Prefaţă
23
şi Dumitru Drăghicescu. Dar demersurile acestora erau tributare psihologismului; ei descriau poporul român prin intermediul unor trăsături psihologice preluate din psihologia individului (în epocă, psihologia socială încă nu devenise ştiinţă, iar psihologia individului încă nu avea un fundament experimental). În lipsa teoriilor explicative, această abordare rămânea contemplativă, nu putea inspira măsuri de intervenţie socială. Principala problemă pe care cercetarea din ţara noastră nu a rezolvat-o este depăşirea abordării psihologiste a specificului naţional, pe care savanţii perioadei interbelice au consacrat-o, sub impactul imensului lor prestigiu academic, ca pe singura abordare ştiinţifică. Însă, în a doua jumătate a secolului al XX-lea, ştiinţele socio-umaniste au făcut salturi uriaşe – şi sub aspect teoretic, şi sub aspect metodologic, inclusiv al tehnicilor şi procedeelor de investigare. Ca obiect de cunoaştere, specificul naţional a rămas în afara acestor evoluţii; continuăm să ne raportăm la el în termenii simţului comun sau, în cel mai bun caz, prin trimiteri la autorii interbelici, adică la un psihologism care presupune tratarea poporului ca şi când ar fi un individ: poporul român este „ospitalier”, „omenos”, „harnic”, „viteaz” etc. Studiile contemporane, precum cel al lui Daniel David (Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală, Polirom, 2015), citat frecvent în ultimii ani, păcătuieşte prin aceeaşi cantonare în psihologism. În contextul acestei nevoi ştiinţifice şi, totodată, politice, publicarea unei lucrări de o asemenea anvergură intelectuală – şi foarte informativă, şi foarte analitică –, aşa cum este cartea lui Adrian Ţiglea, constituie, în opinia mea, un eveniment cultural şi un act patriotic. Prof. univ. dr. Dumitru Borţun