Page 1

RevistaCertind Management agora Revista pentru management EFICACE Anul 1, nr. 3

Organ de presă al

CERTIND S.A. Organism de certificare acreditat

Pagina 1


R e v i s t a C e r t i n d

AN INAUGURAL

Revista trimestrială

Revista apare cu un layout elegant prin simplitate, într-o formulă grafică originală, un concept editorial modern și structurat, în format print și online care aduce informație utilă, opinie avizată din partea specialiștilor de marcă din domeniile abordate în condiții de obiectivitate și profesionalism.

ISSN 2359 – 7496 EDITOR CERTIND S.A. Palatul UGIR 1903, str. George Enescu, nr. 27­29, sector 1, București

2014

Tel./Fax: +4(021).313.3651; e-mail: office@certind.ro; www.certind.ro

UN TARGET CARE CONTEAZĂ COLEGIUL DE REDACȚIE Ing. DUMITRU Raduț Prof. Dr. ION Hohan Prof. Dr. NICOLAE Drăgulanescu Prof. Dr. GHEORGHE Mencinicopschi Prof. Dr. MARIETA Olaru RADU Titus Marinescu RADU Odiatiu

Redactor șef IVLEV Iustin COLECTIVUL DE REDACȚIE

Revista managerilor activi, a celor care țintesc spre excelentă ­ metodic și sistematic. Numărul inaugural al revistei este distribuit GRATUIT celor peste 6000 de clienți ai CERTIND din toate ramurile economiei, fiind accesibilă și online ­ www.rcertind.ro. Mesajele și comunicarea brand­urilor devin conținut edi­ torial prin intermediul secțiunilor dedicate: - sisteme de management - articole de specialitate - studii de caz - reportaje - interviuri

NIMARA Alexandru, COMAN

FORMAT

Alina, MUNTIANU Tamara, POPESCU Adina, GRAD Mihai,

Număr pagini min. 50 + 4 full color

CARA Daniela

Format 210 x 297 mm Frecvența trimestrială Preț de copertă 9 lei Distribuție națională Tiraj 6500 exemplare

QR stanga: adresa www a revistei. QR dreapta: locatia sediului revistei (Lat-44.443687, Long. 26.097469)

Reproducerea unor fragmente, extrase sau articole din conținutul Revistei CERTIND este permis pentru scopuri necomerciale, cu respectarea condiției de a cita Revista CERTIND în calitate de sursă.

Pagina 2


CUPRINS

SMI în cadrul Complexului Energetic Oltenia Despre rolul regulator al dreptului în raportul dintre interesul individual şi interesul general în afaceri

4 12

ETICA ­ PENTRU AFACERI SUSTENABILE ŞI DEZVOLTARE DURABILĂ 20

INFORMATION SOCIETY - KNOWLEDGE SOCIETY

33

INSTRUMENTELE CALITĂŢII (II)

41

VIAŢA – APA – INFORMAŢIA VIULUI

50

Pagina 3


SMI în cadrul Complexului Energetic Oltenia Autori (alfabetic): Ing. Gheorghe ANTON Ing. Adriana DĂNCĂU1 Ecol. Iustin IVLEV Jr. Elena-Izabela POPA Ing. Valentin STOICHIŢOIU Dr. Ing. Ioan-Viorel VASILE

Complexul Energetic Oltenia – scurtă prezentare Societatea Complexul Energetic Oltenia S.A. (CEO) s­a înfiinţat prin HG nr. 1024/2011 privind unele măsuri de reorganizare a producătorilor de energie electrică de sub autoritatea Ministerului Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri şi are sediul central în localitatea Tg.­Jiu din judeţul Gorj, România. CEO a fost constituită prin fuziunea a patru societăţi comerciale: Societatea Comercială Complexul Energetic Craiova S.A., Societatea Comercială Complexul Energetic Rovinari S.A., Societatea Comercială Complexul Energetic Turceni S.A., Societatea Naţională a Lignitului Oltenia S.A. CEO este administrată în sistem dualist, prin Directorat şi Consiliul de Supraveghere. CEO produce aproximativ 30% din energia electrică consumată în România. CEO are o cifră de afaceri de aproximativ 4 miliarde lei şi un număr de aproximativ 18.700 salariaţi, din care în activitatea energetică aproximativ 5.800, iar în activitatea minieră aproximativ 12.900 salariaţi. În prezent structura organizatorică a CEO se prezintă astfel: Sucursala Electrocentrale Chişcani; Sucursala Electrocentrale Craiova II; Sucursala Electrocentrale Işalniţa; Sucursala Electrocentrale Rovinari; Sucursala Electrocentrale Turceni; Sucursala Divizia Minieră, având în componenţă: 11 unităţi de producţie, 2 mine, o unitate de servicii Exploatare Livrări Căi Ferate Uzinale, o unitate de servicii şi mentenanţă [1]. Misiunea declarată a Societăţii Complexul Energetic Oltenia S.A. (CEO) este producerea de energie electrică curată şi sigură, bazată pe valorificarea cu maximă eficienţă a potenţialului de lignit din Oltenia, cu rol de a contribui esenţial la asigurarea securităţii energetice a României. [4] Aspiraţia şi angajamentul companiei este de a garanta o producţie de energie electrică pe bază de combustibili fosili – lignit, eficientă, realizată în condiţii durabile pentru protecţia şi conservarea mediului înconjurător, într­un mediu de muncă atractiv, stabil şi motivant, sigur şi sănătos. Pentru îndeplinirea acestora, CEO a hotărât proiectarea şi implementarea unui sistem integrat de management calitate­mediu­sănătate şi securitate ocupaţională (SIM) [4].

Pagina 4


Sistem integrat de management sau sistem de management integrat? Ca multe alte noţiuni şi cea de „sistem integrat de management” sau „sistem de management integrat” îşi are originea în limba engleză, respectiv „Integrated Management System”. Şi tot ca multe alte noţiuni şi aceasta este rezultatul unei traduceri mai mult sau mai puţin „libere”. Chiar dacă s­a „încetăţenit” în ţara noastră noţiunea „sistem de management integrat” şi există multe voci care susţin că sistemul de management este integrat, cel puţin din punctul de vedere al lingvisticii sincronice considerăm că noţiunea „sistem de management integrat” ar presupune implicit că managementul este integrat şi nu sistemul ori noi ne dorim ca tocmai sistemul să fie integrat. În concluzie, susţinem că este corectă noţiunea „sistem integrat de management” şi propunem folosirea ei ca atare, fără însă a considera că sintagma „sistem de management integrat” ar fi eronată. De ce un sistem integrat de management calitate­mediu­sănătate şi securitate ocupaţională în cadrul CEO? Un sistem integrat de management este un sistem de management care integrează toate sistemele şi procesele unei organizaţii într­un cadru complet, reprezentând o abordare managerială logică şi sistematică, ceea ce permite luarea unor decizii optime care iau în considerare toate aspectele esenţiale ce conduc la funcţionarea eficientă a companiei. În cadrul CEO a fost proiectat, implementat şi certificat un SIM, în conformitate cu cerinţele standardelor de referinţă SR EN ISO 9001:2008, SR EN ISO 14001:2005 şi SR OHSAS 18001:2008. Dintre multiplele avantaje ale unui astfel de sistem integrat de management amintim: ● Coerenţă sporită. Există situaţii în care trebuie intervenit şi sub aspectul calităţii şi sub aspectul mediului şi al sănătăţii şi securităţii ocupaţionale (SSO). Intervenţia unitară, pe cerinţele structurate comun pe cele trei domenii este, în general, coerentă, mai uşor de controlat şi urmărit. ● Optimizarea acţiunilor. Integrare înseamnă şi lucru în echipe mixte (abordare multidisciplinară). Deci acţiunile şi soluţiile vor lua în calcul toate cele trei domenii, evitându­se astfel apariţia de incompatibilităţi. ● Minimizarea suprapunerilor şi a disipării răspunderii. Cele trei sisteme de management au cerinţe comune. Intervenţia pe aceste cerinţe comune a trei echipe de audit, funcţionarea simultană a trei sisteme cu trei programe ar produce confuzii. ● Cerinţe comune îndeplinite mai eficient. Satisfacerea cerinţelor comune se va face într­o abordare unică, ceea ce va însemna economie de timp şi efort, coerenţă şi optimizare a dinamicii implementării şi funcţionării sistemului. ● Viziune unitară asupra dezvoltării viitoare. Pentru proiectele noi se vor avea în vedere încă de la început atât aspectele de calitate, cât şi cele de mediu şi cele de SSO, răspunzând mai bine nevoilor clienţilor, cerinţelor legislative şi acelora din partea celor interesaţi. SIM a fost implementat şi certificat luând în considerare şi următoarele considerente: ● dă încredere că toate produsele/serviciile realizate în cadrul CEO îndeplinesc cerinţele clienţilor şi că accentul se pune pe satisfacţia clientului, pe prevenirea neconformităţilor şi eliminarea acestora, pe cerinţele legale şi reglementările aplicabile;

Pagina 5


● stabileşte toate procesele, precum şi toate documentele necesare derulării activităţilor ce concură la realizarea produselor/serviciilor, la nivelul de calitate stabilit şi la îndeplinirea cerinţelor legale şi reglementărilor aplicabile. În cadrul CEO, activităţile şi resursele necesare desfăşurării lor sunt conduse pe baza principiului 4 (patru) al managementului calităţii – abordarea bazată pe proces. Managementul de vârf al CEO identifică procesele necesare SIM, determinând succesiunea şi interacţiunea acestora; ● stabileşte efectuarea de audituri periodice interne, pentru a determina conformitatea cu cerinţele stabilite, eficacitatea acestuia şi modalităţile de îmbunătăţire; ● abordează problemele calităţii produselor şi/sau serviciilor încă din faza de testare a pieţii (marketing), atât din punct de vedere tehnico­economic, cât şi din punct de vedere al stabilirii responsabilităţilor şi competenţelor ce revin salariaţilor implicaţi în toate fazele de realizare a acestora; ● asigură corelarea calităţii şi costurilor, pentru îndeplinirea cerinţelor tehnico­economice şi calitative pretinse de client, cu cerinţele legale şi reglementările aplicabile; ● pune accentul pe caracterul de prevenire a neconformităţilor; ● asigură condiţiile ca toate activităţile, procesele şi produsele care au impact direct sau indirect asupra mediului şi SSO să fie conforme cu Politica SIM în domeniul mediului şi SSO şi cu obiectivele generale şi specifice asumate. Principiile, elementele, documentaţiile şi acţiunile în domeniul mediului şi SSO sunt conforme cu cerinţele specificate ale standardelor de referinţă şi cu cerinţele legale şi de reglementare. [3] Integrarea sistemelor de management creează avantaje, printre care amintim: o

optimizarea resurselor;

o comunicare internă mai bună ; o îmbunătăţirea imaginii externe a societăţii. Experienţe, metodologii, dificultăţi şi beneficii ale implementării SIM Chiar dacă unele studii statistice privind metodologiile de integrare au arătat că doar 17% din organizaţii au optat pentru o implementare simultană, în sensul că în majoritatea organizaţiilor s­a implementat mai întâi un sistem de management al calităţii (SMC) şi apoi, în mod progresiv, s­a introdus un sistem de management de mediu (SMM) şi în final un sistem de management al sănătăţii şi securităţii ocupaţionale, CEO a ales integrarea simultană a celor trei sisteme, bazându­se pe faptul că această companie a fost creată prin unificarea mai multor companii energetice şi miniere în care au fost implementate şi chiar certificate la un moment dat aceste sisteme de management, separat sau în diverse forme de integrare. Procedurile scrise sunt folositoare în înţelegerea detaliată a caracteristicilor unui SIM din moment ce ele descriu principalele acţiuni ale sistemului. Procedurile indică, într­o oarecare măsură, relevanţa şi complexitatea unui SIM. Rezultatele statistice arată o mare variaţie în această privinţă la organizaţiile care au participat la ea.

Pagina 6


De asemenea, tot studii statistice au arătat că organizaţiile care au ales să implementeze procedurile într­un mod progresiv şi secvenţial au avut o reducere a birocraţiei în comparaţie cu organizaţiile care le-au implementat simultan pe toate. Ca metodologie de integrare a sistemelor de management, CEO a utilizat pe cea bazată pe tabele de corespondenţă, particularizând la cerinţele practice concrete tabelele incluse în anexele standardelor de referinţă. Implementarea acestui „tânăr” SIM nu a fost lipsită de dificultăţi generate de o serie de factori cum ar fi: ● companie formată prin unificarea a 5 (cinci) societăţi distincte (unele având şi subunităţi în componenţă), cu răspândire teritorială în 5 (cinci) judeţe; ● sisteme de management calitate, mediu, SSO deja implementate, cu diverse particularităţi şi cu diferite „grade de maturitate” de la o subsidiară la alta; ● sisteme de management certificate cu organisme de certificare diferite, care şi­au pus amprenta determinând diverse particularităţi. Cele mai mari dificultăţi apărute la integrarea sistemelor de management sunt legate de cultura internă, cum ar fi rezistenţa la schimbare şi lipsa implicării angajaţilor, fapt mult mai amprentat în acele organizaţii care optează pentru integrarea simultană decât în acelea care aleg calea progresivă. În acelaşi timp, lipsa implicării managerilor de sistem şi a administratorilor, incluzând managementul executiv şi persoane însărcinate cu prevenirea accidentelor, par să nu cauzeze mari probleme în majoritatea cazurilor [1]. Odată cu implementarea SIM, CEO s­a asigurat că: sunt satisfăcute cerinţele clienţilor şi sunt înţelese necesităţile curente şi viitoare ale clienţilor, există modalităţi eficace de comunicare cu părţile interesate, furnizorii sunt evaluaţi şi selectaţi pe baza capabilităţii acestora de a furniza produse în conformitate cu cerinţele impuse. CEO pune un accent deosebit pe ţinerea sub control a impactului asupra mediului, printr­o abordare integrată care ia în considerare implicaţiile directe şi indirecte de ordin economic, social şi de mediu ale deciziilor şi proceselor sale. Prin luarea deciziei de integrare a sistemului de management de mediu, CEO a demonstrat că aplică şi promovează principiul responsabilităţii de mediu bazat atât pe respectarea legilor şi reglementărilor, cât şi pe asumarea răspunderii pentru impactul asupra mediului cauzat de activităţile sale [2]. În cadrul activităţilor de mediu, CEO îşi stabileşte obiective bazate pe: ● reducerea impactului asupra mediului; ● îmbunătăţirea permanentă a performanţelor de mediu; ● evaluarea impactului asupra mediului înainte de a începe o activitate sau un proiect nou; ● utilizarea eficientă a resurselor; ● reducerea generării de deşeuri şi colectarea selectivă a deşeurilor.

Pagina 7


În cadrul CEO, aspectele relevante de mediu sunt următoarele: aer, apă, sol, schimbări climatice, conservarea şi utilizarea eficientă a resurselor naturale, peisajul natural, creşterea gradului de conştientizare asupra problemelor de mediu [4]. De asemenea, CEO are proiecte de lucrări de investiţii care să îmbunătăţească performanţele sale de mediu prin prevenirea poluării, care au ca scop reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră (oxizi de sulf, oxizi de azot etc.), amenajări, refertilizări şi împăduriri de terenuri libere de sarcini tehnologice pentru redarea în circuitul economic, evacuarea zgurii şi cenuşii prin procedeul de şlam dens, epurarea corespunzătoare a apelor uzate industriale şi apelor pluviale, reducerea poluării fonice. Activitatea de gestionare a deşeurilor este bine ţinută sub control în cadrul CEO şi nu există riscuri majore. Prin procedurile de achiziţii, CEO asigură eficienţa în aprovizionarea cu materii prime şi materiale durabile, în vederea reducerii impacturilor asupra mediului directe sau indirecte. În contextul globalizării, politica CEO se adaptează la schimbările şi evoluţia pieţei energetice pe plan mondial. Strategia promovată de către managementul CEO în ceea ce priveşte implementarea sistemului de management al sănătăţii şi securităţii ocupaţionale cuprinde: ● îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, prin asigurarea unui mediu de muncă atractiv, stabil, motivant, sigur şi sănătos; ● angajament continuu către excelenţă profesională prin realizarea la nivelul întregii societăţi a unei culturi organizaţionale bazate pe disciplină, proceduri, contribuţie individuală şi de echipă; ● respectarea cerinţelor legale în domeniul SSO, a drepturilor muncii şi drepturilor omului; ● promovarea şi menţinerea la cel mai înalt nivel a formei fizice, mentale a lucrătorilor societăţii şi prevenirea efectelor nocive pentru sănătatea acestora; ● identificarea tuturor factorilor de risc, analizarea pericolelor şi controlarea riscurilor de SSO pentru toate activităţile şi procesele desfăşurate în cadrul CEO; ● aplicarea principiilor sistemului de management al SSO; ● controale tehnice şi administrative; ● procedurile de lucru şi echipamentul individual de protecţie; ● eliminarea pericolelor psiho­sociale la locul de muncă care contribuie sau conduc la stres şi îmbolnăvire, constatându­se o creştere a expunerii lucrătorilor în contextul modificării structurii organizatorice a societăţii. Responsabilitatea socială – concept al strategiei de dezvoltare viitoare a CEO În procesul de implementare a Sistemului Integrat de Management calitate­mediu­sănătate şi securitate ocupaţională în cadrul CEO, prin strategia de dezvoltare, obiectivele şi ţintele stabilite de către managementul societăţii s­a identificat necesitatea integrării principiilor responsabilităţii sociale, respectiv: 1. Răspundere – organizaţia ar trebui să fie responsabilă pentru impacturile sale asupra societăţii, economiei şi mediului.

Pagina 8


2. Transparenţă – organizaţia ar trebui să asigure transparenţa deciziilor şi activităţilor sale care au impact asupra societăţii şi mediului. 3. Comportament etic – o organizaţie ar trebui să aibă un comportament etic. 4. Respect pentru interesele părţilor interesate – o organizaţie ar trebui să respecte, să ia în considerare şi să răspundă intereselor părţilor sale interesate. 5. Respectul faţă de statul de drept – o organizaţie ar trebui să accepte că respectul faţă de statul de drept este obligatoriu. 6. Respect faţă de normele internaţionale de comportament – o organizaţie ar trebui să respecte normele internaţionale de comportament, aderând în acelaşi timp la principiul anterior. 7. Respect pentru drepturile omului – o organizaţie ar trebui să respecte drepturile omului şi să recunoască importanţa şi caracterul lor universal. [2] Cerinţele privind responsabilitatea socială care se impun a fi respectate se referă la: 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9.

