Articole publicate despre Lidia Noroc-Pînzaru

Povestea uneivieți la un început de iarnă

„Un exemplu de slujire în artă și pentru artă.” (Ghenadie Ciobanu)

Articole publicate despre Lidia Noroc-Pînzaru

Seninul clipelor tale...

Lidia Noroc, actriţă emerită la Teatrul „V. Alecsandri” din Bălţi, „consideră că actorii sunt datori să rămână mereu tineri, mereu injenui, să păstreze o candoare a inimii, o voiciune a spiritului, care să fie comunicată şi altora. Iar seninul din ochii spectatorului trebuie, dimpotrivă, să se răsfrângă cu ecouri înzecite în sufletul tău, să devină seninul clipelor tale!”

Această mărturisire a actriţei este cu atât mai firească, mai acceptabilă, cu cât cuvintele, chiar şi atunci când sunt rostite de un modelator, de un făuritor inspirat de al lor, reprezintă doar nişte imagini palide, aproximative a ceea ce trebuie să cuprindă esenţa lor. Chiar şi pe scenă, chiar şi atunci când deţii rolul Ofeliei şi susţii dialogul cu Hamlet, cuvintele ar putea să rămână cuvinte, dacă nu le pătrunzi miezul, dacă nu le sesizezi sensurile, dacă nu le desfaci nuanţele, tonalităţile, toată polifonia lor muzicală. Şi, mai ales, dacă nu le dărui viaţă, dacă nu le comunici simţirile din simţirea ta, vibraţie din vibraţia ta!

________________________ Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

Iar în teatru jocul este totul. Pe scenă nu poţi miza numai pe cuvinte, nu poţi conta doar pe gesturi, decorul, oricât de plastic, de expresiv ar fi, nu va crea o ambianţă autentică, nu ne va sugera iluzia realităţii, dacă nu este dinamizat, umanizat de actor. Interpretul este axa, în jurul căreia toate componentele spectacolului se concentrează, fuzionează, sunt conexate prin interacţiune. Dacă am fi să urmărim jocul actriţei Lidia Noroc în doar câteva din spectacolele, în care evoluează („Prinţul cocoşat”, „Vulpea şi strugurii”, „Adie, vântule, adie!”, „Corb la corb nu-şi scoate ochii”, „Filumena Marturano” şi altele sunt cele mai reprezentative), am vedea că ea preferă rolurile ce-i valorifică, în primul rând, posibilitatea de a evita convenţionalul, de a trăi la modul lucid, uneori prea sobru şi rigid, angoasele vieţii personajelor sale, cu care nu se identifică, din contra, se detaşează de ele, exprimându-şi în chipul acesta mai lesne convingerea, atitudinea sa faţă de dânsele. În spectacolul „Prinţul cocoşat” este, alături de Tamara Chiţaniuc şi de Sofia Nesterova, Abricotina. Dar Lidia Noroc o vede uneori tristă, alteori abătută, curprinsă în ipostaze de suferinţă sufletească, venite ca din senin, nemotivate psihologic, dar atât de posibile la o odraslă capricioasă, cu toane şi alinturi de tânăra prinţesă. Lidia Noroc dezvăluie în rolul acesta o posibilă faţetă a fiinţei umane, în care participarea afectivă este vecină cu uimirea, cu stările sufleteşti ce se exclud! În „Vulpea şi strugurii” actriţa preia rolul unei sclave frumoase, care vine în conflict cu Cleia, nu mai puţin frumoasa stăpână a sclavului Ezop, anticul fabulist. Actriţa sesizează coardele sufleteşti ale sclavei, deosebirea de castă dintre cele două eroine, care se complică şi prin sentimentul firesc al geloziei, ce face din ele două rivale. În acelaşi timp, actriţa ne sugerează cu fineţe psihologică, mai puţin prin gesturi exterioare, prin vorbire afectată, clipe de transă şi deprimare sufletească ale eroinei sale, incertitudinile, care-i macină şi-i face viaţa nesuferită. Actriţa este în spectacol o prezenţă interpretativă nu lipsită de graţie, de feminitate,

________________________ Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

care ştie să se impună, fără a despica firul în patru, procedează la retuşări abile, ca să sugereze că sentimentul geloziei pe care-l încearcă eroina sa nu poate să o deformeze sufleteşte, să-i umbrească farmecul şi vraja. Simplele indispoziţii ale eroinei nu trec în răbufniri violente şi exasperate, nu se convertesc într-un spectacol dezagreabil al renunţării la demnitate feminină, al exploziei de ură şi furie.

Într-un rol de dată mai recentă (cel al Olimpiadei Samsonovna din spectacolul „Corb la corb nu-şi scoate ochii” după A. N. Ostrovskii) actriţa conturează chipul unei romanţioase, dar extrem de naive fiinţe de negustor, crescută într-o ambianţă familială, ce nu înflăcărează nici imaginaţia, nici spiritul. Este lumea opacă şi obtuză, în care domină avariţia, rapacitatea, dorinţa de parvenire. Într-un asemenea mediu creşte Olimpiada Samsonovna, pe care actriţa Lidia Noroc o vede ca pe o victimă a unei false educaţii, a unei false comportări, dictată nu de firea însăşi a eroinei, ci de concepţii învechite, depăşite de viaţă, care escamotează realitatea şi cultivă iluziile ridicole, grotescul, frivolitatea. Actriţa joacă în cheia parodistică, crează ipostaza unei fiinţe şi soţii de negustor, năzuroasă şi sclifosită, copleşită de griji matrimoniale şi tratând atitudini ce contravin cu pretenţiile de domnişoară pe care le afişează cu ostentaţie şi gravitate. Lidia Noroc dă expresie în spectacol aspiraţiilor feciorelnice, mult naive şi vag romantice, care, în cazul eroinei sale, degenerează în cea mai amară proză. Actriţa merge şi mai departe, convingându-ne de latura dramatică a existenţei eroinei sale, dramatismul acesta rezultând din marea discrepanţă dintre aspiraţiile ei (fie chiar naive, afişate cu frivolitate) şi realitatea dură, terestră, care-o constrânge să accepte un mariaj cu un negustor sadea, plin de cumsecădenie şi de setea de a parveni. Aceasta era situaţia socială a femeii din epoca evocată de dramaturg şi, dacă izbuteşte să ne sugereze ideea aceasta, înseamnă că actriţa nu profesează un joc gratuit, de suprafaţă, ci încearcă să ne spună mai mult. Cu alte cuvinte, năzuieşte să ne arate că personajele sale ar fi trebuit şi trebuie să fie mai tenace, mai pregătite cu înfruntările aspre

________________________ Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

cu destinul, să accepte viaţa nu altfel decât ca pe o luptă, ca pe o continuă zbatere, ca pe o continuă tinereţe, în care trebuie să încapă cât mai mult zbor al imaginaţiei, cât mai multă plinătate sufletească, temeritate şi curaj, voinţă fermă de realizare, de trăire simţită a vieţii, cu toată aviditatea şi experienţa vârstei.

Astfel încât acele oaze de lumină, în care ne găsim mai tineri şi în care ne transpune aevea sau imaginar jocul din luminile rampei, să se reflecte din seninul ochilor spectatorilor, să se răsfrângă cu ecouri înzecite în sufletul tău, să devină seninul clipelor tale ...

Nicolae Batrînu, scriitor, ziarul „Cultura” din 1 mai 1976, p. 2

Teatrul „Vasile Alecsandri”: „Bani pentru Maria”

Data premierei: 28 noiembrie 1978.

Regia: Anatol Pînzaru, artist emerit al RSSM. Stenografia: Nicolai Andronatii. Versiunea moldovenească: Elena Damian. Distribuția: Lidia Noroc-Pînzaru (Maria); Mihai Volontir, artist al poporului din RSSM, laureat al Premiului de Stat al RSSM (Cuzma); Boris Bechet (Revizorul); Mihai Grecu (Evghenii Nicolaevici); Vasile Tăbîrță (Moșul Gordei); Eufrosinia Dobândă-Volontir (Comariha); Mihai Gîrnu (Vasilii); Emilia Lupan (Stepanida); Ana Jitaru (Galca); Iulian Codău (Președintele); Valeriu Pripa (Agronomul); Victor Odajiu (Zootehnicianul); Mariana Muradu (Soția zootehnicianului); Alecsandra Drumi (Fiica agronomului); Anatol Burlacu (Veterinarul); Constantin Adam (Mecanicul); Margareta Mustea (Polina). „În stagiunea actuală când celelalte teatre n-au dovedit încă să ne frapeze cu premiere fastuoase, premiera de la „Vasile Alecsandri” mi s-a părut deosebit de interesantă, chiar importantă, și rămâne unicul eveniment teatral veritabil, pe care l-am gustat în toamna călătorită și la acest sfârșit de an.

________________________ Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

Fără pretenții deosebite, fără regizori invitați de prin alte părți, adică cu ceea ce aveau și cu ceea ce nu aveau acasă, bălțenii au reușit să monteze un spectacol demn la toată atenția și considerația. Regizorul Anatol Pînzaru, de sub mâna ușoară a căruia au eșit multe spectacole bune, a știut și de astă dată să fie la înălțime, pentru că a știut să-i facă pe actori să devină un colectiv scenic, să-i facă să simtă aceea ce numim sentiment al efortului comun, fără de care este imposibilă conlucrarea a două persoane, dar mite a unui colectiv scenic, care se încumetă să realizeze „Bani pentru Maria” – dramă subtilă, policromă, ,,dacă vreți – dramă de realitate imediată, adică dramă în care este implicat fiecare dintre noi, cel puțin ca spectator. Privită din acest punct de vedere, drama este apăsat realistă și foarte concretă, ceea ce, iarăși, impune o tratare scenică adecvată și, mai ales, atentă”. „Este drama însingurării, a mentalității înguste și acerbe, dar și drama celor care încearcă să sfarme indiferența, să ardă neghina nepăsării. Pentru că, vorba Mariei, într-adevăr, nu este vorba de bani, ci de omenire, de înțelepciune, de nevoia apropierii, de temerea de însingurare. Și plecarea – să-i zicem așa – Mariei, în final, nu este evadarea dintr-un cadru ostil, ci o plecare care urmează să zdruncine nepăsarea, adică este o jertvă pentru înnobilarea sufletească a apropiaților”. „În căutările sale, precum și era de așteptat, Anatol Pînzaru a fost susținut plenar de cei doi actori care fac rolurile principale – Mihai Volontir și Lidia Noroc-Pînzaru, de toți ceilalți. Sobru și concentrat, fără gesturi și grimase de prisos, Mihai Volontir ne-a demonstrat din nou că în persoana dumnealui avem un actor talentat, cu adevărat frumos și mare.

Lidia Noroc-Pînzaru a fost la înălțimea rolului și a partenerului de joc. Trăiește drama eroinei cu pasiune și compasiune, încât au existat momente când spectacolul n-a mai fost în stare să deosebească interpreta de eroină.

________________________ Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

Un joc inspirat și o transfigurare totală au demonstrat, de asemenea, actorii Eufrosinia Dobândă-Volontir, Vasile Țăbîrnă, Iulian Codău, Ana Jitaru, Mihai Gîrnu…”. „Privită în ansamblu, evoluția actorilor cuprinși în spectacol lasă o impresie bună, fapt care ne demonstrează că Teatrul „Vasile Alecsandri” dispune de o trupă viguroasă și plină de seriozitate, o trupă omogenă, individualitățile subordonându-se, cum se și cuvine, scopului și viziunii regizorului, gândului regizoral integrator, care se dezvăluie mai apoi în jocul clar și expresiv al actorului pe scenă”.

Ion Mînăscurtă, scriitor, ziarul „Tinerimea Moldovei” din 13 decembrie 1978, p. 4

Sensibilitate artistică

A bătut la poarta Teatrului „Vasile Alecsandri” din Bălți aproape un sfert de secol în urmă. Venea direct de pe băncile școlii medii, având doar experiența teatrului de amatori. Scena profesională a primit-o cu aceleași rezerve provizorii ca și pe toți tinerii, ademeniți de luminile rampei... A debutat pe scena bălțeană în anul 1959. În rolul lui... Ionică, băiețașul din piesa lui Gheorghe Timofte „Jertfa”, unde pronunța doar o singură frază: „Mamă, unde-i tata?” Interpreta avea pe atunci numai șaptesprezece ani, dar nu s-a pierdut cu firea, nu s-a descurajat, cum au procedat alți tineri actori ai Teatrului moldovenesc muzical-dramatic „Vasile Alecsandri” din Bălți. Și, probabil, tot cu destule rezerve multregretatul actor B. Harcenco i-a mai oferit prilejul de a travesti –Efimcic, un rol de băiețaș în piesa lui Boris Gorbatov „Tinerețea părinților” și rolul Alexandrei Soloviova din comedia lui Alexandru Larev „Cum au iubit ei”. Dar pentru ultima performanță scenică actrița a obținut chiar în prima stagiune un premiu special.

Astfel, încetul cu încetul Lidia Noroc-Pînzaru se încadrează în colectivul de creație al teatrului și alături de Mihai Volontir, artist al poporului din RSS Moldovenească, Iulian Codău, Mihai Ciobanu,

________________________ Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

Mihai Gîrnu ș. a. Își croiește o frumoasă biografie scenică, jucând concomitent roluri de dramă și comedie. Pe parcursul celor douăzeci și doi de ani de activitate scenică, actrița a înregistrat în palmaresul său interpretativ peste șasezeci de chipuri, diverse ca factură și tensiune dramatică, printre care amintim fiica judecătorului din piesa lui Nazîm Hikmet „Sabia lui Damocles”, Lica din spectacolul „Sărmanul meu Marat” de Alexei Arbuzov, Rozalia în comedia lui Eduardo de Filippo „Familia mea”, Greta în drama lui Erih Maria Remark „Ultima oprire”, Luciana din „Comedia erorilor” de William Shakespeare. Comedia clasică, însă, a fost pentru actriță o adevărată școală de teatru. În această direcție ea a evoluat cu succes în cunoscutele lucrări ale lui Vasile Alecsandri „Chirița în provincie”, „Piatra din casă” și „Doi morți vii”, interpretând rolurile Luluței, Zamfirei și doamnei Ferchezanca. Ultimul este un moment de vârf în repertoriul clasic al actriței. Experiența de joc a interpretei ne întoarce cu gândul și la alte roluri, aplaudate de public în ultimii ani. Pasiunea cea mare pentru chipurile de o puternică tensiune dramatică, care-i permit să-și manifeste sensibilitatea artistică, trăirile interioare, a fost exprimată în multe spectacole după piesele dramaturgilor sovietici. Astăzi ea e prezentă aproape în tot repertoriul teatrului din Bălți. Iată doar câteva roluri: Maria în drama lui Gheorghe Malarciuc „Evadarea din rai”, Zaharova în tragedia lui Maxim Gorki „Bătrânul”, Olga Screabina în piesa lui Ghenadii Mamlin „La monumentul eroilor”, Katea în „O vacanță la Moscova” de Alexei Cuznețov, Valea în „O poveste din Ircutsc” de Alexei Arbuzov, Valentina în „Astă vară la Ciulimsc” de Alexandr Vampilov, Dina Pavlovna Milenina în „Ședința unui comitet de partid” de Alexandr Ghelman, rolul titular din „Bani pentru Maria” de Valentin Rasputin. ...Mereu detașată și firească în orice rol, comic sau dramatic, mare sau mic, actrița îi dăruie fiecărui personaj scenic suflet din sufletul ei, farmec, valoare și popularitate din valențele ei interpretative, fiindcă

________________________ Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

promotoarea scenei bălțene dispune de o frumoasă și bogată gamă de nuanțe, selectate cu o deosebită sensibilitate artistică.

I. Poiană, ziarist, ziarul „Moldova socialistă” din 4 ianuarie 1981, p. 4

Talentata actriţă Lidia Noroc-Pînzaru –trepte ale afirmării şi dăruirii

Meditând la ultimile roluri ale actriţei de la Teatrul moldovenesc muzical-dramatic „V. Alecsandri” din Bălţi, care şi-a celebrat 20 de ani de la fondare, mi-am adus aminte şi de cuvintele marelui reformator al teatrului sovietic, care sublinia în nerepetate rânduri că actorul este mereu o sursă vie de inspiraţie în procesul de creaţie. Acelaşi renumit actor şi regizor, Constantin Sergheevici Stanislavski, în mod categoric atrăgea atenţia criticilor de teatru, care încercau să generalizeze arta actorului, fiindcă, pe bună dreptate, orice actor în scenă e un caz particular în ansamblul spectacolului...

Vorbind despre Lidia Noroc-Pînzaru, ne dăm prea bine seama că nu putem întrebuinţa aceleaşi cuvinte, pe care le folosim la adresa colegilor ei de breaslă – M. Volontir, Artist al poporului din RSS Moldovenească, laureat al Premiului de Stat al RSSM, A. Pînzaru, artist emerit al RSS Moldoveneşti, I. Codău, M. Ciobanu... Şi oricât de frumos nu am potrivi cuvintele, totuna ele ar fi mai mult sau mai puţin palide în comparaţie cu performanţele scenice ale actriţei. Când spun aceasta, am în vedere tocmai rolurile ei recente: Luluţa şi Cucoana Zamfira în comediile lui V. Alecsandri „Chiriţa în provincie” şi „Piatra din casă”, Valea şi Valentina în dramele „Poveste din Ircutsk” de A. Arbuzov şi „Astă vară la Ciulimsk” de A. Vampilov, Zana în cântecul marelui poet leton I. Rainis, „Adie, vîntule, adie!” şi Meli în comedia eroică a scriitorului brazilian G. Figeiredo „Ezop”, Olimpiada Samsonova (Lipocika) în comedia lui A. Ostrovski „Corb la corb nu-şi scoate ochii” şi altele, despre care ţinem să amintim mai jos (cu riscul

________________________ Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

de a umbri unele momente din biografia de creaţie a actriţei Lidia Noroc-Pînzaru). Lidia Noroc a venit în teatru de pe băncile şcolii medii în anul 1959, aşa cum au încercat să bată la poarta actualului teatru „V. Alecsandri” zeci şi sute de tineri, ademeniţi de luminile rampei teatrale şi mirajul scenic... Avea pe atunci doar şaptesprezece primăveri, purta pe faţă un zâmbet vesel de copil, ochii ei scăpărători fulgerau către orizonturi şi înălţimi, iar în urechi îi ciripeau păsăruici zburătoare... Încât cei din jur se întrebau cu uimire: „Cine a mai adus-o pe asta în teatru?” (Printre cei care strâmbau din nas era şi un tânăr din satul Pîrliţa, raionul Soroca, care peste vreo doi ani s-a îndrăgostit de această „puştoaică”, legându-şi numele şi devenind un prieten de viaţă al ei...)

Lidia nu era dintre cele ce se pierd uşor cu firea, sociabilă şi curajoasă, cum sunt fetele prin părţile Glodenilor. Şi-a notat în carneţelul ei „de cuvinte şi expresii frumoase” data de 22 august –ziua, când venise în teatru şi şi-a văzut de treabă. Trecută de vârsta Julietei şi prea departe de Antigona şi Electra, cu trupul abia împlinit, mlădios şi desenat uşor sub rochiţa ei de cit, „însnopit” de un cordon; cu părul revărsat peste umeri – „valurile mării”, care mai apoi îl va freza „băieţeşte”, fiindcă trebuia să apară în scenă cu un... Ionică (debutul ei în teatru) – un rol de băieţaş în drama lui Gheorghe Timofte „Jertfa”. În acest spectacol regizorul Boris Harcenco i-a redus textul la o singură replică şi actriţa repeta mereu o singură frază: „Mamă, unde-i tata?” „Când te gândeşti că alţii au debutat cu roluri de figuranţi, o frază înseamnă foarte mult, se liniştea tânăra actriţă. Şi mai apoi eu trebuie să joc în aşa fel, ca nimeni să nu bănuiască că-s fată, şi nu băiat...” Pe atunci lumea bănuia de toate, însă nimeni nu i-a bănuit Lidiei Noroc ceva talent pentru teatru. Chiar şi Boris Harcenco, care era un strălucit psiholog şi ilustru pedagog, se îndoia de „stofa” ei actoricească. Şi poate că tot în glumă sau de nevoie „i s-a oferit şi rolul Alexandrei Soloviova, poreclită privighetoarea”. În prima distribuţie juca actriţa Maria Coban, iar în componenţa a doua evolua şi Lidia

________________________ Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

Noroc în comedia lui A. Lever „Cum au iubit ei”. Şura era o fată de la ţară, îngrijitoare de viţei şi, pentru faptul că vorbea „păsăreşte”, colegii de la ferma de porci o poreclise „privighetoarea”. Avea ceva comun, probabil, această „privighetoare” cu interpreta ei, devreme ce Lidia Noroc a fost distinsă cu menţiune pentru acest rol. Subliniem faptul că, odată ce tânăra actriţă apărea în acest spectacol, făcând primii paşi în scenă alături de aşa talente ca Veronica Savca şi Lidia Valeanscaia, Paulina Potîngă şi Elena Candu, care erau destul de populare pe vremea aceea la teatrul din Bălţi, Lidia se încadrează, încetul cu încetul, în viaţa teatrului „V. Alecsandri”, croindu-şi biografia ei proprie scenică. Modestă şi mai puţin impunătoare în primii zece ani de teatru, Lidia Noroc-Pînzaru realizează mai multe roluri (în total pe scena bălţeană – peste 50 de roluri...) jucând concomitent dramă şi comedie, farsă şi vodevil...

Amintim printre altele: Efimciuc – un rol de travesti în piesa lui Boris Gorbatov „Tinereţea părinţilor”, Nastea în vodevilul „Necuratul” de G. Stefanschii, Parasca şi Sofia în drama lui I. Tobilevici (Carpenko-Carîi) „Nefericita”, Tanea în spectacolul „Prieteni de la uzină”, montat după piesa cu acelaşi titlu de I. Şur, Iana în drama lui I. Masevici, „Valda”... Prin toamna anului 1963, în satul Sudarca, raionul Donduşeni un grup de artişti bălţeni jucau cu multă pasiune comedia lui Iurii Petuhov „20 de nunţi într-un an” (traducere de Iulian Codău şi M. Ciobanu). Sala încăpătoare a Casei de cultură era arhiplină. Numele regizorului B. Harcenco şi a pictorului-scenograf A. Zagranicinov erau umbrite şi neglijate (cu părere de rău, în timpul turneelor la sate stăteam prost cu afişele şi programele de teatru). Sudărcenii, ca şi alţi spectatori de la sate, confundau numele actorilor interpreţi cu cele ale personajelor din comedie.

Pe când Mihai Volontir era Sidor Fomici, preşedintele colhozului, şi Lidia Valeanscaia – Titiana, şefa fermei de vite, actriţa Lidia Noroc era distribuită în două roluri: Dusea şi Zoica. Dusea era o colhoznică, mulgătoare harnică şi muncitoare, aşa cum îi stă bine unei tinere fete

________________________ Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

bune de măritat (păcat că nu-mi amintesc, cine era mirele potrivit –Grigorii, inginerul-mecanic Iu. Codău, sau Procop, brigadirul brigăzii de construcţii, interpretat de G. Grigoriu!). Cu „20 de nunţi într-un an” s-au jucat peste 200 de spectacole prin toate maidanele Moldovei şi Lidia Noroc, cum spunea, o făcea pe rând când pe Dusea, când pe Zoica... În 1964, cu ocazia aniversării de 400 de ani din ziua naşterii lui W. Shakespeare, regizorul B. Harcenco montează comedia shakesperiană „Comedia erorilor” (scenografia – A. Zagranicinov). Alături de P. Potîngă şi L. Valeanscaia, un chip bine conturat crează şi L. Noroc –Luciana. Un rol cât de mic din opera marelui gânditor al Renaşterii lasă urme adânci în biografia actorilor şi rămâne o serioasă şcoală de teatru. „Totuşi, primul meu rol serios, îşi aminteşte actriţa, a fost fiica judecătorului din spectacolul „Sabia lui Domocle” de Nazîm Hikmet. Era pentru prima oară când am simţit adevăratele trăiri ale personajului, trăiri interioare de natură psihologică... A fost ceva deosebit de celelalte roluri, când condiţia scenică impunea actorului gânduri şi emoţii dramatice sincere...” Şi într-adevăr, după şapte ani de teatru, actriţa Lidia Noroc prinde o mare pasiune pentru rolurile de o puternică tensiune dramatică, cu profunde frământări sufleteşti şi trăiri interioare. După „fiica judecătorului” au urmat Maria în drama lui Gheorghe Malarciuc „Evadarea din rai”, Lica în piesa lui Alexei Arbuzov „Sarmanul meu Marat”, Rozaria în comedia amară „Familia mea” de Eduardo de Filippo, Greta în „În ultima oprire” de E. M. Remark, Zaharovna în tragedia filozofică „Bătrânul” de Maxim Gorki, Meli în comedia eroică „Vulpea şi strugurii” de Gilierme Figeiredo...

I-au trebuit multe eforturi actriţei ca să se încadreze în spectacolul „Evadarea din rai” alături de experimentaţii actori M. Volontir şi Iu. Codău. Chipul creat de L. Noroc, Maria, semăna mai mult cu o trestie, ce se lăsa în bătaia vântului şi în ondulaţiile apei. În făptura Mariei actriţa aducea chipul unei femei care, prin etica şi morala sa, depăşea

________________________ Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

mediul ambiant; femeie gingaşă şi crudă, sinceră şi minciunoasă, înşelată şi înşelătoare, care totuşi, în cele din urmă, nu „evadează din raiul” Chiţanilor, ci, trecând ispita soartei şi a timpului, rămâne cu picioarele pe pământul natal, cu frică şi dragoste... E lungă povestea Mariei. Dacă am încerca să depănăm toate ondulaţiile ei psiho-fizice, am reuşi să depănăm în memorie şi tot spectacolul teatrului „V. Alecsandri”. În anul 1965, teatrul bălţean montează cunoscuta piesă a lui Alexei Arbuzov „Sarmanul meu Marat”. Acest spectacol se juca, conform textului dramatic, cu trei personaje: Marat – Mihai Ciobanu, Leonidic – Efim Lazarev şi Lica – o fată, interpretată de Lidia Noroc-Pînzaru. Lica a însemnat pentru actriţă o continuare a listei cu roluri dramatice şi, totodată, o lărgire a diapazonului interpretativ. Este vorba de trăirile unei copile adolescente, care rezistă blocadei Leningradului, care îndură foamea şi mizeria războiului, maturizându-se înainte de vreme, dând dovadă de calm şi senin. În toată făptura Licăi, interpreta sublinia dialogul şi meditaţiile unui om matur, de care erau îndrăgostiţi Marat şi Leonidic.

Cu cinci-şase ani în urmă, teatrul „V. Alecsandri” a făcut un turneu la Chişinău (4-15 septembrie 1971). Cronicarii noştri (N. Bătrînul, S. Ghimpu, L. Cemortan, G. Cincilei ş.a.) au semnat în presa republicană referinţe destul de elogioase şi bine meritate la adresa artiştilor bălţeni. Publicul capitalei mai păstra în memorie unele momente din cele şase spectacole, prezentate de teatrul din Bălţi. Printre cei 17 actori s-a evidenţiat atunci şi Lidia Noroc-Pînzaru. Parcă o văd şi acum pe roaba Meli, ce lupta cu faimoasa Cleia (P. Potîngă, artista emerită a RSS Moldoveneşti), aşa cum Ezop (M. Volontir, artist al poporului din RSSM – pe atunci artist emerit.) îl sfida pe Csantos (M. Grîu). Avea ceva comun Meli cu o statuie antică, turnată din bronz şi marmură. Doar ochii aprinşi şi sufletul cuprins de focul unei patimi mari făceau ca trupul ei să tremure sub veşmintele uşoare, ce le purta cu neglijenţă. Avea doi cercei mari în urechi şi o salbă-lanţ la gâtul subţire, în mâini

________________________ Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

ducea un vas mare de lut... şi mai purta cu sine întreaga epocă sclavagistă. Pe lângă toate, avea şi farmecul, gingăşia unei femei. Renumita actriţă sovietică O. I. Pîjova povestea un caz din viaţa ei de teatru: „Odată C. S. Stanislavski nu mi-a dat rol în noul spectacol... Deşi eram prietena şi partenera lui, el a găsit de cuviinţă să-i încredinţeze distribuirea rolurilor lui V. I. Nemirovici-Dancenko, care nu mi-a dat un rol cât de mic în noua reprezentaţie. Îl întreb: „Şi eu ce repet?” Mi-a răspuns scurt şi categoric: „Repetaţi toate rolurile, poate moare cineva...” S-ar părea crud acest dialog între oameni de teatru, dar în fond actorii aşteaptă cu anii roluri bune...”

Lidia Noroc-Pînzaru a ştiut să repete mereu toate rolurile, a jucat în componenţa a doua şi a treia mulţi ani. Şi în momentul când două actriţe mari ale scenei bălţene – Paulina Potîngă şi Lidia Valeanscaia, artiste emerite ale RSS Moldoveneşti, părăsesc teatrul „V. Alecsandri”, trecând la teatrul academic „A. S. Puşkin” din Chişinău, la teatrul din Bălţi cresc alte tinere talente, ca Efrosinia DobîndăVolontir, Emilia Lupan, Lidia Noroc-Pînzaru şi alte vedete de teatru, ce abia intrau în cronica teatrală.

Pe lângă rolurile dramatice ale actriţei, menţionăm şi unele evoluţii comice – Abricotina în vodevilul „Prinţul cocoşat” (Lidia Noroc juca în distribuţia a treia!) de F. A. Coni, în comedia lui G. Malarciuc „Cel mai bun om” a jucat în distribuţia a doua rolul Anetei, precum şi rolul cucoanei Zamfira din comedia lui V. Alecsandri, „Piatra din casă”, l-a jucat în distribuţia secundă... Şi în vodevilul „Năzdrăvăniile lui Dimca” de V. Corostîliov şi M. Livovski, Lidia Noroc-Pînzaru, ca interpretă a rolului titular, nici nu este amintită în programul stagiunii teatrale 1974-1975, deşi realizează cu talent chipul unui elev din clasa a IV-a. Reuşita acestui rol în spectacolul consacrat copiilor interpreta o explică astfel: „...Şi dacă nu am făcut o şcoală specială de teatru la Moscova sau la Leningrad, am căutat să învăţ de la cei din jur, de la colegii mei de breaslă, de la viaţă... Am doi copii: o fată şi un băiat. Lucrând la rolul lui Dimca, am luat câte ceva şi de la copiii mei –vorba, mersul, mimica, gesturile... Prin prisma lor de a fi şi a vedea

________________________ Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

lucrurile am căutat să redau textul autorilor şi să plăsmuiesc chipul unui elev din clasa a IV-a”. Piesa „Năzdrăvăniile lui Dimca” e un vodevil în trei acte, cu dansuri, cântece, travestiri şi deghizări, care cerea de la interpreţii rolurilor de copii multă plastică, muzicalitate şi o deosebită transfigurare artistică (doar copiii sunt cei mai mari critici de teatru!). Vorbind despre valoarea şi funcţia educativă a teatrului, actorilor interpreţi le revine şi rolurile de pedagogi. Deci, interpretând rolul lui Dima, Lidia Noroc-Pînzaru evoluiază într-un mod didactic, ţinând cont de psihologia elevilor claselor primare. Intrând în casă, „futboleşte” geamantanul într-un ungher şi aleargă la joacă, în clasă, asemeni unui detectiv, răsfoieşte registrul, ca să-şi corecteze „doiul” ş.a.m.d.

O realizare frumoasă şi un chip de neuitat rămâne Valentina din drama lui Alexandru Vampilov „Astă vară la Ciulimsk”. Trebuie să spunem că drama multregretatului dramaturg este construită după modelul vodevilului tradiţional. Pentru Lidia Noroc-Pînzaru chipul Valentinei se conturează în momentul de trecere de la adolescenţă la maturitate. La început, această fată simplă de la ţară îşi imaginează lumea numai în culori frumoase. Ea este îndrăgostită de anchetatorul Şamanov (P. Păpuşă) şi păstrează în taină această mare dragoste, sinceră şi naivă. Ea crede că dragostea trebuie păzită şi îngrădită (de aceea o vedem, tremurândă şi îmbujorată, cum repară mereu gardul, care simbolizează în viaţa fetei anume acest gând). Naivă şi uneori caraghioasă, eroina poartă în suflet marea dramă – ea îşi făcuse la început un ideal din Şamanov şi, mai apoi, ciocnindu-se de realitatea adusă de Paşca (V. Pripa), îşi spulberă visurile şi iluziile.

În cea de a XX-a stagiune a teatrului moldovenesc muzicaldramatic „Vasile Alecsandri” din Bălţi, actriţa Lidia Noroc-Pînzaru (bănuiesc să fie învrednicită de titlul onorific de artistă emerită a RSS Moldoveneşti) a realizat mai multe roluri, printre care şi cel al romanticei şi pretenţioasei Ieraha din comedia lui Eji Iurandot „Al nouălea cucernic” (traducere de Iulian Codău). Pentru nu ştiu a câta

________________________ Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

oară, joacă Lidia Noroc în spectacolele lui Anatol Pînzaru, artist emerit al RSS Moldoveneşti, dar de fiecare dată, cu fiecare rol, actriţa o ia de la început, pătrunzând în subtilităţile şi dedesubturile textului, creând noi şi noi performanţe scenice, demne de admirat.

Iat-o pe Ieraha, mândră de sine, grozavă şi îngâmfată, ce nu are nimic comun cu Meli, Valentina sau Cucoana Chiriţa... Această doamnă se crede vrednică de a fi „cucernică”, dar, surprinsă în încăierare şi luată la harţă cu Ahsa, stăpâna casei de toleranţă (Emilia Lupan), dă dovadă de a fi pusă pe acelaşi cântar. Cu câtă patimă şi patos convingător declamă Ieraha: „El săruta buzele acestea! El mângâia şoldurile acestea!...” Şi apoi, luându-se la ceartă cu Ahsa, face o zarvă nemaipomenită, încât judecătorul Zorovavel, Azaria şi Hod nu mai sunt capabili să întărească starea lucrurilor... Mereu detaşată şi firească în orice rol (fie „mare” sau „mic”), oricărui personaj actriţa îi dă suflet şi farmec, valoare şi popularitate, fiindcă Lidia Noroc-Pînzaru dispune de o frumoasă gamă interpretativă, cizelând-o pe parcursul celor şaptesprezece ani de teatru.

Ion-Gheorghe Şvitchi, scriitor, fragmente din volumul „Un sfert de veac în luminile rampei”, Chișinău, 1982, p. 79-81

Actriţă polivalentă

Pe Lidia Noroc o putem considera, probabil, o actriţă fericită. Şi nu numai pentru că i s-a conferit recent titlul de artistă emerită a republicii... A ştiut, pare-se, foarte de timpuriu, ce doreşte să profeseze în viaţă. Talentul i s-a dezvăluit la şcoală, la o vârstă precoce. Relaţia s-a produs încă în clasa a VIII-a, cu ocazia montării unei scene din „Mizerabilii” lui V. Hugo, unde a interpretat rolul Cozetei. Anume atunci a recurs, fără să-şi dea seama, la prima improvizaţie actoricească. Mai apoi, eleva Lidia Noroc a evoluat cu succes în

________________________ Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

spectacole reprezentând versiuni scenice ale unor lucrări de I. Creangă şi V. Alecsandri. După absolvirea şcolii, devine actriţă a teatrului „V. Alecsandri” din Bălţi, oraşul ei natal. Calea de ascensiune a actriţei e şi aceea a trupei, care-şi sărbătoreşte acum un sfert de existenţă. Pe parcursul anilor, Lidiei Noroc i s-au încredinţat roluri mari. Şi ceea ce a încercat tânăra actriţă cu fiecare rol nou n-a fost numai bucuria de a juca, ci şi o dorinţă intensă de a spori interesul şi receptivitatea spectatorilor pentru teatru. Căci scena nu e numai un mijloc, un prilej de afirmare, ci şi o tribună pentru cultivarea gusturilor, promovarea unor idei înaintate ale vremii. L. Noroc n-a jucat niciodată şi nu joacă nimic împotriva inimii. S-a produs cândva şi în roluri de fetiţe şi băieţei: Ionică în „Jertfa” de G. Timofte, Eftimaş în „Tinereţea părinţilor” de B. Gorbatov, Dimca în „Isprăvile lui Dimca”. Şi a izbutit să sugereze de fiecare dată inocenţa vârstei, agerimea şi perspicacitatea eroilor respectivi. Şi oare nu în aceste roluri se manifestă capacităţile de transfigurare ale actorilor? Căci nesfârşite sunt meandrele devenirii spiritului tânăr. A urmat apoi rolul Lucianei în spectacolul „Comedia eroilor” de Shakespeare, spectacol în care am urmărit imaginea unei fete deştepte care îi uimea pe cei din jur prin profunzimea gândirii. Dar cu totul în altă cheie a fost realizat chipul Ierahei din „Al nouălea cucernic” (E. Iurandot). Aici fidelităţii i se adaugă o mare doză de naivitate, chipul Ierahei având nuanţe parodistice. Actriţa a fost sclipitoare în acest rol. Lidia Noroc a încarnat rolurile unor femei ce se afirmă prin tăria caracterului, ce şi-au lăsat pecetea individualităţii asupra actriţei. Aşa a fost, de exemplu, Lica din „Bietul meu Marat” (A. Arbuzov), fată curajoasă, cu suflet mărinimos, cu inima deschisă către bine, care a ştiut să-şi aştepte marea fericire. La fel şi Valentina („O istorie din Ircutsk” de acelaşi autor) a oferit actriţei posibilitatea unor căutări de noi mijloace de expresie pentru acest rol dificil. E vorba de o fire intransigentă şi, în acelaşi timp, visătoare şi romanţioasă. Nu e uşor să materializezi pe scenă aceste trăsături de caracter contradictorii. Dar Lidia Noroc nu e actriţa care cedează în

________________________ Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

faţa dificultăţilor. Valentina e unul dintre cele mai pitoreşti personaje din dramaturgia lui A. Arbuzov şi actriţa a început studierea rolului încercând să înţeleagă ce înseamnă pentru eroina ei adevărata fericire... În acelaşi registru dramatic se înscrie şi o altă eroină, tot Valentina, din spectacolul „Astă vară la Ciulimsk” de A. Vampilov. Valentina, în viziunea Lidiei Noroc, e o fire cam închisă, care-şi trăieşte în tăcere drama personală, cu atât mai neaşteptată, mai violentă fiind izbucnirea din final. Dar în palmaresul realizărilor Lidiei Noroc nu se înscriu numai eroinele însemnate de calificativul „pozitive”. Ferchezanca, de exemplu, furtunoasa eroină din vodevilul lui Alecsandri, „Doi morţi vii”, actriţă văduvă, femeie şireată şi vicleană, care marchează, sub vălul dorinţei de libertate înverşunată, dorinţa de a-şi găsi un soţ bogat. Sau, să zicem, Olimpiada Samsonovna din comedia lui A. Ostrovski, „Corb la corb nu-şi scoate ochii”, domnişoară înfumurată, care dispreţuieşte pe cei săraci, pentru că, vedeţi dumneavoastră, o fată educată nu se poate căsători cu un om simplu. Însă nu trece mult timp şi această fiinţă diafană, înveşmântată în dantelări, se transformă într-o fioroasă pasăre răpitoare. Am urmărit modul cum evoluează în rolul Mariei din spectacolul „Bani pentru Maria”, după romanul lui V. Rasputin. Ea ne-a relevat drama unei femei simple, care a avut de suferit nespus de mult din pricina indiferenţei oamenilor. Actriţa a zugrăvit tulburător însingurarea eroinei sale în mijlocul unei colectivităţi, sugerându-ne ce poate rezulta din atitudinea egoistă şi din pasivitatea oamenilor din jur.

