2. OBICEIURI CALENDARISTICE

cu însemne funerare suplimentare aşezate pe el. El se înfi gea la capul mortului, în pământul reavăn răsturnat peste coşciug, pentru marcarea mormântului. Pe locul unde a murit cineva se ridicau altădată troiţe ce reprezintă adevărate monumente săteşti ”ctitorii ieftine ale unor credincioşi”, aşa cum le numeşte N. Iorga537 . Pictorul sas Anton Keindl, impresionat de originalitatea şi frumuseţea troiţelor olteneşti, reproduce într-un album peste 30 modele, unele mai inventive decât altele, printre care se află şi troiţe din Costeşti şi Bistriţa, împodobite cu picturi de sfi nţi538. Impresionante sunt ”troiţele arbori” cu icoane atârnate de trunchiuri, ce străjuiesc fântânile modeste. Moartea a constituit întotdeauna şi continuă să rămână un eveniment ce priveşte întreaga colectivitate. Prin vizitarea casei mortului şi prin bocete, ea devine un prilej la care participă tot satul. Importanţi factori care determină participarea la înmormântare sunt vârsta, legăturile de familie şi situaţia socială a mortului. Ceremonialul înmormântării reprezintă un ansamblu de practici, credinţe şi obiceiuri în care, numeroşi membri ai colectivităţii au un rol bine stabilit: groparii, tâmplarii, femeia care tămâiază şi care aduce apă, preotul, bocitoarele. În ansamblu, întregul ceremonial al înmormântării este solemn.

Fig 107: Înmormântare

Viaţa familială în mediul rural a fost şi mai este şi astăzi strâns legată de viaţa dusă în cadrul colectivităţii săteşti. În trecut ”oamenii buni şi bătrâni” se adunau pentru a-şi spune părerile cu privire la chestiunile de interes obştesc. Nu rareori erau aceia care rezolvau şi micile neînţelegeri dintre membrii obştii. Organele administrative apelau la sfatul bătrânilor în diverse chestiuni cu caracter local, recunoscându-le hotărârile în viaţa satului. În trecut cuvântul bătrânilor avea o mare greutate. În general, purtarea faţă de oamenii vârstnici a fost şi este plină de respect, atât în familie cât şi în colectivitate. Viaţa săteanului cu toate greutăţile pe care le-a avut de suportat în cursul veacurilor a fost plină de manifestări cu un conţinut bogat, care au contribuit la întărirea coeziuni

537 Romulus Vulcănescu, Coloana cerului, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1972, p.128 538 Romulus Vulcănescu, Coloana cerului, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1972, p.127

