destin – destinul vieților noastre

norocoși să-i avem și noi: bonomul Ion Evtușenco, inegalabila Elena Belinschi, exigenta Eliza Botezatu...

Peste tot, unde a activat Lidia Noroc-Pînzaru, o „pândea” norocul (norocul era zidit în chiar numele domniei sale și în talentul hărăzit de Dumnezeu): roluri de la dramatice la comedii – toate jucate firesc, la superlativ; un soț (regizorul Anatol Pînzaru), sufletul-pereche al Lidiei cea cu noroc... Sau, mai degrabă, Lidia era cea care împărțea noroc: nouă, studenților – un model de dicție și expresivitate; tuturor spectatorilor – satisfacție și emoție artistică elevată... Și soțul distinsei Doamne, cunoscutul și apreciatul regizor a avut noroc de Lidia Noroc: după plecarea sufletului-pereche către Domnul, neobosita, delicata Lidia Noroc-Pînzaru a înființat o Fundație, care purta numele iubitului ei soț și chiar un premiu „Anatol Pînzaru”, pe lângă Uniunea Teatrală din Republica Moldova. E dificil să afli într-o zi că un om drag nu mai este aici, printre noi... Dar nu e și cazul Lidiei Noroc-Pînzaru, care, acum un an, s-a retras într-o stea... Pentru că au rămas rolurile, nemuritoarele ei caractere, pe care le-a imortalizat prin talentul artistic și dragostea de Frumos... Cel mai frumos monument, pe care îl putem edifica îndrăgitei actrițe la aniversarea a 80-a din ziua nașterii este păstrarea, valorificarea patrimoniului, zestrei artistice, pe care ne-a lăsat-o moștenire.

Maria Vleju, profesor, gr. did. superior, Gimnaziul Ghiliceni; șef adjunct Direcția generală Educație din Telenești

Întâlnirea cu Lidia Noroc-Pînzaru, pentru mine, un destin – destinul vieților noastre

O cunoșteam din auzite – o doamnă frumoasă, inteligentă, extraordinară, pe care natura a înzestrat-o cu frumusețe și talent actoricesc, era apreciată şi iubită de toată lumea. Am avut un respect deosebit față de această Doamnă, ale cărei roluri le-am admirat din fragedă tinereţe. Dar nici nu-mi dădea prin cap că destinele noastre au să se intersecteze și această Doamnă va fi pentru mine prietena cea mai apropiată și cea mai bună, mamă și soră mai mare.

Am putut înțelege mai bine valoarea colaborării din moment ce am întâlnit-o în viața mea pe Dna Lidia Noroc – Doamnă de Fier a orașului Bălți, un Patriot şi un luptător pentru Cultură; era Inima Culturii bălţene, era încă tânără cu spiritul şi cu inima – era un model de urmat pentru întreg neamul. Am avut mare noroc, alături de dna Lidia Noroc-Pînzaru, la Muzeul de Istorie și Etnografie din mun. Bălți, unde am fost angajată în anul 2012 în calitate de muzeograf. De atunci, am fost nedespărțite, chiar și după serviciu ne telefonam și vorbeam ore în șir. Muncind cu Dumneaei, am înțeles că este o doamnă foarte strictă, cu disciplină şi proiecte programate zi de zi; se menţinea de stabilitatea lor în continuare și avea în ea multă omenie, era o femeie deosebită. Vocea ei răsunătoare în toată dimineața cuprindea toate sălile muzeului, urându-ne la toți ,,Bună dimineața”. Îmbrăcată întotdeauna frumos, elegantă și întotdeauna cu zâmbetul pe buze, arăta foarte tânără, avea o ținută de model. Am fost împreună la multe și diferite activități, festivități organizate de Secția Cultură și ale altor Înstituții din Cultură: la depuneri de flori la busturile personalităților moldovenești de pe Aleea Clasicilor Culturii Naționale din Bălți; la parada de Hramul orașului cu colectivul muzeului; la concertele organizate de secția cultură și școlile de muzică, la spectacolele Teatrului Național din Bălți „Vasile Alecsandri” și teatrele din Chișinău, și multe, multe altele.

Activitatea Dnei Lidia Noroc-Pînzaru era multilaterală, deţinătoare fiind a unei bogate şi importante bibliografii, s-a zbătut, în continuare, să schimbe această societate şi lumea culturii, pe când era Președinta Consiliului Ramural Bălți al Federației Sindicale a Lucrătorilor din Cultură (din 2003). La propunerea Doamnei Pînzaru, am fost aleasă și eu în funcția de vice-președinte al Consiliului Ramural al FSLC din Bălți. Eram împreună, munceam și apăram interesele și drepturile social-economice ale lucrătorilor din cultură. Datorită doamnei Lidia Noroc-Pînzaru, am avut posibilitatea să fac cunoștință cu mulți actori de teatru renumiți din orașul Bălți și Chișinău: Ion Ungureanu, Mihai Volontir, Călin Măneaţă, Constantin Stavrat, Vlad Slavian ș.a.