Astfel, pas cu pas, s-a cristalizat personalitatea artistică a Lidiei Noroc. Cu fiecare rol nou, şi-a diversificat posibilităţile de expresie.

În ultimii ani ea s-a produs în mai multe roluri de femei înaintate în vârstă, toate fiind conturate în maniere diferite, cu diverse încărcături ideatice. Ne-a impresionat chipul Marfei din „Acul şi baioneta” de A. Galiev, acea soţie grijulie, femeie îndârjită şi voluntară, care doreşte din toată inima să contribuie la victoria Armatei Roşii. Am reţinut şi

________________________ Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

interpretarea rolului bătrânei Şcepca din spectacolul „Moara fericirii” de V. Mereşko, concepută de actriţă ca o bătrână excentrică şi bonomă. Cu o mare pătrundere în detalii ce ţin de psihologia eroinei a fost redată şi imaginea Odochiei din spectacolul după piesa lui I. Puiu. Bătrână, cam bizară, la prima vedere, dar care e legată cu trup şi suflet de pământul natal. O frumoasă reuşită a constituit-o evoluţia L. Noroc în rolul Amaliei din spectacolul „Grădina de trandafiri” de E. Vetemaa.

Ni s-a întipărit în memorie faţa crispată a bătrânei gârbovite şi bănuitoare, obsedată de imaginile trecutului. Te trec fiorii când întâlneşti privirile sfredelitoare ale ochilor ei. Fără îndoială, e un rol de mare încărcătură emoţională pe care actriţa l-a realizat cu dăruire.

Despre Lidia Noroc se spune că ar fi o actriţă cu un stil interpretativ modern. Pentru că are un spirit inventiv, pentru că tinde să cunoască, să înţeleagă şi să analizeze fenomene ale vieţii contemporane şi are o atitudine plină de responsabilitate pentru ceea ce se petrece în jurul său. Actriţa desfăşoară o intensă activitate obştească în perimetrul oraşului Bălţi şi colaborează cu formaţiile artistice din raionul Glodeni.

Lidia Noroc-Pînzaru e membru al consiliului artistic din teatru, membru al prezidiului comitetului executiv al sindicatului lucrătorilor din domeniul culturii. Iar publicul a apreciat întotdeauna în jocul Lidiei Noroc-Pînzaru bogăţia sentimentelor dezvăluite, generozitatea interpretativă.

Valentina Stoica, ziaristă, ziarul „Literatura şi arta” din 18 martie 1982, p. 3

Turneul artiștilor din Bălți

În raionul Leova de la 14 mai se va afla în turneu teatrul moldovenesc muzical-dramatic „Vasile Alecsandri” din Bălți. În repertoriu: M. Vorfolomeev – „Sfânt și păcătos” (satiră în două acte); I. L. Caragiale: „Năpasta” (dramă în două părți).

________________________ Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

În rolurile principale – Mihail Volontir, artist al poporului din RSSM, laureat al Premiilor de Stat al RSSM și RSFSR, Lidia NorocPînzaru, artistă emerită din RSSM, actorii teatrului Boris Bechet, Călin Măneață, Anatol Burlacu, Mihail Ciobanu, Valentina Buzdugan ș. a.

Teatrul va evolua: 14 mai – la Filipeni, 15 – la Tigheci, 20 – la Tomai, 21 – la Tochile-Răducani, 23 – la Cazangic, 24 – la Ciadîr, 26 – la Beștemac, 27 – la Orac și 31 mai – la Carakui. Direcția.

ziarul „Drapelul comunismului” din 14 mai 1983, p. 4

Îmbrățișările surorilor însorite

„Participanții la acest eveniment s-au pregătit profund emoționați de prima întâlnire cu spectatorii uzbeci.” „La această primă întâlnire delegația noastră a sosit cu o mulțime de impresii de la excursia făcută prin capitala Uzbekistanului, oraș, care, pe bună dreptate, e numit steaua Orientului. Albe, ca bumbacul, ozoarele noilor construcții, prospectele largi, aspectul artistic unical al stațiilor metroului din Tașkent, originalitatea plastică a monumentelor istorico-revoluționare, prima cunoștință cu locuitorii Tașkentului –toate acestea au constituit niște momente minunate pentru a ne crea o bună dispoziție.

La drept vorbind, nici nu putea fi altfel. Când, în ajunul plecării la Tașkent, la prezidiul Societății teatrale moldovenești era întocmit programul evoluărilor artiștilor noștri în Uzbekistan, toți își dădeau seama ce sarcină dificilă au de îndeplinit reprezentanții artei moldovenești. În numai câteva zile o mică grupă de creație, compusă din maeștri ai artelor, urma nu numai să facă cunoștință spectatorului uzbek cu arta teatrală moldovenească, dar și să acumuleze impresii, pentru a aduce cu sine pe meleagul moldav o părticică din teatrul uzbek.

________________________ Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

– Artiștii moldoveni au avut ocazia să fie de mai multe ori soli ai republicii atât peste hotare, cât și în republicile-surori din necuprinsa noastră țară, – a spus la festivitatea de inaugurare a Zilelor conducătorul delegației noastre E. G. Platon, maestru emerit al artelor din RSSM, prim-regizor al Teatrului academic moldovenesc de opera și balet. – Și misiunea aceasta întotdeauna e la fel de emoționantă și de mare răspundere, deoarece prin ea consolidăm prietenia, îmbogățim reciproc culturile popoarelor noastre, unind prin fibre nevăzute inimile oamenilor. A uni inimile oamenilor. Acest scop artiștii noștri și l-au pus de fiecare dată, când apăreau pe scenă în fața spectatorilor uzbeci. Merită să fie văzut, cu câtă atenție ascultau uzbecii un fragment din spectacolul Teatrului dramatic „V. Alecsandri” din Bălți – „Odochia”, jucat în limba moldovenească. Limba artei e accesibilă tuturor, mai ales, când prin ea sunt exprimate astfel de noțiuni ca devotamentul față de pământul natal, memoria celor căzuți în război. Și, de fiecare dată, când artista emerita din RSSM Lidia Noroc-Pînzaru și partenerul ei –Ion Marcoci ieșeau să se închine în fața spectatorilor, nu mai conteneau aplauzele și era absolut clar: acel nevăzut fir al prieteniei, care unea inimile oamenilor, devenea tot mai viguros, făcea să crească dorința de a se cunoaște reciproc cât mai bine. Oriunde n-ar fi concentrați artiștii moldoveni – într-o unitate militară s-au în colectivul de muncă al fabricii de căciuli din Tașkent, în colhozul „Suvorov” din raionul Golobin sau la cursanții școlii militare din Tașkent –pretutindeni spectatorii i-au întâlnit cu căldură, cu zâmbete și cu flori pe artiștii poporului din RSSM Marta Babkina și Victor Izmailov, care au prezentat un fragment din spectacolul teatrului dramatic rus „A. P. Cehov” „Teroarea și mizeria celui de-al treilea raih”, artiștii emeriți din RSSM Svetlana Strezeva, Anatolii Mihalachi, Ion Pavlenco, Ion Zaharia, Paulina Zavtoni, Olga Ionel, pictorul Gleb Sainciuc, maestru emerit al artelor din RSSM, care le-a făcut cunoștință uzbecilor cu teatrul măștilor sale.

________________________ Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

Concertele artiștilor moldoveni au fost pe larg oglindite la radio, televiziune, în presă. Artiștii moldoveni au fost profund impresionați de excursia făcută la Samarcand. Am cunoscut aici colectivul Teatrului de operă și balet din Samarcand, ne-am plimbat prin oraș, vrăjiți de vechea lui frumusețe, de bogăția spirituală a norodului care a creat această perlă a lumii orientale.” „La despărțire, prietenii uzbeci ne-au spus multe cuvinte frumoase. Plecând, am luat cu sine amintirile despre spectatorul uzbek cordial și binevoitor, despre curtea însorită, unde am fost ospătați cu pilaf aromat la nunta fiicii participantului la luptele pentru Chișinău H. Ismatullaev, despre aroma ceaiului uzbek și neuitata atmosferă a ciaihanei. „În casa voastră să ardă întotdeauna lumina, iar pragul să nu-l pășească niciodată nenorocirea” – iată ce ne-au dorit, când ne-am luat rămas bun, uzbecii primitori. Și noi le-am urat acelaș lucru.”

L. Doroș, ziarul „Chișinău gazetă de seară” din 15 noiembrie 1985, p. 3

Grija pentru spectator

„În condițiile speciale ale activității colectivului bălțean „teatru pe roți”, pe parcursul mai multor ani, comuniștilor de aici le revin, realmente, sarcini sporite în direcționarea procesului de creație în ridicarea nivelului ideologico-politic al trupei, în asigurarea unui climat de muncă propice funcționării normale a tuturor sectoarelor. Raportul prezentat de L. Noroc-Pînzaru, secretarul organizației, a cuprins momentele esențiale ale acestei ample activități, punând un accent special pe deficiențe și cauzele ce le-au generat, nominalizând fără menajamente, la modul concret, factorii ce au compromis buna desfășurare a procesului artistic. În perioada pentru care s-a făcut darea de seamă, teatrul „Vasile Alecsandri” a venit în fața publicului, a spectatorilor săi din practic toate raioanele republicii, cu lucrări noi, majoritatea dintre ele fiind dedicate importanței date de 40 de ani ai Marii Victorii. Spectacolele „Osânda” de I. Puiu, „Amurg” de A.

________________________ Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

Dudarev, „Iar zorile-s pe-aici tihnite” de B. Vasiliev, prezentate și la Chișinău, au semnificat, astfel, partea de contribuție a teatrului la marcarea acestei sărbători a întregului popor sovetic, a precizat raportoarea. În continuare, L. Noroc-Pînzaru a relevat încă o dată situația dificilă în care se află colectivul din cauza că îi lipsește clădirea proprie (în proces de construcție pe parcursul mai multor ani), cu repercusiuni directe asupra calității spectacolelor. În acelaș sens, structura trupei, formată inițial pe baza unor actori amatori și complectată sporadic, adesea cu absolvenți ai Institutului de arte, ce „nu se potrivesc” pentru scenele din capitală, nivelul, general de calificare al tinerelor cadre de actori (care, nimerind în „condițiile specifice” ale teatrului bălțean, nu reușesc să se „profesionalizeze” până la capăt, ori, pur și simplu, dau bir cu fugiții) crează un șir de probleme ce nu pot fi soluționate exclusiv cu forțele organizațiilor obștești și ale administrației. Pare astfel întemeiat reproșul adresat în raport Ministerului culturii și organelor locale, care nu acordă întotdeauna ajutorul necesar teatrului, nu-l sprijină efectiv în eforturile lui de a-ți completa și păstra trupa. Astfel, de șapte ani, colectivul n-a primit nici un apartament pentru tinerii specialiști. Pe acest fundal fluctuația cadrelor, mai ales, a celor din sectoarele tehnice, auxiliare, în permanentă criză de specialiști, afectează inevitabil întregul proces de creație. Este anormal, consideră L. Noroc-Pînzaru, și aici suntem perfect de acord cu raportoarea, că un teatru ca acel de la Bălți să nu-și poată organiza în cadrul trupei învățământul profesional permanent, de necesitate vitală pentru un colectiv dramatic și, mai ales, pentru unul ca acesta.” „Numai la Bălți există opt colective dramatice conduse de actori de la „Vasile Alecsandri”, fără a mai vorbi de legăturile de „colaborare artistică” pe care teatrul le întreține permanent cu raioanele învecinate.” „Mai rămâne să ne dăm seama până în ce punct teatrul de la Bălți își poate rezolva de unul singur problemele devenite cronice: lipsa

________________________ Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

clădirii, complectarea cu cadre bine pregătite din punct de vedere profesional, „ademenirea” unor specialiști pentru sectoarele auxiliare.” „Politica repertorială poartă amprenta specifică a condițiilor în care teatrul este nevoit să lucreze. Relevând contribuția colectivului bălțean la promovarea dramaturgiei originale, L. Noroc-Pînzaru sublinia că, uneori, se montează și piese moldovenești slabe, care fac deservicii, în primul rând, spectatorului. Grija pentru spectator, pentru crearea unor lucrări scenice pe măsura problemelor de viață ce-l preocupă, nivelul de cultură, preferințele lui estetice – iată obiectivul superior, ce și-a aflat expresie în rezoluția adunării, un plan de activitate „în miniatură”.

ziarul „Literatura şi arta” din 31 octombrie 1985, p. 3

Să te identifici cu adevărul

Maturitatea artistică a Lidiei Noroc-Pînzaru, artistă emerită a RSS Moldoveneşti, este rezumată de cele 60 de personaje, întrupate pe parcursul a aproape trei decenii de activitate pe scena teatrului „Vasile Alecsandri”, de caracterele, psihologiile, situaţiile ce le-au caracterizat. Un actor cu personalitate poate înnobila concepţia unui spectacol, e capabil să-i dea dimensiuni nebănuite. Lidia Noroc-Pînzaru a mers întotdeauna alături de autor şi regizor spre soluţiile scenice cele mai îndrăzneţe, fiind total străină de tipul de actor şablonar şi dogmatic în repetiţii, o bună şi sensibilă parteneră, capabilă să catalizeze crearea acelui fluid necesar între scenă şi public. Desigur, ar fi exagerat să afirmăm că n-a trecut şi ea printr-o perioadă pe care n-o poate evita orice om de creaţie: de a copia modele, idei „la modă”, în loc să le descopere şi să le impună. Rezultatele unor atare „căutări” ies repede la suprafaţă, deoarece imitaţia îl lasă indiferent pe spectator, problema teatrului fiind nu în a înfăţişa viaţă pe scenă, ci în a reuşi ca scena să prindă viaţă. O calitate meritorie a actriţei bălţene e mobilitatea interioară, inventivitatea, un plus de prospeţime, pe care o aduce la fiecare

________________________ Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

spectacol, la fiecare repetiţie – mărturie, că nu e pândită, deocamdată, de provincialism, ce nu depinde de locul unde îţi faci profesia, ci de mentalitatea cu care o faci. Convingerea că rolul nu e niciodată gata, că i se pot aduce mereu îmbunătăţiri, că micile abateri, survenite din anumite motive, pot fi corectate, că dacă omul-actor nu-şi îmbunătăţeşte rolul cu propria-i individualitate, succesul este imposibil – iată crezul profesionist al interpretei. Cât este de însemnat pentru un actor ca în ceea ce spune sau face să nu fie multe, adică concentrarea maximă trebuie să constituie legea de fier a oricărei scene. Fizicul actorului în teatru poate fi asemănat cu partea de sus a unui aisberg, restul fiind sub apă, invizibil, că exteriorul trebuie să conţină doar atâta încărcătură încât să permită celorlalte trei pătrimi să participe din plin la configurarea imaginaţiei respective.

Practicând un joc spontan, firesc, Lidia Noroc-Pînzaru trece cu dezinvoltură de la o vârstă la alta, de la un mediu la altul, realizând personaje expresive, pline de vitalitate şi farmec. Lucrează cu atâta dedare şi îndârjire atât la rolurile centrale, cât şi la caracterele episodice, pe care le plăsmuieşte cu migăleală. Aplauzele publicului vin să confirme că actriţa are un simţ deosebit al caracterizării personajului: în interpretarea ei, spontaneitatea se îmbină cu elaborarea, iar exaltarea romantică nu blochează luciditatea, măsura şi rigoarea.

I-am admirat risipa de fantezie pe parcursul mai multor ani, apreciindu-i libertatea interioară, forţa de invenţie, curajul care o animă când se împotriveşte tiparelor, convenţialismelor, superficialismului. În meseria lor actorii trebuie să descopere zi de zi omul. Dat fiind faptul că astăzi, chiar „da” sau „nu” se spune mai altfel decât ieri, iar mâine, cu siguranţă, se vor rosti altfel decât astăzi, actorul e acela care trebuie să depisteze orice modificare în modul de viaţă, în comportarea cotidiană a semenilor, ca apoi aceste sondaje să fie transfigurate prin mijloace de expresie scenică. Idealul de actor al interpretei nu este cel care ştie să se facă admirat pentru dicţiune, ţinută, plastică, pentru felul de a-şi purta costumul, ci mai ales cel, care

________________________ Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

prin întreaga sa personalitate, se identifică în ochii spectatorului, cu adevărul – criteriul suprem al artei şi al artistului.

Lidia Noroc-Pînzaru îmbină armonios activitatea interpretativă cu munca obştească: mai mulţi ani la rând se află în fruntea organizaţiei de partid a teatrului, e membru al consiliului artistic, locţiitor al preşedintelui secţiei Societăţii teatrale moldoveneşti, patronează activitatea teatrelor de amatori din Glodeni, predă un curs de artă teatrală la Facultatea profesiilor obşteşti de la Institutul Pedagogic „A. Russo”, ajută, susţine, îndrumă tineretul de creaţie bălţean. În toamna anului trecut a fost aplaudată de spectatorul uzbec în cadrul decadei artei moldoveneşti în republica-soră.

Pavel Proca, critic de teatru, ziarul „Literatura şi arta” din 3 ianuarie 1986, p. 7

Vrăjită de scenă

Astăzi, după mai bine de un pătrar de veac, puțini sunt aceeia care își amintesc de fetișcana ce sprijinea, se poate de spus, de dimineață și până seara, pereții teatrului din Bălți, doar ca să-și potolească setea față de frumos, setea provocată de o mare patimă a ei față de lăcașul Melpomenei, față de tot ceea ce numim noi viața scenică. Venea aici și, uneori din sală, alteori din culise, rămânea pironită locului ore întregi, absorbind cu ochii, cu toată făptura sa jocul fascinant al actorilor, farmecul cuvântului rostit, reacția publicului spectator la ceea ce avea loc în lumina rampei. Vrăjită de această atmosferă, se întorcea pe băncile școlii medii bălțene, unde i-a fost dat să deprindă buchia cărții, încercând să aducă atmosfera de la teatru și în viața cercului dramatic școlăresc, sufletul căruia, pe drept cuvânt, era. Pasiunea față de scenă i-a fost observată și, odată cu absolvirea școlii medii susține, „examenele de admitere” în trupa de actori a teatrului bălțean.

________________________ Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

Întrevede un talent veritabil în firea artistică a tinerei de 17 ani însuși regretatul Boris Harcenco, primul conducător artistic și regizor al trupei moldovenești din Bălți, omul care a avut și mărinimie, și prezență spirituală de a o lansa ca pe o viitoare actriță dramatică în stare să creeze memorabile roluri psihologice. Această susținere omenească va face-o pe Lidia Noroc-Pînzaru să-și poarte mereu recunoștința și respectul pentru sprijinu-i acordat în devenirea ei ca actriță de teatru.

Astfel, Lidia Noroc-Pînzaru devine, la numai doi ani de la înființarea trupei moldovenești din Bălți, datată cu anul 1957, membră a unui colectiv teatral care va demonstra peste ani nebănuite potențe artistice, ocupându-și un loc de cinste în viața spirituală a republicii. Urmează apoi munca asiduă zi de zi, an de an pentru însușirea acestei dificile profesii, dificile chiar și din cauza lipsei de studii speciale, studii la acea vreme de domeniul visului în republica noastră. Dragostea însă față de acea artă, intuiția actoricească, cu care este înzestrată, o ajută pe Lidia Noroc-Pînzaru să pătrundă în tainele presupuse de viața în scenă și să creeze neuitate chipuri de femei de cele mai diverse profesii și cu cel mai diferit suport spiritual. Începând cu rolul lui Ionică din piesa „Jertfa” de G. Timofte (1959), și continuând cu Doamna I din „Comedia erorilor” de W. Shakespeare (1964), cu Zarema din „Bărbatul soției mele” de G. Hugaev (1967), cu Iana din „Balda (Barba)” de Ia. Mosevici (1962), cu Luluța din „Chirița în provincie” de V. Alecsandri (1967), cu Țița din „Un furt la miezul nopții” de M. Mitrovici (1969), cu Valea din „Pocestea din Irkutsc” de A. Arbuzov (1971), cu Zamfira din „Piatra din casă” de V. Alecsandri (1964) etc… până la realizările mai recente, cum e rolul Amaliei din „Grădina cu trandafiri” de Enn Vetemaa, Mariei din „Bani pentru Maria” de V. Rasputin, Miței Bostan din „D´ale carnavalului” de I. L. Caragiale, Zanei din „Adie, vântule, adie” de Ia. Rainis, Odochiei din „Odochia” de I. Puiu – iată drumul de creație al actriței, expus doar prin denumirile rolurilor interpretate de ea. Dar fiecare rol aparte ascunde sub mantaua sa

________________________ Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

chinuitoare căutări, rezolvări artistice, care îi solicitau o mare consumare spirituală. Ele, aceste roluri, necesitau vaste cunoștințe, fapt care a făcut-o să devină absolventă a Institutului pedagogic „A. Russo” din Bălți. Toate acestea s-au soldat, în ultimă instanță, cu realizări reușite – cea mai scumpă răsplată pentru munca depusă. O anumită predilecție are Lidia Noroc-Pînzaru față de rolurile femeilor de la țară, pornită mai mult din stimă pentru truda lor grea, pentru tot ce fac ele întru binele comun al societății. Astfel, a lucrat cu multă dragoste asupra recentului rol, Frosea, din piesa „Omul sfințește locul” de N. Semionova. E vorba în această piesă de mulgătoarea Frosea, femeie simplă, care duce pe umerii ei un volum de muncă mai mare decât l-ar putea suporta un organism feminin. Pe lângă toate, eroina mai are multe griji și probleme familiale, printre care și lupta cu patima soțului față de pahar. – E rolul, zice Lidia Noroc-Pînzaru, care ne redă cât se poate de veridic situația în care a fost pusă femeia de la țară: încărcată peste cap cu griji și muncă, ei i-a rămas sănătos doar spiritul, care este apt de a lupta cu tot ce e rău și nesănătos în societate. Cred că astfel de spectacole sunt binevenite și-și vor juca substanțial rolul la schimbarea situației în această privință.

Acestea sunt modeste creionări despre Lidia Noroc-Pînzaru –actrița. Cât privește Lidia Noroc-Pînzaru – omul, apoi dumneaei s-a manifestat și ca un comunist principial, care conduce de mai mult timp organizația de partid a teatrului, și ca un tovarăș, la care te poți adresa după înțelegere, susținere, ajutor. Drept încredere și cinste pentru truda dumneaei a fost aleasă delegat la congresul al XVI-lea al PC al Moldovei și la congresul al V-lea al femeilor din Moldova. Munca profesională și cea obștească a știut s-o intercaleze cu grijile de familistă, de mamă a doi copii, pentru care, ca și toate femeile lumii, dorește cer senin și pace veșnică pe acest pământ.

M. Saharneanu, critic de teatru, ziarul „Viaţa satului” din 8 martie 1988, p. 4

________________________ Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

Аrtiştii la pupitrul culturii contemporane

Direcţia orăşenească de cultură e condusă de L. Noroc-Pînzaru, artistă emerită din RSS Moldovenească, fapt ce vine să ne convingă că mutaţiile ce se produc în sfera culturală sunt promiţătoare. Principiul de finanţare „trei pitaci pentru cultură” e cam dat afară din capul meselor, lucru ce nu a ocolit şi politica de cadre. Primele rândunele ne prevestesc semne bune în cultură – alegerea profesionaliştilor în funcţii de conducere a Ministerelor de Cultură din ţară: R. Pauls, în Lituania, N. Gubenko, în Moscova, I. Ungureanu, în Moldova.

L. Noroc-Pînzaru e astăzi în calitate de respondent la întrebările solicitate de corespondentul nostru. – Doamnă Lidia Noroc-Pînzaru, sunteţi cel mai preferat actor

al multor orăşeni, om cu poziţie activă în viaţă. Împovărându-vă cu grija funcţiilor de conducere, pe ce mizaţi şi ce speranţe vă fac să credeţi în realizarea lor?

– Că-mi vor recunoaşte vocea şi mă vor crede iar. Am activat la Teatrul „Vasile Alecsandri” aproximativ 30 de ani, ani de zbucium şi fericire. Nu am acceptat imediat propunerea de a-mi încerca puterile în funcţie de şef al Direcției Cultură, dar vreau cu tot dinadinsul să contribui la renaşterea spirituală a acestui meleag şi mi se pare că văd căi de ieşire din hăţiş. – Care sunt scopurile imediate, de început? –Voi recunoaşte că-mi este prea puţin cunoscut aspectul „gospodăresc” al acestui sector. Sper că procesul creator va domina în activitatea Direcţiei noastre. Îmi e mai aproape de cuget. Începutul e în cunoaşterea „obiectivelor” – cluburi, şcolile muzicale, de arte, de arte plastice. Fiind membru al prezidiului comitetului orăşenesc al lucrătorilor din cultură, îmi sunt cunoscuţi oamenii care activează în aceste centre, iar aceasta îmi este util, deoarece îmi pot face o impresie despre potenţialul de creaţie nu în rezultatul zvonurilor şi părerilor străine, ci din propria convingere.

________________________ Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

Pătrund cu încetul şi în „talmudul” cancelăresc. Am în faţă primele rezultate ale participării nemijlocite la viaţa culturală a oraşului, primele încercări. Aceasta e sărbătoarea copiilor, organizată la 1 iunie, serata festivă de omagiu adus marelui Eminescu, şi recenta Zi a Muzicii. Cu fiecare zi, îmi dau seama de profunzimea problemelor şi extinderea lor în cultură. Vreau să fac o remarcă: am intenţia nu numai a le scoate la suprafaţă, ci voi bate fără preget clopotul până se va urni carul din loc. Intenţionez să le duc la cunoştinţa tuturor, şi mai întâi a deputaţilor, multitudinea de probleme, pentru a ne pătrunde de importanţa soluţionării lor. În cultură este acută lipsa cadrelor calificate, care sunt şi trebuie să fie boabele cu rod bun ale luminii şi răsăritului. În prezent ne-am împotmolit în mrejele problemelor şi nu acţionăm prompt. Salariul lucrătorilor din cultură întotdeauna a fost atât de mic, că aceştia au fost impuşi de situaţie să plece unde se câştigă bine. Ne înaripează speranţele la gândul că, în ultimul timp, Ministerul Culturii, în frunte cu unul dintre primii miniştri din republică, Ion Ungureanu, a mărit considerabil fondurile de remunerare a muncii metodiştilor, lucrătorilor cluburilor...

La momentul actual, e un pic mai favorabil dotat cu strictul necesar Palatul orăşenesc al culturii, iar mai mult nu dispunem de nici un edificiu „aristocrat”, căminul cultural „Ogoniok” e în stare avariată, Muzeul şi sala de expoziţii din fosta biserică armenească vor fi întoarse credincioşilor (e o decizie salutabilă). Ce ne mai rămâne? Estrada, ce abia se mai ţine, din parcul central?

Ce-i oraşul nostru pe timp de vară? Scaune neamenajate, lăsate în voia soartei, pe ici, colo câte un firicel de iarbă, ce răzbate prin crăpăturile asfaltului prăfuit. Mai face să ne mirăm de sărăcia spirituală a orăşenilor? Nu ne frecventează concertele de muzică clasică, evoluările corale, sunt tot mai puţini spectatori la teatru. Sensul „odihnei” în conştiinţa tinerilor se asociază cu vreun concert vizionat, când ne vin artişti cu renume la stadion. Iar şi mai rău –

________________________ Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

rândurile şi mai lungi la magazinele de vinuri. Iese tot mai la suprafaţă golul sufletesc al omului atât în provincie, cât şi în capitală. – Ce soluţii optime puteţi propune de a preîntâmpina procesul

acesta distructiv?

– Împreună cu colegii, intenţionăm să contribuim la organizarea măsurilor de amploare nu pentru a le avea pe hârtie, ci pentru inima omului. Ne pregătim intens pentru sărbătoarea din 31 august – „Limba noastră”, am elaborat un program interesant şi îmi pun speranţe în susţinere din partea celora, care vor dori să participe la această acţiune. Vor contribui la desfăşurarea ei actorii profesionişti şi studenţii. Mai avem un scop: teatrul „V. Alecsandri” să devină nucleul activităţilor cu caracter cultural. Vrem să trezim oamenii din somnolenţă, din apatie în sensul sănătos al cuvântului. Aşteptăm Ziua Oraşului – 7 octombrie, sărbătoare care se va începe la 4 şi se va termina la 8 octombrie. Programul ei va fi elaborat în aşa mod, ca să cuprindă în perimetrul acţiunilor organizate toate cartierele oraşului: „Rampele prieteniei” – festivalul internaţional al teatrelor populare, unde vor fi invitate colective din diferite ţări. La Ziua oraşului aşteptăm oaspeţi din Belorusia, Ucraina, Lituania, Grecia, Bulgaria, România. Vor fi invitaţi aproximativ 300 de persoane. Şi Teatrul „V. Alecsandri” va prezenta spectacole şi am emoţii, deoarece voi fi membru al juriului. – Care din colectivele oraşului nostru vor fi la „Rampa

prieteniei”?

– Colectivul popular de la Palatul culturii, condus de două decenii de N. Buzut, om îndrăgostit de arta frumosului, dar aproape de nimeni cunoscut în oraş. E foarte important să descoperi oameni de talent, aceştia sunt izvorul spiritualităţii, pedagogii societăţii. Sper că îşi vor aduce contribuţia membrii Uniunilor de creaţie – artişti, actori, arhitecţi. Printre medici şi profesori sunt oameni cu suflet-stea. Sunt necesare întâlniri de creaţie unde s-ar face schimb de atitudini, idei şi

________________________ Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

opinii. E necesară constituirea unui centru al intelectualităţii, ce ar fi aidoma unei biserici a sufletului. – Doamnă L. Noroc-Pînzaru, cum vă imaginaţi destinul în anii

următori de viaţă? Nu veţi mai reveni în scenă ca actriţă?

– Nici într-un caz nu voi părăsi scena. Sper să mai joc în spectacolele ce se vor mai monta. Nu pot trăi fără teatru, cu toate că activitatea-mi de bază e şi rămâne cea de la Direcţia cultură. – Vă mulţumesc.

Nadejda Stroganova, ziaristă, ziarul „Comunist” din 24 iulie 1990, p. 2

Lidia Noroc-Pînzaru. Roluri în scenă şi în viaţă

„Ce mai caută şi puştoaica asta în teatru?” –, întrebă cineva. Aroganţa colegului mai în vârstă mă cam duru, dar nu i-am ţinut supărare. Peste un timp colegul acela, care se dovedi a fi Anatol Pînzaru, mă ceru de nevastă. Tot el fiind regizor la mai multe spectacole în care am jucat. Mă aşteptau roluri mai mari, mai mici, dar pentru mine toate la fel de importante: Ionică din „Jertfa”, Doamna I din „Comedia eroilor”, Zarema din „Bărbatul soţiei mele”, Iana din „Valda”, Luluţă din „Chiriţa în provincie”, Ţiţa din „Un furt la miezul nopţii”, Zanfira din „Piatra din casă”, Miţa Baston din „D`ale carnavalului”, Amalia din „Grădina cu trandafiri”, Matilda din „Agachi Flutur”, Elena din „Mireasa din Imereti”, mătuşa Croce din „Liola”, Anomalia din „Canibala”, Odochia din spectacolul cu acelaşi nume.

Mai am şi roluri în marea scenă a vieţii. Aşa un „rol” de bază, de patru ani este cel al şefei Secţiei cultură, mai apoi, preşedinte al filialei Bălţi a Societăţii „Limba Noastră cea română”, preşedinte-adjunct al secţiei Bălţi a Asociaţiei femeilor din Moldova ...”

Mai cu seamă, peste 33 de ani de „osândă” scenică. O cifră biblică. Dar şi pământească, precum pământească a fost, este şi va fi „Odochia”. Şi Valentina, şi Ferchezeanca, şi Fespezeanca, şi Elena...

________________________ Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

Şi alte zeci de roluri, şi alte sute de repetiţii, şi deplasări, şi turnee... Care au rămas o dureroasă şi sfâşietoare amintire. Amintiri din copilărie. Din adolescenţă. Din maturitate. Amintiri din trecut pentru prezent şi viitor. Ce ţi-i scris în frunte ţi-i pus. Pentru totdeauna. Şi nu e un moft – e un destin. O soartă. O viaţă. De care nu poţi fugi nicăeri, nicicând, niciunde. Oricât de ademenitoare ar fi alte posturi, oricât de tihnite şi bănoase. În cel mai bun caz, te poţi autolinişti, autoamăgi, autoconsola... Auto... ceva automat, mecanic, ce ţine mai mult de tehnică, nu de suflet. Sufletul a rămas pe vechea şi romantica scenă a fostei clădiri „Scala”. Şi pe scena Palatului culturii. Şi în fosta clădire a fostei bănci. Şi în fostul „selisovet”... Doamne, câţi „foşti” au fost şi câte „foste” au rămas? Nu, nu e un joc de cuvinte. E o biografie. Şi o carieră. Pentru ca profesia să devină brăţară de aur, e nevoie de carieră. În sensul nobil al cuvântului. Carieră-devotament. Carieră-jertfire. Carieră-măiestrie. Şi atunci îţi vine câteodată, dorule... să dai cu cuţitun... funcţionărie, în tribune, în şedinţe, în directive şi hârţoage şi să alergi cu sufletul la gură pe scenă. În cuptorul Bălăşoaei. Acolo e adevărata tihnă sufletească. Şi spirituală. În tumultul ispititor al repetiţiilor. În emoţia şi frica premierelor. În aplauzele tămăduitoare ale spectatorilor. În înghesuiala dătătoare de viaţă a autobuzelor... În tremurătoarea aşteptare a rolurilor. Şi turneelor. Şi noilor stagiuni... Asta e dorul cel mare. Dorul veşnic. Dorul vieţii şi existenţei Artistului. Dor ce-l găseşti în programele şi afişele teatrale. Dor ascuns în cronicile, recenziile, portretele criticilor de artă. Dor tăinuit în arhiva personală. Grijuliu păstrat în scrin, în Casa Mare a inimii. Dor ce-l destăinuim cu pioşenie nepoţilor în serile de Crăciun şi Anul Noul (Sfântul Vasile), în noaptea Învierii, la Duminica Mare... Poveştile bunicuţei... Poveşti adevărate. Poveşti trăite şi retrăite de sute şi mii de ori. Povestea profesiei. Povestea Dorului. Şi Dorul de poveşti. Dor de viaţă. Dor de oameni. Şi fără să vrei, începi iar a murmura: „Şi-aşa-mi vine câte-o dată...” Omul sfinţeşte locul. Dorul sfinţeşte omul. Şi Durerea. Şi Mahna. Şi Tânga. Pe Toate. 33 de ani pe scenă e un Dor neînchipuit de Mare. Mai mare decât piatra lui Sisif. 33 de ani pe

________________________ Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

scenă e un Chin. Mai mare decât suferinţele lui Tantal. 33 de ani pe scenă e o boală, o doină, o romanţă, un mit. O legendă, un vis, o realitate. E toată viaţa. E trecutul, dar şi prezentul, şi viitorul. E o barieră psihologică ce trebuie învinsă. Scrâşnind din dinţi. Tremurând din toate fibrele sufletului. Tăiată dintr-o lovitură, aidoma nodului Gordian.

Vreme trece, vreme vine... Dar şi se duce... Şi să nu uităm de cei mai trişti ca noi. Nicicând. La sfârşit de an şi început de stagiune suntem împreună. Să dea Domnul să fim împreună şi la început de an şi sfârşit de stagiune. Şi-aşa-mi vine câte-o dată, dorule... să colindăm: florile dalbe, flori de măr... Dorule!...

Pavel Proca, critic de teatru, ziarul „Curierul de Nord” din 26 decembrie 1992, p. 2

Bălțenii mai speră că frumusețea va salva lumea – Stimață doamnă, municipiul Bălți, se pare, reușește mai bine ca alte orașe ale republicii să-și onoreze obligațiunile față de buget. Să însemne oare aceasta că la Bălți și lucrătorii instituțiilor de cultură sunt remunerați mai bine?

– Din păcate, nu-i chiar așa. Pentru dezvoltarea culturii devizul de cheltuieli schițat e de 3 milioane 565 mii lei. Dar bugetul nu-l poate accepta. Suntem puși în situația de a ne mulțumi cu vreo 30 de mii lunar pentru plata salariilor, acestea fiind modeste de tot. Un specialist de la Direcția de cultură, spre exemplu, primește 92-108 lei, în dependență de studii. Salariul unui învățător de la școlile de muzică abia de se ridică la 140-150 de lei, iar un bibliotecar primește doar 81 lei. Bine măcar că și acesta se dă oamenilor la vreme. Doar grație muncii cu jertfire de sine ne reușesc multe lucruri interesante. Bunăoară, către începutul lui 1996 am desfășurat un festival, consacrat obiceiurilor și tradițiilor populare, reflectându-le în mod special pe cele inerente zonei de nord a Moldovei. Am fost onorați și de formații artistice din România. Cu multă simpatie au primit bălțenii Expoziția-

________________________ Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

târg, inaugurată la Palatul Național sub egida Camerei de Comerț din Сhișinău, a artiștilor plastici și meșterilor populari de la noi, Festivalul-concurs „Izvoraș”. Ne bucură faptul că pentru desfășurarea unor atare acțiuni culturale Primăria orașului găsește mijloace în surse nebugetare. Cele 10 mii de lei, care ni s-au oferit recent, ne-au fost de mare folos. Din cohorta celor care activează în present cu succes este formația de dansuri „Vântuleț” și orchestra de muzică populară „Barbu Lăutaru”, colectivele vocal-instrumentale „Metronom”, „Orion”, „Alias”. Pe lângă Palatul Național activează discipolii de dansuri sportive „Codreanca”, care nu au nevoie de reclamă. Această formație a revenit cu lauri din multe țări de pe glob – Italia, Cipru, Franța, nemaivorbind de statele limitrofe.

– Deci, entuziasmul încă nu s-a epuizat totalmente, mai poate face minuni?

– Mult depinde, totuși, de baza materială, de organizare. Ne mai salvează rezervele. Căci avem în teritoriu, aș zice, o bază solidă pentru a ne manifesta.

