3. CREŞTEREA ANIMALELOR

Cu mulţi ani în urmă, în comuna Costeşti se cultivau şi plante textile ca inul şi cânepa. Cultivarea se făcea la capătul parcelelor cultivate cu porumb. Pământul se ara şi apoi se mărunţea bine, după care cânepa se semăna pe şenţuleţe făcute dinainte. În perioada de răsărire, culturile de cânepă erau atacate de vrăbii, de aceea agricultorii trebuiau să le păzească. Culesul cânepii consta în tăierea tulpinilor şi legarea lor in snopi mici. După ce aceştia se mai uscau, se frecau pentru a se lua sămânţaşi apoi se duceau într-o baltă stătătoare, unde se ţineau o săptămână la topit (la topilă). După aceea se scoteau, se spălau şi se puneau la uscat.504 Când se uscau bine, se meliţau. În anul 1903, aflăm în Costeşti 3 ha cânepă. 505 Pe lângă aceste plante de cultură, o importanţă economică o au şi nucii care se găsesc în număr mare. O activitate însemnată o desfăşoară omul pentru recoltarea fânului. Dacă are posibilitatea, împrejmuieşte locul cu gard pentru ca fânul să nu fi e păscut de vite şi să asigure o recoltă mai bună de fân. Încă din prima decadă a lunii iunie, începe cositul fâneţelor naturale, semănăturile fi ind cosite mai din timp (lucerna, trifoiul, ghizdeiul). Dacă timpul este favorabil, aceste plante furajere pot fi cosite de trei ori pe an. Cositul fânului se face atunci când încep primele plante să înfl orească. După cosit, femeile risipesc poloagele pentru a se usca mai uşor. Dacă timpul este ploios, fânul se usucă pe ”prepelegi” (vârfuri de arbori cu multe crengi, înfi pte în pământ, fânul aşezându-se pe crengi). După ce se usucă, fânul se face pale, apoi plaste, care sunt cărate cu carul şi depozitate în fânar. De cele mai multe ori, plastele sunt ”grămădite într-o claie”. (Fig. 82)

Fig. 82: Claie de fân

Pentru a se obţine rezultate cât mai bune în domeniul agriculturii, se au în vedere următoarele: curăţirea terenurilor de mărăcini şi boscheţi, însămânţarea terenurilor părăsite, desfi inţarea drumurilor inutile, săparea şi însămânţarea parcelelor nelucrate dintre pomi, fertilizarea tuturor terenurilor agricole, combaterea eroziunii solului ş.a..

Alături de agricultură, creşterea animalelor a constituit una dintre ocupaţiile principale ale locuitorilor costeşteni şi se practică de secole. Păşunile şi fâneţele de pe dealuri au făcut posibilă creşterea animalelor de către săteni, pe lângă gospodării. Munţii 504 Boris Cazacu şi alţii, Texte dialecte din Oltenia, Editura Academiei R.S.R., 1967, p. 33 505 Arhivele Statului, Rm. Vâlcea, Fond. Primăria Comunei Costeşti, dosar Nr. 6, 1903, n.p.

din apropiere, bogaţi în păşuni întinse, cu iarbă grasă şi hrănitoare au oferit şi mai oferă şi astăzi condiţii pentru văratul animalelor. Arheologic, creşterea animalelor pe aceste meleaguri este atestată şi de zăbala de fi er, descoperită în mormintele de la Ferigile.506 Vechimea şi continuitatea creşterii animalelor, lingvistic, este atestată şi de terminologia pastorală, ce se păstrează şi azi, de origine traco-dacică (baci, brânză, cârlan, mânz, murg, strungă, ţarc, urdă, vătui, zăr ş.a.)507. Denumirile de animale sunt de origine latină: vacă, juncă, bou, cal, oaie, miel, mioară, capră, ied, porc, purcel508. Toate aceste cuvinte s-au păstrat şi pe aceste locuri din nordul Olteniei. Din punct de vedere etnografi c, vechimea şi continuitatea practicii creşterii animalelor de către români sunt atestate şi de bogata tradiţie pastorală, de aspecte străvechi, de cultură materială şi spirituală, de unele elemente arhaice care s-au menţinut chiar în tehnica şi sistemele de creştere a animalelor. Creşterea animalelor de către locuitorii din Costeşti se practică şi astăzi. În trecut, sătenii creşteau mai multe oi, mai toate familiile aveau câte 20-30 de oi. Printre sistemele de creştere a animalelor, în Costeşti întâlnim: creşterea animalelor vara, în sat, văratul vitelor la munte şi păstoritul oilor la munte. În sat, gospodarii cresc vite păscându-le pe izlaz (”văd de ele”) sau ”priponindu-le” (vacile sunt legate cu un lanţ sau o frânghie de un ţăruş). Vitele mai pot fi lăsate şi libere în grădină când izlazul este închis. Ca să nu rupă pomii afl aţi pe păşune, vitele sunt ”împăivănate” (legate scurt cu o frânghie de coarne şi de unul dintre picioarele din faţă). Toamna, după strângerea recoltelor, vitele sunt lăsate libere pe păşune. Alteori, cornutele mari sunt duse vara la munte unde păşunează liber, în punctele Prislop şi Între Râuri.

