, ı̂ncepură să vorbească tare şi să căineze norocul acelor oameni, pe care ı̂i bănuiau nefericiţi. – Bieţii oameni, spunea unul, atâta muncă şi pentru atât de puţini bani! – Atunci, ı̂i răspundea tovarăşul, dacă n-ar munci ei, noi cum am mai mânca? Vezi bine că n-am fi putut fi toţi la fel. – Aşa e, dar eu aş muri dacă aş săpa două ore! – Normal, fiecare pentru ce a fost făcut. Şi altele asemenea, uşor de ı̂nchipuit. Ce rezultat au avut aceste cuvinte ı̂nsă, nici ei şi nimeni nu-şi putea imagina. Nu s-au pierdut ı̂n văzduh. Au ajuns ı̂n urechile lui André, căruia i-au deschis ı̂n faţa ochilor o lume nouă. Aşadar, existau oameni care nu puteau să sape sau care nu voiau, şi alţii condamnaţi pe vecie la asemenea osândă! Nu se gândise la asta niciodată, dar ı̂ncepuse deodată să-l roadă pe dinăuntru, aţâţându-l ı̂ntreaga zi. André Pimenta ı̂ncepea, precum ı̂ngerul căzut, să se uite ı̂n sus şi, văzându-i pe alţii atât de sus şi pe sine atât de jos, ı̂şi simţi capul ı̂nvârtindu-i-se şi rămase trăsnit. Era aproape noapte şi ı̂ncă nu se sculase de pe băncuţă. Copiii, care se jucau făcând castele de lut lângă poartă, şi care, de cum ı̂şi văzuseră tatăl, alergaseră să-i ı̂mbrăţişeze picioarele, scuturaţi de el, se ı̂ntorseseră amărâţi, cu lacrimi ı̂n ochi şi speriaţi, lângă clădirile lor, se aşezaseră mâhniţi fără să ı̂nţeleagă cu ce se deosebea ziua aceea de celelalte; şi erau şi mai miraţi, fără să ı̂ndrăznească să scoată o vorbă, cu privirea aninată de părintele lor, ghicindu-i nefericirea cu acea presimţire de copil. Nevasta, când intra, când ieşea, vorbea, spunea o mie de lucruri, punea o mie de ı̂ntrebări şi, fără să primească niciun răspuns, nu ştia cărui sfânt să ı̂i aprindă o lumânare ca să-i facă minunea de a-i readuce www.lusosofia.net


82

Rodrigo Paganino

ı̂n casa liniştea de odinioară, tare ı̂i era teamă de o mare supărare. În sfârşit, ı̂şi luă inima ı̂n dinţi şi, ajungând lângă el, ı̂l bătu uşurel pe umăr şi ı̂l ı̂ntrebă cu teamă: – Nu vii să mănânci, bărbate, că deja e tare târziu? – Nu, fu răspunsul uscat şi aspru, ca un clopot bătut prea repede de o mână neştiutoare; apoi tăcu. – Ce ai, bărbate, că niciodată nu te-am văzut aşa? – Tu nu ştii că există oameni care nu au trebuinţă să umble cu sapa pe umăr toată ziua ca să câştige pâinea copiilor lor? – Ba ştiu, bărbate, dar ce să facem; aşa e lumea! – Şi nu mi-ai spus-o niciodată? – Pentru ce, André; ferească-mă Maica Sfântă, nu m-am gândit niciodată că o să te frământe astfel de lucruri! – Să nu mă frământe asemenea lucruri! Femeie . . . să nu spun cum! Uite că eu, un om ca toţi ceilalţi, care n-a făcut rău nimănui, care m-am făcut luntre şi punte să am ce vă pune pe masă; eu, dacă m-ar lovi mâine damblaua, m-aş duce la spital şi aş muri pe-acolo, iar voi aţi rămâne ai nimănui, cerşind! – Dar ce să facem dacă ne-am născut săraci? – Uite că eu m-am frământat toată ziua, de ce se nasc unii săraci şi alţii bogaţi; de ce să nu am eu nimic şi domnul Manuel Fernandes să aibă mai bine de zece moşii, una mai mare ca alta, care ar fi de-ajuns ca să trăim cu toţii liniştiţi? – Vrei să faci tu lumea altfel? Ţi-e ciudă, André, şi ı̂ncă pe cine, pe stăpânul nostru, care ne face atâta amar de bine? – Cine a spus ceva de ciudă? Dacă mi-ar fi fost ciudă, mi-aş fi tras un glonţ ı̂n cap. Nu zic eu nimic de domnul Manuel Fernandes, care merită. . . sincer, sincer, e un om cinstit; dar eu nu sunt un om rău şi dacă aş avea una dintre acele moşii, cel puţin, aş munci, că nu m-am născut puturos; dar fără să am grija zilei de mâine, fără să tremur numai gândindu-mă la ce vi s-ar putea ı̂ntâmpla. – Nu te frământa tu pentru asta, omule, ı̂i răspunse un glas pe jumătate vesel, pe jumătate dojenitor de lângă el. Era domnul Manuel Fernandes care, ieşind să facă o plimbare, se oprise lângă ei şi intrase şi el ı̂n vorbă, punând mâna dreaptă pe umărul lui André. www.clepul.eu


Iarba vecinului. . .