Munca infantilă. Munca forţată şi obligatorie. Sănătate şi securitate. Libertatea de asociere şi dreptul la negociere colectivă. Discriminarea. Practici disciplinare. Programul de lucru. Salarizare. Sisteme de management. Respectarea cerinţelor pentru responsabilitate socială va permite CEO:

a) să dezvolte, menţină şi să aplice politicile şi procedurile cu scopul de a gestiona acele probleme pe care le poate controla sau influenţa; b) să demonstreze în mod credibil părţilor interesate ca politicile, procedurile şi practicile existente ale organizaţiei sunt conforme cu cerinţele acestui standard. Responsabilitatea socială este un obiectiv important al CEO şi se concentrează pe responsabilităţile faţă de societate şi mediu. Aceasta este strâns legată de dezvoltarea durabilă. Întrucât dezvoltarea durabilă se referă la obiective economice, sociale şi de mediu comune tuturor oamenilor, aceasta poate fi utilizată ca o cale de însumare a aşteptărilor mai ample ale societăţii, care trebuie să fie avute în vedere de CEO care caută să acţioneze responsabil. De aceea, un obiectiv cuprinzător al CEO, responsabilă din punct de vedere social, ar trebui să contribuie la dezvoltarea durabilă. Dezvoltarea durabilă are trei dimensiuni: economică, socială şi de mediu, care sunt interdependente; de exemplu, eliminarea sărăciei cere promovarea justiţiei sociale, dezvoltarea economică şi protecţia mediului. CEO poate implementa standardul privind responsabilitatea socială, dat fiind faptul că cerinţele mai sus menţionate sunt realizate.

Pagina 9


Sistem de management al energiei – oportunitate şi utilitate În contextul economic şi politic actual, energia tinde să devină noua monedă de schimb la nivel planetar. Dependenţa faţă de sursele de energie a unei economii euro­asiatice din ce în ce mai „înfierbântate” este evidentă. La aceasta se adaugă contextul geo­politic – de asemenea din ce în ce mai „înfierbântat”! – care pune continente întregi în dificultate sub aspectul capabilităţii economiei lor de a se dezvolta şi satisface nevoile unei populaţii crescânde. Constituirea Complexului Energetic Oltenia este un răspuns strategic al guvernului la aceste ameninţări ce tind să exploateze vulnerabilitatea energetică ale României. În contextul de mai sus, implementarea unui sistem de management al energiei este următorul pas firesc în dezvoltarea SIM existent în CEO. CEO consumă energie pentru a produce energie – un aparent paradox care, pentru a­şi îndeplini rolul major în susţinerea economiei Româneşti şi asigurarea independenţei ei energetice trebuie să îşi dovedească nu numai eficacitatea dar şi eficienta. Pentru aceasta, integrarea în SIM a unui Sistem de Management al Energiei conform ISO 50001 poate fi instrumentul şi modalitatea prin care CEO îşi poate îndeplini cele două obiective strategice în condiţii de predictibilitate, reproductibilitate, repetabilitate şi îmbunătăţire continuă a performanţei. Prin definiţie, managementul unui proces practicat în mod sistematic este predictibil, repetabil şi reproductibil – deci naşte încredere. Pe cale de consecinţă, un sistem de management structurat şi omogen, conform cu un referenţial cunoscut şi recunoscut în plan naţional şi internaţional, poate aduce aceste atuuri în mâna managementului CEO şi, mai mult, aduce recunoaştere în raporturile CEO cu partenerii naţionali şi europeni. Suplimentar, funcţia de monitorizare, măsurare şi control al sistemului face că performanţa să să poată fi îmbunătăţită şi menţinută la nivele foarte ridicate. În vreme ce termenul „oportunitate” din subtitlu este justificat de cele arătate mai sus, termenul „utilitate” apare evident după o scurtă privire asupra avantajelor implementării unui Sistem de Management al Energiei conform ISO 50001: “ … permite organizaţiilor stabilirea sistemelor şi proceselor necesare pentru îmbunătăţirea performanţei energetice” “… specifică cerinţele aplicabile pentru aprovizionarea, utilizarea şi consumul de energie, inclusiv pentru: • măsurarea, • documentarea şi raportarea, • operarea, • proiectare şi achiziţii publice”. Răspunde la întrebări critice pentru un sistem de management aşa cum este el necesar în cadrul CEO: • Ce energie folosiţi? • Cât de multă energie consumaţi?

Pagina 10


• Unde este folosită această energie? • Care sunt cei mai mari utilizatori? • Ce factori condiţionează această utilizare? • Care este curbă de sarcina? • Cine influenţează această utilizare? • Este necesar un audit energetic? Pe ce va fi centrat? Răspunzând şi analizând în mod sistematic şi continuu la întrebările de mai sus, aplicând concluziile care se impun din analiză, se obţin efecte cum sunt: ­ Economie (bani disponibili pentru investiţii) ­ Sporeşte siguranţă operaţiunilor ­ Efect pozitiv asupra productivităţii şi competitivităţii ­ Profituri atractive din punct de vedere financiar şi economic ­ Se reduce expunerea la creşterea preţurilor la energie ­ Creşte securitatea aprovizionării cu energie De remarcat că în urma constituirii CEO prin concentrarea mai multor entităţi energetice într­o singură organigramă, structurile şi serviciile care existau în aceste unităţi şi care aveau ca rol şi sarcină managementul energiei şi optimizarea proceselor pot şi sunt în acest moment concentrate într­un singur sistem cu abordare holistică la nivel de CEO. Implementarea unui Sistem de Management al Energiei oferă prilejul şi cadrul organizării acestui serviciu de o manieră eficace şi eficientă din perspectiva îndeplinirii rolului sau şi al atingerii obiectivelor sale.

Bibliografie [1] Abad J., Mondelo P.R., Toledo A.S., La Integración Sistemas de Gestión, Madrid, 2011. [2] Asociaţia de Standardizare din România – SR ISO 26000 ­ Linii directoare privind responsabilitatea socială, Bucureşti, 2011. [3] Societatea Complexul Energetic Oltenia S.A., Manualul Sistemului Integrat de Management Calitate­Mediu­Sănătate şi Securitate Ocupaţională S.A., Tg.­Jiu, 2013. [4] Societatea Complexul Energetic Oltenia S.A., Planul Strategic de Dezvoltare al Societăţii Complexul Energetic Oltenia S.A. 2013-2017, Tg.-Jiu, 2013.

Pagina 11


Despre rolul regulator al dreptului în raportul dintre interesul individual şi interesul general în afaceri Continuare din numarul anterior Lector univ. Dr. Valentin Bădescu 4. Interesul exprimat în dreptul afacerilor În linii generale definiţiile dreptului ţin de trei mari categorii: a) definiţii care pleacă de la conţinutul ideii de drept, care deci postulează o anumită concepţie asupra problemei fundamentale a dreptului; b) definiţii care pornesc de la izvoarele dreptului; c) definiţii formale, care nu ţin seama decât de forma pe care o îmbracă regulile sociale când devin juridice. Trecem în revistă câteva dintre definiţiile celebre ale dreptului. La romani, în Digeste, cea mai celebră dintre definiţii este cea a jurisconsultului Ulpianus care sună astfel: ,,Juris praecepta sunt haec: honeste vivere, neminem laedere, suum jes cerique tribuere”, adică: a trăi în mod cinstit, a nu face rău nimănui, a atribui fiecăruia ce este al său. O altă definiţie pe care o găsim la romani este aceea a lui Celsus: Jes est aes boni et aequi. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că dreptul este arta binelui şi a echităţii, bonum însemnând cinste, onestitate; iar aequum egalitate, proporţionalitate, atribuirea fiecăruia ce­i aparţine. Marele filozof St. Thomas de Aquino, defineşte dreptul ca proporţia între două lucruri. Această proporţie are drept scop de a stabili egalitatea care este obiectul justiţiei. O definiţie celebră este cea a lui Kant care defineşte dreptul astfel: ,,Dreptul este noţiunea care se desprinde din condiţiile în care facultatea de a se dezvolta a fiecăruia se acordă cu facultatea de a se dezvolta a aproapelui, în baza unei legi universale de libertate”. Cuq defineşte dreptul având la bază toate drepturile personalităţii omeneşti astfel: ,,Dreptul este o totalitate de reguli fondate pe raţiune, care au ca scop de a păstra şi garanta drepturile naturale şi imprescriptibile ale omului şi care se impun popoarelor ca şi indivizilor”. Sunt unele definiţii care au la bază ideea de solidaritate şi nu văd în drept decât dreptul social. Această concepţie o găsim la Aug. Comte, Durkheim, Deguit. Acesta din urmă defineşte dreptul astfel: ,,Dreptul obiectiv sau regula de drept este linia de purtare care se impune indivizilor trăind în societate, regulă a cărei observare este considerată la un moment dat ca garanţia interesului comun, şi a cărei încălcare atrage o reacţiune colectivă autorului acestei încălcări. Baza acestui drept este solidaritatea socială”. În dreptul românesc, Eugeniu Speranţia definea dreptul ca un sistem deductiv de norme sociale destinate ca printr­un maxim de justiţie realizabilă să asigure un maximum de socialitate într­un grup social determinat, iar Nicolae Popa defineşte dreptul ca fiind ansamblul regulilor asigurate şi garantate

Pagina 12


de către stat, care au ca scop organizarea şi disciplinarea comportamentului uman în principalele relaţii din societate, într­un climat specific manifestării coexistenţei libertăţilor, apărării drepturilor esenţiale ale omului şi justiţiei sociale. În câteva dintre toate definiţiile date dreptului am întâlnit în mod expres referiri la conceptul de interes. Dar ce este în fapt o definiţie? Definiţia este o operaţie logică, care are drept scop să ne facă să înţelegem ce înseamnă o noţiune, un concept. Definiţia trebuie să caracterizeze o noţiune în aşa fel încât să prindem ideea ei adevărată. Pentru aceasta definiţia trebuie să cuprindă esenţa noţiunii şi în elementele ei schimbătoare să cuprindă tot definitul dar numai definitul. Deci, definiţia trebuie să cuprindă numai elementele esenţiale, permanente ale noţiunii de definit. Esenţa dreptului înseamnă determinarea calitativă a interrelaţiilor sale intime, care­i conferă locul şi rolul în relaţiile sociale. Dreptul, ca orice fenomen reprezintă o unitate a unor laturi calitative şi cantitative. Pentru a defini conceptul de drept prin prisma categoriei filozofice de esenţă trebuie să decelăm trăsăturile şi determinările calitative fundamentale ale dreptului precum şi să sesizăm modalităţile specifice de organizare internă şi externă a conţinutului dreptului. Observaţiile cele mai vechi asupra însuşirii lucrurilor, asupra naturii acestora şi substanţa lor au conturat ideea de calitate pe care Aristotel o definea ca fiind deosebirea substanţei. O notă specifică în definirea calităţii o constituie însuşirea sa de a fi o determinare internă, proprie obiectivului, graniţa care delimitează un obiect de altul, un fenomen de altul. În lumina structuralismului modern calitatea a început a fi privită în corelaţia sa cu structura, putând fi concepută ca unitatea dintre elemente şi structură, unitate ce conferă determinarea, specificitatea, integritatea şi stabilitatea obiectivului dat. Aşadar, în demersul de a cerceta esenţa dreptului trebuie să pătrundem în lumea sa intimă, internă şi să­i sesizăm calităţile lăuntrice şi coraportul, interacţiunea lor. Numai cercetând în adâncul dreptului cu ajutorul gândirii constatăm că cele două calităţi lăuntrice ale acestuia care îi conferă esenţă sunt interesul juridic sau interesul în drept şi voinţa juridică. Acestea împreună conduc la elaborarea şi adoptarea normelor juridice. În cele ce urmează vom încerca după ce vom trece în revistă câteva abordări ale interesului exprimat în dreptul afacerilor, să­l definim. Care este rolul interesului în dreptul afacerilor? Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, interesul desemnează ,,preocuparea de a obţine un succes, un avantaj, râvna depusă într­o acţiune pentru satisfacerea unor nevoi”. Mircea Djuvara menţionează că interesul este motorul de toate zilele în acţiunile noastre obişnuite. Dar interesul nu poate fi luat în considerare decât când este în conformitate cu idealul de justiţie, aşa cum îl concepe societatea respectivă. Nu orice interes generează dreptul ci numai interesul moral, ideal, interesul de importanţă socială, util colectivităţii, adică interesul general. Semnificativ, Mircea Djuvara interpretează problema astfel: ,,Presupunem un falit sau un comerciant ameninţat de faliment. Nu are interes să nu plătească? Interes poate să aibă cineva să ia ceva nedrept de la altul, să fure; interes poate avea un cetăţean lipsit de mijloace să ia cu forţa de la altul tot cât el doreşte; interes poate să aibă oricine să gonească dintr­un palat pe proprietarul lui şi să­i ia locul. Interes poate avea şi o autoritate publică abuzivă să supună dominaţiei sale o populaţie etc. Sunt oare interese justificative acestea? Este suficient să invocăm interesul, ca să explicăm prin aceasta dreptul?

Pagina 13


Simţim îndată că un individ care a invocat pur şi simplu forţa, oricât interes personal ar fi avut, nu a făcut prin aceasta o faptă conform cu normele juridice, aşa cum le înţelegem noi, nici cele de drept pozitiv, nici cele ideale, de morală”. Din aceste considerente, problema este de a şti cum se întemeiază dreptul, în ce măsură el corespunde interesului general uman, în ce măsură el e oportun şi util tuturor membrilor societăţii. Concluzia ar putea fi una: interesul general nu trebuie înţeles ca antipod al echităţii şi justiţiei, ca oprimatorul intereselor personale ori de grup. Interesul generator de drept nu dă curs tuturor nevoilor individuale, ci trebuinţelor sociale generale şi fundamentale, care constituie o sinteză practică, nu abstractă, nu iluzorie a societăţii. În această ordine de idei, interesul social general e strâns legat de voinţa generală reflectată în normele juridice. Voinţa generală materializată în drept exprimă sintetic interesul comun social. Profesorul N. Popa apreciază că interesele grupurilor sociale fac ca acestea să dorească să se stabilească în avalanşa de interese sociale de multe ori opuse, o armonie a ideii de valoare. Nu e vorba de valoare ca entitate abstractă, ci de valoarea ce funcţionează dependent de sisteme morale şi evoluează în cadrul acestor sisteme. Pentru a­şi conserva fiinţa, societatea are nevoie de coordonarea activităţii individuale, în cadrul unei cooperări şi a unei ordini, privite ca şi condiţii minime de consens în promovarea unui scop colectiv. Cuvântul interes desemnează suma de preocupări pentru satisfacerea idealurilor oamenilor, constituiţi în comunităţi (popor, naţiune, naţionalităţi). Potrivit unei opinii, atunci când se defineşte esenţa dreptului se conturează mai multe tendinţe astfel: tendinţa justificativă conform căreia sistemul dreptului trebuie să fie înţeles şi cunoscut prin izvoarele sale, izvoare care trebuie justificate, tendinţa antropologică, acea perspectivă care pune accentul pe înţelegerea şi definirea dreptului în corelaţie cu condiţia umană şi tendinţa finalistă care este preocupată de fundamentele finalităţii legislaţiei. Dreptul este expresia intereselor şi a voinţei sociale generale, nu însă a voinţelor şi a intereselor individuale luate în nemijlocirea lor şi, uneori în reducţiunea lor subiectivistă inerentă, nici a voinţei şi a intereselor individuale luate într­o eventuală însumare aritmetică. Diferenţierea intereselor şi a motivaţiilor din cadrul unei comunităţi este un fapt evident. Profesorul Ioan Humă, apreciază că există în contextul fiecărui moment istoric o sinteză a intereselor şi a voinţelor individuale: interesul general şi voinţa generală. Fără să rezulte din reprimarea intereselor personale ori de grup sau să fie suma acestor interese, adesea definite şi chiar contradictorii, interesul general denotă trebuinţele sociale şi fundamentale ale comunităţii concrete. Promovarea interesului general combate acel interes individual care i se opune în mod ilegitim. În capitolul I ,,Suveranitatea este inalienabilă” din Cartea a II­a a ,,Contractului social”, J.J. Rousseau constată că dacă opoziţia intereselor particulare a fost necesară în stabilirea societăţilor, numai acordul acestor interese a făcut­o posibilă. Legătura socială o formează ceea ce este comun în aceste diferite interese iar dacă n­ar există vreun punct oarecare în care toate interesele să se acorde, nici o societate n­ar putea există. Or, numai pe baza acestui interes comun, trebuie să fie guvernată societatea. Ideea de interes explică dreptul, dar trebuie să înţelegem că în drept mai presus de interesele materiale, stă interesul moral, interesul ideal. O lege economică oricât de multe interese materiale ar avea implicate întrânsa nu poate fi străină de ideea de dreptate. Rolul legii, a dreptului în sens general, este acela de a aplica înainte de toate

Pagina 14


ideea de justiţie, de ordine raţională, care trebuie aplicată în relaţiile dintre interesele persoanelor printre care este şi statul. Există interese materiale, este adevărat, dar există şi interese morale pe care omul le urmăreşte. Dreptul public se explică prin ideea realizării unor interese morale spre deosebire de dreptul privat. Dreptul privat însă este subordonat dreptului public care comandă întregul drept intern şi ca atare, interesele materiale se subordonează intereselor generale ale oamenilor din societate. Şi totuşi ce înţelegem prin ideea de interes general exprimat în drept? Mircea Djuvara, explică interesul general astfel: când se fac legile se ia mereu în dezbatere utilitatea socială a diferitelor dispoziţii care le compun. Dar de cele mai multe ori, ceea ce se pune în dezbateri nu este atât folosul imediat, pe care fiecare dintre cetăţeni îl poate scoate din acele dispoziţii de lege, ci este altceva, este vorba ca cetăţenii să fie aşezaţi în aşa condiţii, încât ei să fie ajutaţi în libera lor dezvoltare. O lege economică nu are în vedere satisfacerea unei plăceri a cutărui sau cutărui individ sau grup de indivizi, sau chiar a tuturor indivizilor care fac parte dintr­o societate dată. Ea caută altceva şi anume să pună în aşa condiţii pe indivizi, încât să nu fie opriţi în propria lor dezvoltare, ci din contră să fie ajutaţi. Atunci când se vine cu o lege care reglementează exportul ce se face? Se rânduieşte organizaţiunea socială în aşa fel încât cetăţenii ţării respective să nu sufere în libera lor dezvoltare cum s­ar întâmpla de exemplu dacă s­ar admite că prea multe produse prime să se exporte. De asemenea, dacă s­ar admite, să zicem, prea mult import din străinătate, ar putea să scadă valuta, ceea ce ar putea să aibă repercusiuni financiare foarte grave asupra statului şi asupra economiei naţionale în genere, în aşa fel încât libera dezvoltare a cetăţenilor respectivi să fie stânjenita. În noţiunea de drept, fără putinţă de tăgadă că este prezent interesul ca o calitate lăuntrică a acestuia ce îi conferă esenţa, dar uneori s­a ajuns chiar la identificarea dreptului cu interesul. Este o idee veche întâlnită în gândirea filozofică a lui Epicur. Pentru acesta, viaţa socială nu se întemeiază ca la stoici, pe comunitatea de raţiune, ci pe interes şi necesitate. Cetatea se întemeiază pe utilitate, ea este o piedică împotriva prejudiciului pe care acţiunea unui individ o poate provoca altuia. Legile cetăţeniei nu sunt decât convenţii între oameni, care le organizează acţiunile în aşa fel încât să nu producă şi să nu sufere daune. Ele sunt contracte gândite de înţelepţi şi vizează mai ales protejarea lor, nu pentru că ar există vreun pericol ca înţelepţii să provoace daune, ci pentru ca să evite atacul celorlalţi. Justiţia naturală este, după Epicur, un contract încheiat între oameni cu scopul de a nu se vătăma unii pe alţii şi de a nu fi vătămaţi unii de alţii. Nu există o justiţie absolută iar dreptul este doar un mijloc folositor, necesar intereselor şi care are autoritate atâta timp cât coincide cu interesul. Dreptul se formează în conformitate cu interesele fiecărei epoci. Luată în general, spunea Epicur, justiţia este aceiaşi pentru toţi, anume un mijloc oarecare găsit util pentru relaţiile reciproce, dar în aplicarea ei la cazurile particulare ale unei ţări şi la procese de orice fel, nu toţi găsesc acelaşi lucru ca fiind drept. Cicero a respins ideea lui Epicur de pe poziţia stoicilor reafirmând poziţia acestora despre existenţa unei justiţii universale şi considerând că respingerea dreptului natural şi judecarea actelor oamenilor prin prisma folosului poate duce la situaţia în care vor fi nesocotite sau încălcate legile de către cei

