Micaela Țaulean. Îmi amintesc de nana Lida

Ultimile luni, ea, fiind bolnavă, nu mai ieșea în curte. Stătea aproape tot timpul în casă. Într-o dimineață, eu, grăbindu-mă spre mașină, văzând că pe bancă statea o femeie cu spatele spre mine am trecut pealături, fără să opresc. Nu am recunoscut-o din spate și nu m-am oprit, dar cum numai am făcut un pas mai departe, femeia m-a întrebat: Borea, tu nu m-ai recunoscut? Întorcând capul, am cunoscut-o și am înlemnit: era Lida, puțin schimbată de boala incurabilă. Am încercat stângaci să mă îndreptățesc, că de o oră am întârziat la serviciu, și mă grăbeam, dar din spate nu am recunoscut-o, ea însă încă o dată a repetat: înseamnă că nu m-ai recunoscut... Luându-mi rămas bun, am urcat în mașină, pornind-o lin pe bulevard. Plecam cu ochii împânziți de lacrimi. Plângeam de durere și neputință de a o ajuta. Peste câteva zile, ea s-a stins din viață, iar eu, de câte ori îmi amintesc de ea, simt ochii înlăcrimați. Și acum pot răspunde cu precizie cine a fost Lidia Noroc-Pînzaru: Lidia a fost și rămâne un om al cumsecădeniei. O spun cu inima curată și împăcată. Am vorbit despre ea printre colegii de școală și lucru, prietenii ei. Pentru că numai astfel o pot caracteriza: vecină, prietenă, colegă. Ea singură nu a existat. Ea a existat prin noi toți. Și va trăi cât vom trăi noi toți.

Boris Grițunic, arhitect, „Om Emerit” al R. Moldova

Îmi amintesc de nana Lida...

Fie că ne place sau nu, trăim din amintiri. În subconștientul meu am multe amintiri, legate de copilăria mea. Amintiri ale unei copile din familia tânără, formată în anii 70, se intercalează una după alta, ca un ecou al unor evenimente din viață când eram foarte fericită. Am fost înconjurată de oameni de știință, literatori, profesori și... actori. Ca orice fetiță, de la o vârstă fragedă, visam să devin actriță, să apar în public, să joc în diverse spectacole pe scena teatrului și... să fiu norocoasă ca nana mea – Lidia Noroc-Pînzaru. Îmi plăcea iluzia pentru care există teatrul, iluzia unei vieți de boier sau de unul sărac, iluzia unei fericiri sau tristeți, iluzia unei pasiuni sau invidii.

Îmi plăceau la nebunie costumele domnilor și rochiile doamnelor din secolele 18-19. Se spune că anume costumul este unul dintre cele mai nobile obiecte de artă. Când cortina se deschidea, o vedeam pe nana Lida pe scenă și „leșinam” de admirație. Când apărea nana Lida pe scenă cu ținuta ei elegantă, îmbrăcată într-o rochie din sec. 18-19, admiram aranjarea părului, pantofii, umbrele delicate, eșarfe frumoase și, desigur, pălării (care se schimbau nu numai în spectacole, ci și în viața reală la diferite sărbători).

În orice spectacol, Lidia Noroc-Pînzaru era de neuitat atunci când juca Odochia în „Odochia”, Valea în „Poveste din Irkutsk”, Amalia în „Grădina cu trandafiri”, Zana în „Adie”, Rozaria în „Familia mea”, Croce în „Liola” și multe alte roluri. Când cortina se închidea și toți amatorii teatrului bălțean părăseau sala, eu cu părinții mergeam în culise și, în timp ce două Pînzărene discutau, eu serveam cele mai gustoase bomboane.

Într-un interviu, doamna Lidia a fost intrebată despre persoana care o inspiră și Dumneaei a răspuns că farmecul interior al actriței italiene Anna Magnani o inspiră mereu. Chiar dacă nu era plină de farmec în sensul cunoscut și primit de societate, Anna Magnani era numită „La Lupa” și „The living she-wolf” (vulpoaică) – cu ochi adânci și o masă dezorganizată de păr, ea cucerea spectatorii cu maniera explozivă și realistă. Inspirată de o actriță talentată, nana Lida a fost o femeie extraordinară cu un instinct extraordinar. Avea această abilitate de a hipnotiza publicul, convingându-l că totul ce se face pe scenă este real, este viață, este dor. Era admirată de regizori și de publicul pentru capacitatea ei de a transforma personaje cu personalități diametral opuse. Putea fi pe scenă o fetiță tânără și plină de viață, putea fi și o doamnă în vârstă. Temperamentul său, textura și fizicul său uimitor au transformat-o pe nana Lida într-o legendă. Clipele de mister și admirație nu se mai repetă, au fost în copilăria mea și au rămas în memorie și în sufletul meu pentru toată viață.

Micaela Țaulean (Belinschi), dr. în pedagogie, conf. univ.