83

Acesta din urmă roşi, Madalena ı̂ncepu să tremure, iar copiii, ı̂nţelegând că avea să se petreacă din nou ceva, se apropiară curioşi. Urmă un moment de tăcere, ı̂n timp ce toţi se priveau ı̂ntre ei. Întrun sfârşit, André, cu un pronunţat accent de ţăran, dându-şi seama că defensiva era dificilă, trecu ı̂n ofensivă. – Se poate aşa ceva, domnule Manuel Fernandes, să asculte Domnia Voastră ce spune omul nevestei sale! – Ei, ascult! răspunse ı̂ntre serios şi glumeţ, căci ı̂nţelesese ce făcea André, n-ai auzit niciodată că vorbele sunt purtate de vânt? Stăteai aici şi vorbeai tare, cum voiai să nu aud? Doar dacă veneam mergând pe drum cu mâinile la urechi. – Domnia Voastră are dreptate, se amestecă Madalena, precum puterea moderatoare ı̂n sistemul constituţional, dar după cum bine aţi spus, vorbele sunt duse de vânt, iar bietul meu bărbat, necăjit de viaţă, nu e de mirare că se descarcă şi el. . . – Nimeni nu zice altceva, drăguţă, dar bine zice vorba aceea; cine ascultă. . . – Dar André al meu nu v-a vorbit de rău. – Şi chiar dacă ar fi vorbit! Până şi pe la spatele regelui se poate vorbi, nu că aş avea eu ceva de zis, dar e cum vă spun: de vă e dragă Chibanta, nu este nicio oprelişte. – Nici Domnia Voastră, adaugă André, să nu luaţi ı̂n nume de rău un cuvinţel spus fără nicio răutate. – Cum să-ţi mai spun că nu, omule? Înţelege, André! Ţi-am spus doar că este ı̂n mâinile tale ca Chibanta să fie a ta. – I-auzi!. . . – Aud, şi ı̂ncă bine. Mâine vii să ı̂ncepi să vezi de moşie şi aşa mă mai odihnesc şi eu puţin. Dacă te descurci cu moşia şi ı̂ţi merge şi mâna cum ı̂ţi merge gura, o să fie a ta. – Domniei voastre ı̂i arde de şagă, dar un om sărman ca mine nu poate glumi mereu, că destule are pe cap, spuse André, care nu credea ı̂n atâta generozitate. – Vrei să mă crezi sau nu? Nu ı̂ţi spun decât o dată. – Atunci!. . . – Cum am vorbit, aşa rămâne. Pe mâine.

www.lusosofia.net


84

Rodrigo Paganino

D-l Manuel Fernandes ı̂ntoarse spatele şi ı̂ţi urmă calea; nici nu ı̂l pierdură din ochi, că Madalena şi André se priviră ı̂ngroziţi şi temători, şi câtva timp statură aşa, fără să rostească o vorbă; ı̂ntr-un sfârşit, Madalena se ı̂ntoarse către bărbatul său, ca să-l ı̂nvinovăţească, după cum fac femeile ı̂n astfel de ı̂mprejurări. – Ce-ai căutat să vorbeşti astfel, André? – Atunci nu pot nici să mă descarc? Munceşte omul până cade lat ziua-ntreagă şi nu poate să aibă atâta putere ca să spună două vorbe la el ı̂n casă! – Şi dacă te dă afară? – Om vedea atunci. – Părea să vorbească serios! – Şi tu crezi! Nu cred eu nimic din ce-a spus; se distra pe seama noastră. Fir-ar să fie. . . – Taci, André, zise numaidecât Madalena, taci, poate mai e pe-aproape, şi cine ştie, poate se ţine de cuvânt. Şi rămaseră cu ı̂ndoiala ı̂ntreaga noapte. Fu cea mai neagră noapte de când se cununaseră. Când simţeau speranţa surâzându-le, când ı̂i cuprindea teama; când credeau, când se ı̂ndoiau. Pentru prima dată, nici Madalena, nici André nu mâncară niciun dumicat; doar copii, care nu ı̂nţeleseseră nimic, mâncară ca de obicei şi adormiră la fel de uşor. Dis-de-dimineaţă, André, cu o faţă de mort, se ı̂ndreptă spre Chibanta. I se ı̂mpleticeau picioarele pe drum; nu era deloc mulţumit de el ı̂nsuşi, nici cu conştiinţa sa. Părea altul. Domnul Manuel Fernandes ı̂l aştepta la poarta moşiei. Pe chipul proprietarului se ghicea o oarecare urmă de ironie. – Să speram că mâine vii cu o faţă mai veselă, omule, ce nefericire pe tine, prea pari mâhnit! Zici că n-ai pus geană pe geană! – Ştiu eu bine că Domnia Voastră o să mă dea afară; dar n-o să fie fiindcă eu nu mi-am ı̂ndeplinit obligaţiile. . . – Ce-ai, omule, ce-ţi veni? – Păi Domnia Voastră. . . – Ştiu eu bine ce o să zici, dar ce ţi-am spus ieri, aşa rămâne, de astăzi ı̂ncepi să fii vătaful meu şi, mai departe, mai vorbim. . . André ı̂ncă se ı̂ndoia şi numai după ce stăpânul ı̂l prezentă muncitorilor ca locţiitorul său, ı̂ncepu să-şi vină ı̂n fire; i se părea totul un vis. www.clepul.eu