Pagina 15


care vor considera că aceasta le va fi de folos. Legea întemeiată pe interes este astfel anihilată chiar de interesul respectiv. Ideea că specificul dreptului este dat de interes a fost reluată în teoria şi filosofia dreptului din secolele al VIII­lea şi al XIX­lea. Deşi dreptul presupune interesul, nu este suficient să existe interes pentru a există drept, căci pot există interese care să nu constituie drepturi. Interesul poate forma obiectul dreptului, dar nu dreptul însuşi. Poziţia lui Jhering, după care drepturile sunt interese juridic protejate este considerată nejustificată de profesorul Mircea Djuvara, pentru că ea nu argumentează în ce constă această protecţie juridică, de ce nu se acordă tuturor intereselor şi în numele căror criterii ea se acordă. Interesul implică ideea de ordine, de ierarhizare, apărată tot de valorile ideale. Interesul protejat este validat de societate, orice interes trebuie justificat în faţa ideii de justiţie conţinută în dreptul raţional sau dreptul pozitiv care constituie baza aprecierii. Interesul este motorul dreptului dar nu poate fi luat în seamă decât atunci când este în concordanţă cu idealul de justiţie. Interesul nu poate fi justificat în drept decât dacă este conform cu idealul de dreptate, el este subordonat ideii de justiţie, interesul şi justiţia nu stau pe acelaşi plan la baza dreptului iar ideea fundamentală pe care se construieşte întregul drept este ideea de dreptate. Dreptul este cel care reglementează şi ierarhizează interesele. Chiar şi interesul general nu poate fi invocat în drept decât în măsura în care este conform cu justiţia. Noţiunea dreptului nu se confundă cu aceea a interesului decât numai dacă luăm acest din urmă cuvânt în înţelesul superior de pură aspiraţie spre dreptate. Să încercăm să definim interesul juridic sau interesul exprimat în drept. Interesul juridic este una din calităţile lăuntrice ale esenţei dreptului aflat în deplină concordanţă cu voinţa juridică, care exprimă principalul şi stabilul acestui fenomen social şi are menirea să ocrotească interesele individuale şi să le pună în concordanţă cu interesul general şi binele comun în vederea menţinerii stării legale şi sancţionării abaterilor de la regulile stabilite. În continuare vom trata problema caracterului obiectiv şi subiectiv al interesului în drept întrucât nu există acţiune omenească supusă unei reglementări juridice, fără un anumit scop, iar dreptul nu se poate explica fără un scop al acţiunilor umane. Fiind în prezenţa unor acţiuni umane, cauzalitatea acestora este alta faţă de cauzalitatea fenomenelor naturii. La acţiunile întreprinse de oameni ne întrebăm nu numai care este cauza lor dar mai ales care este scopul. Dacă explicăm scopul înţelegem de ce s­a făcut şi acţiunea. În ordinea acţiunii spre deosebire de ordinea cunoştinţei avem o altă categorie de explicaţie şi anume motivarea prin scop. Dacă fiecare acţiune umană reprezintă un scop, urmăreşte realizarea unui interes, înseamnă că această acţiune se explică prin egoismul individual, iar dacă cineva urmăreşte un scop este că vrea pentru sine ceva şi ca atare acţiunea are la bază interesul individual. Interesul acesta, care stă la baza oricărei acţiuni omeneşti, deci a oricărei relaţii juridice, se afirmă în mod fizic prin lupta pentru conservarea existenţei noastre şi se afirmă în mod economic prin lupta noastră pentru câştigarea unui cât mai larg patrimoniu. Jhering, unul dintre cei mai mari jurisconsulţi pe care i­a avut veacul al XIX­lea, constată că scopul egoist al individului nu îl serveşte numai pe el, nu este numai un scop subiectiv, un interes al lui, ci

Pagina 16


are ca efect satisfacerea unei utilităţi mai generale a societăţii. Fără să­şi dea seama fiecare lucrează pentru societatea în care trăieşte. Dar cum se explică această afirmaţie, cum se transformă scopul şi interesul subiectiv în scop şi interes obiectiv? Aceasta este una din problemele fundamentale pe care şi le pune Jhering în ceea ce priveşte acţiunile omului în societate şi caracterul subiectiv şi obiectiv al interesului în drept. Un exemplu dezvoltat ca o dramă extraordinar de interesantă pentru a înţelege raportul dintre caracterul subiectiv şi obiectiv al interesului în general îl întâlnim la filozoful german Schopenhauer. El constată că atunci când un bărbat şi o femeie se iubesc, ei cred că îşi satisfac astfel propriile dorinţe, propria fericire. Filozoful observă cu drept cuvânt că suntem sclavii şi jucăria naturii. Tot ceea ce facem, facem în vedere conservării speciei care a sădit în sufletul nostru, făcând din noi simple instrumente, acest instinct special, oricât de dureroase ar fi consecinţele pentru noi. De aceea, natura a pus în sufletul nostru aşa de aprig acest sentiment. Natura îşi urmăreşte cu orice preţ scopul ei, conservarea speciei. În viaţa socială aceiaşi transformare de scopuri şi interese subiective în scopuri şi interese obiective organizate se petrece mereu. În sânul societăţii moderne, scrie Jhering scopurile organizate, adică scopurile obiective, există în mase aşa de compacte încât e inutil să cităm prea multe exemple. Natura a arătat omului calea pe care trebuie să meargă pentru a câştiga pe altul pentru scopurile sale. E calea unirii scopului propriu cu interesul străin. Pe această formulă spune Jhering se bazează întreaga viaţă omenească: statul, societatea, comerţul, comunicaţiunea. La o cooperare a mai multor oameni pentru acelaşi scop se poate ajunge numai când interesele tuturora se întâlnesc în acelaşi punct final. Se poate că niciunul nu are în vedere scopul ca atare ci fiecare numai interesul său propriu, un scop subiectiv cu totul deosebit de celălalt obiectiv, dar coincidenţa intereselor lor cu scopul general, ca fiecare ostenind numai pentru sine, se munceşte totodată şi pentru scopul şi interesul general. Prezentăm în continuare un exemplu elocvent al lui Jhering. „Să luăm cazul cel mai simplu: scopul unui om care pentru a şi­l atinge are necesitate de colaborarea altui om. Lărgirea fabricii mele pretinde cedarea unui loc viran din partea vecinului meu. Oricine ştie pe ce cale pot eu avea prospecte de a deveni posesorul acestui loc. Prin cumpărare. Făcând ofertă de cumpărare stârnesc în persoana vecinului meu, în mod artificial, interes pentru realizarea scopului meu, presupunând că îi ofer atâţia bani ca interesul său de a vinde obiectul să fie mai mare ca acela de a­l conserva. Dar dânsul cere mai mult decât poate suporta interesul meu, congruenţa intereselor noastre reciproce lipseşte şi cumpărarea nu se face. Abia atunci când preţul va fi destul de mare pentru dânsul: că vânzarea era pentru mine destul de mic ca cumpărarea – să se facă mai avantajoasă noua stare de lucruri, abia atunci a atins punctul, în care interesele ambelor părţi se egalează iar urmarea este: legarea contractului de cumpărare”. Nu interesul obiectiv ci numai părerea subiectivă e decizătoare asupra existenţei acestei concordanţe, toate mijloacele care sunt în stare de a provoca acea judecată sunt tot atât de bine chemate să provoace înţelegerea ca şi acelea care urmăresc restabilirea obiectivă a interesului. Un alt exemplu este cel al formării unei societăţi pe acţiuni, care are drept scop construcţia unei căi ferate. „Printre toţi subscriitorii acţiunilor, nu este unul, poate, care să se îngrijească de scopul obiectiv al construirii unei căi ferate, de creaţia unui nou mijloc de comunicaţie. Guvernul singur se preocupă de aceasta, în momentul când dă concesiunea. Pentru acţionari interesul şi scopul se

Pagina 17


confundă. Între subscriitorii de acţiuni unul caută plasamente pentru capitalul său, altul pune capitalul ca să facă speculă şi să câştige, al treilea proprietar bogat sau fabricant, încearcă să­şi scurgă mai repede produsele sale, al patrulea cumpără acţiuni pentru că posedă deja acţiuni ale căii ferate, al cincilea o comuna de pildă, subscrie pentru a obţine un traseu favorabil, în scurt, fiecare urmăreşte interesul său propriu şi nimeni nu se îngrijeşte de scopul în sine al întreprinderii. Şi totuşi aceasta va fi poate mai sigur şi mai repede de atins decât dacă guvernul singur ar încerca să­l întreprindă”. Aşadar, acţiunile noastre chiar când au un interes, un scop imediat, individual, egoist, în realitate ele produc un efect obiectiv, cu totul altul în interesul general. Cum se explică caracterul obiectiv şi caracterul subiectiv al interesului în drept şi care este mecanismul ce transformă interesele noastre individuale, subiective în interese obiective, generale, organizate? Această explicaţie o găsim tot în lucrarea lui Jhering, Scopul în drept. El într­o primă gândire consideră că la baza dreptului stă egoismul, care serveşte societatea atât prin prisma interesului individual dar într­o mare măsură prin interesul general. Cele două mijloace prin care acţionează egoismul prin care se produce efectul de a servi nu numai individul ci chiar într­o mai mare măsură societatea sunt retribuţiunea şi coerciţia. Retribuţiunea, recompensa se manifestă prin contracte şi asociaţii. Când cineva face un contract, urmăreşte un interes al său propriu, urmăreşte o retribuţie a lui proprie. Urmărind retribuţia sa, în realitate foloseşte societăţii. Asemenea şi când se asociază mai mulţi oameni, fiecare îşi urmăreşte interesele sale, dar fără voie organizează un scop comun, interesul general. Astfel se explică salariul şi echilibrul prestaţiilor din contracte, ideea de echivalent. Ideea de echivalent al prestaţiilor, de echilibru a lor, conţine în genere întreaga idee de justiţie, iar justiţia nu este altceva decât un echilibru al prestaţiilor, o generalizare necesară a fiecărui caz în parte. Relaţiile juridice în sens generic duc în mod necesar la egalitatea oamenilor între ei. Jhering atrage atenţia însă că pentru construcţia dreptului nu este de ajuns numai libera retribuţiune, mai trebuie să se aplice şi o coerciţie contra celora care ar încălca interesele drepte ale celorlalţi. Apare ideea statului ca o necesitate de organizare a dreptului, întemeiat tot pe ideea iniţială de egoism. Statul concentrează toată puterea iar individul nu înseamnă nimic faţă de stat şi nu­i poate rezista în niciun fel. Statul însă îşi autolimitează puterea. În evoluţia sa istorică statul a apărut ca atotputernic dar s­a văzut însă că este în interesul general şi al său propriu să pună o limită a drepturilor sale faţă de cetăţenii săi, să se autolimiteze, să se modernizeze singur. Jhering observă că la baza activităţii noastre nu este numai egoismul, ci stau şi instinctele altruiste ale omului, instincte pe care filozoful german Schopenhauer le numea misterul existenţei noastre. Conştiinţa dreptului, scopurile sociale, destinaţia morală a omului, joacă un rol de seamă şi domină explicaţia egoistă a dreptului. Două mobile fac să se nască acţiunile sociale ale individului: pe de o parte el cunoaşte egoismul, statul şi societatea le serveşte prin mijlocul recompensei şi al pedepsei, al retribuţiunii şi coerciţiei, al doilea mobil cel mai de seamă este acela care dă cheia problemei, abnegaţia. Este vorba de un sentiment şi acest sentiment este destinaţia morală a existenţei noastre. Jhering spune: „Conştiinţa dreptăţii este unul din motoarele cele mai de seamă ale conştiinţei omeneşti alături de conştiinţa morală. Într­adevăr, ce ne atinge mai mult? Când ni se atinge un interes material sau când ni se atinge demnitatea ce ni se cuvine ca oameni? Mama care se sacrifică pentru

Pagina 18


copiii săi, nu urmăreşte vreun interes personal, nici mica soră a săracilor care îşi expune viaţa alături de bolnavul ciumat. La fiecare pas în viaţă întâlnim ca o enigmă insolubilă dacă o raportăm la egoism, mobilul nobil al tuturor actelor omeneşti. Scopurile care astfel compun al doilea grup de motive ale activităţii sunt scopurile sociale sau acelea care au drept obiect viaţa în comun şi de care se leagă astfel misiunea statului”. „Individul nu există într­adevăr numai pentru el, zice Jhering, el este solidar cu societatea supunându­se sentimentelor egoismului şi abnegaţiei, şi realizând astfel scopul suprem al existenţei sale, care coincide deci cu destinaţia morală a omului”. Morala este baza dreptului şi nu interesul material. Deasupra moralei stă sentimentul iubirii, iubirea fiind ceea ce numeşte Jhering poezia însăşi a moralei. Între mobilurile activităţii noastre, există o varietate ierarhizată iar printre aceste valori există valorile ideale superioare. Valorile materiale îşi justifică existenţa tocmai prin existenţa valorilor ideale. Aceasta nu înseamnă că trebuie să eliminăm din drept ideea de interes. Întregul drept privat este întemeiat pe ideea de interes şi în special de interes material. Orice interes trebuie să fie juridiceşte protejat? Orice interes poate da naştere unui drept? Dar are interes să nu plătească şi datornicul care nu şi­a îndeplinit obligaţia lui la scadenţă şi care este executat. Presupunem un falit sau un comerciant ameninţat de faliment. Nu are interes să nu plătească? Interes poate să aibă cineva să ia ceva nedrept de la altul, să fure, interes poate avea un cetăţean lipsit de mijloace să ia cu forţa de la altul toate câte le doreşte, interes poate să aibă oricine să gonească dintr­un palat pe proprietarul lui şi să­i ia locul. Interes poate să aibă şi o autoritate publică abuzivă să supună dominaţiei sale o populaţie. Sunt acestea interese justificate? Este suficient să invocăm interesul ca să explicăm prin aceasta dreptul? Interesul nu poate fi justificat în drept decât în cazul în care e conform cu conceptul de justiţie, cu alte cuvinte se consacră numai interesul just, interesul conform cu idealul de drept.

Continuare în numărul urmator

Pagina 19


ETICA - PENTRU AFACERI SUSTENABILE ŞI DEZVOLTARE DURABILĂ Continuare din numărul anterior Lector univ. Dr. Valentin Bădescu

3. Impactul globalizării asupra mediului de afaceri 3.1. Chestiuni preliminare Din punct de vedere economic, „globalizarea reprezintă mişcarea liberă a capitalului însoţită de dominaţia crescândă a pieţelor financiare globale şi a corporaţiilor multinaţionale asupra economiilor naţionale.” „Corporaţiile joacă şah multinaţional de multă vreme şi au dobândit o influenţă disproporţionată pe plan internaţional. În prezent, pentru că sunt din ce în ce mai globale, marile corporaţii şi instituţii financiare mută piesele pe propria tablă de şah şi sunt din ce în ce mai greu de tras la răspundere în ţara de origine.” În deceniile trecute am fost martorii unor schimbări majore survenite în sistemul de producţie şi distribuţie al lumii. Societăţile transnaţionale (STN) au devenit din simpli beneficiari, principalele forţe care modelează viitorul inovaţiilor tehnologice. În acelaşi timp, s­a dezvoltat o relaţie mai pragmatică şi mai adaptată relaţiilor de tipul afacerilor între guvernele­gazdă şi societăţile transnaţionale. Multe ţări în dezvoltare, împovărate de datorii şi confruntate cu un proces de stagnare economică, au liberalizat politicile lor faţă de societăţile transnaţionale. În acelaşi timp societăţile transnaţionale au arătat o sensibilitate tot mai mare faţă de scopurile sociale, economice şi de dezvoltare ale ţărilor gazdă. Era confruntărilor asumate s­a încheiat şi a fost înlocuită de o abordare practică, de acomodare, care este benefică de ambele părţi, dar care lasă uneori beneficiarul final, consumatorul pe ultimul loc. Deşi societăţile transnaţionale îmbunătăţesc performanţa economică naţională, având cel mai adesea o productivitate mai mare decât firmele interne, contribuind la răspândirea noilor tehnologii şi la ridicarea nivelului de calificare a forţei de muncă naţionale, uneori fenomenul globalizării afacerilor implică o divergenţă între priorităţile transnaţionalelor şi cele ale guvernelor naţionale. Efectele în plan social şi economic ale acestei globalizări pot fi devastatoare în momentul când o companie multinaţionala decide să se retragă de pe o anumită piaţă, rezultând din aceasta pierderea locurilor de muncă şi un impact negativ puternic asupra stabilităţii economice şi chiar politice dintr­o anumită ţară. Spre exemplu, externalizarea producţiei unei fabrici de articole sportive a unei firme importante, localizată într­o regiune a Europei, a produs pierderi de sute de milioane de dolari guvernului local, peste 10.000 de oameni (angajaţi ai industriei pe verticală şi orizontală asociate cu fabrica de articole sportive) rămânând fără locuri de muncă. Intervenţia la bursă a speculatorilor, poate produce, de asemenea, mai mici, sau mai mari dezastre în plan economic şi social. Dacă până la sfârşitul deceniului al VIII­lea, tranzacţiile bursiere priveau, în proporţie de 75­80%, tranzacţiile de portofoliu (acţiunile se tranzacţionau pentru a se cumpăra, efectiv, fabrici şi a se investi pentru rentabilizarea sau sporirea profitului acestora), după această

