Page 1

RevistaCertind Management agora Revista pentru management EFICACE Anul 1, nr. 3

Organ de presă al

CERTIND S.A. Organism de certificare acreditat

Pagina 1


R e v i s t a C e r t i n d

AN INAUGURAL

Revista trimestrială

Revista apare cu un layout elegant prin simplitate, într-o formulă grafică originală, un concept editorial modern și structurat, în format print și online care aduce informație utilă, opinie avizată din partea specialiștilor de marcă din domeniile  abordate  în  condiții  de  obiectivitate  și profesionalism.

ISSN 2359 – 7496 EDITOR CERTIND S.A. Palatul UGIR 1903, str. George Enescu, nr. 27­29, sector 1, București

2014

Tel./Fax: +4(021).313.3651; e-mail: office@certind.ro; www.certind.ro

UN TARGET CARE CONTEAZĂ COLEGIUL DE REDACȚIE Ing. DUMITRU Raduț Prof. Dr. ION Hohan Prof. Dr. NICOLAE Drăgulanescu Prof. Dr. GHEORGHE Mencinicopschi Prof. Dr. MARIETA Olaru RADU Titus Marinescu RADU Odiatiu

Redactor șef IVLEV Iustin COLECTIVUL DE REDACȚIE

Revista managerilor  activi,  a  celor  care  țintesc  spre excelentă ­ metodic și sistematic. Numărul  inaugural  al  revistei  este  distribuit GRATUIT celor peste 6000 de clienți ai CERTIND din toate ramurile economiei, fiind accesibilă și online ­ www.rcertind.ro. Mesajele și comunicarea brand­urilor devin conținut edi­ torial prin intermediul secțiunilor dedicate: - sisteme de management - articole de specialitate - studii de caz - reportaje - interviuri

NIMARA Alexandru, COMAN

FORMAT

Alina, MUNTIANU Tamara, POPESCU Adina, GRAD Mihai,

Număr pagini min. 50 + 4 full color

CARA Daniela

Format 210 x 297 mm Frecvența trimestrială Preț de copertă 9 lei Distribuție națională Tiraj 6500 exemplare

QR stanga: adresa www a revistei. QR dreapta: locatia sediului revistei (Lat-44.443687, Long. 26.097469)

Reproducerea unor fragmente, extrase sau articole din conținutul Revistei CERTIND este permis pentru scopuri necomerciale, cu respectarea condiției de a cita Revista CERTIND în calitate de sursă.

Pagina 2


CUPRINS

SMI în cadrul Complexului Energetic Oltenia Despre rolul regulator al dreptului în raportul dintre interesul individual şi interesul general în afaceri 

4 12

ETICA ­ PENTRU AFACERI SUSTENABILE ŞI DEZVOLTARE DURABILĂ  20

INFORMATION SOCIETY - KNOWLEDGE SOCIETY

33

INSTRUMENTELE CALITĂŢII (II) 

41

VIAŢA – APA – INFORMAŢIA VIULUI 

50

Pagina 3


SMI în cadrul Complexului Energetic Oltenia Autori (alfabetic): Ing. Gheorghe ANTON Ing. Adriana DĂNCĂU1 Ecol. Iustin IVLEV Jr. Elena-Izabela POPA Ing. Valentin STOICHIŢOIU Dr. Ing. Ioan-Viorel VASILE

Complexul Energetic Oltenia – scurtă prezentare Societatea Complexul Energetic Oltenia S.A. (CEO) s­a înfiinţat prin HG nr. 1024/2011 privind unele  măsuri  de  reorganizare  a  producătorilor  de  energie  electrică  de  sub  autoritatea  Ministerului Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri şi are sediul central în localitatea Tg.­Jiu din judeţul Gorj, România. CEO a fost constituită prin fuziunea a patru societăţi comerciale: Societatea Comercială Complexul Energetic  Craiova  S.A.,  Societatea  Comercială  Complexul  Energetic  Rovinari  S.A.,  Societatea Comercială Complexul Energetic Turceni S.A., Societatea Naţională a Lignitului Oltenia S.A. CEO este administrată în sistem dualist, prin Directorat şi Consiliul de Supraveghere. CEO produce aproximativ 30% din energia electrică consumată în România. CEO are o cifră de afaceri de aproximativ 4 miliarde lei şi un număr de aproximativ 18.700 salariaţi, din  care  în  activitatea  energetică  aproximativ  5.800,  iar  în  activitatea  minieră  aproximativ  12.900 salariaţi. În prezent structura organizatorică a CEO se prezintă astfel: Sucursala Electrocentrale Chişcani; Sucursala  Electrocentrale  Craiova  II;  Sucursala  Electrocentrale  Işalniţa;  Sucursala  Electrocentrale Rovinari; Sucursala Electrocentrale Turceni; Sucursala Divizia Minieră, având în componenţă: 11 unităţi de producţie, 2 mine, o unitate de servicii Exploatare Livrări Căi Ferate Uzinale, o unitate de servicii şi mentenanţă [1]. Misiunea  declarată  a  Societăţii  Complexul  Energetic  Oltenia  S.A.  (CEO)  este  producerea  de energie electrică curată şi sigură, bazată pe valorificarea cu maximă eficienţă a potenţialului de lignit din Oltenia, cu rol de a contribui esenţial la asigurarea securităţii energetice a României. [4] Aspiraţia şi angajamentul companiei este de a garanta o producţie de energie electrică pe bază de combustibili  fosili  –  lignit,  eficientă,  realizată  în  condiţii  durabile  pentru  protecţia  şi  conservarea mediului înconjurător, într­un mediu de muncă atractiv, stabil şi motivant, sigur şi sănătos. Pentru îndeplinirea acestora, CEO a hotărât proiectarea şi implementarea unui sistem integrat de management calitate­mediu­sănătate şi securitate ocupaţională (SIM) [4].

Pagina 4


Sistem integrat de management sau sistem de management integrat? Ca multe  alte  noţiuni  şi  cea  de  „sistem  integrat  de  management”  sau  „sistem  de  management integrat” îşi are originea în limba engleză, respectiv „Integrated Management System”. Şi tot ca multe alte noţiuni şi aceasta este rezultatul unei traduceri mai mult sau mai puţin „libere”. Chiar dacă s­a „încetăţenit” în ţara noastră noţiunea „sistem de management integrat” şi există multe voci care susţin că sistemul de management este integrat, cel puţin din punctul de vedere al lingvisticii sincronice considerăm că noţiunea „sistem de management integrat” ar presupune implicit că managementul este integrat şi nu sistemul ori noi ne dorim ca tocmai sistemul să fie integrat. În concluzie, susţinem că este corectă noţiunea „sistem integrat de management” şi propunem folosirea ei ca atare, fără însă a considera că sintagma „sistem de management integrat” ar fi eronată. De ce un sistem integrat de management calitate­mediu­sănătate şi securitate ocupaţională în cadrul CEO? Un sistem integrat de management este un sistem de management care integrează toate sistemele şi procesele unei organizaţii într­un cadru complet, reprezentând o abordare managerială logică şi sistematică, ceea ce permite luarea unor decizii optime care iau în considerare toate aspectele esenţiale ce conduc la funcţionarea eficientă a companiei. În  cadrul  CEO  a  fost  proiectat,  implementat  şi  certificat  un  SIM,  în  conformitate  cu  cerinţele standardelor de referinţă SR EN ISO 9001:2008, SR EN ISO 14001:2005 şi SR OHSAS 18001:2008. Dintre multiplele avantaje ale unui astfel de sistem integrat de management amintim: ● Coerenţă sporită. Există situaţii în care trebuie intervenit şi sub aspectul calităţii şi sub aspectul mediului şi al sănătăţii şi securităţii ocupaţionale (SSO). Intervenţia unitară, pe cerinţele structurate comun pe cele trei domenii este, în general, coerentă, mai uşor de controlat şi urmărit. ● Optimizarea acţiunilor. Integrare înseamnă şi lucru în echipe mixte (abordare multidisciplinară). Deci acţiunile şi soluţiile vor lua în calcul toate cele trei domenii, evitându­se astfel apariţia de incompatibilităţi. ● Minimizarea suprapunerilor şi a disipării răspunderii. Cele trei sisteme de management au cerinţe comune. Intervenţia pe aceste cerinţe comune a trei echipe de audit, funcţionarea simultană a trei sisteme cu trei programe ar produce confuzii. ● Cerinţe comune îndeplinite mai eficient. Satisfacerea cerinţelor comune se va face într­o abordare unică,  ceea  ce  va  însemna  economie  de  timp  şi  efort,  coerenţă  şi  optimizare  a  dinamicii implementării şi funcţionării sistemului. ● Viziune unitară asupra dezvoltării viitoare. Pentru proiectele noi se vor avea în vedere încă de la început atât aspectele de calitate, cât şi cele de mediu şi cele de SSO, răspunzând mai bine nevoilor clienţilor, cerinţelor legislative şi acelora din partea celor interesaţi. SIM a fost implementat şi certificat luând în considerare şi următoarele considerente: ● dă încredere că toate produsele/serviciile realizate în cadrul CEO îndeplinesc cerinţele clienţilor şi  că  accentul  se  pune  pe  satisfacţia  clientului,  pe  prevenirea  neconformităţilor  şi  eliminarea acestora, pe cerinţele legale şi reglementările aplicabile;

Pagina 5


● stabileşte toate procesele, precum şi toate documentele necesare derulării activităţilor ce concură la realizarea produselor/serviciilor, la nivelul de calitate stabilit şi la îndeplinirea cerinţelor legale şi reglementărilor aplicabile. În cadrul CEO, activităţile şi resursele necesare desfăşurării lor sunt conduse pe baza principiului 4 (patru) al managementului calităţii – abordarea bazată pe proces. Managementul  de  vârf  al  CEO  identifică  procesele  necesare  SIM,  determinând  succesiunea  şi interacţiunea acestora; ● stabileşte efectuarea de audituri periodice interne, pentru a determina conformitatea cu cerinţele stabilite, eficacitatea acestuia şi modalităţile de îmbunătăţire; ● abordează  problemele  calităţii  produselor  şi/sau  serviciilor  încă  din  faza  de  testare  a  pieţii (marketing), atât din punct de vedere tehnico­economic, cât şi din punct de vedere al stabilirii responsabilităţilor  şi  competenţelor  ce  revin  salariaţilor  implicaţi  în  toate  fazele  de  realizare  a acestora; ● asigură corelarea calităţii şi costurilor, pentru îndeplinirea cerinţelor tehnico­economice şi calitative pretinse de client, cu cerinţele legale şi reglementările aplicabile; ● pune accentul pe caracterul de prevenire a neconformităţilor; ● asigură condiţiile ca toate activităţile, procesele şi produsele care au impact direct sau indirect asupra  mediului  şi  SSO  să  fie  conforme  cu  Politica  SIM  în  domeniul  mediului  şi  SSO  şi  cu obiectivele generale şi specifice asumate. Principiile, elementele, documentaţiile şi acţiunile în domeniul mediului şi SSO sunt conforme cu cerinţele specificate ale standardelor de referinţă şi cu cerinţele legale şi de reglementare. [3] Integrarea sistemelor de management creează avantaje, printre care amintim: o

optimizarea resurselor;

o comunicare internă mai bună ; o  îmbunătăţirea imaginii externe a societăţii. Experienţe, metodologii, dificultăţi şi beneficii ale implementării SIM Chiar dacă unele studii statistice privind metodologiile de integrare au arătat că doar 17% din organizaţii au optat pentru o implementare simultană, în sensul că în majoritatea organizaţiilor s­a implementat  mai  întâi  un  sistem  de  management  al  calităţii  (SMC)  şi  apoi,  în  mod  progresiv,  s­a introdus un sistem de management de mediu (SMM) şi în final un sistem de management al sănătăţii şi securităţii ocupaţionale, CEO a ales integrarea simultană a celor trei sisteme, bazându­se pe faptul că această companie a fost creată prin unificarea mai multor companii energetice şi miniere în care au fost implementate şi chiar certificate la un moment dat aceste sisteme de management, separat sau în diverse forme de integrare.   Procedurile scrise sunt folositoare în înţelegerea detaliată a caracteristicilor unui SIM din moment ce ele descriu principalele acţiuni ale sistemului. Procedurile indică, într­o oarecare măsură, relevanţa şi complexitatea unui SIM. Rezultatele statistice arată o mare variaţie în această privinţă la organizaţiile care au participat la ea.

Pagina 6


De asemenea, tot studii statistice au arătat că organizaţiile care au ales să implementeze procedurile într­un mod progresiv şi secvenţial au avut o reducere a birocraţiei în comparaţie cu organizaţiile care le-au implementat simultan pe toate. Ca metodologie de integrare a sistemelor de management, CEO a utilizat pe cea bazată pe tabele de corespondenţă, particularizând la cerinţele practice concrete tabelele incluse în anexele standardelor de referinţă. Implementarea acestui „tânăr” SIM nu a fost lipsită de dificultăţi generate de o serie de factori cum ar fi: ● companie  formată  prin  unificarea  a  5  (cinci)  societăţi  distincte  (unele  având  şi  subunităţi  în componenţă), cu răspândire teritorială în 5 (cinci) judeţe; ● sisteme de management calitate, mediu, SSO deja implementate, cu diverse particularităţi şi cu diferite „grade de maturitate” de la o subsidiară la alta; ● sisteme de management certificate cu organisme de certificare diferite, care şi­au pus amprenta determinând diverse particularităţi. Cele mai mari dificultăţi apărute la integrarea sistemelor de management sunt legate de cultura internă, cum ar fi rezistenţa la schimbare şi lipsa implicării angajaţilor, fapt mult mai amprentat în acele organizaţii care optează pentru integrarea simultană decât în acelea care aleg calea progresivă. În acelaşi timp, lipsa implicării managerilor de sistem şi a administratorilor, incluzând managementul executiv  şi  persoane  însărcinate  cu  prevenirea  accidentelor,  par  să  nu  cauzeze  mari  probleme  în majoritatea cazurilor [1]. Odată  cu  implementarea  SIM,  CEO  s­a  asigurat  că:  sunt  satisfăcute  cerinţele  clienţilor  şi  sunt înţelese necesităţile curente şi viitoare ale clienţilor, există modalităţi eficace de comunicare cu părţile interesate, furnizorii sunt evaluaţi şi selectaţi pe baza capabilităţii acestora de a furniza produse în conformitate cu cerinţele impuse. CEO pune un accent deosebit pe ţinerea sub control a impactului asupra mediului, printr­o abordare integrată care ia în considerare implicaţiile directe şi indirecte de ordin economic, social şi de mediu ale deciziilor şi proceselor sale. Prin luarea deciziei de integrare a sistemului de management de mediu, CEO  a  demonstrat  că  aplică  şi  promovează  principiul  responsabilităţii  de  mediu  bazat  atât  pe respectarea legilor şi reglementărilor, cât şi pe asumarea răspunderii pentru impactul asupra mediului cauzat de activităţile sale [2]. În cadrul activităţilor de mediu, CEO îşi stabileşte obiective bazate pe: ● reducerea impactului asupra mediului; ● îmbunătăţirea permanentă a performanţelor de mediu; ● evaluarea impactului asupra mediului înainte de a începe o activitate sau un proiect nou; ● utilizarea eficientă a resurselor; ● reducerea generării de deşeuri şi colectarea selectivă a deşeurilor.

Pagina 7


În cadrul CEO, aspectele relevante de mediu sunt următoarele: aer, apă, sol, schimbări climatice, conservarea  şi  utilizarea  eficientă  a  resurselor  naturale,  peisajul  natural,  creşterea  gradului  de conştientizare asupra problemelor de mediu [4]. De asemenea, CEO are proiecte de lucrări de investiţii care să îmbunătăţească performanţele sale de mediu prin prevenirea poluării, care au ca scop reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră (oxizi de sulf, oxizi de azot etc.), amenajări, refertilizări şi împăduriri de terenuri libere de sarcini tehnologice pentru redarea în circuitul economic, evacuarea zgurii şi cenuşii prin procedeul de şlam dens, epurarea corespunzătoare a apelor uzate industriale şi apelor pluviale, reducerea poluării fonice. Activitatea de gestionare a deşeurilor este bine ţinută sub control în cadrul CEO şi nu există riscuri majore. Prin procedurile de achiziţii, CEO asigură eficienţa în aprovizionarea cu materii prime şi materiale durabile, în vederea reducerii impacturilor asupra mediului directe sau indirecte. În contextul globalizării, politica CEO se adaptează la schimbările şi evoluţia pieţei energetice pe plan mondial. Strategia promovată de către managementul CEO în ceea ce priveşte implementarea sistemului de management al sănătăţii şi securităţii ocupaţionale cuprinde: ● îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, prin asigurarea unui mediu de muncă atractiv, stabil, motivant, sigur şi sănătos; ● angajament continuu către excelenţă profesională prin realizarea la nivelul întregii societăţi a unei culturi organizaţionale bazate pe disciplină, proceduri, contribuţie individuală şi de echipă; ● respectarea cerinţelor legale în domeniul SSO, a drepturilor muncii şi drepturilor omului; ● promovarea şi menţinerea la cel mai înalt nivel a formei fizice, mentale a lucrătorilor societăţii şi prevenirea efectelor nocive pentru sănătatea acestora; ● identificarea tuturor factorilor de risc, analizarea pericolelor şi controlarea riscurilor de SSO pentru toate activităţile şi procesele desfăşurate în cadrul CEO; ● aplicarea principiilor sistemului de management al SSO; ● controale tehnice şi administrative; ● procedurile de lucru şi echipamentul individual de protecţie; ● eliminarea  pericolelor  psiho­sociale  la  locul  de  muncă  care  contribuie  sau  conduc  la  stres  şi îmbolnăvire, constatându­se o creştere a expunerii lucrătorilor în contextul modificării structurii organizatorice a societăţii. Responsabilitatea socială – concept al strategiei de dezvoltare viitoare a CEO În  procesul  de  implementare  a  Sistemului  Integrat  de  Management  calitate­mediu­sănătate  şi securitate ocupaţională în cadrul CEO, prin strategia de dezvoltare, obiectivele şi ţintele stabilite de către managementul societăţii s­a identificat necesitatea integrării principiilor responsabilităţii sociale, respectiv: 1.  Răspundere – organizaţia ar trebui să fie responsabilă pentru impacturile sale asupra societăţii, economiei şi mediului.

Pagina 8


2. Transparenţă – organizaţia ar trebui să asigure transparenţa deciziilor şi activităţilor sale care au impact asupra societăţii şi mediului. 3.  Comportament etic – o organizaţie ar trebui să aibă un comportament etic. 4.  Respect pentru interesele părţilor interesate – o organizaţie ar trebui să respecte, să ia în considerare şi să răspundă intereselor părţilor sale interesate. 5.  Respectul faţă de statul de drept – o organizaţie ar trebui să accepte că respectul faţă de statul de drept este obligatoriu. 6.  Respect  faţă  de  normele  internaţionale  de  comportament  –  o  organizaţie  ar  trebui  să  respecte normele internaţionale de comportament, aderând în acelaşi timp la principiul anterior. 7.  Respect  pentru  drepturile  omului  –  o  organizaţie  ar  trebui  să  respecte  drepturile  omului  şi  să recunoască importanţa şi caracterul lor universal. [2] Cerinţele privind responsabilitatea socială care se impun a fi respectate se referă la: 1.  2.  3.  4.  5. 6. 7. 8. 9.

Munca infantilă. Munca forţată şi obligatorie. Sănătate şi securitate. Libertatea de asociere şi dreptul la negociere colectivă. Discriminarea. Practici disciplinare. Programul de lucru. Salarizare. Sisteme de management. Respectarea cerinţelor pentru responsabilitate socială va permite CEO:

a) să dezvolte, menţină şi să aplice politicile şi procedurile cu scopul de a gestiona acele probleme pe care le poate controla sau influenţa; b) să demonstreze în mod credibil părţilor interesate ca politicile, procedurile şi practicile existente ale organizaţiei sunt conforme cu cerinţele acestui standard. Responsabilitatea socială este un obiectiv important al CEO şi se concentrează pe responsabilităţile faţă  de  societate  şi  mediu.  Aceasta  este  strâns  legată  de  dezvoltarea  durabilă.  Întrucât  dezvoltarea durabilă se referă la obiective economice, sociale şi de mediu comune tuturor oamenilor, aceasta poate fi utilizată ca o cale de însumare a aşteptărilor mai ample ale societăţii, care trebuie să fie avute în vedere  de  CEO  care  caută  să  acţioneze  responsabil.  De  aceea,  un  obiectiv  cuprinzător  al  CEO, responsabilă din punct de vedere social, ar trebui să contribuie la dezvoltarea durabilă. Dezvoltarea  durabilă  are  trei  dimensiuni:  economică,  socială  şi  de  mediu,  care  sunt interdependente;  de  exemplu,  eliminarea  sărăciei  cere  promovarea  justiţiei  sociale,  dezvoltarea economică şi protecţia mediului. CEO poate implementa standardul privind responsabilitatea socială, dat fiind faptul că cerinţele mai sus menţionate sunt realizate.