La 22 mai 1996, orașul nostru va marca jubileul său de 575 de ani. Tot atunci, în ziua Sfântului Nicolai, este și hramul nostru. Vom avea invitați din România, Bulgaria, Grecia, Rusia, Ucraina ș.a. Vom fi recunoscători, dacă cineva ne va susține…

Vasile Tudose, ziarul „Vocea poporului” din 14 mai 1996, p. 8

O ţărancă citadină…

Actrița Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Bălți, dna Lidia Noroc-Pînzaru, de câțiva ani conduce cultura municipiului. Nu l-am întrebat pe primarul capitalei nordului despre calitatea procesului cultural în localitate. Dar sunt convinsă că șefa Secției cultură a primăriei Bălți își face datoria de serviciu cu marele simț al responsabilității, tenacitate de a pătrunde cele mai ascunse taine ale funcției, disciplină și organizare, demnitate și omenie. Așa cum s-a

________________________ Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

manifestat dna pe parcursul anilor cu modestia și tâlcuirea țărănească a lucrurilor, tratându-le profund și conștiincios. Trena funcționarului în cultură e purtată și luminată de circa 35 ani de actorie pe scena Teatrului „V. Alecsandri”, unde Lidia a venit copilă, la 17 ani neîmpliniți, fără studii profesionale. Profesia a învățat-o de la colegii de breaslă, nu numai de la cei din teatrul natal. A învățat-o de la viață, de la propria-i inimă și propriile roluri. A obținut prin eforturi suplimentare și certificatul de studii superioare. Destinul i-a hărăzit să fie soția regizorului-prim în teatru, funcție deloc ușoară, când soții activează în același colectiv. Ajunsă la o etapă de bilanțuri, actrița Lidia Noroc-Pînzaru, ca o țărancă harnică și dornică să știe și să poată multe lucruri frumoase, are fericitul talent să știe a se bucura de cele realizate de ea însăși. Răsfoiesc istoria teatrului în recenzii: „Ultima oprire” – în rolul Gretei, „Un furt în miez de noapte” – Țița, „La monumentul eroilor” –Olga Skreabina… Câte au fost ele, roluri principale și secundare, dramatice, tragice sau de comedie! Din an în an critica teatrală tot mai insistent se referă la calitățile interpretative ale tinerei actrițe: profunzimea pătrunderii în text și mesajul regizoral, plasticitatea prezentării, verosimilitatea personajului și situației, ținută scenică și limbaj corect, expresiv, forță de individualizare, capabilă de a umaniza cele trăite pe scenă. Anii´70 constituie deceniul de vârf, când Lidia Noroc-Pînzaru lucrează mult, obține succese profesionale, apreciată fiind de spectatori, colegi etc. Jocul devine complex, inteligent și în transmiterea legăturii ideii textului dramatic cu viața personală, internă. Joc, favorizat și de repertoriul selectat judicios, cu prevalarea dramei ce modelează fața teatrului. Zaharovna în „Bătrânul”, Valea în „Astă vară la Ciulimsk”, Maria în „Bani pentru Maria”, Odochia în „Odochia”, Mali în „Vulpea și strugurii” – sunt câteva din mulțimea rolurilor jucate. Formele de exteriorizare scenică ale Lidiei Noroc, păreau uneori rigide, fapt imputat la timpul său actriței. De fapt rigiditatea sesizată de către cineva, referitor mai degrabă la organizarea materialului dramatic și actoricesc, nu știrbea din valoarea estetică, așa

________________________ Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

cum gândul, simțirea erau trimise de interpretă cu mare putere compensatorie. Întotdeauna corectă, disciplinată și organizată, Lidia Pînzaru a realizat și un volum impunător de activități publice de educație cultural-estetică, de propagare a artei teatrale, manifestând inițiativa și responsabilitatea executivă. Aș mai completa acest portret al actriței emerite și Omului de Cultură al R.M., Lidia Noroc-Pînzaru, firescul manifestărilor, demnitatea inostentativă. Păcat că Teatrul „V. Alecsandri” nu dispune de nici un fel de înregistrări video cu artiștii consacrați, printre care se înscrie și Lidia Noroc-Pînzaru, pentru studierea, barem didactică, a creației și stilului original al actriței.

Elena Maţievschi, ziarul „Curierul de Nord” din 28 februarie 1998, p. 3

La o aniversare Lidia NOROC-PÎNZARU, artistă emerită a Republicii Moldova, șef Direcția Cultură județul Bălți

– În ziua de 4 decembrie, aveţi cele mai frumoase şi mai

înalte gânduri...

– Abia deschid ochii şi gândul îmi zboară la nepoţelele mele, Camelia, Laura-Felicia şi Saşa-Sonia. Cele două sunt în Bălţi, iar cea mai mică e la Cluj. Îmi închipui cum îmi şoptesc: „Mama Lida, la mulţi ani!”, şi inima mea se topeşte. Apoi îmi revăd tinereţea... Unde sunt cei 17 ani? Când, absolvind Şcoala nr. 4, am luat drumul spre teatru şi de atunci tot pe spinoasa şi minunata cale a culturii mă aflu. Părinţii mei şi, mai ales, mama, Dumnezeu s-o ierte, era categoric împotriva alegerii mele de a fi actriţă. Ea, o gospodină de-a casei, cu patru copii, mă tot cicălea să mă las de teatru. Dar am un caracter puternic şi dorinţa de a fi în scenă mă posedă şi astăzi. La fel a procedat şi sora, Valentina. – Activă şi sociabilă, cum vă cunoaştem, cine vă inspiră? – M-a inspirat odată... actriţa italiană Anna Maniani. O femeie care nu se deosebea prin frumuseţe, ci prin farmecul felului ei de a fi:

________________________ Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

fermă, sigură şi pasionată. Am înţeles de demult că nu frumuseţea exterioară cucereşte cel mai profund, ci frumuseţea izvorâtă din mişcarea sufletului. La fel de important în viaţa mea a fost sfatul mamei: „Să nu vă plângeţi niciodată, să fiţi fermi, plini de viaţă şi necesari oamenilor până la moarte. ” Am încercat să fiu aşa cum dorise mama... Cred că distincţiile pe care le am, în special titlul de artistă emerită, anii de activitate în teatru din 1955, apoi cei 9 ani de şefie la Direcţia Cultură, familia mea, scumpa mea familie sunt nu numai rodul zbuciumului meu, ci şi al răbdării, de care uneori rămân uimită şi eu... – De ziua D-voastră, ce aţi dori să se împlinească? – Lucruri omeneşti: să-mi fie copiii fericiţi, cinstiţi, devotaţi serviciului şi necesari societăţii. Ei locuiesc separat de noi. Eu şi soţul ne alintăm cu un suflet de căţel, Rici, care mă aşteaptă de la serviciu, cât de târziu aşi veni. Este alintatul casei, al nepoţelelor, al soţului meu răbdător. Şi pentru Rici s-a găsit un locuşor în inima mea.

– Vă dorim împlinirea dorinţelor, sănătate şi mulţi ani

fericiţi înainte.

Ludmila Gorbul, ziaristă, ziarul „Cugetul” din 2 decembrie 1999, p. 3

Cultura națională va prospera

E deosebit de complicat să vorbești acum despre cultură, mai ales despre cea națională, când în societate toate acțiunle se reduc la un singur scop: de a supravețui. Fiecare din noi se gândește ce va mânca mâine, cum va suporta zilele reci de iarnă, când va primi salariul sau pensia. Îți mai arde acum de a dansa sau a cânta? Și totuși, sunt oameni care, în ciuda tuturor greutăților, găsesc posibilități pentru a reanima obiceiurile, tradițiile strămoșilor noștri. Într-un cuvânt, fac totul pentru prosperarea culturii naționale.

________________________ Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

Având ca motiv festivitățile culturale ce au avut loc în cadrul Festivalului pedagogilor și lucrătorilor culturii, desfășurat la centrul județean de Cultură și Artă, și care a lăsat o impresie adâncă tuturor celor de față, corespondentul nostru i-a adresat dnei Lidia NorocPînzaru, șefa Direcției județene Cultură, câteva întrebări. – Dnă Lidia Noroc-Pînzaru, sunt impresionat de toate cele

văzute pe scena artistică. La drept vorbind, măiestria artiștilor amatori i-a impresionat pe toți cei din sală. Cum explicați D-stră organizarea acestor festivități culturale în momente atât de anevoioase, pe care le suportă societatea?

– Mi-ați dat o întrebare, la care nu e așa de ușor să răspunzi. Da, într-adevăr, ne este greu acum la toți, dar să dăm uitării toate valorile culturale și spirituale moștenite de la strămoșii noștri nu avem dreptul. Reformele globale, ce au loc în societatea noastră, la etapa actuală, au nevoie și de unele orientări culturale, ca o parte componentă a sistemului de restructurare. Odată cu reforma teritorial-administrativă și formarea județului, toate instituțiile de artă din municipiu au trecut sub tutela Direcției Cultură a județului. În cazul dat avem posibilitatea să susținem o nouă viziune asupra planului activității în domeniul culturii. S-au trasat noi căi de realizare a obiectivelor ce stau în fața învățământului artistic. Acum, având un așa locaș cultural cum este Centrul județean de Artă și Cultură, suntem bucuroși de a cânta și a dansa. – În ce condiții sunt pregătiți tinerii artiști amatori? – Odată cu trecerea școlilor de învățământ artistic la balanța județului, la începutul anului de învățământ 1999-2000 numărul lor era de 17, dintre care 10 școli de muzică, 4 școli de artă, 3 școli de arte plastice, cu un contingent total de circa 2200 elevi și 270 de pedagogi, dintre care 2 pedagogi cu titlu de doctor în pedagogie, 2 profesori cu gradul didactic I și 30 profesori cu gradul didactic II. În anul acesta am căutat noi relații de colaborare între școli și colectivele artistice. Au fost fixate trei domenii importante, în cadrul cărora s-a realizat scopul activității învățământului artistic. Nu mai puțin importantă în

________________________ Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

activitatea artistică a fost asigurarea permanentă a condițiilor pentru evoluarea creativă și artistică. Toate acestea au adus un rezultat satisfăcător. – Aveți exemple ? – Desigur. La Concursul republican al școlilor de muzică, orchestra de muzică populară (conducător Ion Ștefan) de la Școala „G. Enescu” a ocupat locul II. Locul III l-a ocupat Școala de Arte „C. Porumbescu” (conducător Leonid Cristinoi). La fel și orchestra de instrumente aerofone (cond. Constantin Grecu). Școala de Arte „C. Porumbescu” a ocupat locul III. Din sectorul Rîșcani ansamblul de trompetiști (cond. Ion Rotaru) a ocupat locul III. Pe primul loc s-a plasat ansamblul de fluierași de la Școala de Arte Glodeni (cond. Gheorghe Burca). Discipolii Școlii de Arte Plastice din Glodeni, participând la Concursul internațional „Nicoară” din Botoșani (România), au ocupat opt locuri premiante (cond. Moloșniuc Dorina și Pavel). Din sectorul Rîșcani, Constantin Zara, Cristina Popov de la Școala de Arte Plastice au devenit laureați ai Concursului internațional din Macedonia. O realizare frumoasă am avut în domeniul primei ediții a festivalului județean de muzică corală „Vocile primăverii”. Este o nouă formă de colaborare artistică între copii, unde participă toate corurile de la școlile de învățământ artistic din județ. Datorită bunei organizări, acest festival s-a transformat într-o adevărată sărbătoare a muzicii corale pentru copii. – Sunt îmbucurătoare succesele elevilor noștri la concursurile

internaționale. Dar cum rămâne cu artiștii amatori, cu persoanele vârstnice, cărora tot le place să cânte și să danseze?

– Aveți în vedere activitatea Direcției Cultură în valorificarea culturii naționale în rândurile populației? Noi de aceea și activăm, ca să facem totul pentru a atrage câți mai mulți doritori în cercurile de activitate artistică. Aici se caută noi forme de realizare. Un rezultat frumos al acestor căutări a fost lansarea Filarmonicii de muzică pentru copii din județ. Acesta este un laborator de creație, ce leagă în sine mai multe verigi din tot sistemul estetico-educațional. Filarmonica, ideea

________________________ Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

căreia a fost lansată și realizată de specialistul principal M. Tetelea, va organiza o colaborare artistică între toate colectivele de amatori, începând cu cei mai mici și terminând cu vârstnicii, adică cu artiștii teatrali. Recunoaștem că o verigă deosebit de importantă în tot sistemul estetico-educațional și cultural este cea a perfecționării și sistematizării, pe care, cu regret, nu întotdeauna reușim s-o înfăptuim. – Motivul îl cunoașteți? – Cine nu-l cunoaște? Vă dați bine seama cât este de greu de vorbit despre așa lucruri înălțătoare, fără o bază materială concretă. Bugetul prognozat pentru anul 2000 nu a satisfăcut nici necesitățile instituțiilor învățământului artistic. Neachitarea la timp a salariilor pedagogilor a cauzat mari probleme. Până azi nu s-a soluționat definitiv problema trecerii la balanța județului a trei instituții din învățământul artistic din Bălți. Avem probleme și de alt ordin. – Să tragem nădejde că în bugetul pentru anul 2001, un an

semnificativ, se vor lua în seamă toate doleanțele oamenilor de cultură, și Consiliul județean va fi de acord să susțină dezvoltarea culturii naționale, altfel, cum zice moldoveanul : „Fără cultură nu simți dulceața în gură”.

– Prima dată aud o așa vorbă, dar sunt de acord. Cultura națională trebuie să prospere. – Mulțumesc.

Nicolae Leahu, ziarul „Plai bălțean” din 24 noiembrie 2000, p. 2

Lidia Noroc-Pînzaru: „Arta şi Cuvântul se fac cu sufletul”

– Distinsă doamnă, anul care s-a perindat a fost rodnic

pentru Direcţia judeţeană Cultură, o cunoaştem din nenumăratele articole, publicate în ziarele locale, emisiunile radio, TV Naţională. Judeţul Bălţi a devenit laureatul – 2001, în domeniile dansului (ansamblul „Vîntuleţ”), cântecului (F. Bojii),

________________________ Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

muzicii instrumentale (A. Bînzari, vioară). Aţi organizat noi festivaluri de muzică şi dans modern („Steaua de noroc”), inclusiv populare („La izvor de cânt şi dor”, „Cântă de răsună lunca”). Aţi elaborat o strategie consecutivă în învăţământul artistic şi biblioteci. Acum, când anul 2002 a intrat în putere, care Vă sunt gândurile pe viitor?

– Cred că Vă referiţi la îngrijorările noastre legate indispensabil de noua reformă teritorial-administrativă. Nu că ar fi o idee fixă, dar orice planificare a activităţii noastre într-un fel este problematică, deşi orice planificare concretă, cu idei îndrăzneţe, originale va fi aplicabilă pe orice vreme. Mult mai mult mă frământă gândindu-mă la specialiştii Direcţiei, inclusiv cei din teritoriu, care au demonstrat profesionalism, tenacitate în munca de promovare a culturii şi integrarea ei în circuitul naţional şi internaţional de valori. Orice reformă nu-i va găsi pe specialiştii Direcţiei judeţene Cultură Bălţi dezorientaţi. Sper să păstrăm oamenii în noua structură, pentru a continua valorificarea tezaurului cultural. – Tezaurul cultural bălţean este acel şirag în care Dvs., de 12

ani de zile, adunaţi talente care încântă publicul şi fac viaţa mai frumoasă...

– Întotdeauna zona Bălţiului a fost un centru important în istoria şi cultura ţării. Am păstrat conştiinţa creştinească că suntem responsabili în faţa dragostei de acest meleag ce ne-a dat viaţă. Vom lupta mereu cu înverşunare să nu se piardă ceea ce s-a cucerit la Bălţi prin talent, inspiraţie, muncă, prin dăruire plenară artei. Am dus farmecul fascinant al acestui picior de plai în Franţa, Spania, Turcia, Grecia şi în alte ţări. Acolo colectivele artistice au demonstrat exigente criterii artistice şi aceasta le-a mobilizat spre o activitate şi mai rodnică. E un mare păcat că, din cauza crizei materiale, nu putem onora invitaţiile la festivalurile internaţionale, unde ar prinde glas zestrea noastă culturală.

– Ce aţi dori să ne mai spuneţi?

________________________ Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

– Doar o felicitare pentru distinşii mei colegi, neosteniţi promovatori ai culturii: funcţionari publici, specialişti, actori, interpreţi, pictori, meşteri populari, inclusiv ziarişti. Primiţi, dragi prieteni, omagiul meu cordial cu prilejul sosirii Sfintelor Sărbători ale Crăciunului şi Anului Nou. Fie ca de la dăruirea voastră Artei să se facă cald în case şi inima poporului să se umple de noi speranţe. Pentru că Arta şi Cuvântul se zămislesc cu sufletul. Să aveţi parte de Lumină şi în Ea să dăinuiţi!

Mereu cu Voi, Lidia Noroc-Pînzaru.

Ludmila GorbuL, ziaristă, ziarul „Plai bălțean” din 4 ianuarie 2002, p. 1

Evenimente în cadrul Zilei Bibliotecarului

„În zilele de 1 și 2 octombrie 2002, Direcția județeană Cultură Bălți a organizat un șir de manifestări, prilejuite de Ziua profesională a bibliotecarului, care se sărbătorește la 5 octombrie.

Evenimentele principale s-au desfășurat în orașul Glodeni, unde au venit oaspeți de la Biblioteca județeană „Antim Ivireanu” din Râmnicu Vâlcea, de la Botoșani, reprezentanți de la Ministerul Culturii, Consiliul Județean Bălți, Primăria orașului Glodeni, bibliotecari din județ.

Varvara Ganea, specialist principal în problemele bibliotecilor la DJC Bălți, a deschis sărbătoarea, oferindu-i cuvântul doamnei Lidia Noroc-Pînzaru, șefa DJC Bălți, care a rostit cuvinte frumoase în adresa bibliotecarilor și a menționat, pentru profesionalism înalt, bibliotecarii județului”.

ziarul „Plai Bălțean” din 11 octombrie 2002, p. 3

________________________ Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

Lidia Noroc-Pînzaru: „Sănătatea culturii” înseamnă sănătate morală”

– Doamnă Lidia-Noroc-Pînzaru, cum aţi defini cultura? – Cum să vă spun? Cultura nu e numai activitatea artistică, nu e numai cântec şi dans. Cultura generală înglobează cei „şapte ani de acasă”, cultura cuvântului, cultura comportamentului, cultura administrării finanţelor, cultura amenajării unui oraş etc., şi nu trebuie să uităm că lucrurile merg bine acolo unde factorii de decizie au cultură. – Cu alte cuvinte, cultura ar fi o sumă de calităţi cultivate cu

grijă?

– Da, desigur. – Şi cum e să diriguieşti nişte instituţii, nişte acte şi nişte

oameni de cultură din judeţ?

– Nu aş fi sinceră dacă aş afirma că îmi vine uşor. Cum este să fii în zilele noastre în fruntea unei armate de cultură, să poţi soluţiona problemele stringente? Direcţia Judeţeană de Cultură are mai multe domenii de activitate: învăţământul artistic, bibliotecile, scoaterea din anonimat a tinerilor talente şi alte diverse activităţi culturale. Dar toate (acestea şi altele) nu pot fi posibile fără o susţinere financiară, fără o politică naţională în domeniul culturii. – Trebuie să înţelegem că ea, cultura, nu a devenit o

prioritate a statului?

– Da, din păcate aşa este. Aflarea în normalitate a unui popor presupune sănătatea cetăţenilor, accesul la studii de calitate şi cultură remarcabilă. – Care sunt cauzele unei asemenea atitudini neglijente faţă

de cultură? Or, cum bine se ştie, cultura a fost şi a rămas, în ultimii ani, o chestiune periferică?

– Nu aş putea spune că este complet neglijată. Dar undeva aveţi dreptate. Cred că tot porneşte de la cel care administrează, repartizează finanţele statului, mai bine zis, foarte mult depinde de

________________________ Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

cultura lui. Dacă este un om cultivat, va şti cum să facă dreptate culturii, adică viitorului. – Credeţi că timpul entuziaştilor a trecut? – Nu, nu e vorba numai de aceasta, dar noi, de regulă, planificăm activitatea noastră pentru un an de zile şi, evident, pentru a realiza toate cele preconizate la un nivel calitativ, avem nevoie de finanţare. Dar statul ne alocă aproximativ 66 la sută din necesităţi şi atunci trebuie să ştii cum să ieşi din situaţie, să poţi să repartizezi aceste 66 la sută, ca să-ţi ajungă pentru toate, ceea ce este foarte şi foarte dificil. Şi drept rezultat al indiferenţei puterii, noi regresăm, puţin câte puţin: cluburile sunt închise, bibliotecile nu sunt completate cu loturi noi de carte, nu întotdeauna sunt încălzite. Ne sunt alocate doar 3 milioane de lei, e o sumă nesemnificativă. Numai învăţământul artistic cât necesită: avem 17 şcoli în care îşi fac studiile 470 elevi, avem un număr mare de pedagogi în aceste şcoli, activează în judeţ 9 muzee în care lucrează 15 specialişti, dar nu trebuie să uităm şi de personalul tehnic. Mai activează şi Centrul Judeţean de Artă amplasat în clădirea fostului palat al culturii al uzinei „Răut”, clădire acum avariată, iar pentru o reparaţie serioasă sunt necesari bani grei. Nu avem mijloace pentru procurarea instrumentelor muzicale etc.

De care nivel al culturii putem vorbi, când o bibliotecă stă ziua întreagă închisă? – Cum credeţi, există vreo legătură între situaţia deplorabilă

a culturii şi morala publică a individului, în mare avariată?

– Numaidecât. De la „sănătatea culturii” porneşte şi sănătatea morală şi viitorul nostru. Dacă noi atragem tineretul de astăzi în activitatea cultural-artistică, înseamnă că-i păstrăm intactă moralitatea. Guvernanţii ar trebui să înţeleagă că ţara pierde enorm dacă nu investeşte în cultură. – Şi dacă statul nu se prea implică, cine vă ajută...

sponsorii?

________________________ Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

– La ora actuală sponsorii au cam renunţat la binefaceri şi aceasta pentru că statul are o politică confuză şi în acest sens. Regulile jocului trebuie să fie clare, sponsorii să fie scutiţi de impozite, aşa cum se face în toată lumea civilizată. Totodată, în cazul fiecărei manifestări organizate de noi, obţinem totuşi mici ajutoare de la sponsori. Şi vreau să mă abat puţin de la temă. Ţin să menţionez că în ultimii trei ani toate activităţile culturale din sectoarele judeţului s-au organizat la un nivel profesionist, datorită implicării specialiştilor de la Direcţia Cultură. Apoi, aceste manifestări culturale, nu le-am organizat la Bălţi, ci am efectuat „descentralizări artistice”. Am organizat festivalul „Culisa actorului” la Pepeni, Sîngerei, festivalul „Cântă de răsună lunca”, la Glodeni, festivalul de la Făleştii Noi şi cele de la Rîşcani. Mai mulţi spectatori au putut să participe, să privească manifestările artistice. Anul acesta am deschis, cu multă greutate, o bibliotecă judeţeană. Din păcate, a trebuit să o deschidem la Glodeni, ceea ce pune în dificultate accesul cititorilor din Sîngerei, Rîşcani şi Făleşti. Instituţia a primit, recent, un lot de cărţi de la Biblioteca Naţională şi, de fapt, ea va fi completată prin donaţii. – Mai funcţionează sistemul de achiziţie centralizată a

cărţilor şi revistelor?

– Practic, nu. Dacă vă spun că sunt alocaţi doar 20 mii de lei pentru achiziţie de carte, cred că nu mai e nevoie de comentarii. – Care sunt relaţiile Dvs cu oamenii de cultură, cu

structurile oficiale judeţene, municipale?

– Vreau să menţionez că foarte mult înseamnă dacă eşti persoană recunoscută, dacă te poţi impune. În acest sens am avut susţinerea oficialităţilor locale la organizarea festivalurilor, de exemplu, chiar dacă nu aveam, la acea oră, asigurată susţinerea financiară, le realizam, pentru că oamenii mă credeau pe cuvânt. Eu colaborez fructuos cu agenţii economici, cu organele de conducere ale municipiului şi judeţului. – Care vă sunt subalternii pe care aţi dori să-i evidenţiaţi?

________________________ Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

– Eu nu ţin prea mult la relaţia şef-subaltern. Prefer, mai degrabă, o relaţie colegială, dar îmi place disciplina. Venind la Direcţie, mi-am propus să apropii cultura din judeţ de nivelul profesionist. – Adică aţi reuşit, în cazul Dvs, să lichidaţi un decalaj

deranjant. Or, funcţionarul de cultură şi omul de cultură nu sunt întotdeauna la noi noţiuni identice.

– Asta e. Când am venit la Direcţie, un demnitar de la judeţ m-a ameninţat: „nu uita că eşti de acum funcţionar”. I-am răspuns: „Nu pot să uit că sunt om de cultură”. Şi aş vrea să revin la colegii mei. Chiar dacă nu toţi au studii speciale, ştiu să lucreze cu oamenii şi să soluţioneze multe probleme. Îmi place să lucrez cu această echipă de la direcţie: cu adjunctul meu dl. Ion Ungureanu, cu dna Ludmila Gorbul, cu dna Veronica Caraulan, cu dna Varvara Ganea, şi numaidecât vreau să-i remarc şi pe specialiştii din sectoare: pe dl. Vladimir Ciobanu, Sîngerei, pe dna Emilia Garbuz, Rîşcani, pe dl Ilie Rotaru, Făleşti, pe dl Alexandru Gîra, Glodeni. – Nu regretaţi că aţi abandonat actoria? – Acesta e noul meu rol. N-aş fi sinceră, dacă aş spune că nu-mi pare rău, dar aici interpretez un rol serios. Folosind inspirat experienţa artistică, scenică, „deschid” ochii unor demnitari, care nu înţeleg esenţa culturii, care o neglijează. Într-un fel, nu cad în disperare, căci fiecare activitate, inclusiv actoria, are anumite limite. – Care ar fi destinul culturii în următorul deceniu, secol?... – Cultura va dăinui. Cu atât mai mult, cu cât şi actualul Minister al Culturii, în opinia mea, depune eforturi susţinute, pentru a obţine progrese. – Care sunt formaţiile artistice cele mai reprezentative din

judeţul Bălţi?

– Formaţiile „Vîntuleţul” de la Palatul Municipal al Culturii, Bălţi, „Moştenitorii” şi „Arţăraşul” din Răşcani, „Izvoraşul” din Făleştii Noi, colectivul de dansuri moderne din Biruinţa, Sîngerei etc.

________________________ Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

– Vă mulţumim mult.

Anatol Moraru, corespondent, lector, Universitatea de Stat „A. Russo” din Bălţi, ziarul „Accent provincial” din 22 noiembrie 2002, p. 2

Viața ca o scenă

Rolul lui Ionică, personaj din piesa „Jertfa” de G. Timofte, era interpretat de un tânăr actor, cu maniere pline de feminitate. Era stagiunea teatrală din 1959, iar în rolul lui Ionică nu era altcineva decât Lidia Noroc, recentă absolventă a școlii medii, născută la Ustia, Glodeni.

A adus-o la teatrul din Bălți în luna august 1959 dorința de a deveni actriță. Trupa moldovenească a teatrului bălțean abia împlinise doi ani, era în formare, se căutau talente tinere. Boris Harcenco, regizorul, i-a propus primul rol. „Ionică” al ei a cules multe aplauze, precum au cules aplauze și celelalte peste 70 de personaje, scoase în scenă de către Lidia Noroc-Pînzaru în cei circa 30 de ani dăruiți scenei bălțene. Împreună cu trupa bălțeană a crescut, s-a maturizat, a acumulat cunoștințe. Împreună cu trupa de la „V. Alecsandri” a trăit clipe de adâncă satisfacție sufletească, dar și clipe amare: ba piesa e scoasă din scenă la cererea cuiva, ba nu vine spectatorul. De toate are parte un teatru… Actorii trăiesc cu grijile teatrului, iar teatrul – cu grijile actorilor. Așa au trecut anii după acel august din 1959, până în 1989. Stăm de vorbă în biroul dnei Lidia Noroc-Pînzaru de la etajul trei al clădirii Consiliului Județean Bălți. – În 1989 am fost invitată în funcția de șef al Direcției municipale Cultură. Credeam că va fi temporar, de aceea mă străduiam să mă număr printre actorii teatrului. Am avut roluri în câteva spectacole. Cu timpul grijile de la serviciu îmi răpeau tot mai mult timp. Orașul creștea și cultura prin întregul ei arsenal – cluburi, specialiști etc. –trebuia să vină mai aproape de oameni. Paralel, și nu mai puțin

________________________ Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

important, trebuia să menținem și să dezvoltăm în continuare tradițiile culturii orașului. În asemenea împrejurări au mai trecut 10 ani. În 1999, când după alegerile locale se constituiau direcțiile Consiliului Județean, împreună cu prietenii, neavând ce face, de, cum se mai întâmplă, ne gândeam și noi cam cine ar putea ocupa anumite funcții. Când veni vorba despre persoana în funcție de șef al Direcției județene Cultură, toți ne-am oprit la dna Lidia Noroc-Pînzaru. Nu decideam noi. Pur și simplu îi cunoșteam strădaniile de ani cât privește dezvoltarea culturii în municipiu. Așa că nu ne-a fost de mirare atunci, când am aflat, că anume dumneaei este confirmată în această funcție. Omul înfrumusețează locul, spune o vorbă populară. Prin faptele sale frumoase, bineînțeles. Sunt grele timpurile de azi, de aceea cu greutate se dau și faptele bune. Dar principalul că ele sunt. N-am zice că în cultura județului nu se investesc mijloace financiare. Se investesc, dar încă departe de a ridica cultura județului la nivel necesar. De aceea, poate, și locașele culturii arată azi așa cum arată. Însă, și ce este mai important, nicidecum nu sunt date uitării tradițiile locului, cântecele, dansurile lui. Nu sunt îndeajuns bani pentru reparații, mobilier etc. Dar este la Direcția Cultură destul entuziasm pentru a organiza anumite concursuri, festivaluri, serate de talie județeană. Să nu se uite, să nu se înnegrească de vreme datinile, obiceiurile, tradițiile populare. Ghidușii din ochii Lidiei NorocPînzaru tocmai se aprind de scânteiere la apariția unor propuneri de a organiza sărbători culturale. Scriu rândurile acestea, și dacă observi, drag cititor, am cam dat ghes cu numărătoarea de ani. Ba treizeci, ba zece. Voi mai folosi o dată cifra zece. Când eroina noastră a absolvit clasa a zecea, în familia lui Vasile și Olga Noroc s-a născut al treilea copil. Mezina Valentina Noroc e și ea actriță, ca și sora mai mare –artista emerită Lidia Noroc-Pînzaru. Rar familie în care să se nască două actrițe de teatru. Și, fiindcă tot vorbeam de ani, să mai pomenim o dată despre ei. De la 1942 încoace, s-au adunat mulți în biografia

________________________ Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

dnei Lidia Noroc-Pînzaru. Ani de zbucium și căutări, ani de bucurii pentru cei doi copii, fiică și fecior, pentru cele trei nepoțele. Ani trăiți pentru oameni. Să fii sănătoasă, Doamnă! La mulți ani împreună cu toți cei dragi și apropiați!

Z. Eremia, ziarul „Plai Bălțean” din 29 noiembrie 2002, p. 3

18 mai – Ziua Națională a lucrătorilor din domeniul culturii

Lidia Noroc-Pînzaru, șeful Direcției județene Cultură: De Ziua Națională a lucrătorilor din domeniul culturii felicit toți specialiștii, bibliotecarii, muzeografii, pedagogii din învățământul artistic, colaboratorii căminelor și casei de cultură, actorii și meșterii populari, membrii formațiilor artistice! Mereu să promovăm cultura de calitate stimulând talentele naționale, motiv ce ne justifică din plin existența și continuitatea. Este un fapt constatat că un popor se autodefinește prin cultură. Așezat pe coordonate geografice speciale, județul Bălți prezintă anumite particularități, rămânând cel mai vast spațiu geografic și spiritual. La ziua de azi suntem reprezentați de 121 case și cămine culturale, 7 muzee, 17 școli de muzică, 212 biblioteci, 77 colective artistice cu titlul „model”. 12 ani rodnici îmi încununează munca de șef a Direcției Cultură a acestui ținut. Voi nominaliza și specialiștii Direcției județene Cultură Bălți, fiindcă dragostea pentru frumos și artă le este caracteristică: I. Ungureanu, V. Caraulan, L. Cerguță, V. Ganea, R. Munteanu, E. Garbuz, I. Rotaru, M. Vacarciuc, Gr. Budu, A. Gîru, V. Coibanu. Prin munca fiecăruia, am întregit rezultatul anului 2002 – locul I în republică în domeniul culturii la capitolul „Direcție județeană

________________________ Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

Cultură”. Suntem preocupați, în prezent, de a fortifica succesele obținute prin noi inițiative organizatorice culturale.

ziarul „Plai Bălțean” din 16 mai 2003, p. 3

Lidia Noroc-Pînzaru: „Să fii mulţumită înseamnă a fi tu însăţi”

(Cu prilejul unei alte aniversări, sărbătorita divulgându-şi singură vârsta!)

– Doamnă Lidia Noroc-Pînzaru, care este ocupaţia D-voastră

curentă?

– În 1990, am devenit şefă a Direcţiei Cultură a mun. Bălţi. Ulterior am fost numită şefă a Direcţiei Cultură a jud. Bălţi. Timp de 13 ani am activat în acest domeniu şi am reuşit să promovez valori ce ţin de frumos. Un merit deosebit l-a avut „Clubul meşterilor populari” pe care l-am susţinut mereu şi unde vin toţi meşterii populari din mun. Bălţi. În anul 1998 am readus în scenă TVC-ul. – Cine vă este cel mai apropiat prieten? – Cel mai bun prieten îmi este soţul meu, Anatol Pînzaru, artist al poporului. Cu el îmi împărtăşesc toate bucuriile, grijile şi suferinţele. – Care este cel mai romantic gest pe care l-a făcut soţul D-

voastră de când sunteţi împreună?

– Cel mai frumos gest a fost la 1 septembrie 1972, când s-a născut fiul nostru, zi, care a coincis cu data de naştere a soţului. Atunci, îmi amintesc, el a venit la maternitate cu întreaga echipă de actori de la teatru. – Credeţi că familia a fost un obstacol în cariera D-voastră? – Nu. Eu cred că familia este cel mai frumos dar pe care ni-l dă Dumnezeu. Mă bucur că am o familie sănătoasă. Am trei nepoţele dulci pe care le iubesc foarte mult şi în care îmi pun toate speranţele. – Aveţi un caracter dificil? – De felul meu, sunt o fire comunicabilă, îmi place să fiu ascultată şi să-i ascult pe alţii, sunt activă şi binevoitoare. Deşi sunt născută în

________________________ Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

anul calului, zodia săgetător, nu sunt flegmatică, mă aflu mereu în mişcare. Ştiu să mă autoconduc. – Sunteţi de acord cu afirmaţia: „Cu cât ai mai mulţi bani, cu

atât eşti mai fericit”?

– Nu. Consider că sunt mai fericită decât alţii cu castele şi afaceri mari. Banul trebuie să fie cu măsură. Nu am mulţi bani, dar sunt fericită, că dispun de tot ce am nevoie. Nu-i invidiez pe cei care au bani şi nu mi-am pus niciodată scopul să-i depăşesc. Important este să ai mulţi prieteni sinceri şi multă sănătate. – Credeţi în posibilităţile oamenilor? – Desigur. Eu cred că fiecare om are un potenţial şi trebuie să muncească ca să şi-l ridice. Cred şi în nepoţelele mele care, sper, vor deveni cineva în viaţă. – Sunteţi o fire visătoare? – Îmi place să visez ca peste doi ani, când voi împlini 65 de ani, toată familia să fie în preajma mea şi să mă bucur de viaţă împreună cu ea.

– Ce credeţi că trebuie să se facă pentru a schimba societatea? – Nu ştiu. Dar am convingerea că fiecare om trebuie să se gândească la eul său în societate. Dacă un popor are o cultură serioasă şi o educaţie bună, poţi spune că ţara lui este o ţară dezvoltată, modernă. – Aţi reuşit să vă realizaţi toate visurile? – Da. Şi din punct de vedere profesional, şi din punct de vedere personal. – Orice om are în suflet o durere care-l frământă. Ce vă

nelinişteşte?

– Cel mai mult, viitorul nepoţilor mei, dar şi viitorul tuturor adolescenţilor. – Vă supăraţi când oamenii vă critică? – Nu mă supăr, numai să mi se spună direct în faţă. Dacă omul nu este criticat, nu trăieşte.

________________________ Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

– Vă mulţumim pentru interviu şi vă urăm sănătate şi

prosperitate în toate!

Irina Potapi, ziaristă, ziarul „Accent provincial” din 9 septemdrie 2005, p. 3

Lumina ce mă-nvaţă a iubi

– Omul – artista emerită Lidia Noroc-Pînzaru, se simte

realizată în ajunul acestui jubileu de 65 de ani?

– Omul... exact ca într-o poezie, este veșnicie, iubire și viață. Eu voi vorbi despre viață, în care m-am împlinit, zi de zi și an de an, în calitate de fiică, soție, mamă, bunică... Eu aș ilustra viața, asemeni muntelui și șiruri de piscuri, pe care urmează să le cucerim. Urcușurile profesionale ar însemna cei zeci de ani de actorie, cei zeci de ani de activitate în domeniul culturii și activitate socială, iar toată viața –dedicată căutărilor. Chiar și căderile pot deveni urcușuri, dacă ai destul curaj și minte s-o iei de la început... – Uite așa vă cunoaștem mereu tânără: de unde izvorăște

această energie?

– Probabil din dorința de a face bine. Din copilărie mă inspiră muzica populară, farmecul și pitorescul dansului de țară, artisticul din firea moldoveanului. Toate acestea le-am primit ca zestre de caracter din vița neamului de NOROC din care mă trag.

Tata mi-a purtat fotografia de nou născută în buzunarul ostășesc de la inimă pe parcursul întregului război. Au supravețuit împreună și, astăzi, această fotografie îmi aparține mie în semn de izbândă. Optimismul ne sprijină asemeni unui mentor. Nu disper nu pentru că aș fi o fire prea puternică, dar pentru că cunosc firescul lucrurilor. Adeseori, având un scop, mă programez singură spre a-l atinge, Gândesc real și nu exagerez. Mă bucur de ce-am dovedit să realizez, de aici și izvorăște tinerețea mea, poate. – Familia, a câta parte a inimii Vă ocupă? Restul – cui

aparține?