Pagina 20


perioadă a crescut ponderea tranzacţiilor speculative (acţiunile se vând şi se cumpără pentru perioade scurte şi foarte scurte de timp, de la o zi până la două săptămâni, fără a mai interesa nimic altceva decât profitul), ajungând în acest moment ca ponderea acestora să depăşească 90%. Este de la sine înţeles că, pentru un astfel de jucător la bursă, efectele în plan social şi economic ale tranzacţiilor pe care le efectuează nu sunt interesante şi nu contează. Se poate întâmpla ca o simplă tranzacţie bursieră speculativă să aibă ca rezultat pierderea locurilor de muncă a câteva zeci, sute, poate chiar mii de oameni, cu efecte imediate negative în planul economic. Desigur că astfel de tranzacţii trebuie limitate, însă niciun guvern nu a fost interesat să lanseze politici care să ducă spre o astfel de limitare. Acest lucru se va face simţit pe piaţa est europeană pe măsură ce creşte capitalizarea acesteia prin achiziţii directe respectiv prin creşterea activităţii fondurilor de investiţii. Dezvoltarea instituţiilor naţionale şi internaţionale nu a ţinut însă pasul cu dezvoltarea pieţelor internaţionale, iar aranjamentele politice au rămas în urma globalizării economiei. „Ce se întâmplă când afacerile merg cu viteze atât de mari încât lasă mult în urmă celelalte instituţii vitale ale societăţii?”„Atunci când viteza afacerilor creşte îndeajuns, ea poate schimba însăşi natura acestora.” „Valurile mari ale productivităţii apar atunci când o nouă tehnologie sau o platformă de tehnologii sunt combinate cu noi moduri de a face afaceri – ori aşa ceva ia întotdeauna mult timp.” Dar în cursa contracronometru în care am intrat şi în lipsa de sincronizare a lumii în care trăim, trebuie să înţelegem că „bogăţia şi puterea vor creşte tot mai mult în cazul ţărilor, companiilor, indivizilor, universităţilor şi grupurilor care au trei calităţi de bază: infrastructura pentru a se conecta cu această platformă a lumii plate, educaţia de a determina cât mai mulţi oameni să inoveze şi să exploateze platforma respectivă şi, în cele din urmă, puterea de a lua ceea ce este mai bun din ea şi de a­i reduce efectele adverse. ” Deşi globalizarea economică este înţeleasă adesea ca fiind doar răspândirea pieţelor globale, dezvoltarea STN­ urilor şi a reţelelor globale de producţie reprezintă ceva foarte diferit: organizarea din ce în ce mai transnaţională a producţiei şi distribuţiei în cadrul firmelor şi între acestea, şi nu prin intermediul pieţelor. Pieţele internaţionale nu sunt perfecte: dacă ar fi perfecte, STN­ urile şi reţelele globale de producţie nu ar exista. Prin urmare, costurile presupuse de activităţile STN­ urilor sunt considerabil mai mici dacă acestea organizează activitatea economică în cadrul firmei sau prin reţele de firme, şi nu prin relaţii de piaţă. Restricţiile asupra comerţului internaţional, precum şi costurile de transport stimulează firmele să se poziţioneze şi să producă în străinătate, în loc sa exporte pe pieţele străine. STN­ urile pot organiza producţia pe plan internaţional pentru a profita de costurile reduse din străinătate pentru anumite etape ale procesului de producţie. Însă avantajele strategice ale organizării producţiei internaţionale în cadrul firmei, în defavoarea sourcing­ului de la producători independenţi, sunt date de doi factori: mai întâi, prevenirea răspândirii oricărui avantaj tehnologic al corporaţiei către competitorii potenţiali; iar în al doilea rând, în măsura în care avantajul competitiv al unui STN nu rezidă doar în cunoştinţe codificate, ci şi într­o serie de cunoştinţe şi expertiză tacite în cadrul firmei, modul optim de a­l exploata este producţia intrafirmă în străinătate, şi nu producţia sub licenţă sau subcontractarea în străinătate. Ţările în dezvoltare au ajuns treptat să accepte avantajele investiţiilor străine directe şi au reuşit chiar, în mare măsură, să renunţe la ostilitatea lor tradiţională faţă de astfel de investiţii. În primul

Pagina 21


rând, s­a sesizat că, de regulă, investiţiile externe directe (IED) furnizează adesea unele locuri de muncă care sunt mai bine plătite comparativ cu alte locuri de muncă disponibile pentru cetăţenii locali. În al doilea rând, furnizează investiţii care nu trebuie să fie finanţate pe bază de economisiri locale. Apoi, IED permit interconectarea economiei locale cu economia mondială, în modalităţi care ar fi, de cele mai multe ori, dificil de acceptat de către firmele noi, care sunt de origine exclusiv locală. În al patrulea rând, STN asigură un nivel de calificare, atât pentru lucrători, cât şi pentru manageri, care să permită exersarea operării în cadrul unor firme mari, care sunt interdependente şi care funcţionează în conexiune pe piaţa internaţională. În fine, IED pot furniza accesul la tehnologii avansate care nu pot fi transferate cu uşurinţă în exteriorul firmelor care sunt deja familiarizate cu utilizarea lor. Astăzi, în mod virtual, aproape toate economiile ţărilor în dezvoltare încurajează societăţile transnaţionale străine să îşi amplaseze activitatea şi în interiorul graniţelor lor. Mai mult, acolo unde, până nu demult, guvernele erau îngrijorate că ţările lor ar avea mult prea multe investiţii străine directe, IED, acum, nu de puţine ori, se manifestă o relativă îngrijorare legată de faptul că nivelul acestor investiţii ar putea fi mult prea mic. 3.2. Extinderea raporturilor dintre societăţile transnaţionale şi firmele locale Societăţile transnaţionale sunt un fenomen economic în plină dinamică, veritabile imperii care se întind pe tot globul, cu cifre de afaceri anuale mai mari decât PIB­ul multor naţiuni şi cu ritmuri de creştere ale cifrei de afaceri mai mari decât cele ale producţiei mondiale. Producţia internaţională realizată de aceste firme creşte într­un ritm superior celorlalţi indicatori macroeconomici. Integrarea economică globală este, în tot mai mare măsură, produsul sistemelor productive integrate ale STN­urilor. Ele au devenit deschizător de drumuri către pieţe, investiţii şi tehnologie, trei dintre cerinţele de bază ale integrării de succes în economia globală. Societăţile pe acţiuni care sunt amplasate în mai mult de o ţară sunt adesea numite întreprinderi multinaţionale, deşi Naţiunile Unite le desemnează oficial prin corporaţii transnaţionale. ONU defineşte aceste societăţi transnaţionale drept acele întreprinderi care deţin sau controlează unităţi de producţie sau de servicii situate în afara ţării în care se află sediul central. Societatea transnaţională poate fi definită generic drept o entitate economică formată dintr­o firmă­mamă şi din filialele ei în mai multe ţări, caracterizată de internaţionalizarea producţiei, care se bazează pe un „bazin” internaţional de resurse umane, materiale şi financiare, şi care promovează la scară globală un anumit set de valori proprii. Noţiunea de societate, corporaţie sau firmă transnaţională (multinaţională) se foloseşte într­un sens generic pentru a desemna cele trei tipuri de firme aflate în faze avansate de internaţionalizare: firma internaţională, firma transnaţională (multinaţională) şi firma globală. STN­ urile totalizează acum majoritatea exporturilor mondiale, în timp ce vânzările filialelor din străinătate depăşesc totalul exporturilor globale. Mai mult, pe măsură ce STN­ urile s­au dezvoltat, s­a înregistrat o transnaţionalizare semnificativă a producţiei, exprimată în formarea reţelelor globale de producţie şi distribuţie. Toate regiunile globului sunt, într­o măsură mai mare sau mai mică, atât origine, cât şi receptor pentru STN­uri şi pentru filialele lor străine. Frapantă este însă scara activităţii STN­ urilor în interiorul

Pagina 22


sau provenind din ţările în dezvoltare. Ea este elocventă pentru tendinţa STN­ urilor occidentale, începând din 1989, de a considera tot mai atractive ţările în curs de dezvoltare, dar şi pentru participarea din ce în ce mai vastă a acestora din urmă în reţelele globale de producţie ca o gazdă pentru STN­ uri indigene şi sursă pentru importante fluxuri de IED către exterior. Din ce în ce mai multe firme, în frunte cu societăţile transnaţionale, adoptă strategii de afaceri care vizează direct mediul global şi piaţa mondială în ansamblu. În cadrul acestor strategii, sunt urmărite diferite forme de tranzacţii internaţionale ­ din categoria comerţului, a cooperării, a formelor de implantare ­ sau combinaţii ale acestora. Deoarece competiţia firmelor pe plan global a devansat şi înlocuit competiţia statele, structurarea economiei globale este determinată de dinamica industriilor şi de efortul firmelor de a­şi crea avantaje competitive. Firmele care nu doresc să părăsească piaţa internă din motive de siguranţă, ratează nu numai şansa pătrunderii lor pe piaţa externă, dar riscă chiar să­şi piardă propria piaţă, datorită concurenţei acerbe la care sunt supuse atât de firmele interne, cât mai ales de firmele străine care pătrund pe piaţa sa. Succesul activităţii firmelor la nivel internaţional se bazează pe identificarea ocaziilor favorabile de pe piaţa externă, anticiparea potenţialelor obstacole, elaborarea şi aplicarea cu atenţie a strategiilor, în aşa fel încât să existe o proporţie corespunzătoare între resursele firmei, pe de o parte, şi nevoile şi dorinţele consumatorilor străini, pe de altă parte. Şansele de succes sporesc în momentul în care firma adoptă o atitudine activă şi nu reactivă în raport cu situaţia de pe piaţa internaţională. În ciuda riscurilor pe care le presupune, multinaţionalizarea întreprinderii este determinată de o serie de motivaţii, care justifică riscurile şi creează premisele extinderii activităţii şi creşterii profitului. Motivele acestei evoluţii complexe sunt numeroase, dar ar putea fi clasificate în câteva grupe: ­ Ocolirea barierelor protecţioniste: există încă bariere tarifare, drepturi de vamă, dar cele mai protecţioniste în zilele noastre sunt obstacolele netarifare. Pentru evitarea acestora şi cucerirea unor pieţe se apelează la implantare. ­ Scăderea costurilor cu personalul: internaţionalizarea şi în mod special delocalizarea au adesea ca obiectiv­fructificarea diferenţelor de cost al mâinii de lucru ­ prin implantarea în ţări cu costuri mai mici (dumping social) ale manoperei decât în propria ţară. Prin scăderea acestor costuri se ajunge la scăderea preţului produsului obţinut şi în acest fel la creşterea competitivităţii. ­ Prelungirea vieţii produsului: atunci când un produs ajunge în faza de declin pe o anumită piaţa, este posibil să­i conferi o a doua tinereţe într­o altă regiune a lumii, unde produsul va întâlni cerere. ­ Ameliorarea producţiei de valoare: firmele transnaţionale îşi diminuează costurile, specializând fiecare filială într­un domeniu cu competenţă distinctă. În plus, diferenţiind piaţa, obţin avantaje substanţiale şi reduc riscurile. Într­un cuvânt, internaţionalizarea ameliorează calitatea verigilor lanţului valorii. Expansiunea STN­urilor reflectă astfel atât capacitatea acestora de a inova, cât şi capacitatea lor de a exploata acest lucru la nivel internaţional. STN­urile domină producţia şi distribuţia globală a multor bunuri şi servicii, dar avantajele lor tehnologice şi organizaţionale nu le­au făcut invincibile în faţa competiţiei. Într­o serie de sectoare, de la electronice la articole de îmbrăcăminte, unele întreprinderi mici şi mijlocii (IMM) au capacitatea de inovaţie şi flexibilitate continue, ceea ce creează un mediu de „hipercompetiţie", în care STN­urile consacrate se situează pe poziţii defensive. Prin

Pagina 23


urmare, avantajele competitive nu mai rezidă doar în produse şi tehnologii, ci depind şi de viteza cu care se produce inovaţia şi cu care pot fi create şi distribuite noile produse (stiluri etc.). Această accelerare a competiţiei globale a fost sporită foarte mult de revoluţia „informaticii”. Asemenea factori au încurajat creşterea reţelelor transfrontaliere de producţie şi distribuţie dirijate de producător şi de cumpărător, care permit întreprinderilor mici şi mijlocii să intre în legătură cu marile corporaţii, formând reţele capabile să inoveze şi să se adapteze asiduu. Globalizarea afacerilor depinde aşadar de capacitatea de inovare a firmelor şi de abilitatea lor de a organiza eficient reţele transfrontaliere de producţie şi distribuţie cu ajutorul progreselor în tehnologia comunicaţiilor şi în tehnicile de management. Dacă producţia multinaţională ar fi iniţiată, ca în trecut, doar pentru a eluda barierele comerciale, ar fi de aşteptat ca expansiunea acesteia să fi încetinit sau chiar să fi scăzut, deoarece restricţiile comerciale şi costurile de transport au scăzut spectaculos. Însă ea a continuat, sugerând că barierele comerciale nu mai explică, singure, creşterea producţiei transnaţionale; esenţială este capacitatea firmelor de a inova în planul tehnologiei şi al produsului. Pe măsură ce inovaţia tehnologică devine mai decisivă pentru avantajele competitive ale STN­urilor, există stimulente mai mari pentru organizarea producţiei şi distribuţiei în cadrul firmei sau al reţelelor de firme dispersate geografic dirijate de STN­uri. Aceasta duce la o situaţie de noutate, prin aceea că tranzacţiile intrafirmă devin mai importante în raport cu tranzacţiile pe piaţă. Ne aflăm aici în faţa unui paradox, deoarece, aşa cum globalizarea economică a contribuit la evoluţia pieţelor globale, şi globalizarea afacerilor a încurajat substituirea tranzacţiilor pe piaţă prin reţele intrafirmă şi între firme. Dacă aşa stau lucrurile, ar fi de aşteptat ca proporţia comerţului intrafirmă în comerţul mondial să crească pe măsură ce cresc tranzacţiile în cadrul STN­urilor. Deşi nivelul comerţului intrafirmă pare să fi rămas stabil ca proporţie din comerţul total din ultimul deceniu, creşterea comerţului în comparaţie cu venitul mondial, sugerează o creştere a comerţului intrafirmă raportat la producţia mondială. De­a lungul timpului, companiile din străinătate au dobândit dincolo de propriile avantaje tehnologice şi alte surse de avantaj competitiv, precum tehnicile de management superioare. STN­urile nu­şi mai extrag avantajul competitiv doar din baza internă, ci pătrund tot mai mult în sursele mondiale de avantaj competitiv, organizându­şi prin urmare producţia la scară globală. Capacitatea lor de a produce într­o serie de ţări şi de a realiza avantaje competitive generate în locaţii diferite le conferă o viziune globală şi un avantaj competitiv global. STN­urile sunt „dezlănţuite”, circulând rapid între ţări, transferând producţia şi penetrând sursele de avantaj competitiv naţional pentru a­şi maximiza profiturile, adesea în detrimentul unei forţe de muncă imobile. STN­urile contractează extern din ce în ce mai multe activităţi cu întreprinderi mici şi mijlocii (IMM); acestea pot avea costuri mai mici şi pot fi mai flexibile, permiţând astfel STN­urilor să devieze costurile ajustării la condiţiile în schimbare ale pieţei. Dată fiind cunoaşterea de către STN­uri a pieţelor globale, este posibil ca avantajul lor competitiv ca procesoare ale informaţiilor de pe piaţă şi organizatoare ale pieţelor să fi crescut în comparaţie cu avantajul lor ca organizatoare ale producţiei. Întâlnirea dintre STN­uri şi firmele locale nu se realizează doar pe piaţa autohtonă. Şi IMM­urile cu bază locală au exploatat revoluţiile informaţiei şi transporturilor, cu scopul de a asigura pieţe mai vaste pentru produsele lor sau de a diminua costurile de producţie.

Pagina 24


Scopul strategic al firmelor, mari sau mici, este de a vinde oriunde pot pe cuprinsul lumii, fie direct, fie prin conectarea cu reţele care operează pe piaţa mondială. Şi, graţie noilor tehnologii de comunicaţii şi transport, există, într­adevăr, într­o mare măsură, canale şi oportunităţi de a vinde pretutindeni. Însă, în timp ce acele IMM­uri incluse în reţelele globale de producţie nu au nici un control direct asupra lor, noile moduri de comunicare au încurajat crearea de reţele transfrontaliere chiar între IMM­uri, prin înfiinţarea întreprinderilor cooperatiste în mai multe sectoare şi prin crearea de nişe de piaţă. Aceste evoluţii au contribuit la apariţia unui „sistem global de prelucrare, în care capacitatea de producţie este dispersată într­un număr fără precedent de ţări în curs de dezvoltare, precum şi în ţări industrializate”. 3.3. Interdependenţa afacerilor şi comerţul mondial Sub presiunea unui complex de forţe de natură economică, tehnologică şi politică, procesul internaţionalizării intră într­o nouă etapă, cea a emergenţei unei economii globale, întemeiată pe un sistem de interdependenţe transnaţionale în comerţ, producţie şi în domeniul financiar. „Economia mondială se formează prin procesul globalizării pieţelor”. „Noua economie mondială” se caracterizează printr­o nouă bază tehnologică, prin extinderea şi intensificarea relaţiilor de afaceri, modificarea raporturilor de forţe în plan economic şi politico­militar şi o nouă modalitate de definire a relaţiei dintre naţional şi internaţional. Noile realităţi conturate în sfera relaţiilor economice internaţionale au determinat pe unii analişti să emită părerea că economia mondială se îndreaptă către un nou model de globalizare, indus de noile forţe care acţionează în mod implacabil în această direcţie, cum ar fi: noile tehnologii din domeniul informaticii şi telecomunicaţiilor, pieţele financiare, comerţul cu servicii şi strategiile marilor corporaţii transnaţionale bazate pe operarea reţelelor de servicii. Cu alte cuvinte, s­ar părea că suntem martorii cristalizării unei economii globale bazate pe reţele, pe măsură ce are loc tranziţia de la un sistem de interdependenţe axat cu precădere pe comerţ, către un sistem de interconectări axat cu precădere pe reţele. Această tranziţie dinspre o configuraţie a relaţiilor economice globale dominată de formele clasice de comerţ către o configuraţie nouă, mai complexă, în care prevalează îmbinarea şi întrepătrunderea tot mai accentuată a fluxurilor comerciale, tehnologice, de investiţii şi servicii ­ dirijate şi derulate tot mai mult prin intermediul reţelelor globale, înlesnite prin progresele tehnologice spectaculoase din sfera informaticii şi telecomunicaţiilor ­ poate fi observată, de altfel, cu deosebită claritate, dacă se urmăreşte evoluţia în timp a strategiilor promovate de marile corporaţii transnaţionale în noul climat concurenţial internaţional. Profesorul japonez Noritake Kabayashi, decanul Şcolii de Afaceri din cadrul Universităţii Keio, care a urmărit – în cadrul unui program de cercetare ­ preocupările corporaţiilor japoneze de a se „globaliza”, a identificat patru stadii în drumul acestora spre globalizare: 1. Exportul din ţara de origine; 2. Producţia în ţara­gazdă; 3. Integrarea în activităţile economice ale ţării/regiunii­gazdă şi 4. Coordonarea activităţilor regionale. Dezvoltarea logisticii pentru realizarea unor activităţi globale. În opinia cercetătorului japonez, cele mai puternice firme japoneze nu au reuşit să ajungă decât în stadiul 3, în timp ce în Europa şi America de Nord există deja adevărate ­ şi nu puţine corporaţii aflate în stadiul 4”. De altfel, o dovadă că logistica pentru realizarea unor activităţi economice globale este deja în plin proces de dezvoltare