Majoritatea locuitorilor comunei pasc vacile şi caprele pe izlazul comunei, în punctul Stog. Păşunarea oilor pe acest izlaz este interzisă. Învoirea animalelor se face pe perioada 10 mai - 20 august, până când se coseşte fânul şi vin oile de la munte. Pentru a avea grijă de vite, se angajează ”păzitori” femei şi bărbaţi. Aceştia vin cu vitele gospodarilor de izlaz în jurul orelor 7 şi pleacă pe la orele 17-18, când vitele sunt sătule.

Unii oameni îşi duc personal vitele la izlaz şi le dau în primire la ”păzitori” (văcari). Aceştia primesc pe zi cate 2 lei de vacă şi sunt angajaţi de săteni la învoială. Pe lângă izlazul de la Stog în comună mai sunt şi altele: la Pietreni (Pădurea Mare şi Plăieţu), Costeşti (Afenet), iar în munte, la Arnota. Un grup de 15-20 de vite se numeşte cârd.509

506 Istoria Romanilor, vol. I, p. 117-144. 507 I.I. Rusu, Limba Traco-Dacilor, Ediţia II, Editura Ştiinţifi că, 1967, p. 129-130 508 Vlăduţiu I., Etnografi a românească, Editura Ştiinţifi că, Bucureşti, 1973, p. 251 509 Iinformaţii culese de la Rădescu Iordana şi Blidaru Paraschiva din Pietreni

O altă ocupaţie a locuitorilor este aceea a păstoritului oilor în munte. Din Marele Dicţionar Geografi c al României, publicat la sfârşitul secolului trecut, aflăm (la pagina 899) că, de comuna Costeşti aparţineau munţii Arnota, Scânteia, Buila, Piscu cu Brazi, Piscul lui Ignat, Cacova, Zănoaga, Clăbucet, Cocora, Curmătura Rodeanului, Comarnicul, Govora, Piscul Lung şi Ionaşcu. Unii dintre aceştia se află la nord, la 10-35 km depărtare. ”Pe platourile de pe coamele lor se întind frumoase păşuni pe care pasc în timpul verii o mulţime de turme de oi, cai, vaci etc. Aici se află şi o mulţime de stâne unde crescătorii de vite fac brânzeturi foarte bune. Astfel de stâne sunt: 2 în Muntele Scânteia, 3 în Piscul cu Brazi, 2 în Piscul lui Ignat, 2 în Zănoaga, 4 în Comarnic, 3 în Curmătura Rodeanului, etc., peste tot 23 de stâne.510 Înainte, în Costeşti erau mai multe oi. Un cioban avea, personal, 100-200 de oi şi mai strângea din sat oile localnicilor, adunând cam 1000 de oi. Astăzi, norma pentru un cioban este de 125 oi, iar în trecut era de 200 oi. Munţii din apropiere, în trecut au aparţinut ocolului silvic, iar de la 1916, au rămas ai comunei. Astăzi, comuna Costeşti deţine pentru păşunatul oilor munţii Zănoaga, Neteda şi Arnota. Urcatul oilor la munte se face după 1 mai, iar coborârea lor pe la 15-20 septembrie. La o stână se unesc doi sau trei ciobani care se consideră ”stăpâni” sau ”baci”. Ei nu păzesc oile, ci angajează ”ciobani” (paznici) care să le păzească. Baciul este considerat responsabilul stânii, toţi ceilalţi ascultând de el. Unde sunt oi puţine, când oamenii au 500 de oi, le mulge fi ecare pe ale sale. Independent unul faţă de altul, se consideră fi ecare baci, mănâncă separat, dar oile le pasc la un loc. La stână, oile se separă în trei cârduri: un cârd de oi cu lapte, unul cu oi sterpe şi al treilea cu miei, pentru reproducţie. Cele trei cârduri pasc separat. Ciobanii care pasc sterpele se numesc ”sterpari”, cei care pasc mânzările (oile cu lapte) se numesc ”mânzărari”. Doi ciobani pot paşte între 500-600 de oi, funcţie de terenul de păşunat. Aceştia trebuie să aibă un spaţiu mai mare pentru păscutul oilor. Baciul îl plăteşte pe cioban după numărul de oi şi cum ajunge la învoială: 1500-2000 lei (sâmbria). Pentru ciobani nu este un preţ fi x, depinde cât e de bun acesta, adică de felul cum face treabă. Şi în trecut, pentru păşunat, bacii plăteau Ocolului Silvic, la licitaţie, banii pe care îi luau de la proprietarii oilor. Plata pentru fi ecare oaie a crescut treptat (la Ocol şi la Stat) pe izlazul comunal: de la 5 lei s-a ajuns la 10-15 lei, iar acum la 25 lei. Din suma de 25 lei plătită la izlaz, se dă la Ocolul Silvic Român 5 lei învoiala, iar la stat 20 de lei, o cotă din cei 25 lei revenindu-i şi Consiliului Popular. Muntele are şi el cotă de oi, adică un număr de oi care să păşuneze. Astfel, în muntele Zănoaga păşunau acum 3 ani un număr de 1810 oi. În primăvara anului 1972 s-au afl at în acest munte 900 de oi ale C.A.P. Buleta-Vâlcea, iar din comuna Costeşti un număr de circa 900 oi. C.A.P. Buleta plătea păşunatul în bani, câte 15 lei de fi ecare oaie, 510 Lahovari G., Marele Dicţionar Geografi c al României, Bucureşti, 1899, vol. II, p. 677