Pe domnul Anatol Pînzaru, soțul dnei Lidia Pînzaru, nu am avut norocul să-l cunosc, dar mai mare mi-a fost mirarea când am aflat că marele regizor era dintr-un sat cu soțul meu, din satul Pârlița, r-nul Soroca. O familie excepţională, două Personalităţi, care, cu siguranţă, vor rămâne în istoria culturii moldoveneşti. Vreau să menţionez despre această familie că ambii artişti ne-au aurit valorile naţionale. Se spune că despre soţul Lidiei Noroc-Pînzaru, Anatol Pînzaru, Artist al Poporului, pot fi scrise opere fără sfârşit, fiecare spectacol, montat de acest minunat regizor, reprezenta o etapă în istoria Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri” din Bălţi şi a teatrului basarabean în genere. După moartea soțului, doamna Pînzaru a înființat Fundația „Anatol Pînzaru”, reușind să fondeze și premiul „Anatol Pînzaru” pe lângă Uniunea Teatrală din Republica Moldova. La inițiativa dumneaei, atât o stradă din Bălți, cât și Gimnaziul din satul Pîrliţa, r-nul Soroca, poartă numele regizorului.

O surpriză frumoasă a vieții a fost și atunci când am aflat că fiica dumneaei, Ala, îmi este vecină de cartier, iar copilele noastre s-au jucat împreună. Mi-am și făcut-o prietenă pe Ala – fiica doamnei Pînzaru.

Pe data de 05.12.2017, în incinta Muzeului de Istorie şi Etnografie, care avea sediul pe str. Lăpușneanu, 2, a avut loc vernisajul Expoziţiei Jubiliare cu Genericul „O viaţă dedicată culturii”. Această expoziţie era dedicată doamnei Lidia Noroc-Pînzaru pentru cei 58 de ani lucraţi în Cultura Bălţeană și 75 de ani din ziua nașterii, responsabilă de expoziție eram eu.

Mi-a fost cam greu pentru a aduna materiale, informație pentru trei săli-expoziții, căci până atunci nu știam prea multe despre viața și activitatea dnei Pînzaru. Expoziţia cuprindea undeva 400 de fotografii, cărţi şi interviuri, placate, afişe, diplome şi distincţii din arhiva muzeului şi din arhiva doamnei Lidia Noroc-Pînzaru – invitata multor emisiuni şi spectacole din Republica Moldova, România şi din Rusia. A fost un Eveniment Aniversar şi un bun prilej de a sărbători şi a transmite sentimentele noastre de stimă şi respect pentru colaboratoarea Lidia Noroc-Pînzaru. Doamna Noroc-Pînzaru a meritat lauda celor din jur, a celor care au fost prezenţi la expoziţie: directorii instituțiilor de cultură din mun. Bălți și din alte raioane, președinții

organizațiilor sindicale din cultură, actorii teatrului din Bălți și din Chișinău și rudele apropiate – surorile Maricica, Valentina și fratele Nicolae.

Cele 70 de roluri în 70 de spectacole pe scena Teatrului Naţional ,,Vasile Alecsandri” din Bălți au avut mare succes, a fost partenera scenică a marilor actori din Bălţi: Mihai Volontir; Grigore Grigoriu; Iulian Codău; Mihai Ciobanu; Călin Măneaţă ş.a. A reuşit să stabilească relaţii trainice cu colegii din oraşele înfrăţite din România, Bulgaria, Ucraina. Ea a fost cea care a dus la bun sfârşit instalarea monumentului lui Ştefan cel Mare şi Sfânt la Bălţi. În 1981, a fost distinsă cu titlul de Artistă Emerită, în 1986 – decorată cu Ordinul „Gloria Muncii” şi „Insigna de onoare”, şi în 1993 i se conferă Medalia „Meritul Civic”. Îmbolnăvirea bruscă a doamnei Pînzaru a fost pentru mine o nedumerire, nu realizam că dumneaei poate vreodată să se îmbolnăvească, fiindcă mereu era energică, veselă și puternică. Când s-a întâmplat nenorocirea, am fost tot timpul lângă ea: dimineață la serviciu, apoi am condus-o acasă, fiindcă se simțea foarte rău, am chemat urgența, apoi am plecat cu ea la Spitalul de Urgență din Bălți. Speram că se va face bine, dar a doborât-o afurisita de boală, după care a plecat… Timpul trece și nu se întoarce niciodată, rămân cu un sentiment de tristețe provocat de dorința de a o revedea din nou pe cea mai dragă și scumpă persoană din viața mea – pe doamna Lidia Noroc-Pînzaru. Mi-a fost mereu alături la bine și la greu, la tristețe și la bucurii, nu există cuvinte potrivite, nu aș putea spune nimic care să facă durerea să dispară, este o durere pe care nimeni nu o poate vindeca.

Ne petrecem o buna parte din timp cu colegii noștri și este normal să ajungem să stabilim o legătură cu ei. Pe măsură ce trece timpul, devenim mult mai apropiați și mai puternici – așa a fost și destinul vieților noastre. Noi suntem creatorii propriului destin și fericirea o înțelegem în felul de a prețui fiecare clipă a vieții. Lidia Noroc-Pînzaru era un noroc atât de rar… Sunt şi eu o norocoasă că am cunoscut-o personal şi sunt mândră de faptul că am deprins de la Ea unele maniere de a relaţiona cu lumea, de a găsi compromise, de a fi puternică, optimistă şi încă multe, multe altele. Mă închin cu