sale spirituale. Manifestările sociale capătă aproape întotdeauna caracterul unor acţiuni de masă, la care participă întreaga obşte a satului sau majoritatea membrilor săi. Prilejurile de manifestare socială erau determinate de momentele de seamă din viaţa omului, ale colectivităţii, iar unele dintre ele erau impuse de credinţe precreştine sau de religie. Multe dintre manifestările cu caracter de masă au fost şi parţial mai sunt şi astăzi legate de anumite date calendaristice importante sau de anumite sărbători religioase.539 SARBĂTORILE DE IARNĂ oferă prilejul unor manifestări tradiţionale foarte bogate. Acestea se desfăşoară între 24 decembrie şi 7 ianuarie şi au ca punct central zilele Crăciunului, Anului Nou şi Bobotezei cu ajunurile respective. ”O caracteristică majoră a acestor sărbători o constituie repertoriul lor deosebit de bogat în datini şi credinţe, în realizări artistice literare, muzicale, coregrafi ce, mimice şi dramatice”540. Sunt manifestări de o deosebită bogăţie folclorică: colindul, uratul cu Pluguşorul, cu Sorcova sau cu Capra, urările cu Steaua (practicate foarte rar), care fac din sărbătorile de iarnă una dintre cele mai inedite şi originale manifestări spirituale ale sătenilor din Costeşti. COLINDUL În seara ajunului Crăciunului, la 23 decembrie, se păstrează încă, în toate satele comunei Costeşti, obiceiul de a da colindeţi. O dată cu lăsatul serii, colindătorii, majoritatea copii, se adună, cei din satele Costeşti şi Vărateci la centrul comunei, ceilalţi în Pietreni şi Bistriţa, de unde pleacă apoi spre diferite uliţi şi cătune ale satelor. Cei adunaţi la centrul comunei se îndreaptă spre cătunul Ferigi, satul Costeşti şi Văratici (Mlăci). Gazdele îi aşteaptă cu daruri la poartă. Oamenii cu case izolate vin la şosea sau merg la rude sau prieteni unde împart colindeţii. Dacă la alte urări prilejuite de sărbătorile de iarnă se dau pe lângă alte daruri şi bani, la colindeţi se dă numai: pâine (albă sau intermediară), biscuiţi, mere, pere şi alte fructe, cutii cu chibrituri, bomboane, pe care colindătorii le pun în săculeţe facute din lână. Urările care se rostesc la toate casele încep şi se termină cu: ”Bună dimineaţa la Moş Ajun! Într-un ceas bun!” Alte urări sunt în strânsă legătură cu darurile pe care le primesc colindătorii. Întâlnim urări în care copiii nu ezită să ceară aceste daruri: ”Daţi-ne-un covrig Că murim de frig, Daţi-ne o nucă Să ne vedem de ducă.” Colindul reprezintă o mare bucurie a copiilor. Copiii mai mici merg şi ei după colindeţi pe la vecini, însoţiţi fiind de părinţi.

539 Istoria literaturii române, vol.I, p. 16 540 N.Jula, V. Mănăstireanu, Tradiţii şi obiceiuri româneşti, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968, p. 5

În desfăşurarea obiceiului de a colinda nu domină momentul religios. După ce se colindă, cei prezenţi discută numai despre lucruri cu caracter laic, iar în discuţiile lor predomină glumele şi râsul. În unele locuri oamenii se adună în drum la câte o intersecţie, unde fac focul, pe care pun o căldare în care fi erb la comun, ţuică adusă de toţi cei prezenţi, prilej de socializare şi voie bună. Întâmpinarea Anului Nou este un prilej de mare sărbătoare. Copiii merg cu Pluguşorul, cu Buhaiul şi cu Sorcova. PLUGUŞORUL Sărbătorile Anului Nou au un specifi c agrar, demonstrat îndeosebi de Pluguşor, obicei practicat în seara de 31 decembrie. Urarea Pluguşorului conţine toată povestea vieţii agricole. Versurile Pluguşorului, spuse la fereastră, conţin o descriere a tuturor muncilor agricole de la alesul locului pentru arat până la coptul pâinii. Celor care primesc Pluguşorul li se face urarea unui an fericit şi a unei recolte bogate: ”Bună dimineaţa, Anul Nou! Semănăm grâu şi secară, Până mâine să răsară, Să fim cu toţii voioşi, Să rămâneţi sănătoşi! Ca merii, ca perii În mijlocul primăverii, Ca toamna cea bogată, Cu de toate-ndestulată, Anul nou cu pace Şi cu sănătate, Să fi e această casă, Dintre toate mai aleasă, Să fi m cu toţii voioşi, Să rămâneţi sănătoşi!” Grupul de urători nu e numeros şi are o costumaţie specială. Ei îşi vestesc sosirea prin pocnetele bicelor şi clinchetul clopoţeilor. Adresează gazdelor întrebarea ”Primiţi cu Pluguşorul?”, iar când primesc un răspuns afirmativ încep urarea. (Fig.108)