Pagina 9


Sistem de management al energiei – oportunitate şi utilitate În contextul economic şi politic actual, energia tinde să devină noua monedă de schimb la nivel planetar.  Dependenţa  faţă  de  sursele  de  energie  a  unei  economii  euro­asiatice  din  ce  în  ce  mai „înfierbântate” este evidentă. La aceasta se adaugă contextul geo­politic – de asemenea din ce în ce mai „înfierbântat”! – care pune continente întregi în dificultate sub aspectul capabilităţii economiei lor de a se dezvolta şi satisface nevoile unei populaţii crescânde. Constituirea  Complexului  Energetic  Oltenia  este  un  răspuns  strategic  al  guvernului  la  aceste ameninţări ce tind să exploateze vulnerabilitatea energetică ale României. În contextul de mai sus, implementarea unui sistem de management al energiei este următorul pas firesc în dezvoltarea SIM existent în CEO. CEO consumă energie pentru a produce energie – un aparent paradox care, pentru a­şi îndeplini rolul major în susţinerea economiei Româneşti şi asigurarea independenţei ei energetice trebuie să îşi dovedească nu numai eficacitatea dar şi eficienta. Pentru aceasta, integrarea în SIM a unui Sistem de Management al Energiei conform ISO 50001 poate fi instrumentul şi modalitatea prin care CEO îşi poate îndeplini cele două obiective strategice în condiţii de predictibilitate, reproductibilitate, repetabilitate şi îmbunătăţire continuă a performanţei. Prin definiţie, managementul unui proces practicat în mod sistematic este predictibil, repetabil şi reproductibil – deci naşte încredere. Pe cale de consecinţă, un sistem de management structurat şi omogen, conform cu un referenţial cunoscut şi recunoscut în plan naţional şi internaţional, poate aduce aceste atuuri în mâna managementului CEO şi, mai mult, aduce recunoaştere în raporturile CEO cu partenerii naţionali şi europeni. Suplimentar, funcţia de monitorizare, măsurare şi control al sistemului face că performanţa să să poată fi îmbunătăţită şi menţinută la nivele foarte ridicate. În vreme ce termenul „oportunitate” din subtitlu este justificat de cele arătate mai sus, termenul „utilitate”  apare  evident  după  o  scurtă  privire  asupra  avantajelor  implementării  unui  Sistem  de Management al Energiei conform ISO 50001: “  …  permite  organizaţiilor  stabilirea  sistemelor  şi  proceselor  necesare  pentru  îmbunătăţirea performanţei energetice” “… specifică cerinţele aplicabile pentru aprovizionarea, utilizarea şi consumul de energie, inclusiv pentru: • măsurarea, • documentarea şi raportarea, • operarea, • proiectare şi achiziţii publice”. Răspunde la întrebări critice pentru un sistem de management aşa cum este el necesar în cadrul CEO: • Ce energie folosiţi? • Cât de multă energie consumaţi?

Pagina 10


• Unde este folosită această energie? • Care sunt cei mai mari utilizatori? • Ce factori condiţionează această utilizare? • Care este curbă de sarcina? • Cine influenţează această utilizare? • Este necesar un audit energetic? Pe ce va fi centrat? Răspunzând  şi  analizând  în  mod  sistematic  şi  continuu  la  întrebările  de  mai  sus,  aplicând concluziile care se impun din analiză, se obţin efecte cum sunt: ­ Economie (bani disponibili pentru investiţii) ­ Sporeşte siguranţă operaţiunilor ­ Efect pozitiv asupra productivităţii şi competitivităţii ­ Profituri atractive din punct de vedere financiar şi economic ­ Se reduce expunerea la creşterea preţurilor la energie ­ Creşte securitatea aprovizionării cu energie De remarcat că în urma constituirii CEO prin concentrarea mai multor entităţi energetice într­o singură organigramă, structurile şi serviciile care existau în aceste unităţi şi care aveau ca rol şi sarcină managementul  energiei  şi  optimizarea  proceselor  pot  şi  sunt  în  acest  moment  concentrate  într­un singur sistem cu abordare holistică la nivel de CEO. Implementarea unui Sistem de Management al Energiei  oferă  prilejul  şi  cadrul  organizării  acestui  serviciu  de  o  manieră  eficace  şi  eficientă  din perspectiva îndeplinirii rolului sau şi al atingerii obiectivelor sale.

Bibliografie [1] Abad J., Mondelo P.R., Toledo A.S., La Integración Sistemas de Gestión, Madrid, 2011. [2] Asociaţia de Standardizare din România – SR ISO 26000 ­ Linii directoare privind responsabilitatea socială, Bucureşti, 2011. [3] Societatea Complexul Energetic Oltenia S.A., Manualul Sistemului Integrat de Management Calitate­Mediu­Sănătate şi Securitate Ocupaţională S.A., Tg.­Jiu, 2013. [4]  Societatea  Complexul  Energetic  Oltenia  S.A.,  Planul  Strategic  de  Dezvoltare  al  Societăţii Complexul Energetic Oltenia S.A. 2013-2017, Tg.-Jiu, 2013.

Pagina 11


Despre rolul regulator al dreptului în raportul dintre interesul individual şi interesul general în afaceri Continuare din numarul anterior Lector univ. Dr. Valentin Bădescu 4. Interesul exprimat în dreptul afacerilor   În linii generale definiţiile dreptului ţin de trei mari categorii:   a) definiţii care pleacă de la conţinutul ideii de drept, care deci postulează o anumită concepţie asupra problemei fundamentale a dreptului;   b) definiţii care pornesc de la izvoarele dreptului;   c) definiţii formale, care nu ţin seama decât de forma pe care o îmbracă regulile sociale când devin juridice.   Trecem în revistă câteva dintre definiţiile celebre ale dreptului.   La romani, în Digeste, cea mai celebră dintre definiţii este cea a jurisconsultului Ulpianus care sună astfel: ,,Juris praecepta sunt haec: honeste vivere, neminem laedere, suum jes cerique tribuere”, adică: a trăi în mod cinstit, a nu face rău nimănui, a atribui fiecăruia ce este al său.   O altă definiţie pe care o găsim la romani este aceea a lui Celsus: Jes est aes boni et aequi. Ce înseamnă  aceasta?  Înseamnă  că  dreptul  este  arta  binelui  şi  a  echităţii, bonum însemnând cinste, onestitate; iar aequum egalitate, proporţionalitate, atribuirea fiecăruia ce­i aparţine.   Marele filozof  St. Thomas de Aquino, defineşte dreptul ca proporţia între două lucruri. Această proporţie are drept scop de a stabili egalitatea care este obiectul justiţiei.   O definiţie celebră este cea a lui Kant care defineşte dreptul astfel: ,,Dreptul este noţiunea care se desprinde din condiţiile în care facultatea de a se dezvolta a fiecăruia se acordă cu facultatea de a se dezvolta a aproapelui, în baza unei legi universale de libertate”.   Cuq defineşte dreptul având la bază toate drepturile personalităţii omeneşti astfel: ,,Dreptul este o totalitate de reguli fondate pe raţiune, care au ca scop de a păstra şi garanta drepturile naturale şi imprescriptibile ale omului şi care se impun popoarelor ca şi indivizilor”.   Sunt unele definiţii care au la bază ideea de solidaritate şi nu  văd  în drept decât dreptul social. Această concepţie o găsim la Aug. Comte, Durkheim, Deguit. Acesta din urmă defineşte dreptul astfel: ,,Dreptul obiectiv sau regula de drept este linia de purtare care se impune indivizilor trăind în societate, regulă a cărei observare este considerată la un moment dat ca garanţia interesului comun, şi a cărei încălcare atrage o reacţiune colectivă autorului acestei încălcări. Baza acestui drept este solidaritatea socială”.   În dreptul românesc, Eugeniu Speranţia definea dreptul ca un sistem deductiv de norme sociale destinate ca printr­un maxim de justiţie realizabilă să asigure un maximum de socialitate într­un grup social determinat, iar Nicolae Popa defineşte dreptul ca fiind ansamblul regulilor asigurate şi garantate

Pagina 12


de către stat, care au ca scop organizarea şi disciplinarea comportamentului uman în principalele relaţii din societate, într­un climat specific manifestării coexistenţei libertăţilor, apărării drepturilor esenţiale ale omului şi justiţiei sociale.   În câteva dintre toate definiţiile date dreptului am întâlnit în mod expres referiri la conceptul de interes. Dar ce este în fapt o definiţie? Definiţia este o operaţie logică, care are drept scop să ne facă să înţelegem ce înseamnă o noţiune, un concept. Definiţia trebuie să caracterizeze o noţiune în aşa fel încât să prindem ideea ei adevărată. Pentru aceasta definiţia trebuie să cuprindă esenţa noţiunii şi în elementele ei schimbătoare să cuprindă tot definitul dar numai definitul.   Deci, definiţia trebuie să cuprindă numai elementele esenţiale, permanente ale noţiunii de definit. Esenţa dreptului înseamnă determinarea calitativă a interrelaţiilor sale intime, care­i conferă locul şi rolul  în  relaţiile  sociale.  Dreptul,  ca  orice  fenomen  reprezintă  o  unitate  a  unor  laturi  calitative  şi cantitative. Pentru a defini conceptul de drept prin prisma categoriei filozofice de esenţă trebuie să decelăm  trăsăturile  şi  determinările  calitative  fundamentale  ale  dreptului  precum  şi  să  sesizăm modalităţile specifice de organizare internă şi externă a conţinutului dreptului.   Observaţiile cele mai vechi asupra însuşirii lucrurilor, asupra naturii acestora şi substanţa lor au conturat ideea de calitate pe care Aristotel o definea ca fiind deosebirea substanţei. O notă specifică în definirea calităţii o constituie însuşirea sa de a fi o determinare internă, proprie obiectivului, graniţa care delimitează un obiect de altul, un fenomen de altul. În lumina structuralismului modern calitatea a început a fi privită în corelaţia sa cu structura, putând fi concepută ca unitatea dintre elemente şi structură, unitate ce conferă determinarea, specificitatea, integritatea şi stabilitatea obiectivului dat.   Aşadar, în demersul de a cerceta esenţa dreptului trebuie să pătrundem în lumea sa intimă, internă şi să­i sesizăm calităţile lăuntrice şi coraportul, interacţiunea lor. Numai cercetând în adâncul dreptului cu ajutorul gândirii constatăm că cele două calităţi lăuntrice ale acestuia care îi conferă esenţă sunt interesul juridic sau interesul în drept şi voinţa juridică.  Acestea  împreună  conduc  la  elaborarea  şi adoptarea normelor juridice.   În cele ce urmează vom încerca după ce vom trece în revistă câteva abordări ale interesului exprimat în dreptul afacerilor, să­l definim. Care este rolul interesului în dreptul afacerilor?   Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, interesul desemnează ,,preocuparea de a obţine un succes, un avantaj, râvna depusă într­o acţiune pentru satisfacerea unor nevoi”.   Mircea Djuvara menţionează că interesul este motorul de toate zilele în acţiunile noastre obişnuite. Dar interesul nu poate fi luat în considerare decât când este în conformitate cu idealul de justiţie, aşa cum îl concepe societatea respectivă. Nu orice interes generează dreptul ci numai interesul moral, ideal, interesul de importanţă socială, util colectivităţii, adică interesul general. Semnificativ, Mircea Djuvara interpretează problema astfel: ,,Presupunem un falit sau un comerciant ameninţat de faliment. Nu are interes să nu plătească? Interes poate să aibă cineva să ia ceva nedrept de la altul, să fure; interes poate avea un cetăţean lipsit de mijloace să ia cu forţa de la altul tot cât el doreşte; interes poate să aibă oricine să gonească dintr­un palat pe proprietarul lui şi să­i ia locul. Interes poate avea şi o autoritate publică abuzivă să supună dominaţiei sale o populaţie etc. Sunt oare interese justificative acestea? Este suficient să invocăm interesul, ca să explicăm prin aceasta dreptul?

Pagina 13


Simţim îndată că un individ care a invocat pur şi simplu forţa, oricât interes personal ar fi avut, nu a făcut prin aceasta o faptă conform cu normele juridice, aşa cum le înţelegem noi, nici cele de drept pozitiv, nici cele ideale, de morală”. Din aceste considerente, problema este de a şti cum se întemeiază dreptul, în ce măsură el corespunde interesului general uman, în ce măsură el e oportun şi util  tuturor  membrilor  societăţii.  Concluzia  ar  putea  fi  una:  interesul  general  nu  trebuie  înţeles  ca antipod al echităţii şi justiţiei, ca oprimatorul intereselor personale ori de grup. Interesul generator de drept nu dă curs tuturor nevoilor individuale, ci trebuinţelor sociale generale şi fundamentale, care constituie o sinteză practică, nu abstractă, nu iluzorie a societăţii. În această ordine de idei, interesul social  general  e  strâns  legat  de  voinţa  generală  reflectată  în  normele  juridice.  Voinţa  generală materializată în drept exprimă sintetic interesul comun social.   Profesorul  N.  Popa  apreciază  că  interesele  grupurilor  sociale  fac  ca  acestea  să  dorească  să  se stabilească în avalanşa de interese sociale de multe ori opuse, o armonie a ideii de valoare. Nu e vorba de  valoare  ca  entitate  abstractă,  ci  de  valoarea  ce  funcţionează  dependent  de  sisteme  morale  şi evoluează în cadrul acestor sisteme. Pentru a­şi conserva fiinţa, societatea are nevoie de coordonarea activităţii individuale, în cadrul unei cooperări şi a unei ordini, privite ca şi condiţii minime de consens în promovarea unui scop colectiv. Cuvântul interes  desemnează  suma  de  preocupări  pentru  satisfacerea  idealurilor  oamenilor, constituiţi în comunităţi (popor, naţiune, naţionalităţi). Potrivit unei opinii, atunci când se defineşte esenţa dreptului se conturează mai multe tendinţe astfel: tendinţa justificativă conform căreia sistemul dreptului trebuie să fie înţeles şi cunoscut prin izvoarele sale, izvoare care trebuie justificate, tendinţa antropologică, acea perspectivă care pune accentul pe înţelegerea şi definirea dreptului în corelaţie cu condiţia umană şi tendinţa finalistă care este preocupată de fundamentele finalităţii legislaţiei. Dreptul este expresia intereselor şi a voinţei sociale generale, nu însă a voinţelor şi a intereselor individuale luate în nemijlocirea lor şi, uneori în reducţiunea lor subiectivistă inerentă, nici a voinţei şi a intereselor individuale luate într­o eventuală însumare aritmetică. Diferenţierea intereselor şi a motivaţiilor din cadrul unei comunităţi este un fapt evident.   Profesorul  Ioan  Humă,  apreciază  că  există  în  contextul  fiecărui  moment  istoric  o  sinteză  a intereselor şi a voinţelor individuale: interesul general şi voinţa generală. Fără să rezulte din reprimarea intereselor personale ori de grup sau să fie suma acestor interese, adesea definite şi chiar contradictorii, interesul  general  denotă  trebuinţele  sociale  şi  fundamentale  ale  comunităţii  concrete.  Promovarea interesului general combate acel interes individual care i se opune în mod ilegitim.   În  capitolul  I  ,,Suveranitatea  este  inalienabilă”  din  Cartea  a  II­a  a  ,,Contractului  social”,  J.J. Rousseau constată că dacă opoziţia intereselor particulare a fost necesară în  stabilirea societăţilor, numai acordul acestor interese a făcut­o posibilă. Legătura socială o formează ceea ce este comun în aceste diferite interese iar dacă n­ar există vreun punct oarecare în care toate interesele să se acorde, nici o societate n­ar putea există. Or, numai pe baza acestui interes comun, trebuie să fie guvernată societatea. Ideea de interes explică dreptul, dar trebuie să înţelegem că în drept mai presus de interesele materiale, stă interesul moral, interesul ideal.   O lege economică oricât de multe interese materiale ar avea implicate întrânsa nu poate fi străină de ideea de dreptate. Rolul legii, a dreptului în sens general, este acela de a aplica înainte de toate

Pagina 14


ideea de  justiţie,  de  ordine  raţională,  care  trebuie  aplicată  în  relaţiile  dintre  interesele  persoanelor printre care este şi statul. Există interese materiale, este adevărat, dar există şi interese morale pe care omul le urmăreşte.   Dreptul public se explică prin ideea realizării unor interese morale spre deosebire de dreptul privat. Dreptul privat însă este subordonat dreptului public care comandă întregul drept intern şi ca atare, interesele  materiale  se  subordonează  intereselor  generale  ale  oamenilor  din  societate.  Şi  totuşi  ce înţelegem prin ideea de interes general exprimat în drept?   Mircea Djuvara, explică interesul general astfel: când se fac legile se ia mereu în dezbatere utilitatea socială a diferitelor dispoziţii care le compun. Dar de cele mai multe ori, ceea ce se pune în dezbateri nu este atât folosul imediat, pe care fiecare dintre cetăţeni îl poate scoate din acele dispoziţii de lege, ci este altceva, este vorba ca cetăţenii să fie aşezaţi în aşa condiţii, încât ei să fie ajutaţi în libera lor dezvoltare.   O lege economică nu are în vedere satisfacerea unei plăceri a cutărui sau cutărui individ sau grup de indivizi, sau chiar a tuturor indivizilor care fac parte dintr­o societate dată. Ea caută altceva şi anume să pună în aşa condiţii pe indivizi, încât să nu fie opriţi în propria lor dezvoltare, ci din contră să fie ajutaţi.   Atunci când se vine cu o lege care reglementează exportul ce se face? Se rânduieşte organizaţiunea socială în aşa fel încât cetăţenii ţării respective să nu sufere în libera lor dezvoltare cum s­ar întâmpla de exemplu dacă s­ar admite că prea multe produse prime să se exporte. De asemenea, dacă s­ar admite, să zicem, prea mult import din străinătate, ar putea să scadă valuta, ceea ce ar putea să aibă repercusiuni financiare foarte grave asupra statului şi asupra economiei naţionale în genere, în aşa fel încât libera dezvoltare a cetăţenilor respectivi să fie stânjenita.   În noţiunea de drept, fără putinţă de tăgadă că este prezent interesul ca o calitate lăuntrică a acestuia ce îi conferă esenţa, dar uneori s­a ajuns chiar la identificarea dreptului cu interesul. Este o idee veche întâlnită în gândirea filozofică a lui Epicur. Pentru acesta, viaţa socială nu se întemeiază ca la stoici, pe comunitatea de raţiune, ci pe interes şi necesitate. Cetatea se întemeiază pe utilitate, ea este o piedică împotriva prejudiciului pe care acţiunea unui individ o poate provoca altuia. Legile cetăţeniei nu sunt decât convenţii între oameni, care le organizează acţiunile în aşa fel încât să nu producă şi să nu sufere daune. Ele sunt contracte gândite de înţelepţi şi vizează mai ales protejarea lor, nu pentru că ar există vreun pericol ca înţelepţii să provoace daune, ci pentru ca să evite atacul celorlalţi.   Justiţia naturală este, după Epicur, un contract încheiat între oameni cu scopul de a nu se vătăma unii pe alţii şi de a nu fi vătămaţi unii de alţii. Nu există o justiţie absolută iar dreptul este doar un mijloc folositor, necesar intereselor şi care are autoritate atâta timp cât coincide cu interesul. Dreptul se formează în conformitate cu interesele fiecărei epoci. Luată în general, spunea Epicur, justiţia este aceiaşi pentru toţi, anume un mijloc oarecare găsit util pentru relaţiile reciproce, dar în aplicarea ei la cazurile particulare ale unei ţări şi la procese de orice fel, nu toţi găsesc acelaşi lucru ca fiind drept.   Cicero a respins ideea lui Epicur de pe poziţia stoicilor reafirmând poziţia acestora despre existenţa unei justiţii universale şi considerând că respingerea dreptului natural şi judecarea actelor oamenilor prin prisma folosului poate duce la situaţia în care vor fi nesocotite sau încălcate legile de către cei

