5. MEŞTEŞUGURILE ŞI INDUSTRIA CASNICĂ

Fig. 92: Transportul pietrei de calcar cu trenul la Govora.

Fabrica de mozaic de la Bistriţa Încercările de valorifi care a calcarului s-au făcut încă din anul 1942, când din iniţiativă privată a fost instalat la Bistriţa un concasor pentru mozaic şi fi ller. Concasorul era pus în mişcare cu ajutorul unei turbine de apă şi era deservit de 12 muncitori, producând zilnic 8.000 kg mozaic. În anul 1957, un colectiv de tehnicieni şi muncitori au realizat mecanizarea întregii producţii. Aproape toate lucrările se fac automatizat, numărul de muncitori s-a redus la jumătate, iar producţia a crescut. Aprovizionarea cu materie primă se face din munţii calcaroşi afl aţi în apropiere. Mozaicul este folosit în judeţ, dar se expediază şi în ţară. (Fig. 93)

Fig. 93: Fabrica de mozaic de la Bistriţa

Ca forme specializate de muncă, pe ramuri de activitate productivă, au apărut meşteşugurile şi meseriile săteşti. La început activităţi cu caracter vremelnic, ele au devenit mai târziu activităţi permanente. Ca meşteşuguri practicate exclusiv de către femei amintim ţesutul, croitul şi vopsitul. Femeile realizau pentru familia lor tot ceea ce era îmbrăcăminte textilă. Crescând un număr mai mare de oi, în trecut au avut materia primă asigurată. Activitatea începea cu ”tunsul oilor”, care se făcea odată cu sosirea căldurilor de vară, când oile încep să năpârlească (lâna începe să se desprindă atunci când se agaţă de ceva). Mieii şi mioarele, de obicei, nu se tundeau în primul an. Tunsul oilor se executa cu foarfeci mari făcute de fi erari. Urma apoi spălatul lânii, care se făcea vara, la râu. După spălat urma albitul lânii, după care aceasta era pusă la uscat. Scărmănatul se realiza

mai ales în timpul iernii, pe la clăci. Partea cea mai bună a lânii, adică părul, era scoasă cu ajutorul ”daracului” şi pieptenului, apoi se făceau caiere. Torsul se realiza cu furca, frumos sculptată, făcută mai ales de meşteri din Costeşti, şi fusul, cumpărat de la rudari. Ambele erau făcute din lemn. Firul tors pe fus se dădea apoi pe ”răşchitor” şi se făcea ”jurebie” (”vârste”), pentru a putea fi vopsit. Vopsitul se făcea cu vopsele cumpărate din comerţ sau se foloseau coji de nucă, coajă de anine, frunze de ceapă ş.a. După vopsire, vârstele se făceau ghem cu ajutorul ”vârtelniţei”. Ţesutul se făcea cu războiul de ţesut manual şi se obţineau dimii pentru haine, pături (în pătrate cu culorile alb şi negru), macaturi şi covoare olteneşti, acestea din urmă având ca motive ornamentale ramuri, fl ori şi păsări. Amintim că această îndeletnicire (ţesutul), azi se practică mai puţin, oamenii găsind ţesăturile necesare în magazine. În zilele noastre, din lână se confecţionează fl anele, ciorapi şi în special covoare. În acest scop, pe lângă Căminul Cultural Costeşti funcţionează Şcoala Populară de Artă cu secţii de covoare olteneşti, unde femeile din sat deprind meseria ţesutului. La şcoală, după cum am mai arătat, funcţionează de mai mulţi ani cercul de ţesut carpete olteneşti. În trecut, urzeala şi băteala erau din lână. Începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea, aceasta a început să fi e înlocuită cu cea din bumbac. Cu mulţi ani în urmă, în comuna Costeşti se practica şi meşteşugul prelucrării cânepii şi inului. După meliţat, cânepa era făcută fuior. Cea mai măruntă era toarsă; ”zgrebenii” erau folosiţi pentru băteală, iar fuiorul pentru urzeală. Din aceasta se făceau preşuri, ”guluri” pentru cai, frânghii şi căpestre.514 Ca ocupaţii practicate de bărbaţi amintim: lucratul lemnului (dulgheria şi tâmplăria), morăritul, bătutul dimiilor la piuă, vărăritul, cojocăria, fi erăria ş.a.. Prelucrarea lemnului Lemnul, găsindu-se din belşug, oferea posibilitatea locuitorilor de a deprinde meşteşugul de prelucrare a lemnului. Astfel, mulţi locuitori din Costeşti, în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, se ocupau cu dulgheria.515 Dulgherii se ocupau cu confecţionarea materialelor lemnoase pentru construirea locuinţelor, a acareturilor şi grajdurilor. Şindrilitul este îndeletnicirea anexă a dulgheriei. Dintre dulgheri amintim pe Tudor Ispăşoiu, Stoican Florea, Goşoiu Nicolae şi alţii. Comuna a avut şi mai are şi azi numeroşi tâmplari, printre care amintim pe Beleţescu Victor (Pietreni), Dumitru Dumitrescu (decedat în 1975), Istocescu Gh. Gheorghe, Istocescu T. Nicolae, Ciobanu Gavrilă, Policarp Dobriţoiu, fraţii Titel şi Matei Huidu ş.a., Simion Beleţescu din Pietreni, decedat cu circa 35 de ani în urmă, a fost meşter renumit în sculptură. El a lucrat pe la numeroase biserici şi mănăstiri, printre care amintim: bisericile Pesceana, Nemoiu, Rm. Vâlcea (biserica Sf. Ion), Drăgăşani ş.a.. A lucrat împreună cu Gheorghe Istocescu şi alţi ucenici din Costeşti: Mecu Ion, Alexandru