Fig. 108: Grup de urători cu pluguşorul

Uneori urarea Pluguşorului este însoţită de la început până la sfârşit de mugetul neîntrerupt al buhaiului. Mai demult, copiii porneau din casă-n casă şi urau întregului sat, având un plug în miniatură, făcut din lemn, pe care-l împodobeau cu ramuri de brad şi cu panglici de hârtie colorată. Mergeau cu uratul şi oamenii mari în ziua Anului Nou, cu plugul obişnuit (mare), de fi er, tras

de şase cai. Erau însoţiţi de băieţi călări pe cai, împodobiţi cu plete, panglici şi acoperiţi cu macaturi frumoase.541 SORCOVA. Nelipsite în niciunul din satele comunei Costeşti sunt urările cu sorcova. În dimineaţa zilei de Anul Nou, grupuri de 3 – 4 copii până la 1 - 12 ani, cu sorcova în mână, se îndreaptă pe la casele oamenilor să-i sorcovească. În timp ce ei urează ”Sorcova, vesela, Să trăiţi/ Să înfl oriţi”, ei ating ritmic cu sorcova pe cel căruia îi fac urarea (Fig. 109)

Fig. 109: Copii sorcovind

Urarea cuprinde comparaţii: ”Tare ca piatra/Iute ca săgeata”. Fiecare rosteşte cu însufl eţire urarea: să înfl orească precum merii şi perii, să îmbătrânească asemenea lor, să fi e puternici ca fi erul sau ca oţelul, sau cel puţin ca piatra:

Sorcova, Vesela, Să trăiţi, Să înfl oriţi, Ca un măr, Ca un păr, Ca un fi r De trandafi r. Tare ca piatra, Iute ca săgeata, Tare ca fi erul, Iute ca oţelul, Prichi, prichi, revărsat, Nici cocoşii n-au cântat, Nici noi n-am întârziat. Câte fl ori sunt pe pământ Toate merg la jurământ,

541 Informaţiile cu privire la urarea cu Pluguşorul au fost culese de la săteanul Măgureanu Vasile din satul Costeşti, în vârstă de 60 ani

Numai fl oarea soarelui Stă la poarta Raiului Şi priveşte pe Hristos Ca pe-un trandafi r frumos. Raiule, grădină dulce, Nu te-ndură a te duce După mirosul fl orilor Şi dulceaţa pomilor. Câte cuie sunt pe casă, Atâţia copii la masă, Câţi peri sunt într-un cojoc, Atâţia copii la foc! Să trăiţi şi la mulţi ani! Să ne daţi şi nouă bani!542 Cât durează sărbătorile Crăciunului şi Anului Nou, zi şi noapte casele rămân deschise, cu daruri pregătite pentru urătorii care străbat necontenit uliţele satelor de la un capăt la altul. CAPRA este unul dintre obiceiurile care se practică tot mai rar în satele comunei Costeşti. Uratul cu Capra se desfăşoară în ziua de 31 decembrie şi în dimineaţa Anului Nou. Se asociază trei persoane: unul se îmbracă cu o piele de capră şi are un cap de capră confecţionat din lemn. Celelalte două personaje sunt vânzătorul şi cumpărătorul. Ceata merge pe la casele oamenilor şi întreabă: ”Primiţi Capra?” şi când primesc un răspuns afi rmativ, începe uratul: Vine Capra de la munte Ţa, ţa, ţa, căpriţă, ţa! Cu steluţe albe-n frunte, Ţa, ţa, ţa, căpriţă, ţa! Vine capra din pădure, Ţa, ţa, ţa, căpriţă, ţa! C-a fost la cules de mure, Ţa, ţa, ţa, căpriţă, ţa! Asta-i capră din Costeşti, Ţa, ţa, ţa, căpriţă, ţa! Roade coajă de cireş. Ţa, ţa, ţa, căpriţă, ţa! Asta-i capra lui Moş Ghiţă, Ţa, ţa, ţa, căpriţă, ţa! Are coarne şi bărbiţă, Ţa, ţa, ţa, căpriţă, ţa!