Iarba vecinului. . .

85

În timp ce ı̂i dădea dispoziţiile necesare şi ı̂i explica de-a fir a păr despre mersul moşiei, domnul Manuel Fernandes râdea ı̂n barbă văzând că André ı̂ncuviinţa din cap cu un aer de ı̂nţelegere profundă şi răspundea la toate: am ı̂nţeles, lăsaţi pe mine, să n-aveţi grijă. Bătrânul nu avea ı̂ncredere ı̂n acea pricepere şi departe de sine să n-aibă grijă. Însă noul vătaf arăta atâta ı̂ncredere, ı̂ncât, după ce văzură toate, ı̂l chemă ı̂n casa unde locuia stăpânul, unde se găseau salonul, biroul şi bucătăria şi ı̂i spuse: – Sper să mă ı̂nşel, omule; voiam să ı̂ţi dau o lecţie şi să ı̂ţi arat că nu tot ce zboară se mănâncă; la mare vapor – mare furtună şi fiecare şi le ştie pe ale sale. Dacă invidia e un păcat greu, tot păcat e şi să judeci lucrurile după aparenţe. Am ı̂nceput şi eu ca tine, sărac, m-am ı̂mbogăţit, din fericire, dar mereu am fost cinstit: chiar şi aşa, nu de puţine ori mi-am amintit, cu dor, nopţile ı̂n care, răpus de muncă, dar fără nicio grijă, mă culcam pe rogojină, fără să-mi fac griji de nimic, căci plata de la sfârşit de săptămână le plătea pe toate. – Dar, domnule Manuel Fernandes, nevasta şi copiii? – Se descurcau şi ei cu ce aveam. Uite: una e câmpul cu porumb, alta e câmpul cu viţă-de-vie; cu cât urci mai sus, cu atât oboseşti mai tare. Astăzi am mai mulţi bani decât aveam atunci, muncesc mai multe hectare de pământ, şi nu dau puţin de muncă presei de struguri; ı̂nsă, crede-mă, ı̂mi lipsesc acum banii de mai multe ori decât atunci când primeam câţiva poli ı̂n fiecare săptămână; şi am mai multe zile necăjite acum decât când eram un biet muncitor. Şi, fiindcă André clătina din cap, părând să nu-i dea crezare, domnul Manuel Fernandes ı̂i spuse trist: – O să-mi spui tu peste un timp dacă aveam dreptate. Profeţia nu ı̂ntârzie să se adeverească. André, cu cât se avânta mai mult ı̂n acea viaţă nouă, cu atât ı̂i găsea mai multe cusururi. Trebuia să-şi ı̂mpartă atenţia ı̂ntr-o mie de locuri deodată, trebuia să se ı̂ngrijească de atâtea lucruri diferite ı̂n acelaşi timp. Nu se mai odihnea, nu mai dormea. Noaptea ı̂şi amintea că puteau să intre hoţii la moşie, simţea câinii lătrând sau raţele măcănind, sărea din pat şi fugea afară cu puşca ı̂ncărcată. I se părea că uita să dea poruncile necesare pentru ziua următoare, că nu făcuse cutare lucru şi, fără să pună geană pe geană, se grăbea dimineaţa să trezească muncitorii şi să le www.lusosofia.net


