Traduceri
25
Epistolar ardelenesc (1816):
Scrisoarea 24
Kazinczy Ferenc
(Continuare din numărul 135/aprilie 2016 al revistei „Caiete Silvane”) Armăsarii din grajdul mare sunt dresaţi într-un manej acoperit. Priveliştea unor cai atât de frumoşi, purtând în spinare un bărbat tânăr de 20 de ani, cu membre musculoase, cu faţa înflăcărată, cu ochii scânteietori – un cavaler atât de experimentat! – impresionează. Dar atâta nu-i îndeajuns, prietene, ascultă-mă în continuare: pe aceşti cai minunaţi, un tânăr atât de chipeş şi nu unul oricare, ci cel care în urmă cu doar o jumătate de ceas declama cu atâta simţire versurile lui Kleist, Berzsenyi şi Horaţiu; un tânăr fecior, care stătea în prezenţa mamei sale iubitoare nu cu o frică de slugă, ci cu îngrijorarea sugerată de o cinstire dusă până la adoraţie, de parcă se temea să păşească doar ca să n-o deranjeze – şi care încă îl iubea la fel de tare pe [pedagogul] Pataki. Să vezi un astfel de flăcău călărind aceşti armăsari regali, asta da bucurie! Rana de pe piciorul stâng nu se cicatrizase, dar, deşi pantalonii îi erau încă pansaţi, nu l-a împiedicat să se urce pe cei mai focoşi bidivii. A extenuat patru-cinci dintre ei, i-a pus să sară peste un obstacol, uneori şi peste câte două. Acum i-au adus-o pe Pajzán. Nici unul dintre armăsari nu l-a săltat precum această iapă cenuşie şi dacă Wesselényi n-ar fi fost un călăreţ atât de experimentat ar fi trebuit să zboare din spinarea vijelioasei făpturi. Când a coborât din şa, stofa pantalonilor se pătase în dreptul genunchiului; îşi strânsese calul atât de puternic, încât îi ţâşnise sângele prin pânză. Unii dintre cai au fost plimbaţi de grăjdarul-şef, alţii încercaţi de Farkas al nostru; unul sau doi au fost testaţi de argaţi, mai cu seamă de un tip mai în vârstă, pe care Wesselényi l-a găsit în regiunea Debreţinului şi l-a luat drept conducător de atelaj, l-a adus aici şi l-a făcut cavaler de seamă. I-a domolit fără şa pe bidiviii ridicaţi pe picioarele dinapoi. Grajdul din Sălaj merită să fie prezentat înaintea Bibliotecii Teleky din Târgu Mureş, Batthyaneum-ului din Alba Iulia ori pinacotecii baronului Brukenthal, deoarece reprezintă de asemenea un edificiu cu care ţara şi întreg Ardealul se pot mândri. Herghelia a fost întemeiată prin 1660 de Wesselényi Pál, bunicul bunicului lui Miklós cel viu de acum şi a fost preţuită încă de pe atunci. István, căpetenia stărilor generale, [guvernatorul Ardealului] fiul lui Pál, a asistat la norocosul început şi şi-a înnobilat herghelia cu iepe turceşti şi tătăreşti. Fiii săi, Ferenc şi István, au împărţit caii. István, bunicul Miklós-ului nostru, a importat armăsari din Napoli, cu intenţia să ridice statura rasei turceşti, dar
foarte curând şi-a dat seama că nu se potrivesc cele două soiuri, ci doar se corcesc şi a renunţat la ele. Aşa că a cumpărat cu 200 de galbeni de la generalul Brentano un armăsar de 28 de ani cu numele de Galant şi paisprezece mânze de trei ani. Tatăl acestora a trecut Pirineii în anul când Carol al IV-lea a fost încoronat rege al Spaniei în Barcelona; aceştia au constituit sorgintea tuturor cailor din Jibou, atât pe linie paternă cât şi maternă. Văduva lui István, baroana Dániel Polyxéna, a sporit strălucirea hergheliei, deoarece s-a ferit de caii fără origine, a păstrat cu mare grijă, separat, rasele din Jibou; a condus cu conştiinciozitate şi bune rezultate registrele; a finanţat îngrijirea şi educarea cailor tineri. A angajat grăjdari-şef cu ştiinţă, precum Grundel, cel care l-a învăţat pe Miklós cel dispărut să călărească. Miklós, pe atunci căpitan în regimentul de husari [comandat de contele] Bethlen, i-a adus în 1775 pe Monarch şi Brillant, [doi] armăsari de sorginte spaniolă şi un altul turc, din grajdurile regelui polonez. Mai apoi, după ce i-a murit mama, l-a cumpărat în 1776 pe Ciceró, de la contele Johannes Haller din Gârbou, provenit din armăsarii şi iepele spaniole ale împăratului Francisc. În 1773, a cumpărat un armăsar cenuşiu de patru ani pe nume Alexander, de la pariorul englez Hyam. În 1790, [a achiziţionat] de la prinţul [Wenzel Anton] Dominik Kaunitz un bidiviu spaniol numit Andáluso, pe care tatăl prinţului, fostul ministru, l-a adus de acolo. În cele din urmă, a avut norocul ca în 1792 să facă rost de la contele Mikó de un pur-sânge arab pe nume Müzir. În Jibou, n-au rămas urmaşi ai lui Monarch şi Brillant. Ramurile hergheliei de acum sunt următoarele: 1. Galant sau Brentano, 2. Ciceró cel cumpărat de la Haller, 3. Andalusó-ul lui Kaunitz, 4. Alexander de la Hyam, 5. Müzir cel cumpărat de la contele Mikó. I. Linia lui Brentano. A doua şi a treia generaţie: Galant, Superbó, Daru, Amicó, Kakas, Kedves, Bucephal, Jupiter, Daru – fiul lui Bucephal, Hannibál, Pajzán, Philosophus. Doamna Wesselényi István l-a vândut pe Daru fratelui ei, baronul Dániel István şi acest armăsar a devenit strămoşul hergheliei cândva celebre, acum cu totul risipite, a familiei Daniel. Bucephal a împlinit 28 de ani în 1816. Spinarea i-a căzut, coama cândva de un galben palid i s-a albit acum – în 1805, când l-am văzut întâia oară, curgea după nişte linii perpendiculare [pe sol], în ciucuri prelungi, ce ajungeau