________________________ Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

– Dumitru Matcovschi a scris românește pentru fiecare: Sfântă mi-i casa cu focul ei veșnic din vatră, Sfântă mi-i casa din leagăn de dor ce coboară. Sfântă mi-i casa ce crește feciori și fecioare. Am avut fericirea și norocul, și-o spun din tot sufletul că cei 46 de ani trăiți cu Anatol Pînzaru, soț exigent, tată grijuliu, regizor și artist al poporului, mi-au fost o adevărată academie de științe socioumane. Pierderea lui este o durere iremediabilă. Îmi iubesc frenetic copiii – fiica Ala și fiul Anatol, care deja singuri sunt părinți și ei, realizați în familie și serviciu, și care mi-au dăruit trei nepoțele frumoase. Am două surori și un frate, care îmi sunt nespus de dragi. Inima mea le aparține lor, tuturor, în întregime. – Pasiunea de a fi actriță vă dăruie o deosebită alură... – Această alură este firească fiecărui artist, poate vine din lumina rampei sau din întunericul de dincolo de culise. – Oamenii care o înconjoară pe Lidia Noroc-Pînzaru, doamnă

notorie, colegă de serviciu, prietenă, cum se prezintă în comunicare?

– Se prezintă sufletist. Pentru că sinceritatea și deschiderea sunt întotdeauna prețuite. Port un deosebit respect vecinilor de bloc: familiilor Grițunic, Iambla, Puică, prietenilor – Elena Belinschi, Elena Usatîi, Ludmila Zagrudnîi, colegilor de teatru – Eufrosiniei și lui Mihai Volontir, Constantin Stavrat, Emiliei Lupan, Pavel Proca, colegelor de serviciu – Veronica Caraulan, Zinaida Gîrbea, familiei Tetelea și multor altora ce-mi dăruiesc o vorbă de duh și căldura sufletelor sale. – Știm că iubiți o ființă veselă și devotată, e Richard-inimă de

leu – un cățel, despre care aveți de povestit lucruri uimitoare...

– Cel mai uimitor lucru l-am observat la Rici atunci când își pierduse stăpânul: suferea aidoma unui om. Și astăzi pare că înțelege

________________________ Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

cât de mult am nevoie de afecțiune. Nu mă lasă să fiu tristă, cerșește atenție și dragoste, caută mereu joacă pentru ca să nu mă simt însingurată. Prima gură de aer și prima rază de soare o luăm împreună la matinala plimbare. Și lui i se datorează optimismul meu pentru ziua care urmează, e ceva firesc, detașat de un spectacol forțat. – Astăzi, care sunt idealurile Lidiei Noroc-Pînzaru? – Iubirea și Viața. Din aceste două dimensiuni vii ale inimii mele adresez și un mesaj în lumea celor drepți și neprihăniți, către Anatol: mă bucur că din Cer prin tine-mi vine Lumina ce mă-nvață a iubi.

Ludmila Cerguța, ziaristă, ziarul „Vocea Bălțului” din 30 noiembrie 2007, p. 3

Această distinsă și frumoasă doamnă

Pe această distinsă şi frumoasă doamnă o cunosc din copilărie, pentru că a fost o actriţă minunată pe care au admirat-o toate domnişoarele şi doamnele din Moldova. Dumneaei s-a născut în satul Ustia, sat de baştină şi al meu, de aceea personalitatea dnei Lidia a fost mereu pentru ustieni un prilej de mândrie şi veneraţie.

Soarta m-a adus la Bălţi în calitate de pedagog artistic la Clubul „Meşterul popular”. Aici am făcut cunoştinţă, în particular, cu Lidia Noroc-Pînzaru, care, la acel moment, îndeplinea funcţia de şef al Direcţiei Cultură, mun. Bălţi. Binevoitoare, şi totodată distinsă, s-a bucurat sincer că sunt consăteanca ei. De aici încolo m-au însufleţit vorba şi faptele dumisale pentru a creşte atât profesional, cât şi spiritual. Doream să-i seamăn – să fac lucruri deosebit de frumoase pentru oameni, să fiu înţelegătoare şi corectă cu ei, dar să rămân mereu o individualitate. Aceste trăsături de caracter le-am observat la omul Lidia Noroc-Pînzaru. În comunicare, câteodată, aveam impresia că minunata actriţă din subconştientul dumisale este mereu de pază. Totul ce spunea şi făcea, tot ce continuă să facă şi să spună până în prezent, poartă o alură scenică, unde binele este mereu învingător. Am învăţat de la Domnia sa că, orice ţi s-ar întâmpla în viaţă, trebuie să fii

________________________ Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

optimist şi bun la suflet, iertător. Această prezenţă de spirit mi-a adus rodul aşteptat când, într-o zi de disperare, după o perioadă dificilă din viaţa mea, dna Lidia Noroc-Pînzaru m-a invitat să lucrez, alături de ea, în domeniul culturii, în calitate de metodist în artizanat la judeţ. A urmat întâlnirea mea cu dl Ion Bălteanu, preşedintele Uniunii Meşterilor Populari din Moldova (UMPM), care, la îndemnul dnei Lidia, m-a susţinut să continui munca în calitate de meşteriţă populară la împletitul de fibre vegetale. Am fost numită, prin decizia Consiliului UMPM, preşedintă a filialei nord a UMPM. Astfel, cu susţinerea acestei doamne, am ajuns să fiu astăzi meşterită recunoscută în domeniu, nume cunoscut printre meşterii populari din Basarabia şi România, membru al Academiei Artelor Tradiţionale din Sibiu, organizatoare a mai multor expoziţii. Cum să nu exprim mulţumire omului şi specialistului în domeniul culturii, Lidia Noroc-Pînzaru, care mi-a deschis orizonturi noi în viaţă şi mi-a susţinut dorul de frumos?!

Eugenia Moldovanu, metodist în artizanat, pedagog artistic, meşteriţă populară, consăteancă, ziarul „Vocea Bălțului” din 30 noiemdrie 2007, p. 3

Talent polivalent în serviciul public

Lidia Noroc-Pînzaru e o figură emblematică în viaţa teatrală şi culturală a Bălţiului. Născută la 4 decembrie 1942, în satul Ustia, r-nul Glodeni, într-o familie de ţărani.

În 1946, familia Noroc se stabileşte în or. Bălţi. După absolvirea şcolii medii din oraş (1959), tânăra învingătoare la concursul organizat de Ministerul Culturii este angajată în trupa moldovenească a Teatrului muzical-dramatic din Bălţi. Debutează pe scena Teatrului moldo-rus din Bălţi în piesa „Jertfa” de G. Timofte, în rolul lui Ionică. Cariera de actriţă şi-a clădit-o cu dăruire pe parcursul a 35 de ani. În trupa Teatrului Naţional „V. Alecsandri” a realizat numeroase roluri, dintre care cele memorabile ar fi: Odochia în „Odochia” de I.

________________________ Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

Puiu, Valea în „Poveste din Irkutsk” de A. Arbuzov, Amalia în „Grădina cu trandafiri” de E. Vetemaa, Doamna în „Comedia erorilor” de W. Shakespeare, Luluţa în „Chiriţa în provincie”, Zamfira în „Piatra din casă”, Ferchezanca în „Doi morţi vii”, Ruxanda în „Despot-Vodă” de V. Alecsandri, Miţa în „D-ale carnavalului” de I. L. Caragiale, Zana în „Adie, vântule, adie” de Janis Rainis, Rozaria în „Familia mea” de E. De Filippo, Croce în „Liola” de L. Pirandello ş.a. Rodul acestei fructuoase dăruiri scenice e de 70 de roluri, actriţa jucând în peste 1000 de reprezentaţii, cucerind inimile spectatorilor atât din scena teatrului bălţean, cât şi din cele ale zecilor şi zecilor de scene din oraşele şi satele Moldovei, România, Ukraina. În 1981, pentru merite deosebite în propagarea şi dezvoltarea artei teatrale, i se conferă titlul de artistă emerită a RSSM.

În 1981, absolveşte Institutul Pedagogic de Stat „A. Russo”, Facultatea de filologie, în acelaşi an angajându-se la aceeaşi instituţie de învăţământ în calitate de cadru didactic la Facultatea profesiilor obşteşti, cu un curs de artă teatrală.

Din luna mai 1990, este numită Şef al Direcţiei Cultură în or. Bălţi, dna Lidia Noroc-Pînzaru începându-şi cariera de funcţionar public. Cunoaşterea profundă a problemelor culturii, caracteru-i vulcanic, mereu însetat de idei inovatoare i-au ajutat dnei Noroc-Pînzaru să se încadreze cu mult zel în activitatea de valorificare şi propagare a zestrei culturii naţionale. Diversele activităţi organizate la iniţiativa Direcţiei Cultură au contribuit substanţial la renaşterea limbii române, a tradiţiilor şi obiceiurilor naţionale.

În 1999 este numită în funcţie de Şef al Direcţiei Cultură la Consiliul Judeţean Bălţi, fiind concomitent şi membru al Colegiului Ministerului Culturii. În această perioadă coordonează cele 4 sectoare: Glodeni, Sîngerei, Făleşti şi Rîşcani în vederea stabilizării şi direcţionării unui proces unic de dezvoltare a culturii în acest teritoriu. În ceea ce priveşte cariera social-politică a dnei Lidia NorocPînzaru, aceasta ia amploare odată cu fondarea Asociaţiei femeilor din

________________________ Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

Bălţi, mai târziu – „Mişcarea obştească „Femeia Moldovei”(1980), preşedinte al căreia este şi în prezent. La diferite foruri republicane, va reprezenta interesele femeilor bălţene. În 2005 a candidat la alegerile parlamentare din partea „Asociaţiei femeilor din Bălţi”.

Un alt domeniu de activitate al dnei Lidia Noroc-Pînzaru este cel de lider sindical. În 2003, a fost aleasă în funcţia de preşedinte al Consiliului de ramură al Sindicatului Lucrătorului din Cultură, devenind un apărător activ şi consecvent al intereselor angajaţilor din domeniul culturii la nivel local şi republican.

Cei care o cunosc de-a lungul anilor, prietenii, colegii au considerat-o mereu pe dna Lidia Noroc-Pînzaru o soţie iubitoare şi devotată, o mamă şi bunică deosebită.

De-a lungul timpului, dnei Lidiei Noroc-Pînzaru i-au fost decernate şi conferite numeroase premii şi distincţii: Artistă emerită din R.S.S.M. (1981); Ordinul Insigna de Onoare (1986); Medalia Meritul Civic (1993) etc.

Zinaida Dolinţă, Inga COJOCARU, articol din biobibliografia „Lidia Noroc-Pînzaru”, Bălți, Biblioteca Municipală „E. Coşeriu”, 2007, p. 5-6

Alegere corectă

La şedinţa Consiliului municipal Bălţi din 16 august 2007, a fost aprobată componenţa nominală a comisiei pentru ocrotirea monumentelor din localitate. Nu pentru că am fost desemnat în calitate de preşedinte al acesteia, ci pentru că înţeleg bine esenţa activităţii acestei comisii, o susţin fără echivoc: comisia respectivă este, poate, cea mai competentă profesional şi cea mai puternică din toate comisiile pe care le cunosc la ora actuală. De rând cu specialişti notorii în domeniu (Ludmila Dobrojan şi Tamara Guţu – muzeograf şi arhivist, Valeriu Gramciuc şi Victor Palii – arhitect şi pictor, Simion Guţu, Veceaslav Perunov şi Mihailov – consilieri de forţă, Galina Zincovschi, Marina Baţan şi Veronica Caraulan – şefi ai secţiilor de

________________________ Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

ramură ale primăriei, Olga Podvîsoţcaia – ziaristă), cu o deosebită satisfacţie constat alegerea în calitate de secretar al comisiei nominalizate pe specialistul principal al Secţiei Cultură a primăriei, doamna Lidia Noroc-Pînzaru. Susţin această alegere din următoarele considerente: este o persoană cu un simţ de responsabilitate foarte pronunţat şi, bineînţeles, ca om de artă – consacrată cu trup şi suflet activităţii sale. De aici fac o prognoză optimistă: comisia noastră îşi va atinge, negreşit, dezideratele. Eu, unul, nu mă îndoiesc în aceasta. Am cu ce confirma... În îndepărtatul an, odată cu declararea independenţei statului, în tânăra noastră ţărişoară dăinuia un entuziasm în toate domeniile. Inclusiv la selectarea cadrelor în organele administraţiei publice centrale. Printre proaspeţii miniştri aleşi a fost şi cel al culturii şi cultelor (aşa se numea la acea oră ministerul ramural de cultură) Ion Ungureanu, unul dintre cei mai de seamă regizori din Moldova. În oraşul nostru tocmai devenise vacantă funcţia de şef al Secţiei Cultură. Vice-primarul de atunci, dl. Aurel Puică, mi-a propus să căutăm împreună candidaturile pentru acest post (pe atunci eram membru al Comitetului Executiv orăşenesc). Am trecut în revistă mai multe nume, inclusiv cel al regizorului Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri”, dl. Anatol Pînzaru. Candidatură destoinică din punct de vedere profesional. Era o analogie directă cu numirea în funcţia de ministru a regizorului I. Ungureanu. Toate bune până aici, dar după mai multe analize „pro” şi „contra”, puse la cântar, am decis să ne mai abţinem, ştiind îndeaproape caracterul regizorului nostru: minunat în profesie, dar iute la mânie şi direct în expunerea gândurilor, ar fi spus fără ocolite toate ce avea de spus cu nominalizarea celor responsabili (sau, poate, iresponsabili), inclusiv din ierarhia conducerii de vârf a oraşului şi ministerului şi, cred eu, la a doua volantă, cineva din ei (Preşedintele Executivului sau şeful Secţiei Cultură) deja trebuia să fie absent. Mai degrabă, acesta ar fi fost şeful Secţiei Cultură... O perspectivă puţin optimistă pentru acele vremuri şi atunci ne-am gândit la candidatura consoartei lui Anatol

________________________ Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

Pînzaru, artista emerită a Republicii Moldova, dna Lidia. Nu vreau să spun că de multe ori am avut prilejul de a examina astfel de chestiuni, dar înaintarea candidaturii Dumneaei la această funcţie a fost, fără îndoială, una reuşită. Îmi amintesc şi locul unde ne aflam cu dl. Puică, când s-a discutat această versiune. Eram într-atât de siguri în alegerea dată, încât am decis să o propunem imediat preşedintelui Comitetului Executiv de atunci. Şi dânsul a acceptat-o fără nici o rezervă. Activitatea de mai apoi a confirmat justeţea alegerii noastre. Dna Lidia Noroc-Pînzaru s-a isprăvit destoinic cu obligaţiunile sale şi în calitate de şefă a Secţiei Cultură la primărie şi în calitate de şefă a Secţiei Cultură a judeţului Bălţi, fapt confirmat şi prin alegerea ei în calitate de membru al Colegiului Ministerului Culturii. Aşa s-a întâmplat că hotărârile Guvernului privind numirea Dumneaei în componenţa colegiului Ministerului Culturii şi numirii mele în calitate de membru al colegiului Ministerului Ecologiei, Construcţiilor şi Gospodăriei Comunale au fost publicate în acelaşi număr al „Monitorului Oficial. ” Eram sincer bucuros de acest fapt şi sunt sigur că dna Lidia Noroc-Pînzaru şi în cadrul colegiului s-a isprăvit bine. Iată doar unul din argumentele mele, care îmi dă speranţa, că secretarul comisiei municipale pentru ocrotirea monumentelor va rezolva, cum îi şade bine unei personalităţi marcante din municipiul nostru, cu destoinicie obligaţiunile sale. Mai vin aici cu o altă destăinuire: suntem vecini cu apartamentele de circa trei decenii şi ne cunoaştem foarte bine nu numai la serviciu, ci şi în cercul familial. În orice caz, soţia mea, Anişoara, nu are o altă vecină mai devotată ca dna Lidia. Eu o cred: un om frumos la suflet nu poate fi altfel în calitate de vecină sau prietenă.

Boris Griţunic, arhitect-şef al mun. Bălţi, preşedintele Secţiei Nord a Uniunii Arhitecţilor din R. Moldova, articol din biobibliografia „Lidia Noroc-Pînzaru”, Bălți, Biblioteca Municipală „E. Coşeriu”, 2007, p. 32-33

________________________ Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

Despre doamna L. Noroc-Pînzaru, cu nostalgie de prieten şi coleg

Lidia Pînzaru. Prietenă şi colegă de şcoală, colegă de serviciu. Ne cunoaştem din îndepărtatul an 1949, când am păşit amândoi pragul cl. I, Şcoala nr. 11 din Bălţi. Erau vremuri de restrişte. Se resimţeau consecinţele dureroase ale foametei, care seceraseră neamuri şi prieteni... Eram mici şi chinuiţi, dar bucuroşi că am ajuns să fim elevi. Am făcut carte cu prietenii de copilărie – Clava Ploper, Maria Şura, Costea Ialău, Valeriu Jitaru şi Lidia Pînzaru – colegi de şcoală şi de clasă, dar şi vecini de pe aceeaşi stradă. Au fost timpuri grele, dar frumoase şi pline de amintiri de copilărie. Cu Costea Ialău prietenia s-a păstrat peste ani, iar cu Valeriu Jitaru şi cu Lidia Pînzaru suntem în relaţii bune şi azi. Fiecare şi-a ales calea lui de viaţă. Lidia Pînzaru, imediat după şcoală, a încercat şi a reuşit să devină membru al familiei de actori ai teatrului din Bălţi. Pe timpurile acelea actorii aveau o faimă aparte – ei ni se păreau nouă nişte persoane venite de pe altă planetă. Într-adevăr, a juca în fiecare zi un alt rol, a trăi în fiecare zi o altă viaţă era ceva greu de înţeles. Poate anume această enigmă a şi făcut-o pe doamna Lidia să îmbrăţişeze această meserie. De altfel, cea mai mare bucurie a colegilor mei, şi nu numai din şcoala noastră, era mersul la teatru. Cărţile, filmele şi spectacolele teatrului bălţean au fost educatorii noştri de pe atunci. Iată de ce apariţia colegei noastre în templul artei, cum era considerat teatrul, a fost pentru noi ceva extraordinar. Din momentul apariţiei actriţei Lidia Pînzaru, teatrul a devenit pentru noi şi mai apropiat. Dar viaţa ne-a pregătit surprizele ei. Plecat la studii la Chişinău, mai apoi în armată, eu am revenit la Bălţi peste şase ani. Lidia Pînzaru, actriţă emerită, era cunoscută, apreciată şi iubită în toată Moldova.

În anii '80 ai veacului trecut teatrul din Bălţi domina viaţa teatrală nu numai din Bălţi, ci şi din întreaga Moldovă. Aici erau montate cele mai interesante lucrări ale tinerilor dramaturgi din

________________________ Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

Republică, actorii teatrului erau invitaţi la emisiunile teleradio. Regiunile Cernăuţi, Kirovograd şi Odesa deveniseră platouri permanente ale teatrului din Bălţi. Era o perioadă de înflorire a artei teatrale bălţene. În mare parte, acest succes se datora activităţii prodigioase a regizorului-şef al teatrului, Anatol Pînzaru, şi, fireşte, şi celei a preşedintelui sindicatelor din teatru, Lidia Noroc-Pînzaru.

Activitatea doamnei Lidia Pînzaru în teatru a fost cât se poate de multilaterală. A fost secretar al organizaţiei comsomoliste din teatru, preşedinte al sindicatelor, reprezentând teatrul în Consiliul orăşenesc de deputaţi ai truditorilor, secretar al organizaţiei de partid. Şi toate acestea – paralel cu lucrul intens asupra rolurilor, care în interpretarea doamnei Lidia, erau extraordinare (Odochia şi altele). Am simţit viaţa teatrului din plin în perioada când am fost la cârma colectivului teatral – Directorul teatrului are o mare responsabilitate, dar cel mai important lucru era grija pentru actori. Ei sunt sufletul, mândria teatrului. Ei sunt aidoma unor copii mari: cu dânşii trebuie să te porţi grijuliu, să-i iubeşti mult, dar să-i ţii din scurt. Pentru a înţelege acest lucru, a fost nevoie de timp şi răbdare. Şi în aceste momente, un ajutor considerabil am avut din partea doamnei Lidia Noroc-Pînzaru. Autoritatea ei mi-a permis în scurt timp să înţeleg esenţa procesului teatral, să trec mai uşor peste obstacole.

Recunosc, când am aflat cum e viaţa de artist m-am pătruns cu şi mai mare stimă faţă de aceşti oameni remarcabili. Am înţeles sensul zicalei: „Aşa-i viaţa de artist – noaptea vesel, ziua trist”. Zicala se confirmă prin fapte. Astfel, ce probleme ar avea actorul, ieşit în scenă, el este dator să-şi joace rolul. Imediat după naşterea primului copil, Lidia Pînzaru a plecat în deplasare, cu copilul desigur. N-avea cine o înlocui în rolul jucat. Prin omenia sa, doamna Lidia a devenit centrul de atracţie pentru toţi actorii. Cele mai frecvente probleme ale lor, actorii, de regulă, le

________________________ Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

împărtăşeau cu ea. Pentru activitatea-i rodnică, doamna L. NorocPînzaru a fost decorată cu ordinul „Gloria Muncii”. Ales în funcţie de viceprimar şi apărând necesitatea de a înainta în funcţie noul şef al Direcţiei Cultură a Primăriei, eu am propuso pe doamna Lidia Noroc-Pînzaru şi n-am regretat nicicând. Acelaşi lucru pot spune şi despre activitatea Domniei sale în funcţia de Şef al Direcţiei Cultură a Consiliului Judeţean Bălţi. Degrabă s-a învrednicit şi de medalia „Meritul civic”. Încă un gest nobil de recunoştinţă din partea statului pentru trudă, pentru dăruire. Colaborăm şi azi. Suntem şi vecini. Prietenia noastră continuă.

Aurel Puică, coleg de breaslă, prieten, vecin, articol din biobibliografia „Lidia Noroc-Pînzaru”, Biblioteca Municipală „E. Coşeriu”, 2007, p. 46-47

Cum, Doamne, ai creat-o şi ce mistere i-ai dat?

(Mesaj de la o aniversare ce nu se divulgă a câta e) Stimată doamnă, Lidia Noroc-Pînzaru, momentul aniversar pe care îl consemnăm este un bun prilej de a Vă transmite sentimentele noastre de stimă şi preţuire.

Apreciem: munca Dvs. actoricească, materializată în foarte multe spectacole de certă valoare; munca Dvs. ca șef al Direcţiei Cultură. Fiind ghidată cu mult spirit, competenţă profesională, bunăvoinţă de către Dvs., Biblioteca Municipală a înregistrat în aceşti ani anumite succese în evaluarea-i; munca Dvs. ca specialist Principal Biblioteci, unde din nou am simţit înţelegere, susţinere temeinică cu sfaturi judicioase şi oportune;

Munca Dvs. pe care o desfăşuraţi în calitate de preşedinte al Consiliului de ramură al Sindicatelor Lucrătorilor din Cultură. Preocupările „obşteşti” ale Dvs. sunt vaste şi actuale, în spiritul timpului, axate pe valenţele educaţiei în sindicate:  instituţională – pregătirea şi perfecţionarea cadrelor sindicale;

________________________ Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

 socială – instruirea membrilor de sindicat şi a salariaţilor în spirit sindical;  partenerială – participarea la dezvoltarea sistemului naţional de orientare şi formare continuă a salariaţilor. Aceste preocupări sunt completate cu orientarea activităţii Sindicatului Lucrătorilor din Cultură spre promovarea următoarelor obiective: punerea în practică a unei politici coerente în materie de securitate; de sănătate a lucrătorilor şi de mediu de muncă; compensarea materială pentru activitatea salariaţilor în condiţii nocive de muncă; asigurarea tratamentului salariaţilor în instituţiile sanatoriale şi odihnei copiilor în limita mijloacelor financiare preconizate pentru aceste scopuri. Faptul în cauză demonstrează ataşamentul Dvs. faţă de membrii de Sindicat. Analizând bilanţul „activităţii sindicale” a Dvs., remarcăm că rămânem disponibili spre o colaborare fructuoasă şi rezultativă şi în continuare. Venind cu sincere felicitări pentru Dna Lidia Noroc-Pînzaru, apreciem la Dumneaei înaltul simţ al responsabilităţii faţă de tot ce face. Aceasta i-a permis să se realizeze în plan profesional şi obştesc. Binevoitoare, atentă, cu o ţinută ireproşabilă, este stimată şi admirată nu numai de colegi, dar şi de toţi cei care o cunosc. Deşi a realizat multe din ce şi-a dorit, îi urăm şi în continuare noi succese, să se bucure din plin de roadele ce le culege după merit. La mulţi ani cu sănătate!

Ana Botezat, preşedinte al OS a BMB „E. Coşeriu”, articol din biobibliografia „Lidia Noroc-Pînzaru”, Bălți, Biblioteca Municipală „Eugeniu Coşeriu”, 2007, p. 54-55

Multstimată doamnă Lidia Noroc-Pînzaru, uşor colindă această zi de iarnă prin pridvorul vieţii D-voastră. Prin căderea tainică a fulgilor de nea se prinde nestingherit în hora anilor,

________________________ Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

ca să-i împlinească. Deosebită este această sărbătoare a vieţii, precum neobişnuit e anul ce l-aţi trăit. Şi din frumuseţea iernii ce V-a oferit lumina naşterii, Vă este norocul, bucuria şi rostul. Pe toate doriţi să le cuprindeţi cu sufletul mărinimos şi plin de afecţiune pentru oamenii din jur, pentru apropiaţi. Vă urăm noi urcuşuri şi viitor mare activităţii de conducător, ce Vă provoacă nelinişte, dar şi bucurii. Dorim din tot sufletul să rămâneţi tot aşa energică, plină de nobleţe, întreprinzătoare şi mereu cu gândul la oameni. Bucuraţi-vă de rodul muncii Dumneavoastră. Lumina acestei bucurii să o întregească dragostea celor dragi, bunăvoinţa ce sălăşluieşte în casa Dumneavoastră.

Pentru sufletul Dumneavoastră însetat de lumină, aducem şi noi aceste flori ale dorinţei de a vă şti toate visurile împlinite.

Cu profund respect, Pavel Lupăcescu, Prefectul judeţului Bălţi, 04 decembrie 2002, Felicitare din biobibliografia „Lidia Noroc-Pînzaru”, Bălți, Biblioteca Municipală „Eugeniu Coşeriu”, 2007, p. 57

Destin marcat de virtuţi

Un înţelept spunea: Există doar un Teatru – Lumea, O Piesă – Viaţa, Un Actor – Omul, Un Epilog – Moartea, Un Decor – Înfăţişarea lumii, O Acţiune – Trăirile sufleteşti şi cele fizice... Venerata doamnă Lidia Noroc-Pînzaru, pe parcursul a 65 de ani a acumulat în palmaresul său multă experienţă, înţelepciune, cultură şi bun simţ. 65 de toamne bogate, împlinite cu rost deosebit... Natura a înzestrat-o cu alese virtuţi: talent actoricesc, frumuseţe şi fineţe, colegialitate şi dăruire plenară în unul din cele mai fermecătoare

________________________ Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

domenii ale activităţii umane – cultura. Pe parcursul anilor trăiţi, a tot învăţat a cunoaşte viaţa şi a păşi pe drumul ei cel drept şi util, care i-a şi adus roadele succesului. Ajunsă la respectabila vârstă de 65 de ani, este apreciată în arealul bălţean şi chiar republican. Timp de 13 ani a ţinut bagheta, dirijând Direcţia Cultură cu avalanşa ei de obligaţiuni şi iuţeala, perspicacitatea cu care o făcea era, pur şi simplu, de invidiat. Pe aceeaşi lungime de undă, alături de soţ, talentatul şi regretatul regizor al Naţionalului bălţean, Anatol Pînzaru, a pus în valoare numeroase lucrări dramatice, jucând roluri rămase de-a pururi în memoria spectatorilor bălţeni şi nu numai. Dar... el, Anatol Pînzaru, a plecat în lumea Umbrelor... Este trist să conştientizezi că bunul nostru Anatol Pînzaru şi-a încheiat Spectacolul vieţii, dar vorba poetului: Se duc, ne părăsesc artiştii, Acoperiţi de mari cununi. Se duc şi veselii, şi triştii, Se duc artiştii cei mai buni. Văzându-i, în sfârşit, în voie, A spus din Slavă Dumnezeu: De n-aveţi voi de ei nevoie, Îi iau la mine-n ceruri Eu. În pofida valurilor vieţii, dna Lidia Noroc-Pînzaru îşi continuă, cu aceeaşi dăruire, activitatea în domeniul culturii, îmbinând-o reuşit cu cea de preşedinte de ramură al Sindicatelor din domeniu. Iar pentru cei doi copii, Alunica şi Anatol, e aceeaşi mamă grijulie şi iubitoare, pentru nepoţelele Saşa-Sonia, Camelia şi Laura-Felicia – o bunică duioasă ce s-a înfrăţit cu dorul şi aşteptarea. Ajunsă la dealul cu 65 de movile, adesea spune: „Mă trec şi eu, nu am vreo vină, E legea Vieţii... şi-i de mult Şi legea-n veci aşa rămâne...

________________________ Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

Nu mă uitaţi... Eu nu vă uit!” În semn de omagiu şi cu speranţa că veţi fi mereu între noi,

Zinaida Gîrbea, specialist principal Secţia Cultură Primăria Bălţi, articol din biobibliografia „Lidia Noroc-Pînzaru”, Bălți, Biblioteca Municipală „Eugeniu Coşeriu”, 2007, p. 59-60

Aşa răspund amintirile...

În amurgul vieţii mele nu mai pot lua la întâmplare fapte sau ocazii care m-ar ajuta să vorbesc despre Doamna Noroc-Pînzaru. Din noianul de amintiri voi desprinde doar o direcţie: dorinţa continuă a acestei personalităţi de a comunica, de a tresălta la bucuriile sau nevoile celor din jur. Doamna Lidia a avut şi ea a trece prin multe şi a văzut multe în viaţă. Şcoala vieţii a făcut dintr-o domniţă-absolventă a şcolii medii o actriţă pe care de prin '62 o admiram pe scena Teatrului. O ştim tot de atunci şi soţie ideală a primului regizor moldovean cu studii moscovite, regizor-prim la Bălţi, regretatul Anatol Pînzaru.

Numele dulce de femeie te-a făcut, în continuare, să simţi şi sentimentul de mamă a doi copii: fiica Ala şi feciorul Anatol, iar marea iubire faţă de nepoate (trei) te-a distins şi ca bunică. Nevoia de iubire dublă, triplă... faţă de lume şi cultură, civilizaţie şi etică este o deprindere de a fi bună, sinceră. Şi poate nu facem bine că florile primăverii şi verii ţi le aducem acasă, într-o zi anume, o zi cu zăpadă. Ţi le dăruim, femeie dragă, la început de iarnă, căci aşa a fost să fie: să ai ziua de naştere chiar la fine de un an, în decembrie, şi, iată-iată, în aşteptare de alt an, nou! Florile prietenilor (şi câte-o poezie sau un cântec dedicat Dumitale) îţi fac casa o grădină multicoloră şi deosebită. Bucatele de pe masa din Casa Mare păstrează căldura sufletului şi gustul picant de gospodină.

________________________ Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

Munca de ani de zile şi repetabilele sacrificii, şi cruda suferinţă de mai ieri te face şi mai frumoasă, şi mai scumpă. Acest talent de a rezista vine de la părinţi, iar puterea de creaţie şi de a trăi izvorăsc din sufletu-ţi ce-ţi aparţine. Dorinţa-mi este să te văd sănătoasă şi ani cât mai mulţi. Pentru un itinerar lung ce ai a-l bătători îţi doresc să acumulezi putere multă, să fii prezentă mereu în vastul ogor al culturii acestui neam şi al artei de a comunica cu cei de-o seamă, de-un rang şi, nu în ultimă instanţă, cu tineretul de azi. Parafrazându-l pe Gheorghe Vodă, ar suna cam aşa: numai prin muncă, locul îl cinsteşti, şi tot ce faci, dragă Lidia, faci din mare iubire.

Elena Belinschi, prietenă, conferenţiar universitar, articol din biobibliografia „Lidia Noroc-Pînzaru”, Bălți, Biblioteca Municipală „Eugeniu Coşeriu”, 2007, p. 61

Icoana firavei bunici

Și în municipiul nostru sunt doamne sufletiste entuziasmate de un mod de viață activ și creativ. De exemplu, binecunoscuta meșteriță populară Eugenia Moldovanu a inițiat sărbătoarea zilei bunicuțelor bălțene, care s-a desfășurat la trei decembrie în incinta Casei de Cultură „Molodovo”. Au fost invitați atât bunicile, cât și nepoțeii pentru dedicări de poezii, cântece, flori și vorbe dulci cu reciprocitate. Dna Lidia Noroc-Pînzaru, artistă emerită, bunicuță a trei nepoțele, în pragul sărbătorii zilei sale de naștere a fost sufletul acestei șezători. Cu măestria aleselor gospodine, bunicile au așezat bucatele naționale pentru a fi servite de la mic la mare. A domnit o atmosferă sentimentală, când nepoțeii recitau : Bunica-mi spune deseori Că e un suflet și în flori Că macul roșu ca de sânge De-l rupem, suferă și plânge…

________________________ Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

Toate bunicile în această seară se asemănau cu un chip ocrotitor coborât de pe icoană.

ziarul „Vocea Bălțului” din 5 decembrie 2008, p. 1

Multstimată Doamnă Lidia Noroc-Pînzaru!

Secția Cultură Vă aduce sincere și alese urări de bine, sănătate și prosperitate cu prilejul zilei de naștere și frumosului jubileu de 50 de ani de activitate în domeniul artei și culturii. Vă dorim ani rodnici, realizări înălțătoare, inspirație inepuizabilă, satisfacție personală și multă, multă sănătate.

La buchetul bogat al anilor Vă alăturăm un minunat La Mulți Ani! Cu profund respect, Secția Cultură! Există femei care se bucură de o admirație deosebită. Unele dintre ele sunt fidele prietene, bune administratoare, talentate mame sau, pur și simplu, frumoase doamne. Chipul Dumneavoastră, dna Lida, întruchipează toate aceste calități. E îmbucurător să vă întâlnim în străzile orașului mereu bine dispusă, cu ținuta elegantă și dorința de a fi în toiul evenimentelor.

Cei 50 de ani de activitate a DVS în domeniul artei și culturii Vă înnobilează comportamentul social și felul de a fi – simplă, afectuoasă, sufletistă. Vă mai cunoaștem în scena Teatrului Vasile Alecsandri, unde ați sclipit în rolurile care v-au adus un nume notoriu în arta teatrală a republicii. Vă cunoaștem și calitățile administrative aplicate în domeniul culturii din municipiu. Vă prețuim atașamentul față de publicația noastră și vă respectăm personalitatea integră, dorindu-vă de ziua nașterii multe bucurii adunate de la cei dragi inimii. Cu considerațiune, La Mulți Ani vă urează redacția ziarului „Vocea Bălțului”.

ziarul „Vocea Bălțului” din 4 decembrie 2009, p. 2

________________________ Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

Care ar fi momentul cel mai atractiv…

Care ar fi momentul cel mai atractiv în munca prestată de muzeograf?

Lucia Neagu, custode-șef, angajată din 1976:

– Activez în cadrul muzeului din anul 1976. Inițial m-am angajat în calitate de muzeograf, deoarece, fiind de specialitate profesor de limba franceză, în acel moment aveam puține șanse de a mă include în mediul școlar pentru profesare. N-am crezut că mă voi reține la muzeu prea mult, din cauza salariului mic, bineînțeles, însă s-a dovedit a fi invers. La început am îndeplinit funcția de colaborator științific al muzeului de Istorie și Studiere a Ținutului Natal (astfel se numea muzeul în acea perioadă). A fost o muncă absolut nouă pentru mine. Pot să spun că am învățat meseria pe parcursul activității, implicândumă la organizarea expozițiilor, excursiilor, evenimentelor culturale, colectarea exponatelor. În acele vremuri majoritatea expozițiilor purtau caracter ideologic, se făcea mai puțin studiu, însemnătate avea doar titulatura de colaborator științific. Consider că actualmente într-adevăr cercetăm și studiem mult mai mult. Munca de astăzi nu poate fi comparată cu cea din anii trecuți. Acuma activez în calitate de custodeșef, având în gestiune fondul muzeului. Mă îngrijesc de faptul ca exponatele să fie distribuite pe categorii, să fie prelucrate la timp. Duc evidența documentației. Din punct de vedere moral, sunt absolut satisfăcută de munca practicată pe parcursul a 34 de ani. Am învățat să fiu mereu în căutare de valori, să prețuiesc la justa valoare obiectele care mă înconjoară. Particip cu mare plăcere la organizarea expozițiilor, colectarea exponatelor, în special, după ce muzeul și-a schimbat orientarea în căutarea de exponate și și-a diversificat tematica expozițiilor temporare. După anul 1990, am început să organizăm expoziții numismatice, etnografice, de filatelie. Am început să acordăm o atenție deosebită tradițiilor și sărbătorilor creștine. Este regretabil faptul că nici astăzi nu dispunem de surse financiare suficiente pentru procurarea exponatelor noi și restaurarea obiectelor

________________________ Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

deteriorate. Spre exemplu, din fondul muzeului fac parte câteva ii de valoare din perioada interbelică, care se află într-o stare deplorabilă, însă instituția nu dispune de restauratori care pot să le refacă. Sunt nevoită să lucrez personal la ele pentru a le păstra măcar încă pentru o vreme și a le expune publicului.

Lidia Noroc-Pînzaru, muzeograf, angajată din 2008:

– Am decis să activez în instituția dată, deoarece una din activitățile prioritare ale muzeului este cercetarea științifică. Mă copleșește faptul că, grație muncii de muzeograf, mă adâncesc în amplitudinea evenimentelor istorice, colectez documente, îmi îmbogățesc cunoștințele. Organizând diverse simpozioane, mese rotunde și seminare, participăm și noi din plin la viața culturală a municipiului. Consider că activitatea muzeelor și a bibliotecilor trebuie susținută întru totul. În primul rând, anume prin intermediul acestor două instituții, care propagă evenimentele istorice, generația tânără poate să facă cunoștință cu realitatea de ieri, pentru a-și construi viitorul.

Mariana Mihalevschi, muzeograf, angajată din 2007:

– Am ales să fiu muzeograf, deoarece mă pasionează cercetările și mă bucură faptul că informația găsită poate fi adusă la cunoștința vizitatorilor prin expoziții și lecțiile organizate de noi. Am optat pentru funcția de muzeograf, renunțând la cea de profesor de istorie și nu regret. Dacă la ore le povesteam elevilor despre istoria Franței, Germaniei etc., atunci rolul meu ca muzeograf este de a-i învăța pe vizitatori din istoria localității natale. Îmi place să lucrez în cadrul muzeului (nu voi pune accent pe problemele actuale cu care ne confruntăm), deoarece doresc ca posterioritatea să aibă cunoștințe precise ce țin anume de istoria orașului Bălți și această menire o voi duce cu plăcere.