Pagina 15


care vor considera că aceasta le va fi de folos. Legea întemeiată pe interes este astfel anihilată chiar de interesul respectiv.   Ideea că specificul dreptului este dat de interes a fost reluată în teoria şi filosofia dreptului din secolele al VIII­lea şi al XIX­lea. Deşi dreptul presupune interesul, nu este suficient să existe interes pentru  a  există  drept,  căci  pot  există  interese  care  să  nu  constituie  drepturi.  Interesul  poate  forma obiectul dreptului, dar nu dreptul însuşi. Poziţia lui Jhering, după care drepturile sunt interese juridic protejate este considerată nejustificată de profesorul Mircea Djuvara, pentru că ea nu argumentează în ce constă această protecţie juridică, de ce nu se acordă tuturor intereselor şi în numele căror criterii ea se acordă.   Interesul implică ideea de ordine, de ierarhizare, apărată tot de valorile ideale. Interesul protejat este validat de societate, orice interes trebuie justificat în faţa ideii de justiţie conţinută în dreptul raţional sau dreptul pozitiv care constituie baza aprecierii. Interesul este motorul dreptului dar nu poate fi  luat  în  seamă  decât  atunci  când  este  în  concordanţă  cu  idealul  de  justiţie.  Interesul  nu  poate  fi justificat în drept decât dacă este conform cu idealul de dreptate, el este subordonat ideii de justiţie, interesul  şi  justiţia  nu  stau  pe  acelaşi  plan  la  baza  dreptului  iar  ideea  fundamentală  pe  care  se construieşte întregul drept este ideea de dreptate.   Dreptul este cel care reglementează şi ierarhizează interesele. Chiar şi interesul general nu poate fi invocat în drept decât în măsura în care este conform cu justiţia. Noţiunea dreptului nu se confundă cu  aceea  a  interesului  decât  numai  dacă  luăm  acest  din  urmă  cuvânt  în  înţelesul  superior  de  pură aspiraţie spre dreptate. Să încercăm să definim interesul juridic sau interesul exprimat în drept.   Interesul juridic este una din calităţile lăuntrice ale esenţei dreptului aflat în deplină concordanţă cu  voinţa  juridică,  care  exprimă  principalul  şi  stabilul  acestui  fenomen  social  şi  are  menirea  să ocrotească interesele individuale şi să le pună în concordanţă cu interesul general şi binele comun în vederea menţinerii stării legale şi sancţionării abaterilor de la regulile stabilite.   În continuare vom trata problema caracterului obiectiv şi subiectiv al interesului în drept întrucât nu există acţiune omenească supusă unei reglementări juridice, fără un anumit scop, iar dreptul nu se poate explica fără un scop al acţiunilor umane. Fiind în prezenţa unor acţiuni umane, cauzalitatea acestora  este  alta  faţă  de  cauzalitatea  fenomenelor  naturii.  La  acţiunile  întreprinse  de  oameni  ne întrebăm nu numai care este cauza lor dar mai ales care este scopul. Dacă explicăm scopul înţelegem de ce s­a făcut şi acţiunea.   În ordinea acţiunii spre deosebire de ordinea cunoştinţei avem o altă categorie de explicaţie şi anume motivarea prin scop. Dacă fiecare acţiune umană reprezintă un scop, urmăreşte realizarea unui interes, înseamnă că această acţiune se explică prin egoismul individual, iar dacă cineva urmăreşte un scop este că vrea pentru sine ceva şi ca atare acţiunea are la bază interesul individual. Interesul acesta, care stă la baza oricărei acţiuni omeneşti, deci a oricărei relaţii juridice, se afirmă în mod fizic prin lupta pentru conservarea existenţei noastre şi se afirmă în mod economic prin lupta noastră pentru câştigarea unui cât mai larg patrimoniu.   Jhering, unul dintre cei mai mari jurisconsulţi pe care i­a avut veacul al XIX­lea, constată că scopul egoist al individului nu îl serveşte numai pe el, nu este numai un scop subiectiv, un interes al lui, ci

Pagina 16


are ca efect satisfacerea unei utilităţi mai generale a societăţii. Fără să­şi dea seama fiecare lucrează pentru societatea în care trăieşte.   Dar cum se explică această afirmaţie, cum se transformă scopul şi interesul subiectiv în scop şi interes obiectiv? Aceasta este una din problemele fundamentale pe care şi le pune Jhering în ceea ce priveşte acţiunile omului în societate şi caracterul subiectiv şi obiectiv al interesului în drept.   Un  exemplu  dezvoltat  ca  o  dramă  extraordinar  de  interesantă  pentru  a  înţelege  raportul  dintre caracterul subiectiv şi obiectiv al interesului în general îl întâlnim la filozoful german Schopenhauer. El constată că atunci când un bărbat şi o femeie se iubesc, ei cred că îşi satisfac astfel propriile dorinţe, propria fericire. Filozoful observă cu drept cuvânt că suntem sclavii şi jucăria naturii. Tot ceea ce facem,  facem  în  vedere  conservării  speciei  care  a  sădit  în  sufletul  nostru,  făcând  din  noi  simple instrumente, acest instinct special, oricât de dureroase ar fi consecinţele pentru noi. De aceea, natura a pus în sufletul nostru aşa de aprig acest sentiment. Natura îşi urmăreşte cu orice preţ scopul ei, conservarea speciei.   În viaţa socială aceiaşi transformare de scopuri şi interese subiective în scopuri şi interese obiective organizate se petrece mereu. În sânul societăţii moderne, scrie Jhering  scopurile organizate, adică scopurile obiective, există în mase aşa de compacte încât e inutil să cităm prea multe exemple. Natura a arătat omului calea pe care trebuie să meargă pentru a câştiga pe altul pentru scopurile sale. E calea unirii scopului propriu cu interesul străin. Pe această formulă spune Jhering se bazează întreaga viaţă omenească: statul, societatea, comerţul, comunicaţiunea. La o cooperare a mai multor oameni pentru acelaşi scop se poate ajunge numai când interesele tuturora se întâlnesc în acelaşi punct final. Se poate că niciunul  nu are în vedere scopul ca atare ci fiecare numai interesul său propriu, un scop subiectiv cu  totul  deosebit  de  celălalt  obiectiv,  dar  coincidenţa  intereselor  lor  cu  scopul  general,  ca  fiecare ostenind numai pentru sine, se munceşte totodată şi pentru scopul şi interesul general.   Prezentăm în continuare un exemplu elocvent al lui Jhering. „Să luăm cazul cel mai simplu: scopul unui om care pentru a şi­l atinge are necesitate de colaborarea altui om. Lărgirea fabricii mele pretinde cedarea unui loc viran din partea vecinului meu. Oricine ştie pe ce cale pot eu avea prospecte de a deveni  posesorul  acestui  loc.  Prin  cumpărare.  Făcând  ofertă  de  cumpărare  stârnesc  în  persoana vecinului meu, în mod artificial, interes pentru realizarea scopului meu, presupunând că îi ofer atâţia bani ca interesul său de a vinde obiectul să fie mai mare ca acela de a­l conserva. Dar dânsul cere mai mult decât poate suporta interesul meu, congruenţa intereselor noastre reciproce lipseşte şi cumpărarea nu se face. Abia atunci când preţul va fi destul de mare pentru dânsul: că vânzarea era pentru mine destul de mic ca cumpărarea – să se facă mai avantajoasă noua stare de lucruri, abia atunci a atins punctul, în care interesele ambelor părţi se egalează iar urmarea este: legarea contractului de cumpărare”.   Nu  interesul  obiectiv  ci  numai  părerea  subiectivă  e  decizătoare  asupra  existenţei  acestei concordanţe, toate mijloacele care sunt în stare de a provoca acea judecată sunt tot atât de bine chemate să provoace înţelegerea ca şi acelea care urmăresc restabilirea obiectivă a interesului.   Un alt exemplu este cel al formării unei societăţi pe acţiuni, care are drept scop construcţia unei căi ferate. „Printre toţi subscriitorii acţiunilor, nu este unul, poate, care să se îngrijească de scopul obiectiv al construirii unei căi ferate, de creaţia unui nou mijloc de comunicaţie. Guvernul singur se preocupă  de  aceasta,  în  momentul  când  dă  concesiunea.  Pentru  acţionari  interesul  şi  scopul  se

Pagina 17


confundă. Între subscriitorii de acţiuni unul caută plasamente pentru capitalul său, altul pune capitalul ca să facă speculă şi să câştige, al treilea proprietar bogat sau fabricant, încearcă să­şi scurgă mai repede produsele sale, al patrulea cumpără acţiuni pentru că posedă deja acţiuni ale căii ferate, al cincilea o comuna  de pildă, subscrie pentru a obţine un traseu favorabil, în scurt, fiecare urmăreşte interesul său propriu şi nimeni nu se îngrijeşte de scopul în sine al întreprinderii. Şi totuşi aceasta va fi poate mai sigur şi mai repede de atins decât dacă guvernul singur ar încerca să­l întreprindă”. Aşadar, acţiunile noastre chiar când au un interes, un scop imediat, individual, egoist, în realitate ele produc un efect obiectiv, cu totul altul în interesul general. Cum se explică caracterul obiectiv şi caracterul subiectiv al interesului în drept şi care este mecanismul ce transformă interesele noastre individuale, subiective în interese obiective, generale, organizate?   Această explicaţie o găsim tot în lucrarea lui Jhering, Scopul în drept. El într­o primă gândire consideră  că  la  baza  dreptului  stă  egoismul,  care  serveşte  societatea  atât  prin  prisma  interesului individual  dar  într­o  mare  măsură  prin  interesul  general.  Cele  două  mijloace  prin  care  acţionează egoismul prin care se produce efectul de a servi nu numai individul ci chiar într­o mai mare măsură societatea sunt retribuţiunea şi coerciţia.   Retribuţiunea, recompensa se manifestă prin contracte şi asociaţii. Când cineva face un contract, urmăreşte un interes al său propriu, urmăreşte o retribuţie a lui proprie. Urmărind retribuţia sa, în realitate foloseşte societăţii. Asemenea şi când se asociază mai mulţi oameni, fiecare îşi urmăreşte interesele sale, dar fără voie organizează un scop comun, interesul general. Astfel se explică salariul şi echilibrul prestaţiilor din contracte, ideea de echivalent.   Ideea de echivalent al prestaţiilor, de echilibru a lor, conţine în genere întreaga idee de justiţie, iar justiţia nu este altceva decât un echilibru al prestaţiilor, o generalizare necesară a fiecărui caz în parte. Relaţiile juridice în sens generic duc în mod necesar la egalitatea oamenilor între ei.   Jhering atrage atenţia însă că pentru construcţia dreptului nu este de ajuns numai libera retribuţiune, mai trebuie să se aplice şi o coerciţie contra celora care ar încălca interesele drepte ale celorlalţi. Apare ideea statului ca o necesitate de organizare a dreptului, întemeiat tot pe ideea iniţială de egoism. Statul concentrează toată puterea iar individul nu înseamnă nimic faţă de stat şi nu­i poate rezista în niciun fel. Statul însă îşi autolimitează puterea. În evoluţia sa istorică statul a apărut ca atotputernic dar s­a văzut însă că este în interesul general şi al său propriu să pună o limită a drepturilor sale faţă de cetăţenii săi, să se autolimiteze, să se modernizeze singur.   Jhering observă că la baza activităţii noastre nu este numai egoismul, ci stau şi instinctele altruiste ale omului, instincte pe care filozoful german Schopenhauer le numea misterul existenţei noastre. Conştiinţa dreptului, scopurile sociale, destinaţia morală a omului, joacă un rol de seamă şi domină explicaţia egoistă a dreptului. Două mobile fac să se nască acţiunile sociale ale individului: pe de o parte el cunoaşte egoismul, statul şi societatea le serveşte prin mijlocul recompensei şi al pedepsei, al retribuţiunii şi coerciţiei, al doilea mobil cel mai de seamă este acela care dă cheia problemei, abnegaţia. Este vorba de un sentiment şi acest sentiment este destinaţia morală a existenţei noastre.   Jhering  spune:  „Conştiinţa  dreptăţii  este  unul  din  motoarele  cele  mai  de  seamă  ale  conştiinţei omeneşti alături de conştiinţa morală. Într­adevăr, ce ne atinge mai mult? Când ni se atinge un interes material sau când ni se atinge demnitatea ce ni se cuvine ca oameni? Mama care se sacrifică pentru

Pagina 18


copiii săi, nu urmăreşte vreun interes personal, nici mica soră a săracilor care îşi expune viaţa alături de bolnavul ciumat. La fiecare pas în viaţă întâlnim ca o enigmă insolubilă dacă o raportăm la egoism, mobilul nobil al tuturor actelor omeneşti. Scopurile care astfel compun al doilea grup de motive ale activităţii sunt scopurile sociale sau acelea care au drept obiect viaţa în comun şi de care se leagă astfel misiunea statului”. „Individul nu există într­adevăr numai pentru el, zice Jhering, el este solidar cu societatea supunându­se sentimentelor egoismului şi abnegaţiei, şi realizând astfel scopul suprem al existenţei sale, care coincide deci cu destinaţia morală a omului”. Morala este baza dreptului şi nu interesul  material.  Deasupra  moralei  stă  sentimentul  iubirii,  iubirea  fiind  ceea  ce  numeşte  Jhering poezia însăşi a moralei.   Între  mobilurile  activităţii  noastre,  există  o  varietate  ierarhizată  iar  printre  aceste  valori  există valorile  ideale  superioare.  Valorile  materiale  îşi  justifică  existenţa  tocmai  prin  existenţa  valorilor ideale. Aceasta nu înseamnă că trebuie să eliminăm din drept ideea de interes. Întregul drept privat este întemeiat pe ideea de interes şi în special de interes material. Orice interes trebuie să fie juridiceşte protejat? Orice interes poate da naştere unui drept? Dar are interes să nu plătească şi datornicul care nu şi­a îndeplinit obligaţia lui la scadenţă şi care este executat. Presupunem un falit sau un comerciant ameninţat de faliment. Nu are interes să nu plătească?   Interes poate să aibă cineva să ia ceva nedrept de la altul, să fure, interes poate avea un cetăţean lipsit de mijloace să ia cu forţa de la altul toate câte le doreşte, interes poate să aibă oricine să gonească dintr­un palat pe proprietarul lui şi să­i ia locul. Interes poate să aibă şi o autoritate publică abuzivă să supună dominaţiei sale o populaţie. Sunt acestea interese justificate? Este suficient să invocăm interesul ca să explicăm prin aceasta dreptul?   Interesul nu poate fi justificat în drept decât în cazul în care e conform cu conceptul de justiţie, cu alte cuvinte se consacră numai interesul just, interesul conform cu idealul de drept.

Continuare în numărul urmator

Pagina 19


ETICA - PENTRU AFACERI SUSTENABILE ŞI DEZVOLTARE DURABILĂ Continuare din numărul anterior Lector univ. Dr. Valentin Bădescu

3. Impactul globalizării asupra mediului de afaceri 3.1. Chestiuni preliminare   Din punct de vedere economic, „globalizarea reprezintă mişcarea liberă a capitalului însoţită de dominaţia crescândă a pieţelor financiare globale şi a corporaţiilor multinaţionale asupra economiilor naţionale.”  „Corporaţiile  joacă  şah  multinaţional  de  multă  vreme  şi  au  dobândit  o  influenţă disproporţionată  pe  plan  internaţional.  În  prezent,  pentru  că  sunt  din  ce  în  ce  mai  globale,  marile corporaţii şi instituţii financiare mută piesele pe propria tablă de şah şi sunt din ce în ce mai greu de tras la răspundere în ţara de origine.”   În deceniile trecute am fost martorii unor schimbări majore survenite în sistemul de producţie şi distribuţie al lumii. Societăţile transnaţionale (STN) au devenit din simpli beneficiari, principalele forţe  care  modelează  viitorul  inovaţiilor  tehnologice.  În  acelaşi  timp,  s­a  dezvoltat  o  relaţie  mai pragmatică şi mai adaptată relaţiilor de tipul afacerilor între guvernele­gazdă şi societăţile transnaţionale.   Multe ţări în dezvoltare, împovărate de datorii şi confruntate cu un proces de stagnare economică, au liberalizat politicile lor faţă de societăţile transnaţionale. În acelaşi timp societăţile transnaţionale au arătat o sensibilitate tot mai mare faţă de scopurile sociale, economice şi de dezvoltare ale ţărilor gazdă. Era confruntărilor asumate s­a încheiat şi a fost înlocuită de o abordare practică, de acomodare, care este benefică de ambele părţi, dar care lasă uneori beneficiarul final, consumatorul pe ultimul loc.   Deşi  societăţile  transnaţionale  îmbunătăţesc  performanţa  economică  naţională,  având  cel  mai adesea o productivitate mai mare decât firmele interne, contribuind la răspândirea noilor tehnologii şi  la  ridicarea  nivelului  de  calificare  a  forţei  de  muncă  naţionale,  uneori  fenomenul  globalizării afacerilor implică o divergenţă între priorităţile transnaţionalelor şi cele ale guvernelor naţionale.   Efectele în plan social şi economic ale acestei globalizări pot fi devastatoare în momentul când o companie multinaţionala decide să se retragă de pe o anumită piaţă, rezultând din aceasta pierderea locurilor de muncă şi un impact negativ puternic asupra stabilităţii economice şi chiar politice dintr­o anumită ţară. Spre exemplu, externalizarea producţiei unei fabrici de articole sportive a unei firme importante,  localizată  într­o  regiune  a  Europei,  a  produs  pierderi  de  sute  de  milioane  de  dolari guvernului local, peste 10.000 de oameni (angajaţi ai industriei pe verticală şi orizontală asociate cu fabrica de articole sportive) rămânând fără locuri de muncă.   Intervenţia la bursă a speculatorilor, poate produce, de asemenea, mai mici, sau mai mari dezastre în plan economic şi social. Dacă până la sfârşitul deceniului al VIII­lea, tranzacţiile bursiere priveau, în proporţie de 75­80%, tranzacţiile de portofoliu (acţiunile se tranzacţionau pentru a se cumpăra, efectiv,  fabrici  şi  a  se  investi  pentru  rentabilizarea  sau  sporirea  profitului  acestora),  după  această

