Margareta Curtescu. Devotament, abnegație, noblețe interioară

scena teatrului. Alături, şi la bine şi la rău. Dumnezeu le-a dăruit doi copii minunați: Ala, profesoară de franceză, și Tolică, jurist, unul dintre cei mai buni avocați ai municipiului Cluj-Napoca. Atât bălțenii, cât și pîrlițenii, raionul Soroca, îi păstrează o vie amintire. O stradă din Bălți (pe malul Răuțelului), precum și gimnaziul din satul Pârlița (satul natal al lui A. Pînzaru) poartă numele renumitului regizor. La 1 septembrie (ziua de naștere a lui A. Pînzaru) 2015, „Poșta Moldovei” a lansat timbrul „Anatol Pânzaru” (10 mii de exemplare), iar în 2020, tot la 1 septembrie, pe blocul de pe Bulevardul Eminescu a fost dezvelită placa comemorativă, cu portret în basorelief „Anatol Pânzaru” (autor Gheorghe Postovan). În 2007, a fost editată cartea „Autograf pe cortina Teatrului Național” (19572007): Anatol Pînzaru, actor și regizor, la 70 de ani” de Ion Gheorghe Șvitchi. Toate acestea au fost realizate la îndemnul Lidiei NorocPînzaru. Palmaresul faptelor sale pentru Bălți este imens. S-a impus oriunde s-a aflat: ca pedagog la Facultatea de Profesii Obștești a Pedagogicului bălțean (1981-1985), ca funcționar public (1990-2008), ca președinte al Asociației Femeilor din Bălți (1980-2021), ca muzeograf al Muzeului de Istorie și Etnografie din Bălți (2008-2021). Patriotă română, cu o excepțională demnitate națională, om de o frumusețe sufletească rară, model de onestitate, Lidia Noroc-Pînzaru sa impus prin inteligență și har managerial, prin rafinament și respect manifestate în relațiile cu toți interlocutorii. Să nu o uităm, să o păstrăm, cu recunoștință, în amintirile noastre!

Valentin Jitaru, coleg de clasă (1949-1959); redactor literar Teatrul Național „Vasile Alecsandri”

Devotament, abnegație, noblețe interioară

Pe piața centrală din Bălți întâlneam mereu o Doamnă. Imaginea Ei, singulară între trecătorii grăbiți, îmi stăruie și acum în memorie. Toate armonizau în această distinsă ființă: și ținuta, și vestimentația, și expresia feții, și zâmbetul care îi lumina mereu chipul. Suplă, cu o privire vie, cu o figură aristocratică, părea coborâtă din vreun portret renumit. O asociam cu Adele Bloch-Bauer I, imortalizată de pictorul

Gustav Klimt, căci îmi părea că o înconjoară aceeași aureolă aurie și că o caracterizează aceeași eleganță rafinată ca și pe celebrul personaj al artistului austriac. Era actrița Lidia Noroc-Pînzaru, pe care, credeam, timpul o ocolește, căci, ani în șir, a rămas la fel precum am cunoscut-o în îndepărtatul an 1977... Abia pășisem pragul Facultății de Filologie a Institutului Pedagogic de Stat „Alecu Russo” din Bălți, că am descoperit, ca pe un tărâm miraculos, lumea teatrului. Spectacolele Teatrului Național „Vasile Alecsandri, la care, în stagiunea din toamna aceea, mergeam mai în fiecare seară, îmi ofereau emoții și impresii pe care eu, o copilă venită de la țară, nu le-am mai trăit până atunci. Printre mulțimea de actori, care se perindau pe scenă, nu am putut să nu remarc jocul captivant al unei actrițe energice, foarte talentată și abilă în redarea caracterelor pe care le realiza. De o inteligență sclipitoare, Lidia Noroc-Pînzaru mă captiva prin lejeritatea cu care intra în rol, căci, pe neobservate, mă lua cu sine în lumea personajului în care se transpunea și căruia, prin replici și gesturi, avea harul să-i transmită exact profilul psihologic. A realizat numeroase roluri de orice gen –comice, dramatice, tragice – s-a produs, ca protagonistă sau episodic, în sute de spectacole. Fie că a întruchipat-o pe Luluța din „Chirița în provincie” sau pe Ruxanda Doamnă din „Despot-Vodă”, ambele piese de Vasile Alecsandri, sau pe Mița din „D-ale carnavalului” de Ion Luca Caragiale, pe Croce din „Liolà” de Luigi Pirandello, actrița naționalului bălțean s-a dizolvat total în fiecare chip. Titlul de Artistă Emerită și medalia „Meritul Civic” le-a meritat ireproșabil, căci, înzestrată cu un real talent artistic, se contopea imediat cu identitatea eroului dramatic, redându-i cu exactitate stările interioare.

I-am fost și îi rămân recunoscătoare pentru că, la începuturile formării mele, mi-a oferit, fără să știe, lecții despre grija cu care trebuie să mă apropii de cuvânt, despre nuanțele expresive ale verbului artistic, despre demnitatea pe care trebuie să o posede fiecare vorbitor de limbă română. Și astăzi este evocată cu mult respect de colegele mele de facultate, pe care le-a ghidat prin arta teatrală în cadrul unui cerc dramatic. Apoi ele, profesoare de română, și-au inițiat discipolii în acest univers fascinant.