Are coarne frumuşele, Ţa, ţa, ţa, căpriţă, ţa! Iată cum mai dă din ele, Ţa, ţa, ţa, căpriţă, ţa! În timp ce capra joacă, simulând împunsul, se desfăşoară dialogul între vânzător şi cumpărător: - Joacă, mai, căpriţă bine, Că te-oi lua la bal la mine. - La bal, măi române, la bal? - La bal, măi ţigane, la bal. - De vânzare? - De vânzare. - Cum o cheamă? - Brebenica. - Na! C-al dracului nume i-ai pus! - Nu puteai să-i pui Bibilica? - Cum să-i pui, mă, Bibilica, - Dac-o cheamă Brebenica? - Lapte are? - Are, pe din două, - Dimineaţa pe la nouă, - Dă şi-o baniţă de ouă. - De-mpuns împunge? - Vezi şi tu! În acest timp, capra se agită, dă cu coarnele, simulând împunsul. - Foaie verde de lipan, - Înşela-i ş-o un ţigan. - Capra nu fu capră, fu ţap - Cu coarnele drepte-n cap.543 Jocul caprei este mărunt, cu sărituri, cu aplecări ondulate în dreapta şi în stânga, cu scuturături din cap şi clămpăneli, după inspiraţia celui care joacă. Acesta se apropie mângâietor sau ameninţător de gazdă, spre hazul tuturor. După ce gazda le oferă darul în bani, capra înclină capul în semn de mulţumire. Unele grupuri de colindători umblă cu buhaiul în seara zilei de 31 decembrie. BUHAIUL constă dintr-o putinică înfundată la amândouă capetele. Prin capul de sus, care este astupat cu piele de oaie sau de capră argăsită, se fi xează, la mijloc, un mănunchi de păr de coadă de cal care, trăgându-se, produce, din cauza vibraţiilor aerului din putinică, un sunet ca un muget de taur, simbol al gâfâitului taurilor la arat.

543 Informaţii Ionaşcu Constantin, 16 ani, Copaci Dorel şi Colniceanu Ion din Costeşti

Pe lângă aceste urări cu caracter agrar, se întâlneau altă dată colinde cu caracter religios, care astăzi se întâlnesc din ce în ce mai rar. Colindătorii mergeau cu FLORILE DALBE în noaptea de 23 spre 24 decembrie. Această urare pe care colindătorii o aduc ”românilor plugari” ”noaptea pe la cântători”, vesteşte naşterea Domnului. Bucuria este generală, o lume întreagă se bucură: ”Pământul întinereşte, Cântă-n luncă turturele, La fereastră rândunele”. În încheiere se formulează, în moduri tradiţionale de expimare felicitarea, urarea: ”Noi vă zicem să trăiţi Întru mulţi ani fericiţi! Şi ca pomii să-nfl oriţi Şi ca ei să-mbătrâniţi!” STEAUA, datină cu caracter religios, se practică între 25 decembrie şi 7 ianuarie, mai ales de copiii între 8-14 ani. Dacă altă dată acest obicei era practicat de un număr mai mare de copii, în zilele noastre se practică foarte rar. Puică Stelian din Pietreni (20 ani) mărturiseşte că a mers cu Steaua în urmă cu 5 ani. Grupul de stelari, spune el, se compune din cinci băieţi, reprezentând cele cinci personaje: Irod împărat, Gaşpar - crai, Melhior - crai, Baltazar - crai şi călugăr. Toţi purtau coifuri ”stil regesc”, iar Irod şi Gaşpar aveau câte o sabie în mână. Îmbrăcămintea era confecţionată din pânză roşie pe care erau aplicate steluţe din hârtie colorată. Purtau încălţăminte obişnuită. Steaua propriu-zisă, făcută dintr-un schelet de lemn, avea opt colţuri. În fi ecare colţ era câte o pictură reprezentând scene din viaţa Mântuitorului. Scheletul din lemn de brad era îmbrăcat în hârtie colorată sau albă. Pentru urarea lor, copiii primesc bani mulţi. Dacă sătenii se află la petrecere, îi invită şi pe ”Craii de la Răsărit”. Banii sunt împărţiţi întotdeauna frăţeşte. Pe lângă aceste obiceiuri tradiţionale, cu prilejul Anului Nou aveau loc altă dată şi alte manifestări legate de credinţe şi practici precreştine. Astfel, în credinţa că prin diverse ritualuri cu caracter magic se poate prevedea viitorul omului sau se poate prezice timpul, cu ocazia Anului Nou se îndeplinesc şi ritualuri cu caracter selectiv. Dintre acestea amintim ”vrăjitul”, care se făcea în noaptea ultimei zile a anului. Iată cum se desfăşoară această practică: într-o casă se adună fete şi băieţi, care se aşezau pe paturi şi pe scaune, încât se umplea casa. În mijlocul odăii se aşeza o masă de lemn, rotundă cu trei picioare, pe care se puneau mai multe obiecte: pâine, cărbune, apă, sare, oglindă, săpun, pieptăn, pahar, ardei iute, bani, inel şi ghem, fi ecare fi ind acoperit cu o strachină sau căciulă. Aceste lucruri reprezintă câte o calitate sau un defect al viitoarei soţii sau al viitorului soţ. Celui care nimerea pâinea îi era ursit un tovarăş de viaţă bun, cel care nimerea pieptăn, ziceau că va avea parte de un om colţat, certăreţ.