Pagina 20


perioadă a crescut ponderea tranzacţiilor speculative (acţiunile se vând şi se cumpără pentru perioade scurte şi foarte scurte de timp, de la o zi până la două săptămâni, fără a mai interesa nimic altceva decât profitul), ajungând în acest moment ca ponderea acestora să depăşească 90%.   Este de la sine înţeles că, pentru un astfel de jucător la bursă, efectele în plan social şi economic ale tranzacţiilor pe care le efectuează nu sunt interesante şi nu contează. Se poate întâmpla ca o simplă tranzacţie bursieră speculativă să aibă ca rezultat pierderea locurilor de muncă a câteva zeci, sute, poate  chiar  mii  de  oameni,  cu  efecte  imediate  negative  în  planul  economic.  Desigur  că  astfel  de tranzacţii trebuie limitate, însă niciun guvern nu a fost interesat să lanseze politici care să ducă spre o astfel de limitare. Acest lucru se va face simţit pe piaţa est europeană pe măsură ce creşte capitalizarea acesteia prin achiziţii directe respectiv prin creşterea activităţii fondurilor de investiţii.   Dezvoltarea instituţiilor naţionale şi internaţionale nu a ţinut însă pasul cu dezvoltarea pieţelor internaţionale, iar aranjamentele politice au rămas în urma globalizării economiei. „Ce se întâmplă când  afacerile  merg  cu  viteze  atât  de  mari  încât  lasă  mult  în  urmă  celelalte  instituţii  vitale  ale societăţii?”„Atunci când viteza afacerilor creşte îndeajuns, ea poate schimba însăşi natura acestora.” „Valurile mari ale productivităţii apar atunci când o nouă tehnologie sau o platformă de tehnologii sunt combinate cu noi moduri de a face afaceri – ori aşa ceva ia întotdeauna mult timp.”   Dar  în cursa contracronometru în care am intrat şi în lipsa de sincronizare a lumii în care trăim, trebuie să înţelegem  că  „bogăţia  şi  puterea  vor  creşte  tot  mai  mult  în  cazul  ţărilor,  companiilor,  indivizilor, universităţilor şi grupurilor care au trei calităţi de bază: infrastructura pentru a se conecta cu această platformă a lumii plate, educaţia de a determina cât mai mulţi oameni să inoveze şi să exploateze platforma respectivă şi, în cele din urmă, puterea de a lua ceea ce este mai bun din ea şi de a­i reduce efectele adverse. ”   Deşi  globalizarea  economică  este  înţeleasă  adesea  ca  fiind  doar  răspândirea  pieţelor  globale, dezvoltarea STN­ urilor şi a reţelelor globale de producţie reprezintă ceva foarte diferit: organizarea din ce în ce mai transnaţională a producţiei şi distribuţiei în cadrul firmelor şi între acestea, şi nu prin intermediul pieţelor. Pieţele internaţionale nu sunt perfecte: dacă ar fi perfecte, STN­ urile şi reţelele globale de producţie nu ar exista. Prin urmare, costurile presupuse de activităţile STN­ urilor sunt considerabil mai mici dacă acestea organizează activitatea economică în cadrul firmei sau prin reţele de firme, şi nu prin relaţii de piaţă.   Restricţiile asupra comerţului internaţional, precum şi costurile de transport stimulează firmele să se poziţioneze şi să producă în străinătate, în loc sa exporte pe pieţele străine. STN­ urile pot organiza producţia pe plan internaţional pentru a profita de costurile reduse din străinătate pentru anumite etape ale procesului de producţie. Însă avantajele strategice ale organizării producţiei internaţionale în cadrul firmei, în defavoarea sourcing­ului de la producători independenţi, sunt date de doi factori: mai întâi, prevenirea răspândirii oricărui avantaj tehnologic al corporaţiei către competitorii potenţiali; iar în al doilea rând, în măsura în care avantajul competitiv al unui STN nu rezidă doar în cunoştinţe codificate, ci şi într­o serie de cunoştinţe şi expertiză tacite în cadrul firmei, modul optim de a­l exploata este producţia intrafirmă în străinătate, şi nu producţia sub licenţă sau subcontractarea în străinătate.   Ţările în dezvoltare au ajuns treptat să accepte avantajele investiţiilor străine directe şi au reuşit chiar, în mare măsură, să renunţe la ostilitatea lor tradiţională faţă de astfel de investiţii. În primul

Pagina 21


rând, s­a  sesizat  că,  de  regulă,  investiţiile  externe  directe  (IED)  furnizează  adesea  unele  locuri  de muncă  care  sunt  mai  bine  plătite  comparativ  cu  alte  locuri  de  muncă  disponibile  pentru  cetăţenii locali.  În al doilea rând, furnizează investiţii care nu trebuie să fie finanţate pe bază de economisiri locale. Apoi, IED permit interconectarea economiei locale cu economia mondială, în modalităţi care ar fi, de cele mai multe ori, dificil de acceptat de către firmele noi, care sunt de origine exclusiv locală. În al patrulea rând, STN asigură un nivel de calificare, atât pentru lucrători, cât şi pentru manageri, care  să  permită  exersarea  operării  în  cadrul  unor  firme  mari,  care  sunt  interdependente  şi  care funcţionează  în  conexiune  pe  piaţa  internaţională.  În  fine,  IED  pot  furniza  accesul  la  tehnologii avansate care nu pot fi transferate cu uşurinţă în exteriorul firmelor care sunt deja familiarizate cu utilizarea lor.   Astăzi,  în  mod  virtual,  aproape  toate  economiile  ţărilor  în  dezvoltare  încurajează  societăţile transnaţionale străine să îşi amplaseze activitatea şi în interiorul graniţelor lor. Mai mult, acolo unde, până nu demult, guvernele erau îngrijorate că ţările lor ar avea mult prea multe investiţii străine directe, IED, acum, nu de puţine ori, se manifestă o relativă îngrijorare legată de faptul că nivelul acestor investiţii ar putea fi mult prea mic. 3.2. Extinderea raporturilor dintre societăţile transnaţionale şi firmele locale   Societăţile transnaţionale sunt un fenomen economic în plină dinamică, veritabile imperii care se întind pe tot globul, cu cifre de afaceri anuale mai mari decât PIB­ul multor naţiuni şi cu ritmuri de creştere  ale  cifrei  de  afaceri  mai  mari  decât  cele  ale  producţiei  mondiale.  Producţia  internaţională realizată de aceste firme creşte într­un ritm superior celorlalţi indicatori macroeconomici. Integrarea economică  globală  este,  în  tot  mai  mare  măsură,  produsul  sistemelor  productive  integrate  ale STN­urilor.  Ele  au  devenit  deschizător  de  drumuri  către  pieţe,  investiţii  şi  tehnologie,  trei  dintre cerinţele de bază ale integrării de succes în economia globală.   Societăţile pe acţiuni care sunt amplasate în mai mult de o ţară sunt adesea numite întreprinderi multinaţionale,  deşi  Naţiunile  Unite  le  desemnează  oficial  prin  corporaţii  transnaţionale.  ONU defineşte aceste societăţi transnaţionale drept acele întreprinderi care deţin sau controlează unităţi de producţie sau de servicii situate în afara ţării în care se află sediul central.   Societatea  transnaţională  poate  fi  definită  generic  drept  o  entitate  economică  formată  dintr­o firmă­mamă şi din filialele ei în mai multe ţări, caracterizată de internaţionalizarea producţiei, care se bazează pe un „bazin” internaţional de resurse umane, materiale şi financiare, şi care promovează la scară globală un anumit set de valori proprii.   Noţiunea  de  societate,  corporaţie  sau  firmă  transnaţională  (multinaţională)  se  foloseşte  într­un sens generic pentru a desemna cele trei tipuri de firme aflate în faze avansate de internaţionalizare: firma  internaţională,  firma  transnaţională  (multinaţională)  şi  firma  globală.  STN­  urile  totalizează acum majoritatea exporturilor mondiale, în timp ce vânzările filialelor din străinătate depăşesc totalul exporturilor  globale.  Mai  mult,  pe  măsură  ce  STN­  urile  s­au  dezvoltat,  s­a  înregistrat  o transnaţionalizare semnificativă a producţiei, exprimată în formarea reţelelor globale de producţie şi distribuţie.   Toate regiunile globului sunt, într­o măsură mai mare sau mai mică, atât origine, cât şi receptor pentru STN­uri şi pentru filialele lor străine. Frapantă este însă scara activităţii STN­ urilor în interiorul

Pagina 22


sau provenind  din  ţările  în  dezvoltare.  Ea  este  elocventă  pentru  tendinţa  STN­  urilor  occidentale, începând din 1989, de a considera tot mai atractive ţările în curs de dezvoltare, dar şi pentru participarea din ce în ce mai vastă a acestora din urmă în reţelele globale de producţie ca o gazdă pentru STN­ uri indigene şi sursă pentru importante fluxuri de IED către exterior.   Din ce în ce mai multe firme, în frunte cu societăţile transnaţionale, adoptă strategii de afaceri care vizează direct mediul global şi piaţa mondială în ansamblu. În cadrul acestor strategii, sunt urmărite diferite  forme  de  tranzacţii  internaţionale  ­  din  categoria  comerţului,  a  cooperării,  a  formelor  de implantare ­ sau combinaţii ale acestora. Deoarece competiţia firmelor pe plan global a devansat şi înlocuit competiţia statele, structurarea economiei globale este determinată de dinamica industriilor şi de efortul firmelor de a­şi crea avantaje competitive.   Firmele care nu doresc să părăsească piaţa internă din motive de siguranţă, ratează nu numai şansa pătrunderii lor pe piaţa externă, dar riscă chiar să­şi piardă propria piaţă, datorită concurenţei acerbe la care sunt supuse atât de firmele interne, cât mai ales de firmele străine care pătrund pe piaţa sa. Succesul activităţii firmelor la nivel internaţional se bazează pe identificarea ocaziilor favorabile de pe piaţa externă, anticiparea potenţialelor obstacole, elaborarea şi aplicarea cu atenţie a strategiilor, în aşa fel încât să existe o proporţie corespunzătoare între resursele firmei, pe de o parte, şi nevoile şi dorinţele consumatorilor străini, pe de altă parte. Şansele de succes sporesc în momentul în care firma adoptă o atitudine activă şi nu reactivă în raport cu situaţia de pe piaţa internaţională. În ciuda riscurilor pe care le presupune, multinaţionalizarea întreprinderii este determinată de o serie de motivaţii, care justifică riscurile şi creează premisele extinderii activităţii şi creşterii profitului.   Motivele  acestei evoluţii complexe sunt numeroase, dar ar putea fi clasificate în câteva grupe:   ­ Ocolirea barierelor protecţioniste: există încă bariere tarifare, drepturi de vamă, dar cele mai protecţioniste în zilele noastre sunt obstacolele netarifare. Pentru evitarea acestora şi cucerirea unor pieţe se apelează la implantare.   ­ Scăderea costurilor cu personalul: internaţionalizarea şi în mod special delocalizarea au adesea ca obiectiv­fructificarea diferenţelor de cost al mâinii de lucru ­ prin implantarea în ţări cu costuri mai mici (dumping social) ale manoperei decât în propria ţară. Prin scăderea acestor costuri se ajunge la scăderea preţului produsului obţinut şi în acest fel la creşterea competitivităţii.   ­ Prelungirea vieţii produsului: atunci când un produs ajunge în faza de declin pe o anumită piaţa, este posibil să­i conferi o a doua tinereţe într­o altă regiune a lumii, unde produsul va întâlni cerere.   ­ Ameliorarea producţiei de valoare: firmele transnaţionale îşi diminuează costurile, specializând fiecare  filială  într­un  domeniu  cu  competenţă  distinctă.  În  plus,  diferenţiind  piaţa,  obţin  avantaje substanţiale şi reduc riscurile. Într­un cuvânt, internaţionalizarea ameliorează calitatea verigilor lanţului valorii.   Expansiunea STN­urilor reflectă astfel atât capacitatea acestora de a inova, cât şi capacitatea lor de a exploata acest lucru la nivel internaţional. STN­urile domină producţia şi distribuţia globală a multor bunuri şi servicii, dar avantajele lor tehnologice şi organizaţionale nu le­au făcut invincibile în  faţa  competiţiei.  Într­o  serie  de  sectoare,  de  la  electronice  la  articole  de  îmbrăcăminte,  unele întreprinderi mici şi mijlocii (IMM) au capacitatea de inovaţie şi flexibilitate continue, ceea ce creează un mediu de „hipercompetiţie", în care STN­urile consacrate se situează pe poziţii defensive. Prin

Pagina 23


urmare, avantajele competitive nu mai rezidă doar în produse şi tehnologii, ci depind şi de viteza cu care  se  produce  inovaţia  şi  cu  care  pot  fi  create  şi  distribuite  noile  produse  (stiluri  etc.).  Această accelerare a competiţiei globale a fost sporită foarte mult de revoluţia „informaticii”. Asemenea factori au încurajat creşterea reţelelor transfrontaliere de producţie şi distribuţie dirijate de producător şi de cumpărător,  care  permit  întreprinderilor  mici  şi  mijlocii  să  intre  în  legătură  cu  marile  corporaţii, formând reţele capabile să inoveze şi să se adapteze asiduu. Globalizarea afacerilor depinde aşadar de capacitatea de inovare a firmelor şi de abilitatea lor de a organiza eficient reţele transfrontaliere de producţie şi distribuţie cu ajutorul progreselor în tehnologia comunicaţiilor şi în tehnicile de management. Dacă producţia multinaţională ar fi iniţiată, ca în trecut, doar pentru a eluda barierele comerciale, ar fi de aşteptat ca expansiunea acesteia să fi încetinit sau chiar să fi scăzut, deoarece restricţiile comerciale şi costurile de transport au scăzut spectaculos. Însă ea  a  continuat,  sugerând  că  barierele  comerciale  nu  mai  explică,  singure,  creşterea  producţiei transnaţionale; esenţială este capacitatea firmelor de a inova în planul tehnologiei şi al produsului.   Pe  măsură  ce  inovaţia  tehnologică  devine  mai  decisivă  pentru  avantajele  competitive  ale STN­urilor, există stimulente mai mari pentru organizarea producţiei şi distribuţiei în cadrul firmei sau al reţelelor de firme dispersate geografic dirijate de STN­uri. Aceasta duce la o situaţie de noutate, prin aceea că tranzacţiile intrafirmă devin mai importante în raport cu tranzacţiile pe piaţă. Ne aflăm aici în faţa unui paradox, deoarece, aşa cum globalizarea economică a contribuit la evoluţia pieţelor globale, şi globalizarea afacerilor a încurajat substituirea tranzacţiilor pe piaţă prin reţele intrafirmă şi între firme. Dacă aşa stau lucrurile, ar fi de aşteptat ca proporţia comerţului intrafirmă în comerţul mondial  să  crească  pe  măsură  ce  cresc  tranzacţiile  în  cadrul  STN­urilor.  Deşi  nivelul  comerţului intrafirmă  pare  să  fi  rămas  stabil  ca  proporţie  din  comerţul  total  din  ultimul  deceniu,  creşterea comerţului în comparaţie cu venitul mondial, sugerează o creştere a comerţului intrafirmă raportat la producţia mondială.   De­a  lungul  timpului,  companiile  din  străinătate  au  dobândit  dincolo  de  propriile  avantaje tehnologice şi alte surse de avantaj competitiv, precum tehnicile de management superioare. STN­urile nu­şi mai extrag avantajul competitiv doar din baza internă, ci pătrund tot mai mult în sursele mondiale de avantaj competitiv, organizându­şi prin urmare producţia la scară globală. Capacitatea lor de a produce într­o serie de ţări şi de a realiza avantaje competitive generate în locaţii diferite le conferă o viziune globală şi un avantaj competitiv global. STN­urile sunt „dezlănţuite”, circulând rapid între ţări, transferând producţia şi penetrând sursele de avantaj competitiv naţional pentru a­şi maximiza profiturile, adesea în detrimentul unei forţe de muncă imobile.   STN­urile contractează extern din ce în ce mai multe activităţi cu întreprinderi mici şi mijlocii (IMM); acestea pot avea costuri mai mici şi pot fi mai flexibile, permiţând astfel STN­urilor să devieze costurile ajustării la condiţiile în schimbare ale pieţei. Dată fiind cunoaşterea de către STN­uri a pieţelor globale,  este  posibil  ca  avantajul  lor  competitiv  ca  procesoare  ale  informaţiilor  de  pe  piaţă  şi organizatoare ale pieţelor să fi crescut în comparaţie cu avantajul lor ca organizatoare ale producţiei. Întâlnirea dintre STN­uri şi firmele locale nu se realizează doar pe piaţa autohtonă. Şi IMM­urile cu bază locală au exploatat revoluţiile informaţiei şi transporturilor, cu scopul de a asigura pieţe mai vaste pentru produsele lor sau de a diminua costurile de producţie.

Pagina 24


Scopul strategic al firmelor, mari sau mici, este de a vinde oriunde pot pe cuprinsul lumii, fie direct, fie prin conectarea cu reţele care operează pe piaţa mondială. Şi, graţie noilor tehnologii de comunicaţii  şi  transport,  există,  într­adevăr,  într­o  mare  măsură,  canale  şi  oportunităţi  de  a  vinde pretutindeni. Însă, în timp ce acele IMM­uri incluse în reţelele globale de producţie nu au nici un control direct asupra lor, noile moduri de comunicare au încurajat crearea de reţele transfrontaliere chiar între IMM­uri, prin înfiinţarea întreprinderilor cooperatiste în mai multe sectoare şi prin crearea de nişe de piaţă. Aceste evoluţii au contribuit la apariţia unui „sistem global de prelucrare, în care capacitatea de producţie este dispersată într­un număr fără precedent de ţări în curs de dezvoltare, precum şi în ţări industrializate”. 3.3. Interdependenţa afacerilor şi comerţul mondial Sub  presiunea  unui  complex  de  forţe  de  natură  economică,  tehnologică  şi  politică,  procesul internaţionalizării intră într­o nouă etapă, cea a emergenţei unei economii globale, întemeiată pe un sistem de interdependenţe transnaţionale în comerţ, producţie şi în domeniul financiar. „Economia mondială se formează prin procesul globalizării pieţelor”. „Noua economie mondială” se caracterizează printr­o  nouă  bază  tehnologică,  prin  extinderea  şi  intensificarea  relaţiilor  de  afaceri,  modificarea raporturilor de forţe în plan economic şi politico­militar şi o nouă modalitate de definire a relaţiei dintre naţional şi internaţional.   Noile realităţi conturate în sfera relaţiilor economice internaţionale au determinat pe unii analişti să emită părerea că economia mondială se îndreaptă către un nou model de globalizare, indus de noile forţe care acţionează în mod implacabil în această direcţie, cum ar fi: noile tehnologii din domeniul informaticii şi telecomunicaţiilor, pieţele financiare, comerţul cu servicii şi strategiile marilor corporaţii transnaţionale bazate pe operarea reţelelor de servicii. Cu alte cuvinte, s­ar părea că suntem martorii cristalizării unei economii globale bazate pe reţele, pe măsură ce are loc tranziţia de la un sistem de interdependenţe axat cu precădere pe comerţ, către un sistem de interconectări axat cu precădere pe reţele.   Această tranziţie dinspre o configuraţie a relaţiilor economice globale dominată de formele clasice de comerţ către o configuraţie nouă, mai complexă, în care prevalează îmbinarea şi întrepătrunderea tot mai accentuată a fluxurilor comerciale, tehnologice, de investiţii şi servicii ­ dirijate şi derulate tot mai mult prin intermediul reţelelor globale, înlesnite prin progresele tehnologice spectaculoase din sfera informaticii şi telecomunicaţiilor ­ poate fi observată, de altfel, cu deosebită claritate, dacă se urmăreşte evoluţia în timp a strategiilor promovate de marile corporaţii transnaţionale în noul climat concurenţial  internaţional.  Profesorul  japonez  Noritake  Kabayashi,  decanul  Şcolii  de  Afaceri  din cadrul  Universităţii  Keio,  care  a  urmărit  –  în  cadrul  unui  program  de  cercetare  ­  preocupările corporaţiilor japoneze de a se „globaliza”, a identificat patru stadii în drumul acestora spre globalizare: 1. Exportul din ţara de origine; 2. Producţia în ţara­gazdă; 3. Integrarea în activităţile economice ale ţării/regiunii­gazdă şi 4. Coordonarea activităţilor regionale.   Dezvoltarea logisticii pentru realizarea unor activităţi globale. În opinia cercetătorului japonez, cele mai puternice firme japoneze nu au reuşit să ajungă decât în stadiul 3, în timp ce în Europa şi America de Nord există deja adevărate ­ şi nu puţine corporaţii aflate în stadiul 4”. De altfel, o dovadă că logistica pentru realizarea unor activităţi economice globale este deja în plin proces de dezvoltare