Tatiana Vizitiu, jurnalistă, ziarul „Vocea Bălțului” din 22 octombrie 2010, p. 2

________________________ Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

O doamnă frumoasă ca o sărbătoare

Luni, la Casa Actorului a Uniunii Teatrale din Moldova a fost omagiată Lidia Noroc-Pînzaru, actriță la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Bălți, artistă emerită. Așa cum a menționat și distinsa actriță, este pentru prima dată când o artistă de la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Bălți e omagiată în capitala republicii. „De vină” a fost și Sandu Grecu, președintele Uniunii Teatrale din Moldova, care, fiind la Bălți și văzând biobibliografia Lidiei Noroc-Pînzaru, editată de către Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” din acest oraș, i-a propus sau, mai bine zis, a rugat-o: „Doamnă Lidia, trebuie să vă facem o prezentare și la Chișinău. Vreau să aveți o seară de creație în capitală, să-și amintească de dumneavoastră toată lumea, mai cu seamă că, recent (pe 4 decembrie 2012 – n.n.), ați împlinit 70 de ani”. Seara de creație a artistei a fost moderată de către cunoscuta actriță Paulina Zavtoni. Ea a menționat, între altele, că protagonista serii și-a jucat, de-a lungul anilor, rolul de funcționar public, lider sindical, precum și cel principal – de actriță, interpretând 70 de roluri în peste o mie de reprezentații.

În teatru a debutat în 1959, venită direct de pe băncile școlii, în rolul lui Ionică din spectacolul „Jertfa”, după piesa cu același nume a lui Gheorghe Timofte. Apropo, în acest spectacol regizorul Boris Harcenco i-a redus textul la o singură replică și actrița repeta mereu: „Mamă, unde-i tata?”. Au urmat alte roluri care i-au adus marele succes în fața publicului: Valentina din drama lui Alexandru Vampilov „Astă-vară la Ciulimsk”, Luluța din „Chirița în provincie” de Vasile Alecsandri, Alice din „Omul care a văzut moartea” de Victor Eftimiu, fiica judecătorului din „Sabia lui Damocles” de Nazîm Hikmet ș.a. Aceste lucruri le aflăm din biobibliografia artistei, alcătuită de către Zinaida Dolință și Inga Cojocaru. Una dintre autoare, Zinaida Dolință, a specificat că aceasta a fost a doua biobibliografie, realizată

________________________ Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

de către biblioteca sus-numită, după cea a soțului artistei – regretatul regizor Anatol Pînzaru, trecut la cele veșnice cu șase ani în urmă.

Cu drag despre Lidia Noroc-Pînzaru au vorbit Dina Ghimpu, director general al Direcției generale politici și strategii culturale a Ministerului Culturii, cântăreața Iustina Scarlat, ex-ministrul Culturii, compozitorul Ghenadie Ciobanu, ex-viceprimarul de Bălți, Valentin Guznac, ex-ministrul Culturii Ion Ungureanu, directorul Teatrului de revistă „Ginta Latină”, Tudor Țărnă, actorul Andrei Sochircă, actrița Teatrului Național „Mihai Eminescu” Angela Cărăuș ș.a. Apropo, aceasta de la urmă a interpretat cântecul „Teatrul vieții”, pe muzica compozitorului Iurie Andronic. Totuși, cea mai frumoasă felicitare a venit din partea Teatrului de revistă „Ginta Latină”, care a făcut… o incursiune în viața actoricească a Lidiei Noroc-Pînzaru, cea care, la sfârșit, avea să ne mărturisească: „Am avut noroc de soțul meu, Anatol Pînzaru”. Adică, numele de familie i-a purtat noroc, ea având parte de roluri în scenă, jucându-și, concomitent, rolul de mamă și bunică. Pentru ea au mai cântat Lidia Scarlat, Nicolae Paliț și alți artiști prezenți la manifestare.

Lidia Noroc-Pînzaru a fost actriță a Teatrului Național „Vasile Alecsandri” (1959-1990), șefă a Direcției cultură a municipiului Bălți (1990-1999), șefă a Direcției județene de cultură (1999-2003), președintă a Consiliului de ramură al Sindicatului lucrătorilor din cultură (din 2003). În 1981 este distinsă cu titlul de artistă emerită, iar în 1993 i se conferă medalia „Meritul Civic”.

Nicolae Roibu, ziarul „Timpul” din 13 februarie 2013, p. 6

Doamna de Fier a orașului Bălți

Este nimeni alta decât Lidia Noroc-Pînzaru, actriță la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Bălți (perioada 1959-1990), apoi, din 1990, șefă a Direcției de Cultură din Bălți. În această funcție a dat

________________________ Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

dovadă de tărie de caracter și, pe lângă multe alte înfăptuiri demne de laudă – concursuri, festivaluri, expoziții etc., l-a adus pe Ștefan cel Mare și Sfânt la Bălți. Căci, dacă acest oraș, foarte rusificat, are în centrul său un monument al sfântului Domnitor, lucrul acesta se datorează energiei acestei „doamne de fier”, cum a fost supranumită Lidia Noroc-Pînzaru.

Despre acest moment de glorie din viața sa, dar și despre multe alte activități desfășurate în ultimele decenii de Lidia Noroc-Pînzaru în calitate de Om al Culturii, s-a vorbit în cadrul unei întâlniri de suflet cu genericul Trepte ale afirmării și dăruirii, dedicate artistei emerite cu ocazia jubileului de 70 de ani, care a avut loc la Casa Actorului din Chișinău. „Doar un actor sensibil la problemele naționale și sociale putea să ducă la bun sfârșit un proiect atât de măreț cum a fost instalarea monumentului lui Ștefan cel Mare și Sfânt la Bălți”, a ținut să precizeze ex-ministrul Culturii, Ion Ungureanu.

Serata s-a deschis cu lansarea Biobibliografiei Lidia NorocPînzaru, ediție îngrijită de Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” din Bălți. Responsabilă de ediție: Zinaida Dolință. Din sumar fac parte: Tabel cronologic, Repertoriu, care include circa 70 de roluri, jucate pe scena bălțeană, Actrița Lidia Noroc-Pînzaru: trepte ale afirmării și dăruirii – selecție de articole și cronici despre rolurile interpretate în teatru și publicate de-a lungul anilor în presă, Lidia Noroc-Pînzaru –funcționar public, Bibliografie, Colaj fotografic etc.

De-a lungul celor trei decenii cât a activat în teatru, actrița a jucat alături de mari actori ai scenei bălțene: Mihai Volontir, Iulian Codău, Mihai Ciobanu, Călin Măneață, Emilia Lupan ș.a., interpretând roluri de factură dramatică, tragicomică, de comedie, farsă, adică era o actriță cu un variat diapazon emoțional. A fost eleva regizorului Boris Harcenco, animatorul echipei de actori de limbă română care au fondat Teatrul Muzical-Dramatic „V. Alecsandri” din Bălți, actualul Teatru Național, debutând în rolul lui Ionică din „Jertfa” de G. Timofte, după care a jucat multe alte roluri în piesele autorilor locali, în piesele contemporane, dar și clasice, în special, în dramaturgia lui Vasile

________________________ Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

Alecsandri. A jucat-o pe Luluța în spectacolul „Chirița în provincie”, Matilda în „Agachi Flutur”, Ruxanda în „Despot Vodă” – toate în regia lui Anatol Pânzaru, regretatul regizor despre care actrița a spus: „Dacă sunt ceea ce sunt, aceasta se datorează soțului meu, regizorului Anatol Pînzaru”. A colaborat și cu alți regizori: Nadejda Aronețkaia („Sfânt și păcătos” de M. Varfolomeev), Vitalie Rusu („Odochia” de Ion Puiu), Anatol Rusu („Adie, vântule, adie” de Janis Rainis) ș.a., demonstrând o supremă dăruire și forță interpretative.

Larisa Ungureanu, ziarul „Literatura și arta” din 21 februarie 2013, p. 3.

Poezie închinată Dnei Lidia Noroc-Pînzaru

Mi-e dor de mult de teatru, ca de umbra mamei, să pot, l-aş rezidi cu aripi de lumină, mi-e dor aşa de mult de teatru, ca de portretul tatei, izvor strălucitor, noroc şi dragoste divină. Mi-e dor aşa de mult de teatru, ca de icoana veche, de undeva ce mă priveşte, gata să mă certe, de nu mă rog la teatru, aşa dumnezeieşte, nici o icoană în lume nu o să mă ierte…

Lilia Manole, 03 iulie 2017; disponibil pe internet: https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2017/07/04/lidia-norocpinzaru-la-clubul-impresii-din-viata-si-carti/ ; accesat la 03.12.2021

________________________ Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

Actriţa Lidia Noroc-Pînzaru, o rază de soare la Clubul „Impresii din viață și cărți”

„Ca florile de primăvară neamul meu mă înconjoară. Voi purta bucuria în suflet o viață și clipa îmi va fi mereu doar dulceață.” (Lidia Noroc-Pînzaru)

A 80-a la număr protagonistă a Clubului „Impresii din viață și cărți”, la 4 decembrie va implini 75 de ani. Este încă tânără cu spiritul şi cu inima, – ne-a convins şi astăzi la evenimentul clubului… Inteligentă, frumoasă, foarte strictă cu disciplina şi proiecte programate zi de zi, şi se menţine de stabilitatea lor în continuare. Astfel şi-a dezvoltat dânsa caracterul şi astfel trebuie să fie orice persoană inteligentă. Cerinţe şi fapte de la sine, în prim rând, vorbă bună, dar şi respect reciproc! O Doamnă gen clasic, sau retro, și mai bine, – cea modernă cu maniere aristocratice, nu m-aş mira să aflu că este descedentă din strămoşi regeşti. Cu aptitudini adaptate tuturor timpurilor. Evident, doar este o supertalentată actriță, vedeți și în filmările de astăzi… Şi-a jucat, de-a lungul anilor, rolul de actriță… „Fiecare grădină trebuie să aibă un trandafir, fiecare față trebuie să aibă un zâmbet, fiecare fir de iarbă trebuie să aibă rouă și fiecare om trebuie să aibă o prietenă ca dumneata. Nu mi-am dorit niciodată să am o viață perfectă, ci doar să am câțiva prieteni adevărați în jurul meu, care să mă iubească exact pentru ceea ce sunt și, din clipa aceasta, Dumneata ești unul dintre ei. A fost un eveniment de neuitat, cu emoții la superlativ, cu participanți de amploare, cu o atmosferă plăcut pozitivă și cu o viteză de postare pe rețelele de socializare. Albumul și clipurile sunt excelente. Ești foarte bravo și o mare sufletistă, Doamna Svetlana. Un prieten adevărat este ca un curcubeu: atunci când există cantitatea ideală de fericire și lacrimi, rezultă un pod colorat între cele două inimi. Îți mulțumesc pentru tot. Sănătate și succese mai departe. ” (Lidia Noroc-Pînzaru) „Îmi amintesc prima mea vizită la teatru, când eram încă copil. Atunci am descoperit o lume nouă. O lume plină de mister. O lume care n-o cunoșteam, dar o lume care m-a făcut să mă simt ca acasă. Din acea clipă, eu mereu am avut un respect deosebit față de artiști.

Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

Consider că Doamna Lidia Noroc-Pînzaru, actriţă a Teatrului „Vasile Alecsandri” din Bălţi, artistă emerită a Republicii Moldova, – este inima şi forţa spirituală a culturii municipului Balti. Este o personalitate notorie care reprezintă cultura românească nu doar în nordul republicii, dar și în întreg spațiul românesc. Are o ținută scenică și o dicţie impecabilă ce o face inegalabilă pe scena teatrului românesc. Este o personalitate de mare calibru, ce a dus după sine și a încurajat mulți colegi și prieteni de a lupta pentru demnitate şi cinste, pentru onoare și virtute sufletească.” (Sergiu Botezatu) Funcționar public, lider sindical, precum și cel principal – de actriță, interpretând zeci de roluri în peste o mie de reprezentații, roluri care i-au adus marele succes în fața publicului. În teatru a debutat în 1959, venită direct de pe băncile școlii, în rolul lui Ionică din spectacolul „Jertfa”, după piesa cu același nume a lui Gheorghe Timofte. Lidia Noroc-Pînzaru a fost actriță a Teatrului Național „Vasile Alecsandri. ” (1959-1990) „Era inima culturii şi forţa spirituală a municipului, judeţului, personalitate care continuă să reprezinte spiritualitatea şi cultura românească şi cea naţională, în fond. ” (Lilia Manole, moderatoare a evenimentului)

În prezent, muzeograf, a deținut, pe parcursul mai multor ani, funcția de șefă a Direcției Cultură a municipiului Bălți, precum și a județului Bălți (1990-2003). O Doamnă de Fier, un patriot şi luptător pentru cultura şi integritatea ţării: – Cu fiecare zi îmi dau seama de profunzimea problemelor şi de extinderea lor în cultură. Vreau să fac o remarcă. Am intenţia nu numai de a le scoate la suprafaţă, dar şi voi bate fără preget clopotul până se va urni carul din loc, – spunea actriţa Lidia NorocPînzaru într-un interviu. Şi foarte curând, distinsa Doamnă artistă emerită va sărbători nu doar cei 75 de ani, dar şi 60 de ani de activitate în domeniul Culturii! Deţinătoare a unei bogate şi importante bibliografii, ce cuprinde cărţi şi interviuri, invitata multor emisiuni şi spectacole din Moldova, România şi din Rusia, actriţa Lidia Noroc-Pînzaru, eroina scenică alături de inegalabilul şi regretatul Mihai Volontir, colegă de scenă şi

Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

de rol a actorului renumit, care şi-a început activitatea teatrală mai întâi, la Bălţi, ulterior părăsind teatrul şi devenind actor de cinema, Grigore Grigoriu, la fel, Dumneaei eterna alinare a regizorului şi directorului de teatru Anatol Pînzaru, dar şi legendă inedită a vieţii noastre…

S-a zbătut, în continuare, să schimbe această societate şi lumea culturii ca urmare, ca președintă a Consiliului de ramură al Sindicatului lucrătorilor din cultură (din 2003). A reuşit să stabilească relaţii trainice cu colegii din oraşele înfrăţite din România, Bulgaria, Ucraina. Ea a fost cea care a dus la bun sfârşit instalarea monumentului lui Ştefan cel Mare şi Sfânt la Bălţi. În 1981, a fost distinsă cu titlul de Artistă Emerită, în 1986 – decorată cu Ordinul „Gloria Muncii”, şi „Insigna de onoare”, şi în 1993 i se conferă Medalia „Meritul Civic”. Numită şi Doamna de fier a oraşului Bălţi. „Ne înalţă arta, cultura, spiritualitatea. Iar actriţa Lidia NorocPînzaru este un model de urmat pentru întreg neamul. ” (Lilia Manole)

O familie excepţională. Se spune că despre soţul Lidiei NorocPînzaru – Anatol Pînzaru, artist al Poporului, pot fi scrise opere fără sfârşit. Fiecare spectacol, montat de acest minunat regizor, reprezenta o etapă în istoria Teatrului Naţional „V. Alecsandri” din Bălţi şi a teatrului basarabean în genere. La 1 septembrie 2016 ar fi împlinit 80 de ani. Bălţenii păstrează vie memoria Omului şi Artistului Anatol Pânzaru. O stradă, nu departe de blocul unde a locuit maestrul, îi poartă numele. Poşta Moldovei a lansat un timbrul (10000 ex.) consacrat renumitului artist. Artiştii Anatol Pînzaru şi Lidia Noroc-Pînzaru, copiii Ala şi Anatol junior, ginerele Bujor Popuşoi, colonel al Armatei Naţionale, nora Camelia, nepoţelele Laura-Felicia, Camelia, Saşa-Sonia şi SofiaElena… Am ţinut să menţionez despre această familie, ambii artişti care ne-au aurit valorile tradiţionale. Personalităţi, care cu siguranţă vor rămâne în istoria culturii moldoveneşti. Suntem mândri, pentru că Doamna Lidia Noroc-Pînzaru n-a evitat să ne împărtăşească experienţa ei de viaţă, cu amintiri şi impresii de preţ… Dinastia Noroc vine şi cu urmaşi actori – o nepoată a continuat calea

Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

teatrului. Maricica Buceațchi, surioara de la Ezăreni, Sîngerei, director de şcoală, prin depănarea amintirilor a vorbit cu acest prilej despre rolul de mamă a surorii sale. „Prin mamă, Dumnezeu intră în copil” –apoi a menţionat la club Lilia Manole, moderatoarea. Prietenii şi fanii au vorbit despre personalitatea dnei Lidia Noroc-Pînzaru, impresii marcante din viaţa ei… Repertoriul muzical al Dariei Radu, Vitalie Todiraşcu, Ludmilei Rotaru ne-au trezit emoţii şi senzaţii extraordinare, cu mesaje şi melodii pân-la lacrimi de duioase şi afectuoase…

Prieteni, colegi, profesori, colegi de teatru, actori, – asumându-şi propria poveste de viaţă, Doamna Lidia a găsit cele mai preţioase şi mai rare bijuterii pe acest plai. Un Noroc la Noroc se trage. Mulţumiri grandioase pentru aprecieri, prieteni! Mulțumiri Doamnelor Lidia Noroc-Pînzaru și Lilia Manole pentru emoții, impresii și parcursul acestui eveniment de excepție. Mulţumesc prietenilor și tuturor participanților care au făcut ședinţa luminoasă! Doamnei Gutiera Prodan („Buna dimineaţa” TVM1) pentru reportaj, cu plecăciune! Daria Radu, Ludmila Rotaru, Maricica Buceațchi, Ion Gorgan, Valentina Sandu, Silviu Fusu, Butucel Elena, Vitalie Todirașcu, Silvia Saca, Valeria Saculțanu, pentru interpretare şi referinţe frumoase, cu emoţii şi clipe de neuitat la Clubul „Impresii din viață și cărți”. „Sper să fiţi atenţi la detalii din filmul de la club marcat mai jos. Baftă în vizionare și la imaginile albumului.

Vă prezentăm (accesați ) „Lidia Noroc-Pînzaru – artistă emerită, la Clubul Impresii din viață și cărți” – albumul cu imagini de la evenimentul Clubului IVC în incinta Bibliotecii Municipale B. P. Hașdeu, Chișinau, Republica Moldova!”

Lidia Noroc-Pînzaru: „Viața poate fi lungă sau scurtă, după felul cum o trăim. La orice trebuie să ai noroc în viață, dar mai ales la oameni. Astăzi mi-a mai răsărit o rază de soare care mi-a adus fericire și bucurie. Mulțumesc tuturor care au fost alături de mine la evenimentul Clubului „Impresii din viață și cărți”. Vă doresc multă sănătate, să aveți sufletul curat și toate dorințele să vi se împlinească”. (după eveniment)

Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

Şi înainte: „Dragi prieteni! Să aveți o viață ca-n povești cu vise împlinite. Să dăruiți celor ce vă iubesc doar clipe fericite. Vă invit și vă aștept cu mult drag la Clubul „Impresii din viață și cărți” în incinta BM Hașdeu, Chișinău, la 4 iulie 2017, ora 14-00. Este un eveniment organizat la Clubul „Impresii din viață și cărți” a cărui diriguitoare este doamna Svetlana Vizitiu, moderatoarea – poeta Lilia Manole și protagonista cu nr. 80 sunt eu. ” (Lidia Noroc-Pînzaru) „Cu toate trăsăturlie ei demne de femeie deosebită! Da, distinsa noastră doamnă, Lidia Noroc-Pînzaru este un noroc atât de rar… sunt şi eu o norocoasă că o cunosc personal şi sunt mândră de faptul că avem aşa o personalitate puternică, care ne reprezintă naţiunea. Sunt mândră că am deprins de la ea unele maniere de a relaţiona cu lumea, de a găsi un compromis şi încă multe altele. Stimă şi profund respect „enigmatică fiinţă, spirit dulce şi atrăgător!”(Valentina Sandu) „O cunosc de pe când eram un bobocel aflat la început de multe drumuri. Îmi fusese profesoară la facultatea profesiilor obștești, cum se numeau pe timpuri. Am făcut cu dumneaei mai multe ore de ținută scenică, în care a pus în noi atunci nu numai trăire și sentiment, ci mai întâi de toate foarte mult suflet. Ne-a învățat ce înseamnă să judeci cu sufletul, să trăiești ceea ce faci, să te transpui în anumite ipostaze ale eului artistic și nu numai. Au trecut mulți ani de atunci. Mi-o amintesc dornică de scenă, de ceea ce încerca să ne transmită prin exemplul propriului eu. La Mulți Ani să ne trăiți! Cu drag de frumusețe și îndârjire, pe care ați încercat să ne-o implantați. ” (Constantin Cojocaru, primarul mun. Edineț)

Lilia Manole: „Profesionalism, atitudine, viziune si caracter. O femeie dintr-o mie, enigmatică fiinţă, Cumpătată în privire, a ei vorbă de actriţă, Al ei glas de ciocârlie, ochii – catifele mari, O femeie dintr-o mie, un noroc atât de rar… O femeie, dintr-un spirit, dulce și atrăgător, Visul scenelor fidele, o actriţă cu fior, Cosmosul inimii mele şi stihie necuprinsă, Doamna care a păstrat multă dragoste surprinsă…”

Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

(Despre Lidia Noroc-Pînzaru, versuri de autor: Lilia Manole).

Silvia Saca: „Dna Lidia Noroc-Pînzaru este vedetă, actriță nr. 1 a Teatrului „Vasile Alecsandri”, dar și una din cele mai îndrăgite și talentate din Moldova, face parte din generația de aur a teatrului moldovenesc. Talentată și frumoasă, are și o poziție activă în societate. ”

Maia Bănărescu: „Oameni de calitate. Talent, frumusețe și multă omenie. ” „Un exemplu de slujire în artă și pentru artă. ” (Ghenadie Ciobanu – ex-ministrul Culturii Republicii Moldova)

Perle care ating, de Lidia Noroc-Pînzaru (extrase din lumea ei virtuală): „Un om cu adevărat bogat este cel care nu este niciodată singur cu adevărat…” „Sănătatea culturii înseamnă sănătatea morală.” „Cred că am avut noroc în viaţă, fiind eu însămi noroc.” „Există anumiți oameni în viață care te fac să râzi puțin mai tare, să zâmbești puțin mai mult și să trăiești puțin mai bine. „În viață nu trebuie să cauți prieteni care să îți rezolve toate problemele, ci prieteni care să nu te lase să le înfrunți singur!” „Prietenii sunt cele mai de preț persoane din viețile noastre, motiv pentru care ar trebui să ne exprimăm mai des recunoștința pentru faptul că ne fac viața mai frumoasă.” „Bucuria vine din lucrurile mărunte; Liniștea vine din suflet; Căldura sărbătorilor vine din inimile noastre! Ce frumos e să trăiești și să iubești viața” „Tinerețe – bulgăr de omăt aruncat în vânt, în soare, fără cădere și fără întoarcere…’‘ „Ninge în țara cu ciață şi fulgii-făină ne spală pe față. O sită din aer tot cerne mereu durerile arse din sufletul meu.” ”Timpul ce a trecut nu se întoarce niciodată. Rămâi cu sentiment de tristețe provocat de dorința de a revedea pe cei dragi și scumpi.” – 1 decembrie 2016

Lidia Noroc-Pînzaru: „Actorul este o sursă vie de inspirație în procesul de creație. În artă nu poți să faci nimic fără pasiune. La

Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

orice trebue să ai noroc în viață, dar mai ales la oameni. Viața poate fi scurtă sau lungă, după cum o trăim. Prietenii sunt cele mai de preț persoane din viețile noastre, motiv pentru care ar trebui să ne exprimăm mai des recunoștința pentru faptul că ne fac viața mai frumoasă. Eu mă închin în fața tuturor care au fost prezenți și m-au susținut cu interpretări și referințe frumoase și călduroase, cu emoții la superlativ și clipe de neuitat la Clubul „Impresii din viață și cărți. ” Mulțumesc!”

Svetlana Vizitiu, 04 iulie 2017; disponibil pe internet: https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2017/07/04/lidia-noroc-pinzarula-clubul-impresii-din-viata-si-carti/ ; accesat la 12.11.2021

Mult stimată doamnă, Lidia Noroc-Pînzaru

În această zi luminoasă și plină de semnificație Vă adresăm cele mai sincere cuvinte de felicitare, fericire, sănătate, prosperitate și noi realizări în activitatea Dumneavoastră. Ajungând la o oră a bilanțului, aveți cu ce vă mândri, căci inteligența, onestitatea, modestia, abilitatea cu care Dvs. ați înfruntat provocările vieții, sunt exemplu de urmat pentru mai multe generații. La mulți ani alături de cei dragi!

Cu mult respect, colectivul Muzeului de Istorie și Etnografie, mun. Bălți.

СП. События. Подробности, 29 noiembrie 2017, p. 16

Mereu firească în orice rol. 75 de ani a împlinit Lidia Noroc-Pînzaru

Lidia Noroc-Pînzaru, artistă emerită a Republicii Moldova. Născută în s. Ustia, raionul Glodeni, a absolvit Institutul pedagogic „Alecu Russo” din Bălți. A venit la Teatrul Muzical-Dramatic „V. Alecsandri” din Bălți direct de pe băncile școlii medii, având doar experiența teatrului de amatori.

Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

A debutat pe scena bălțeană în anul 1959 în rolul lui Ionică (băiețașul din piesa lui Gheorghe Timofte «Jertfa»). Regretatul regizor, primul conducător artistic al teatrului Boris Harcenco i-a mai oferit prilejul de a juca în travesti – l-a prezentat pe Efimcic în piesa lui Boris Gorbatov „Tinerețea părinților”. Pentru performanța scenică atinsă cu prilejul prezentării rolului Alexandrei Soloviova din comedia lui Alexandr Larev – „Cum au iubit ei”, actrița a obținut, chiar în prima stagiune, un premiu special. Alături de Mihai Volontir, Iulian Codău, Mihai Ciobanu, Mihai Gîrnu și alții – își croiește o frumoasă biografie scenică, jucând roluri de dramă și comedie.

Cum scria despre Lidia Noroc-Pînzaru Ion Gheorghe Șvitchi în cronicile despre Teatrul bălțean: „…Mereu firească în orice rol, comic sau dramatic, mare sau mic, actrița îi dăruie fiecărui personaj scenic suflet din sufletul ei. Promotoarea scenei bălțene dispune de o bogată gamă de nuanțe, selectate cu deosebită sensibilitate artistică.” La frumoasa vârstă de 75 de ani, Lidia Noroc-Pînzaru a fost omagiată de conducerea primăriei mun. Bălți, colegi din domeniul culturii, prieteni, admiratorii talentului unei actrițe, mamă, bunică, femeie care este un exemplu pentru tânăra generație.

11 decembrie 2017; disponibil pe internet: https://balti.md/mereu-fireasca-in-orice-rol-75-de-ania-implinit-lidia-noroc-pinzaru/ ; accesat la 22.11.2021

Artista Emerită Lidia Noroc-Pînzaru a suferit o operație de urgență. Starea acesteia rămâne gravă

Artista emerită Lidia Noroc-Pînzaru, în vârstă de 77 de ani a suferit o intervenție chirurgicală de urgență. Ajutorul medicilor a fost solicitat acum câteva zile, iar la moment se află în secția de terapie intensivă din cadrul Spitalului Clinic din Bălți. Potrivit medicilor, problema de sănătate este legată de domeniul peritonitei. La moment starea pacientei este gravă. Medicii spun că șansele de reabilitare sunt pozitive. În urma unui apel lansat public, mai multe persoane au

Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

donat componente ale sângelui pentru salvarea actriței. La moment medicii spun că nu mai este nevoie, iar cantitatea rămasă va fi folosită pentru alți pacienți gravi. Renumita actriță Lidia Noroc Pînzaru a jucat mai multe roluri pe scena Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Bălţi, la fel ea este și deţinătoare a Medaliei „Meritul Civic”.

12 octombrie 2020; disponibil pe internet: https://www.btv.md/ro/artista-emerita-lidia-noroc-panzaru-a-suferit-ooperatie-de-urgenta-starea-acesteia-ramane-grava/ ; accesat la 12.11.2021

Eminescu pe scena teatrelor noastre

De ziua lui Eminescu, i-am întrebat pe câțiva actori basarabeni: „Cât de dificilă e apropierea de opera poetului de geniu și cum contribuie ei la promovarea poeziei eminesciene pe scenele teatrelor noastre?”

Lidia Noroc-Pînzaru, artistă emerită, muzeograf la Muzeul de Istorie și Etnografie din Bălți: „Bălțenii îl iubesc pe Mihai Eminescu”. – Uneori? Cuvintele par doar niște cutii goale cu câteva pietricele în interior: mult zgomot? Puțin sentiment. Alteori, ele reușesc să transmită tot ce ai vrea să spui. Versurile lui Eminescu au întotdeauna un conținut bogat, adânc, ne impresionează, ne răscolesc sufletul. Eminescu este un izvor nesecat de subiecte de dezbatere, e și o sărbătoare, e mândria neamului nostru. În repertoriul meu, tot timpul a fost prezent Mihai Eminescu. Am recitat poemele sale „Ce te legeni?...”, „De ce nu-mi vii”, „De-or trece anii...”, „Și dacă ramuri bat în geam” și altele. Se știe că Bălțiul e un oraș rusificat, totuși, ne-am apărat și ne vom apăra limba română. Chiar atunci când sunt solicitată de massmedia în limba rusă, eu vorbesc întotdeauna în română și spun câte un vers din poeții români. Lucrând la Muzeul de Istorie și Etnografie, am pregătit adesea recitaluri de poezie și invitam actori de la Teatrul Național „Vasile Alecsandri”. Bălțenii îl iubesc pe Mihai Eminescu, e

Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

un geniu, nu se compară cu nimeni. Rusofonii niciodată n-o să ne pună călușul în gură.

Irina Nechit, ziarul „Gazeta de Chișinău” din 15 ianuarie 2021, p. 12

Doliu în lumea teatrului.

S-a stins din viață actrița emerită Lidia Noroc-Pînzaru

Artista emerită Lidia Noroc-Pînzaru, fostă actriță a Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Bălţi, s-a stins din viață în această dimineață, la vârsta de 78 de ani. Anunțul a fost făcut pe pagina de Facebook a Teatrului. „Drum lin spre Ceruri, draga noastră Lidia. Subit și răscolitor de dureros anunțăm decesul Lidiei Noroc-Pînzaru. Ne este greu să găsim cuvintele potrivite acum când am aflat că fiinţa ei atât de agreabilă lumii întregi ne-a părăsit pentru totdeauna. A fost o personalitate deosebită şi ca om, şi ca artistă. O femeie frumoasă la chip și suflet, care își trăia anii cu Artă. Aprindem lumânările regretului și exprimăm sincere condoleanţe rudelor! Drum lin spre Ceruri, draga noastră Lidia”, se arată în mesajul de condoleanțe al Teatrului.

Lidia Noroc-Pînzaru s-a născut la 4 decembrie 1942 în satul Ustia, judeţul Bălţi. A absolvit școala medie generală „Ion Creangă” din Bălţi şi Institutul pedagogic „Alecu Russo” din Bălți. A venit la direct de pe băncile școlii medii, având doar experiența teatrului de amatori. În teatru a debutat în 1959, venită direct de pe băncile școlii, în rolul lui Ionică din spectacolul „Jertfa”, după piesa cu același nume a lui Gheorghe Timofte, pe care l-a jucat la Teatrul Muzical-Dramatic „Vasile Alecsandri” din Bălți. Au urmat alte roluri care i-au adus marele succes în fața publicului: Valentina din drama lui Alexandru Vampilov „Astă-vară la Ciulimsk”, Luluța din „Chirița în provincie” de Vasile Alecsandri, Alice din „Omul care a văzut moartea” de Victor Eftimiu, fiica judecătorului din „Sabia lui Damocles” de Nazîm Hikmet ș.a. În total, a jucat în teatru peste 70 de roluri.

Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

În anii 1959-1990 a fost actriţă la Teatrul Muzical-Dramatic „Vasile Alecsandri” din Bălţi, în perioada 1990-2003 – şef al Direcţiei Cultură Bălţi, iar în ultimii ani – colaborator ştiinţific la Muzeul de Istorie şi Etnografie din Bălţi. Ea a fost cea care a dus la bun sfârşit instalarea monumentului lui Ştefan cel Mare şi Sfânt la Bălţi.

Pentru performanța scenică atinsă cu prilejul prezentării rolului Alexandrei Soloviova din comedia lui Alexandr Larev „Cum au iubit ei”, actrița a obținut, chiar în prima stagiune, un premiu special. Alături de Mihai Volontir, Iulian Codău, Mihai Ciobanu, Mihai Gîrnu și alții – și-a croit o frumoasă biografie scenică, jucând roluri de dramă și comedie.

Cum scria despre Lidia Noroc-Pînzaru criticul de teatru și publicistul Ion Gheorghe Șvitchi în cronicile despre Teatrul bălțean : „…Mereu firească în orice rol, comic sau dramatic, mare sau mic, actrița îi dăruie fiecărui personaj scenic suflet din sufletul ei. Promotoarea scenei bălțene dispune de o bogată gamă de nuanțe, selectate cu deosebită sensibilitate artistică”.

Anastasia Harea, ziarul „Teatru 199” din 07 septembrie 2021; disponibil pe internet: https://replicamedia.md/ro/article/kYZrE4zoZ/ doliuin-lumea-teatrului-s-a-stins-din-viata-actrita-emerita-lidia-norocpanzaru.html ; sursa: balti.m d; accesat la 13.11.2021

S-a stins artista emerită a Republicii Moldova, Lidia Noroc-Pînzaru

Lidia Noroc-Pînzaru a dedicat peste 60 de ani culturii din Bălți. În dimineața zilei de 7 septembrie, în cel de-al 79-lea an de viață, după o boală de care a suferit de mult timp, a decedat cunoscutul om al culturii bălțene, artista emerită a Republicii Moldova, Lidia NorocPînzaru. Informația despre decesul artistei a fost confirmată de colegii ei de la Muzeul de Istorie și Etnografie din Bălți, în care ea activa în calitate de colaborator științific. „Moartea Lidiei Noroc-Pînzaru este o pierdere irecuperabilă. În sălile Muzeului nu va mai răsuna vocea ei nemaipomenită. Nu voi

Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

auzi râsul ei molipsitor. Ea va rămâne mereu în inimile noastre. Veșnica ei pomenire!”, se spune în condoleanțele din partea foștilor colegi ai Lidiei Noroc-Pînzaru de muzeu.

Lidia Noroc-Pînzaru s-a născut pe 4 decembrie 1942 în satul Ustia din raionul Glogeni. În anul 1946 familia viitoarei artiste s-a mutat la Bălți. De pe băncile școlii, profesorii i-au observat talentul artistic, iar din 1959, tânăra actriță a venit în trupa teatrului „Vasile Alecsandri” din Bălți. Primul său rol l-a jucat la vârsta de 17 ani în piesa „Victima”. În cei 30 de ani de carieră teatrală, Lidia Noroc-Pînzaru a interpretat peste 70 de roluri.

Tot la teatru și-a cunoscut și viitorul soț, regizorul Anatol Pînzaru.

În anul 1981 i-a fost conferit titlul de artistă emerită a RSSM. În anul 1990 Lidia Noroc-Pînzaru a trecut la funcția de șefă a Direcției Cultură din cadrul primăriei de Bălți. Între anii 1999-2003 a condus Secția Cultură a județului Bălți, iar, mai apoi, activa în calitate de specialist principal în Secția Cultură. Din 2008 – colaborator științific al Muzeului de Istorie și Etnografie din Bălți.

„CП. Portalul Independent din Bălți”, 07 septembrie 2021; disponibil pe internet: https://esp.md/ro/sobytiya/2021/09/07/s-stins-artistaemerita-republicii-moldova-lidia-noroc-pinzaru ; accesat la 09.12.2021

Artista emerită Lidia Noroc Pînzaru, actriţă la teatrul „Vasile Alecsandri” din Bălţi, a decedat la vârsta de 78 de ani

Doliu în lumea teatrală din Moldova. S-a stins din viaţă artista emerită Lidia Noroc-Pînzaru, fostă actriță la Teatrul „Vasile Alecsandri” din Bălţi. Lidia Noroc-Pînzaru s-a născut pe data de 4 decembrie anul 1942 în satul Ustia, raionul Glodeni. A absolvit Institutul pedagogic „Alecu Russo” din Bălți, apoi s-a angajat la Teatrul Muzical Dramatic „Vasile Alecsandri”. A debutat în anul 1959, în spectacolul „Jertfa”. În total, artista a jucat în peste 70 de spectacole. Până în anul 1990, Lidia Noroc-Pînzaru a fost actriţă la Teatrul „Vasile Alecsandri”,

Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

după care a condus Direcţia Cultură din Bălţi. În ultimii ani a fost colaborator ştiinţific al Muzeului de Istorie şi Etnografie din oraş.

Lilia Sergheieva, 08 septembrie 2021; disponibil pe internet: http://www.canal2.md/news/artista-emerita-lidianoroc-pinzaru-actrita-la-teatrul-vasile-alecsandri-din-balti-a-decedat-lavarsta-de-78-de-ani_140415.html; accesat la 12.12.2021

Поэма о счастье

Любому актеру в беседе непременно задают традиционный вопрос: что привело его в театр. Каждый отвечает на него посвоему. Лидия Норок-Пынзару, актриса молдавского драмтеатра им. В. Александри, по этому поводу рассказывает: – Я пришла в актерскую группу молдавской студии при русском драмтеатре пятнадцать лет назад. Тогда еще не знала, сумею ли стать актрисой, смогу ли быть полезной своим первым режиссерам Григоряну и Харченко. Но меня неудержимо влекло к сцене, к искусству. Вопреки воле родителей, после некоторых колебаний, окончательно решила стать актрисой. И не ошиблась. За эти годы Лидия Васильевна сыграла на сцене свыше сорока ролей. Это были люди с разными судьбами и характерами, жившие в разное время. И каждому из этих героев актриса отдавала частицу своего пылкого сердца, своего душевного тепла. Вспомним, например, ее Валентину в «Иркутской истории» Арбузова. Много противоречий кроется в характере этой первой на взгляд сумасбродной дивчины. НорокПынзару показала свою героиню необычайно тонкой, впечатлительной натурой, скрывающейся под маской внешней развязанности. За всем наносным, ненужным, она помогла зрителю разглядеть в Валентине легко ранимую душу, человека способного на большое, всепоглощающее чувство, умеющего бороться с трудностями и не опускать в бессилии руки при неудачах.

Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

В какой-то степени перекликается с этим образом Зана из пьесы Яна Райниса «Вей, ветерок». Так же, как и Валентина, она борется за свое счастье и от этого делается сильней, мужественней, закаленней. Актриса настолько хорошо понимает свою героиню, так увлеченно рисует сложный образ современной девушки, что, несмотря на некоторую сухость, даже резкость, проникаешься к ней глубокой симпатией, искренним сочувствием. Откуда черпает Норок-Пынзару новый материал, чтобы использовать в своей работе над образами новые штрихи, приемы? Из наблюдений за людьми, их характерами и привычками, их реакцией на разные события. Много выносит Лидия Васильевна из частых поездок по республике. В общении с простым людом всегда можно найти бесчисленное множество золотых россыпей народного творчества, которое составляет основу деятельности человека искусства, питает его ищущую натуру. Именно таким стимулом служат актрисе встречи со зрителями. Этим летом, например, бельцкие актеры побывали не только во многих районах республики. Они выступали перед жителями Черновицкой области и неизменно пользовались успехом. В гастрольной труппе была и Лидия Васильевна. И неважно кого она играла: строптивую рабыню Мели в «Эзопе» Фегейредо, мятущуюся Ольгу в «Обелиске» Мамлина или бунтующую Варю в «Татарбунарской трагедии» Кравцова и Рисса, – ее выхода всегда ждали, как ждут встречи с давним другом. Что же волнует зрителей в творчестве Лидии НорокПынзару? Пожалуй то, что она обладает незаурядным талантом пере-воплощаться, никогда не повторяя сказанного прежде, удивительной способностью отдаваться игре без остатка. Для этого нужно, конечно, время, которого ей так не хватает. Дом, семья, общественная работа – она депутат горсовета, член художественного совета театра – отнимают массу времени. И тем не менее Лидия Васильевна всюду успевает. Все это – ее жизнь, беспокойная и насыщенная. Жизнь, которая помогает ей творить на сцене свою поэму о счастье. Потому что все ее героини, как

Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

правило, борются за право свободно жить, любить, созидать. И пусть они идут к цели разными путями, каждая из них в исполнении Л. В. Норок-Пынзару предстает человеком высоких стремлений, доступных только людям с чистой и светлой душой.

Каминская Л., газета «Коммунист» от 12 октября 1974, с. 2

Наставник – актриса

Недавно в ГПТУ-7 состоялся республиканский семинар воспитателей профтехобразования. Участники его с интересом просмотрели спектакль молдавского писателя В. Александри «Пятра дин касэ», поставленный учащимися. В нем хорошо сыграли роли Елена Залосецкая, Аурика Кожокару, Галина Фурмузаке. Искусство юных самодеятельных артистов заслужило похвалу гостей. Репетировалась пьеса под руководством актрисы Бельцкого драматического театра имени В. Александри Л. В. Норок. И успех свой ребята делят с нею пополам. Учащиеся очень полюбили своего доброго наставника Лидию Васильевну и от души благодарны ей.

Н. Амброс, воспитатель ГПТУ-7, газета «Коммунист» от 22 июля, 1976, с. 2

Год юбилейный – год деловой

17 мая 1957 года в нашем городе был основан новый театр –Бельцкий молдавский драматический имени Василе Александри. Это стало большим событием не только для бельчан, но и для ценителей искусства всей республики.

Рождался театр бурно, в волнениях и спорах. Молодые артисты – почти все крестьянские парни и девушки, приехавшие из разных районов республики, без специального театрального образования – во главе с первым педагогом и режиссером Б. Д. Харченко, решили организовать «свой» театральный коллектив.

Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

Именно эти неопытные актеры, свободные от ремесленничества, от профессиональных штампов: Юлиан Кодэу, Михай Волонтир, Лидия Норок, Михай Чобану, Ефросинья Добындэ и другие организовали ансамбль театра, в который органично вошли впоследствии выпускники Кишиневского института искусств Михай Гырну, Кэлин Мэняцэ, Мариана Мурару, Михай Греку. Театр переживал при своем становлении большие и малые периоды развития, своеобразные маленькие «эпохи», наполненные бесчисленностью исканий. 80 спектаклей поставили мы за это время, от первого «Кирица в провинции» В. Александри и до последнего «Провинциальные анекдоты» А. Вампилова, премьера которого состоялась 28 октября. На нашей сцене в свое время были поставлены «Женитьба» Н. Гоголя и «Без вины виноватые» А. Островского, «Тартюф» Мольера и «Комедия ошибок» В. Шекспира, «Юность наших отцов» В. Горбатого и «Трибунал» А. Макаенка, другие произведения русских и зарубежных классиков, советских драматургов. Мы все время стремились к значительным, проблемным спектаклям. Были у нас удачи, о которых говорила не только местная, республиканская пресса, но и критики из Москвы. О спектакле «Напасть» И. Л. Караджале журнал «Театр» отозвался так: «Актеры играют с такой внутренней наполненностью, что спектакль сразу поднимается в своем звучании до высокого драматизма». Не забыты и «Старик» М. Горького, «Эзоп» Г. Фигейредо, «Драматическая песня» по роману Н. Островского «Как закалялась сталь», тоже получившие высокую оценку и у зрителей, и у театральных рецензентов. В последнее время театр создал ряд интересных работ о колхозном крестьянстве («Самый добрый человек» Г. Маларчука), о рабочем классе («Протокол одного заседания» А. Гельмана), о советской интеллигенции («Прошлым летом в Чулимске» А. Вампилова). В них воплотились примечательные черты характера нашего современника, нашли отражение важные общественно-политические проблемы, вопросы коммунисти-ческого строительства, научно-технической

Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

революции, борьбы за мир. Мы стараемся, чтобы они были глубоко партийными, серьезными, шли не по горячим следам жизни, не вслед за нею, а непосредственно от самой жизни, давали богатую пищу для размышлений нашим современникам, будили в них высокие гражданские чувства. На пороге 20-го юбилейного сезона мы можем уверенно сказать, что пройденный нами путь интересен поисками режиссуры, многими актерскими удачами. Впереди у нас большие планы, потому что наш юбилей совпадает с великим праздником всего советского народа – 60-й годовщиной Великой Октябрьской социалистической революции. Хочется верить, что к осуществлению этих планов коллектив театра будут вдохновлять его успехи у зрителя, успехи, рожденные желанием дерзать и побеждать. Мы любим и высоко ценим нашего зрителя не только тогда, когда он присутствует на наших спектаклях, радуется и переживает вместе с нами, но и когда он находится на своем рабочем месте. Ради него мы организуем творческие встречи на предприятиях города, интересуемся их работой. Роль этих встреч, положивших начало своеобразной форме воспитания и борьбы за зрителя, велика. Они приближают зрителей к театру, убедительно показывают, как они нужны друг другу.

Анатол Пынзару, заслуженный артист МССР, главный режиссер Молдавского музыкально-драматического театра им. В. Александри, газета «Коммунист» от 26 октября 1976, с. 2

Встреча с прекрасным

«На днях в гости к глодянским любителям искусства приезжали наши друзья-артисты Бельцкого театра имени В. Александри. Они показали героическую комедию «Иголка и штык» Анатолия Галиева (в переводе на молдавский язык Василия Василаке). Спектакль поставил заслуженный артист

Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

молдавской СССР Анатолий Пынзару по сценарию народного художника республики Константина Лодзейского. Стремление проникнуть в глубины исторических событий, интерес к человеческим судьбам и к действиям людей в сложных обстоятельствах движет поисками коллектива театра. Под мощными ударами Красной Армии бегут остатки белогвардейской армии генерала Зудилича. Хозяин ателье мод Фарафонов (артист М. Чобану) решил остаться и даже поднял красный флаг при виде красноармейца. Но в конце мы видим его в стане врагов. В развитии показан и образ Калерии Антоновны – жены Фарафонова (артистка Софья Нестерова). Купленная мужем за деньги, она не любит его и находит утешение в выпивках и кутежах. Она готова поехать куда угодно с белогвардейским офицером Желтицким. Но в трудный момент Желтицкий, стараясь спасти свою шкуру, готов ее убить, лишь бы она не выдала его красным.» «Автор произведения и режиссер отводит главную роль красноармейцу Митрохину и его семье. Он вместе с женой Марфой Корнеевной (артистка Лидия Норок-Пынзару) и дочерью Олей (артистка Зинаида Руссу) пошли воевать за Советскую власть, за В. И. Ленина. Солдаты решили подарить Владимиру Ильичу шинель. Сшил ее за одну ночь Митрохин. Ему помогали Емеля и старый портной Иринархов (артист Кэлин Мэняцэ).» «В спектакле много комических ситуаций, удачно сыгранных артистами М. Волонтиром, Л. Норок-Пынзару, М. Чобану и другими.»

В. Штефанюк, газета «Ленинская искра» от 26 марта 1978, с. 4

Всеми гранями светя…

Двадцатидвухлетнее служение искусству, делу коммунистического воспитания людей актрисы бельцкого театра имени В. Александри Л. В. Норок-Пынзару отмечено высокой наградой –

Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

ей присвоено звание «Заслуженная артистка МССР». На вопрос, как она отнеслась к этой оценке ее сценической деятельности и участия в общественной жизни города, Лидия Васильевна скромно, с чуть застенчивой улыбкой (глаза ее в это время искрились непередаваемой синей добротой) ответила: – Люблю людей. Для меня нет большей радости, чем общение с ними, служение им, будь то на сцене, в повседневных общественных делах или в праздники. Приятно слышать хорошее слово. Это не обязательно удовлетворение тшеславия. Когда о тебе говорят хорошо, значит ты нужен людям. А награда… Она обязывает стать лучше, найти новые резервы в самой себе. Человек высокого долга, энергичная, трудолюбивая, упорная в достижении поставленной цели, Лидия Васильевна, пришедшая в театр в свои неполные семнадцать лет, создала более шестидесяти сценических образов. Об их значении можно судить по драматургии. Это А. Арбузов, А. Вампилов, А. Островский, В. Александри, В. Распутин, А. Макаенок. Но главное, актриса смоделировала себя как творческую личность со всеми компонентами – эстетической позицией, культурой, вкусом, объективными критериями оценок, активным творческим отно-шением к искусству. Лидия Васильевна обладает хорошими качествами, помогающими ей в создании сценических образов. Это – обостренная восприимчивость, открытость внешнему миру, откровенность чувств, рациональное постижение литературного, ценического героя. Начиная с дебюта в роли Ионикэ (мальчишка-сирота в пьесе Г. Тимофте «Жертва»), актриса создала такие драматические характеры, как Валентина в «Иркутской истории» А. Арбузова, другая Валентина в пьесе «Этим летом в Чулимске» А. Вампилова, Липочка в пьесе «Свои люди – сочтемся» А. Н. Островского, главная героиня в распутинской «Деньги для Марии», Одокия в одноименной драме И. Пую. Положительный герой современности вступает в сложные социально-психологические конфликты с миром и с самим

Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

собой. Его сценическая жизнь требует от актера не только знаний, умения перевоплощаться. Часто герой диктует стиль, манеру исполнения. Так, например, Одокия, обездоленная войной мать, сильная личность, символизирующая жизнестойкость, человеколюбие, здравый дух народа, его историческую память, потребовала нового психологического и эмоционального заряда. Актриса сумела найти правдоподобные внешние проявления щедрого характера, хотя возможны и другие варианты образа. Не чужды Л. Норок-Пынзару и комедийные роли. Она придает им долю драматизма, эпичности, от чего выигрывает содержание образа. Расширяя сказанное о личности актрисы, необходимо подчер-кнуть ту приподнятость, праздничность и свежесть, которыми она сохраняет созданные ею роли. Она не перестает мысленно пополнять их новым содержанием, шлифовать даже во время собраний в школе, где является членом родительского комитета, заседаний различных общественно-культурных организаций города, между сессиями в институте (в этом году получила диплом филолога), домашними заботами и увлечением шитьем и вязанием. С репетиции в театре разговоры о деле, которому она служит, переносятся домой. Ибо нет покоя мыслям и чувствам актрисы о судьбах своих героев. Она непрерывно постигает новые грани их выражения, без устали возвращаясь к пройденному пути. Поэтому зритель и полюбил одну из ведущих актрис театра имени В. Александри, достигшую художественной зрелости и поднимающуюся на качественно новую ступень мастерства.

Е. Хэбэшеску, журналист, газета «Коммунист» от 3 сентября 1981, с. 2

Диплом – театру

Наш город – маленькая точка на карте республики и страны. Но не раз трудовые коллективы, представители самых разных

Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

профессий и отраслей хозяйства, науки и культуры выходили победителями в республиканском и всесоюзном социалистическом соревновании. И вот новая награда. За активное участие в культурно-шефской работе на селе Министерство культуры СССР, ЦК профсоюза работников культуры и ЦК профсоюза рабочих и служащих сельского хозяйства и заготовок страны наградили дипломом коллектив Бельцкого молдавского музыкально-драматического театра имени В. Александри. Большую часть своих спектаклей театр показывает жителям села. В прошлом году на сельской сцене было сыграно 345 спектаклей. На них побывали 154 тысяч зрителей. Проведено по районам Молдавии 86 творческих встреч, в том числе в подшефных районах – 36. Театр имени В. Александри шефствует над Рышканским, Дрокиевским, Лазовским, Глодянским и Фалештским районами. За каждым из них закреплена творческая группа из 5-11 человек. Эти группы возглавляют народный артист МССР М. Е. Волонтир, заслуженные артисты республики Л. В. НорокПынзару и М. Г. Гырну, актеры А. С. Морару, Ю. Г. Кодэу. Благодаря помощи театра три сельских драматических коллектива получили звание народных. В последние годы в нашей стране придается очень большое значение шефству над селом. ХХVI съезд КПСС отметил повышение роли социалистической культуры и искусства в идейном, нравственном и эстетическом воспитании советских людей, в сближении уровня жизни городского и сельского населения. С учетом этих важных требований и строит свою работу театр имени В. Александри, свидетельство чему последняя награда.

Н. Максимова, газета «Коммунист» от 22 июля 1982, с. 2

Памятные гастроли

Приезд в Кагул на гастроли Бельцкого музыкальнодраматического театра стал настоящим подарком для жителей

Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

нашего города. Всего в Кагуле и селах района было дано около 20 спектаклей. Артистов бельцкого театра хорошо знают в нашем городе не только по гастрольным спектаклям. Ведь некоторые из них снимались в кино. Лучше познакомиться с артистами помогли многочисленные творческие встречи в коллективах. Много таких встреч провел народный артист МССР М. Е. Волонтир. В нашем районе находится сейчас двухтысячный строительный отряд из Татарии. В нем объединены посланцы восьми вузов. Узнав, что в городе исполнитель роли Будулая в завоевавшим популярность во всей стране фильме «Цыган», студенты тут же отправили к Михаю Ермолаевичу делегацию с просьбой о встрече. После нее студенты политехнического института из Набережных Челнов преподнесли М. Е. Волонтиру вымпел своего вуза и эмблему бойца строительного отряда. Эта встреча была одной из многих, и все они прошли удивительно интересно. Кагульчане убедились также, что заслуженный артист МССР М. Г. Гырну не только великолепный мастер сцены, пользующийся большим успехом у публики. Своим личным обаянием, высокой культурой он, как и заслуженная артистка республики Л. В. Норок-Пынзару, завоевал любовь кагульской молодежи. На встречах с населением актеры с большой любовью говорили о своем городе, о тружениках Бельц, о планах дальнейшей работы, рассказывали о молодых актерах театра. Бельцкий театр доставил кагульчанам, рабочим совхозов, жителям сел района много радости своим мастерством. Актеров встречали и провожали с чувством сердечной благодарности.

Е. Дарчинова, газета «Коммунист» от 29 июля 1982, с. 2

«Там все роднее и дороже…»

«Из кого выбираем, кого выберем?» – задаются вопросами избиратели. Наш корреспондент встретился в эти дни с

Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

кандидатом в депутаты местного Совета, актрисой бельцкого молдавского музыкально-драматического театра имени В. Александри, заслуженной артисткой МССР Л. В. НорокПынзару.

– Лидия Васильевна, вы дали согласие баллотироваться по избирательному округу № 87. Чем объясняется Ваш выбор?

– Тем, что здесь прошли мои детство и юность. Здесь мне все роднее и дороже. Улицы Кишиневская, Шолом-Алейхема, Дубоссарская, Навои – не самая престижная часть Бельц. Дома в основном частные, без особых коммунальных удобств. Пыльные, тесные дворики, мало зелени, единственный продовольственный магазин снабжается скудно. Хочу улучшить жизнь людей этого конкретного района. Если стану депутатом, буду добиваться благоустройства и озеленения, ремонта жилого фонда, облагораживания дорог и дворов, укрепления и роста материальнотехнической базы обьектов соцкультбыта на территории округа. Считаю необходимым поднять культуру быта, сделать здоровей и уютней среду нашего обитания не когда-то в неопределенном будущем, а уже сегодня, сейчас. Все это я включила в свою предвыборную программу кандидата. А избиратели в будущем подскажут, в чем еще нуждаются. – Как у актрисы, у Вас были десятки творческих встреч

со зрителями. Это Ваша стихия. И все же нынешние встречи с избирателями – совсем иное. Их характер сегодня во многом определяет те социальные проблемы, с которыми люди сталкиваются в повседневной жизни. Не боитесь ли провалиться?

– Конечно, я очень волнуюсь. И все же рассчитываю на определенную поддержку. Надеюсь, сегодня важней не то, какую должность человек занимает, а то, насколько он смел, принципиален, настойчив, думает ли о будущем города и благе избирателей? Оценить эти качества и помогли организуемые встречи. Не могу ничего предсказать заранее, в одном уверена,

Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

зная людей округа: «там, будь ты плох или хорош, не вознесут тебя напрасно».

– Какие стороны нашей жизни вызывают у Вас тревогу? Как это отзовется на депутатской деятельности в случае успеха на выборах?

– Тревожит многое. Низкий материальный уровень семьи, социальная незащищенность молодежи, сиротство стариков. Заброшенность и безхозность имеющихся в городе островков природы (парки, озера, речки), которые скоро совсем умрут. Бедность духовной жизни горожан. Усталость, озлобленность людей, неуважение к труду. Да разве все перечислишь? В своей депутатской деятельности буду прежде всего выступать за то, чтобы многие статьи городского бюджета были впрямую адресованы семье. Пора рассматривать возможности и увеличить размер пенсий инвалидам детства, семьям погибших, пособия по случаю потери кормильца. Считаю своим долгом гражданина и патриота города способствовать сохранению и оздоровлению природной среды, защищать экологию души. Буду выступать за развитие материальной базы здравоохранения, и в первую очередь, детских больниц и поликлиник. Считаю необходимой скорейшую разработку нового, более разумного и простого порядка усыновления сирот. Как депутат, член президиума городского совета женщин и горкома профсоюза работников культуры, а также как актриса, приложу все силы для социальной реабилитации и безусловного общественного признания труда матери по воспитанию детей. – Желаю Вам успеха. – Спасибо.

Н. Строганова, газета «Коммунист» от 23 февраля 1990, с. 2

Талант, обаяние и завидная энергия

Указом Президента Молдовы Мирчи Снегура Медалью «Меритул Чивик» награждена Начальник Управления Культуры примэрии нашего города Лидия Норок-Пынзару. В официально

Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

изданном по этому поводу указе отмечены ее долголетняя плодотворная работа в области культуры и особые заслуги в развитии театрального искусства. «Меритул Чивик» в переводе означает примерно следующую пару русских слов: «Гражданские заслуги». Было бы кстати вспомнить, что и в прежние времена Л. В. Норок-Пынзару не была обделена почетными регалиями, знаками отличия, государственными наградами. Самые весомые из них – орден «Знак Почета» и звание заслуженной артистки Молдавской ССР. Президентский указ, изложение которого предварило эту публикацию, подтверждает, что в общей массе поблекших фигур, дел и ценностей недавнего прошлого встречаются редкие приятные исключения. Актерское дарование, исключительная энергия и пленяющее обаяние Лидии Норок-Пынзару девальвации не подвергались, скорее наоборот – стали даже заметнее на фоне политического брожения и социально-экономических катаклизмов. В составе не столь уж многочисленного слоя интеллигенции она пытается, приподнявшись над суетой сиюминутности, напомнить людям о вечных всечеловеческих ценностях, добре и зле, высоком смысле бытия. Человек непосвященный, взглянув на нашу героиню, никогда не поверит, что ее профессиональная жизнь в искусстве успешно длится уже тридцать три года. Но в том-то ведь и состоит подлинный дар актрисы, что на сцене для нее нет ничего невозможного, а потенциальный диапазон посильных ролей простирается от прекрасной и юной шекспировской Джульетты до колоритной сказочной Бабы-Яги. И вот не так давно, уже достигнув той степени зрелости и мастерства, когда уже нет ничего невозможного, Лидия Васильевна решилась, не покидая окончательно сцену, одновременно попробовать себя в совершенно новом амплуа – она согласилась возглавить муниципальную службу культуры. Я что-то не припомню, чтобы когда-либо этой сферой у нас в городе руководила женщина. Лучше или хуже это делали в разные годы мужчины, по преимуществу наименее толковые

Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

выдвиженцы из нижнего этажа номенклатуры. Работать было им, любителям, трудно всегда. А когда после распада Союза началась полоса нарастающего экономического неблагополучия, сработал механизм, дремлющий в нас, возможно, со времен матриархата: на должность начальника управления культуры пригласили даму. Лидия Васильевна и тут проявила незаурядность характера, дав себя уговорить на это назначение. Работать она стала опять-таки по неписанным законам творчества, в котором не было у нее второстепенных ролей и каждый новый выход на авансцену подобен премьере – столько в нем внутреннего трепета, собранности, неравнодушия. Проза жизни – бюджетное безденежье, отток толковых кадров, вымирание профсоюзных клубов, мизерные заработки и прочие негативные факторы деморализуют и без того немощную нашу культуру. В этих условиях кое-кто рассуждает вполне практично: «Как нам платят, так мы и работаем...» Если бы сама Лидия Васильевна следовала той же логике, отрасль была бы обречена. Новая роль именитой актрисы стала, пожалуй, посложнее любой из восьми десятков прежних. При поддержке местных властей и новоявленных меценатов (не будем улыбаться, когда это слово применяют по отношению к коллективам предприятий) Л. В. Норок-Пынзару выступила организатором уже целой серии масштабных праздников и подлинно массовых мероприятий. Бельцы уверенно возвращают себе некогда утраченную репутацию второго по значению культурного центра республики. Прочно стал на ноги национальный театр имени В. Адександри. Прекрасное новое здание получила музыкальная школа. Наши торжественные самодеятельные программы охотно снимает телевидение, их не стыдно показать и зарубежным гостям не только из СНГ, но также из более развитых стран Европы. На очереди реализация еще одного перспективного проекта, который предусматривает реконструкцию большого старинного особняка по улице Штефана чел Маре (здесь пока находится 21-е отделение связи)

Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

и передачу его под музей. Напомним, что это учреждение ждало подходящего по площади помещения фактически с 60-х годов. Не все складывается гладко. Увы, пришлось отказаться от естественной и заманчивой поездки в болгарский городпобратим Смолян, куда был приглашен на фестиваль этнокультурный детский ансамбль «Дойница». Причина – из разряда грустных прозаизмов: бензин туда-обратно обошелся бы в фантастическую сумму... И все-таки культура выживет, потому что здоровое кадровое ядро составляют в ней сегодня такие люди, как Л. В. НорокПынзару. Дух творчества, честолюбие, бездна оптимизма и вера в человека – годом раньше или месяцем позже – обязательно возьмут верх над хаосом, неопределенностью, мелочным мельтешением и эгоизмом.

Михаил Местер, газета «Голос Бэлць» от 26 июня 1993, с. 1

Все семьдесят ролей – как семь десятков жизней...

Она постучала в двери театра имени Василе Александри более трех десятилетий назад. Пришла сюда прямо со школьной скамьи и навсегда закружилась в увлекательнейшем водовороте ролей, характеров, страстей, в перипетиях и коллизиях сюжетов. В 1959 году юная актриса дебютировала в спектакле Георгия Тимофте «Жертва», где произнесла со сцены свою первую так памятную фразу: «Мама, где отец?». Тогда ей было всего семнадцать, но девушка не оробела под непривычно пристальными взглядами публики. Основатель театра режиссер Б. Харченко дал Лидии возможность в способностях в разноплановых непохожих ролях: Ефимчика (пьеса Бориса Горбатова «Молодость родителей») и Александры Соловьевой (комедия Александра Ларева «Как они любили»). Так началось многолетнее – ступень за ступенью –творческое взросление, вдохновенный путь к подлинному исполнительскому мастерству. А рядом были искушенные партнеры, вместе с которыми Лидия составила прекрасный

Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

слаженный ансамбль: Михаил Волонтир – народный артист Молдовы, Анатолий Пынзару – народный артист Молдовы, заслуженные артисты Михаил Чобану и Юлиан Кодэу ... Сегодня актриса вправе с гордостью окинуть зрелым взором подлинную красоту и великолепие своей сценической биографии. Сыграно более семидесяти ролей, каждая из которых была отмечена узнаваемостью, яркой индивидуальностью и темпераментом высокопрофессионального лицедейства. Завзятые театралы несомненно помнят Лику из спектакля «Мой бедный Марат» по пьесе А. Арбузова, дочь прокурора в «Дамокловом мече» Н. Хикмета, Розарию в комедии «Моя семья» по пьесе Эдуардо де Филипо, Лучиану в пьесе У. Шекспира «Комедия героев». Классическая комедия была для Л. Норок-Пынзару подлинной школой сценического роста. Особым успехом знатоков и ценителей актриса пользовалась в знаменитых творениях Василе Александри «Кирица в провинции», «Камень в доме», «Два живых мертвеца», «Агаки Флутур». В этих спектаклях она с блеском исполнила роли Лулуцы, Замфиры, госпожи Феркезанка, актрисы Матильды. Перечень творческих удач прошлых лет можно продолжать очень долго. Но мы ограничимся сегодня еще несколькими, в которых более всего проявилось тяготение Л. Норок-Пынзару к образам, имеющим особенно сильное драматическое напряжение, экспрес-сию, накал человеческих чувств, борение страстей. Это по преимуществу благодатный драматургический материал из пьес ведущих современных авторов: Мария в драме Г. Маларчука «Евадаря дин рай», Захарова в трагедии М. Горького «Старик», Ольга Скрябина в пьесе Г. Мамлина «У памятников героев», Катя в «Московских каникулах» А. Кузнецова, Валя в «Иркутской истории» А. Арбузова, Валентина в «Этим летом в Чулимске» А. Вампилова, Дина Павловна в «Заседании парткома»А. Гельмана, заглавная роль в пьесе «Деньги для Марии» В. Распутина.

Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

Годы шли, но мастерство не увядало, а шлифовалось, росло. Не только старые театралы, но и молодая публика, без сомнения, запомнили ее в спектаклях «Порог» А. Дударева, «Невеста из Имерети» Д. Клдиашвили, в комедии В. Александрии «Агаки Флутур», пьесах «Лиола» Л. Пиранделло, «Печка на колесах» Е. Семенова, «Одокия» И. Пую. ...Всегда неповторимая и естественная в любом амплуа, будь то легкая жизнерадостная комедия или суровая драма, актриса дарит каждому новому сценическому персонажу часть собственной большой души. Отсюда проистекает неизменное обаяние и достоверность образов, их реальная законченность, тонкая нюансировка и объемность характеров. В последние три года Л. В. Норок-Пынзару с успехом пробует себя в новой ипостаси – на почетном, но очень не легком в наши дни посту руководителя управления культуры и культов примэрии. Проблемы отрасли Лидия Васильевна знает не понаслышке, ибо десятилетьями все обнищавшей культуры она имела удовольствие наблюдать изнутри этого большого, порой кипящего противоречиями, но всегда живого механизма. Чуть ли не впервые главой городского управления культуры чудом оказался настоящий профессионал. И хотя со средствами стало худо, лучшие из проведенных в последнее время мероприятий и акций несут на себе печать подлинного вкуса, интеллигентности. Мы перестали делать попытки поразить зрителя помпезной показухой, а все чаще обращаемся к разуму, стараемся коснуться сокровенных струн человеческой души. Авторитетная и очень обаятельная актриса сумела установить и упрочить творческие связи с коллегами из городовпобратимов Стрый (Украина), Сучава (Румыния), Смолян (Болгария). Эти международные контакты позволяют бельчанам не замыкаться в границах собственных представлений о гранях и возможностях творчества, общаться и обогащать друг друга новыми яркими впечатлениями.

Вера Караулан, Михаил Местер, газета «Голос Бэлць» от 24 декабря 1995, с. 4

Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

Министр местного значения

Весть о том, что Лиду приняли артисткой в открывшийся театр, облетела одноклассников, соседей и знакомых с молниеносной быстротой. Одни удивлялись бесконечно – Лида ведь готовилась в медучилище! Другие, вспомнив её активное участие в школьных драматических, танцевальных и прочих кружках, где она, как говорили учителя, да и те же одноклассники, «подавала артистические надежды» – считали вобщем-то закономерным явлением. А Лида? Она сама не верила происшедшему. После собеседования, где члены приёмной комиссии рассматривали её, как спустившегося на землю инопланетянина, после вынесенного «приговора» – «подойдёт на роль мальчика», дома долго рас-сматривала себя в зеркало, придирчиво вглядываясь в черты лица и сердилась на свой нос, тонкую, действительно похожую на мальчишескую, фигуру… Она, видимо, тогда не понимала ещё, что, может быть, благодаря им её взяли в артистки, дали первую роль в первом спектакле, который должен был скоро состояться в открывшемся Бельцком театре имени В. Александри. Не знала она, кому должна быть благодарна: судьбе? случаю? обстоятельствам? Родившаяся в многодетной крестьянской трудовой семье, где кроме нее были младшие братик и две сестрички, она не осознавала, что ей выпало немалое счастье – творить и созидать, нести людям с подмостков театра правду, называемую самой жизнью. Все это пришло позже. Когда долгими часами учила роли мальчишеские и девичьи, злые и добрые, когда сутками репетировала со своими коллегами спектакли, перевоплощались в своих героев, и каждый раз с трепетным волнением появлялась перед своими зрителями. С тех пор прошло 36 лет. За это время Лидия Васильевна Норок-Пынзару сыграла более 60 ролей – главных и рядовых, значительных и «так себе». Но какими бы они не были – пусть даже эпизодическими – всегда вкладывала в них свою душу,

Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

наработанные годами мастерство и неподдельные чувства, которыми обладает родившийся на молдавской земле человек, где сделал и первые детские, и первые шаги в большую жизнь. Впитавшая вместе с материнским молоком традиции, обряды и обычаи молдавского народа, его культуру и самобытность, школьная самодеятельная артистка Лидия Норок (с 1961 года Норок-Пынзару) 14 лет назад стала заслуженной артисткой Молдавии. А в 1989 году – тоже неожиданно для многих –начальником городского управления культуры. – Вы, Лидия Васильевна, вся какая-то непредсказуемая.

Так и жди от вас «сюрпризов». Неустойчивость – от природы или характера Вашего?

– Постояннее человека, чем я, нет. Вы должны были заметить: со дня зачисления в группу городского театра (1959 г.) – я актриса. Театр, творческий коллектив – это моя жизнь. В театре мы с Анатолием Петровичем Пынзару поженились. В театре родились дочь и сын. А те «сюрпризы», о которых вы говорите –это продолжение цепочки счастливых обстоятельств, в культуру. – Не могли бы Вы сказать: какие чувства испытывает

обыкновенный человек, которому предложили высокий чин, а в данном случае – портфель местного «министра культуры»?

– Ни в хорошем, ни в плохом смысле – карьеристкой я никогда не была. Достаточно играть предлагаемые мне роли –для меня было и остается высоким долгом, смыслом жизни. Но когда мне сказали о том, что культурой у нас всегда руководили комсомольские активисты и математики, прошедшие «школу горкома партии», и кто, как не вы (стало быть, и я), должен поднимать в городе культуру, меня задело. И в самом деле, почему кто-то, а не я? От природы добрая и общительная, всегда и во всем обстоятельная и никогда неунывающая, Лидия Васильевна вспоминает о предложении пятилетней давности «взять в свои руки бразды правления культурой» с улыбкой. Но тогда это предложение, как и послешкольное «принятие в артистки»,

Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

было для нее ошеломляющим. Тем не менее согласилась – с условием, что она остается в театре играющей актрисой. И в самом деле, можно ли расстаться с тем, чему отдана вся жизнь, предать то, благодаря чему стал человеком? Безусловно нет! Однако одно дело отвечать только за себя – другое еще за 300 подчиненных, за работу того же театра, городских ДК и клубов, кинотеатров, библиотек, специализированных школ и училищ, за репертуар праздничных концертов, посвященных… Чуть было не растерялась от столь многих обязанностей, еще большей ответственности и, как оказалось, совсем маленькой зарплаты начальника управления культуры города. – Не было мысли – удрать?! – Нет, что вы! На меня смотрели сотни глаз: добрых, обнадеживающих, поддерживающих, верящих, доверяющих и, скептических, ожидающих срывов и падений, позора даже. А я –из породы честолюбивых. У меня интерес здоровый появился, а еще… задор этакий «социалистический» – догнать и перегнать. Мне просто нельзя было удирать. Да и не из таких я. Даже самые крупные и мастистые руководители предприятий в пору переходного периода не все выдержали, не все освоили «рыночную экономику». А она, относящаяся к слабой нашей половине, обыкновенная в том смысле, что никогда и никем не управлявшая, удержала на плаву всю нашу городскую культуру. У неё, дескать, не завод, который из-за отсутствия сырья и материалов, закрывать приходится. Верно. Культура – не промышленные предприятия. Но «у неё»: музыкальная и художественная школы, школа искусств, пять клубов, музей, картинная галерея, городской дворец культуры, несколько инструментальных и вокальных и и вместе взятых оркестров и ансамблей… «У неё» – 300 работников культуры, которым необходимо ежемесячно платить заработную плату, грабительскую сумму отчислять за свет, тепло и воду, здания в порядке содержать… И содержит, и платит. И не одно

Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

из культурных учреждений до закрытия не допустила. Более 200 участников народных театров, танцевальных и поющих ансамблей – танцуют, играют и поют. – Скажите, положа руку на сердце, не жалеете о том, что

взяли на себя, может и в самом деле, не женский, этот культурный груз?

– Я поддержку имею. У своих коллег, единомышленников, соратников, и даже бывших своих завистников. У руководства города. Спасибо им. Поэтому, не то чтобы легко, но мне не тяжело. Знаете, чем подкупает всех нас Лидия Васильевна? Искренностью, обаятельной улыбкой, открытым взглядом. Так она ведь актриса – она скажите, роль играет. Теперь вот начальника управления культуры… Честно говоря, я в это не верю. А если это и так, то чтобы так играть, мастером великим надо быть. Впрочем, на сцене таким она нам и представляется, а в жизни – в жизни она такая какая есть. Всем сердцем и душой болеющая за дело. – Лидия Васильевна, Вы говорите, что, мол, к вам

благоволят. А ведь из трех миллионов лей, нужных в текущем году на содержание городской культуры, вам выделены всего-навсего 240 тысяч (!) лей…

– Да, нас, руководителей больше любят заочно. Когда приходишь с протянутой рукой – любовь сразу кончается. Смешно и грустно. Можно, конечно, наговорить вам полный короб всяких проблем. Но у нас в стране, значит и в городе, сложилась, к сожалению, такая ситуация, когда ждать от кого-то помощи не приходится. Ну а тем, кто ее все-таки оказывает –огромное спасибо.

– Будьте добры, ответьте, если конечно, можете, на вечный вопрос: вы счастливы? Если да, то в чем оно, это счастье проявляется?

– Нисколько не преувеличивая, отвечу: да. Мне в жизни повезло. В выборе профессии. На семью и детей повезло. На людей, с которыми работала и работаю. На внучек – я ведь уже

Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

бабушка. Вот только времени совсем нет – раньше вязать даже успевала, а теперь… Все это вместе взятое и есть мое счастье.

Виктор Старик, корреспондент, газета «Вести» от 04 марта 1995, с. 2; 5

Бедность – не порок. Бедность в культуре ведет к торжеству порока

Увы, сфера культуры всегда была падчерицей бюджета. Мизерные финансовые средства не позволяли энтузиастам в полной мере воплощать в реальность бесценные идеи, рожденные талантом и вдохновением. Так было, так осталось. Более того, обострилось. Однако к чести работников культуры города, не сетующих на трудности и не жалующихся на отсутствие внимания к себе, продолжается их подвижническая деятельность, способствующая развитию художественного творчества, организации интересного и разнообразного досуга горожан, возрождению национального фольклора, языка и традиций народа. О том, как это удается, рассказывает начальник управления культуры города Л. В. Норок-Пынзару. – Наше управление координирует деятельность учреждений искусства и культуры города: музыкальной, художественной школы, школы искусств, музея истории и этнографии, библиотек, домов культуры и клубов. Прошлый, 1995 год, был годом напряженной работы, годом многочисленных фестивалей, конкурсов, концертов, выставок, вечеров. Большая часть из проведенных 566 мероприятий была посвящена знаменательным датам, способствовала возрождению и развитию государственного языка, традиций и национальной культуры. В первую очередь это «Мэрцишор-95», «День города», «Лимба ноастрэ» международный фольклорный фестиваль «Колинда-95», в котором приняли участие художественные коллективы из Молдовы, Украины, Румынии. Одно из главных мероприятий прошлого года – празднование 50-летия победы.

Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

Радует, что традицией стали ежегодные праздники, посвященные выдающимся людям искусства. Огромную аудиторию и множество участников собирает конкурс «Восходящая звезда», посвященный памяти великого М. Эминеску. Восторженные отзывы вызвала персональная выставка бельцкого художника Е. Климина, прошедшая в картинной галерее. В ее уютных залах успешно проводятся литературные и музыкальные вечера. Управление культуры старается не только помочь талантливым людям предстать перед зрителем, но и ищет формы и методы выявления новых ярких дарований. С этой целью, например, был организован конкурс «Современные ритмы». Радуют бельчан молодые таланты из народного театра «Баштина», ставшего лауреатом международного фольклорного фестиваля. Культурными мероприятиями были насыщены и религиозные праздники, прошли концерты духовной музыки, подготовленные силами преподавателей университета, школы искусств и музыкальной. Об уровне мастерства бельцких музыкальных талантов говорит тот факт, что многие художественные коллективы были приглашены для участия в международных конкурсах и фестивалях: успешно выступила во Франции группа «Эллис», лауреатами международных конкурсов в Италии, Германии, Франции, Бельгии, на Кипре стала творческая группа бального танца «Грация». Растет интерес бельчан к выставкам музея истории и этнографии, к библиотекам, которые сегодня –одни из самых посещаемых учреждений культуры. В течение 1995 года в библиотеки записались 29 тысяч читателей, которым выдано более полумиллиона книг. Совместно с детской библиотекой им. И. Крянгэ учавствовал в республиканских конкурсах «Лектуриле копиилор» и «Нет наркотикам. Да –жизни» коллектив художественной школы. В результате –полная победа: юные художники нашего города заняли все призовые места. Продолжается работа по возрождению традиционных народных ремесел. Неоднократно и с большим успехом выставляли свои работы мастера из клуба «Народный умелец»,

Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

учавство-вавшие в республиканских и международных выставках-продажах. Плодотворно сотрудничает клуб с музеем традиционного творчества из румынского Сибиу. Экспонировавшиеся на городских выставках «Мастер – золотые руки» и «Флора-95» изделия дали возможность людям, не равнодушным к прекрасному, прикоснуться к еще одному источнику духовности, рожденному в глубинах народного таланта. Для достижения большого эффекта в работе управление культуры тесно сотрудничает с другими структурами – управлениями по народному образованию, торговле, культуры севера Молдовы, различными культурными обществами. Последние, кстати, представлены в нашем городе уже довольно широко. В программе городских мероприятий включаются общества украинской, еврейской, русской культуры, начинают работать общества польской и болгарской, зарегистрировано и, надеемся, вольется в духовную жизнь города общество немецкой культуры. И в завершении – о грустном. Бедность, конечно, не порок, но отсутствие средств в сфере культуры отнюдь не способствует развитию духовности, а значит, ведет к торжеству других, уже настоящих пороков. В 1995 году управлению было выделено всего 18,4 процента от запланированных средств. Вот почему не закончен ремонт читального зала муниципальной библиотеки, даже не начиналась реконструкция спортзала Дворца культуры, куда должна переместиться библиотека, а уложиться в лимит средств на зарплату удалось только благодаря отпускам за свой счет... Очень беспокоит социально-экономическое положение работников. Главная причина проблем в неудовлетворительном и нерегулярном финансировании. К сожалению, бюджет на 1996 год не предусматривает достаточно средств для нормального функционирования учреждений культуры. Совершенно нет денег на приобретение аппаратуры, комплектование библиотек, ка-тастрофическим стало состояние материально-технической базы, все учреждения нуждаются в капитальном ремонте. Актуальной остается проблема обеспечения квалифицирован-

Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

ными кадрами – низкая зарплата не прельщает хороших специалистов. Мы понимаем, что простым перечислением проблемы не решить, но привлечь к ним внимание необходимо.

