învăţat ştiinţa asta de la bătrînii mei, care au învăţat-o de la bunicii lor şi tot aşa pînă la facerea lumii. În acele vremuri, toată ştiinţa Marii Opere se putea scrie pe un singur smarald. Dar oamenii n-au dat importanţă lucrurilor simple şi au început să scrie tratate, interpretări şi studii filozofice. Şi unii au început să spună că ştiau drumul mai bine decît ceilalţi. Insă Tabla de Smarald este vie pînă în zilele noastre. ― Ce scria pe Tabla de Smarald? vru să ştie flăcăul. Alchimistul începu să deseneze ceva pe nisip dar nu zăbovi mai mult de cinci minute. În timp ce el desena, flăcăul îşi aminti de bătrînul rege şi de piaţa unde se întîlniseră în acea zi; parcă trecuseră ani şi ani de atunci. ― Iată ce era scris pe Tabla de Smarald, zise Alchimistul cînd termină de desenat. Flăcăul se apropie şi citi cuvintele de pe nisip. ― E un cod, zise băiatul, cam dezamăgit de Tabla de Smarald. Seamănă cu cărţile Englezului. ― Ba nu, răspunse Alchimistul. Este ca zborul ereţilor; nu trebuie să fie înţeles pur şi simplu prin raţiune. Tabla de Smarald este o trecere directă spre Sufletul Lumii. Înţelepţii au înţeles că lumea aceasta naturală este doar o imagine şi o copie a Paradisului. Simpla existenţă a acestei lumi este o garanţie că există altă lume, mai perfectă decît ea. Dumnezeu a creat-o pentru ca, prin mijlocirea lucrurilor vizibile, oamenii să poată înţelege învăţăturile spirituale şi minunile ştiinţei Lui. Asta este ceea ce eu numesc Acţiune. ― Trebuie să înţeleg Tabla de Smarald? întrebă flăcăul. ― Poate, dacă ai fi într-un laborator de Alchimie, acum ar fi momentul să studiezi cel mai bun mod de a înţelege Tabla de Smarald. Dar acum eşti în deşert. Deci cufundăte în deşert. Este la fel de bun pentru a înţelege lumea ca oricare alt lucru de pe faţa pămîntului. Nu ai nevoie să înţelegi deşertul: este de ajuns să priveşti un simplu grăunte de nisip şi vei vedea în el toate minunile Creaţiei. ― Cum să fac să mă cufund în deşert? ― Ascultă-ţi inima. Ea cunoaşte totul, pentru că a venit din Sufletul Lumii şi într-o zi se va întoarce în el.
Mai merseră în tăcere încă două zile. Alchimistul era din ce în ce mai precaut, pentru că se apropiau de zona luptelor celor mai crîncene. Iar flăcăul încerca să-şi asculte inima. Era o inimă complicată: înainte era obişnuită să plece mereu, iar acum voia să ajungă cu orice preţ. Uneori inima lui stătea ore în şir povestindu-i istorii de dor, alteori se emoţiona de răsăritul soarelui în deşert şi-l făcea pe flăcău să plîngă pe ascuns. Inima bătea mai repede cînd îi vorbea flăcăului despre comoară şi abia se mai simţea cînd ochii flăcăului se pierdeau în nesfîrşirea deşertului. Dar niciodată nu tăcea, nici chiar cînd flăcăul nu schimba nici o vorbă cu Alchimistul. ― De ce trebuie să ne ascultăm inima? întrebă flăcăul cînd se opriră în acea zi.