Pagina 25


o constituie  ­  după  cum  s­a  putut  observa  ­  vastele  reţele  de  servicii  care  îşi  fac  apariţia  în  arena internaţională şi se afirmă în ritm exponenţial, înglobează întreaga lume în sfera monetară, bancară, a  transporturilor,  telecomunicaţiilor  şi  informaticii  deservind  sau  încorporând  organizaţii  interne dintr­un număr crescând de ţări.   „Asistăm  la  creşterea  complexităţii  în  toate  aspectele  afacerilor,  de  la  organizarea  timpului  şi marketing, la calculul impozitelor”. În aceste condiţii, „nicio firmă nu poate să concureze eficient ca agent autonom lucrând numai într­un mecanism de schimb de piaţă. Astăzi, a acţiona singur este o manieră sigură pentru a fi eliminat de pe piaţă. Numai punând împreună resursele şi împărţind riscurile şi câştigurile în cadrul relaţiilor de reţea, companiile pot să supravieţuiască. Aceasta implică cedarea unei părţi din autonomie în schimbul avantajelor antreprenoriale şi securităţii care derivă din acordurile stabilite în reţea.   Reţelele generează mai multă creativitate şi inovaţie din simplul motiv că au un fond comun mai mare, format din cei mai buni oameni, pe care să­l folosească. O reţea, într­un sens foarte real, este singurul model corporativ capabil să organizeze o lume atât de rapidă, complexă şi diversă.” Într­o încercare de a introduce o sistematizare în cercetarea noii economii, au apărut concepte noi, cum ar fi cel de „economie a informaţiei” pentru sfera bunurilor şi serviciilor informaţionale sau conceptul de „economie digitală” în cazul acelor bunuri şi servicii unde cercetarea –dezvoltarea – producţia –vânzarea sunt dependente în mod vital de tehnologia digitală. Pentru a evidenţia consecinţele rezultate din interacţiunea între „economia informaţiei” şi „economia digitală”, cum ar fi creşterea economică înaltă, inflaţia scăzută şi un nivel scăzut al şomajului, putem folosi conceptul de „noua economie”.   În esenţă, noua economie este un concept larg care descrie o economie în care, atât produsul final, cât şi stările intermediare ale acestuia constau în informaţie şi în care tehnologiile digitale moderne oferă accesul la scară mondială la toate informaţiile disponibile la un moment dat. Aceste noi tehnologii au rolul de a potenţa eficienţa în practicile de afaceri convenţionale, tradiţionale şi de a facilita apariţia unor noi procese şi produse.   Trecerea  la  o  economie  în  totalitate  digitală  este  inevitabilă  în  viitor.  În  această  perspectivă, companiile îşi pregătesc intens resursele, astfel încât să facă faţă noilor oportunităţi oferite, dar şi restricţiilor impuse de economia digitală. În esenţă, internetul facilitează această economie electronică, atenuând  barierele  fizice  şi  economice  ale  economiei  tradiţionale.  Dacă  aruncăm  o  privire  asupra întregii economii mondiale, se poate observa că, la începutul secolului XXI, „noua economie” nu caracterizează  decât  ţările  dezvoltate  şi  nici  măcar  în  aceeaşi  măsură.  Revoluţia  informaţiei  şi comunicării a pornit din Statele Unite ale Americii care se află la o mare distanţă faţă de ţări ca Japonia, Germania sau Marea Britanie, din punctul de vedere al nucleului tehnologic în informatică. Decalajul este de­a dreptul uriaş când intră în discuţie ţările în dezvoltare şi, mai ales, cele mai sărace. Aşa stând lucrurile, se poate spune că în prezent cea mai mare parte a populaţiei globului nu are încă acces la noua tehnologie a informaţiei.   În consecinţă, nu se poate vorbi despre o „globalizare a noii economii”. În cea mai mare parte a ţărilor  lumii,  domină  „vechea  economie”,  „economia  coşurilor  de  fum”,  cum  o  denumeşte  Alvin Toffler. Evoluţia noii economii nu trebuie limitată la sectorul de informaţie; ea reprezintă un proces cu largi consecinţe chiar şi în „vechea economie”, cea tradiţională. „Într­o economie globalizată, în

Pagina 26


care spaţiul şi timpul sunt din ce în ce mai dense şi totul este mai interdependent, orice eveniment care apare undeva în sistem poate afecta sistemul în ansamblul său. Reţelele sunt singurul model de afaceri care pot susţine o economie globalizată vulnerabilă şi cu mare risc.”   „În  economiile  avansate,  companiile  se  laudă  cu  managementul  cunoaşterii,  patrimoniul  de cunoaştere  şi  proprietatea  intelectuală,  însă,  cu  toate  numerele  rumegate  de  analişti  financiari, economişti,  companii  şi  guverne,  nimeni  nu  ştie  cât  ne  costă  cunoaşterea  perimată  atunci  când  se traduce  în  luarea  unor  decizii  greşite”.  „În  probleme  ca  schimbarea  tehnologică  sau  reaşezarea geopolitică, utilizarea energiei şi preţurile petrolului, datele sunt adeseori preliminare, făcându­i pe analişti să se lupte cu estimări ale estimărilor estimative.   Ei trebuie să înţeleagă un sistem al avuţiei care, în câteva decenii, a evoluat de la dependenţa de resursele limitate către momentul în care principalul factor al creşterii, cunoaşterea, nu poate fi epuizat de  inputuri  şi  outputuri  rivale  sau  nonrivale;  de  la  o  producţie  şi  distribuţie  predominant  locale  şi naţionale către unele predominant naţionale şi globale; de la nevoia de calificare inferioară către cea superioară; de la producţia de masă omogenă către producţia demasificată, eterogenă.   În plus, economiştii se confruntă cu schimbări ale gradelor de integrare necesare în diferite părţi ale economiei. Ei trebuie să lucreze cu niveluri de complexitate, ritmuri ale inovaţiei şi cu zeci de alte variabile în permanentă schimbare, ca să nu mai menţionăm ritmurile multiple ale activităţii economice şi interacţiunii lor”.   Pentru luarea deciziei de internaţionalizare, decidenţii îşi pun o dublă întrebare. Prima vizează capacităţile de internaţionalizare ale firmei, iar cea de­a doua se referă la pieţele susceptibile de a fi vizate. În luarea deciziei de extindere sau de implantare pe piaţa externă, firma trebuie să aibă în vedere o multitudine de elemente şi trebuie să realizeze o serie de acţiuni, atât pe linia analizei posibilităţilor de internaţionalizare ale firmei, cât şi pe linia analizei climatului internaţional. 4. Beneficiile şi limitele globalizării   4.1. Precizări prealabile Globalizarea induce oamenilor diferite sentimente, dar nu vom vorbi prea mult despre sentimente. Vom vorbi despre motive, logica si fapte. Contează ca argumentele să aibă sens, să poată fi verificate sau  combătute,  şi  să  ne  implicam  sentimental,  dar  prin  intermediul  raţiunii.  Este  ceva  obişnuit  ca adversarii globalizării să utilizeze acest termen pentru a sublinia toate implicaţiile vieţii care nu le sunt pe plac.   Vom utiliza cuvântul „globalizare” pentru a ne referi la diminuarea sau chiar eliminarea restricţiilor impuse de stat asupra comerţului extern şi a sistemului global, din ce în ce mai integrat şi mai complex, de producţie si schimb care a apărut ca urmare a acestui fenomen. Întrebările cele mai presante se refera  la  identificarea  efectelor  reale  ale  globalizării  si  la  determinarea  faptului  daca  acestea  sunt benefice sau vătămătoare. Ceea ce se află la baza tuturor acestor întrebări ar fi faptul dacă o graniţă ar trebui folosită pentru a împiedica tranzacţiile care altfel sunt permise daca ambii participanţi se afla de aceeaşi parte a frontierei.   Adversarii globalizării, de stânga si de dreapta, de la Ralph Nader la Patrick Buchanan şi Jean Marie Le Pen, consideră că răspunsul e negativ. Înainte de a explica de ce răspunsul ar trebui să fie da, trebuie să subliniem că această dezbatere nu se referă doar la un şir de statistici, ci la interacţiunile

Pagina 27


ce intervin între persoane reale, oameni adevăraţi din carne şi oase, cu corp, minte şi viaţa plină de sens şi importanţă. Deci când discutăm despre globalizare, să ne amintim despre acei oameni în carne şi  oase  ale  căror  destine  vor  fi  decise,  înspre  mai  bine  sau  înspre  mai  rău,  de  dezbaterea  asupra globalizării. 4.2. Mituri despre globalizare   Globalizarea elimină locuri de muncă. Politicile comerciale nu produc modificări asupra numărului de locuri de muncă, dar afectează tipurile de slujbe pe care le au oamenii. Dacă protecţionismul sporeşte numărul de locuri de muncă în cadrul sectoarelor industriei care nu mai sunt afectate de importuri, în acelaşi  timp  reduce  numărul  de  locuri  de  muncă  din  cadrul  industriilor  exportatoare,  adică  acele industrii care produc bunuri ce ar fi fost schimbate pe mărfuri din import, bunuri care în condiţiile protecţionismului  devin  mai  scumpe  sau  sunt  chiar  eliminate  din  producţie.  În  cele  din  urmă, exporturile sunt preţul pe care îl plătim pentru importuri, la fel cum importurile reprezintă preţul pe care străinii trebuie să îl plătească pentru exporturile noastre. Deci dacă reduci din valoarea bunurilor importate  aplicând  o  taxă,  diminuezi  şi  valoarea  bunurilor  exportate  necesare  pentru  a  plăti  acele importuri. Aceasta înseamnă pierderi de slujbe în industriile exportatoare.   Globalizarea orientează capitalul spre zonele cu salariile cele mai mici şi îi exploatează pe cei mai săraci muncitori. Această afirmaţie are implicaţii care pot fi testate, astfel că putem verifica. În anii ’90,  81%  din  investiţiile  străine  directe  realizate  de  către  SUA  s­au  îndreptat  cutre  trei  părţi  ale Globului: foarte sărmana Canada, sărăcita Europa de Vest şi înfometata Japonie. Ţările în curs de dezvoltare (cu salarii în creştere) ca Indonezia, Brazilia, Thailanda şi Mexic au adunat 18%. Si restul lumii, incluzând toată Africa, a împărţit ceea ce a rămas: 1%. Investitorii îşi investesc capitalul acolo unde se aşteaptă să obţină cel mai mare venit, şi în general aceasta înseamnă acolo unde salariile sunt cele mai mari şi nu cele mai mici. Mai mult, întreprinderile înfiinţate de investitori străini tind să plătească salarii mai mari decât cele domestice pentru că investitorii doresc să îi atragă şi să angajeze cei mai buni lucrători.   Capitalul este exportat din ţările bogate către cele din lumea a treia, creând astfel întreprinderi care exploatează  angajaţii  şi  care  apoi  exportă  numeroase  bunuri  ieftine  către  naţiunile  mai  bogate  şi generează surplusuri comerciale şi afectează producţia în statele bogate. Astfel toată lumea ajunge într­o situaţie mai proastă. Auzim destul de des acest gen de poveste în campusurile universitare. Este o aşa de mare confuzie încât ne este greu să ne dăm seama de unde să începem. În primul rând nu este posibil să existe în acelaşi timp surplus al contului de capital şi surplus comercial. Dacă exporţi mai mult decât imporţi, primeşti ceva în schimbul exporturilor realizate şi ceea ce obţii este proprietatea asupra unor active ­ adică investiţii nete ­ în ţara în care exporti. Dacă imporţi mai mult decât exporti ­ aşa cum fac Statele Unite de câţiva zeci de ani ­ trebuie să vinzi ceva străinilor care îţi trimit produsele lor,  şi  ceea  ce  vinzi  sunt  active,  de  exemplu  acţiuni  ale  unor  companii.  Egalitatea  contabilă fundamentală este următoarea: Economii ­ Investiţii = Exporturi ­ Importuri. Majoritatea scenariilor înfricoşătoare  înfăţişate  de  adversarii  globalizării  sunt  rezultatul  unei  simple  ignorante  în  ceea  ce priveşte noţiunile fundamentale ale contabilităţii schimburilor internaţionale.   Globalizarea duce la efecte negative asupra mediului înconjurător şi a standardelor de muncă. Alt argument înşelător se referă la direcţionarea capitalului spre zonele în care standardele de mediu şi

Pagina 28


cele de muncă sunt mult mai scăzute. Dar verificaţi datele. Investitorii investesc acolo unde cred că vor obţine venituri mai mari, zonele respective tind să fie acolo unde productivitatea muncii este mai ridicată,  deci  acolo  unde  oamenii  sunt  corespunzător  mai  bogaţi  ­  şi  oamenii  bogaţi  tind  să  ceară condiţii  de  mediu  şi  de  muncă  mai  bune,  în  niciun  caz  mai  rele.  Globalizarea  creează  o  cultură americană  omogenă  în  jurul  lumii,  dar  nu  creează  bogăţie  din  punct  de  vedere  cultural  ci  unele inegalităţi. Cauzele creşterii sau diminuării inegalităţilor sunt complexe şi nu vom insista acum asupra lor, oprindu­ne, aşa cum ni se pare firesc să vedem şi posibilele beneficii ale globalizării. 4.3.Beneficiile globalizării 4.3.1. Comerţul creează bogăţie şi aduce beneficii pentru toată lumea   Protecţionismul se bazează pe o mentalitate şi un set de politici care scot în evidenţă interesele opuse  ale  naţiunilor.  În  contrast,  liberul  schimb  relaţionează  naţiunile  prin  intermediul  afacerilor, imaginându­ne că cineva ar crea o maşinărie care ne­ar permite să împinge, afară pe o uşă bunuri pe care le putem produce cu costuri reduse, iar pe cealaltă uşă ar intra bunuri pe care dorim să le avem, dar care ar costa mai mult să le producem.   Cea  mai  uzuală  eroare  a  protecţioniştilor  este  confuzia  între  avantajul  absolut  şi  avantajul comparativ. Chiar dacă cineva este mai bun la toate decât mine, amândoi vom beneficia de pe urma comerţului dacă el se specializează în ceea ce face el mai bine şi eu mă specializeze în ceea ce fac eu mai bine. Acesta este unul dintre motivele pentru care comerţul se află în strânsă legătură cu ideea de bogăţie deoarece oamenii pot să îi privească pe cei din jurul lor ca pe nişte parteneri într­o cooperare mutuală care aduce beneficii, mai degrabă decât ca pe nişte rivali de moarte. Comerţul reprezintă chiar fundamentul civilizaţiei omeneşti. 4.3.2. Comerţul şi globalizarea sunt suport al guvernării democratice şi al statului de drept   Ca urmare a dispariţiei barierelor comerciale, numărul guvernelor lumii clasificate de Freedom House ca fiind democratice a crescut în mod evident. Dintre primele ţări, care reprezintă 40%, în functie de gradul de deschidere al economiilor (clasament realizat în „Economic Freedom of The World”), 90 % sunt considerate libere de catre Freedom House. În contrast, dintre economiile închise aflate în partea de jos a clasamentului (20%), mai puţin de 20 % sunt privite ca fiind libere, iar 50 % sunt catalogate ca nefiind libere, iar adepţii guvernelor democratice şi a statului de drept ar trebui să susţină şi globalizarea. 4.3.3. Liberul schimb este un drept fundamental al omului   Adversarii  globalizării  şi  protecţioniştii  pornesc  de  la  presupunerea  că  sunt  îndreptăţiţi  să  se împotrivească schimburilor de valori numai că, drepturile fundamentale ar trebui să fie egale pentru toţi  oamenii,  şi  dreptul  de  a  participa  la  un  schimb  comercial  este  un  drept  fundamental,  aflat  la dispoziţia tuturor oamenilor, indiferent de ce parte a frontierei s­ar afla. Comerţul liber nu este un privilegiu, este un drept al omului. A face schimb este în mod clar o acţiune umană. este o trăsătură a civilizaţiei. Protecţionismul ar trebui respins pentru că este ineficient şi necivilizat. 4.3.4. Creşterea forţei concurenţiale   În  prezent,  omenirea  se  confruntă  cu  noi  şi  importante  provocări.  Deschiderea  economiilor naţionale reprezintă în fapt creşterea competitivităţii, dar si creşterea concurentei, în special din zona sud­est  asiatică.  Creşterea  globalizării  comerţului  afectează  avantajele  comparative  şi  determină

Pagina 29


redistribuirea activităţilor: creşterea externalizării serviciilor şi relocalizarea valorii adăugate scăzute, dar cu activităţi intensive ale forţei de muncă (ex.:textile), activităţile de servicii şi chiar activităţile de cercetare. „Împrăştierea” informaţiilor şi tehnologiei comunicaţiilor accentuează acest fenomen prin  reducerea  constrângerilor  determinate  de  proximitatea  de  piaţă  în  alegerea  localizării  firmei. Regiunile nu sunt distribuite în această nouă competiţie şi ele privesc acest fapt prin capacitatea lor de a genera inovare.   Într­o economie deschisă, factorii competitivităţii nu mai rezultă din costuri sau din avantajele naturale sau geografice, ci din capacitatea firmei de a crea valoare adăugată nouă bunurilor şi serviciilor care răspund nevoilor pieţei. Ele trebuie să fie capabile să răspundă schimbărilor nu numai dezvoltând aceste  bunuri  si  servicii,  ci  şi  în  cercetarea  de  piaţă  şi  organizarea  producţiei  şi  distribuţiei, marketingului şi perfecţionării etc.   Inovarea depinde de existenţa unei cooperări de calitate între un număr mare de firme şi organizaţii ce au competente complementare. Sectoarele competitive nu sunt singurele interesate de inovare. Îmbunătăţirea calităţii şi eficientei sectoarelor mai puţin expuse (educaţie, sănătate, administraţie) este adesea rezultatul unei experienţe construite pe relaţii de colaborare şi parteneriat.   Regiunile mai dezvoltate şi marile metropole se pot adapta procesului de globalizare. Cererea lor puternică pentru bunuri, produse şi servicii de calitate stimulează activităţile cu un grad ridicat de specializare, care aşează informaţia, cunoaşterea şi expertiza în jurisdicţie continuă, permiţându­le astfel apartenenţa noilor inovaţii. Regiunile mai puţin dezvoltate pot utiliza avantajele lor comparative în costul forţei de muncă în scopul atragerii investiţiilor productive. Aceasta contribuie pe termen scurt  la  creştere,  dar  care  este  necesar  a  fi  susţinută  şi  prin  alte  politici  în  sectoare  economice considerate „puternice”, care vor facilita interacţiunea între actorii inovatori. Pe termen lung, reprezintă forma cea mai concretă de dinamism, competitivitate şi atractivitate pe piaţa internaţională.   4.3.5. Regiunile cunoaşterii   În ultimii ani, procesul de înţelegere a inovării s­a dezvoltat foarte mult. Astfel, viziunea asupra inovării a devenit sistemică şi lineară (inovarea rezultă din laboratoarele de cercetare şi este exploatată de  firme  sau  de  comunitate).  Inovarea  a  ajuns  deasupra  tuturor  din  punct  de  vedere  al  calităţii interacţiunilor dintre producători, utilizatori şi mediatori ai cunoaşterii în regiuni: autorităţi locale, companii, centre de producţie sau transfer de cunoaştere, instituţii locale de coordonare, organisme care furnizează finanţarea IMM sau cercetării etc.   Statele sunt foarte diferite din punct de vedere al inovării. Împărţind teritoriul, cultura, valorile şi facilităţile comune, unirea proiectelor a permis dezvoltarea clusterelor, cu toate că divergentele au continuat să se accentueze odată cu mondializarea. Competentele, infrastructura şi capitalul necesare inovării sunt plasate în regiunile cele mai avansate, care deţin şi o mare varietate de „actori” şi legături puternice  cu  alte  regiuni/instituţii.  Organizarea  unor  astfel  de  sisteme  inovative,  care  să  fie  atât transparente, cât si reactive, este dificilă într­o complexitate instituţională cum este cea a democraţiilor europene. Oricum, prin imitare, complexitatea statelor poate îmbunătăţi forma economiilor lor şi poate dezvolta o mai mare capacitate de adaptare la un mediu aflat constant în permanentă schimbare.   Statele cele mai avantajate deţin capacitatea analitică de a identifica sectoarele prioritare asupra cărora  să­şi  exercite  concentrarea,  în  general  acele  sectoare  care  au  potenţialul  şi  dinamica  foarte

