Continuări
Poetul din cetate (urmare din p. 8)
căutat abia printre eroi şi morminte: „Nu bogdaproste părinte stau rău de tot cu rugăciunile/ Sunt una din acele prăpăstioase firi rebele/ I-am răspuns preotului ce-a vrut să-mi vândă o grădină în cer/ Plină de îngeri de femei zâmbitoare o grădină foşnind cu crini şi cu stele.// Când fără veste în ochii mei s-a lăsat deodată seara/ Şi umbrele din jurul meu lătrau cu vocea lui Lenin/ Mitraliau cu limba ascuţită a lui Beria./ De pe un gramofon de pământ răzbătea aproape stinsă/ Vocea fără speranţă a părinţilor şi rudelor mele/ Deportate şi moarte-n Siberia” (Gramofonul de pământ). Izvorâtă din tenebrele veacului politizant şi mercantil, cutreierată de nelinişti existenţiale, dar şi de reverii dezabuzate, recenta apariţie editorială stă sub semnul nostalgicei afirmaţii „nimic nu mai e cum a fost” (Spovedanie), constituindu-se, deopotrivă, într-o pledoarie a umanităţii pierdute şi a trecutului ei exemplar. O pledoarie ce denotă multă dezinvoltură şi un har poetic evident.
63
Îndrumar de furturi permise (urmare din p. 9)
Literatura din viață, viața ca teatru sunt temele din eseul Lear și Farfuridi pe scena deschisă în care, pornind de la replici uzuale sau de la situații „teatrale”, autorul ajunge să decanteze teatrul din viață. Racilele, erorile sistemului de învățământ actual sunt expuse printr-o inspirată analogie cu vremurile în care Ion Ghica critica, într-o scrisoare adresată lui Vasile Alecsandri, învățământul din epocă. Tot despre erori și racile, dar ale postmodernismului vorbește în Nu-i mare fericire să fii post-modern, eseu în care se conturează una dintre cele mai (post)moderne definiții ale literaturii: „Literatura e și emulație, mișcare și interferență a modelelor și formulelor, competiție valorică (...)”. Inedit e și mo-
dul în care prezintă relația scriitor-cititor-operă: „Un om deține un mister – vin ceilalți, i-l fură și i-l complică. Și există o linie până la care te poți confesa/exprima – dincolo de ea vine, sau nu, înțelegerea celorlalți”. Locuri, oameni, timpuri s-ar fi putut intitula cea de-a cincea parte a volumului, dureroasă și cerebrală panoramare a deșertăciunilor contemporane, locale (vezi Alternativa provinciei) sau globale (Înapoi în Europa!), cu trimiteri pasagere la literatură și alte arte. E linia pe care o continuă și aforismele, butadele, reflecțiile din Addenda. În fond, volumul semnat de Olimpiu Nușfelean e un îndrumar cât se poate de actual despre cum/de ce/când „să furi raiul cu ajutorul cuvântului”.
Dincolo de contururi şi aparenţe (urmare din p. 6)
Penultimul capitol Univers pierdut, este o rememorare dureroasă a unor amintiri care i-au declanşat dezechilibrul interior şi psihologic. Derapajele comportamentale ale soţului, boala, lipsa comunicării vor fi cauze ale declinului, instabilităţii şi apoi decăderii.
Roman bergsonian, de analiză psihologică, o prelungă şi dureroasă confesiune, scrierea Doinei Ira-Tăutan se distinge prin forţa mărturisirii, prin sinceritatea debordantă, prin autenticitatea trăirilor. Deşi scris la persoana a III-a, romanul surprinde prin infuzia de biografism, prin experienţa existenţială privită în toată ecloziunea
„Stilul e ca un jug…” (urmare din p. 7)
semn de umilință. Cuvântul este în măsură a sugera rigorile, constrângerile la care se supune creatorul în timpul zămislirii operei. În dicționarele de simboluri, jugul este prezentat și ca un însemn al unirii, idee exprimată de sensul figurat al verbului a (se) înjuga și de cel al neologismului a conjuga. Din conjugarea energiilor creatoare ale diverselor spirite subjugate aceluiași stil se realizează o „unitate stilistică”, regăsită în opera pictorului, arhitectului, filozofului și omului de știință. Nu e singura definiție „poetică” a stilului. Când Blaga numește stilul drept „răsad de seve grele ca sângele cu rădăcinile împlântate în cuiburi dincolo de lumină” sau „pom liminar cu rădăcinile în altă țară” de unde își adună
ei, rămânând o scriere hibridă, de analiză în care se rezolvă probleme interioare şi mai puţin un roman de creaţie. Aşadar, autoarea dă o dimensiune epică propriilor idei, făcându-le astfel mai credibile, urmând linia scriitorului francez Sartre, care mărturiseşte: „Dacă vrei ca ideile tale să fie mai convingătoare, pune-le într-o naraţiune”.
sucurile „necontrolat și nevămuit”, de fapt, se ușurează cititorului înțelegerea faptului că inconștientul, numit metaforic „celălalt tărâm”, este o realitate psihică incluzând atitudini, orizonturi, accente, inițiative ce „răzbat în ciuda presiunii ce o exercită conștiința asupra lor, ca de sub humă, în lumina de deasupra”. În paralel cu crearea unei terminologii filozofice, firește abstractă și neologică, Blaga, din necesități de plasticizare a unor concepte, își transmite gândurile și pe cale metaforică. Iată câteva exemple din același volum: suișurile și coborâșurile orizontului mioritic se regăsesc sufletește în „dealurile încrederii și văile resignării”; problema categoriilor filozofice s-a transformat, uneori, într-o „osie a filosofiei”. Faptul ține de domeniul firescului în cazul lui Blaga, cunoscut și ca teoretician al metaforei și autor al unei definiții, după tipar aristotelic, a ființei umane: „omul este animalul metaforizant”.