86

Rodrigo Paganino

amintească ce aveau de făcut; era un calvar. Urma partea de agricultură: aratul, treieratul, secerişul, prăşitul, săpatul, cositul, calitatea seminţelor, timpul de semănat şi alegerea terenurilor, ı̂ngrădirea câmpurilor şi udatul plantelor, curăţarea copacilor şi culesul fructelor, ı̂ngrijirea vitelor şi a păsărilor, făurirea uneltelor de lucru, grija pâinii şi mijloacelor de conservare, toate cereau cunoştinţe care ı̂i lipseau. Când ı̂l ı̂ntrebau ceva, ı̂şi dădea seama cât ı̂i era de greu să răspundă, căci nu putea da un răspuns pe dată. Îi era mereu teamă să nu dea vreo poruncă pe dos şi nu de puţine ori i se ı̂ntâmpla, când greşea, să ı̂i audă pe oamenii de la moşie râzând de el şi cârtind. André, bun şi ı̂ncrezător din fire, se prefăcu ı̂ntr-un om arţăgos şi bănuitor cu toţi. Diferenţa de poziţie se făcea simţită chiar şi printre cei apropiaţi lui; Madalena şi micuţii deveniseră pretenţioşi, nimic nu-i mai mulţumea, totul li se părea prea puţin şi André avea parte ı̂n fiecare zi de gâlceavă, mai mereu aceeaşi: – Înainte nu ı̂mi refuzai nimic. . . – Dacă nu se poate, femeie. – Eşti calic, pentru ce ţii de bani? – Păi dacă nu am de unde?! – Da, da, pe mine nu mă duci tu de nas, chiar ieri ai vândut asta sau aialaltă, dar ı̂i cheltuieşti cu altă femeie. Şi necazurile bietului om nu se mai sfârşeau. Nici acasă, nici la muncă, nu-i lăsau o clipă de răgaz. Îl ı̂nnebuneau. Între timp, domnul Manuel Fernandes se dusese ı̂n provincie; era plecat de multişor şi ı̂l aşteptau să sosească dintr-un moment ı̂ntr-altul. André ı̂i ieşi ı̂n cale, de cum ı̂l zări; primele cuvinte pe care le rosti fuseră ca şi cum ar fi lăsat jos o greutate care ı̂l apăsa şi nu mai putea: – Primiţi ı̂ndărăt Chibanta, domnule Manuel Fernandes; ı̂mi vreau rogojina şi somnul odihnitor, ziua liberă şi liniştea. Stăpânul zâmbi. – Deja, omule? – Şi chiar prea mult. Ce-a fost, a fost, am ı̂nvăţat cu-adevărat, aceste două luni mi-au mâncat ani din viaţă. – Nu mai gândeşti la fel ca acum şase luni, nu-ţi mai aduci aminte ce spuneai de spital?

www.clepul.eu


Iarba vecinului. . .

87

– Mi-am amintit acum, dar de spitalul de nebuni, şi dacă o duc tot aşa, curând acolo ajung şi eu. Luaţi-v-o ı̂napoi, că nu vă invidiez câtuşi de puţin. Domnul Manuel Fernandes ı̂l văzu pe André aşa amărât, că nu vru să ı̂l necăjească şi mai tare. În ziua următoare, acesta se ı̂ntoarse la munca dinainte şi, pentru prima dată, după atâta timp, dormi neı̂ntors de când se culcă până ı̂n zori. Madalena se ı̂mpotrivi şi, la ı̂nceput, se plânse; apoi se ı̂nvaţă din nou, şi dacă ı̂şi amintea cu dor de vechea splendoare, nu avea prea mult timp să-şi plângă de milă, căci treburile casei ı̂i furau gândurile. Micuţilor nu le plăcu mutarea, căci un şuvoi de apă le strica castelul de lut. În casă se reı̂ntoarse liniştea dinainte, veselia care părea ca fugise ı̂nspăimântată de măreţia moşiei Chibanta surâse din nou ı̂n căminul muncitorului simplu. Iar domnul Manuel Fernandes ı̂l ajută pe André care, cu timpul, reuşi să cumpere o fermă modestă care, chiar dacă nu era atât de mare precum Chibanta, era cel puţin pe potriva ştiinţei sale şi nu ı̂i dădea mari bătăi de cap. Însă lecţia ı̂i fusese ı̂nvăţătură de minte şi, când auzea vorbindu-se despre averea altora, spunea mereu: – Lasă, că ştiu eu prea bine: nimeni nu e mulţumit cu ce i-a dat Dumnezeu. Vorba aceea: iarba vecinului. . .

www.lusosofia.net


e


Esta publicação foi financiada por Fundos Nacionais através da FCT – Fundação para a Ciência e a Tecnologia, I.P. no âmbito do Projecto “UID/ELT/00077/2013”


u


u


Zâna cu copita de capra si alte povestiri portugheze (A Dama Pé de Cabra e outros contos portugueses  
Zâna cu copita de capra si alte povestiri portugheze (A Dama Pé de Cabra e outros contos portugueses  
Advertisement