iar cetăţenii din Costeşti dădeau brânză, câte 2,5 kg pentru fi ecare oaie. Pentru fi ecare oaie, baciul plătea ciobanului câte 8-10 lei pe lună. De la oi omul obţine laptele din care face mai multe feluri de brânză şi zerul. De la o oaie se pot obţine 6 kg de brânză. Zilnic, se obţine un litru de lapte de la 4 oi. Baciul ţine evidenţa laptelui muls pe care îl strânge în vase mari numite ”ciubări”, de 4-5 vedre (50-60 kg) şi îi dă cheag pentru brânză. După ce se încheagă, laptele se pune în ”sădilă” pentru brânză, care ia cam 4-10 l lapte. Brânza se păstreză în butice speciale, făcute în acest scop (Fig. 83)

Fig. 83: Spălatul buticelor pentru brânză

Omului i se dau 4 kg de brânză de putină făcută în ”sădilă” şi ”spânzurată”, sau telemeaua făcută în tejghea, iar 2 kg de brânză se dau la primăria comunală, pentru achitarea contractului încheiat. Cantitatea de lapte pe care o dau oile depinde de anotimp şi de hrana pe care o găsesc pe păşuni. Cele mai bune condiţii sunt primăvara, când există iarbă bună şi se obţine zilnic un litru de lapte de la 4 oi. Este bine să mai dea şi ploi, ca să crească iarba. Mai rău este atunci când dă zăpadă sau plouă mult timp, iarba se murdăreşte şi oile nu o mai mănâncă. Când plouă rar, iarba se păstrează mai curată. Derivatele laptelui mai importante sunt: smântâna, untul şi brânzeturile. Smântâna este un produs ce conţine 20-40% grăsime. La sate, este consumată de personalul stânei. I se dă puţin cheag, se încheagă ca şi laptele şi se ţine vreo 6 ore într-un vas, după care se pune în sădilă şi i se dă sare. Untul se obţine prin agitare (batere) cu scopul de a separa grăsimea. După ce se mulge, laptele se pune în troci, unde se ţine până se alege smântâna deasupra lui. Aceasta se alege şi se pune în putinei (”bâdâi” îi zic ciobanii de la munte) şi se bate cu ”mâtca” până se alege untul. Untul obţinut se pune în troacă sau într-un alt vas. Brânzeturile se prepară prin închegarea laptelui. Sortimentele de brânză sunt următoarele: brânză telemea, de burduf, de putină şi urdă. Brânza telemea se prepară în felul următor: în laptele proaspăt muls (50-150 l lapte), călduţ se introduce cheagul obţinut din stomac de rumegătoare tinere. După ce laptele se încheagă, se lasă puţin timp în repaus, să se mai scurgă zerul. În această fază el se numeşte ”caş”. Caşul este apoi împachetat într-o pânză de strecurat (sădilă), pe o masă de scurgere numită ”tejghea”. Tejgheaua are formă dreptunghiulară (ca o cutie), cu dimensiunile de 0,75/1 m şi cu marginile laterale înalte de circa 20 cm. La un capăt are un mic scoc pe unde se scurge zerul. Tejgheaua este confecţionată din lemn de brad şi se sprijină pe patru picioare înfi pte în pământ. În ea se pune sădila cu laptele