Pagina 25


o constituie ­ după cum s­a putut observa ­ vastele reţele de servicii care îşi fac apariţia în arena internaţională şi se afirmă în ritm exponenţial, înglobează întreaga lume în sfera monetară, bancară, a transporturilor, telecomunicaţiilor şi informaticii deservind sau încorporând organizaţii interne dintr­un număr crescând de ţări. „Asistăm la creşterea complexităţii în toate aspectele afacerilor, de la organizarea timpului şi marketing, la calculul impozitelor”. În aceste condiţii, „nicio firmă nu poate să concureze eficient ca agent autonom lucrând numai într­un mecanism de schimb de piaţă. Astăzi, a acţiona singur este o manieră sigură pentru a fi eliminat de pe piaţă. Numai punând împreună resursele şi împărţind riscurile şi câştigurile în cadrul relaţiilor de reţea, companiile pot să supravieţuiască. Aceasta implică cedarea unei părţi din autonomie în schimbul avantajelor antreprenoriale şi securităţii care derivă din acordurile stabilite în reţea. Reţelele generează mai multă creativitate şi inovaţie din simplul motiv că au un fond comun mai mare, format din cei mai buni oameni, pe care să­l folosească. O reţea, într­un sens foarte real, este singurul model corporativ capabil să organizeze o lume atât de rapidă, complexă şi diversă.” Într­o încercare de a introduce o sistematizare în cercetarea noii economii, au apărut concepte noi, cum ar fi cel de „economie a informaţiei” pentru sfera bunurilor şi serviciilor informaţionale sau conceptul de „economie digitală” în cazul acelor bunuri şi servicii unde cercetarea –dezvoltarea – producţia –vânzarea sunt dependente în mod vital de tehnologia digitală. Pentru a evidenţia consecinţele rezultate din interacţiunea între „economia informaţiei” şi „economia digitală”, cum ar fi creşterea economică înaltă, inflaţia scăzută şi un nivel scăzut al şomajului, putem folosi conceptul de „noua economie”. În esenţă, noua economie este un concept larg care descrie o economie în care, atât produsul final, cât şi stările intermediare ale acestuia constau în informaţie şi în care tehnologiile digitale moderne oferă accesul la scară mondială la toate informaţiile disponibile la un moment dat. Aceste noi tehnologii au rolul de a potenţa eficienţa în practicile de afaceri convenţionale, tradiţionale şi de a facilita apariţia unor noi procese şi produse. Trecerea la o economie în totalitate digitală este inevitabilă în viitor. În această perspectivă, companiile îşi pregătesc intens resursele, astfel încât să facă faţă noilor oportunităţi oferite, dar şi restricţiilor impuse de economia digitală. În esenţă, internetul facilitează această economie electronică, atenuând barierele fizice şi economice ale economiei tradiţionale. Dacă aruncăm o privire asupra întregii economii mondiale, se poate observa că, la începutul secolului XXI, „noua economie” nu caracterizează decât ţările dezvoltate şi nici măcar în aceeaşi măsură. Revoluţia informaţiei şi comunicării a pornit din Statele Unite ale Americii care se află la o mare distanţă faţă de ţări ca Japonia, Germania sau Marea Britanie, din punctul de vedere al nucleului tehnologic în informatică. Decalajul este de­a dreptul uriaş când intră în discuţie ţările în dezvoltare şi, mai ales, cele mai sărace. Aşa stând lucrurile, se poate spune că în prezent cea mai mare parte a populaţiei globului nu are încă acces la noua tehnologie a informaţiei. În consecinţă, nu se poate vorbi despre o „globalizare a noii economii”. În cea mai mare parte a ţărilor lumii, domină „vechea economie”, „economia coşurilor de fum”, cum o denumeşte Alvin Toffler. Evoluţia noii economii nu trebuie limitată la sectorul de informaţie; ea reprezintă un proces cu largi consecinţe chiar şi în „vechea economie”, cea tradiţională. „Într­o economie globalizată, în

Pagina 26


care spaţiul şi timpul sunt din ce în ce mai dense şi totul este mai interdependent, orice eveniment care apare undeva în sistem poate afecta sistemul în ansamblul său. Reţelele sunt singurul model de afaceri care pot susţine o economie globalizată vulnerabilă şi cu mare risc.” „În economiile avansate, companiile se laudă cu managementul cunoaşterii, patrimoniul de cunoaştere şi proprietatea intelectuală, însă, cu toate numerele rumegate de analişti financiari, economişti, companii şi guverne, nimeni nu ştie cât ne costă cunoaşterea perimată atunci când se traduce în luarea unor decizii greşite”. „În probleme ca schimbarea tehnologică sau reaşezarea geopolitică, utilizarea energiei şi preţurile petrolului, datele sunt adeseori preliminare, făcându­i pe analişti să se lupte cu estimări ale estimărilor estimative. Ei trebuie să înţeleagă un sistem al avuţiei care, în câteva decenii, a evoluat de la dependenţa de resursele limitate către momentul în care principalul factor al creşterii, cunoaşterea, nu poate fi epuizat de inputuri şi outputuri rivale sau nonrivale; de la o producţie şi distribuţie predominant locale şi naţionale către unele predominant naţionale şi globale; de la nevoia de calificare inferioară către cea superioară; de la producţia de masă omogenă către producţia demasificată, eterogenă. În plus, economiştii se confruntă cu schimbări ale gradelor de integrare necesare în diferite părţi ale economiei. Ei trebuie să lucreze cu niveluri de complexitate, ritmuri ale inovaţiei şi cu zeci de alte variabile în permanentă schimbare, ca să nu mai menţionăm ritmurile multiple ale activităţii economice şi interacţiunii lor”. Pentru luarea deciziei de internaţionalizare, decidenţii îşi pun o dublă întrebare. Prima vizează capacităţile de internaţionalizare ale firmei, iar cea de­a doua se referă la pieţele susceptibile de a fi vizate. În luarea deciziei de extindere sau de implantare pe piaţa externă, firma trebuie să aibă în vedere o multitudine de elemente şi trebuie să realizeze o serie de acţiuni, atât pe linia analizei posibilităţilor de internaţionalizare ale firmei, cât şi pe linia analizei climatului internaţional. 4. Beneficiile şi limitele globalizării 4.1. Precizări prealabile Globalizarea induce oamenilor diferite sentimente, dar nu vom vorbi prea mult despre sentimente. Vom vorbi despre motive, logica si fapte. Contează ca argumentele să aibă sens, să poată fi verificate sau combătute, şi să ne implicam sentimental, dar prin intermediul raţiunii. Este ceva obişnuit ca adversarii globalizării să utilizeze acest termen pentru a sublinia toate implicaţiile vieţii care nu le sunt pe plac. Vom utiliza cuvântul „globalizare” pentru a ne referi la diminuarea sau chiar eliminarea restricţiilor impuse de stat asupra comerţului extern şi a sistemului global, din ce în ce mai integrat şi mai complex, de producţie si schimb care a apărut ca urmare a acestui fenomen. Întrebările cele mai presante se refera la identificarea efectelor reale ale globalizării si la determinarea faptului daca acestea sunt benefice sau vătămătoare. Ceea ce se află la baza tuturor acestor întrebări ar fi faptul dacă o graniţă ar trebui folosită pentru a împiedica tranzacţiile care altfel sunt permise daca ambii participanţi se afla de aceeaşi parte a frontierei. Adversarii globalizării, de stânga si de dreapta, de la Ralph Nader la Patrick Buchanan şi Jean Marie Le Pen, consideră că răspunsul e negativ. Înainte de a explica de ce răspunsul ar trebui să fie da, trebuie să subliniem că această dezbatere nu se referă doar la un şir de statistici, ci la interacţiunile

Pagina 27


ce intervin între persoane reale, oameni adevăraţi din carne şi oase, cu corp, minte şi viaţa plină de sens şi importanţă. Deci când discutăm despre globalizare, să ne amintim despre acei oameni în carne şi oase ale căror destine vor fi decise, înspre mai bine sau înspre mai rău, de dezbaterea asupra globalizării. 4.2. Mituri despre globalizare Globalizarea elimină locuri de muncă. Politicile comerciale nu produc modificări asupra numărului de locuri de muncă, dar afectează tipurile de slujbe pe care le au oamenii. Dacă protecţionismul sporeşte numărul de locuri de muncă în cadrul sectoarelor industriei care nu mai sunt afectate de importuri, în acelaşi timp reduce numărul de locuri de muncă din cadrul industriilor exportatoare, adică acele industrii care produc bunuri ce ar fi fost schimbate pe mărfuri din import, bunuri care în condiţiile protecţionismului devin mai scumpe sau sunt chiar eliminate din producţie. În cele din urmă, exporturile sunt preţul pe care îl plătim pentru importuri, la fel cum importurile reprezintă preţul pe care străinii trebuie să îl plătească pentru exporturile noastre. Deci dacă reduci din valoarea bunurilor importate aplicând o taxă, diminuezi şi valoarea bunurilor exportate necesare pentru a plăti acele importuri. Aceasta înseamnă pierderi de slujbe în industriile exportatoare. Globalizarea orientează capitalul spre zonele cu salariile cele mai mici şi îi exploatează pe cei mai săraci muncitori. Această afirmaţie are implicaţii care pot fi testate, astfel că putem verifica. În anii ’90, 81% din investiţiile străine directe realizate de către SUA s­au îndreptat cutre trei părţi ale Globului: foarte sărmana Canada, sărăcita Europa de Vest şi înfometata Japonie. Ţările în curs de dezvoltare (cu salarii în creştere) ca Indonezia, Brazilia, Thailanda şi Mexic au adunat 18%. Si restul lumii, incluzând toată Africa, a împărţit ceea ce a rămas: 1%. Investitorii îşi investesc capitalul acolo unde se aşteaptă să obţină cel mai mare venit, şi în general aceasta înseamnă acolo unde salariile sunt cele mai mari şi nu cele mai mici. Mai mult, întreprinderile înfiinţate de investitori străini tind să plătească salarii mai mari decât cele domestice pentru că investitorii doresc să îi atragă şi să angajeze cei mai buni lucrători. Capitalul este exportat din ţările bogate către cele din lumea a treia, creând astfel întreprinderi care exploatează angajaţii şi care apoi exportă numeroase bunuri ieftine către naţiunile mai bogate şi generează surplusuri comerciale şi afectează producţia în statele bogate. Astfel toată lumea ajunge într­o situaţie mai proastă. Auzim destul de des acest gen de poveste în campusurile universitare. Este o aşa de mare confuzie încât ne este greu să ne dăm seama de unde să începem. În primul rând nu este posibil să existe în acelaşi timp surplus al contului de capital şi surplus comercial. Dacă exporţi mai mult decât imporţi, primeşti ceva în schimbul exporturilor realizate şi ceea ce obţii este proprietatea asupra unor active ­ adică investiţii nete ­ în ţara în care exporti. Dacă imporţi mai mult decât exporti ­ aşa cum fac Statele Unite de câţiva zeci de ani ­ trebuie să vinzi ceva străinilor care îţi trimit produsele lor, şi ceea ce vinzi sunt active, de exemplu acţiuni ale unor companii. Egalitatea contabilă fundamentală este următoarea: Economii ­ Investiţii = Exporturi ­ Importuri. Majoritatea scenariilor înfricoşătoare înfăţişate de adversarii globalizării sunt rezultatul unei simple ignorante în ceea ce priveşte noţiunile fundamentale ale contabilităţii schimburilor internaţionale. Globalizarea duce la efecte negative asupra mediului înconjurător şi a standardelor de muncă. Alt argument înşelător se referă la direcţionarea capitalului spre zonele în care standardele de mediu şi

Pagina 28


cele de muncă sunt mult mai scăzute. Dar verificaţi datele. Investitorii investesc acolo unde cred că vor obţine venituri mai mari, zonele respective tind să fie acolo unde productivitatea muncii este mai ridicată, deci acolo unde oamenii sunt corespunzător mai bogaţi ­ şi oamenii bogaţi tind să ceară condiţii de mediu şi de muncă mai bune, în niciun caz mai rele. Globalizarea creează o cultură americană omogenă în jurul lumii, dar nu creează bogăţie din punct de vedere cultural ci unele inegalităţi. Cauzele creşterii sau diminuării inegalităţilor sunt complexe şi nu vom insista acum asupra lor, oprindu­ne, aşa cum ni se pare firesc să vedem şi posibilele beneficii ale globalizării. 4.3.Beneficiile globalizării 4.3.1. Comerţul creează bogăţie şi aduce beneficii pentru toată lumea Protecţionismul se bazează pe o mentalitate şi un set de politici care scot în evidenţă interesele opuse ale naţiunilor. În contrast, liberul schimb relaţionează naţiunile prin intermediul afacerilor, imaginându­ne că cineva ar crea o maşinărie care ne­ar permite să împinge, afară pe o uşă bunuri pe care le putem produce cu costuri reduse, iar pe cealaltă uşă ar intra bunuri pe care dorim să le avem, dar care ar costa mai mult să le producem. Cea mai uzuală eroare a protecţioniştilor este confuzia între avantajul absolut şi avantajul comparativ. Chiar dacă cineva este mai bun la toate decât mine, amândoi vom beneficia de pe urma comerţului dacă el se specializează în ceea ce face el mai bine şi eu mă specializeze în ceea ce fac eu mai bine. Acesta este unul dintre motivele pentru care comerţul se află în strânsă legătură cu ideea de bogăţie deoarece oamenii pot să îi privească pe cei din jurul lor ca pe nişte parteneri într­o cooperare mutuală care aduce beneficii, mai degrabă decât ca pe nişte rivali de moarte. Comerţul reprezintă chiar fundamentul civilizaţiei omeneşti. 4.3.2. Comerţul şi globalizarea sunt suport al guvernării democratice şi al statului de drept Ca urmare a dispariţiei barierelor comerciale, numărul guvernelor lumii clasificate de Freedom House ca fiind democratice a crescut în mod evident. Dintre primele ţări, care reprezintă 40%, în functie de gradul de deschidere al economiilor (clasament realizat în „Economic Freedom of The World”), 90 % sunt considerate libere de catre Freedom House. În contrast, dintre economiile închise aflate în partea de jos a clasamentului (20%), mai puţin de 20 % sunt privite ca fiind libere, iar 50 % sunt catalogate ca nefiind libere, iar adepţii guvernelor democratice şi a statului de drept ar trebui să susţină şi globalizarea. 4.3.3. Liberul schimb este un drept fundamental al omului Adversarii globalizării şi protecţioniştii pornesc de la presupunerea că sunt îndreptăţiţi să se împotrivească schimburilor de valori numai că, drepturile fundamentale ar trebui să fie egale pentru toţi oamenii, şi dreptul de a participa la un schimb comercial este un drept fundamental, aflat la dispoziţia tuturor oamenilor, indiferent de ce parte a frontierei s­ar afla. Comerţul liber nu este un privilegiu, este un drept al omului. A face schimb este în mod clar o acţiune umană. este o trăsătură a civilizaţiei. Protecţionismul ar trebui respins pentru că este ineficient şi necivilizat. 4.3.4. Creşterea forţei concurenţiale În prezent, omenirea se confruntă cu noi şi importante provocări. Deschiderea economiilor naţionale reprezintă în fapt creşterea competitivităţii, dar si creşterea concurentei, în special din zona sud­est asiatică. Creşterea globalizării comerţului afectează avantajele comparative şi determină

Pagina 29


redistribuirea activităţilor: creşterea externalizării serviciilor şi relocalizarea valorii adăugate scăzute, dar cu activităţi intensive ale forţei de muncă (ex.:textile), activităţile de servicii şi chiar activităţile de cercetare. „Împrăştierea” informaţiilor şi tehnologiei comunicaţiilor accentuează acest fenomen prin reducerea constrângerilor determinate de proximitatea de piaţă în alegerea localizării firmei. Regiunile nu sunt distribuite în această nouă competiţie şi ele privesc acest fapt prin capacitatea lor de a genera inovare. Într­o economie deschisă, factorii competitivităţii nu mai rezultă din costuri sau din avantajele naturale sau geografice, ci din capacitatea firmei de a crea valoare adăugată nouă bunurilor şi serviciilor care răspund nevoilor pieţei. Ele trebuie să fie capabile să răspundă schimbărilor nu numai dezvoltând aceste bunuri si servicii, ci şi în cercetarea de piaţă şi organizarea producţiei şi distribuţiei, marketingului şi perfecţionării etc. Inovarea depinde de existenţa unei cooperări de calitate între un număr mare de firme şi organizaţii ce au competente complementare. Sectoarele competitive nu sunt singurele interesate de inovare. Îmbunătăţirea calităţii şi eficientei sectoarelor mai puţin expuse (educaţie, sănătate, administraţie) este adesea rezultatul unei experienţe construite pe relaţii de colaborare şi parteneriat. Regiunile mai dezvoltate şi marile metropole se pot adapta procesului de globalizare. Cererea lor puternică pentru bunuri, produse şi servicii de calitate stimulează activităţile cu un grad ridicat de specializare, care aşează informaţia, cunoaşterea şi expertiza în jurisdicţie continuă, permiţându­le astfel apartenenţa noilor inovaţii. Regiunile mai puţin dezvoltate pot utiliza avantajele lor comparative în costul forţei de muncă în scopul atragerii investiţiilor productive. Aceasta contribuie pe termen scurt la creştere, dar care este necesar a fi susţinută şi prin alte politici în sectoare economice considerate „puternice”, care vor facilita interacţiunea între actorii inovatori. Pe termen lung, reprezintă forma cea mai concretă de dinamism, competitivitate şi atractivitate pe piaţa internaţională. 4.3.5. Regiunile cunoaşterii În ultimii ani, procesul de înţelegere a inovării s­a dezvoltat foarte mult. Astfel, viziunea asupra inovării a devenit sistemică şi lineară (inovarea rezultă din laboratoarele de cercetare şi este exploatată de firme sau de comunitate). Inovarea a ajuns deasupra tuturor din punct de vedere al calităţii interacţiunilor dintre producători, utilizatori şi mediatori ai cunoaşterii în regiuni: autorităţi locale, companii, centre de producţie sau transfer de cunoaştere, instituţii locale de coordonare, organisme care furnizează finanţarea IMM sau cercetării etc. Statele sunt foarte diferite din punct de vedere al inovării. Împărţind teritoriul, cultura, valorile şi facilităţile comune, unirea proiectelor a permis dezvoltarea clusterelor, cu toate că divergentele au continuat să se accentueze odată cu mondializarea. Competentele, infrastructura şi capitalul necesare inovării sunt plasate în regiunile cele mai avansate, care deţin şi o mare varietate de „actori” şi legături puternice cu alte regiuni/instituţii. Organizarea unor astfel de sisteme inovative, care să fie atât transparente, cât si reactive, este dificilă într­o complexitate instituţională cum este cea a democraţiilor europene. Oricum, prin imitare, complexitatea statelor poate îmbunătăţi forma economiilor lor şi poate dezvolta o mai mare capacitate de adaptare la un mediu aflat constant în permanentă schimbare. Statele cele mai avantajate deţin capacitatea analitică de a identifica sectoarele prioritare asupra cărora să­şi exercite concentrarea, în general acele sectoare care au potenţialul şi dinamica foarte

Pagina 30


puternice, fără a neglija susţinerea generală ştiinţifică şi tehnologică necesară pregătirii pentru viitor. Aceste state se dezvoltă şi ţintesc la ridicarea constantă a cunoaşterii pe baza sistemului lor inovativ, naţional sau local, care poate să le întărească şi poate, în acelaşi timp, să servească efectiv strategiilor lor inovative. În contrast, mobilizarea actorilor este mult mai greu de organizat în zonele mai puţin dezvoltate, ca urmare a restricţiilor de experienţă şi expertiză, la fel ca şi neînţelegerea mecanismului de inovare. Un sistem regional de inovare (de exemplu, Uniunea Europeană) implică un anumit număr de actori şi de resurse care interacţionează efectiv în scopul stimulării inovării în regiune. Acest sistem ar trebui să faciliteze următoarele acţiuni inovative: ­ identificarea infrastructurii disponibile şi sursele regionale ale cunoaşterii şi cele de expertiză; ­ accesul la servicii în relaţie cu finanţele, schimbul de experienţă, exploatarea cunoaşterii (agenţii de dezvoltare, camere de comerţ, fonduri de capital de risc etc.); ­ transferul efectiv de competente si cooperare între diferiţi actori ai dezvoltării regionale. În acelaşi timp, organizarea unui astfel de sistem reprezintă un efort pe termen lung care poate suporta diferite experimentări. Regiunile de succes elaborează politici pe termen lung, care pun în practică elemente care să susţină acest sistem şi care încurajează viziunea comună pentru inovare ca factor al dezvoltării regionale de­a lungul celorlalte activităţi: economice, sociale, culturale. Aceste strategii sunt adesea acompaniate de cursuri de pregătire, activităţi care să susţină dezvoltarea tehnologică a regiunii şi în acelaşi timp, expertiza socială, antreprenoriat, capacitatea de exploatare a noilor tehnologii si chiar testări/experimentări ale inovării. Evoluţiile din economia mondială din ultimul deceniu au scos în evidentă deosebit de pregnant ambele faţete ale globalizării. Propulsată de progresele tehnologiei informaţiei si comunicaţiilor, de deschiderea economică mai accentuată şi de creşterea dimensiunii şi a sferei de acoperire geografică a corporaţiilor transnaţionale, globalizarea a determinat ca pieţele să fie extensiv integrate şi interdependente. Aceleaşi forte au contribuit la extinderea şi amplificarea turbulentelor economice şi financiare, dovedind că valorificarea beneficiilor economiei globalizate este asociată deopotrivă cu riscuri şi oportunităţi. 5. Concluzii Care este natura globalizării? Poate fi descrisă numai în cele câteva rânduri de mai sus? Am văzut cum privesc cei bogaţi, care sunt aspiraţiile celor săraci. Este capabilă o economie mondializată să facă faţă noilor provocări şi schimbări de paradigme? Or, etica afacerilor este o soluţie posibilă! Care este puterea eticii? Poate aceasta oare să explice în mod satisfăcător realitatea juridică şi socială din lumea din ce în ce mai interdependentă? Teza unei ericii globale, aşa cum vom vedea, într­o altă prelegere, întâmpină o serie de dificultăţi explicative. Spre deosebire de ceea ce prezice doctrina internaţională, obligaţiile impuse statelor nu sunt interpretate în mod restrictiv în ceea ce priveşte reglementarea comerţul internaţional, motorul economiei mondiale. În acelaşi sens, statelor nu li se permite să deţină mână liberă în executarea obligaţiilor şi nu­şi pot modifica obligaţiile inter se prin încheierea de tratate internaţionale subsecvente în acest domeniu. Altfel spus, aceste caracteristici juridice sunt trăsături esenţiale ale unui stat suveran. Numai că, acum se observă tendinţa de încadrare fermă a naţiunilor într­un stat supranaţional. Idealul statului naţional este incompatibil cu modul de viaţă global pe care îl poate oferi organizarea de tip federal.