514 Boris Cazacu şi alţii, Texte dialecte din Oltenia, Editura Academiei R.S.R., 1967, p. 33 515 Lahovari G., Marele Dicţionar Geografi c al României, Bucureşti, 1899, vol. II, p. 676

Ciurea şi Alexandru Loghin. Amintim, de asemenea, pe fraţii Dumitru şi Jan Dumitrescu, care au învăţat sculptura din tinereţe, de la tatăl lor, Pavel Dumitrescu, vestit prin talentul cu care lucra mobilă şi tâmplărie de biserici.516 Cei doi fraţi deprind meşteşugul sculpturii în stil românesc vechi şi în stil brâncovenesc, cu care au venit în contact la mănăstirea Hurez. Comenzile pe care le-au executat apoi singuri (obiecte diferite pentru cula de la Măldăreşti sau pentru mănăstirea Arnota) reprezintă elemente fl orale şi animaliere în stil fl orentin sau gotic. Cei doi au lucrat stâlpi de casă, mai rar porţi, uşi, mese, scaune şi canapele. Jan Dumitrescu continuă şi azi să lucreze, deşi are o vârstă înaintată. Pe lângă aceştia, amintim şi câţiva rotari: Nicolae Ciortan (mort de câţiva ani), Huruială Nicolae şi Vasile Măgureanu. Gheorghe Curelaru din Bistriţa, azi în vârstă de 70 ani, a învăţat meseria făuririi de fl uiere încă de la vârsta de 15 ani, de la Ion Ţugulescu din Vaideeni. Mai continuă să facă fl uiere şi astăzi. Pentru a făuri fluiere, Gheorghe Curelaru alege un prun bătrân care nu mai rodeşte, îl retează şi îl face mici prisme pe care le lasă să se usuce. El găureşte apoi prisma, îi taie o vrană şi astupă fl uierul în partea de sus, după care poate cânta. El îşi vinde roadele muncii pe la Poiana Sibiului, Titeşti, Sălişte, Orăştie, Băbeni, la bâlciul de la Bistriţa şi în alte locuri.517 Rudarii de la Bistriţa sunt buni lucrători în lemn. Ei fac cozi de sape, securi, copărâi (cozi) de coasă, troci, roabe, hambare şi dulapuri. Lemnul folosit la făurirea acestora este fagul, care se taie în orice timp şi se poate lucra şi iarna. Uneltele folosite de rudari în realizarea obiectelor amintite sunt: barda, securea, cuţitoaia, zgârieciul, fi erăstrăul, sfrederul şi tesla. Ornamentele aplicate pe dulapuri constau în crestături fl orale. Se aplică vopsea de diferite culori: roşu, galben, verde, albastru. Desfacerea produselor se face în comună şi în alte zone (Craiova, Târgu Jiu, Slatina). Deseori, obiectele se execută la comandă, iar preţul se stabileşte la învoială cu cumpărătorul. Dintre rudarii de la Bistriţa, numai 7 se ocupă permanent de realizarea acestor produse. Azi majoritatea copiilor de rudari, absolvind diferite şcoli, nu se mai întorc în sat, aici rămânând să lucreze numai cei în vârstă.