газета «Голос Бэлць» от 21 февраля 1996, с. 3

Золотая дирижерская палочка

Ансамбль народного танца «Вынтулец» из Бэлць любителям фольклора хорошо известен. За сорок лет существования он практически побывал во всех городах и селах Молдовы, многих республиках бывшего СССР. Выступал «Вынтулец» на больших и малых сценах Румынии и Болгарии, в Афганистане, Алжире и Эфиопии. А недавно коллектив художественной самодеятельности вернулся из 50-дневной поездки по Франции, где принимал участие в ежегодном международном фольклорном фестивале «Пиренеи-96». – Столь представительное культурное мероприятие международного класса проводится уже в 34-й раз, – рассказывает начальник Бэлцкого управления культуры, заслуженная артистка Молдовы Лидия Норок-Пынзару. – Честь впервые представлять там нашу республику выпала ансамблю народного танца «Вынтулец» и сопровождающему его оркестру молдавской народной музыки «Барбу Лэутарул». Самодеятельные артисты Бэлць стали участниками не только организованного фестиваля в Пиренеях, но еще в семи подобных мероприятиях, проводимых в период с 4 июля по 26 августа оргкомитетами других городов Франции. И везде, а мы побывали в более чем 50 городах Франции, представителей Молдовы встречали с большим инте-ресом и радушием. Высоко оценено и исполнительское мастерство наших артистов. Памятной грамотой награжден оркестр молдавской народной музыки Дворца культуры под управлением Геннадия Чеботораша, который кстати, единственный из 25 участников в фестивале, удостоен высшей награды оргкомитета „Bagiette d´or” (Золотая дирижерская палочка). Награжден и ансамбль

Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

народного танца «Вынтулец», которым уже шестой год руководит Ион Унгуряну. – За 39 лет существования ансамбля «Вынтулец», – говорит Лидия Норок-Пынзару, – его состав обновился уже несколько раз. Многие из самодеятельных артистов, постигших гармонию народных ритмов и сценического мастерства в ансамбле, стали профессиональными танцорами, хореографами. Сейчас выпускник Ленинградской профессиональной школы культуры Ион Унгуряну работает еще и с танцевальной детской группой «Флорь де тей», которая уже успела завоевать симпатии не только бельчан, но и зрителей окружающих городов и сел. Трудно перечислить завоеванные ансамблем «Вынтулец» лауреатские и другие почетные звания, дипломы и призы. Но, как считают самодеятельные артисты, высшей наградой для них является признание зрителей. А о том, что это действительно так, подтверждают и новые приглашения на международные фольклорные фестивали, которые состоятся в будущем году – на этот раз в Италии и Испании. Так что танцоров и музыкантов ждут напряженные репетиции.

Виктор Старик, корреспондент, газета «Независимая Молдова» от 6 cентября 1996, с. 5

Лидия Пынзарь: «Мы в этой жизни только гости, так будем же добрее друг к другу. И жизнь станет лучше»

Заслуженная артистка Республики Молдова, долголетняя плодотворная работа которой в области культуры и особые заслуги в развитии театрального искусства отмечены высокой государственной наградой – медалью «Меритул чивик», начальник управления культуры муниципия Бэлць Лидия Васильевна Норок-Пынзару утверждает своей деятельностью добро благодаря присущим ей любви к жизни и к людям, благородству, великодушию, милосердию и широте души.

Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

Лидия Васильевна считает, что «изменяя себя, мы изменяем мир». Реализовать этот девиз ей помогает подлинный дар актрисы, обаяние и завидная жнергия. Театральная жизнь Лидии Васильевны началась сразу после окончания средней школы. С тех пор сцена Бэлцкого Национального театра им. В. Александри, где сыграно более 80 ролей, стала для нее всей жизнью. Здесь, в театре, она провела свои лучшие годы, испытала свои лучшие мгновения жизни. И вот новая роль, написанная, по словам Лидии Васильевны ею самой, а не драматургом – роль государственного служащего, начальника управления культуры с мая 1990 года. Успешно помогает справляться с этой ролью уверенность, что не поступает против своих принципов. Почти всегда и во всем надеется на себя, слабостей и неудач никогда и никому не показывает. Умеет себя вести красиво и дипломатично, умеет управлять коллективом, поддерживая, в то же время, при высокой требовательности, и с подчиненными товарищеские отношения. Отличительная особенность актрисы – обладание даром перевоплощения – сегодня, когда на плечах груз ответственности за развитие культуры в городе, Лидии Васильевне не мешает, делу она служит честно, ответственно, самозабвенно. По характеру она оптимист, и там, за горизонтом, видит ту жизнь, которой достоин каждый человек. Уважительно, по-доброму, относится Лидия Васильевна к молодежи, ценит тех, кто умеет верно выбрать цель в жизни и упорно идти к ней. Друзей ценит за надежность. Задавая себе вопрос «Счастлива ли я?», отвечает: «Да, я счастлива! У меня крепкая, здоровая, чудесная, трудная, но интересная, приносящая радость работа». Добавлю, что кроме работы, которой она отдается до конца, Лидия Васильевна возглавляет Бэлцкое отделение женского движения «Фемея Молдовей». Свою общественную деятельность не афиширует, просто старается реагировать на все обращения и просьбы, с которыми идут к ней люди.

Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

Рада помочь и помогает тем, кто к ней не обращается, но она знает, что человеку нужна ее помощь. Подтвердить сказанное могут, кроме меня, десятки людей – ее знакомых и подчиненных. Как кандидат в советники Бэлцкого уездного совета Лидия Васильевна Норок-Пынзару считает, что сегодня важнее не то, какую должность человек занимает, а то, насколько он принципиален, настойчив и думает о благе избирателей.

Зинаида Фарион, газета «Коммунист» от 08 мая 1999, с. 4

Культура – это дорога к свету

Начальник уездного управления культуры Лидия Васильевна Норок-Пынзару – не просто хороший руководитель, прекрасный организатор, это человек творческий, думающий, посвятивший свою жизнь заботе о духовном развитии бельчан. Лучшие годы её прошли на театральной сцене и отмечены получением звания заслуженной артистки Республики Молдова. Последние десять лет она руководит работой учреждений культуры, координирует их сложную, эмоционально насыщенную деятельность, добиваясь того, чтобы результаты оправдывали ожидания. Предлагаем читателям интервью с Л. В. Норок-Пынзару о значении и роли культуры в жизни общества, о творческом потенциале бельчан, о целях и задачах, стоящих перед уездным управлением. – Лидия Васильевна, не боюсь громких слов, но ведь

культура – это поистине трудный, выверенный веками путь человека к духовности. Каких ориентиров вы придерживаетесь в своей работе, чтобы оказать людям помощь на этом пути?

– Когда-то меня до глубины души поразила такая фраза: «Зачем нужна дорога, если она не ведет к храму?» В жизни общества духовный приоритет принадлежит, несомненно, культурной сфере. Не политика и не экономика, а именно она создаёт бесценные богатства, которые любой народ бережно хранит и передаёт от поколения к поколению, стремясь сберечь

Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

неповторимость и индивидуальность. В каждом обществе свои собственные ценности, которые измеряются уровнем развития его культуры. – Какова ситуация в этом плане в Бельцком уезде? Позади четыре годы прошедшие после административнотерриториальной реформы. Сегодня в нашем уезде действуют более 420 учреждений культуры – это музеи, библиотеки, дома культуры, художественные и музыкальные школы. Вы спросите, много это или мало? Прекрасно, что они у нас есть, главноесохранить, сберечь, что имеем, буквально каждую мелодию, танец, картину или книгу. Это бесценно, требует трепетного, заботливого отношения, любви и внимания. Люди, работающие в нашей сфере, не просто выполняют обязанности, каждый стремится приумножить духовное богатство народа, внести в это свой личный вклад. – Привычный ритм уездного управления – это

национальные и профессиональные праздники, фольклорные и другие фестивали, конкурсы, выставки народного и современного творчества. Разработка мероприятий, сценарий, хлопоты... А какие мероприятия выходят за рамки обыденности, требуют особого подхода и усилий?

– Все, что происходит в культурной жизни уезда, на мой взгляд важно и нужно, самое скромное мероприятие обязательно целесообразно. Некоторые из них, казавшиеся поначалу второстепенными, со временем вдруг приобретают особую значимость и смысл. Вот почему для меня важно любое из 7291 мероприятия, проведённого в прошлом году. На всём этом фоне примечательно то, что искусство, основанное на народном творчестве, развивается особыми темпами, порой прогресс просто поражает. Например, на республиканском фестивале фольклорной песни «Вай сэрмана туртурика» первое место заняла певица из Боросень – Феличия Божий. На престижном фестивале народного танца самодеятельных коллективов республики «Ла ватра хорелор», зачинателем которого является Владимир Курбет, народный артист

Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

Республики Молдова, ансамбль «Вынтулец» Бельцкого Дворца культуры получил высокую оценку за освоение танцевального фольклора. Возрождаются традиции инструментальной музыки. Мы гордимся, что наши лауреаты – среди первых скрипок в Молдове, а наист Вячеслав Валах, недавно завоевал звание лауреата первой степени на фестивале «Сатуле мындрэ грэдинэ» в Румынии. Развитие фольклорного жанра определяется связью времен, и как бы ни была сегодня материально стеснена сфера культуры, мы с восхищением смотрим на тех, кто её создаёт, отдаёт должное их чистым устремлениям. – Лидия Васильевна, в наши дни актуальна тема

значения национального на фоне общечеловеческого. Какой вам видится при этом роль культуры?

– Безусловно, значительной. Если говорить о примерах, то это проявилось на этнофольклорном фестивале, организованном уездным управлением при участии представителей посольств Польши, Болгарии, Украины, России, Израиля. Знакомство с новым всегда приносит радость, но когда оно сопряжено с особым эмоциональным зарядом, когда действо проходит ярко и красочно – тогда и успех гарантирован. Радующая активность, особенная музыкальность и высокая подготовленность этнических культурных общин способствовали достижению цели фестиваля – гармонизации дружеских и творческих отношений. По нашему плану третий этнокультурный праздник состоится в сентябре. Всем желающим принять участие мы говорим заранее «Добро пожаловать!» – Пожалуй, всё, о чём вы рассказали, эти яркие,

эмоциональные вехи в культурной жизни уезда – лишь увертюра в большой, повседневной работе?

– Раз уж заговорили об увертюре, упомяну ещё об одном интересном опыте в области музыкального образования. Это Детская филармония, которая действует на базе наших музыкальных школ. Абсолютно оригинальное, новое образование вносит значительный вклад в процесс воспитания

Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

человека высокой культуры, в поднятие уровня образованности, общей интеллигентности.

– Хотелось бы узнать, что вы, как человек творческий и образованный, понимаете под выражением «человек высокой культуры»?

– В «Философии неравенства» Бердяева в главе «О культуре» есть слова, которые помогают глубже понять, как мыслит и как поступает такая личность. Автор говорит о том, что жажда к состоянию сверхкультурного... к новой земле и к новому небу не может быть аргументом в пользу варварства. Пока это... далёкое будущее. И хотя жизнь движется по привычной орбите общества и государства, культура выводит её к свету.

Л. Чергуца, журналист, газета «Голос Бэлць» от 23 августа 2002, с. 3

Большая актриса всегда готова к трепетной роли Джульетты

Мы не знаем в точности, сколько лет исполнится завтра нашей многоуважаемой землячке – Лидии Васильевне НорокПынзару. Точно известно лишь, что родилась она четвертого декабря. С чем её от всей души и поздравляем. Много-много лет назад Лидия Васильевна вышла на сцену Бэльцкого молдавско-русского драматического театра, чтобы сыграть самую первую из своих ролей. А всего их было в театре (да и в кино тоже) более семидесяти – неизмерно ярких, эмоционально-трепетных, запоминающихся самому взыскательному зрителю. Ровно двадцать лет назад Лидия Норок-Пынзару получила самую весомую из множества её наград, став обладателем почетного звания «Заслуженная артистка Молдавской ССР». Были в разные годы ещё и медаль «За доблестный труд», звание «Отличник культуры СССР» и даже орден «Знак почёта». А уже в период молодой национальной

Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

государственности молдавского народа актрису и публичного управленческого деятеля удостоили медали „Meritul civic”. Вот уже много лет Лидия Васильевна руководит сначала городским отделом, а потом уездным управлением культуры. Ей удалось в значительной мере смягчить или даже преодолеть в творческих коллективах Бэлць и окрестностей самый современный из принципов: «Как платят – так мы и работаем!». Люди, оставшихся в сфере культуры, научились трудится вопреки смехотворному и унизительному уровню оплаты. Энтузиасты и патриоты готовы ещё немного подождать, пока страна повернется к ним лицом, а правительство осознает особую роль культуры – духовного стержня формирующиеся полиэтнической молдавской нации. Тысячи и тысячи бельчан, других жителей Молдавии, соседних областей Украины полны любви и зрительской симпатии к Л. Норок-Пынзару как одной из самых ярких, разносторонних актрис профессиональной бэлцкой сцены последней трети ХХ века. Ну а в городе и вокруг него сотни работников культуры видят в Лидии Васильевне не большого отраслевого чиновника или начальника, но, напротив, чуткого человека, глубоко искушённого наставника. Она для культпросвет работников Бэлць и уезда – мудрая покровительница, «старшая среди равных» в сплочённой семье, коллег. С днем Вашего рождения, достопочтенная Лидия Васильевна! Многая лета – в добром настроении и безупречном здоровье!

Михаил Местер, журналист, газета «Голос Бэлць» от 03 декабря 2002, с. 3

О себе в свой юбилей – в 60 фразах

1. Я своих 60-ти не чувствую, потому что… мне кажется, что я еще очень много должна и могу сделать. Я не чувствую физической усталости и никаких признаков этого возраста. У меня очень много обязанностей, планов. Думаю, что еще вернусь

Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

на сцену. В общем, воспринимаю себя человеком молодым, полным сил и желания жить полноценной и интересной жизнью. 2. Ко дню рождения я желаю себе… прежде всего здоровья, физического, душевного, хорошего окружения. Чтобы рядом со мной всегда были мой муж, дети и внучки. 3. Я отпраздную свой юбилей так: …приглашу самых близких мне людей, друзей в небольшой ресторанчик. Хочу почувствовать себя именинницей, а не просто хозяйкой, принимающих гостей. Буду отдыхать и веселиться вместе со всеми и снова забуду о своем возрасте. Обязательно разделю свой праздник с коллегами, со своим коллективом. 4. Я никогда не выйду из дома, если… я не причесана, не одета аккуратно и не посмотрела на себя в зеркало. Для меня всегда была примером замечательная актриса Эллина Быстрицкая, Она и сегодня подтянута, аккуратна, элегантна, уверена в себе. Это мне особенно в ней нравится, и в этом я хотела бы походить на нее. 5. Я пишу мемуары, потому что… хочу чтобы самые яркие, интересные, драматические моменты в моей жизни остались если не в истории, то в истории моей семьи. Я не описываю жизнь, как таковую, а только некоторые её фрагменты, особенно значимые или волнительные для меня. Потом, когда возвращаюсь к ним в качестве читателя, переживаю еще раз и оцениваю с другой стороны. Мое творчество – для семейного пользования; для моих детей и внуков. 6. Я благодарю судьбу за… то, что я здорова, у меня есть прекрасная семья и меня, по большому счету, никогда не огорчали мои дети, за то, что у меня всегда была интересная работа, за то, что я с ней справлялась и справлюсь. 7. Самые приятные моменты в моей жизни… были, когда я выдавала замуж дочь и женила сына.

Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

Был и ещё один запоминающийся момент, когда в день рождения мужа, 1 сентября, я родила сына через 10 лет после рождения дочери… 8. Моя тайная страсть, … о которой сегодня уже можно сказать, – шить себе наряды. Когда-то я шила себе платья и никому об этом не говорила, а делала вид, что у меня есть своя портниха. Это было солидно. Когда мои наряды хвалили, в душе я радовалась, но то, что сшила сама, было моей тайной. Прически я и теперь делаю себе сама, как и маникюр, а меня спрашивали, кто мой парикмахер? 9. Моя жизненная философия звучит так: …у молдаван есть такая поговорка: „nu te-n tinde mai lung decât patul” – в буквальном переводе: „Не растягивайся больше, чем твоя кровать”, то есть знай свое место. Я стараюсь придерживаться этого правила, не стремиться к недостижимому и правильно определить свои возможности. 10. Моя первая любовь была… взаимной. Я училась в девятом классе. Это был мой одноклассник. Он играл в школьной волейбольной команде и, как мне тогда казалось, был очень красив. Общались мы в основном в школе и на праздничных вечеринках. После десятого класса я поступила в театр, и у меня появились другие заботы и другие увлечения.

11. Не считаю себя человеком прошлого века потому…

что вокруг меня всегда молодежь. Мне интересно, чем она живет, как думает, как мыслит. Мне нравится сегодняшнее время: непростое, противоречивое, но интересное. Быть может, только в одном я придерживаюсь взглядов прошлого века: мне нравится культурные образованные люди, их поведение в обществе и скромные красивые женщины и девушки. 12. Актриса идет на пенсию…, когда перестает ею быть. Когда мне говорят: „Как здорово, что ты еще работаешь!”, мне приятно. А если я услышу „Ты все еще работаешь?” – тогда, наверное задумаюсь. Думаю и надеюсь, что мне до этого еще далеко.

Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

13. Я не люблю людей, которые… безразличны, пассивны, меланхоличны и пессимистичны. Человек должен быть активен и сам строить свою судьбу, а не плакать из-за того, что не получается. 14. Мне было неприятно, когда… человек, которому я во многом помогла, сделала для него в свое время очень много, об этом совсем забыл и все заслуги приписал только себе, забыв сказать даже „cпасибо” . 15. Любовь – это… очень многогранное понятие. Любовь к детям – это забота, внимание, к мужу – уважение, забота, желание сделать приятное, к внучкам – беспокойство, стремление помочь и подстраховать.

16. Я не очень верю в астрологические прогнозы…

потому что не знаю этой науки, и все, что говорят звезды, для меня достаточно абстрактно. Я не верю в гадания, а верю в себя, в свои силы, в свои возможности и в свою звезду, которая во мне.

17. Мне нравится быть Стрельцом, так как… это знак, который характеризует человека обязательного и дисциплинированного. 18. Без наших детей жизнь была бы… очень неинтересной. Сначала была задача вырастить детей, дать им образование. Сейчас внимание постепенно переключается на внучек. У меня их три. Пытаюсь помогать, чем могу, и верю, что когда мне понадобится их помощь, то мне ее окажут. 19. У моих детей я научилась… организованности и самостоятельности – у дочери. У сына – семейным взаимоотношениям, спокойным и уравновешенным, уверенности в жизни. 20. Моего мужа раздражает во мне… излишняя эксцентричность и эмоциональность, то, что я, на его взгляд, часто делаю замечания по мелочам, пытаюсь руководить и дома. 21. Мое самое любимое ругательство… „О! Мама мия!” . Ругаться в прямом смысле слова я не умею. 22. Своему сыну я о женщинах… говорю правду. И всегда воспитывала его так, чтобы он уважал женщин, их труд. Не

Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

делил домашнюю работу на мужскую и женскую. Рада, что мои слова он услышал. 23. Своей дочери о мужчинах… я тоже стараюсь говорить объективно. Мужчин надо уважать, считаться с их мнением, но при этом не быть безвольной. В конфликтах уступать. Мужчина должен чувствовать себя хозяином. Во всяком случае, надо уметь дать ему это почувствовать. 24. Мужчину лучше всего соблазнить… вниманием, заботой, пониманием. Он должен знать, что его ждут и любят, готов вкусный ужин. Тогда он ваш. 25. Достойный мужчина – это… мужественный и принципиальный человек, способный взять на себя ответственность за свою семью, за ту, которая рядом с ним, умеющий принимать решения и нести за них ответственность, прощающий женские слабости. 26. Самым красивым мужчиной для меня… был и остается до сих пор мой муж. 27. У мужчины я смотрю сначала… на внешний вид, определяю его аккуратности, а затем на то, как он себя ведет и общается. Очень импонирует вежливые и культурные люди. Им можно простить даже внешний вид.

28. При первой встрече с женщиной я обращаю

внимание на… одежду. Причем для меня не главное её стоимость. Всегда приятно, когда женщина одета аккуратно и со вкусом. Зависти не испытываю, скорее, эстетическое удовольствие. 29. Мой муж Анатолий для меня... опора, друг, самый близкий человек, которому я могу доверять все. 30. Я предпочитаю мужчин... европейского стиля в прическе и в одежде, элегантных и респектабельных, умеющих поддержать беседу, владеющих собой. 31. Моя крепость – это... моя семья, мой дом, мои дети и внуки. Это то, что позволяет мне постоянно чувствовать свою нужность. Это поддерживает меня, дает силы, заставляет быть молодой.

Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

32. Я охотно бы извинилась перед... своими родителями, которых уже нет. Я считаю, что я виновата перед ними в том, что не уделяла им столько внимания, сколько должна была. А поняла это только тогда, когда их не стало. 33. Моя самая плохая черта характера... излишняя эмоциональность, неумение доказать свою правоту, если вижу, что меня не хотят слушать. Я не всегда придерживаюсь правила „семь раз отмерь, один отрежь”, часто „режу”, не меряя совсем, не всегда просчитывая последствия. 34. Я никогда не красила бы волосы, если бы… природа не вмешалась в этот процесс. Мне приходится возвращать их прежний цвет, чтобы противостоять изменению внешности. 35. Моя мечта о счастье… практически воплотилась. У меня все хорошо в семье и на работе. Я работаю с интересными людьми, в творческом коллективе. Меня окружают хорошие люди. Это, по-видимому, и есть счастье. 36. Без денег моя жизнь была бы… намного сложнее и труднее. Я чувствовала бы себя обделенной и несчастной. Сегодня деньги имеют определенный вес – жизнь стала достаточно дорогой. 37. Я трачу много денег на… еду, потому что все мы любим покушать. Много уходит и на оплату коммунальных услуг. Часть – на создание домашнего уюта. Если вдруг что-то остается, то все ровно не остается: есть еще дети, внучки, которым всегда хочется сделать приятное. 38. Если бы я потеряла, средства к существованию… я бы стала их искать. И обязательно нашла бы. Я считаю, что любая работа, приносящая доход, уважаема. 39. На моем банковском счету… денег не так много, как хотелось бы, но счет открыт, спонсоры могут перечислять (смеется). 40. Я собираю… открытки об искусстве и сувениры из разных мест, в которых бываю, или получаю в качестве подарка. Все они мне очень дороги.

Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

41. Когда была маленькой, я хотела… стать актрисой кино. Хотела увидеть себя на большом экране, быть знаменитой, Мне очень нравился фильм „Стрекоза”, я подражала его главной героине манерой поведения. В кино попасть мне не удалось, но в телеспектаклях снималась. 42. Охотнее всего я ем… овощные блюда, потому что они вкусные, витаминные и легко перевариваются. Кроме того, от них не страдает фигура. Мясные блюда мне тоже не противопоказаны, просто начинаю я с овощных. 43. Мой самый большой успех был… в восьмидесятые годы. Тогда мне удалось сыграть несколько психологических ролей в серьезных спектаклях. Я чувствовала себя реализованной и получила звание заслуженной артистки республики. Два года назад, когда в Кишиневе проходили Дни уездных культур, я тоже ощущала успех, который разделяли со мной все бельцкие участники этого праздника. 44. Я люблю жить… в своем родном городе. В восьмидесятые годы мы с мужем были приглашены в Кишиневский академический театр. Мы отказались уехать в столицу, и об этом нисколько не жалею. Здесь я чувствую себя дома. В своем городе я твердо стою на ногах. Изменить место жительства возможность есть, но я ею никогда не воспользуюсь.

45. Если бы я на один день стала президентом, я бы…

сначала подписала приказ о продлении полномочий, а уж тогда создала бы свою хорошую команду людей, которые действительно думают о людях, а не о себе. Прежде всего я решила бы социальные проблемы. Когда народ беден, неграмотен и болен, он становится стадом. А этого допускать нельзя. Главная забота должна быть направлена на детей, стариков и сохранение интеллекта страны. И самое главное, что, на мой взгляд, нужно сделать – это уравнять всех перед законом, независимо от должности и занимаемого положения. 46. О нынешнем правительстве я думаю…, что оно процентов на 60 идет правильным путем, но есть еще 40%,

Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

которые должны быть использованы. Сейчас нет слаженности в работе, каждое министерство „тянет одеяло на себя”. Как специалист скажу, что никакой критики не выдерживает финансирование культуры. Что такое 3 лея на человека на развитие культуры? Ни о каком развитии здесь речи быть не может. 47. В моей следующей жизни я буду… тем же, кем была в этой. Буду собой, другой жизни, с другой судьбой я представить себе не могу. 48. Если бы мне было бы 6 лет…, я бы обязательно стала заниматься бально-спортивными танцами, музыкой и пением. Когда я была в таком возрасте, у меня не было такой возможности. А мне это очень нравится и интересно и теперь. 49. В последний раз я молилась Богу… и просила спокойствия и благополучия своей семье. Просила, чтобы он дал мне силы пережить все трудности и повороты судьбы. Он меня слышит, потому что бог во мне. 50. Я благодарна моей матери за то…, что она научила меня житейской мудрости: „Никогда не делись своими семейными трудностями”. Все проблемы должны остаться в семье, так они решатся гораздо быстрее и правильнее. 51. Я боюсь… того, что невозможно предугадать: землетресений, наводнений, ураганов, войны, неожиданностей, которые могут повлечь горе и смерть многих невинных людей. 52. Я всегда ношу с собой… паспорт. С документом чувствую себя уверенней. А в сердце я всегда ношу с собой свою семью. 53. Я хорошая бабушка потому…, что люблю своих внучек. У меня всегда для них что-то есть. Но я и принципиальная, и строгая. Считаю, что дети должны знать порядок и дисциплину. Очень хочу, чтобы они были примерными во всем, умели противостоять трудностям. 54. Я смеюсь до слез, когда… мы собираемся вместе с детьми, а наш папа начинает что-то рассказывать и сам очень

Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

зажигательно смеется. Мы уже смеемся и над его смехом, и начинается неконтролируемый общий смех до слез. 55. Я азартный человек, потому что… не могу отказаться, когда меня приглашают сыграть в азартную игру. Сажусь даже тогда, когда не особенно умею. Играю ради интереса, а не в надежде что-то выигрывать. На деньги, как правило, не играю. Люблю, когда результат прогнозировать нельзя, может, поэтому вообще люблю экспромты. 56. Я хороший человек, потому что… всю жизнь старалась помогать людям и всегда беспокоилась о других. Я –человек не злопамятный и никогда не желаю зла никому. В жизни научилась от зла отгораживаться – оно тоже возвращается, как и добро. 57. На роду мне написано… нести трудную ношу и в семье, и на работе. По гороскопу я Лошадь, а значит, должна везти очень многое, что я и делаю. У меня нет времени думать о себе.

58. Мои лучшие друзья – это… те, кто со мной в самые трудные минуты моей жизни. Я не выбираю друзей по профессии или занимаемому положению, на мой взгляд, это не самое главное. Пусть это будут простые люди, но по-своему интересные, умеющие сопереживать, порядочные. Мы очень дружны с соседями. Часто общаемся, ходим друг к другу в гости. 59. На роду мне написано … нести трудную ношу и в семье, и на работе. По гороскопу я Лошадь, а значит, должна везти очень многое, что я и делаю. У меня нет времени думать о себе, потому что слишком много думаю о других. 60. Моя большая тайна… останется со мной. Если уж я хранила ее столько лет, то теперь нет смысла ее раскрывать.

Нелли Ланская, журналист, газета «Спрос и Предложение» от 04 декабря 2002, с. 3

Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

Наши кандидаты от Бельц

Лидия Норок-Пынзару, заслуженная артистка Молдовы, главный специалист отдела культуры примарии, председатель общественного движения „Femeia Moldovei”. Л. Норок-Пынзару по образованию педагог. Более 35 лет была актрисой Национального театра им. В. Александри, на сцене которого сыграла около 70 ролей. 13 лет возглавляла городской, а затем и уездный отделы культуры. Является членом коллегии Министерства культуры. Награждена орденом «Знак почета» и медалью «Meritul civic». Нашему общественному движению „Femeia Moldovei” предло-жили оказать на выборах поддержку Партии социальноэкономической справедливости. Проанализировав её предвыборную платформу и программы других политических формирований, мы пришли к выводу что следует поддержать именно ПСЭСМ. Мы уверенны, что только команда, сформированная этой партией, действительно способна преодолеть коррупцию как главную болезнь нашей государственной системы. Нас очень волнуют положение женщины в обществе и семье, проблемы воспитания подрастающего поколения. В нашей стране много обездоленных, фактически осиротевших детей, матери которых вынужденны уезжать за границу, отдавая себя в рабство. С этим мириться нельзя. Нас тревожит и ситуация в сфере культуры и здравоохранения. В бюджете Молдовы самыми мизерными являются дотации на развитие культуры, а её работники (из числа бюджетников) – самые низкооплачиваемые. Страна, в которой народ беден, болен и лишен культурных ценностей, всегда будет лишена перспективы развития.

газета «Спрос и Предложение» от 23 февраля 2005, с. 15

Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

Лидия Норок-Пынзару, заслуженная артистка РМ, главный специалист отдела культуры г. Бельцы – Ваш первый кулинарный опыт?

– Впервые я сварила борщ, когда училась в девятом классе. Он был без мяса и красной свеклы, но для первого раза получился очень неплохо. Готовила я по рецепту мамы. Все овощи были предварительно поджарены, и только потом из них я сварила борщ. Вечером вся семья с удовольствием его ела. А первая моя неудача в кулинарном творчестве постигла меня гораздо позже, когда я уже была замужем. Мы тогда были студентами. Я приготовила заму из домашней курицы. Большого опыта в разделывании птицы у меня еще не было, и я забыла вытащить кусочек пищевода. Обнаружил результат моей забывчивости мой муж во время ужина с нашими друзьями, такими же студентами, как и мы. Именно ему попался злополучный кусок... Больше такой ошибки я не повторяла.

– Что вы никогда не едите?

– Не люблю рыхлые и несочные яблоки и никогда не ем каши из пшеничной крупы, хотя к другим крупам отношусь очень положительно.

– Ваше дежурное блюдо?

– Всегда в морозилке есть запас пельменей и вареников (только домашнего приготовления) на случай, если на пороге неожиданный гость или надо что-то приготовить на скорую руку.

– Ваше самое любимое блюдо?

– Очень люблю самые разные голубцы: большие и маленькие, из капустных и виноградных листьев, с рисом или кукурузной крупой. Когда-то в продаже были голубцы болгарские. Они отличались от молдавских и вкусом, и размерами, но тоже мне нравились.

– Пробовали ли Вы что-то экзотическое? Ваши впечатления?

– Во время пребывания в Югославии в одном из ресторанов нам предложили картофель фри (у нас тогда это блюдо не было

Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

таким распространенным). Вокруг картофеля были красиво выложены разнообразные овощи. Среди них мне больше всего запомнились кукуруза и капуста. Кроме обычных зёрен кукурузы, на блюде лежали и миниатюрные кукурузные початки длиной не больше 3 см, которые можно было есть целиком, и очень маленькие, как шарики, капусточки. Это всё не только экзотично выглядело, но и было очень приятного сладковатого вкуса, а с необычным соусом, который подавали к блюду, –вообще объедение! В этой же поездке я впервые попробовала крабов и отведала в одном из ресторанов форель. Примечательно, что готовили рыбу прямо на глазах у заказчика. Сначала её вылавливали, тут же чистили и готовили. Это интересное зрелище, а блюдо очень даже вкусное, с привкусом каких-то специй, нам не очень знакомых.

Рецепт от гостя рубрики

Плацинты из дрожжевого слоённого теста

Тесто:

Мука пшеничная высший сорт – 1 кг, Вода – 2 стакана, Масло растительное – 50 г, Яйцо – 2 шт., Сахар – 1 ч. ложка, Соль – щепотка, Маргарин – 50 г, Уксус – 25 г, Дрожжи – 1/3 50-граммовой пачки.

Для раскатки теста:

Масло растительно – сколько потребуется. Я очень люблю эксперименты с тестом. Я испробовала много видов, но больше всего мне понравилось дрожжевое слоённое, которое отвечает всем моим требованиям (экономное, универсальное) и к тому же ещё и хорошо сохраняется несколько дней, даже без холодильника.

Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

Измельчить дрожжи и всыпать в нагретую, но не горячую воду. Аккуратно взбить смесь до однородной массы. Добавить яйца, маргарин, соль, сахар, уксус и опять хорошенечко всё взбить. Постоянно помешивая, понемногу добавлять муку, пока не получится некрутое тесто. Оно должно быть очень мягким, но чтобы не прилипало к рукам. Положить тесто в миску, предварительно посыпанную мукой, накрыть другой мисочкой и поместить их в целлофановый пакет. Когда тесто подойдёт, опять его перемять и оставить на холоде хотя бы на 2 часа (можно на ночь или на целый день до вечера). При приготовлении плацинт тесто необходимо разделить на небольшие кусочки, каждый из которых раскатать на поверхности, смазанной маслом. Затем смазать маслом корж и, выложив на него начинку, свернуть по желанию в различные формы. Поджарить плацинты можно на сковороде в большом количестве растительного масла или испечь в духовке. Перед выпечкой плацинты смазать взбитым яйцом или растительным маслом. Выпекать не менее 30 минут. Изделия после выпечки необходимо снять с противня и укрыть ненадолго полотенцем. В качестве начинки можно использовать картофельное пюре, тушёную капусту (и свежую, и квашеную), брынзу, творог и др.

газета «Спрос и Предложение» от 30 ноября 2005, с. 9

Сегодня отмечает юбилей Лидия Норок-Пынзару –самая титулованная из бельцких театральных актрис современности

Творческую историю бельцкой театральной сцены невозможно себе представить без нескольких крупных и ярких фигур. К их числу, вне всякого сомнения, должна быть отнесена и Лидия Норок-Пынзару, чей день рождения – четвертого декабря – можно считать общим праздником, ежегодно отмечаемым самой актрисой и бесчисленными поклонниками ее недюжинного таланта.

Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

Много-много лет назад Лидия Норок-Пынзару вышла на сцену Бельцкого молдавско-русского драматического театра, чтобы сыграть самую первую из своих ролей. А всего их было в театре (да и в кино тоже) более семидесяти – неизменно ярких, эмоционально-трепетных, запоминающихся каждому взыскательному зрителю. К сегодняшнему юбилею актриса пришла на пике официального признания и народной зрительской любви. Сегодня Л. Норок-Пынзару по праву является самым именитым и самым титулованным театральным деятелем города и региона. Вдумайтесь только: двадцать лет назад она уже была удостоена наиболее весомой из множества своих наград, став обладателем почетного звания «Заслуженная артистка Молдавской ССР». А еще в разные годы Лидия Васильевна успела вписать в свою биографию и медаль «За доблестный труд. В ознаменование 100летия со дня рождения В. И. Ленина» (1970), и звание «Отличник культуры СССР» и даже орден «Знак Почета». В период молодой национальной государственности молдавского народа актрису и публичного управленческого чиновника удостоили медали «Меритул чивик» («Гражданская заслуга»). Немало лет отдала Лидия Васильевна руководящей работе –возглавляла сначала городской отдел, а потом и уездное управление культуры. Ей удалось в значительной мере смягчить или даже преодолеть в творческих коллективах Бельц и окрестностей самый современный из принципов: «Как платят –так мы и работаем!..». Люди, оставшиеся верными сфере культуры, научились трудиться как бы вопреки крайне низкому уровню оплаты. Тысячи и тысячи бельчан, других жителей Молдавии, соседних областей Украины полны любви и зрительной симпатии к Л. В. Норок-Пынзару – одной из самых ярких, разносторонних актрис профессиональной бельцкой сцены последней трети ХХ века. Ну а в городе и вокруг него сотни работников культуры привыкли видеть в Лидии Васильевне не чиновника или начальника, а человека большой и щедрой души.

Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

Для каждого, кому посчастливилось соприкасаться с актрисой-юбиляром, Лидия Васильевна служит образцом оптимистичного и мудрого восприятия любых сюжетов и коллизий повседневности. Мы можем и должны учиться тому, как эта незаурядная и неизменно прекрасная женщина идет по жизни – гордо, с улыбкой в уголках губ, с чувством юмора и готовностью помогать людям. С днем Вашего рождения, уважаемая Лидия Васильевна! Многих лет и долгих десятилетий – в добром настроении и безупречном здоровье!