Pagina 31


Naţiunile, în opinia adepţilor mondializării, pot să prospere numai dacă se integrează în sistemul global, în comunitate, în ansamblul unor alcătuiri unitare, animate de o nouă conştiinţă, eliberată de egoism, închistare şi separare. Toate pornirile sentimentale prin care unii se simt legaţi de ideea statului naţional, sunt periculoase în opinia autorului precitat. În perspectiva organizării globale, federalizarea de tip european precum Uniunea Europeană, este un act politic lucid care exclude sentimentalismul naţional desuet, în fond anacronic. Pentru globalişti federalizarea este, într­adevăr, un model pentru lumea de azi şi de mâine. Numai că acest punct de vedere contrastează puternic cu ideea că un stat poate funcţiona pe criteriul apartenenţei sentimentale a locuitorilor săi. Oare cum îşi vor încuraja suporterii – cetăţenii – europeni echipa de fotbal a Uniunii europene în finala Campionatului Intergalactic cu echipa Indo- Chinei!? Statul are nevoie de supuşi loiali de patrioţi. Patriotismul nu poate fi însă niciodată impus din afară. El are rădăcini sufleteşti mai adânci decât ideea de necesitate. În cazul meu el este în mod categoric incompatibil cu apăsarea stăruitoare a unei conştiinţe nenorocite care mă face să văd zi de zi prăpastia tot mai adâncă dintre neamul meu şi situaţia dezastruoasă în care el e pus de decidenţii lumii şi ai săi. Experienţa mea anterioară, de cetăţean loial şi onest, nu se suprapune cu starea adevărată, interioară, de român care suferă alături de neamul său ofensele de tot felul la care este supus. Mă simt permanent sfâşiat. Este firesc să mă identific cu comunitatea căreia îi aparţin. Identificarea aceasta ţine de propria mea esenţă. Îi iubesc pe ai mei. Le sunt devotat. Şi este o tragedie de necuprins faptul că societatea şi statul, ambianţa în care trăiesc starea mea civică îmi reprimă zi de zi îndemnându­mă uneori să mă gândesc la echilibrul dintre individ şi societate. Mă simt eu însumi cu adevărat doar prin conştiinţa limpede a identităţii mele specifice, prin acceptarea diferenţelor faţă de ceilalţi oameni, prin ataşamentul faţă de ţinutul meu de origine, un ţinut românesc autentic, prin ideea de comuniune cu ceilalţi români, prin ataşamentul faţă de propriul nostru trecut şi prin sentimentul participării la un destin istoric comun. Visez la o lume în care esenţa şi existenţa mea să nu mai fie incompatibile, Mă gândesc la o lume a dragostei, a libertăţii depline, cel mai frumos ideal, fără rupturi şi prăpăstii, conformă cu aspiraţiile mele fireşti. Mă gândesc inclusiv la o lume a afacerilor mai bună guvernată de o etică desăvârşită. Întrucât mă socotesc un om practic, activ mi se pare că idealul echivalează, într­o anumită măsură, cu încercarea mereu reluată de a trece de la starea de haos, de violenţă şi nedreptate, la o anumită ordine etică şi raţională, pe care justiţia nu o înfăptuieşte întotdeauna, dar ar trebui să o facă posibilă. Mai cred că idealul, construcţia pe care o urmărim fiecare, include şi ştiinţă, şi dorinţă, şi voinţă, şi neapărat, puterea de sacrificiu. Mai presus de toate, idealul include însă şi o atitudine practică şi activă, ceea ce încercăm şi prin această lucrare. În faţa acestei globalizări care a dus la dispreţul faţă de omul obişnuit şi faţă de aspiraţiile sale în raport cu valorile etice, a acestei dezordini generalizate mă încearcă uneori o revoltă instinctivă, anarhică din care trebuie să rezulte atitudinea conştientă, raţională, fondată pe principii juridice şi morale de împotrivire la nedreptate. Asta ar însemna că morala politicii nu poate fi compatibilă cu ordinea vieţii şi cu pornirile inimii.

Pagina 32


INFORMATION SOCIETY - KNOWLEDGE SOCIETY GLOBALIZATION, DEVELOPMENT, THE IMPACT OF THE ”DIGITAL INEQUITY PHENOMENA”, OBJECTIVES, STRATEGIES, SOCIAL STRUCTURE AND NEW LIFE PATTERNS,VIRTUAL ORGANIZATION, ACTIVITIES AND BUSINESSES, PROGRAMMES AND COURSES AND THE ECONOMIC EFFECTS. Prof.Niculae Davidescu,Ph.D. Department of Management Information Systems Academy of Economic Studies of Bucharest, Urmare din numărul anterior 7.Social Structures and New Life Patterns in Information Society. Social Structures and New Life Patterns in Information Society, approaches the time-space paradigm of IT&C, which will allow for every “user” to be connected to a IS1 of a certain level, size and complexity; deep changes will take place within the fields of organization and work processes, by the introduction of some new social structures and life patterns. IT&C and IS&KS will induce fundamental changes within all the fields of the economic and social activity, by altering life and work style, at the same time with recording some beneficent influences on personal and social life. IT&C will imply various changes of a physical, functional or organizational nature within all the structures of society, by changing the social structure, workday, work form structure, governmental, business, commercial, educational, informational and organizational structures.2 The interaction between IT&C and the flexible work forms induces a triple perspective: organizational, temporal and spatial. The new work forms are influenced by IT&C through: work flexibility, the quantity of teleworking, the time vector, teleworking and voyages. There will emerge new forms of interior design, endowment with computing techniques and telecommunications, including the emergence of new transport solutions for eliminating the time and space restrictions of the telecommuters’ circulation, with foreseeable implications, in time, on the dimension and structure of the transport systems. The influence of IT&C on social change leads, in our opinion, to the emergence and strong influence of social informatics, seen as the science that uses a finite set of concepts, technologies, CASE design instruments, Internet software facilities, computing systems-telecommunications of national nature, associated software-firmware technologies, specialized staff, elements that allow the design of IS and their usage in the field of IT&C, in interdependence and dynamic-functional connection with the social, cultural, institutional, organizational, managerial environment, the public access to information of social nature, scientific communication by e-journals, the public access to the Internet system, the usage of this system for performing some activities of social nature, e-activities 1 IS: Information System 2 Rosca Gh. Ion, Marian Stoica, New Work Forms and Activities in the Knowledge and Infromation-based Society, in the volume “Information Society-Knowledge Society, Concepts, Solutions and Strategies for Romania”, Expert Publihing House, 2001.

Pagina 33


(e-commerce, telework (for managerial and commercial purposes, telephone operators and offices etc.), telecommuting, cyberMarketing, teleShopping, teleEducation, teleMedicine etc.), new organizational structures (virtual office, virtual community, teleCentre etc.). 3 Social informatics will impose e-commerce in respect to the classical markets, the possibility to facilitate the disappearance of the Gutenberg civilization and its replacement with the von Neumann civilization, the assertion of long-distance open learning, the achievement of an informational boom concerning e-journals, the global implementation of virtual libraries, the global generalization of the virtual government, including the development of various SIG types.4 Major changes will occur in the community life and at the social level; competitive and efficient bidirectional relationships between IT&C, social informatics and social organization will be implemented. In our opinion, social informatics will allow the multidisciplinary application of the design and usage of IT&C in a dynamic and functional interaction with the social, cultural, institutional, organizational, functional managerial environment etc. Social informatics will influence public life at a global level by the worldwide usage of the Web technology, by means of which people everywhere will access and get the information they need, in different forms and formats, in real time, at minimum costs and delivery time; the total replacement of the classical education by the active instruction with on line access to the Internet is to be expected. It will thus lead to the design and implementation of some IS based mainly on the facilities of the Internet system and IT&C, seen as technical-social-virtual networks (RTSV), which will ensure the development of some informational and electronic spaces, the generalization of e-journals, the extension of the discussion forums, electronic systems of teleconferences etc. It is expected to emerge practical solutions concerning the info-social-virtual cells of administration (CIVA), made of various elements, fundamentally based on the facilities of the Internet system: human structures, informational structures, organizational structures, managerial structures, training structures, information structures of the hardware type, information structures of the software type, usage techniques and methods etc. In our opinion, we can talk about various types of social access to the IT&C and Internet resources: social access at the personal, organizational, regional, departmental, political and scientific level. Telecommuting is a multiply characterized concept: (a) telecommuting means “working a day or two per week in a secondary office or at home, being electronically connected to the headquarters”; (b) telecommuting is considered to be a long-distance work form; (c) telecommuting is working at distance, which means that a person can perform their work from a different place than the one where is/are the person/people who directly monitor them and/or pay them for the work they performed; (d) telecommuting is working at distance, combined with telework; (e) SCAQMD and TAC define telecommuting as “homework or work in a satellite work centre (an alternative workplace), by using means of electronic communication or of any other type for staying in touch with the regular workplace”; 3 Davidescu, N., Internet-Shopping Operations by Local Virtual Networks (VLAN), Informatic Opportunity for Developing Countries, 2005 4 The Bologna Declaration of the ministers of education from 28 European countries and the majority of the candidate states, June 19th 1999

Pagina 34


(f) “Telecommuting is homework or work in an alternative workplace, by using means of electronic communication or of any other type for staying in touch with the regular workplace, instead of the physical movement to a farther workplace”. The virtual office is a work system that allows the performance of activities in a distributed way in time and space, by changing the proportion between working at the headquarters and working in satellite spaces, at the same time with the intensive and extensive usage of the Internet-IntranetExtranet systems by the employees, in many places and at different moments. 5 The notion of virtual office defines a series of domains based on the concept of telecommuting, being an alternative solution of various work patterns, with a relative degree of mobility of action at a certain stable workplace; the essential ways to reflect the virtual office in respect to the employee’s amount of freedom: telecommuting with complete mobility, homework, telecommuting with flexible hours, semi-mobile telecommuting, random telecommuting and the telecommuting completely distributed in time and space. Telework implies using IT&C and NC with the purpose of replacing/reducing the standard work pattern performed by the big companies, by the fact that the telecommuters from various fields of activity (management, accountancy, financial audit, services etc.), physically and logically interact with people/goods in an insignificant proportion of the daily/monthly working hours. Conceptually speaking, telework has three components: flexwork, homework and telecommuting. In our opinion, telework is a spatial and temporal distribution method of a company by means of which is implemented the concept of “virtual organization”, which is meant to allow overcoming the restrictions of time and space that exist in a standard way; telework can be regarded, in a complementary way, as a method used by the managers with a view to improving the performances of the companies and to adapting to the conditions provided by the environment.6 Briefly, telework is a contemporary form to re-organize the organizational structures, by which the development of the “virtual organizations” is ensured. The third millennium records an international migration of telework by the phenomenon of relocating the jobs and professions in the field of processing basic data of any kind, by means of the international transfers outside the original borders of the staff employed in an “offshore” system; in the circumstances of globalization and IS&KS, the phenomenon of telework international migration has a great ampleness due to some inherent processes, such as: sophisticated telecommunications, complex television broadcasts of data/images of any kind, data digitization, “social dumping”. The concept of virtual community7 determines the creation of new forms of interpersonal relationships of the on line type, the diversification of socialization and the reduction of alienation of any kind, by generating, using and developing some new instruments of communication, with a view to increasing any kind of performances that people in general, and the organizations and human society in particular might have. Virtual telecommunities have real advantages from the viewpoint of the facilities of working in the on line system; these represent the complex combination of some fundamental elements:8 5

Rosca Gh. Ion, Marian Stoica, New Work Forms and Activities in the Information- and Knowledge-based Society, in the volume “Information Society-Knowledge Society, Concepts, Solutions and Strategies for Romania”, Expert Publihing House, 2001. 6 Rosca Gh. Ion, Marian Stoica, New Work Forms and Activities in the Information- and Knowledge-based Society, in the volume “Information Society-Knowledge Society, Concepts, Solutions and Strategies for Romania”, Expert Publihing House, 2001. 7 VIC: Virtual comunity 8 Bogdan-Ghilic Micu, Marian Stoica, Virtual Organization, Economic Publishing House, 2004

Pagina 35


(a) NC of a LAN, MAN or WAN type; (b) hardware equipment and software instruments that allow communication by the Internet system; (c) the usage of some informal and informatic rules of establishing the quality and rights of the VIC; (d) systems to authorize the access to the Internet system; (e) systems to protect the work on the Internet; (f) the co-operation between the VIC members with a view to producing goods and services; (g) the intensive and extensive usage of VIC with a view to practically reach the short-, medium- or long-term targets, with a tactic, strategic and operative character; (h) the usage of firmware, by means of which particular and specific procedures are carried out. The design of the virtual telecommunities has to ensure certain conceptual and functional problems:9 (a) supervising the VIC contents and coherence; (b) the control over the increase of the number of VIC members; (c) the quantification of the way in which the VIC members co-operate on line; (d) the realist and real determination of the VIC contents; (e) the maintenance of the unit of interests between the VIC members; (f) the dynamic adaptation of the VIC contents with respect to the preferences of its members; (g) the minimization of the lack of interest or communication subjects, the maximization of the interest area; (h) the establishment of an efficient and laborious policy of maintaining the VIC members, with the purpose of reducing the member migration to other VIC. Telecommunities are based on some fundamental elements: (a) the strong co-operation between the network users; (b) the usage of various top-quality software instruments of IT&C; (c) the specification and unlimited usage of some clearly defined and analytically documented rules; (d) the extensive and intensive usage of RC, on which telecommunity is based from the information viewpoint. The main problem of the VIC designers is solving two fundamental desiderata: ● the maximum usage of communication instruments and facilities by the Internet and the Intranet-Extranet derivatives; ● the provision on fast and efficient on line communication, access fares and minimum connecting-waiting-processing-broadcasting times, under the circumstances of an optimal inexpressive interactivity, meant to ensure the social opportunity of VIC, by the users’ access to various human activities (e-government, e-business, telemanagement, FBM activities, insurances, telemarketing, teleshopping, computerized accountancy, IT audit), teleservices (booking hotel rooms, plane or ship tickets, tickets for various tourist activities), data processing, basic document writing/reports of various kinds etc. The e-activity of the TeleCentre type (TCT) has several versions: (a) Telecottage; (b) Electronic Village Hall; (c) Community Telecommnications Center. The factors that determine the viability and cost-effectiveness of the telecentres are the following: (a) staff quality and management act efficiency; (b) absorbing a part of the financial risk by the management system of the telecentre; (c) telecentres should be mainly demand-oriented; (d) the foresight of the direction and development level of the community, at the same time with the specification of its real needs; 9 Davidescu, N – Generalisable Programme-products, Concepts and Development Methods, Scientific Symposium, ASE, Faculty of Accounting and Management Information Systems, 1998

Pagina 36


(e) the inter-connection and inter-correlation between the demand-oriented companies and the supply-oriented companies; (f) the dimension of the service range (it implies the level of the telecentre clients, as they can provide services at a maximum level for locally affordable fares); (g) the development of an operational, efficient and mutually profitable mixture between the strategic local investors and telecentres. The e-activity of the Cybermarketing type is based on the development of virtual marketing, which preserves the techniques specific for the classical marketing, but, besides, has a series of operational and analytical advantages, focused on specific methodology, interaction with the organization and client-orientation. Cybermarketing is objectively client-oriented and thanks to the facilities, costs and efficiency of the virtual world based on NC placed all over the world, the marketers have new opportunities and can address to new market shares, in accordance with the demands of the clients and global markets; in their turn, clients widely use the Internet services for obtaining information about the market, products, services, prices, delivery terms, financing systems, service, repairs etc. The main objective of the cybermarketing activity is providing the best conditions for making and developing some on line offers of products-services, by complying with the following parameters: (a) using the Web technology; (b) using the static/dynamic mathematical models specific for the pure theory of the marketing science; (c) using some diversified methods and models of message communication within the complex processes specific for cybermarketing; (d) implementing the best communication options. The e-activity of the TeleEducation type is the technology of transferring information of a formative-professional nature, exclusively by the Internet-Intranet-Extranet systems, as a result of overcoming the factors related to time and space, in which the assimilation process gets focused on the learning phase, to the detriment of teaching and knowledge transfer process.10 The e-education system has had a rapid development by the emergence of new technologies: ● “Distance Education” and “Distance Learning” of the synchronous/asynchronous type; ● “Open Learning”; ● “Open and Distance Learning”.11 E-education makes some fundamental demands: (a) to actually use the IT&C technologies in all the institutions of academic education; (b) to redefine teachers’ activity and to change their attitude towards the e-education technology; (c) to change the structure of the teaching materials, to create and use virtual courses; (d) to change students’ attitude towards the general approach to tele-education, the system of consulting the virtual materials and the virtual systems of preparation-examination; (e) to create and actually use some organizational structures that are new from the viewpoint of their role and functionality (virtual schools, high schools and universities, tele-education centres, tele-classes etc.); (f) to stimulate students’/graduates’ desire for continuous study. The e-activity of the Teleshopping type performs the selling and purchase of goods and services, know-how, software, firmware, by the massive, complete, efficient, operative and competitive usage of the IT&C elements and Internet-Intranet-Extranet services; due to extensively and intensively using the facilities of the Internet system, this activity could be also named InternetTeleshopping. Teleshopping is structured in e-sub-activities: tele-selling and tele-purchase.12 10 The Bologna Declaration of the ministers of education from 28 European countries and the majority of the candidate states, June 19th 1999 11 www.forrester.com: the site of the Forestre Research magazines, which publishes articles in the field of e-learning 12 Stoica Marian, Ghilic Micu Bogdan, Types of Work and Informational Activity, ASE Printing House, 2000, ASE Library, quota 122140.