518 Zidăria constituie o ocupaţie permanentă a unor locuitori, dintre care amintim pe Istocescu Dionis, care a lucrat pe la biserici, Istocescu D. Mihai, Stoican Nicolae, Istocescu Grigore şi Anghel Gheorghe, care au lucrat la renovările făcute unor valoroase monumente istorice, cum sunt culele de la Măldăreşti şi mănăstirea Hurez. În comună au existat şi numeroşi cojocari care lucrau cojoace şi căciuli. O altă îndeletnicire a locuitorilor din Costeşti este şi fi erăria. Dintre fi erari amintim pe Gunie Constantin şi Stoian Gheorghe, care pun fi erul pe roţi, fac căruţe şi repară unele unelte agricole ale sătenilor. Vărăritul 516 Colectiv, Meşteri populari contemporani, în Arta populară din Vâlcea, p. 233 517 Gh. Curelaru, Meşteri populari – fl uier, fl uieraş, doinitor, doinaş, în Lumina Slovelor, Şcoala generală Costeşti, 1973, p. 24

Piatra a constituit o bogăţie naturală larg exploatată şi în trecut. Blocurile de piatră erau extrase din carieră cu ajutorul uneltelor rudimentare: târnăcoape, ciocane, dălţi şi pene de fi er. De mulţi ani, mai ales locuitorii din Pietreni s-au ocupat cu producerea şi desfacerea varului. Piatra de var se taie din stânca de calcar şi se arde în cuptoare special construite, numite varniţe. Varniţa are formă de cilindru (Fig. 94). În interior este zidită cu piatră de râu, pentru a nu se surpa pământul. Pietrele sunt lipite cu pământ de cărămidă când se face zidul. Partea de jos a varniţei se numeşte ”fund”. Fundul varniţei rămâne cu pământ şi se cimentează în timpul arderii. De la acesta în sus, până la circa 50 cm se mai face un zid din piatră mai mare, numit ”cotron”. Pe cotronul ieşit din interior se zideşte ”bolta”, partea de jos a pietrei de var ce se bagă în varniţă. La gura varniţei se află un fi er care se numeşte ”prăgar”. La boltă se lasă nişte firide pe unde iese căldura ca să poată trage focul în sus. După ce se face bolta până la 1,5 m, de forma unui ou, se aruncă piatra fără a mai fi aşezată. Când se termină de încărcat varniţa, i se face vârful ca la claie (căciulă), se lipeşte cu pământ sau cu var şi i se lasă nişte găuri pe unde ies flăcările. În timpul arderii, lemnele se bagă pe deasupra prăgarului, iar prin partea de jos este trasă din când în când cenuşa ca să nu se înfunde şi să iasă flăcările mai uşor în sus.

Fig. 94: Varniţa de la Bistriţa

Înainte, arderea varniţei dura 4-5 zile, aceasta depinzând de felul lemnelor folosite şi de capacitatea varniţei. Astăzi, timpul de ardere este de 7-8 zile, indiferent de capacitate, iar arderea se face cu lignit. În timpul arderii, se formează un smalţ lucitor, ca la oalele de ceramică. După ardere, varniţa se lasă o zi şi o noapte să se răcească. Pentru descărcarea varniţei se folosesc două procedee: unul constă în începerea descărcatului din partea de sus, iar celălalt, când se începe de la gură. Operaţiunile de încărcare, ardere şi descărcare a varului sunt efectuate de ”vărniceri”. În prezent, la Bistriţa funcţionează un număr de 4 vărniţe, care aparţin I.J.I.L. Horezu. După informaţiile culese de Şontrop Grigore, capacitatea celor 4 varniţe variază între 28-38 tone. Varul obţinut se vinde cetăţenilor şi instituţiilor pentru diferite construcţii. Pivele Bătutul dimiei este un meşteşug care pare să aibă o vechime milenară pe teritoriul patriei noastre.519 După cum ne arată documentele, în Costeşti au existat pive încă din Evul Mediu. Acum 80 de ani, în comună existau 35 de pive520 pe cele două ape, Bistriţa şi Costeşti. În 1903 exista tot acelaşi număr de pive.521 În anul 1925 numărul acestora a

