8
Cronica literară/Film
Tonul nostalgic este dublat de cel ludic, asemenea dramaturgiei ionesciene, poemul ia aspect de discurs dramatic, redă o rătăcire în labirintul existenţei şi al logosului căruia poetul încearcă a-i desluşi esenţa: „Ea: prinde vârtejul/ în inima râului/ singură barca” (singură barca); imaginile emană sensibilitate şi expresivitate lirică, El şi Ea - regăsiţi sub emisfera logosului primordial: „El: Frumoasă e doar ziua când iubita zâmbeşte;/ privind-o, cerul îşi desenează cearcăne cu nori” (scena împăcării). Al treilea grupaj, Amintiri, anunţă o schimbare de tonalitate, discursul este grav, anticipativ, premonitoriu şi răscolitor. Poetul îşi lasă imprimată urma paşilor în asfaltul topit al străzilor lăturalnice, devine o amintire a ceea ce a fost, conturează un univers casnic, un poem-amintire, o panoramă a devenirii, un reloaded al anilor copilăriei în familiaritatea celor dragi: „Mi-e atât de dor de mama, de tata,/ de mama copiilor mei,/ aşa cum eram în urmă cu o sută patruzeci de anotimpuri,/ de copilărie, de adolescenţă şi de prietenii de-atunci,/ mircea, lăcrimioara, gyuri, ştefan, feri,/ loti, florin, doru... de oraşul vechi”. Universul conturat este kantian, Viorel Tăutan cultivă un vizionarism subtil, o poetică a târgului decăzut: „zborul păsărilor pare o cacialma”, „plezneşte coaja
soarelui”, „se-adună în cortegiu la funeralii să însoţească/ singurul trecător prăbuşit intempestiv printre ei”. Cel din urmă grupaj, Viaţa morţii, este o reeditare a spaţiului placentar, a increatului în încercarea dramatică de redescoperire a stării primordiale, traducând in nuce o nevoie insolită de manifestare. Strigătul mut al fiinţei este redat dramatic, redând în esenţă o iluzie a existenţei: „loveam cu picioarele şi pumnii/ pereţii alunecoşi ai închisorii materne/ zdruncinându-i lumina”. Amintirile se dizolvă întrun amplu creuzet liric al cărui epicentru este logosul izvorât din iubire. Sentimentele se amestecă indistinct cu imagini vag conturate, voalate chiar în spatele cortinei: „aş vrea (...)/ să termin acest poem născut în somn agonic,/ aş vrea să-l termin...”. Repetiţia unor motive care revin obsesiv în poemul lui Viorel Tăutan creează un aspect al vehemenţei discursului liric, capătă o evidentă valoare afectivă, producând o acumulare ciclopeeană de idei şi trăiri aşezate pe verticală într-un crescendo inedit. Reiterarea temelor şi motivelor creează deopotrivă fuziune şi fluiditate între volumele anterioare ale poetului, redând impresia de continuitate şi întreg în creaţia lirică.
Călugărița lui Diderot Alexandru Jurcan
Figură complexă a iluminismului francez, autor al celebrei Enciclopedii, Denis Diderot (1713-1784) a scris și romanele Jacques fatalistul, Nepotul lui Rameau, Călugărița. Deși a redactat La Religieuse în 1780, cartea a fost publicată postum, în 1796. Regizorul Guillaume Nicloux (nu uităm filmul său Răpirea lui Houellebecq), atras de atitudinea anticlericală a lui Diderot, a realizat în 2015 filmul Călugărița. Acțiunea se petrece în 1765, când Suzanne, la 16 ani, e forțată de familie să meargă la mănăstire. I se cere acolo să cultive o singură iubire – pentru Isus. Suportă umilințe, privațiuni, fără să se oprească din revolta fățișă, dintr-o luptă înverșunată pentru evadare, spre obținerea libertății. Sora Christine (Louise Bourgoin) sintetizează în portretul său ipocrizia religioasă, invidia, îngustimea de caracter. O închide pe Suzanne întro celulă umedă, după ce a obligat-o să calce pe sticlă pisată. Ceea ce o ține „trează” pe Suzanne este terapeutica scrisului. Ea notează totul, apoi ascun-
de manuscrisul, care va ajunge dincolo de ziduri și va pregăti eliberarea fetei. Actrița Pauline Etienne reușește la cei 26 de ani să joace impecabil și emoționant rolul Suzannei, fără vreo doză de edulcorare. De altfel, regizorul evită orice umbră melodramatică, într-un film extrem de modern, în ciuda secolului descris. Cu sobrietate, în ritm de clopot, călugărițele par o armată inertă. Personalitățile dispar sub haina monahală, iar frica de superiori estompează elanul creștinesc. Da, fanatismul e actual, însă regizorul nu insistă, nu punctează suficient. Oare lumea aceea s-a perpetuat? Biserica are aceeași putere? Fricile contemporane întăresc puterea credinței, se construiesc biserici, mănăstiri, bigotismul se perpetuează. În acest sens, propunerea lui Nicloux merită atenție. Păcat că toate costumele călugărițelor sunt impecabile, curate, scrobite. Am putea crede că atâta curățenie ascunde un revers monstruos. Nu știu dacă regizorul a raționat astfel.