Pagina 37


The social and psychological premises take into consideration the study of some dual coordinates: the social approach and the psychological approach, based on studying the social impact of teleshopping, its usage area, functioning mechanism at the macro-, mezzoand microeconomic level, as well as establishing the strategies, methods and techniques of the social adaptation of the citizens to the new information technologies, overcoming the social conservativeness, including the elimination of the cognitive, social, informational, behavioural, emotional, traditional disabilities etc. The minimal structure of the systems based on Teleshopping must contain the following standard sub-systems: cybermarketing, presentation, input transactions, supplytransport, storage, distribution (output transactions), invoicing-deduction13, computerized accountancy, IT financial accounting audit14 and DB administration. The e-activity of the TeleMedicine type is the technology that allows medical data exchange, by means of IT&C and the Internet-Intranet-Extranet services, with a view to increasing the quality, capability and capacity of the medical act, medical education of the citizens or provision of top-quality healthcare services; from another point of view, telemedicine is the process of using medical information and services, in conditions of professionalism, rapidity, selection, efficiency and cost-effectiveness of the IT&C conditions and the Internet-Intranet-Extranet services, by fully complying with the scenarios of modern medicine: (a) the implementation of a selective and professional monitoring of medical data; (b) the beneficent usage of IT&C in the field of modern medicine; (c) the instauration of a modern management addressed to increasing the rapidity, efficiency and quality of the medical act; (d) the provision of an information system meant to bidirectionally transfer medical data from one location to another. The main objectives of telemedicine are: (a) to increase the evaluation quality of the medical act, medical diagnosis and long-distance treatment; (b) to virtually overcome the distances between the doctor-case-patient-treatment-posttreatment, by non-differentiating the close cases from the distant ones; (c) to provide a quality medical act, in the conditions of a minimum response time, information on the patient’s state in a record time, providing treatment by means of the Internet-IntranetExtranet systems and the interactive monitoring of the patient’s post-operatory condition; (d) to increase the efficiency and accuracy of the medical act; (e) to provide medical treatment as close as possible to the patient’s workplace/ residence; (f) to provide continuous professional training of the medical staff (doctors and nurses); (g) to provide a quality medical expertise, based on the data offered by means the Internet, in an appropriate time for patients, irrespective of the distance between the doctor and the patient; (h) to efficiently use the complete/insufficient medical resources; (i) to increase the response rate of the patients in difficulty; (j) to offer the possibility to ignore the time and space factors by means of the IT&C factor; (k) to ensure the security, protection and confidentiality of the data concerning patients’ health condition. In order to complete the IT projects of telemedicine, we propose a creationimplementation methodology, by covering the following stages: (a) Programming the accomplishment of the telemedicine IT project, elaborating the feasibility study, completing the business plan, contracting the necessary work to carry out the IT project, allocating the financial funds, establishing the beginning terms, local responsibilities, coordination from the specialized minister; (b). SITM15 completion; 13 Rosca I, Em.Macovei, Davidescu, N., V.Raileanu, Financial Accounting Information Systems Design, E.D.P. ,1993 14 Davidescu, N., IT Accountancy Handbook, Tribuna Economica Publishing House, 2002 15 SITM: IT system of telemedicine

Pagina 38


(c). The stage of SITM implementation; (d) SITM current exploitation and (e). The development of new constructive versions of SITM. The technical and economic evaluation of the telemedicine IT projects is appropriate in the case of running complex telemedicine projects, carried out by many medical organizations, for which reason their acceptance and actual usage are imposed by the following requirements: (a) to use the IT&C substructure; (b) to maximize the security and confidentiality of the data concerning the patients, cases and treatments; (c) to have a medical licence; (d) to supervise the telemedicine policies; (e) to elaborate standards and protocols related to the medical field; (f) to obtain a maximum reliability during the actual work; (g) to sort out the economic, technical and legal aspects; (h) to adopt a payment system addressed to remote communities and to people with a minimum living standard.

Fig. 2 - Telework

Pagina 39


Pagina 40

Fig.3. The e-activity of the Teleshopping type.


INSTRUMENTELE CALITĂŢII (II) 1. DIAGRAMA DE CORELATIE/ DISPERSIE, 2. FIŞELE PENTRU COLECTAREA / ÎNREGISTRAREA DATELOR (“FIŞELE DE FRECVENŢĂ”), 3 FI ŞA DE CONTROL, 4.HISTOGRAMA Prof.univ.dr.ing.Nicolae­George DRĂGULĂNESCU Universitatea POLITEHNICA din Bucureşti Auditor DGQ­EOQ/TUV al calităţii, Asesor EFQM ; Evaluator Fundaţia “PRC <J.M.JURAN>” Secretar general – Fundaţia Română pentru Promovarea Calităţii, Bucureşti Director executiv – Fundaţia “Premiul Român pentru Calitate <J.M.JURAN>”, Bucureşti

1. Algoritm general de soluţionare a problemelor calităţii

Fig. 1 – Algoritm general de soluţionare a problemelor calităţii Conform ciclului virtuos de soluţionare a problemelor calităţii (prezentat anterior) şi algoritmului prezentat în Fig.1, cele patru etape ale rezolvării unei PROBLEME A CALITĂŢII sunt, în ordinea menţionată mai jos, următoarele: 1. Definirea PROBLEMEI apărute.

Pagina 41


2. Identificarea CAUZELOR potenţiale/ reale ale PROBLEMEI. 3. Stabilirea SOLUŢIEI/ SOLUŢIILOR posibile/ optime pentru rezolvarea PROBLEMEI 4. Realizarea ACŢIUNII (corespunzând SOLUŢIEI/ SOLUŢIILOR reţinute) şi măsurarea eficacităţii şi eficienţei sale. În funcţie de rezultatele acestei duble evaluări (eficienţa şi eficacitatea acţiunii de soluţionare a problemei), se poate decide reluarea parcurgerii ciclului, cu cele patru etape ale sale, sau se poate considera problema ca fiind soluţionată. De menţionat că, în funcţie de natura şi complexitatea problemei dar şi de criticitatea efectelor ei (adică de frecvenţa de manifestare a problemei şi de gravitatea efectelor ei), fiecare etapă poate fi mai mult sau mai puţin laborioasă, necesitând mai multe minute, ore sau chiar zile pentru parcurgerea ei. Parcurgerea acestor etape ­ deci soluţionarea problemei calităţii ­ se poate realiza în mod optim, doar în echipă, prin utilizarea instrumentelor calităţii şi/ sau a instrumentelor de management al calităţii. Au fost prezentate în ediţiile anterioare următoarele instrumente: 1. BRAINSTORMING (“Remue meninges”) 2. VOT SIMPLU 3. VOT PONDERAT 2.Alte instrumente 2.1 Diagrama de corelaţie/ dispersie Utilitate şi scop: pentru identificarea/ evidenţierea/ configurarea relaţiilor existente între două mulţimi x, y de valori măsurate (date), pentru un acelaşi produs/ proces/ operator/ reper, etc. (de exemplu: între greutatea şi înălţimea unei persoane, între temperatura şi presiunea unui sterilizator, termenul şi dobânda unui depozit bancar, etc.) Atunci când o asemenea relaţie există, este posibil ca, pornind de la cunoaşterea unor date, să se estimeze valorile corespunzătoare ale celei de­a doua caracteristici. Notă: Acest instrument nu permite să se prognozeze cu certitudine absolută valoarea celei de­a doua caracteristici şi nici să se dovedească existenţa unei relaţii cauză ­ efect între cele două caracteristici studiate. Acest instrument indică doar existenţa unei relaţii mai mult sau mai puţin puternice între acestea, într­un mediu dat. Diagrama de dispersie se prezintă sub forma unui grafic cu două axe perpendiculare gradate permiţând poziţionarea pe grafic a datelor de studiat. Diagrama permite identificarea posibilei interdependenţe între 2 variabile x, y (deci şi evidenţierea unor eventuale relaţii y­x de tip efect ­ cauză).

* **** **** * * **** ** * * * * ** ** **** *** * * * * ***

Situaţii posibile: ● cu corelaţie: - pozitivă (puncte în cadranele I şi III) - negativă (puncte în cadranele II şi IV)

Fig.2 ­ Exemplu: corelaţie pozitivă puternică între variabilele x şi y

Pagina 42


- puternică (puncte concentrate) - slabă (puncte dispersate) ● fără corelaţie 2.2 Fişele pentru colectarea / înregistrarea datelor (“Fişele de frecvenţă”) Utilitate: obţinerea unei cantităţi suficiente de date (de exemplu în scopul analizării cauzelor reale ale unei probleme sau pentru măsurarea eficienţei soluţiei/ soluţiilor adoptate). Notă: Fişa de colectare a datelor se prezintă sub forma unui tabel care permite introducerea datelor calitative şi/ sau cantitative. Recomandare : înainte de completarea fişei de colectare a datelor este necesară identificarea cauzelor posibile ale unei probleme. Etape : 1. Se determină lista cu date de obţinut 2. Se alege un cuvânt­cheie simplu şi cuprinzător pentru a reprezenta datele respective 3. În situaţiile în care există standarde de acceptare, se indică fiecare standard în legătură cu fiecare cauză posibilă 4. Se identifică locul (organizaţia, compartimentul,…) unde se realizează colectarea datelor 5. Se determină mărimea eşantionului necesar pentru validarea informaţiei 6. Se determină periodicitatea/ frecvenţa colectării datelor şi/ sau a observaţiilor 7. Se determină structura fişa/ fişele necesare pentru colectarea datelor (Este necesară înţelegerea corectă a semnificaţiei tuturor datelor cerute prin fişă). 8. Se înregistrează datele conform instrucţiunilor primite 9. Se colectează fişele şi se prelucrează datele. EXEMPLE 2.2.1 Fişa pentru înregistrarea frecvenţei defectelor Defectele constatate

Datele de înregistrare

D1

… //

… //// //

D2

////

///

Dn

Pagina 43


2.2.2 Fişa pentru înregistrarea cauzelor defectelor (pe tipuri de defecte simbolizabile prin acronime sau grafic, de exemplu: Æ, Å, Ä, Ñ,à)

2.2.3 Fişa de verificare şi conformitate (“listă de verificare”, “check list”). Aceasta este, de fapt, o listă de criterii/ condiţii/ elemente a căror existenţă/ conformitate se verifică, bifându­se în dreptul fiecăreia situaţia constatată (de regulă DA/ NU).

Notă: Simbolurile utilizabile pot fi numerice, acronime sau grafice , de exemplu : Å - foarte bine, à - bine, Æ - mediu, Ñ - suficient, Ä - insuficient EXEMPLU O renumită bancă franceză primea numeroase reclamaţii in legătură cu imposibilitatea folosirii ATM­urilor în anumite departamente ale Franţei şi în anumite intervale de timp. S­au constituit câteva grupuri de lucru care au colaborat la nivel regional şi au realizat o fişă de colectare a datelor comună (pentru efectul “imposibilitatea accesării ATM­ului”), având următoarele rubrici : - Zona (codificată) de amplasare a ATM-ului respectiv - Numărul săptămânii din anul respectiv în care s­a constatat efectul ­ Ziua săptămânii - Ora la care s-a constatat efectul - Cauza (codificată) : TA = timp de aşteptare mare CN = cont client neactualizat

LN = lipsă numerar în dispozitiv

II = informaţie indisponibilă (sistem informatic inert)

Pagina 44


DP = dispozitiv în pană (din diverse motive) CN = anumit tip de card neacceptat

Toate fişele de colectare a datelor, după completare, erau colectate şi analizate săptămânal de către un grup de lucru special creat şi implicat iar datele colectate erau transmise Departamentului Calitate. Această acţiune a durat câteva luni şi a permis identificarea cauzelor reale ale problemei pe baza datelor colectate. S-au decis : - realizarea de acţiuni corective (printre care : actualizarea în timp real a datelor conţinute de sistemul informatic, alimentarea mai frecventă a ATM­ului cu numerar, acceptarea mai multor tipuri de carduri) şi - modificarea structurii fişei pentru a o îmbunătăţi şi a permite continuarea colectării de date, de la mai multe niveluri şi structuri ale băncii 2.3 Fişa de control („Diagrama de control”, “Graficul de control”) Utilitate: pentru evaluarea şi menţinerea stabilităţii unui proces (prin identificarea şi eliminarea cauzelor eventualelor anomalii)

“control statistic pe fluxul de fabricaţie”, “introducerea /

menţinerea sub control a variabilităţii unui proces/ produs”. Notă: Fişa/ graficul de control este conceput(ă) special pentru un anumit produs sau o anumită operaţie/ maşină/ caracteristică. Ea/ el conţine două grafice reprezentând relaţiile grafice - (valoarea medie aritmetică a valorilor prelevate) în funcţie de numărul grupei/ eşantionului şi - R (amplitudinea valorilor prelevate) în funcţie de numărul grupei/ eşantionului. Cele două grafice se reprezintă unul sub altul în Graficul (, R) din Fig.3, după colectarea şi prelucrarea datelor colectate şi prelucrate, conform tabelului de mai jos.

Notaţii (în Fig. 3) : LM, Lm – limite de toleranţă prescrise pentru caracteristica măsurată LCM , LCm – limite de control pentru x LCM = LM – BR; LCm = Lm+ BR L’CM = CR; L’Cm= DR

Pagina 45


Fig. 3 – Graficul de control (, R) Note: - este media valorilor R, iar este media valorilor “x” pentru. toate cele “k” grupe -

Coeficienţii B, C, D depind de “n” ­ numărul valorilor din fiecare grupă/ eşantion)

-

Intervalele de timp la care se prelevează valorile măsurate din fiecare grupă pot varia între 1....8 ore.

Interpretare: ­ Dacă toate punctele celor două curbe aparţin intervalului (LCM, LCm) sau intervalului ( L’CM, L’Cm) există o STABILITATE a procesului - Dacă unul sau mai multe puncte se situează în afara acestui interval există INSTABILITATEA procesului În practica industrială şi în întreprinderi prestatoare de servicii se mai utilizează şi alte tipuri de fişe/ grafice de control. 2.4 Histograma (“Diagrama de distribuţie”) Utilitate: permite reprezentarea grafică a distribuţiei/ dispersiei valorilor măsurate în scopul comparării lor rapide cu anumite valori de referinţă şi/ sau al identificării frecvenţei valorilor măsurate în anumite clase prestabilite. Note ­ Analiza efectuată cu ajutorul acestui instrument prezintă informaţii asupra valorii principale şi a seriei de date, ceea ce permite compararea acestora cu specificaţii ale produsului/ serviciului. ­ Histograma de frecvenţă se prezintă sub forma unui grafic cu două axe perpendiculare. Pe axa orizontală se clasifică datele pe clase/ categorii, pe cea verticală se trasează diagrama în funcţie de numărul de date observate în cadrul fiecărei clase/ categorii.

Pagina 46


Recomandare: trasarea histogramei ar trebui să se facă pe baza a cât mai numeroase date măsurabile pentru o caracteristică. Se poate trasa histograma de frecvenţă şi pe baza a doar câteva zeci de date, dar în acest caz este nevoie de mai mare atenţie în interpretarea acesteia.

Fig.4 – Histograma (“Diagrama de distribuţie”) Etape 1. Se identifică cea mai mare şi cea mai mică dintre datele conţinute în tabelul sau fişa de colectare a datelor ; 2. Se determină mărimea zonei de distribuţie a datelor. Aceasta este diferenţa dintre cea mai mare şi cea mai mică dintre date. 3. Se determină numărul de clase necesare pentru regruparea datelor. 4. Se determină lăţimea clasei/ categoriei. Clasele trebuie să aibă aceeaşi lăţime. Numărul de clase multiplicat cu lăţimea clasei trebuie să fie egal cu sau mai mare decât cea mai mare dintre date. Lăţimea clasei este, de regulă, un număr impar.

E X E M P L U N U M E R I C: Fie o populaţie cu N valori măsurate (N = 50…250). ­ Se notează VM, Vm = valorile maximă / minimă măsurate ­ Se calculează: n = număr de intervale/ clase, unde „n” se determină din relaţia: 6…10 pentru n=

50 < N < 100

7…12 pentru 100 < N < 150 10…20 pentru 150 < N < 250

h = mărimea intervalului unei clase , unde “h” se determină din relaţia h = (VM – Vm) / n ­ Se reprezintă graficul în conformitate cu Fig.4

Pagina 47


ALT EXEMPLU: Băncile se preocupă de mult timp de soluţionarea în cât mai mare măsură a tuturor cerinţelor şi aşteptărilor clienţilor existenţi şi de a atrage noi clienţi. Toate băncile oferă servicii de informaţii online şi telefonice privind activitatea băncii, oferta de produse şi servicii bancare, cursuri de schimb, rate de dobânzi, etc. Unele bănci au stabilit ­ prin standarde interne – că, atunci când persoana/ consultantul băncii care a răspuns unei solicitări telefonice nu poate oferi imediat clientului apelant toate răspunsurile solicitate, un consultant al băncii va trebui să transmită clientului ­ în maximum două ore de la apelul său! ­ toate răspunsurile/ informaţiile solicitate. Astfel, în principiu, orice client actual sau potenţial al băncii poate obţine în timp util, direct de la bancă, toate informaţiile dorite. În practică, au existat însă şi clienţi nemulţumiţi de faptul că atunci când solicitau anumite informaţii, consultantul băncii nu le furniza imediat toate informaţiile solicitate, ci numai după mai multe ore. În consecinţă, banca a făcut măsurători la o anumită sucursală unde au existat câteva reclamaţii în acest sens, în perioada ianuarie ­ iunie 1988 şi a constatat că : ­ în perioada ianuarie ­ iunie 1988 la sucursala respectivă s­au primit 845 de apeluri telefonice solicitând diverse informaţii bancare - din totalul de 845 de apeluri telefonice, 800 de apeluri au primit răspunsuri în intervalul de o oră din momentul efectuării apelului ; - alte 30 de apeluri au primit răspunsuri în interval de două ore din momentul efectuării apelului ; - alte 5 apeluri au primit răspunsuri în interval de trei ore din momentul efectuării apelului ; - alte 5 apeluri au primit răspunsuri în interval de patru ore din momentul efectuării apelului ; - alte 5 apeluri au primit răspunsuri în interval de cinci ore din momentul efectuării apelului. Histograma (diagrama de frecvenţă) astfel realizată este prezentată în Fig. 5. Din analiza datelor statistice obţinute a rezultat că, în perioada ianuarie ­ iunie 1988, au existat 15 neconformităţi, reprezentând doar 1,77%. Desigur, că pentru eliminarea acestor neconformităţi banca respectivă a continuat analiza pentru a determina cauzele şi a stabili măsurile corective şi, ulterior, măsurile preventive, care se impuneau.