Banul reprezenta bogăţia, paharul beţia, inelul era semn că va avea parte de un om mândru la statură. Dacă lucrul respectiv reprezintă o calitate, cel care îl nimerea era felicitat şi i se ura să-i trăiască ursitul. Dacă acesta reprezenta însă un defect, nu era exclusă gluma, numele fetelor fi ind asociat, pentru a le face în necaz, cu numele unor băieţi pe care nu-i puteau suferi, spre hazul celor de faţă. De obicei, în timpul acestor întâlniri, tinerii cântau, se distrau, iar gazda le dădea să mănânce şi să bea. În noaptea Anului Nou, fetele îşi profeţesc norocul şi prin alte practici. Astfel, după miezul nopţii, ele se duceau la grajdul vitelor şi loveau cu piciorul un bou sau un junc culcat, zicând: - He, anul ăsta, he la anul sau he, la anul viitor! La a câta lovitură se va scula vita, la atâţia ani se va căsători fata respectivă. Tot în această noapte avea loc numărătoarea parilor. Fetele numărau parii de la un gard, de la 9 la 1, iar parul cu numărul 1 era însemnat, pentru a putea fi recunoscut de aceasta când mergeau să-l vadă. Cum va fi parul, aşa va fi şi ursitul. Dacă parul are coaja pe el, ursitul este bogat, dacă este cojit, acesta va fi sărac. Dacă e subţire şi înalt, bărbatul va fi frumos. Un par strâmb prezice un bărbat cocoşat. Tot în noaptea aceasta, fetele ascultă lătratul câinilor şi, încotro îi aud, acolo se vor mărita. Sătenii au moştenit de la străbunii lor o mulţime de obiecte şi semne, prin care cred că se pot cunoaşte cum va fi vremea în anul ce urmează. În noaptea Anului Nou se face calendarul de ceapă pentru a şti care din lunile anului viitor vor fi ploioase şi care secetoase. În 12 foi de ceapă, fi ecare reprezentând câte o lună, se pune sare şi se lasă astfel până dimineaţa. Dacă sarea s-a topit, luna respectivă este ploiosă. Foaia de ceapă în care sarea nu s-a topit reprezintă o lună secetoasă. Pe lângă aceste obiceiuri legate de sărbătorile Crăciunului şi Anului Nou, trebuie să observăm că majoritatea sătenilor din satele comunei Costeşti respectă cu sfi nţenie sărbătorile religioase din timpul anului. Posturile şi ajunurile acestor sărbători sunt respectate de bătrâni mai ales. În ajunul sărbătorilor de Crăciun şi Bobotează casele oamenilor sunt sfi nţite de preot, care umblă prin toate satele cu Crăciunul sau cu Botezul. În ziua Bobotezei, îndătinată la 6 ianuarie, lumea se adună la biserică, iar după slujba religioasă, preotul însoţit de toţi oamenii merge la un râu din apropiere sau la o fântână şi sfi nţeşte apa. Fiecare om se întoarce acasă cu o sticlă de aghiasmă pe care o păstrează tot anul. Din această apă sfi nţită bea toată familia în zilele de sărbătoare, dimineaţa, pe nemâncate, sau cu ea se sfi nţeşte casa şi animalele. Oamenii îi atribuie calitatea de a vindeca toate bolile. Credinţa bătrânilor se menţine încă, ei fi ind nelipsiţi de la slujba religioasă şi de la alte sărbători. La sărbătoarea Floriilor şi la Rusalii, oamenii duc la biserică ramuri

