Cinema
40 Filmografiile Simonei
Perfect Strangers (2016) Simona Ardelean
Perfect Strangers (2016) este un film italian în regia lui Paolo Genovese, responsabil și pentru Ever Been to the Moon? (2015), Blame Freud (2014), Una famiglia perfetta (2012) sau The Immature (2011). Născut la Roma și absolvent de Stiinţe Economice și Business, regizorul și scenaristul și-a început activitatea cinematografică relativ recent, făcând parte din noul val de populari regizori italieni, cu un debut major datând abia din 2002. Cu toate acestea, Genovese a primit nenumărate distincţii pentru filmele sale, iar cel despre care am ales să scriu astăzi își merită, cu prisosinţă, cele zece premii și zece nominalizări la festivaluri de profil din Italia și străinătate. Categoria în care filmul este încadrat de public și specialiști este aceea de comedie și dramă, lucru care pare oarecum paradoxal, însă, cu toate acestea, descrie perfect aspectul dual pe care filmul îl urmărește dintru început. Fundalul pe care filmul se așază este unul voit banal: o cină la care participă șapte prieteni: trei cupluri și un bărbat care vine neînsoţit pretextând că iubita pe care și-a făcut-o recent nu se simte bine. Bărbaţii sunt prieteni din copilărie și își împărtășesc toate secretele. Aparent. Seara cinei coincide cu eclipsa de lună, iar umbra care acoperă parţial suprafaţa luminoasă a acesteia este umbra pe cale să se lase asupra cuplurilor și prieteniilor vechi atunci când aceștia decid să joace un joc: pe perioada cinei, toate mesajele primite de oricare dintre ei vor fi citite cu voce tare și toate telefoanele primite vor fi ascultate de către toţi. Jocul seamănă puerilului adevăr și provocare și din start nu anunţă nimic bun. Există pentru fiecare dintre noi, pe frecvenţe paralele o proiectare a eului social și a vieţii private care
nu sunt menite, prin definiţie să se întâlnească. Şi dacă nu ai nimic de ascuns? Ai alege să joci? Aparent doar unul dintre personaje nu are nimic de ascuns și tot el este cel care pare a se opune cu cea mai mare vehemenţă jocului pentru că, așa cum aflăm din explicaţia pe care o dă la finalul filmului, oamenii iubiţi trebuie protejaţi. Tensiunea se acumulează în crescendo pe măsură ce încep să sosească mesajele și telefoanele. Unele sunt inofensive, altele scot la lumină tenebre, secrete ce pot distruge un mariaj, punând la îndoială fidelitatea unuia dintre parteneri. Aflăm pe rând frustrările lor legate de slujbă, de familie (fiica unuia dintre cupluri comunică doar cu tatăl, ascunzându-și intenţiile adolescentine de mama care nu are răbdare s-o asculte, însă la ascultarea comună a apelului primit, mama este confruntată cu reproșurile acesteia și cu faptul că fata se află în faţa unei hotărâri importante), iar pretextul celui care a venit singur este, în cele din urmă, în cel mai surprinzător mod, demontat. Iţele se ţes din ce în ce mai complicat și răsturnările de situaţie sunt spectaculoase. Aproape niciunul dintre personaje nu este fără pată, dar nu secretul în sine este mereu ameninţător, ci motivele care au condus la căutarea alternativelor, neîncrederea, temerile necomunicate, iar ideea că telefoanele au ajuns un fel de cutii negre (uneori parolate) în care ne închidem ca-ntr-un seif temporar identitatea privată. Suntem fiinţe opace, ascunși în straturi multiplicate și străini perfecţi pentru cei de lângă noi. Cei mai buni prieteni rămân cei mai buni prieteni atâta vreme cât prietenia nu se scaldă în ape prea adânci care s-ar putea să inunde la un moment dat legăturile temperate supuse unor ritualuri
de comun acceptate. Tonul discuţiilor este dominat de glume menite să aplaneze suspiciunile, dar și să reliefeze, atunci când este cazul, scepticismul excesiv, gelozia nemeritată, alegerile (soţul uneia dintre femei merge la terapeut, însă nu-i comunică soţiei sale, tot terapeut, acest lucru. Intenţia lui este una nobilă, de a-și salva căsnicia, însă gestul lui este tratat ca trădare). Una dintre femei nu-și dorește copii, dar află că soţul său va avea unul – în curând – și alege să-i comunice soacrei faptul că va deveni bunică. Multe dintre dialoguri sunt amuzante și amuzantă este și melodia care răzbate ocazional pe fundal, aleasă ca o tușă ironică (Gloria Gaynor, I will survive, 1978). Finalul este neașteptat, iar contextul restrâns îmi amintește de un alt film de atmosferă filosofică The Man from Earth (2007) în regia lui Richard Schenkman. Dintre actori mi-a plăcut în mod deosebit Valerio Mastandrea în rolul lui Lele, Marco Giallini în rolul lui Rocco și Alba Rohrwacher în rolul Biancăi, actriţă pe care abia aștept să o văd și în Singurătatea numerelor prime (2010), adaptarea cinematografică a unui roman de Paolo Giordano pe care l-am încheiat de curând.