519 Irimie, C., Pivele şi vâltorile din Mărginimea Sibiului şi de pe valea Sebeşului, Sibiu, 1965, n.p. 520 Lahovari G., Marele Dicţionar Geografi c al României, Bucureşti, 1899, vol. II, p. 676 521 Arhivele Statului, Rm. Vâlcea, Primăria Comunei Costeşti, dosar nr. 6, 1903, n.p.

scăzut la 23.522 Dintre toate acestea, în momentul de faţă nu mai funcţionează nici una. Ca mărturie a acestui meşteşug, mai găsim astăzi numai piua lui Iancă Ef. Gheorghe din Costeşti-Ferigile (Fig. 95). Aceasta este aşezată pe fostul iaz de pe apa Bistriţei şi nu mai funcţionează de la 1 ianuarie 1972, când iazul a fost secat. Piua este aşezată într-o adâncitură pentru ca apa să aibă cădere când curge pe scoc. A fost construită cu peste 50 de ani în urmă, în apropiere de o fostă moară. Piua amintită are lungimea de 6 m şi lăţimea de 4 m. Este acoperită cu şiţă, iar pereţii sunt din lemn de stejar. Piesele din interiorul pivei sunt: - ”Găuca” – locul unde se bate dimia de către maie, făcută dintr-un trunchi scobit, din lemn de fag sau de gorun, cu trei găuri.

Fig. 95: Piuă din Costeşti

- Maiele, în număr de şase, făcute din lemn de fag, fi ecare din ele fi ind prevăzute cu câte o coadă făcută din lemn de carpen, în spate fi ind mai mare. În partea din faţă, maiele sunt susţinute de “corlat”. Maiele au la capul de jos, cu care lovesc dimia, nişte crestături care prind şi învârtesc dimia în gaucă. (Fig. 96)

Fig. 96: Interior din piua de la Costeşti

- Fusul - un ax gros, făcut din lemn de gorun, are nişte pene late care, în momentul învârtirii, lovesc coada maielor şi le ridică în sus. Cele două maie care se află într-o gaucă se mişcă alternativ. Fusul este legat prin două cercuri din fi er, iar pe mijloc este introdus un fi er la ambele capete. Acest fi er se învârteşte pe un podval de lemn, iar locul unde se învârteşte fi erul pe podval nu se unge, deoarece pe el curge apa în continuu. - Gaura apei - orifi ciul lăsat liber în podea, de unde piuarul ia apă. - Vatra - locul unde arde focul permanent pentru a fi erbe apa în cazan. La exterior se află roata pivei şi scocul. Roata este făcută din lemn de mesteacăn rezistent la apă. Ea este prinsă în patru prin ”cruci” care intră în fus şi are un număr de 18 cupe lungi de 0,45 cm şi late de 18-20 cm. Scocul, locul pe unde vine apa la roată, este înclinat, mai lat în partea de sus şi mai îngust în apropierea roţii. Piua este pusă în funcţiune prin cădere apei. În partea de sus se află stăvilarul, pe unde se poate opri apa şi devia prin altă parte.

522 Arhivele Statului, Rm. Vâlcea, Primăria Comunei Costeşti, dosar nr. 6, 1925, f. 1

Piua din Costeşti deservea comuna şi pe oamenii din alte localităţi: Frăsinei, Păuşeşti-Măglaşi, Călimăneşti, Olăneşti etc. Cei care aduceau dimia la piuă se numeau spinăraşi, deoarece aduceau dimia în spate. Uneori mergea proprietarul pivei cu căruţa după haine. Pentru a nu se schimba hainele, stăpânii le puneau câte un semn, iar piuarul nota în registru semnul fi ecăruia. Materialul stătea la bătut 36-48 de ore – durata depinzând de dimie. Astfel, cele lucrate mai rar se făceu mai repede, iar cele groase se făceau mai greu. În piuă se bătea materialul confecţionat din lână, dimie pentru haine şi pături. Dimia se punea în găucă unde era bătută de maie timp de 3 ore, când se spălau cu apă rece. Apoi se punea apă caldă până se termina bătutul lor. Apa caldă, care se punea la un interval variind între 30 de minute şi o oră, făcea dimiile mai dese, ”le îmbrăca”. În timpul bătutului, dimia scădea în lungime şi în lăţime. Astfel, din 10 m scădeau 3. Plata pentru făcutul dimiei se făcea după ce lucrarea era terminată. Se luau câte doi lei pentru fi ecare metru de dimie, astfel că, din 20 m de dimie nefăcută, se plăteau 14 m de dimie, care rămânea după făcut.523 Numărul hainelor aduse la piuă a scăzut treptat ca urmare a apariţiei produselor industriale aduse la magazine. Mai menţionăm că una dintre pive se află expusă la Muzeul Satului Vâlcean de la Bujoreni. Aceasta a aparţinut locuitoarei Elisabeta M. Petre din Costeşti-Ferigile. (Fig. 97)

Fig. 97: Piua din Costeşti, afl ată la Muzeul Satului din Bujoreni, Vâlcea.