Михаил Местер, журналист, газета «Голос Бэлць» от 04 декабря 2007, с. 2

Выпускной спустя полвека

В Бельцах состоялась необычная встреча выпускников – 10 человек отметили 50-летие (!) окончания ими средней школы № 4. Среди них есть известные в городе люди: заслуженная артистка РМ Лидия Норок-Пынзару, бывший вице-примар и секретарь Бельцкого уездного Совета Аурел Пуйка, преподаватель БГУ им. А. Руссо Валериу Житару. «Идея проведения встречи принадлежала мне, Еуджену Карусу и Валериу Житару. В ее подготовке принял участие и Аурел Пуйка, – рассказала «СП» Лидия Норок-Пынзару. – Из всех наших учителей в живых осталась только классная руководительница, Вера Ивановна Тельман. Ей исполнилось 88 лет. Было решено приурочить нашу встречу ко дню ее рождения. Нас собралось 10 человек и мы навестили Веру Ивановну. А отметили юбилей выпуска в ресторане. Рассказывали о прошлом, делились мыслями о настоящем и планами на будущее, помянули шестерых из 25-ти наших одноклассников, которые уже ушли из жизни. Потом, мы сфотографировались, обменялись адресами, поскольку трое из нас живут не в Бельцах, и договорились встретиться через два года на юбилее нашей классной руководительницы. Любопытно, что некоторых из

Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

одноклас-сников жизнь не раз сводила вместе. Например Л. Норок-Пынзару, А. Пуйка и В. Житару были соседями и проучились вместе с первого и по четвертый класс в начальной молдавской школе № 11. Затем их перевели в СШ № 4 им. И. Крянгэ, которую они закончили в 1959 году. Во взрослой жизни Лидии Норок-Пынзару не раз доводилось работать бок о бок с Аурелом Пуйкой в области культуры и в сфере местного самоуправления, а сейчас они вновь соседствуют, живя в одном многоэтажном доме. «Люди ахают, когда узнают, что мы знакомы с 1949 года», – говорит заслуженная артистка республкии.

Руслан Михалевский, газета «СП. События. Подробности» от 10 июня 2009, с. 3

Творческий юбилей Лидии Норок-Пынзару

Сегодня заслуженная артистка РМ Лидия Норок-Пынзару отмечает особую, по-своему неповторимую дату – пятдесят лет творческой деятельности в сфере культуры! И первые поздравления мастер театральной сцены приняла, вероятнее всего, из уст коллег по работе в бельцком музее истории и этнографии, где Л. В. Норок-Пынзару плодотворно трудится в последние годы. Жизнь Лидии Васильевны, коренной бельчанки, может служить примером того, как талант, помноженный на нескончаемые энергию и оптимизм, способен десятилетиями вести человека все время вперёд, вверх, по восходящей – от одного яркого достижения к другому. В лице Лидии Норок-Пынзару национальный театр, кино и молдавская культура в целом вправе сегодня чувствовать фигуру поистине уникальную. Каждой из своих семи десятков ролей актриса украсила сцену Театра имени В. Александри, оставила заметный след в кинематографе... А ещё мы знаем Лидию Васильевну как вдумчивого и принципиального государственного служащего –многолетнего руководителя городского, уездного и муниципального отдела (управления) культуры. Во все времена

Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

и при любых, в том числе самых скудных, бюджетных ассигнованиях умела она удерживать сферу культуры на том уровне, когда вместе с коллегами могла сказать: «Мы делали и продолжаем делать максимум возможного...» Немалый период зрелых лет посвятила Л. В. Норок-Пынзару руководящей работе в профессиональном союзе отрасли. И здесь она тоже проявила себя как прирождённый лидер, общественный деятель республиканского масштаба, как глашатай и защитник интересов рядовых поборников и энтузиастов национальной культуры. Труд их как будто бы ценится очень высоко, а оплачивается крайне скудно... РОДИНА по достоинству оценила подвижническую и результативную деятельность Л. В. Норок-Пынзару. Вслед за званием «Заслуженная артистка Молдавской СССР» она была в разные годы награждена медалями «За доблестный труд» и «Меритул чивик», удостоена нагрудного знака «Отличник культуры СССР» и ордена «Знак почёта», разного года фестивальных призов и конкурсных премий. Многочисленные поклонники разнообразных талантов, коими щедро наделена Лидия Васильевна, сегодня вправе присоединиться к хору поздравлений и здравиц, восторженно произносимых в её честь. Редакция «ГБ» с огромным удовольствием приветствует Л. В. Норок-Пынзару и желает ей, Человеку Высочайшей Культуры, ещё многих лет впечатляющей профессиональной деятельности.

Михаил МЕСТЕР, журналист, газета «Голос Бэлць» от 04 декабря 2009, с. 3

Бабушки, бабушки, мы вас уважаем!

В субботу, 25 сентября. В Молдове отметили День бабушки. Учрежден этот праздник в знак уважения и признательности общества за усилия наших бабушек. Ведь они вносят важную роль в воспитание нас, бестолковых и толковых внуков, обеспечивают преемственность традиций и моральных ценностей.

Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

Накануне мы пообщались с несколькими бельцкими бабушками и узнали, как они относятся к внукам и к своей почетной роли. Мы задали им три вопроса: 1. Расскажите о своих внуках. 2. Как Вы их балуете и как наказываете? 3. Ваш совет будущим бабушкам. «К бабушкам внуки должны тянуться…» Лидия Норок-Пынзару, заслуженная артистка РМ. Стаж бабушки – 21 год, четыре внучки. 1. Самая младшая внучка, Софья-Елена, родилась 21 августа в этом году. Она живет в Румынии, в Клуж-Напоке. Там же живет внучка Саша-Соня. Ей сейчас 11 с половиной лет. Старшая внучка Камелия, студентка политехнического института в Кишиневе, после окончания колледжа легкой промышленности она учится на модельера. Ее сестра, ЛаураФеличия, после окончания лицея в Румынии, поступила в университет в Клуж-Напоке на факультет экономики и информатики. 2. Маленький ребенок скажет напрямую чего он хочет. А взрослым девушкам сказать неудобно. Но я уже знаю их желания и стараюсь чем-то удивить: покупаю им всегда что-нибудь из хороших косметических средств. А Саше-Соне, я знаю, нравятся молдавские конфеты и молочные сырки. Кроме того, она хоть и маленькая, но любительница бижутерии. Саша-Соня в Румынии изучает с преподавателем русский язык, а я стараюсь привозить книги на русском и читать ей. Иногда мы читали сказки вместе, по ролям. 3. Уделять больше внимания внукам, особенно если бабушка не работает. В воспитании не придерживаться идеи, что раньше было по-другому, и не читать нравоучения. В таком случае внуки отдаляются, а они должны тянуться к бабушкам. Но обязательно надо им подсказывать как поступать правильно.

Наталья Петрусевич, журналист, газета «СП. События. Подробности» от 29 сентября 2010, с. 13

Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

Уникальные картины и иконы в музее

В Музее истории и этнографии 19 апреля открылась выставка подаренных в разное время картин. Как рассказала научный сотрудник музея Лидия НорокПынзару, в рамках дней памятников истории и исторических местностей в бельцком музее открылась выставка картин, подаренных учреждению в разное время разными художниками. Среди них есть уникальные акварели на патриотическую тему Леонида Григорашенко, отличающихся экспрессивностью и особой техникой. Есть уникальные ракурсы кинотеатра, собора Св. Константина и Елены, новостройки на фоне одноэтажных старинных домов в исполнении бельчанина Г. Гальчинского. Интересна картина Зиновия Синицина на историческую тему, которая была написана в 60-70-е годы, когда искусство было агитационным и идеологизированным, пропагандирующим ценности своего времени. Кроме того, экспонируются уникальные иконы, ранее принад-лежавшие собору Святых Константина и Елены. Когда храм в советское время закрыли, одна из сотрудниц музея спрятала их, желая сохранить. Одним из недавних приобретений музея стала икона Святого Николая, вырезанная из дерева народным умельцем из Ниспорен Василе Адамом. «Мы хотели показать работы, отражающие историю и людей, живущих в нашем городе. Картины помогают популяризировать образ Бельц», считает Лидия Норок-Пынзару. Бельцкий художник Штефан Флореску подарил музею 17 полотен. Он считает, что так должен поступить любой творческий человек, так как музей принадлежит многим поколениям, его задача – сохранить ценности для будущего. «Ценность полотен в том, что каждый художник отражает место, где он живет. Эти картины донесут до зрителя события, которые происходят сейчас и волнуют художников», – говорит он. Выставка станет постоянной.

Марина Морозова, журналист, газета «СП. События. Подробности» от 20 апреля 2011, с. 4

Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

Какому из общественных институтов вы доверяете?

На вопрос «СП» ответили интернет-пользователи, известные и рядовые бельчане. Опрос на портале eSP.md проводился с 10 по 16 июля. Проголосовали 344 человека. Церковь – 23,55% (81 чел.); пресса – 6,1% (21 чел.); неправительственные организации – 3,78% (13 чел.); школа – 2,91% (10 чел.); местная власть –2,91% (10 чел.); правительство – 2,62% (9 чел.); армия – 1,45% (5 чел.); партии – 0,87% (3 чел.); полиция – 0,58% (2 чел.); суды –0,29% (1 чел.); парламент – 0%; ни одному из указанных –54,94% (189 чел.) – отвечают известные бельчане «Прессе как источнику объективной информации»

Вячеслав Бессонов, председатель бельцкого Общества охотников и рыболовов: «Прессе, так как она объективно и разносторонне может предоставить интересующую людей информацию. У меня нет недоверия к местной власти»

Ирина Хайретдинова, заведующая бельцким отделом регистрации актов гражданского состояния (загс): «И как житель города, и как руководитель отдела на данный момент доверяю местной власти. Во-первых, в городе решаются многие хозяйственные вопросы. Также власть делает всё, чтобы обстановка в городе была стабильной и спокойной. Во-вторых, как руководителю отдела мне часто приходится работать именно с городскими властями. И до сих пор все возникающие вопросы при необходимости нашими совместными усилиями решаются. Именно поэтому у меня нет к ней недоверия. Доверяю неполитизированным структурам...»

Игорь Чуру, юрист, лидер бельцкой организации ХДНП: «Из вышеперечисленных я доверяю наименее политизированным структурам. Например, Церкви. Хотя, к сожалению, и она начинает отдавать предпочтение некоторым политическим партиям. «Доверяю примару и Мираколу...»

Лидия Норок-Пынзару, заслуженная артистка МССР: «На сегодняшний день сложно выделить структуры, которым можно безусловно доверять. Считаю, что правоохранительные органы

Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

работают недостаточно эффективно. Например, если бы участковые выполняли свою работу качественней – штрафовали бы за мусор, особенно в частном секторе, за непристойное поведение, то порядка было бы больше. Статус депутата позволяет очень многое избранным во власть, до такой степени, что они забывают о простом народе. Это ведёт к тому, что законы не работают в государстве. Больше всего доверия у меня вызывает работа примара. На аппаратных заседаниях он требует, чтобы все структуры работали должным образом. Но отдачи не видно, а это сказывается на ситуации в городе в образовании, культуре и медицине. Среди общественных организаций я больше всего доверяю Мираколу. Это та организация, которая действительно соответствует своему профилю, помогает малоимущим и обездоленным обрести профессию, вносит свой вклад правильно и с отдачей. Доверяю руководству города».

Светлана Новикова, директор муниципального предприятия Благоустройство и озеленение: «У меня больше всего доверия к руководству города. Они делают всё возможное, чтобы сделать жизнь бельчан лучше. Больше, чем они, за жителей города не болеет никто. И пусть сложно и тяжело, но они работают. Менее всего доверия к Парламенту, потому что там такой хаос, что он больше всего похож на цирк, чем на государственную структуру. У правительства есть возможность что-то изменить»...

Т. Кочеровская, М. Морозова, Н. Ротарь, газета «CП. События. Подробности» от 20 июля 2011, с. 6; disponibil pe internet: https://esp.md/ru/2011/07/24/kakomu-iz-obshhestvennyxinstitutov-vy-doveryaete

В День музеев бельчан пригласили пополнить музейные фонды

Ежегодная акция «Donezi, montezi și întri în istorie» («Подари экспонат, размести его и войди в историю») прошла сегодня, 18 мая, в бельцком Музее истории и этнографии. Мероприятие приурочено к Международному дню музеев. «Сегодня каждый желающий может принести в музей любой экспонат и таким

Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

образом вписать своё имя в историю, так как мы вносим в специальную регистрационную книгу все данные дарителя», –рассказала научный сотрудник музея Лидия Норок-Пынзару. Акция уже стала традицией для музея. Благодаря ей в прошлые годы запасники музея пополнились несколькими сотнями экспонатов, подаренными бельчанами на безвозмездной основе. «Бывали годы, когда нам дарили до 300 предметов, многие из которых просто уникальны и имеют огромную историческую ценность. Например, в прошлом году нам подарили кинопроектор с киноплёнками, изготовленный в начале ХХ века. Приносят много картин, статуэток, сувениры, предметы быта», –продолжила Лидия Норок-Пынзару. Первым дарителем на сей раз стал старейший бельцкий фотожурналист Георгий Райлян, который преподнёс музею фотоувеличитель марки «Ленинград2», выпущенный в середине 60-х годов. По словам Георгия Райляна, при помощи этого аппарата он напечатал тысячи фотографий Бельц второй половины прошлого столетия. Фотоувеличитель до сих пор в рабочем состоянии.

В. Воронцова, газета «СП. События. Подробности. Бельцкий независимый портал» от 18 мая 2012; https://esp.md/ru/2012/05/18/v-den-muzeev-belchan-priglasili-popolnitmuzejnye-fondy (citat la 26.11.2021)

Ошибки речи как тема для словаря

Презентация «Словаря наиболее распространенных ошибок» („Dicționar de greșeli uzuale”) состоялась 11 октября в муниципальной библиотеке им. Е. Кошериу в рамках международного салона детской книги. Автор словаря – бельчанин, преподаватель кафедры французского языка БГУ им. А. Руссо Валентин Житару. В словаре собраны самые распространенные ошибки, допускаемые в разговорной и письменной речи носителями румынского языка, и, по словам Валентина Житару, с момента первого издания в

Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

2004 году труд существенно пополнился новыми словарными статьями. Поэт и драматург Георге Каламанчук, который вел презентацию, сравнил словарь со «святой водой, которая очищает умы, помогая правильно изъяснятся» на родном языке. На презентации выступили друзья и коллеги Валентина Житару, которые высоко оценили труд филолога, его скрупулезность при составлении словаря. «Было бы хорошо, чтобы у каждого была такая книга», –выразила свое мнение одноклассница Валентина Житару заслуженная артистка Молдовы Лидия Норок-Пынзару и, подавая собственный пример, приобрела у автора два экземпляра словаря. Их она передаст в библиотеку гимназии села Пырлица Сорокского района, носящей имя прославленного актера и режиссера бельцкого театра Анатола Пынзару.

Руслан Михалевский, журналист, газета «СП. События. Подробности» от 17 октября 2012, с. 2

Лидия Норок-Пынзару: 70 ролей за 70 лет

Актриса Лидия Норок-Пынзару 4 декабря отметила юбилей. Накануне этого события мы встретились с Лидией Васильевной, чтобы поговорить о жизни в театре и вне его.

О детстве остались тёплые воспоминания

– Моё детство было не совсем радостным, так как я родилась в самый разгар войны – 4 декабря 1942 года, в селе Устья Глодянского района. Моя мама Ольга была домохозяйкой, а папа Василий – водителем. В селе наша семья прожила не очень долго. Уже в 1946 году мы переехали в Бельцы. Сначала мы жили в доме по улице Чкалова, а потом переехали на улицу Шолом-Алейхема. В семье воспитывалось четверо детей, я –первенец. В детстве мне часто хотелось пойти с подружками в кино, но надо было помогать родителям по хозяйству, да и с деньгами были проблемы. Мы всю неделю помогали родителям, как могли, чтобы заслужить разрешение сходить в кино. Я лепила лампачи. Сколько мама скажет слепить, столько и делала.

Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

Ещё помню, как я тайком от родителей бегала в библиотеку читать книги, пока мама меня не хватится. Родители не запрещали мне читать, нет, просто у меня было много обязанностей по дому: присмотреть за младшим братом Николаем, отвести козу в поле и т. д. Забот много, а я же ещё была ребёнком, вот и приходилось иногда хитрить, чтобы лишний раз сбегать в библиотеку (смеётся). Хоть моё детство и пришлось на военное и послевоенное время, но о нём у меня остались только самые тёплые воспоминания. Я часто вспоминаю наших соседей, добрых и отзывчивых, которые научили меня любить и уважать людей.

Актёрский талант открыли учителя

– Честно говоря, я вовсе и не хотела стать актрисой. То, что я связала свою жизнь с театром, заслуга моих школьных преподавателей Натальи Иосифовны Файнблат, Зинаиды Николаевны Гуталь и других. Наталья Иосифовна часто ставила отрывки из пьес на французском языке. Помню, как в седьмом классе она дала мне роль Козетты по роману В. Гюго «Отверженные». Роль была маленькая, но очень ответственная. Я так переживала, что забыла часть своих слов, но не растерялась, а продолжала что-то говорить и петь на французском и отыграла свою роль до конца. После спектакля учительница мне сказала: «Лидочка, у тебя есть актёрские способности, поэтому при выборе профессии тебе надо сначала попробовать себя в театре!» Вот и получилось, что я и двое моих одноклассников – Валентин Житару и Евдокия Рошка пришли в театр в 1959 году.

Театральное искусство постигала на практике

– Когда я семнадцатилетней девочкой пришла в бельцкий театр на небольшую роль в пьесе «Жертва» по Г. Тимофте требовалась актриса, внешне похожая на мальчика. После нескольких проб режиссёр Борис Харченко утвердил на эту роль меня. Текста было мало, всего два выхода на сцену, но эту роль я запомнила на всю жизнь – ведь она самая первая. С этим спектак-лем я впервые поехала на гастроли.

Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

Так получилось, что сразу после школы я начала работать в театре. У меня нет специального образования, театральное искусство пришлось постигать на практике, играя роль за ролью на сцене и учась у более опытных коллег. В то время ни у кого из актёров Бельцкого драматического театра не было театрального образования. Первым дипломированным режиссёром в Бельцах стал мой супруг Анатол Пынзару, который в 1966 году окончил режиссёрский факультет Всесоюзного института театрального искусства им. Луначарского в Москве (позже ГИТИС – «СП»). Но высшее образование у меня есть. Студенткой Бельцкого педагогического института я стала в 1976 году, будучи мамой двух детей и востребованной актрисой в театре. С моим студенчеством связана одна забавная история. Когда я пришла сдавать последний экзамен на пятом курсе, декан факультета Валерий Сенник, стал поздравлять меня с получением звания «Заслуженная артистка МССР». Я была поражена, стою и не знаю, что сказать. Оказывается, по радио передали, что я стала заслуженной артисткой, но я сама об этом не знала. После такой новости мне уже было не до экзаменов, поэтому можно сказать, что последний экзамен я сдала «за красивые глазки».

С мужем познакомилась в театре

– Мы познакомились в 1959 году. Два года мы дружили, работали на одной сцене, то есть были просто коллегами. Потом Анатол уехал учиться в Москву, а я осталась в Бельцах. В 61-м он приехал домой на каникулы и сделал мне предложение, он тогда был студентом второго курса. Свадьбу сыграли в августе, а в 1962 году родилась наша дочка Алла, спустя десять лет у нас появился сын – Анатол Пынзару-младший. У моего покойного мужа был один принцип: не хвалить и не возвышать своих родных, а, наоборот, больше с них требовать, чтобы они постоянно учились и были дисциплинированными, чтобы актёры-родня сыграли именно так, как он, режиссёр, хочет, а не так, как хочет родственник. Во время работы Анатол

Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

Пынзару забывал о том, что перед ним стоит его жена или сестра жены, или друг семьи. В театре он видел только актёра, а родственные отношения возобновлялись вне его стен. Со стороны это выглядело странно, но этот принцип очень помогал. Ни моя дочь Алла, ни мой сын Анатол, ни внучки не пошли по стопам родителей и не стали связывать свою жизнь с театром. Дочь и зять – военнослужащие, а сын с невесткой – адвокаты.

Сегодня – роль зрителя

– Я посчитала: без учёта эпизодических ролей у меня вышло более семьдесяти ролей. Вот видите, как получилось: мне 70 лет, и я сыграла 70 ролей, каждая роль – это год моей жизни (смеётся). Если вы спросите, какая у меня самая любимая роль, я отвечу: любимых образов у меня нет. Я считаю, что каждая роль – это твой ребёнок, а среди детей нельзя заводить любимчиков, они все тебе дороги и любимы тобой, они – часть тебя. Проработав на сцене бельцкого театра более тридцати лет, я теперь хожу туда как зритель. Стараюсь не пропускать театральные премьеры, но это не всегда у меня получается. Сидя в зрительном зале, мне очень нравится наблюдать за игрой молодых актёров, есть среди них очень талантливые.

Коллеги готовят сюрприз

– В этом году 4 декабря – рабочий день, поэтому свой день рождения я проведу на своём нынешнем месте работы – в Музее истории и этнографии. Здесь я буду чувствовать себя, как на празднике, так как знаю, коллеги готовят мне сюрприз. В конце недели приедет из Румынии сын Анатолий со своей семьёй, вот тогда я соберу в ресторане свою многочисленную родню: сестёр и брата с их семьями, всех моих друзей, и мы вместе отпразднуем мой юбилей. В конце беседы мы поинтересовались у Лидии Васильевны как ей удаётся сохранять прекрасную форму. На это заслуженная актриса ответила: – Скорей всего, у меня такая конституция тела, которая не позволяет мне «расплыться», но и я сама не даю себе распускаться. Стараюсь всегда быть в тонусе. Очень много двигаюсь,

Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

хожу пешком, а не сижу дома на диване с бутербродами. Ну не люблю я монотонной жизни, я люблю движение! И раскрою вам небольшой секрет: вот уже несколько месяцев я посещаю фитнес-клуб, занятия в котором только укрепляют моё здоровье. Мне кажется, что если я буду просто сидеть дома, то быстро завяну...

Виктория Воронцова, журналист, газета «СП. События. Подробности» от 05 декабря 2012, с. 11

Новое издание к юбилею Лидии Норок-Пынзару

Презентация книги о жизни и творческой деятельности актрисы бельцкого Национального театра им. В. Александри Лидии Норок-Пынзару прошла 11 февраля в столичном Доме актёров. Сборник под названием «Biobibliografia Lidiеi Noroc-Pînzaru», в который вошли воспоминания коллег актрисы, биографические данные, газетные интервью и очерки, фото из личного архива, вышел в свет благодаря сотрудникам бельцкой библиотеки им. Е. Кошериу – Зинаиде Долинцэ, Инге Кожокару и Людмиле Оуш. Они нашли и собрали все материалы, связанные с жизнью и актёрской деятельностью Лидии Норок-Пынзару. На презентацию пришли коллеги Лидии Норок-Пынзару по театру, сотрудники бельцкого Музея истории и этнографии, где сейчас она работает научным сотрудником, эксминистры культуры РМ Геннадий Чобану и Ион Унгуряну и другие гости. Вела вечер народная артистка Республики Молдова Паулина Завтони. «Первое издание этой книги мои друзья выпустили к моему 65-летию. Новое издание появилось спустя 5 лет, естeственно с новыми материаламми и дополнениями. Книгу нельзя купить в магазинах, так как она является подарочным вариантом и печатается малыми тиражами. Её можно найти только в Национальной библиотеке и во всех филиалах библиотеки Бельц», – рассказала актриса.

Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

Презентация новой книги приурочена к мероприятиям, посвящённым 70-летнему юбилею актрисы.

Виктория Воронцова, журналист, газета «СП. События. Подробности» от 13 февраля 2013, с. 3

Лидия Норок-Пынзару: «Театр – это моя жизнь. Забыть его не могу»

Актриса бельцкого театра, заслуженная артистка Молдовы, научный сотрудник Музея истории и этнографии Лидия НорокПынзару 4 декабря отметила юбилей. «СП» попросила гостью ответить на вопросы специальной анкеты.

Из семьи крестьян

Я родилась в семье... крестьян Ольги и Василия Норок. Одно время мы жили в селе Устия Глодянского района, в 1946 году переехали в Бельцы. Мама была домохозяйкой, папа – водителем. В семье четверо детей: я – самая старшая, брат Николай, сестра Маричика и младшенькая – Валентина, которая родилась в день моего выпускного бала. Когда я была маленькой... упала во дворе дома, рассекла губу. Шрамик остался на всю жизнь. Мне было тогда три года. Помню, мне лет пять, родители строят дом, месят глину и формуют лампачи. Мне тоже хотелось им помочь, залезла в глину и застряла там, не могла пошевелить ножками, потом полностью упала в глину лицом. В школе я училась... нормально. В аттестате у меня всего две «тройки»: по химии и физике, а остальные оценки – «четвёрки» и «пятёрки». Я закончила 10 классов школы № 4 в 1959 году.

Хотела в медсёстры, но стала актрисой

После школы я... вместе с подружками хотела поступать в медучилище. Но знакомая рассказала обо всех трудностях работы медсестры, и я передумала. Папа устроил меня на лето на обувную фабрику, здесь я продержалась пару недель, пока не узнала, что будет проводиться набор молодых актёров в бельцкий театр в молдавскую труппу. Пройдя прослушивание,

Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

начала работать в театре. Образования специального у меня не было, всему училась у старших коллег. Высшее образование получила в 1980 году, окончив Педагогический институт в Бельцах. В дипломе у меня профессия «преподаватель молдавского языка и литературы». В юности думала, что... а я ничего и не успела понять со своей юности. Придя в театр сразу после школы, так там и осталась на целых 33 года. Через две недели после поступления в театр стала ездить с труппой на гастроли – началась другая, взрослая жизнь. Получается, что вся моя юность была связана с театральной жизнью. Первые деньги заработала... проработав на обувной фабрике около месяца. Сколько получила и куда потратила – не помню. Первую настоящую зарплату получила в театре. На часть этих денег накупила сладостей, а на остальные – подарки для сестричек и кое-что для дома.

Семейная жизнь удалась...

С супругом познакомилась... в 1959 году, когда впервые пришла в театр. Анатол Пынзару тогда уже был актёром молдавской труппы. Два года мы с ним просто дружили, работали на одной сцене. Потом он уехал учиться в ГИТИС в Москву, а я продолжала работать в Бельцах. Свадьбу мы сыграли летом 1961 года, когда мой будущий супруг приехал домой на каникулы. Замуж я выходила в платье, взятом напрокат в театральной костюмерной, потому что всё, что предлагали мне до этого, мне не нравилось. Свадьба была комсомольской: скромной, весёлой и без молдавских традиций. На следующий день после свадьбы уехала на недельные гастроли с театром. В 1962 году родилась дочь Алла, через 10 лет сын Анатол. Дети свою жизнь с театром не связали: дочь сделала военную карьеру, а сын – адвокат. С супругом мы прожили душа в душу 46 лет... Благодарна супругу за... то, что я его встретила. За то, что я многому у него научилась: к примеру, он всегда мне говорил:

Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

«Всеми своими проблемами делись со мной, вместе будем решать, но никогда никому не жалуйся». Всё, что я знаю и умею как актриса, я научилась у Анатола Пынзару, а он, в свою очередь, театральному мастерству обучился в Москве. Мой супруг был очень строгим в работе, от меня требовал большей отдачи на сцене, чем от другого актёра, хотя и другим расслабляться не позволял. Работая в одном театре с мужем, я никогда себе не позволяла вламываться к нему в кабинет по какому-то пустяку, бывало, что за целый рабочий день ни разу не заходила к нему. В театре мы были коллегами, а дома –супругами, родителями. Без детей жизнь была бы... очень грустной. Считаю, что в семье должен быть хоть один ребёнок. С детьми жизнь более яркая и весёлая. Моя дочь живёт со своей семьёй в Бельцах, сын с семьёй – в Румынии, и меня согревает одна лишь мысль, что они все у меня есть. Моих близких во мне раздражает... чрезмерная отзывчивость, слишком ярое желание помочь каждому в решении его проблем. В последнее время сын стал мне говорить, что я проблемами других озабочена больше, чем своими собственными. Ну что я могу поделать, если я такая? Действительно, забываю о себе, когда моя помощь нужна кому-то. Мои внуки – это... моя радость, мои цветочки. У меня четыре внучки: Камелия, Лаура-Феличия, Саша-Соня и София-Елена. Актёрскую династию продолжает пока только Саша-Соня, она поступила в театральный институт. Всегда с удовольствием, прям на крыльях лечу на любые их праздники. Безумно их всех люблю!

Счастливых моментов в жизни много

Самый счастливый момент в моей жизни... безусловно, рождение детей, а позже – и внуков. Также счастливым считаю момент, когда наша труппа впервые заняла призовое место на театральном конкурсе в начале 60-х годов. Мою радость в тот момент нельзя описать словами, это ощущение осталось со мной на всю жизнь.

Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

Я горжусь тем, что... проработала в театре 33 года, сыграла 70 ролей. Горжусь тем, чего достигла в актёрской профессии. Уходя из театра сказала, что на этом мои выходы на сцену не заканчиваются, теперь моя сцена – это моя жизнь, мой город, моя республика. Сегодня моя сцена – это Музей истории и этнографии в Бельцах. Очень горжусь тем, что у меня получилось основать фонд имени Анатола Пынзару на свои деньги, что получилось утвердить медаль с именем супруга, которая ежегодно вручается в День театра. Горжусь тем, что в Бельцах есть улица Анатола Пынзару, есть также именная почтовая марка. В родном селе моего супруга (село Пырлица Сорокского района) есть гимназия с его именем. Моя семья по возможности поддерживает эту школу: я отдала им свой земельный участок – весь урожай, собранный с этого надела, лидер отдаёт на нужды школы; сын высылает в школьную библиотеку книги. Это всё то, что мне удалось сделать в память об Анатоле Пынзару, чем я очень горжусь. Для меня театр – это... моя жизнь! По сей день не могу забыть его. К сожалению, не часто получается просмотреть все спектак-ли. До боли в сердце наблюдаю за тем, что в наше время происхо-дит в театре, раньше, когда я только туда пришла, всё было по-другому. Очень переживаю по этому поводу. Люди считают меня хорошим человеком, потому что я... хороший и добрый человек, наверное. Всегда прощаю своих обидчиков, не злопамятная, открытая для людей и общения, готова всегда прийти на помощь. Могу с уверенностью сказать, что у меня очень много друзей, которые меня ценят за то, что я никогда и никого не обсуждаю, не распространяю сплетни. В людях больше всего ценю... человечность, порядочность, заботливость и внимание по отношению друг к другу даже в мелочах. Рада, что в жизни повстречала... многих людей. В молодости большое значение для меня имела дружба с актёрами бельцкого русского театра, со многими мы дружили семьями. Сегодня

Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

радуюсь тому, что много лет дружу с соседями по даче –замечательной семейной парой Гошкодеря, рада знакомству с семьёй Ставрат и многими-многими другими. Я благодарна судьбе за... то, что у меня просто замечательная родня! Для многих посторонних наши отношения – предмет зависти. Когда мы собираемся вместе, получается большая интернациональная семья. Все такие разные, но интересные и всех нас объединяет то, что мы – семья, и друг друга любим и уважаем. С годами я всё больше понимаю... что надо не иметь сто рублей, а иметь сто друзей, и жить всегда по совести.

Быть в прекрасной форме

Каждое утро начинаю с... гимнастики. Специально для этого купила себе мини-тренажёр. После зарядки выпиваю чашечку кофе, включаю телевизор, смотреть который у меня времени нет, но он должен «фонить». Поддерживать себя в прекрасной форме мне помогает... работа! Если бы я не работала, конечно же, я бы сидела дома у телевизора или занималась бы домашними делами – вязала, шила или вышивала, книги бы читала. Но у меня есть сейчас любимая работа в музее, есть прекрасный коллектив, есть насыщенная общественная жизнь. В моей сумочке всегда есть... всё, что угодно! Всегда ношу с собой две записные книжки – одна с номерами телефонов, вторая для записи каких-то цитат и умных высказываний, есть косметичка, гребешок для волос, зарядные устройства для мобильного и ноутбука, флешки. Обязательно ношу с собой запасной пакет, вдруг зайду в магазин, а покупку будет некуда сложить. Также есть все необходимые документы. Одним словом, чего только нет в моей сумочке! Я не люблю... когда мне поют «сладкие» дифирамбы, потому что знаю, какая я есть на самом деле. Не люблю человеческое хамство и наглецов. Мне не нравятся женщины, которые выходят из дома, но перед этим не оценили свой внешний вид в зеркале, также мне не нравятся неопрятные мужчины. Не люблю

Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

людей, идущих по улице и жующих бутерброд или пирожок. Проголодался, сядь на лавочку и поешь, но не на ходу. Из еды я предпочитаю... овощные блюда, но и от мяса не отказываюсь. С удовольствием готовлю сама, люблю возиться с тестом, всегда в гости хожу со своими свеженькими плацинтами. Сейчас живу одна, но постоянно готовлю много еды, потому что знаю, что ко мне может зайти дочка с подругой или приехать внучка из Кишинёва. Люблю всякие хитрые приспособления для кухни: разные сковородки, необычную посуду. Свой юбилей отпраздную... в кругу родных и близких, большого торжества делать не буду, так как совсем недавно у меня скончался родственник... Знакомые предложили организовать творческий вечер. Идея эта мне очень понравилась, думаю, скоро у нас всё получится. С коллегами из музея откроем выставку, где вся моя жизнь будет продемонстрирована в фото. В день рождения я себе пожелаю... здоровья, не потерять ту энергию, которая есть сегодня, побольше оптимизма. Также пожелаю себе, чтобы в моих глазах всегда была радость и чтобы людям было приятно на меня смотреть.

Виктория Воронцова, журналист, газета «СП. События. Подробности» от 6 декабря 2017, с. 9

Нехватка общения, скайп и жизнь без дачи. Бельчане старшего поколения рассказали, как живут на самоизоляции

После введённого карантина в Молдове тысячи людей вынуждены были самоизолироваться. В их числе пенсионеры. Так как именно они находятся в группе риска, ограничения для них были самыми строгими. Мы связались с четырьмя бельчанами, которые рассказали, как на них сказалась самоизоляция, что им помогает коротать время и чего не хватает больше всего. Среди них были как люди, ведущие активный образ, так и те, кто

Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

по состоянию здоровья не очень могли выходить из дома и до карантина. Наши гости – Николай Ротарь, Лидия Норок-Пынзару и супруги Евгения и Валерий Гольденберг. – Я, Лидия Норок-Пынзару, заслуженная артистка Республики Молдова. В настоящее время работаю в Музее истории и этнографии города Бэлць как музеограф. Я всегда активна, всегда в движении, даже когда иду на работу – больше пешком, чем транспортом и меня даже молодежь не может догнать и перегнать. Сейчас, в момент пандемии, стараюсь быть активной уже в домашней обстановке. – Чего не хватает больше всего? – Больше всего не хватает моих друзей, моей родни, с которой мы всегда встречались больше в моем аппартаменте. Не хватает также коллег по работе, потому что на работе мы встречаемся и общаемся каждый день. Вот этого сейчас нет. Техника есть техника. Мы говорим по скайпу – это точно как смотреть видео, какой-то спектакль, а нам какой-то спектакль необходимо посмотреть в зале чтобы почувствовать актера в живую. – Какое занятие помогает вам коротать время? – Чтение. Очень много начала читать. Также, до сих пор не было времени заниматься домашними делами. Навещает меня моя дочь, я не одна в этом городе. – Как самоизоляция в целом повлияет на людей? – Что если все закрыто, ничего не торгуется, мы не работаем, а зарплату нужно выдавать людям. Это проблема большая, это везде такая проблема будет. Но мне кажется, что все-таки больше есть положительного. Большинство поняли, что в такой беде необходимо поддерживать друг друга, быть более человечным, помогать друг другу.

Человечность, доброта и внимательность к другим поднимут свою шкалу. Верю в это.

Константин Хайретдинов, журналист, газета «СП. События. Подробности. Бельцкий независимый портал» от 01 мая 2020 г., disponibil pe internet: https://esp.md/ru/interaktiv/2020/05/01/nehvatkaobshcheniya-skayp-i-zhizn-bez-dachi-belchane-starshego-pokoleniya#

Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

Умерла актриса Лидия Норок-Пынзару

Советская, молдавская актриса Лидия Норок-Пынзару умерла 7 сентября на 79-м году жизни. Об этом сообщает ресурс Moldovenii. «Лети на небо, дорогая наша Лидия. С глубокой скорбью мы сообщаем о смерти Лидии Норок-Пынзару. Нам трудно подобрать правильные слова сейчас, когда мы узнали, что всеми любимое существо навсегда покинуло нас. Она была особенной и как человек, и как артистка. Женщина красивая лицом и душой, жившая искусством», – сказано в некрологе. Лидия Норок родилась 4 декабря 1942 года в селе Устье Глодянского района. В 1946-м ее семья переехала в Бельцы. Уже в школе учителя заметили актерский талант Лидии, поэтому сразу после окончания учебы в 1959 году она пришла работать в Бельцкий музыкально-драматический театр имени Александри. Свою первую роль сыграла в 17 лет – в «Жертве». Там же, в театре, актриса познакомилась со своим будущим супругом, актером и режиссером Анатолием Пынзару (умер 12 августа 2007-го). В 1981-м Лидии Норок-Пынзару было присвоено звание заслуженной артистки МССР.

Олег УСКОВ, журналист, 08 сентября 2021;

disponibil pe internet: https://rg.ru/2021/09/08/umerla-aktrisa-lidiia-norok.html

Скончалась заслуженная артистка Молдовы Лидия Норок-Пынзару

Утром 7 сентября на 79-м году жизни после продолжительной болезни скончалась известный деятель бельцкой культуры, заслуженная артистка Молдовы Лидия Норок-Пынзару.

Информацию о кончине Лидии Норок-Пынзару «СП» подтвердили в бельцком Музее истории и этнографии, где она последние годы работала научным сотрудником. «Кончина

Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți

Лидии Норок-Пынзару – это невосполнимая потеря. В залах музея больше не прозвучит её прекрасный голос. Мы больше не услышим её заразительного смеха. Она навсегда останется в наших сердцах. Вечная ей память!» – говорится в соболезновании коллег Лидии Норок-Пынзару по музею.

Лидия Норок-Пынзару родилась 4 декабря 1942 года в селе Устье Глодянского района. В 1946 году её семья переехала в Бельцы. Уже в школе учителя заметили её актерский талант, и сразу после окончания учёбы, в 1950 году, она пришла работать в Бельцкий музыкально-драматический театр им. В. Александри. Свою первую роль на сцене она сыграла в 17 лет в пьесе «Жертва». За 30 лет карьеры в театре Лидия Норок-Пынзару исполнила более 70 ролей. В театре актриса познакомилась со своим будущим супругом, режиссёром Анатолием Пынзару. В 1981 году ей было присвоено звание заслуженной артистки МССР. В 1990 году Лидия Норок-Пынзару перешла на должность начальника Управления культуры примарии Бельц. В 1999-2003 возглавляла Управление культуры Бельцкого уезда. Затем работала главным специалистом отдела культуры бельцкой примарии. А с 2008 года она была научным сотрудником Музея истории и этнографии. Лидия Норок-Пынзару была награждена орденом «знак почёта» (1986) и медалью «Meritul civic» (1993).

газета «СП. События. Подробности» от 09 сентября 2021, с. 3

Cunoaștere și memorie locală Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți