Boris Grițunic. Lidia Noroc-Pînzaru – întruchipare a cumsecădeniei

Napoca), surorile Maricica și Valentina, dar și noi, prietenii și vecinii, cei care i-am trecut pragul de atâtea ori.

Elena Belinschi-Pînzaru, prietenă

Lidia Noroc-Pînzaru –întruchipare a cumsecădeniei

Asta e cam totul ce-aș fi dorit să scriu despre prietena, vecina și colega de lucru, care iată că ne-a părăsit recent, plecând lin spre cer, pentru a ne privi de acum înainte doar de-acolo. Așa ar fi fost cinstit și corect din partea mea, numai că nu toți cunosc motivele și drepturile mele de a proceda tocmai așa. De fapt, cine a fost doamna Lida pentru mine? Ba, mai corect e – pentru familia noastră și nu doar pentru mine? O prietenă adevărată. Ne-am înfrățit de cum am trecut cu traiul în apartamente vecine în depărtatul mai al anului 1975. Casa cu 14 nivele din bd. Eminescu nr. 2 (fosta Lenina) a fost prima casă din Bălți care a fost înălțată mai sus de 5 nivele, care existau la acea clipă în urbea noastră. Era o mândrie că Bălțiul a depășit această înălțime și, de aici încolo, majoritatea blocurilor locative din localitate vor fi mai înalte de 5 nivele. Cartiere întregi. Cartiere, care, după numărul locuitorilor, au întrecut populația tuturor localităților urbane din nordul republicii. Astfel, cartierul Dacia, numit „Dormitorul Bălților”, la un moment, împreună cu studenții Tehnicumului politehnic și celor câtorva școli tehnico-profesionale, amplasate în zona rezidențială a cartierului locativ Dacia, a depășit numărul de 30 mii de locuitori. Alte orașe din vecinătate nu au ajuns la cifra dată nici în prezent. Revenind la motivul înfrățirii familiilor noastre, voi menționa faptul că ambele familii am primit apartamente în această casă concomitent, lucru ce l-am menționat și în alte amintiri publicate în alte cărți ale mele, care au văzut lumina tiparului anterior. Am făcut cunoștință tocmai la etapa când urcam mobila, neîndemânatic, la etajele 8 (familia Pînzaru) și 9 (a mea), din cauza că a ieșit din funcțiune, tocmai când am adus mobila, unicul ascensor din localitate. Probabil că familia Pînzaru era unica între locatarii casei care avea la acel moment pian. Tocmai urcându-l împreună cu niște

colaboratori ai teatrului național „Vasile Alecsandri” din Bălți, în care capul familiei – Anatol Pînzaru, era regizorul-șef al teatrului, iar doamna Lida, soția lui – Artista Emerită a teatrului, era o actriță de frunte a acestui colectiv artistic, din cauză că proprietarul pianului urca pas cu pas scările casei cu acest instrument masiv muzical, eu, cu ajutorii mei: fratele mai mic Victor și nașul meu – mai în vârstă, șoferii camionului și al mașinei mele de serviciu (eu fiind deja arhitectul principal al orașului – aveam mașină de serviciu „Volga” GAZ-21), încetineam întruna pasul după ei. Tehnologia urcatului instrumentului muzical voluminos era cam astfel: urcând în patru pianul 3-4 scări, „hamalii” – actori se odihneau puțin, noi, cei din urma lor, eram nevoiți a repeta exact aceleași mișcări. Și așa a durat pe parcursul mișcării coloanei noastre pe traseul a 8 nivele. Firește că domnii Lidia Noroc-Pînzaru și Anatol Pînzaru de nenumărate ori se apropiau de noi cerându-ne scuze pentru situația creată. Noi, între timp, am făcut prima noastră cunoștință cu primii noștri vecini pentru zeci de ani înainte, locuind în casa noastră. Or, ambii au plecat în cer tocmai din această primă casă înaltă din oraș. Interesant era că primul care mi-a atras atenția au fost nu vecinii, ci „hamalul” cu barba și mustețele roșii, renumitul actor și pictor scenograf Ion Puiu – un adevărat pictor-filosof al neamului nostru, desenele lui fiind deseori publicate în săptămânalul „Literatura și Arta”. Până la etajul 8, noi eram deja foarte bine informați unul despre altul. Până și despre faptul că, atunci când locatarilor li s-au înmânat cheile de la apartamente în preajma casei, toți viitorii vecini (partea feminină), inclusiv și doamna Lidia, așteptau curioși s-o vadă pe consoarta arhitectului orașului, rămânând uimite de modestia când a primit cheile de la apartament, chiar roșind la față. Drumul parcurs pe treptele celor 8 etaje a devenit o punte de legătură între familiile noastre, atât de strâmte, încât chiar din primele zile soțiile noastre pregăteau în comun sau pe rând cina comună. Erau discuții diverse, mai mult referindu-se la spectacolele noi din repertoriul teatrului bălțean. Secretul consta în faptul că, devenind prieteni, familia mea a început a privi toate premierele înscenate la teatru, eu fiind înclus la un moment și membru al consiliului artistic

al Teatrului Național, primul regizor găsind în persoana mea un critic teatral începător... Printre oaspeții familiei Pînzaru la diverse ceremonii familiare (în special la zilele de naștere), am făcut cunoștință cu multe cupluri cunoscute în oraș, inclusiv cu familia Eufrosiniei și a lui Mihai Volontir (ambii devenind artiști ai poporului din Moldova, iar Mihai – și al fostei URSS), Ion Puiu, Victor Odagiu (Artist Emerit al RM), Mihail Gîrnu (Artist Emerit al RM), Melania Lupan și Constantin Stavrat (artiști ai poporului din RM), din care unii deja aveau titluri onorifice, alții primindu-le mai apoi, și mulți, mulți alții. Unii dintre prietenii lor ne-au devenit prieteni și nouă pentru totdeauna. Printre aceștia este și familia Elena și Valerian Belinschi. Dânsa activa în calitate de decan la una din facultățile Institutului Pedagogic „Alecu Russo”. Valerian însă era inginerconstructor la uzina electrotehnică din localitate. De atunci, de peste patru decenii, cu vecinii, am fost, până la urmă, prieteni nedespărțiți. Așa era familia Pînzaru: prietenii și colegii lor de lucru fiind pe potriva lor, un lucru firesc pentru o familie inteligentă. Privind dintr-o parte, urmăream și capacitățile lor personale. Anatol (care era cu 13 ani mai în vârstă ca mine) îmi era, în unele cazuri, un bun exemplu pentru formarea mea ca personalitate, doamna Lidia – din punctul de vedere al relațiilor pur omenești: o femeie grijulie de familie, blândă, sociabilă cu toate vecinele și prietenele sale, un convorbitor interesant în temele abordate la nenumăratele discuții între familiile noastre și o gospodină iscusită. Uneori aveam impresia că disputele lor profesionale nu încetau nici acasă, crezându-l pe regizor mai dur către artista Lidia decât către ceilalți colegi. Dar, de fapt, observam că aceste analize critice improvizate erau de folos pentru artista –prietena noastră. El îi spunea ceea ce poate în colectivul artistic nu putea face public. Un lucru l-am reținut: careva treceri cu vederea a neajunsurilor observate de regizor nu erau trecute cu vederea. Astfel, Artista Emerită Lidia Noroc-Pînzaru creștea din punct de vedere al creației în fața noastră. Era foarte atentă și chiar dacă știa că, după premiere, regizorul-șef va fi dur în analiza rolului interpretat (el era dur-obiectiv, dar și binevoitor în expresii) – de fiecare dată, după premierele spectacolelor noi ale teatrului național – în clipe numărate așternea o masă bogată și gustoasă, iar gospodarul punea pe masă un

burlui cu vin pe care îl păstra la rece în beciul garajului personal –fiind despărțit de al meu doar de un perete). De rând cu capacitățile sale creative – am constatat și creșterea unor capacități organizatorice și asta a jucat un rol important pentru cariera sa din ultimele decenii. De cum a fost obținută independența, în fruntea ministerelor Guvernului țării, au început a fi numite personalități notorii din domeniile respective. Printre acestea se număra și renumitul actor și regizor Ion Ungureanu. El a fost numit ministru al culturii și cultelor din Moldova. Acest fapt a servit drept imbold pentru mine (pe atunci activam pentru a doua oară în calitate de arhitect principal al orașului) și un prieten de al meu și coleg de școală cu doamna Lidia, Aurel Puică (care activa în calitate de viceprimar de Bălți), să revenim la analiza situației în localitatea noastră. Eram în mașina de serviciu a lui Puică, ne-am oprit la semaforul de la intersecția străzilor 28 iunie (actuala 31 August 1991) și Pionerilor (actuala Independenței), când prin radiou transmiteau comunicatul despre numirea în funcție a ministrului culturii. Noi am oprit mașina și am început a face o analogie cu Bălțiul: oameni din domeniu: oameni cu titluri onorifice aveam, oameni cu experiență de conducător aveam. Primul candidat la care ne-am gândit era Anatol Pînzaru, a doua candidatură – era a Lidiei Noroc-Pînzaru. Ambii profesioniști și responsabili. Prima candidatură se potrivea de minune cu cea a ministrului, însă, treptat, cântarul trecea la candidatura a doua. Anatol Pînzaru era un om prea fierbinte, spunea adevărul în față fără diplomație, iar lucrul organizatoric în cadrul organelor locale administrative mai cerea un pic de răbdare și analiză la rece, și de ce nu, și puțină diplomație. Ultimile capacități erau mai mult specifice artistei Lidia Noroc-Pînzaru. Și atunci am decis definitiv – o înaintăm la funcția de șef al secției cultură a primăriei Bălți pe dna Lidia. Nu am numărat de câte ori la semafor s-au schimbat culorile roșii cu cele verzi, dar la sigur că am pornit o nouă filă din biografia Lidiei Noroc-Pînzaru la culoarea verde. A pornit, pentru zeci de ani înainte, ea fiind ulterior numită și șefa direcției respective a județului Bălți. Probabil că și eu, și conlocutorul meu am constatat ca o lecție pentru viitor: culorile semaforului trebuie totdeauna respectate. Am avut o conlucrare fructuoasă cu colega mea din secția de cultură a

primăriei. Pentru prima oară am întocmit și aprobat la ședința Consiliului municipal lista monumentelor de artă, cultură și istorie a municipiului, am redenumit unele străzi. Inclusiv – o stradă cu numele regizorului Anatol Pînzaru. Strada abia se începe a construi, dar e cu viitor de dezvoltare. Drept un eveniment deosebit pentru municipiu a fost și amplasarea, în anul 2019, a plăcii cu barelieful artistului poporului Anatol Pînzaru, fostului prim-regizor al Teatrului Național „Vasile Alecsandri” pe fațada casei nr. 2 din bulevardul M. Eminescu, unde a locuit până la sfârșitul vieții pământești marele artist al neamului nostru. Inițiativa a apărut la masa de sărbătoare la Anul Nou din 2020, când eu cu Ana, fiind invitați la masa de sărbătoare, am început vorba cu constatarea că domnul Anatol ne lipsește mult, după care am revenit la înveșnicirea numelui lui pe peretele casei noastre. Deja la începutul lunii februarie, eu am prezentat proiectul la ședința Consiliului urbanistic. Țin minte cum la textul pentru placa comemorativă am lucrat în trei: eu, arhitectul autor al proiectului, Elena Belinschi-Pînzaru, filolog și Lidia NorocPînzaru, consoarta lui Anatol. Am scris pe placa comemorativă chiar acum, la finele lunii august. În ajunul zilei de naștere a domnului Anatol (din 1 septembrie) – placa din granit era dezvelită. Țin minte, dna Lidia și-a luat atunci un angajament: pentru că eu am promovat denumirea unei străzi în municipiu cu numele lui Anatol Pînzaru, pentru că eu am promovat instalarea plăcii comemorative lui Anatol Pînzaru cu barelief – dânsa și-a luat angajamentul să inițieze, după plecarea mea în ceruri, a unei plăci comemorative pe fațada casei unde locuiesc. Alături de placa lui Anatol Pînzaru, ca primului arhitect principal al orașului Bălți numit din numărul absolvenților instituției de studii superioare din Moldova, (fiind numit, în genere, în funcția de arhitect-șef al unui oraș din Moldova), căruia la începutul anului 2020 i s-a conferit proaspătul titlul onorific de „Om Emerit” al Republicii Moldova. Atunci nu ne-am gândit că dânsa e mai în vârstă ca mine și că, e posibil, să urce prima la Domnul.

Am cunoscut-o plină de viață pentru o viață îndelungată. Dânsa a fost moderatoare la prezentarea a celor 4 cărți semnate și lăsate de mine la Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” și Muzeul de Istorie și Etnografie. Pentru mine, a fost o durere retrăită dublu.