Pagina 48


Fig. 5 – Aplicarea histogramei de frecvenţă în cazul unei bănci (Sursa : „The Road to Total Quality” în The Conference Board Research Bulletin no. 239, Irlanda, 1990)

Pagina 49


VIAŢA – APA – INFORMAŢIA VIULUI Prof. Dr. Gheorghe MENCINICOPSCHI „APA SE MĂNÂNCĂ, IAR MÂNCAREA SE BEA !” „Îmbătrânirea înseamnă şi pierderea de apă la NIVEL CELULAR”

Astăzi omenirea se confruntă cu câteva probleme fundamentale: apa şi celelalte alimente, energia şi pacea, de care depinde însăşi viitorul omenirii. Deşi pare simplu, a defini noţiunea de „apă” este foarte dificil. Pentru cei mai mulţi apa este un corp ce se poate afla, în natură, sub trei forme de agregare, lichid peste 0oC, solid – gheaţă sub 0oC, vapori – gaz peste 100oC. REZERVELE DE APĂ ALE PĂMÂNTULUI Pe planeta noastră, se apreciază că se găsesc cca 1.340 milioane Km3 de apă. Din acest total apa sărată a oceanelor şi mărilor reprezintă 96,95%, iar apa dulce (gheţari, lacuri, cursuri de apă, în sol sau sub formă de vapori în atmosferă) reprezintă abia aproximativ 3%. Dar majoritatea apei dulci se află sub formă de gheţari cca 2,4% din totalul apei planetare. APA DIN TOATE ORGANISMELE de pe planetă reprezintă doar aproximativ 400 Km3, adică 0,00003% din totalul apei de pe TERRA. Corpul omenesc conţine în medie cca 65% apă, al fructelor şi legumelor 80 – 95% apă, iar al animalelor între 65 – 75% apă. CRIZA APEI DULCI După cum observăm resursele de apă dulce sunt extrem de limitate, în timp ce consumul acestora creşte alarmant, depăşind potenţialul natural al rezervelor de apă dulce. Astăzi numeroşi experţi atrag serios atenţia asupra apariţiei unei noi probleme, cu urmări greu de imaginat la nivel local şi global, CRIZA APEI. Criza apei dulci este una dintre cele mai grave probleme cu care s­a confruntat vreodată omenirea. De modul în care va fi rezolvată această criză, va depinde în mod direct viitorul civilizaţiei moderne, şi chiar al UMANITĂŢII. INFLUENŢA APEI ASUPRA SĂNĂTĂŢII Apa influenţează sănătatea populaţiilor umane atât prin cantitatea consumată, dar şi prin calitatea sa, prin compoziţia sa. Accesul insuficient la apă de calitate a fost şi este cauza răspândirii unui mare număr de afecţiuni. Imposibilitatea asigurării necesarului fiziologic de apă curată, a igienei corporale, a curăţeniei îmbrăcămintei, a locuinţei, localurile publice, a localităţilor sunt cauze care stau la baza răspândirii unui mare număr de afecţiuni digestive (gastro­enterite, dizenterie, hepatită epidemică). Lipsa apei determină şi creşterea incidenţei bolilor de piele şi ţesut subcutanat (acnee, furunculoză, piodermite ş.a.) sau altor afecţiuni transmise prin vectori (febră recurentă, tifos exantematic). Apa naturală este un amestec mult mai complex decât apa chimic pură. Apa naturală conţine diferite gaze dizolvate sau sub formă de bule, diverse substanţe solide în stare dizolvată sau în

Pagina 50


suspensie. Apa potate conţine şi alte lichide cu care se amestecă (miscibile) sau nemiscibile (cu care nu se amestecă, ex: apă : ulei). Viaţa nu poate exista fără apă. Corpul omenesc este un edificiu extrem de complex, un ecosistem format din cca 60.000 de miliarde de celule umane eucariote şi de zece ori mai multe celule procariote bacteriene. Pentru fiecare genă umană corespund 100 gene bacteriene formând un tot funcţional denumit metagenom – hologenom. Apa se găseşte sub trei forme care determină activitatea CELULELOR VII care stau la baza existenţei şi funcţionării corpului UMAN: • apa intracelulară cca 50% din total; • apa interstiţială cca 15% din total; • apa circulantă cca 5% din total. Organismul uman conţine cantităţi de apă ce variază odată cu vârsta, astfel: • embrionul uman de 2 luni conţine 97% apă; • nou­născutul între 66 – 74% apă; • adulţii cca 65 – 70% apă; • persoanele în vârstă 65% apă. Pierderea a 1 – 2% din apa corporală perturbă HOMEOSTAZIA HIDRICĂ a omului provocând scăderea performanţelor mentale şi fizice, confuzie, încetinirea detoxifierii, ş.a. Scăderea cantităţii de apă cu 10%, într­un interval scurt de timp poate avea consecinţe grave asupra sănătăţii, iar la pierderi de apă de peste 20% viaţa nu mai este posibilă. APA ÎN CELULELE VII – TRĂIM ŞI MURIM LA NIVEL CELULAR! Molecula de apă este, din punct de vedere electric, un DIPOL, adică un obiect fizic care posedă un pol încărcat pozitiv şi un pol încărcat negativ. Cu alte cuvinte un magnet minuscul care se orientează în câmpurile magnetice pe direcţia N – S. Dar această caracteristică a moleculei de apă, îi conferă proprietăţi cu totul speciale putându­se asocia între ele, formând dimeri, trimeri etc. Apa poate forma şi agregate moleculare. Această flexibilitate oferă apei o extraordinară supleţe a legăturilor de molecule de apă între ele caracterizată printr­o enormă uşurinţă de deformare. Apa este parte integrantă a lumii vii. Departe de a fi un SOLVENT INERT cu proprietăţi omogene, APA este PUTERNIC ORGANIZATĂ sub formă de macromolecule între care şi în interiorul cărora ea se insinuează, FORMÂND O REŢEA A CĂREI STRUCTURĂ ESTE IMAGINEA SINGULARITĂŢII LOR ! APA este ceea ce este tocmai datorită macromoleculelor pe care le generează. Apa se deformează „respiră” în strânsă armonie cu ea însăşi. Marele savant Schrödinger (1944) remarca minunata eficacitate a ordinii celulare – ordine plecând de la dezordine – afirmând că „materia vie crează ordine plecând de la ordine”.

Pagina 51


Apa este un lichid cu totul special şi misterios căci prin înaltul său grad de organizare este un agent principal de reducere a hazardului în celulele vii. Iar Sir Rudolph A. Peters afirma „viaţa celulelor sugerează existenţa unui sistem coordonator din care reţeaua de apă structurată este parte esenţială !”. Ştiinţa a demonstrat că apa joacă un rol esenţial de control pentru evitarea asamblării eronate a biomoleculelor esenţiale, enzime, acizi nucleici (ADN). Apa joacă un rol important în reglarea transcripţiei genice la eucariote. Celulele umane sunt celule eucariote. Apa este deci un factor epigenetic major. Apa este un factor epigenetic major atât în calitatea ei de ALIMENT VITAL, cât şi ca un component major al celorlalte alimente de origine vegetală sau animală care invariabil conţin apă INFORMATĂ. Factorii epigenetici sunt esenţiali în concretizarea expresiei fenotipice a genotipului. Cu alte cuvinte suntem ceea ce BEM şi MÂNCĂM ! APA ESTE SURSA VIEŢII ! În celulele vii apa este într­o stare specială, sub forma apei BIOSTRUCTURATE. În fiinţele vii, şi deci şi în om, apa se află în trei ipostaze majore: apă liberă, apă legată şi apă biostructurată. Rezultă că STRUCTURAREA APEI este mult mai importantă decât compoziţia sa chimică. Astfel, pe măsură ce apa captează informaţie din mediul ei înconjurător (informaţie şi energie cosmică, informaţie telurică, informaţie biologică) îşi schimbă nivelul de STRUCTURARE. Apa, constituientul major al fiinţelor vii, datorită capacităţii sale de a prelua informaţie şi energie din mediul înconjurător poate fi POLUATĂ nu numai fizico­chimico­biologic, dar extrem de important şi informaţional. POLUAREA INFORMAŢIONALĂ PATOLOGICĂ induce la rândul ei patologii umane ! Chiar şi dacă am invoca numai rolul vital al apei în CONTROLUL RECUNOAŞTERII MOLECULARE, prin intermediul APEI DE HIDRATARE şi ar fi îndeajuns. Dar apa, lichidul misterios al vieţii, este profund implicată în reglarea activităţii biomoleculare celulare şi prin fenomene complexe de COMPENSARE ENTALPIE – ENTROPIE. Apa este implicată şi în apariţia variaţiilor proprietăţilor mecanice a structurilor care servesc drept puncte de plecare pentru INFORMAREA CELULELOR asupra mediului lor vital. Astfel, pe suprafaţa membranei celulare, există, din loc în loc, în zonele în care aceasta nu este organizată bilaminar, structuri complexe de TIP CRISTAL CUBIC formate din apă şi fosfolipide. Aceste structuri cristaline se comportă ca nişte SENZORI capabili să transmită informaţii către nucleul celular, spre exemplu via cascadelor de transducţie. Pe de altă parte, apa este absolut necesară pentru transducţia semnalelor intracelulare ce se propagă ca unde mecanice de­a lungul citoscheletului. Apa este implicată în funcţionarea corectă a proteinelor şaperon (ex: prionii sunt proteine şaperoni patologice, purtând informaţie greşită), necesare finalizării morfogenezei proteinelor funcţionale ca enzime, hormoni. Apa permite organizarea celulară perfectă cu randamente neatinse de om în tehnologie, randamente de aproape 100% în transformările bioenergetice, datorită fenomenului de „channeling – tunelare” şi compartimentării METABOLICE. Recent s­a demonstrat faptul că apa poate circula rapid în interiorul cristalelor proteice esenţiale pentru fenomenul vieţii. Datorită apei o

Pagina 52


celulă vie se comportă ca un cristal lichid care preia informaţie – prelucrează informaţie şi emite informaţie. Datorită apei, în celula vie, se pare că sunt posibile procese cu totul excepţionale, ca transmutaţia elementelor la rece, bioluminiscenţa – biofotonică şi fenomene de tip laser biologic. Cercetătorul japonez MASARU EMOTO, care a studiat modul de cristalizare a apei în funcţie de energia şi informaţia transmisă apei fie prin cuvinte ce exprimă iubirea, pacea, armonia sau din contra, furia, lăcomia, egoismul trage următoarea concluzie ”Eu cred că la baza confuziei actuale stă faptul că NOI nu am învăţat încă în ce constă adevărata NATURĂ A LUMII în care trăim şi ADEVĂRATA ESENŢĂ A VIEŢII. Ei bine APA ne revelează această ÎNŢELEPCIUNE”. Deoarece apa preia informaţia stărilor sufleteşti, emoţiile umane, este extrem de important şi aspectul preparării hranei ţinând cont de această caracteristică specială a apei. În mâncarea preparată cu dragoste pentru cei dragi, dragostea se transformă în nutrienţi dătători de viaţă şi sănătate. De asemenea, apa, este influenţată de câmpurile magnetice naturale dar şi de cele artificiale. Se pare că, câmpurile magnetice artificiale (generate de aparatele electrocasnice, computer, TV, telefon, cuptor cu microunde, becuri economice ş.a.) distrug vitalitatea apei, imprimându­i informaţii patogene. Câmpurile magnetice variabile acţionează prin modificarea structurii spaţiale precum şi a unor proprietăţi chimice ale apei. MEMORIA INFORMAŢIONALĂ A APEI Cercetări ştiinţifice aprofundate au demonstrat că apa are pe lângă toate celelalte proprietăţi, o proprietate cu totul remarcabilă şi anume: APA COPIAZĂ INFORMAŢIA UNEI SUBSTANŢE cu care vine în contact, chiar dacă această substanţă se află într­o cantitate foarte mică, în raport cu ea. Apa este atât de sensibilă încât se poate încărca cu energii foarte SUBTILE, cum ar fi de exemplu cele atrase de spunerea unei rugăciuni. În multe ţări au fost realizate experimente care au arătat că APA recepţionează şi înregistrează orice influenţă exterioară, amintindu­şi tot ceea ce se petrece în spaţiul care o înconjoară. Orice substanţă care vine în contact cu apa îşi lasă amprenta în structura acesteia. Mijlocul prin care apa îşi modifică proprietăţile deşi compoziţia ei rămâne neschimbată este STRUCTURA APEI, dată de modul în care sunt organizate moleculele acesteia, sub formă de CLUSTERI. Pe această proprietate specială a apei se bazează METODA CRISTALIZĂRII SENSIBILE, prin care se poate determina valoarea nutriţională şi energia vitală a alimentelor. Metoda evidenţiază faptul că există o mare diferenţă între imaginea de CRISTALIZARE A VIULUI şi cea a NE­VIULUI. Metoda pune în evidenţă tocmai prezenţa forţelor formatoare ale VIEŢII sub forma MATRICEI INFORMAŢIONALE. Cristalizarea sensibilă demonstrează că, spre exemplu, rugăciunea sau cuvinte ce exprimă emoţii pozitive (iubire, compasiune, empatie, iertare) pot îmbunătăţi MATRICEA INFORMAŢIONAL – ENERGETICĂ a APEI DIN ALIMENTE şi că efectul benefic se datorează tocmai REDUCERII ENTROPIEI care se reflectă sub forma apariţiei ameliorării sau vindecării bolii celui care consumă alimentele încărcate energetic – subtil prin rugăciune sau emoţii pozitive.

Pagina 53


APA HRANĂ VITALĂ În organismul uman circulaţia apei şi a electroliţilor (săruri dizolvate) formează un tot unitar, „UN SISTEM CIRCULATOR” mai complex, mai vast şi mai important chiar decât cel al SÂNGELUI. În fiecare zi rinichii filtrează cca 330 litri de sânge în care se găsesc 180 litri de apă. Apa este vectorul unic al tuturor mineralelor şi ale deşeurilor (toxinelor) solubile din organism. Cei 180 litrii de plasmă filtraţi la nivelul nefronului (unitatea funcţională a rinichiului) conţin sodiu (Na), glucoză (zahăr) şi uree (deşeu rezultat din metabolizarea proteinelor). Dar, totodată, rinichiul sănătos reabsoarbe specific 99,5% din cantitatea de sodiu, 100% din cea de glucoză (în cazuri patologice zahărul trece în urină glicozurie – diabet), 44% din ureea filtrată şi 98% din apa ultrafiltrată. O bună hidratare favorizează eliminarea sodiului (Na), prezent astăzi în exces în dieta modernă, factor de risc pentru hipertensiune arterială şi alte boli cronice. APA ALIMENT NATURAL INTEGRAL Apa, ca şi celelalte alimente îşi manifestă pe deplin calităţile alimentar – nutriţionale, preventive şi curative numai dacă este consumată în starea ei naturală, netratată prin mijloace fizice sau chimice. Orice tratament antropic aplicat apei se traduce prin modificări grosolane sau subtile ale calităţii sale informaţionale de care depind de fapt viaţa, sănătatea sau boala. Modul ideal de a consuma apa este la sursă. Dar astăzi lucrul acesta este posibil doar în cazul apelor terapeutice, consumate la emergenţa lor. Apele potabile minerale sunt astăzi îmbuteliate. Ambalajul potrivit pentru ambalarea apei este sticla sau şi mai bine ceramica. Dar aceste ambalaje sunt scumpe, greu de transportat, sunt casante şi sunt rezervate doar unor ape de înaltă calitate ce se adresează unui segment mic de consumatori cunoscători şi care îşi permit financiar acest „lux” care de fapt NU este un lux. Echilibrul natural al apei se modifică prin diferite tehnici de tratare, floculare, filtrare – microfiltrare, ultrafiltrare, osmoză inversă, clorinare, ozonare ş.a. Apa demineralizată şi apoi „reconstituită” prin remineralizare selectivă, nu este o apă naturală şi poate avea efecte neplăcute asupra sănătăţii. Este de fapt acelaşi lucru ca şi în cazul „alimentelor culturale” recreate din alimente naturale integrale după principiile gastronomiei care, din păcate, nu prea u suport ştiinţific nutriţional. Rezultă astfel mâncăruri extrem de gustoase, savuroase, dar, nutriţional nesănătoase. Etalonul de calitate pentru apă este APA NATURALĂ MINERALĂ INTEGRALĂ, netratată în nici un mod şi ambalată în ambalaje potrivite. CONCLUZII ŞI PROPUNERI APA SE MĂNÂNCĂ, ALIMENTELE SE BEAU! Apa poate fi expusă câteva minute la lumina solară, înainte de a fi băută cu înghiţituri mici, plimbată în gură pentru amestecare cu saliva care­i va scădea tensiunea superficială pentru a aceasta să poată pătrunde în celule. Se afirmă că această apă ar optimiza transferul de informaţie în organism, cu evidente beneficii asupra sănătăţii. Alimentele solide se mestecă până la consistenţa fluidă, după care se înghit, din aceleaşi motive expuse şi pentru apă.

Pagina 54


Adevărata hidratare înseamnă APA CARE RĂMÂNE ÎN CELULELE, ŢESUTURILE, ORGANELE ŞI SISTEMELE DE ORGANE ALE CORPULUI NOSTRU şi care poate fi folosită de acesta ca principal suport al vieţii şi sănătăţii şi NU APA sau lichidele PE CARE LE BEM ! Iată de ce, A BEA LICHIDE NU ESTE TOTUNA CU A TE HIDRATA !

PIRAMIDA CALITĂŢII APEI

Pagina 55


1. MENCINICOPSCHI G. – „Şi noi ce mai mâncăm ?”. 2. MENCINICOPSCHI G., MENCINICOPSCHI I.C., CÂMPEANU C. – „Adevărul despre alimente,

nutriţie sănătoasă şi diete – Ortodietoterapie”, editura Medicală, 960 pg, Bucureşti, 2012. 3. MESTE LE MARTINE, LORIENT D., SIMATOS D. – „L’eau dans les aliments” – Lavoisier, pg.

670, Londres – Paris – New York, 2002. 4. MENTRE P. – „Organisation and properties of water in cell system”, in Greppin H. et. al.,

Integrated plant systems, University of Geneva, 3 – 22, 2000. 5. TOMA M. – „Apa miracolul vieţii”, editura Dharana, pg. 200, Bureşti 2010. 6. MASARU EMOTO – „Adevărata putere a apei”, editura Adevăr Divin, pg 180, Braşov, 2008. 7. MURAD H. – „Secretul apei – Terapia prin hidratare celulară”, editura Paralela 45, pg 474,

Piteşti, 2011. 8. WODA J. et. al. – „An analysis of the relationship between hydration and protein – DNA

interactions”, Biophys J., 75, 2170 – 2175, 1998.

Pagina 56


Millions discover their favorite reads on issuu every month.

Give your content the digital home it deserves. Get it to any device in seconds.