de salcie şi frunze de tei ca să le slujească preotul. Ramurile de salcie se pun apoi pe răzoare, ca să rodească şi să fi e ferite de grindină şi furtuni, iar frunzele de tei se păstrează la icoane, fi ind bune tot pentru a-i feri de furtuni. Sărbătoarea de Sfântul Gheorghe este întâmpinată cu ramuri de fag (tufan), care se pun la stâlpul porţii sau al casei, ca semn al reînvierii naturii. Acestea sunt aduse de tineri, băieţi şi fete, în noaptea Sfântul Gheorghe de pe dealuri şi sunt cunoscute sub numele de ”tufani”. Un moment important în calendarul românesc este marcat de lăsata secului, care încheie perioada de petrecere a Câşlegilor şi deschide lunga perioadă a postului Paştelui, ce se caracterizează prin interdicţiile de hrană, petreceri şi alte activităţi practice. Ceremonialul se desfăşoară în seara de Lăsata Secului, participanţii fi ind flăcăi şi copii. Obiceiul de ”a da cu bărdăuşul” (mătăuzul) se păstrează din vechime. O dată cu lăsatul serii, cei care dau cu bărdăuşul fac focuri în formă piramidală pe dealurile din preajma satului, la marginea lui sau ”în sălişte” (pe terenul de cultură). Copiii aprind torţe din paie sau îşi pregătesc din timp ”bărdăuşul” care este făcut din coji de mesteacăn sau de cireş, uscate bine, care se pun la capătul unui ciomag lung, de circa un metru şi jumătate. Uneori se pun şi bucăţi de cauciuc. Cu această ocazie se fac strigături pline de umor şi spirit critic, comentarii la adresa tinerilor din sat. Se fac urări de recolte bogate: ”să crească covragii cât copacii, drugile cât puştile, boabele ca alunele”.544 Uneori, ”strigarea peste sat” se desfăşoară sub forma unui dialog între două grupuri de flăcăi. În satul Pietreni se adunau flăcăi pe dealuri şi strigau diferite strigături la adresa fetelor nemăritate. Unii strigau de pe vârful Gugu (din Gruşetu), alţii se afl au pe dunga Stogului sau pe Piscul Mariei Liţi (către locul numit Faţa Nucului). Strigăturile vizau şi fetele care nu mergeau la muncă: ”Cânepă de vară Se strică pe afară”, ”Să se facă prunele ca să se mărite nebunele!”545 Astăzi, astfel de strigături satirice sunt mai puţin frecvente. Lăsatul Secului reprezintă o datină care anunţă începutul muncilor de primăvară. Muncile primăverii şi verii sunt însoţite de numeroase practici şi obiceiuri cu caracter agrar, care îmbogăţesc şi colorează prin conţinutul lor Lăsatul Secului. S-a păstrat multă vreme obiceiul ca atunci când începea aratul, oamenii să facă mătănii la câmp. Aceştia îngenuncheau cu faţa spre răsărit, se închinau şi se rugau pentru o recoltă bună.

