Cronica literară
13
Ieșirea din peșteră Carmen Ardelean
Cartea poemelor mele nescrise, Varujan Vosganian A citi „ Cartea poemelor mele nescrise”, semnată de Varujan Vosganian, în absența unei lecturi a premiatului roman „Cartea șoaptelor” e aproape un sacrilegiu. În mod paradoxal, reciproca e valabilă. Nu știu să fi găsit o corespondență mai reușită, mai firească între un volum de proză și unul de versuri, dar nici o sublimare mai reușită a epicului existenței în liric și a lirismului vieții în epic. Două volume surprinzător de convergente, care, deși coagulează aceleași felii ale vieții, deși dezvăluie deopotrivă nucleele existențiale ale autorului, deși par a fi fost modelate din aceeași cocă, trezesc, fiecare în parte, emoții noi, reușesc să ofere perspective complementare. Autentice acte estetice, cele două volume lasă cititorului sentimentul că autorul a trăit, grație nevoii de sinceritate, o luptă interioară extrem de intensă, căci fiecare pagină e asemenea unei monede: în termenii Irinei Petraș, am spune că volumele sunt deopotrivă oglinzi și vitralii, căci reproduc și/sau transfigurează, într-o succesiune amețitoare, imaginea familiei, trecutul înecat în nostalgie, dilemele existențiale: sensul nașterii, al vieții al morții; soarta; religiozitatea ființei umane, dramele societății actuale. În acest context, textul de pe coperta 3, semnat de autor, e elocvent: „Poezia se scrie la persoana I. Ea este o artă a sincerității, o continuă mărturisire. O spovedanie fără cuminecătură, căci poetul nu primește nimic în schimb și nu poate fi iertat pentru darurile sale. Cum se poate, așadar, povesti viața unui poet lăsând la o parte orice altceva știm despre el și recompunând-o din versurile sale?” De altfel, mărturisirea (regăsită și într-un vers din volum: „Poezia mea e-o epopee scrisă la persoana I”, Ne privim în tăcere), asemenea titlului, oferă și o altă importantă cheie de lectură a volumului, care ne trimite spre conceptul filosofic al polarității: „În Cartea poemelor mele nescrise, eu sunt mai ales ceea ce nu am putut împlini. Asta înseamnă că destinul trebuie asumat fără încetare, dar că nu trăim niciodată de ajuns pentru a-l duce până la capăt. Cineva, într-o altă lume, continuă să-l trăiască ori să-l scrie pentru noi”. Văzutul și nevăzutul, neîndoielnicul și îndoielnicul, ceea ce a fost și ceea ce ar fi putut fi sunt tramele volumului care oscilează între a fi un recviem sau o odă închinată alterității necesare și cuvântului când șoptit, când nerostit.
În fapt, marile volume de poeme apărute în ultimii ani (vezi Marta Petreu, Gabriel Chifu, Adrian Popescu, Ion Pop, Mircea Muthu, Ioan Es. Pop), multe la aceeași editură „Cartea Românească”, au aceeași notă confesiv-retrospectivă, apropiate de o memorialistică puternic stilizată, metaforizată, ca o clătire a ochilor și a sufletului într-un Iordan al copilăriei și al celorlalte vârste esențiale. Multe dintre cele 87 de poeme din volum sunt arte poetice, unele trădate chiar de titlu, altele camuflate în poeme religioase sau sociale. Cronologia personală, a existenței fizice e concurată de o cronologie intrinsecă, a stărilor, a trăirilor, a frământărilor chiar din primul poem, care dă și titlul volumului. Ce transpare de aici e fragilitatea graniței între cert, posibil, probabil, între alternativele existenței pe care hazardul sau destinul le-ar fi putut încetățeni, între eu și celălalt eu: „m-am născut odată cu cartea poemelor mele nescrise/ nu eu am ales-o, așa cum nu am ales/ limba în care m-am născut,/ puteam să mă nasc într-o limbă moartă,/ cartea poemelor mele nescrise ar fi fost săpată în stâncă/ și umbrele echinocțiilor ar fi scris epopei,/ eu, însă, m-am născut într-un aluat cald,/ am primit cartea poemelor nescrise ca pe o a opta taină,/ o cântare a treptelor, ar zice psalmistul,/ nu poți sări nicio treaptă,/ nu poți lăsa nicio pagină necitită. /…/ cât despre mine, ce-aș putea spune,/ ar trebui să mă-nalț/ peste umărul celui care citește,/ să mă furișez în spatele lui,/ mi-e teamă că nu se poate, căci umărul acela/ este încă o dată al meu,/ și tot ce pot spune despre cartea poemelor mele nescrise/ este că tocmai în clipa în care scriu acest vers/ s-a subțiat cu o pagină”. Nu e aici un alter ego banal, standard, căci, rând pe rând, uniforma, izotopul de carbon, cel „cu care împart imaginea mea despre lume”, umbra lui, singurătatea lui, biruitorii, învinșii ocupă locul „celuilalt eu”. Laitmotiv în prima parte a volumului, nașterea e evocată simbolic, prin asocierea cu evenimentul istoric marcant (menționat și în „Cartea șoaptelor” sau în conferința susținută la Zalău, în momentul lansării romanului) și cu momentul nașterii unui poem: „Îmi vine să deschid ferestrele larg și să strig:/ s-a născut un poem!/ Așa cum a făcut, în douăzeci și cinci iulie, doctorița,/ pe vreme de ploaie/ în anul o mie nouă sute cincizeci și opt,/ la orele două după-amiază, fix când pleca/ ultimul escadron al Armatei Roșii din țară”. Pe linia polarității, tema regăsită frecvent este cea a morții, ipostaziată frecvent în interlocutor sau iubită, niciodată blamată sau subestimată, privită ca un cata-