Pagina 30


puternice, fără a neglija susţinerea generală ştiinţifică şi tehnologică necesară pregătirii pentru viitor. Aceste state se dezvoltă şi ţintesc la ridicarea constantă a cunoaşterii pe baza sistemului lor inovativ, naţional sau local, care poate să le întărească şi poate, în acelaşi timp, să servească efectiv strategiilor lor inovative. În contrast, mobilizarea actorilor este mult mai greu de organizat în zonele mai puţin dezvoltate, ca urmare a restricţiilor de experienţă şi expertiză, la fel ca şi neînţelegerea mecanismului de inovare. Un sistem regional de inovare (de exemplu, Uniunea Europeană) implică un anumit număr de actori şi de resurse care interacţionează efectiv în scopul stimulării inovării în regiune. Acest sistem ar trebui să faciliteze următoarele acţiuni inovative:   ­ identificarea infrastructurii disponibile şi sursele regionale ale cunoaşterii şi cele de expertiză;   ­ accesul la servicii în relaţie cu finanţele, schimbul de experienţă, exploatarea cunoaşterii (agenţii de dezvoltare, camere de comerţ, fonduri de capital de risc etc.);   ­ transferul efectiv de competente si cooperare între diferiţi actori ai dezvoltării regionale.   În acelaşi timp, organizarea unui astfel de sistem reprezintă un efort pe termen lung care poate suporta diferite experimentări. Regiunile de succes elaborează politici pe termen lung, care pun în practică elemente care să susţină acest sistem şi care încurajează viziunea comună pentru inovare ca factor al dezvoltării regionale de­a lungul celorlalte activităţi: economice, sociale, culturale. Aceste strategii  sunt  adesea  acompaniate  de  cursuri  de  pregătire,  activităţi  care  să  susţină  dezvoltarea tehnologică a regiunii şi în acelaşi timp, expertiza socială, antreprenoriat, capacitatea de exploatare a noilor tehnologii si chiar testări/experimentări ale inovării.   Evoluţiile din economia mondială din ultimul deceniu au scos în evidentă deosebit de pregnant ambele faţete ale globalizării. Propulsată de progresele tehnologiei informaţiei si comunicaţiilor, de deschiderea economică mai accentuată şi de creşterea dimensiunii şi a sferei de acoperire geografică a  corporaţiilor  transnaţionale,  globalizarea  a  determinat  ca  pieţele  să  fie  extensiv  integrate  şi interdependente. Aceleaşi forte au contribuit la extinderea şi amplificarea turbulentelor economice şi financiare, dovedind că valorificarea beneficiilor economiei globalizate este asociată deopotrivă cu riscuri şi oportunităţi. 5. Concluzii Care este natura globalizării? Poate fi descrisă numai în cele câteva rânduri de mai sus? Am văzut cum privesc cei bogaţi, care sunt aspiraţiile celor săraci. Este capabilă o economie mondializată să facă faţă noilor provocări şi schimbări de paradigme? Or, etica afacerilor este o soluţie posibilă! Care este puterea eticii? Poate aceasta oare să explice în mod satisfăcător realitatea juridică şi socială din lumea  din  ce  în  ce  mai  interdependentă?  Teza  unei  ericii  globale,  aşa  cum  vom  vedea,  într­o  altă prelegere,  întâmpină  o  serie  de  dificultăţi  explicative.  Spre  deosebire  de  ceea  ce  prezice  doctrina internaţională,  obligaţiile  impuse  statelor  nu  sunt  interpretate  în  mod  restrictiv  în  ceea  ce  priveşte reglementarea comerţul internaţional, motorul economiei mondiale. În acelaşi sens, statelor nu li se permite să deţină mână liberă în executarea obligaţiilor şi nu­şi pot modifica obligaţiile inter se prin încheierea de tratate internaţionale subsecvente în acest domeniu.   Altfel spus, aceste caracteristici juridice sunt trăsături esenţiale ale unui stat suveran. Numai că, acum se observă tendinţa de încadrare fermă a naţiunilor într­un stat supranaţional. Idealul statului naţional este incompatibil cu modul de viaţă global pe care îl poate oferi organizarea de tip federal.

Pagina 31


Naţiunile, în  opinia  adepţilor  mondializării,  pot  să  prospere  numai  dacă  se  integrează  în  sistemul global, în comunitate, în ansamblul unor alcătuiri unitare, animate de o nouă conştiinţă, eliberată de egoism, închistare şi separare. Toate pornirile sentimentale prin care unii se simt legaţi de ideea statului naţional, sunt periculoase în opinia autorului precitat. În perspectiva organizării globale, federalizarea de tip european precum Uniunea Europeană, este un act politic lucid care exclude sentimentalismul naţional desuet, în fond anacronic. Pentru globalişti federalizarea este, într­adevăr, un model pentru lumea de azi şi de mâine.   Numai că acest punct de vedere contrastează puternic cu ideea că un stat poate funcţiona pe criteriul apartenenţei sentimentale a locuitorilor săi. Oare cum îşi vor încuraja suporterii – cetăţenii – europeni echipa de fotbal a Uniunii europene în finala Campionatului Intergalactic cu echipa Indo- Chinei!? Statul are nevoie de supuşi loiali de patrioţi. Patriotismul nu poate fi însă niciodată impus din afară. El are rădăcini sufleteşti mai adânci decât ideea de necesitate. În cazul meu el este în mod categoric incompatibil cu apăsarea stăruitoare a unei conştiinţe nenorocite care mă face să văd zi de zi prăpastia tot mai adâncă dintre neamul meu şi situaţia dezastruoasă în care el e pus de decidenţii lumii şi ai săi. Experienţa mea anterioară, de cetăţean loial şi onest, nu se suprapune cu starea adevărată, interioară, de român care suferă alături de neamul său ofensele de tot felul la care este supus. Mă simt permanent sfâşiat. Este firesc să mă identific cu comunitatea căreia îi aparţin. Identificarea aceasta ţine de propria mea esenţă. Îi iubesc pe ai mei. Le sunt devotat. Şi este o tragedie de necuprins faptul că societatea şi statul, ambianţa în care trăiesc starea mea civică îmi reprimă zi de zi îndemnându­mă uneori să mă gândesc la echilibrul dintre individ şi societate. Mă simt eu însumi cu adevărat doar prin conştiinţa limpede  a  identităţii  mele  specifice,  prin  acceptarea  diferenţelor  faţă  de  ceilalţi  oameni,  prin ataşamentul faţă de ţinutul meu de origine, un ţinut românesc autentic, prin ideea de comuniune cu ceilalţi români, prin ataşamentul faţă de propriul nostru trecut şi prin sentimentul participării la un destin istoric comun. Visez la o lume în care esenţa şi existenţa mea să nu mai fie incompatibile, Mă gândesc  la  o  lume  a  dragostei,  a  libertăţii  depline,  cel  mai  frumos  ideal,  fără  rupturi  şi  prăpăstii, conformă cu aspiraţiile mele fireşti. Mă gândesc inclusiv la o lume a afacerilor mai bună guvernată de o etică desăvârşită.   Întrucât mă socotesc un om practic, activ mi se pare că idealul echivalează, într­o anumită măsură, cu încercarea mereu reluată de a trece de la starea de haos, de violenţă şi nedreptate, la o anumită ordine etică şi raţională, pe care justiţia nu o înfăptuieşte întotdeauna, dar ar trebui să o facă posibilă. Mai cred că idealul, construcţia pe care o urmărim fiecare, include şi ştiinţă, şi dorinţă, şi voinţă, şi neapărat, puterea de sacrificiu. Mai presus de toate, idealul include însă şi o atitudine practică şi activă, ceea ce încercăm şi prin această lucrare. În faţa acestei globalizări care a dus la dispreţul faţă de omul obişnuit şi faţă de aspiraţiile sale în raport cu valorile etice, a acestei dezordini generalizate mă încearcă uneori o revoltă instinctivă, anarhică din care trebuie să rezulte atitudinea conştientă, raţională, fondată pe principii juridice şi morale de împotrivire la nedreptate. Asta ar însemna că morala politicii nu poate fi compatibilă cu ordinea vieţii şi cu pornirile inimii.

Pagina 32


INFORMATION SOCIETY - KNOWLEDGE SOCIETY GLOBALIZATION, DEVELOPMENT, THE IMPACT OF THE ”DIGITAL INEQUITY PHENOMENA”, OBJECTIVES, STRATEGIES, SOCIAL STRUCTURE AND NEW LIFE PATTERNS,VIRTUAL ORGANIZATION, ACTIVITIES AND BUSINESSES, PROGRAMMES AND COURSES AND THE ECONOMIC EFFECTS. Prof.Niculae Davidescu,Ph.D. Department of Management Information Systems Academy of Economic Studies of Bucharest, Urmare din numărul anterior 7.Social Structures and New Life Patterns in Information Society. Social Structures and New Life Patterns in Information Society, approaches the time-space paradigm of IT&C, which will allow for every “user” to be connected to a IS1 of a certain level, size and complexity; deep changes will take place within the fields of organization and work processes, by the introduction of some new social structures and life patterns. IT&C and IS&KS will induce fundamental changes within all the fields of the economic and social activity, by altering life and work style, at the same time with recording some beneficent influences on personal and social life. IT&C will imply various changes of a physical, functional or organizational nature within all the structures of society, by changing the social structure, workday, work form structure, governmental, business, commercial, educational, informational and organizational structures.2 The interaction between IT&C and the flexible work forms induces a triple perspective: organizational, temporal and spatial. The new work forms are influenced by IT&C through: work flexibility, the quantity of teleworking, the time vector, teleworking and voyages. There will emerge new forms of interior design, endowment with computing techniques and telecommunications, including the emergence of new transport solutions for eliminating the time and space restrictions of the telecommuters’ circulation, with foreseeable implications, in time, on the dimension and structure of the transport systems. The influence of IT&C on social change leads, in our opinion, to the emergence and strong influence of social informatics, seen as the science that uses a finite set of concepts, technologies, CASE design instruments, Internet software facilities, computing systems-telecommunications of national nature, associated software-firmware technologies, specialized staff, elements that allow the design of IS and their usage in the field of IT&C, in interdependence and dynamic-functional connection with the social, cultural, institutional, organizational, managerial environment, the public access to information of social nature, scientific communication by e-journals, the public access to the Internet system, the usage of this system for performing some activities of social nature, e-activities 1 IS: Information System 2 Rosca Gh. Ion, Marian Stoica, New Work Forms and Activities in the Knowledge and Infromation-based Society, in the volume “Information Society-Knowledge Society, Concepts, Solutions and Strategies for Romania”, Expert Publihing House, 2001.

Pagina 33


(e-commerce, telework (for managerial and commercial purposes, telephone operators and offices etc.), telecommuting, cyberMarketing, teleShopping, teleEducation, teleMedicine etc.), new organizational structures (virtual office, virtual community, teleCentre etc.). 3 Social informatics will impose e-commerce in respect to the classical markets, the possibility to facilitate the disappearance of the Gutenberg civilization and its replacement with the von Neumann civilization, the assertion of long-distance open learning, the achievement of an informational boom concerning e-journals, the global implementation of virtual libraries, the global generalization of the virtual government, including the development of various SIG types.4 Major changes will occur in the community life and at the social level; competitive and efficient bidirectional relationships between IT&C, social informatics and social organization will be implemented. In our opinion, social informatics will allow the multidisciplinary application of the design and usage of IT&C in a dynamic and functional interaction with the social, cultural, institutional, organizational, functional managerial environment etc. Social informatics will influence public life at a global level by the worldwide usage of the Web technology, by means of which people everywhere will access and get the information they need, in different forms and formats, in real time, at minimum costs and delivery time; the total replacement of the classical education by the active instruction with on line access to the Internet is to be expected. It will thus lead to the design and implementation of some IS based mainly on the facilities of the Internet system and IT&C, seen as technical-social-virtual networks (RTSV), which will ensure the development of some informational and electronic spaces, the generalization of e-journals, the extension of the discussion forums, electronic systems of teleconferences etc. It is expected to emerge practical solutions concerning the info-social-virtual cells of administration (CIVA), made of various elements, fundamentally based on the facilities of the Internet system: human structures, informational structures, organizational structures, managerial structures, training structures, information structures of the hardware type, information structures of the software type, usage techniques and methods etc. In our opinion, we can talk about various types of social access to the IT&C and Internet resources: social access at the personal, organizational, regional, departmental, political and scientific level. Telecommuting is a multiply characterized concept: (a) telecommuting means “working a day or two per week in a secondary office or at home, being electronically connected to the headquarters”; (b) telecommuting is considered to be a long-distance work form; (c) telecommuting is working at distance, which means that a person can perform their work from a different place than the one where is/are the person/people who directly monitor them and/or pay them for the work they performed; (d) telecommuting is working at distance, combined with telework; (e) SCAQMD and TAC define telecommuting as “homework or work in a satellite work centre (an alternative workplace), by using means of electronic communication or of any other type for staying in touch with the regular workplace”; 3 Davidescu, N., Internet-Shopping Operations by Local Virtual Networks (VLAN), Informatic Opportunity for Developing Countries, 2005 4 The Bologna Declaration of the ministers of education from 28 European countries and the majority of the candidate states, June 19th 1999

Pagina 34


(f) “Telecommuting is homework or work in an alternative workplace, by using means of electronic communication or of any other type for staying in touch with the regular workplace, instead of the physical movement to a farther workplace”. The virtual office is a work system that allows the performance of activities in a distributed way in time and space, by changing the proportion between working at the headquarters and working in satellite spaces, at the same time with the intensive and extensive usage of the Internet-IntranetExtranet systems by the employees, in many places and at different moments. 5 The notion of virtual office defines a series of domains based on the concept of telecommuting, being an alternative solution of various work patterns, with a relative degree of mobility of action at a certain stable workplace; the essential ways to reflect the virtual office in respect to the employee’s amount of freedom: telecommuting with complete mobility, homework, telecommuting with flexible hours, semi-mobile telecommuting, random telecommuting and the telecommuting completely distributed in time and space. Telework implies using IT&C and NC with the purpose of replacing/reducing the standard work pattern performed by the big companies, by the fact that the telecommuters from various fields of activity (management, accountancy, financial audit, services etc.), physically and logically interact with people/goods in an insignificant proportion of the daily/monthly working hours. Conceptually speaking, telework has three components: flexwork, homework and telecommuting. In our opinion, telework is a spatial and temporal distribution method of a company by means of which is implemented the concept of “virtual organization”, which is meant to allow overcoming the restrictions of time and space that exist in a standard way; telework can be regarded, in a complementary way, as a method used by the managers with a view to improving the performances of the companies and to adapting to the conditions provided by the environment.6 Briefly, telework is a contemporary form to re-organize the organizational structures, by which the development of the “virtual organizations” is ensured. The third millennium records an international migration of telework by the phenomenon of relocating the jobs and professions in the field of processing basic data of any kind, by means of the international transfers outside the original borders of the staff employed in an “offshore” system; in the circumstances of globalization and IS&KS, the phenomenon of telework international migration has a great ampleness due to some inherent processes, such as: sophisticated telecommunications, complex television broadcasts of data/images of any kind, data digitization, “social dumping”. The concept of virtual community7 determines the creation of new forms of interpersonal relationships of the on line type, the diversification of socialization and the reduction of alienation of any kind, by generating, using and developing some new instruments of communication, with a view to increasing any kind of performances that people in general, and the organizations and human society in particular might have. Virtual telecommunities have real advantages from the viewpoint of the facilities of working in the on line system; these represent the complex combination of some fundamental elements:8 5

Rosca Gh. Ion, Marian Stoica, New Work Forms and Activities in the Information- and Knowledge-based Society, in the volume “Information Society-Knowledge Society, Concepts, Solutions and Strategies for Romania”, Expert Publihing House, 2001. 6 Rosca Gh. Ion, Marian Stoica, New Work Forms and Activities in the Information- and Knowledge-based Society, in the volume “Information Society-Knowledge Society, Concepts, Solutions and Strategies for Romania”, Expert Publihing House, 2001. 7 VIC: Virtual comunity 8 Bogdan-Ghilic Micu, Marian Stoica, Virtual Organization, Economic Publishing House, 2004

Pagina 35


(a) NC of a LAN, MAN or WAN type; (b) hardware equipment and software instruments that allow communication by the Internet system; (c) the usage of some informal and informatic rules of establishing the quality and rights of the VIC; (d) systems to authorize the access to the Internet system; (e) systems to protect the work on the Internet; (f) the co-operation between the VIC members with a view to producing goods and services; (g) the intensive and extensive usage of VIC with a view to practically reach the short-, medium- or long-term targets, with a tactic, strategic and operative character; (h) the usage of firmware, by means of which particular and specific procedures are carried out. The design of the virtual telecommunities has to ensure certain conceptual and functional problems:9 (a) supervising the VIC contents and coherence; (b) the control over the increase of the number of VIC members; (c) the quantification of the way in which the VIC members co-operate on line; (d) the realist and real determination of the VIC contents; (e) the maintenance of the unit of interests between the VIC members; (f) the dynamic adaptation of the VIC contents with respect to the preferences of its members; (g) the minimization of the lack of interest or communication subjects, the maximization of the interest area; (h) the establishment of an efficient and laborious policy of maintaining the VIC members, with the purpose of reducing the member migration to other VIC. Telecommunities are based on some fundamental elements: (a) the strong co-operation between the network users; (b) the usage of various top-quality software instruments of IT&C; (c) the specification and unlimited usage of some clearly defined and analytically documented rules; (d) the extensive and intensive usage of RC, on which telecommunity is based from the information viewpoint. The main problem of the VIC designers is solving two fundamental desiderata: ● the maximum usage of communication instruments and facilities by the Internet and the Intranet-Extranet derivatives; ● the provision on fast and efficient on line communication, access fares and minimum connecting-waiting-processing-broadcasting times, under the circumstances of an optimal inexpressive interactivity, meant to ensure the social opportunity of VIC, by the users’ access to various human activities (e-government, e-business, telemanagement, FBM activities, insurances, telemarketing, teleshopping, computerized accountancy, IT audit), teleservices (booking hotel rooms, plane or ship tickets, tickets for various tourist activities), data processing, basic document writing/reports of various kinds etc. The e-activity of the TeleCentre type (TCT) has several versions: (a) Telecottage; (b) Electronic Village Hall; (c) Community Telecommnications Center. The factors that determine the viability and cost-effectiveness of the telecentres are the following: (a) staff quality and management act efficiency; (b) absorbing a part of the financial risk by the management system of the telecentre; (c) telecentres should be mainly demand-oriented; (d) the foresight of the direction and development level of the community, at the same time with the specification of its real needs; 9 Davidescu, N – Generalisable Programme-products, Concepts and Development Methods, Scientific Symposium, ASE, Faculty of Accounting and Management Information Systems, 1998

Pagina 36


(e) the inter-connection and inter-correlation between the demand-oriented companies and the supply-oriented companies; (f) the dimension of the service range (it implies the level of the telecentre clients, as they can provide services at a maximum level for locally affordable fares); (g) the development of an operational, efficient and mutually profitable mixture between the strategic local investors and telecentres. The e-activity of the Cybermarketing type is based on the development of virtual marketing, which preserves the techniques specific for the classical marketing, but, besides, has a series of operational and analytical advantages, focused on specific methodology, interaction with the organization and client-orientation. Cybermarketing is objectively client-oriented and thanks to the facilities, costs and efficiency of the virtual world based on NC placed all over the world, the marketers have new opportunities and can address to new market shares, in accordance with the demands of the clients and global markets; in their turn, clients widely use the Internet services for obtaining information about the market, products, services, prices, delivery terms, financing systems, service, repairs etc. The main objective of the cybermarketing activity is providing the best conditions for making and developing some on line offers of products-services, by complying with the following parameters: (a) using the Web technology; (b) using the static/dynamic mathematical models specific for the pure theory of the marketing science; (c) using some diversified methods and models of message communication within the complex processes specific for cybermarketing; (d) implementing the best communication options. The e-activity of the TeleEducation type is the technology of transferring information of a formative-professional nature, exclusively by the Internet-Intranet-Extranet systems, as a result of overcoming the factors related to time and space, in which the assimilation process gets focused on the learning phase, to the detriment of teaching and knowledge transfer process.10 The e-education system has had a rapid development by the emergence of new technologies: ● “Distance Education” and “Distance Learning” of the synchronous/asynchronous type; ● “Open Learning”; ● “Open and Distance Learning”.11 E-education makes some fundamental demands: (a) to actually use the IT&C technologies in all the institutions of academic education; (b) to redefine teachers’ activity and to change their attitude towards the e-education technology; (c) to change the structure of the teaching materials, to create and use virtual courses; (d) to change students’ attitude towards the general approach to tele-education, the system of consulting the virtual materials and the virtual systems of preparation-examination; (e) to create and actually use some organizational structures that are new from the viewpoint of their role and functionality (virtual schools, high schools and universities, tele-education centres, tele-classes etc.); (f) to stimulate students’/graduates’ desire for continuous study. The e-activity of the Teleshopping type performs the selling and purchase of goods and services, know-how, software, firmware, by the massive, complete, efficient, operative and competitive usage of the IT&C elements and Internet-Intranet-Extranet services; due to extensively and intensively using the facilities of the Internet system, this activity could be also named InternetTeleshopping. Teleshopping is structured in e-sub-activities: tele-selling and tele-purchase.12 10 The Bologna Declaration of the ministers of education from 28 European countries and the majority of the candidate states, June 19th 1999 11 www.forrester.com: the site of the Forestre Research magazines, which publishes articles in the field of e-learning 12 Stoica Marian, Ghilic Micu Bogdan, Types of Work and Informational Activity, ASE Printing House, 2000, ASE Library, quota 122140.

