avea asprimea şi semeţia filozofică pe care i le întipărea veşnicul sentiment al inferiorităţii. Tocmai o condusese pînă la uşa salonului pe domnişoara de La Mole, care pretindea că-şi scrîntise piciorul alergînd cu fratele ei. „S-a sprijinit de braţul meu într-un fel foarte ciudat, îşi spunea Julien. Oi fi eu oare înfumurat, sau te pomeneşti că, într-adevăr, mă place ? Căci mă ascultă cu atîta duioşie, chiar cînd îi povestesc toate chinurile orgoliului meu! Ea, care e atît de mîndră cu toată lumea! Tare miraţi ar mai fi cei din salon dacă ar vedea-o cum arată aici. Hotărît lucru, nu are faţă de nimeni o înfăţişa i < atît de blîndă şi de bună." Julien căută să nu exagereze prietenia aceasta bizară pe care o compara el însuşi cu o pace înarmată. în fiecare zi cînd se întîlneau, înainte de a vorbi pe acelaşi ton, aproape intim, din ajun, păreau că se întreabă : astăzi o sfl fim prieteni, sau duşmani ? Julien înţelesese că dacă s-ar fi lăsat jignit măcar o singură dată de fata aceasta atît trufaşă, fără să-i răspundă, ar fi pierdut totul. „Dacă vi trebui să mă cert, nu e mai bine să încep din capul loculu apărîndu-mi justele drepturi ale mîndriei mele decît re» pingînd semnele de dispreţ care ar urma imediat după ccj mai uşoară uitare a respectului ce-1 datorez demnitâl mele personale ?" ROŞU ŞI NEGRU 349
De mai multe ori, în zilele cînd era prost dispusă, Mathilde încercă să-i vorbească de sus ; făcea cu o rară iscusinţă încercările acestea, dar Julien le respingea fără cruţare. într-o zi, o întrerupse brusc: — Domnişoara de La Mole are de dat vreo poruncă secretarului tatălui ei ? întrebă el. Secretarul e dator să-i asculte poruncile şi să i le îndeplinească respectuos ; alt-miteri, însă, n-are să-i adreseze nici un cuvînt. Doar nu e plătit ca să-i spună la ce se gîndeşte. Felul acesta de a fi şi ciudatele îndoieli ale lui Julien, li alungară plictiseala pe care o simţea de fiecare dată în salonul acela atît de măreţ, dar unde totul sperie şi unde nu se cuvine să rîzi de nimic. „Nostim ar mai fi ca ea să mă iubească ! Dar fie că mă iubeşte, fie că nu, urmă Julien în sinea lui, oricum, pot sil-i spun ce gîndesc unei fete inteligente în faţa căreia văd < ;i iremură toată lumea şi, mai mult decît toţi, marchizul • li Croisenois, tînărul acesta atît de politicos, atît de hlînd, atît de brav, întrunind în persoana lui toate darurile obîrşiei nobile şi ale averii, din care unul singur ar fi de u|iins ca să mă facă fericit! E nebun după ea şi o va lua de nevastă. Cîte scrisori nu m-a pus domnul de La Mole să le neriu celor doi notari, pentru întocmirea contractului! Şi ■ II, care mă simt atît de neînsemnat cît timp ţin pana în mi na, după două ceasuri, aici, în grădină, i-o iau înainte Hilarului acestuia atît de plăcut; căci, oricît, preferinţele Ntnt izbitoare, directe. S-ar putea ca ea să-1 urască din pri-i tin.1 că-i va fi soţ. Are destulă mîndrie pentru asta. Iar | bunăvoinţa pe care mi-o arată, s-ar putea să mi-o acorde i numai ca unei slugi de încredere. Dar nu, ori sînt nebun, ori îmi face curte; cu cît mă [inii mai rece şi mai respectuos faţă de ea, cu atît mă jinuiA mai stăruitor. S-ar putea să fie doar o toană sau o 350 STENDHAI.
prefăcătorie; dar văd cum i se înflăcărează privirea cîiul mă ivesc pe neaşteptate. Să fie oare atît de viclene femei Io din Paris ? Ce-mi pasă ! Aparenţele sînt de partea mea ; să ne bucurăm deci, de aparenţe. Doamne, cît e de fru moaşă! Cît îmi plac ochii ei mari şi albaştri, văzuţi de aproape şi privindu-mă aşa cum face deseori! Ce deosebire între primăvara de-acum şi primăvara trecută, cînd trăiam nefericit, avînd drept sprijin doar tăria mea de caracter, printre cei trei sute de făţarnici răi la suflet şi I josnici! Eram aproape la fel de rău ca şi ei." în zilele de îndoială: „Fata asta îşi bate joc de mine, gîndea Julien. S-a înţeles cu fratele ei ca să mă ducă de I nas. Dar pare că dispreţuieşte atît de mult lipsa de energie ] a acelui frate! «E curajos, şi-atîta tot, îmi spune ea. Şi I n-are măcar o părere îndrăzneaţă care să se depărteze, ui de cît, de modă!» Sînt mereu nevoit să-i iau apărarea. O I fată de nouăsprezece ani! La vîrsta asta poţi fi oare credincios, clipă de clipă, făţărniciei pe care ţi-ai impus-o ? Pe de altă parte însă, de cîte ori domnişoara de I | Mole îşi aţinteşte asupra mea ochii ei mari şi albaştri, cu o I anumită expresie ciudată, contele Norbert pleacă în im deauna. Asta îmi dă de bănuit; nu cumva s-o fi indigniii'l că soră-sa îi dă atîta atenţie unei slugi a casei, căci aţa I l-am auzit pe ducele de Chaulnes vorbind despre mim Amintindu-şi aceasta, mînia lua locul tuturor celorlali-simţăminte. Să fie oare numai dragoste pentru vechiul l> l de a vorbi, din partea ducelui ăstuia maniac ?"