Morile Morile de apă, asemenea pivelor, au avut mare răspândire în trecut. În anul 1925 au existat, în comuna Costeşti, un număr de 18 mori pentru măcinatul porumbului şi grâului, fi ind puse în funcţiune prin forţa apei: 7 pe râul Bistriţa şi 11 pe albia râului Costeşti.524 Astăzi mai funcţionează numai două mori în comună. Cele mai vechi mori au fost instalaţii cu ciutură numite pe aceste locuri în secolele trecute ”făcaie”. Dintre acestea se păstrează în stare mai bună moara de la Bistriţa. (Fig. 98)

523 Informaţii Iancă Gheorghe, Costeşti, 56 ani 524 Arhivele Statului, Rm. Vâlcea, Primăria Comunei Costeşti, dosar nr. 6, f. 1

Fig. 98: Moara cu ciutură de la Bistriţa.

Roata morii era aşezată orizontal la acest tip de moară (cu ciutură) şi este alcătuită dintr-un butuc vertical de care sunt fi xate paletele scobite de forma unor cupe. Ea este considerată o ingenioasă invenţie ţărănească folosită în diferite regiuni ale ţării. Deşi rudimentară prin aspectul ei, această instalaţie ”este precursoarea roţilor Pelton, caracteristice turbinelor moderne”.525 Căderea de apă de la moara cu ciutură este cuprinsă între 2-3 m, iar apa vine pe scocul de lemn şi loveşte cupele sub o înclinare de circa 45 grade. În butucul roţii morii este prins vertical fusul care se învârteşte odată cu roata, învârtind la rândul lui piatra morii. În interiorul morii se află două pietre de aceeaşi mărime. Una dintre ele (cea de jos) nu se învârteşte şi se numeşte ”zăcătoare”, prin ea trecând axul care este fi xat în cea de sus, ce se învârteşte şi se numeşte ”alergătoare”. Piatra de sus este închisă cu o ”tobă” de scânduri rotunde, o cutie de lemn, mai mare decât piatra, iar cea de jos este închisă cu nişte lemne ”încuiate” (întărite) încât nu se poate umbla la ele. Când se ”ferecă” moara, se ridică toba şi piatra de sus, iar cea de jos rămâne acolo. La ferecatul morii se fac nişte şanţuri la pietre, nişte ”dinţi” cu ajutorul unui ciocan de oţel, pentru ca acestea să poată zdrobi mai uşor cerealele. De asemenea, se mai fac şi nişte şanţuri pentru aerisirea pietrelor. La moară mai găsim ”războiul”, locul unde este fi xat coşul, ”covăţaua” de lemn cu un scoc mic fi xat în ea, axul care mişcă covăţaua şi introduce boabele între pietre numit ”titirez” (un ciocănaş). Vama se lua mai demult cu un vas numit ”căpeţ” care măsura un volum de 2 litri. În prezent, vama se ia la cântar. Când se termină boabele din coş, ”se ia apa” adică se pune stavila care este o scândură ce deviază apa prin altă parte. Morile actuale care funcţionează în satele Pietreni şi Costeşti sunt considerate mori ”modernizate”. Moara de la Pietreni este o moară ”cu turbină” care merge cu ajutorul unor curele de transmisie. Apa vine pe un scoc puţin înclinat, intră într-un bazin afl at la capătul lui, având înălţimea de 3,80 m şi de aici, căzând cu presiune, loveşte paletele. În partea de jos, bazinul are un capac numit ”şubăr”, care se deschide lăsând să cadă apa pe paletele turbinei, atât cât este necesar. Dacă pe iaz este apă puţină, şubărul ”se reglează”, adică se strânge şi se lasă să curgă apă mai puţină, încât bazinul să stea în permanenţă plin pentru ca apa cade cu presiune pe paletele turbinei.

525 D. Moraru şi I.M. Ştefan, Focul Viu – Paginii din istoria invenţiilor şi descoperirilor româneşti,

Editura Ştiinţifi că 1963, p. 49