Aceste ultime cuvinte o făcură să cadă pe gînduri; îi trezeau amintiri dureroase şi-i tăiau tot elanul. îi aminteau ironiile domnilor de Caylus, de Croisenois, de Luz şi ale fratelui ei. Dumnealor îi reproşau lui Julien înfăţişarea preoţească : umilă şi făţarnică. „Dar batjocurile lor amare şi faptul că le repetă atît de des dovedesc, în ciuda lor, că Julien e omul cel mai deosebit din cîţi am întîlnit iarna asta, se gîndi ea iar, cu ochii strălucind de bucurie. Ce importanţă au defectele si stîngăciile lui ? Are măreţie, şi asta îi supără pe ei, care, altminteri, sînt atît de buni şi de îngăduitori. Sigur < sărac şi că a învăţat ca să ajungă preot; ei sînt comandanţi de escadroane şi n-au avut nevoie de studii; e mai uş<u aşa. Cu toate că veşnicul lui costum negru şi înfăţişarea <l< preot pe care bietul băiat e nevoit s-o aibă ca să nu piar.1 de foame nu-1 fac prea arătos, superioritatea lui îi sperie, e cît se poate de limpede. înfăţişarea asta de preot el şi leapădă de cum rămînem singuri cîteva clipe. Iar cîn dumnealor spun un cuvînt pe care îl cred isteţ şi nou, mi se uită mai întîi la Julien ? Am văzut eu bine. Şi totuşi sînt siguri că el n-o să le vorbească decît dacă e întreba ROŞU ŞI NEGRU 359
Numai mie îmi vorbeşte, fiindcă bănuieşte că am o inimă mare. La obiecţiile lor, el nu răspunde decît exact cît trebuie ca să nu depăşească buna-cuviinţă. Şi imediat redevine respectuos. Cu mine discută ore întregi şi nu e sigur e ideile lui cît timp am de făcut cea mai uşoară obiecţie. !n sfîrşit, toată iarna nu s-a petrecut nimic deosebit; n-a fost vorba decît să ne atragem atenţia prin cuvinte. Şi chiar tata, un om superior şi care va duce departe faima familiei, îl respectă pe Julien. Toţi ceilalţi îl urăsc, nimeni nu-1 dispreţuieşte, în afară de preacucernicele prietene ale mamei." Contele de Caylus avea sau se prefăcea că are o mare pasiune pentru cai; îşi petrecea viaţa în grajd şi, deseori, lua chiar masa acolo. Această mare pasiune, unită cu obiceiul de a nu rîde niciodată, îl ridica în ochii prietenilor săi; era vulturul micului lor grup. A doua zi, de îndată ce se adunară cu toţii îndărătul jilţului doamnei de La Mole, Julien nefiind de faţă, domnul tic Caylus, susţinut de Croisenois şi de Norbert, porni cu insufleţire la atac împotriva bunei păreri pe care Mathilde o avea despre tînărul secretar; şi făcu asta ca din senin, .iproape din prima clipă cînd dădu cu ochii de domnişoara de I ,a Mole. Ea înţelese această viclenie de la o poştă şi se simţi încîntată. „Iată-i uniţi pe toţi împotriva unui om de geniu care n arc nici măcar zece ludovici venit şi nu le poate rftspunde decît atunci cînd este întrebat, îşi spuse ea. Se tem de el, deşi poartă un biet veşmînt negru. Dar cum ar ti dacă ar avea epoleţi ?" Niciodată nu fusese mai scînteietoare. Şi părînd că j| urneşte, îi copleşi cu batjocuri amare, de la primele ata-CUri, pe domnul de Caylus şi pe aliaţii lui. Cînd focul ironiilor acestor străluciţi ofiţeri se stinse : - Dacă mîine vreun boiernaş din munţii Franche Ctimt6-ului, îi spuse ea domnului de Caylus, şi-ar aminti tfl lulicn e copilul lui din flori şi i-ar dărui un nume şi
mm.