544 Informaţii de la Vasile Măgureanu. 60 ani, Costeşti 545 Informaţii de la Ticu Paraschiva, 60 ani, Pietreni

Referindu-se la obiceiurile agrare, profesorul Aurelian Stoican de la Şcoala Generală Costeşti vorbeşte despre un obicei dispărut demult, o sărbătoare a muncii, de care a auzit de la bătrâni, obiceiul primelor pluguri la arat. Acesta se practica cu mulţi ani în urmă. Când venea vremea aratului, oamenii primăriei mergeau prin sat şi anunţau gospodarii că vor începe muncile agricole. Sătenii se adunau în centrul satului sau la cârciumă şi stabileau ce munci vor efectua, la cine vor începe aratul şi cum vor merge. Se asociau la câte un plug doi sau trei oameni, cu două sau trei perechi de boi (4 sau 6 boi). Proprietarul plugului tocmea un om care mâna boii. Acesta se numea ”pogonici”. Stăpânul plugului ţinea de coarnele lui. Când pleca la arat, omul lua cu el o ploscă cu vin, mai rar cu ţuică, sare şi pâine. Ajungând la locul de arat, se închinau, făceau o rugăciune, serveau din pâine şi sare şi beau vin din ploscă. Puneau apoi vin din ploscă pe roatele plugului şi pe brăzdar, pentru ca ”plugul să meargă uşor ca apa”. În coarnele plugului puneau primele ramuri de pom înfl orit şi plosca. După ce terminau de arat toţi sătenii, se adunau din nou la centrul satului, unde se afl a şi cârciuma. Aici se achita şi plata pentru munca făcută. Pentru munca prestată de ”pogonici” ţinând boii, stăpânii plugului îi făceau acestuia o zi de arătură. Veneau şi primarul şi ceilalţi conducători ai comunei şi făceau bilanţul activităţii, al aratului, evidenţiind pe cei dintâi săteni care terminau aratul. Aici veneau băieţi şi fete, bărbaţi şi femei. Aratul se încheia astfel cu un moment de voie bună căci lăutarii cântau în timp ce oamenii jucau, beau şi mâncau. Era şi un prilej de a se stabili între tineri legături care, uneori, duceau la căsătorie. Printre obiceiurile străvechi legate de muncă amintim clăcile şi şezătorile. Astăzi, acestea se practică pe o arie mai restrânsă. CLĂCILE au forma unor întruniri ale tinerilor la casa unui sătean, pentru a-l ajuta la curăţitul porumbului de foi. Li se oferă acum tuturor participanţilor prilej de a pune în circulaţie valorile creaţiei noastre artistice populare. Se discută probleme de interes general, se spun glume, se cântă, creeându-se momente de bună dispoziţie. Cei prezenţi sunt serviţi de gazdă cu porumbi şi cartofi fi erţi şi cu băutură. Se aduceau altă dată şi lăutari şi, după ce încheiau lucrul, încingeau şi câte o horă. În trecut se practicau clăcile numite ”torcători” în toate satele comunei Costeşti. Acestea se organizau mai ales vara, în aer liber, într-o poiană unde se făcea un foc mare în jurul căruia se adunau fete şi băieţi, femei şi bărbaţi. Veneau şi bătrâni şi tineri. Fetele torceau lână din care făceau haine şi le vindeau la târg. Băieţii cântau şi jucau diferite jocuri specifice zonei, care antrenau pe cei prezenţi. Petrecerea ţinea până către ziuă, ei nu plecau până nu cânta cocoşul. Fetele torceau foarte mult, câte ”o aca de lână”, dovedindu-şi astfel priceperea şi hărnicia. ŞEZĂTORILE se practicau mai ales în trecut, în cadrul lor fi ind prezentate aspecte variate din viaţa folclorică a comunei: cântece, povestiri, basme, jocuri. Aici veneau fetele