Maricica Noroc-Buceaţchi. Despre soră, amintiri

Anii au trecut „ca nori lungi pe șesuri”, vorba poetului. Întâmplările au făcut să ne întâlnim și să comunicăm în câteva situații. Între elevii mei de la Liceul Teoretic „Mihai Eminescu” a fost și fiul familiei Pînzaru, Anatol. Cu câțiva ani în urmă, însoțind un grup de intelectuali din România, am ascultat-o, în calitate de ghid, la Muzeul de Istorie și Etnografie din Bălți. În fine, am întreținut o discuție memorabilă în microbuzul care ne ducea spre Iași. Mi-a vorbit cu multă dragoste despre copii, nepoți și strănepoți. Era o mamă și o bunică împlinită. Acum, scriind aceste evocări, constat că Lidia Noroc-Pînzaru s-a născut sub o stea norocoasă. Însuși numele său de familie o confirmă. Mă întreb, însă, care i-ar fi fost destinul fără efort, fără determinare, fără dăruire? Aflată astăzi în imensitatea Eternității, ne-a lăsat în dar spiritul Domniei Sale și un prețios mesaj despre devotament cauzei alese, abnegație în tot ceea ce faci și noblețe interioară, calități valabile pentru orice timp.

Margareta Curtescu, scriitoare

Despre soră, amintiri

Am avut o mare fericire să mă nasc într-o familie de oameni simpli: mama, Noroc Olga, şi tata, Noroc Vasile. Eram 4 copii: 3 surori (Lidia, Maricica şi Valentina) şi un frate Nicolae. O spun sincer şi deschis, pentru mine sora mai mare, Lidia, reprezenta modelul ideal al femeii: familistă, fiică, soţie, mamă, soră, bunică, străbunică, actriţă și conducător. La început, actriţa Lidia Noroc-Pînzaru – un om de o înaltă cultură şi o inteligenţă deosebită, înzestrată cu capacitatea de a raţiona, de a prevedea, de a rezolva problemele atât ale familiei sale, cât şi a oricui care se adresa. Pe parcursul anilor, ea ne-a educat şi format ca buni familişti şi oameni cumsecade. Îmi aduc aminte, când am absolvit 8 clase, ea mi-a scris o felicitare. La sfârşit, a încheiat: „Maricico, ţine minte, omul te întâlneşte după îmbrăcăminte, da te petrece după minte”. Mi-au sunat aceste cuvinte ca o călăuză în viaţă. Spiritul responsabilităţii şi calităţii

erau trăsături care o caracterizau în mod deosebit. Orice lucru, de care se apuca, era îndeplinit foarte responsabil, calitativ, cu mult suflet. Deşi au fost timpuri grele, au fost totuşi frumoase. Ori de câte ori îmi amintesc, parcă trăiesc clipele de atunci. Am crescut mai mult în familia surorii mele. Eram elevă, aveam grijă de copiii ei (Alunica și Tolică). Am fost prezentă la multe întâlniri cu critici literari, scriitori, lectori universitari în casa lor. Graţie acestor clipe, aici am auzit şi am învăţat o limbă română literară, aici am privit emisiuni la TVR, aici am citit operele clasicilor în grafie latină. Am fost într-un mediu care te făcea să iubeşti limba, ţara, familia, neamul.

Amintiri... Am admirat de nenumărate ori evaluările ei pe scena teatrului bălţean. Eram permanent la spectacole, fiind elevă, apoi studentă, cu toate grupele de la Limbi străine frecventam teatrul. Ea, cu teatrul, ne-a iluminat, ne-a cultivat, ne-a educat. Cineva a zis: „...atât timp cât oamenii mai merg la teatru, ţara are viitor.” Om de omenie, simplă, bună la suflet, sociabilă şi onestă, mi-a acordat întotdeauna ajutor şi susţinere. Mereu a fost alături de familia mea. Copiii mei o numeau nana Lida. Pentru fiecare, avea vorba ei, cadouri, sfaturi, urări. I-am fost şi suntem recunoscători pentru tot ce a făcut pentru noi.

Cum mai trec anii! 1996. Franţa. În postură de Şefa Direcţiei Cultură, Judeţul Bălţi. Limba franceză o adora, se descurca. Îşi amintea că primul rol a fost într-o scenetă franceză ,,Cozette”, în şcoala bălţeană. Cu dicţionarul în mână, cu susţinerea mea, încerca să dialogheze în limba franceză. Cazate la o doamnă mai în vârstă, care mai conducea şi un automobil, Lidia şi-a spus visul că ar dori să conducă şi ea. Revenind la Bălţi, peste un timp (10 ani), a învăţat şi a primit permisul. Se deplasa singură la vilă. De unde atâta perseverenţă şi dăruire! Toţi aceşti ani încercam măcar în ceva să-i fiu asemănătoare, precum ţinuta, modul de a se comporta cu oamenii, răbdarea şi modestia. Anul 1999. Un an de grea cumpănă. Anul când au decedat ambii părinţi. Am rămas orfani. Lidia a preluat locul părinţilor, fiind ca întotdeauna grijulie, gingaşă şi foarte iubitoare.