Pagina 37


The social and psychological premises take into consideration the study of some dual coordinates: the social approach and the psychological approach, based on studying the social impact of teleshopping, its usage area, functioning mechanism at the macro-, mezzoand microeconomic level, as well as establishing the strategies, methods and techniques of the social adaptation of the citizens to the new information technologies, overcoming the social conservativeness, including the elimination of the cognitive, social, informational, behavioural, emotional, traditional disabilities etc. The minimal structure of the systems based on Teleshopping must contain the following standard sub-systems: cybermarketing, presentation, input transactions, supplytransport, storage, distribution (output transactions), invoicing-deduction13, computerized accountancy, IT financial accounting audit14 and DB administration. The e-activity of the TeleMedicine type is the technology that allows medical data exchange, by means of IT&C and the Internet-Intranet-Extranet services, with a view to increasing the quality, capability and capacity of the medical act, medical education of the citizens or provision of top-quality healthcare services; from another point of view, telemedicine is the process of using medical information and services, in conditions of professionalism, rapidity, selection, efficiency and cost-effectiveness of the IT&C conditions and the Internet-Intranet-Extranet services, by fully complying with the scenarios of modern medicine: (a) the implementation of a selective and professional monitoring of medical data; (b) the beneficent usage of IT&C in the field of modern medicine; (c) the instauration of a modern management addressed to increasing the rapidity, efficiency and quality of the medical act; (d) the provision of an information system meant to bidirectionally transfer medical data from one location to another. The main objectives of telemedicine are: (a) to increase the evaluation quality of the medical act, medical diagnosis and long-distance treatment; (b) to virtually overcome the distances between the doctor-case-patient-treatment-posttreatment, by non-differentiating the close cases from the distant ones; (c) to provide a quality medical act, in the conditions of a minimum response time, information on the patient’s state in a record time, providing treatment by means of the Internet-IntranetExtranet systems and the interactive monitoring of the patient’s post-operatory condition; (d) to increase the efficiency and accuracy of the medical act; (e) to provide medical treatment as close as possible to the patient’s workplace/ residence; (f) to provide continuous professional training of the medical staff (doctors and nurses); (g) to provide a quality medical expertise, based on the data offered by means the Internet, in an appropriate time for patients, irrespective of the distance between the doctor and the patient; (h) to efficiently use the complete/insufficient medical resources; (i) to increase the response rate of the patients in difficulty; (j) to offer the possibility to ignore the time and space factors by means of the IT&C factor; (k) to ensure the security, protection and confidentiality of the data concerning patients’ health condition. In order to complete the IT projects of telemedicine, we propose a creationimplementation methodology, by covering the following stages: (a) Programming the accomplishment of the telemedicine IT project, elaborating the feasibility study, completing the business plan, contracting the necessary work to carry out the IT project, allocating the financial funds, establishing the beginning terms, local responsibilities, coordination from the specialized minister; (b). SITM15 completion; 13 Rosca I, Em.Macovei, Davidescu, N., V.Raileanu, Financial Accounting Information Systems Design, E.D.P. ,1993 14 Davidescu, N., IT Accountancy Handbook, Tribuna Economica Publishing House, 2002 15 SITM: IT system of telemedicine

Pagina 38


(c). The stage of SITM implementation; (d) SITM current exploitation and (e). The development of new constructive versions of SITM. The technical and economic evaluation of the telemedicine IT projects is appropriate in the case of running complex telemedicine projects, carried out by many medical organizations, for which reason their acceptance and actual usage are imposed by the following requirements: (a) to use the IT&C substructure; (b) to maximize the security and confidentiality of the data concerning the patients, cases and treatments; (c) to have a medical licence; (d) to supervise the telemedicine policies; (e) to elaborate standards and protocols related to the medical field; (f) to obtain a maximum reliability during the actual work; (g) to sort out the economic, technical and legal aspects; (h) to adopt a payment system addressed to remote communities and to people with a minimum living standard.

Fig. 2 - Telework

Pagina 39


Pagina 40

Fig.3. The e-activity of the Teleshopping type.


INSTRUMENTELE CALITĂŢII (II) 1. DIAGRAMA DE CORELATIE/ DISPERSIE, 2. FIŞELE PENTRU COLECTAREA / ÎNREGISTRAREA DATELOR (“FIŞELE DE FRECVENŢĂ”), 3 FI ŞA DE CONTROL, 4.HISTOGRAMA Prof.univ.dr.ing.Nicolae­George DRĂGULĂNESCU Universitatea POLITEHNICA din Bucureşti Auditor DGQ­EOQ/TUV al calităţii, Asesor EFQM ; Evaluator Fundaţia “PRC <J.M.JURAN>” Secretar general – Fundaţia Română pentru Promovarea Calităţii, Bucureşti Director executiv – Fundaţia “Premiul Român pentru Calitate <J.M.JURAN>”, Bucureşti

1. Algoritm general de soluţionare a problemelor calităţii

Fig. 1 – Algoritm general de soluţionare a problemelor calităţii Conform ciclului virtuos de soluţionare a problemelor calităţii (prezentat anterior) şi algoritmului prezentat în Fig.1, cele patru  etape  ale  rezolvării  unei  PROBLEME  A  CALITĂŢII sunt, în ordinea menţionată mai jos, următoarele: 1.    Definirea PROBLEMEI apărute.

Pagina 41


2.    Identificarea CAUZELOR potenţiale/ reale ale PROBLEMEI. 3. Stabilirea SOLUŢIEI/ SOLUŢIILOR posibile/ optime pentru rezolvarea PROBLEMEI 4.    Realizarea  ACŢIUNII  (corespunzând  SOLUŢIEI/  SOLUŢIILOR  reţinute)  şi  măsurarea eficacităţii şi eficienţei sale. În  funcţie  de rezultatele acestei  duble  evaluări  (eficienţa  şi  eficacitatea  acţiunii  de  soluţionare  a problemei), se poate decide reluarea parcurgerii ciclului, cu cele patru etape ale sale, sau se poate considera problema ca fiind soluţionată. De menţionat că, în funcţie de natura şi complexitatea problemei dar şi de criticitatea efectelor ei (adică de frecvenţa de manifestare a problemei şi de gravitatea efectelor ei), fiecare etapă poate fi mai mult sau mai puţin laborioasă, necesitând mai multe minute, ore sau chiar zile pentru parcurgerea ei. Parcurgerea acestor etape ­ deci soluţionarea problemei calităţii ­ se poate realiza în mod optim, doar în echipă, prin utilizarea instrumentelor calităţii şi/ sau a instrumentelor de management al calităţii. Au fost prezentate în ediţiile anterioare următoarele instrumente: 1. BRAINSTORMING (“Remue meninges”) 2. VOT SIMPLU 3. VOT PONDERAT 2.Alte instrumente 2.1 Diagrama de corelaţie/ dispersie Utilitate  şi  scop: pentru  identificarea/  evidenţierea/  configurarea  relaţiilor  existente  între  două mulţimi  x,  y  de  valori  măsurate  (date),  pentru  un  acelaşi  produs/  proces/  operator/  reper,  etc.  (de exemplu: între greutatea şi înălţimea unei persoane, între temperatura şi presiunea unui sterilizator, termenul şi dobânda unui depozit bancar, etc.) Atunci când o asemenea relaţie există, este posibil ca, pornind de la cunoaşterea unor date, să se estimeze valorile corespunzătoare ale celei de­a doua caracteristici. Notă: Acest instrument nu permite să se prognozeze cu certitudine absolută valoarea celei de­a doua caracteristici şi nici să se dovedească existenţa unei relaţii cauză ­ efect între cele două caracteristici studiate.  Acest instrument indică doar existenţa unei relaţii  mai mult sau mai puţin puternice între acestea,  într­un  mediu  dat.  Diagrama  de  dispersie  se  prezintă  sub  forma  unui  grafic  cu  două  axe perpendiculare gradate permiţând poziţionarea pe grafic a datelor de studiat. Diagrama permite identificarea posibilei interdependenţe între 2 variabile x, y (deci şi evidenţierea unor eventuale relaţii y­x de tip efect ­ cauză).

* **** **** * * **** ** * * * * ** ** **** *** * * * * ***

Situaţii posibile: ● cu corelaţie: - pozitivă (puncte în cadranele I şi III) - negativă (puncte în cadranele II şi IV)

Fig.2 ­ Exemplu: corelaţie pozitivă puternică între variabilele x şi y

Pagina 42


- puternică (puncte concentrate) - slabă (puncte dispersate) ● fără corelaţie 2.2 Fişele pentru colectarea / înregistrarea datelor (“Fişele de frecvenţă”) Utilitate: obţinerea unei cantităţi suficiente de date (de exemplu în scopul analizării cauzelor reale ale unei probleme sau pentru măsurarea eficienţei soluţiei/ soluţiilor adoptate). Notă: Fişa de colectare a datelor se prezintă sub forma unui tabel care permite introducerea datelor calitative şi/ sau cantitative. Recomandare : înainte de completarea fişei de colectare a datelor este necesară identificarea cauzelor posibile ale unei probleme. Etape : 1. Se determină lista cu date de obţinut 2. Se alege un cuvânt­cheie simplu şi cuprinzător pentru a reprezenta  datele respective 3. În situaţiile în care există standarde de acceptare, se indică fiecare standard în legătură cu fiecare cauză posibilă 4. Se identifică locul (organizaţia, compartimentul,…) unde se realizează colectarea datelor 5. Se determină mărimea eşantionului necesar pentru validarea informaţiei 6. Se determină periodicitatea/ frecvenţa colectării datelor şi/ sau a observaţiilor 7. Se determină structura fişa/ fişele necesare pentru colectarea datelor (Este necesară înţelegerea corectă a semnificaţiei tuturor datelor cerute prin fişă). 8. Se înregistrează datele conform instrucţiunilor primite 9. Se colectează fişele şi se prelucrează datele. EXEMPLE 2.2.1  Fişa pentru înregistrarea frecvenţei defectelor Defectele constatate

Datele de înregistrare

D1

… //

… //// //

D2

////

///

Dn

Pagina 43


2.2.2 Fişa pentru înregistrarea cauzelor defectelor (pe tipuri de defecte simbolizabile prin acronime sau grafic, de exemplu: Æ, Å, Ä, Ñ,à)

2.2.3 Fişa de verificare şi conformitate (“listă de verificare”, “check list”). Aceasta este, de fapt, o listă de criterii/ condiţii/ elemente a căror existenţă/ conformitate se verifică, bifându­se în dreptul fiecăreia situaţia constatată (de regulă DA/ NU).

Notă: Simbolurile utilizabile pot fi numerice, acronime sau grafice , de exemplu : Å - foarte bine, à - bine, Æ - mediu, Ñ - suficient, Ä - insuficient EXEMPLU O renumită  bancă  franceză  primea  numeroase  reclamaţii  in  legătură  cu  imposibilitatea  folosirii ATM­urilor  în  anumite  departamente  ale  Franţei  şi  în  anumite  intervale  de  timp.  S­au  constituit câteva grupuri de lucru care au colaborat la nivel regional şi au realizat o fişă de colectare a datelor comună (pentru efectul “imposibilitatea  accesării ATM­ului”), având următoarele rubrici : - Zona (codificată) de amplasare a ATM-ului respectiv - Numărul săptămânii din anul respectiv în care s­a constatat efectul ­ Ziua săptămânii - Ora la care s-a constatat efectul - Cauza (codificată) :  TA = timp de aşteptare mare CN = cont client neactualizat  

           LN = lipsă numerar în dispozitiv

           II = informaţie indisponibilă (sistem informatic inert)

Pagina 44


DP = dispozitiv în pană (din diverse motive) CN = anumit tip de card neacceptat

Toate fişele de colectare a datelor, după completare, erau colectate şi analizate săptămânal de către un grup de lucru special creat şi implicat iar datele colectate erau transmise Departamentului Calitate. Această acţiune a durat câteva luni şi a permis identificarea cauzelor reale ale problemei pe baza datelor colectate. S-au decis : - realizarea de acţiuni  corective  (printre  care  :  actualizarea  în  timp  real  a  datelor  conţinute  de sistemul  informatic,  alimentarea  mai  frecventă  a  ATM­ului  cu  numerar,  acceptarea  mai  multor tipuri de carduri) şi - modificarea structurii fişei pentru a o îmbunătăţi şi a permite continuarea colectării de date, de la mai multe niveluri şi structuri ale băncii 2.3 Fişa de control („Diagrama de control”, “Graficul de control”) Utilitate: pentru  evaluarea  şi  menţinerea  stabilităţii  unui  proces  (prin  identificarea  şi  eliminarea cauzelor eventualelor anomalii)

“control statistic  pe  fluxul  de  fabricaţie”,  “introducerea  /

menţinerea sub control a variabilităţii unui proces/ produs”. Notă:  Fişa/  graficul  de  control  este  conceput(ă)  special  pentru  un  anumit  produs  sau  o  anumită operaţie/ maşină/ caracteristică. Ea/ el conţine două grafice reprezentând relaţiile grafice - (valoarea medie aritmetică a valorilor prelevate) în funcţie de numărul grupei/ eşantionului şi - R (amplitudinea valorilor prelevate) în funcţie de numărul grupei/ eşantionului. Cele  două  grafice  se  reprezintă  unul  sub  altul  în Graficul (, R) din Fig.3, după  colectarea  şi prelucrarea datelor colectate şi prelucrate, conform tabelului de mai jos.

Notaţii (în Fig. 3) : LM, Lm – limite de toleranţă prescrise pentru caracteristica măsurată LCM , LCm – limite de control pentru x LCM = LM – BR; LCm = Lm+ BR L’CM = CR; L’Cm= DR

Pagina 45


Fig. 3 – Graficul de control (, R) Note: - este media valorilor R, iar este media valorilor “x” pentru. toate cele “k” grupe -

Coeficienţii B, C, D depind de “n”  ­ numărul valorilor din fiecare grupă/ eşantion)

-

Intervalele de timp la care se prelevează valorile măsurate din fiecare grupă pot varia între 1....8 ore.

Interpretare: ­ Dacă  toate  punctele  celor  două  curbe  aparţin  intervalului  (LCM, LCm) sau intervalului ( L’CM, L’Cm) există o STABILITATE a procesului - Dacă  unul  sau  mai  multe  puncte  se  situează  în  afara  acestui  interval  există INSTABILITATEA procesului În practica industrială şi în întreprinderi prestatoare de servicii se mai utilizează şi alte tipuri de fişe/ grafice de control. 2.4 Histograma (“Diagrama de distribuţie”) Utilitate: permite reprezentarea grafică a distribuţiei/ dispersiei valorilor măsurate în scopul comparării lor rapide cu anumite valori de referinţă şi/ sau al identificării frecvenţei valorilor măsurate în anumite clase prestabilite. Note ­ Analiza efectuată cu ajutorul acestui instrument prezintă informaţii asupra valorii principale şi a seriei de date, ceea ce permite compararea acestora cu specificaţii ale produsului/ serviciului. ­ Histograma de frecvenţă se prezintă sub forma unui grafic cu două axe perpendiculare. Pe axa orizontală se clasifică datele pe clase/ categorii, pe cea verticală se trasează diagrama în funcţie de numărul de  date observate în cadrul fiecărei clase/ categorii.

Pagina 46


Recomandare: trasarea histogramei ar trebui să se facă pe baza a cât mai numeroase date măsurabile pentru o caracteristică. Se poate trasa histograma de frecvenţă şi pe baza a doar câteva zeci de date, dar în acest caz este nevoie de mai mare atenţie în interpretarea acesteia.

Fig.4 – Histograma (“Diagrama de distribuţie”) Etape 1. Se identifică cea mai mare şi cea mai mică dintre datele conţinute în tabelul sau fişa de  colectare a datelor ; 2. Se determină mărimea zonei de distribuţie  a datelor. Aceasta este diferenţa dintre cea mai mare şi cea mai mică dintre date. 3. Se determină numărul de  clase necesare pentru regruparea datelor. 4. Se determină lăţimea clasei/ categoriei. Clasele trebuie să aibă aceeaşi lăţime. Numărul de clase multiplicat cu lăţimea clasei trebuie să fie egal cu sau mai mare decât cea mai mare dintre date. Lăţimea clasei este, de regulă, un număr impar.

E X E M P L U N U M E R I C: Fie o populaţie cu N valori măsurate (N = 50…250).     ­ Se notează VM, Vm = valorile maximă / minimă măsurate     ­ Se calculează:  n = număr de intervale/ clase, unde „n” se determină din relaţia: 6…10 pentru n=

50 < N < 100

7…12 pentru 100 < N < 150 10…20 pentru 150 < N < 250

                               h = mărimea intervalului unei clase , unde “h” se determină din relaţia h = (VM – Vm) / n        ­ Se reprezintă graficul în conformitate cu Fig.4

Pagina 47


ALT EXEMPLU: Băncile se  preocupă  de  mult  timp  de  soluţionarea  în  cât  mai  mare  măsură  a  tuturor  cerinţelor  şi aşteptărilor clienţilor existenţi şi de a atrage noi clienţi. Toate băncile oferă servicii de informaţii online  şi  telefonice privind activitatea  băncii,  oferta  de  produse  şi  servicii  bancare,  cursuri  de schimb, rate de dobânzi,  etc.  Unele  bănci  au  stabilit  ­  prin  standarde  interne  –  că,  atunci  când persoana/ consultantul băncii care a răspuns unei solicitări telefonice nu poate oferi imediat clientului apelant  toate  răspunsurile  solicitate,  un  consultant  al  băncii  va  trebui  să  transmită  clientului  ­ în maximum două ore de la apelul său! ­ toate răspunsurile/ informaţiile solicitate. Astfel, în principiu, orice client actual sau potenţial al băncii poate obţine în timp util, direct de la bancă, toate informaţiile dorite. În practică, au existat însă şi clienţi nemulţumiţi de faptul că atunci când solicitau anumite informaţii, consultantul băncii nu le furniza imediat toate informaţiile solicitate, ci numai după mai multe  ore.  În  consecinţă,  banca  a  făcut  măsurători  la  o  anumită  sucursală  unde  au  existat  câteva reclamaţii  în acest sens, în perioada ianuarie ­ iunie 1988 şi a constatat că : ­  în  perioada  ianuarie  ­  iunie  1988  la  sucursala  respectivă  s­au  primit 845 de apeluri telefonice solicitând diverse informaţii bancare - din totalul de 845 de apeluri telefonice, 800 de apeluri au primit răspunsuri în intervalul de o oră din momentul efectuării apelului ; - alte 30 de apeluri au primit răspunsuri în interval de două ore din momentul efectuării apelului ; - alte 5 apeluri au primit răspunsuri în interval de trei ore din momentul efectuării apelului ; - alte 5 apeluri au primit răspunsuri în interval de patru ore din momentul efectuării apelului ; - alte 5 apeluri au primit răspunsuri în interval de cinci ore din momentul efectuării apelului. Histograma (diagrama de frecvenţă) astfel realizată este prezentată în Fig. 5.  Din analiza datelor statistice obţinute a rezultat că, în perioada ianuarie ­ iunie 1988, au existat 15 neconformităţi, reprezentând doar 1,77%.  Desigur,  că  pentru  eliminarea  acestor  neconformităţi banca  respectivă  a  continuat  analiza  pentru  a  determina cauzele  şi  a  stabili măsurile  corective  şi, ulterior, măsurile preventive, care se impuneau.

Pagina 48


Fig. 5 – Aplicarea histogramei de frecvenţă în cazul unei bănci (Sursa : „The Road to Total Quality” în The Conference Board Research Bulletin no. 239, Irlanda, 1990)

Pagina 49


VIAŢA – APA – INFORMAŢIA VIULUI Prof. Dr. Gheorghe MENCINICOPSCHI „APA SE MĂNÂNCĂ, IAR MÂNCAREA SE BEA !” „Îmbătrânirea înseamnă şi pierderea de apă la NIVEL CELULAR”

Astăzi omenirea se confruntă cu câteva probleme fundamentale: apa şi celelalte alimente, energia şi pacea, de care depinde însăşi viitorul omenirii. Deşi pare simplu, a defini noţiunea de „apă” este foarte  dificil.  Pentru  cei  mai  mulţi  apa  este  un  corp  ce  se  poate  afla,  în  natură,  sub  trei  forme  de agregare, lichid peste 0oC, solid – gheaţă sub 0oC, vapori – gaz peste 100oC. REZERVELE DE APĂ ALE PĂMÂNTULUI Pe planeta noastră, se apreciază că se găsesc cca 1.340 milioane Km3 de apă. Din acest total apa sărată a oceanelor şi mărilor reprezintă 96,95%, iar apa dulce (gheţari, lacuri, cursuri de apă, în sol sau sub formă de vapori în atmosferă) reprezintă abia aproximativ 3%. Dar majoritatea apei dulci se află sub formă de gheţari cca 2,4% din totalul apei planetare. APA DIN TOATE ORGANISMELE de pe planetă reprezintă doar aproximativ 400 Km3, adică 0,00003% din totalul apei de pe TERRA. Corpul omenesc conţine în medie cca 65% apă, al fructelor şi legumelor 80 – 95% apă, iar al animalelor între 65 – 75% apă. CRIZA APEI DULCI După cum observăm resursele de apă dulce sunt extrem de limitate, în timp ce consumul acestora creşte alarmant, depăşind  potenţialul natural al rezervelor de apă dulce. Astăzi numeroşi experţi atrag serios atenţia asupra apariţiei unei noi probleme, cu urmări greu de imaginat la nivel local şi global, CRIZA APEI. Criza apei dulci este una dintre cele mai grave probleme cu care s­a confruntat vreodată omenirea. De modul în care va fi rezolvată această criză, va depinde în mod direct viitorul civilizaţiei moderne, şi chiar al UMANITĂŢII. INFLUENŢA APEI ASUPRA SĂNĂTĂŢII Apa influenţează sănătatea populaţiilor umane atât prin cantitatea consumată, dar şi prin calitatea sa, prin compoziţia sa. Accesul insuficient la apă de calitate a fost şi este cauza răspândirii unui mare număr de afecţiuni. Imposibilitatea asigurării necesarului fiziologic de apă curată, a igienei corporale, a curăţeniei îmbrăcămintei, a locuinţei, localurile publice, a localităţilor sunt cauze care stau la baza răspândirii unui mare număr de afecţiuni digestive (gastro­enterite, dizenterie, hepatită epidemică). Lipsa apei determină şi creşterea incidenţei bolilor de piele şi ţesut subcutanat (acnee, furunculoză, piodermite ş.a.) sau altor afecţiuni transmise prin vectori (febră recurentă, tifos exantematic). Apa  naturală  este  un  amestec  mult  mai  complex  decât  apa  chimic  pură.  Apa  naturală  conţine diferite  gaze  dizolvate  sau  sub  formă  de  bule,  diverse  substanţe  solide  în  stare  dizolvată  sau  în

Pagina 50


suspensie. Apa potate conţine şi alte lichide cu care se amestecă (miscibile) sau nemiscibile (cu care nu se amestecă, ex: apă : ulei). Viaţa nu poate exista fără apă. Corpul omenesc este un edificiu extrem de complex, un ecosistem format din cca 60.000 de miliarde de celule umane eucariote şi de zece ori mai multe celule procariote bacteriene.  Pentru  fiecare  genă  umană  corespund  100  gene  bacteriene  formând  un  tot  funcţional denumit metagenom – hologenom. Apa  se  găseşte  sub  trei  forme  care  determină  activitatea  CELULELOR  VII  care  stau  la  baza existenţei şi funcţionării corpului UMAN: • apa intracelulară cca 50% din total; • apa interstiţială cca 15% din total; • apa circulantă cca 5% din total. Organismul uman conţine cantităţi de apă ce variază odată cu vârsta, astfel: • embrionul uman de 2 luni conţine 97% apă; • nou­născutul între 66 – 74% apă; • adulţii cca 65 – 70% apă; • persoanele în vârstă 65% apă. Pierderea a 1 – 2% din apa corporală perturbă HOMEOSTAZIA HIDRICĂ a omului provocând scăderea performanţelor mentale şi fizice, confuzie, încetinirea detoxifierii, ş.a. Scăderea cantităţii de apă cu 10%, într­un interval scurt de timp poate avea consecinţe grave asupra sănătăţii, iar la pierderi de apă de peste 20% viaţa nu mai este posibilă. APA ÎN CELULELE VII – TRĂIM ŞI MURIM LA NIVEL CELULAR! Molecula de apă este, din punct de vedere electric, un DIPOL, adică un obiect fizic care posedă un pol încărcat pozitiv şi un pol încărcat negativ. Cu alte cuvinte un magnet minuscul care se orientează în câmpurile magnetice pe direcţia N – S. Dar această caracteristică a moleculei de apă, îi conferă proprietăţi cu totul speciale putându­se asocia  între  ele,  formând  dimeri,  trimeri  etc.  Apa  poate  forma  şi  agregate  moleculare.  Această flexibilitate oferă apei o extraordinară supleţe a legăturilor de molecule de apă între ele caracterizată printr­o enormă uşurinţă de deformare. Apa este parte integrantă a lumii vii. Departe de a fi un SOLVENT INERT cu proprietăţi omogene, APA este PUTERNIC ORGANIZATĂ sub formă de macromolecule între care şi în interiorul cărora ea  se  insinuează,  FORMÂND  O  REŢEA  A  CĂREI  STRUCTURĂ  ESTE  IMAGINEA SINGULARITĂŢII LOR ! APA este ceea ce este tocmai datorită macromoleculelor pe care le generează. Apa se deformează „respiră”  în  strânsă  armonie  cu  ea  însăşi.  Marele  savant  Schrödinger  (1944)  remarca  minunata eficacitate a ordinii celulare – ordine plecând de la dezordine – afirmând că „materia vie crează ordine plecând de la ordine”.

Pagina 51


Apa este un lichid cu totul special şi misterios căci prin înaltul său grad de organizare este un agent principal de reducere a hazardului în celulele vii. Iar Sir Rudolph A. Peters afirma „viaţa celulelor sugerează existenţa unui sistem coordonator din care reţeaua de apă structurată este parte esenţială !”. Ştiinţa a demonstrat că apa joacă un rol esenţial de control pentru evitarea asamblării eronate a biomoleculelor  esenţiale,  enzime,  acizi  nucleici  (ADN).  Apa  joacă  un  rol  important  în  reglarea transcripţiei  genice  la  eucariote.  Celulele  umane  sunt  celule  eucariote.  Apa  este  deci  un  factor epigenetic major. Apa  este  un  factor  epigenetic  major  atât  în  calitatea  ei  de  ALIMENT  VITAL,  cât  şi  ca  un component major al celorlalte alimente de origine vegetală sau animală care invariabil conţin apă INFORMATĂ. Factorii epigenetici sunt esenţiali în concretizarea expresiei fenotipice a genotipului. Cu alte cuvinte suntem ceea ce BEM şi MÂNCĂM ! APA ESTE SURSA VIEŢII ! În celulele vii apa este într­o stare specială,  sub  forma  apei  BIOSTRUCTURATE.  În  fiinţele  vii,  şi  deci  şi  în  om,  apa  se  află  în  trei ipostaze majore: apă liberă, apă legată şi apă biostructurată. Rezultă că STRUCTURAREA APEI este mult mai importantă decât compoziţia sa chimică. Astfel, pe  măsură  ce  apa  captează  informaţie  din  mediul  ei  înconjurător  (informaţie  şi  energie  cosmică, informaţie telurică, informaţie biologică) îşi schimbă nivelul de STRUCTURARE. Apa, constituientul major al fiinţelor vii, datorită capacităţii sale de a prelua informaţie şi energie din mediul înconjurător poate fi POLUATĂ nu numai fizico­chimico­biologic, dar extrem de important şi informaţional. POLUAREA INFORMAŢIONALĂ PATOLOGICĂ induce la rândul ei patologii umane ! Chiar  şi  dacă  am  invoca  numai  rolul  vital  al  apei  în  CONTROLUL  RECUNOAŞTERII MOLECULARE,  prin  intermediul  APEI  DE  HIDRATARE  şi  ar  fi  îndeajuns.  Dar  apa,  lichidul misterios al vieţii, este profund implicată în reglarea activităţii biomoleculare celulare şi prin fenomene complexe de COMPENSARE ENTALPIE – ENTROPIE. Apa este implicată şi în apariţia variaţiilor proprietăţilor mecanice a structurilor care servesc drept puncte de plecare pentru INFORMAREA CELULELOR asupra mediului lor vital. Astfel, pe suprafaţa membranei  celulare,  există,  din  loc  în  loc,  în  zonele  în  care  aceasta  nu  este  organizată  bilaminar, structuri complexe de TIP CRISTAL CUBIC formate din apă şi fosfolipide. Aceste structuri cristaline se comportă ca nişte SENZORI capabili să transmită informaţii către nucleul celular, spre exemplu via cascadelor de transducţie. Pe de altă parte, apa este absolut necesară pentru transducţia semnalelor intracelulare ce se propagă ca unde mecanice de­a lungul citoscheletului. Apa este implicată în funcţionarea corectă a proteinelor şaperon (ex: prionii sunt proteine şaperoni patologice, purtând informaţie greşită), necesare finalizării morfogenezei proteinelor funcţionale ca enzime,  hormoni.  Apa  permite  organizarea  celulară  perfectă  cu  randamente  neatinse  de  om  în tehnologie, randamente de aproape 100% în transformările bioenergetice, datorită fenomenului de „channeling  –  tunelare”  şi  compartimentării  METABOLICE.  Recent  s­a  demonstrat  faptul  că  apa poate circula rapid în interiorul cristalelor proteice esenţiale pentru fenomenul vieţii. Datorită apei o

Pagina 52


celulă vie  se  comportă  ca  un  cristal  lichid  care  preia  informaţie  –  prelucrează  informaţie  şi  emite informaţie. Datorită apei, în celula vie, se pare că sunt posibile procese cu totul excepţionale, ca transmutaţia elementelor la rece, bioluminiscenţa – biofotonică şi fenomene de tip laser biologic. Cercetătorul japonez MASARU EMOTO, care a studiat modul de cristalizare a apei în funcţie de energia şi informaţia transmisă apei fie prin cuvinte ce exprimă iubirea, pacea, armonia sau din contra, furia, lăcomia, egoismul trage următoarea concluzie ”Eu cred că la baza confuziei actuale stă faptul că NOI nu am învăţat încă în ce constă adevărata NATURĂ A LUMII în care trăim şi ADEVĂRATA ESENŢĂ A VIEŢII. Ei bine APA ne revelează această ÎNŢELEPCIUNE”. Deoarece  apa  preia  informaţia  stărilor  sufleteşti,  emoţiile  umane,  este  extrem  de  important  şi aspectul preparării hranei ţinând cont de această caracteristică specială a apei. În mâncarea preparată cu  dragoste  pentru  cei  dragi,  dragostea  se  transformă  în  nutrienţi  dătători  de  viaţă  şi  sănătate.  De asemenea, apa, este influenţată de câmpurile magnetice naturale dar şi de cele artificiale. Se pare că, câmpurile magnetice artificiale (generate de aparatele electrocasnice, computer, TV, telefon, cuptor cu  microunde,  becuri  economice  ş.a.)  distrug  vitalitatea  apei,  imprimându­i  informaţii  patogene. Câmpurile  magnetice  variabile  acţionează  prin  modificarea  structurii  spaţiale  precum  şi  a  unor proprietăţi chimice ale apei. MEMORIA INFORMAŢIONALĂ A APEI Cercetări ştiinţifice aprofundate au demonstrat că apa are pe lângă toate celelalte proprietăţi, o proprietate cu totul remarcabilă şi anume: APA COPIAZĂ INFORMAŢIA UNEI SUBSTANŢE cu care vine în contact, chiar dacă această substanţă se află într­o cantitate foarte mică, în raport cu ea. Apa este atât de sensibilă încât se poate încărca cu energii foarte SUBTILE, cum ar fi de exemplu cele atrase de spunerea unei rugăciuni. În multe ţări au fost realizate experimente care au arătat că APA recepţionează şi înregistrează orice  influenţă  exterioară,  amintindu­şi  tot  ceea  ce  se  petrece  în  spaţiul  care  o  înconjoară.  Orice substanţă care vine în contact cu apa îşi lasă amprenta în structura acesteia. Mijlocul prin care apa îşi modifică proprietăţile deşi compoziţia ei rămâne neschimbată este STRUCTURA APEI, dată de modul în care sunt organizate moleculele acesteia, sub formă de CLUSTERI. Pe această proprietate specială a apei se bazează METODA CRISTALIZĂRII SENSIBILE, prin care se poate determina valoarea nutriţională şi energia vitală a alimentelor. Metoda evidenţiază faptul că există o mare diferenţă între imaginea de CRISTALIZARE A VIULUI şi cea a NE­VIULUI. Metoda pune  în  evidenţă  tocmai  prezenţa  forţelor  formatoare  ale  VIEŢII  sub  forma  MATRICEI INFORMAŢIONALE. Cristalizarea sensibilă demonstrează că, spre exemplu, rugăciunea sau cuvinte ce exprimă emoţii pozitive (iubire, compasiune, empatie, iertare) pot îmbunătăţi MATRICEA INFORMAŢIONAL – ENERGETICĂ  a  APEI  DIN  ALIMENTE  şi  că  efectul  benefic  se  datorează  tocmai  REDUCERII ENTROPIEI care se reflectă sub forma apariţiei ameliorării sau vindecării bolii celui care consumă alimentele încărcate energetic – subtil prin rugăciune sau emoţii pozitive.

Pagina 53


APA HRANĂ VITALĂ În organismul uman circulaţia apei şi a electroliţilor (săruri dizolvate) formează un tot unitar, „UN SISTEM CIRCULATOR” mai complex, mai vast şi mai important chiar decât cel al SÂNGELUI. În fiecare zi rinichii filtrează cca 330 litri de sânge în care se găsesc 180 litri de apă. Apa este vectorul unic al tuturor mineralelor şi ale deşeurilor (toxinelor) solubile din organism. Cei 180 litrii de plasmă filtraţi la nivelul nefronului (unitatea funcţională a rinichiului) conţin sodiu (Na), glucoză (zahăr) şi uree (deşeu rezultat din metabolizarea proteinelor). Dar, totodată, rinichiul sănătos reabsoarbe specific 99,5% din cantitatea de sodiu, 100% din cea de glucoză (în cazuri patologice zahărul trece în urină  glicozurie  –  diabet),  44%  din  ureea  filtrată  şi  98%  din  apa  ultrafiltrată.  O  bună  hidratare favorizează eliminarea sodiului (Na), prezent astăzi în exces în dieta modernă, factor de risc pentru hipertensiune arterială şi alte boli cronice. APA ALIMENT NATURAL INTEGRAL Apa, ca şi celelalte alimente îşi manifestă pe deplin calităţile alimentar – nutriţionale, preventive şi curative numai dacă este consumată în starea ei naturală, netratată prin mijloace fizice sau chimice. Orice tratament antropic aplicat apei se traduce prin modificări grosolane sau subtile ale calităţii sale informaţionale de care depind de fapt viaţa, sănătatea sau boala. Modul ideal de a consuma apa este la sursă. Dar astăzi lucrul acesta este posibil doar în cazul apelor terapeutice, consumate la emergenţa lor. Apele potabile minerale sunt astăzi îmbuteliate. Ambalajul potrivit pentru ambalarea apei este sticla sau şi mai bine ceramica. Dar aceste ambalaje sunt scumpe, greu de transportat, sunt casante şi sunt  rezervate  doar  unor  ape  de  înaltă  calitate  ce  se  adresează  unui  segment  mic  de  consumatori cunoscători şi care îşi permit financiar acest „lux” care de fapt NU este un lux. Echilibrul  natural  al  apei  se  modifică  prin  diferite  tehnici  de  tratare,  floculare,  filtrare  – microfiltrare,  ultrafiltrare,  osmoză  inversă,  clorinare,  ozonare  ş.a.  Apa  demineralizată  şi  apoi „reconstituită”  prin  remineralizare  selectivă,  nu  este  o  apă  naturală  şi  poate  avea  efecte  neplăcute asupra sănătăţii. Este  de  fapt  acelaşi  lucru  ca  şi  în  cazul  „alimentelor  culturale”  recreate  din  alimente  naturale integrale după principiile gastronomiei care, din păcate, nu prea u suport ştiinţific nutriţional. Rezultă astfel mâncăruri extrem de gustoase, savuroase, dar, nutriţional nesănătoase. Etalonul de calitate pentru apă este APA NATURALĂ MINERALĂ INTEGRALĂ, netratată în nici un mod şi ambalată în ambalaje potrivite. CONCLUZII ŞI PROPUNERI APA SE MĂNÂNCĂ, ALIMENTELE SE BEAU! Apa poate fi expusă câteva minute la lumina solară, înainte de a fi băută cu înghiţituri mici, plimbată în gură pentru amestecare cu saliva care­i va scădea tensiunea superficială pentru a aceasta să poată pătrunde în celule. Se afirmă că această apă ar optimiza transferul de informaţie în organism, cu evidente beneficii asupra sănătăţii. Alimentele solide se mestecă până la consistenţa fluidă, după care se înghit, din aceleaşi motive expuse şi pentru apă.

Pagina 54


Adevărata hidratare  înseamnă  APA  CARE  RĂMÂNE  ÎN  CELULELE,  ŢESUTURILE, ORGANELE ŞI SISTEMELE DE ORGANE ALE CORPULUI NOSTRU şi care poate fi folosită de acesta ca principal suport al vieţii şi sănătăţii şi NU APA sau lichidele PE CARE LE BEM ! Iată de ce, A BEA LICHIDE NU ESTE TOTUNA CU A TE HIDRATA !

PIRAMIDA CALITĂŢII APEI

Pagina 55


1. MENCINICOPSCHI G. – „Şi noi ce mai mâncăm ?”. 2. MENCINICOPSCHI G., MENCINICOPSCHI I.C., CÂMPEANU C. – „Adevărul  despre  alimente,

nutriţie sănătoasă şi diete – Ortodietoterapie”, editura Medicală, 960 pg, Bucureşti, 2012. 3. MESTE LE MARTINE, LORIENT D., SIMATOS D. – „L’eau dans les aliments” – Lavoisier, pg.

670, Londres – Paris – New York, 2002. 4. MENTRE P. – „Organisation and properties of water in cell system”, in Greppin H. et. al.,

Integrated plant systems, University of Geneva, 3 – 22, 2000. 5. TOMA M. – „Apa miracolul vieţii”, editura Dharana, pg. 200, Bureşti 2010. 6. MASARU EMOTO – „Adevărata putere a apei”, editura Adevăr Divin, pg 180, Braşov, 2008. 7. MURAD H. – „Secretul  apei  –  Terapia  prin  hidratare  celulară”, editura Paralela 45, pg 474,

Piteşti, 2011. 8. WODA J. et. al. – „An analysis of the relationship between hydration and protein – DNA

interactions”, Biophys J., 75, 2170 – 2175, 1998.

Pagina 56

Profile for Revista Certind

Revista Certind #3  

CUPRINS SMI ÎN CADRUL COMPLEXULUI ENERGETIC OLTENIA-4; DESPRE ROLUL REGULATOR AL DREPTULUI ÎN RAPORTUL DINTRE INTERESUL INDIVIDUAL ŞI INTERE...

Revista Certind #3  

CUPRINS SMI ÎN CADRUL COMPLEXULUI ENERGETIC OLTENIA-4; DESPRE ROLUL REGULATOR AL DREPTULUI ÎN RAPORTUL DINTRE INTERESUL INDIVIDUAL ŞI INTERE...

Profile for certind
Advertisement