închegat, peste care se pune o greutate – o scândură lată, cu o piatră peste – pentru a grăbi scurgerea zerului şi a lega brânza. Zerul se scurge într-un vas: găleată sau putină. Caşul se taie în bucăţi cu un cuţit neascuţit şi se obţin bucăţi dreptunghiulare sau triunghiulare care sunt ţinute 12-24 de ore într-o baie de saramură 20-22%, după care sunt presărate cu sare cu bobul mare. Se pune apoi la putini, în care bucăţile sunt aşezate cât mai apropiate, iar deasupra se pune un capac. Printr-un orifi ciu al capacului se toarnă saramură în concentraţie de 10% până se acoperă toată brânza, apoi orifi ciul capacului se astupă cu un dop. În trecut nu se prepara brânză telemea. Brânza de burduf se face tot în tejghea, dar se lucrează altfel pentru obţinerea ei. După ce se încheagă laptele, se pune într-un vas (putină sau ciubăr (hârdău)) şi se amestecă cu mâna, după care se aşează bine în putină sau hârdău. Apoi, cu o paletă sau cu o cană, se ia şi se pune în sădilă, pe tejghea. Acolo iar se amestecă pentru a se scurge zerul, se strânge sădila, peste care se pune apoi o greutate. Când baciul consideră că s-a scurs bine zerul, o scoate şi o aşează pe o scândură lată. Brânza obţinută capătă forma sădilei. După 3-4 zile, aceasta se îngălbeneşte şi este tocată cu un ”crestez” de lemn (un lemn crestat) sau cu o maşină de tocat, i se dă puţină sare şi se pune într-o putină sau într-un burduf din piele de oaie rasă (”burduşei”), în mărime de la 1 kg până la 10 kg, după cum este pielea de mare. Brânza de burduf constituie un specifi c local. Urda este un derivat al laptelui de oaie care se obţine prin fi erberea zerului gras, rămas după prepararea caşului sau de la alegerea untului. Brânza de sădilă se obţine prin închegarea laptelui muls proaspăt, călduţ. După ce acesta se încheagă, se pune în sădilă şi se atârnă de un băţ sau un cui în interiorul stânii, unde se ţine până se scurge zerul. Jintiţa este un amestec de urdă şi zer fiert care se depune pe fundul vasului când se prepară urda. Zerul este folosit pentru hrana porcilor şi câinilor care însoţesc turmele de oi. (Fig. 84 şi 86) Pe lângă lapte, de la oi se mai obţin şi alte produse: lână, carne, pielicele şi blănuri. Vara, la munte, oile se adăpostesc sub brazi. Noaptea sunt lăsate libere în apropiere de stână, fi ind păzite de ciobani şi câini; în strungă sunt închise numai pentru muls. (Fig. 85)

Fig. 84: Porci la stâna de la Zănoaga

Fig. 85: Mulsul oilor în strunga de la Zănoaga (august 1973) Strunga este o îngrăditură unde se ţin oile numai cand se mulg. Mulsul oilor se face pe ”podişorul” de muls, făcut din scândură (podea pusă pentru a nu se face noroi). Pe podişor pot fi mulse în acelaşi timp 3-4 oi. În Zănoagă sunt 4 strungi: două la saivan (una aparţinând lui Ilie Sandu iar cealaltă lui Gheorghe Păunescu). Altă strungă se află la stâna veche, iar a patra, la stâna nouă. În strungă, oile mulgătoare stau separat de cele sterpe. La Zănoagă aflăm construcţiile: stâna veche, celarul, saivanul şi stâna nouă. Stâna veche este încăperea unde stau ciobanii. Este făcută din bârne şi acoperită cu şiţă. Are o singură încăpere unde se află patru paturi aşezate pe cele patru colţuri. În mijlocul ei se află o vatră unde ciobanii fac focul şi îşi pregătesc mâncarea. Mai amintim că stâna nu are pod. (Fig. 86)

Fig. 86: Stâna veche

Celarul de la stâna veche este o construcţie separată, afl ată în apropiere. Aici se strânge laptele şi se face brânza. Este construită din lemn, ca şi stâna şi nu are pod, ci numai două bârne de care se agaţă ”sădila”. Saivanul este o construcţie masivă din lemn care serveşte ca stână, grajd pentru vite şi adăpost pentru oi. (Fig. 87) La munte nu vin numai ciobanii, ci şi băciţele, care stau toată vara aici, împreună cu copiii. Câinii sunt nelipsiţi la stână deoarece ei asigură paza oilor. Pe lângă oi, ciobanii urcă la munte porci, cornute mari şi chiar păsări.

Fig. 87: Saivanul de la Zănoaga

Toma Ungureanu şi Dumitru Ciobanu. În muntele Neteda se mai află două stâni, una veche şi una nouă. Aici îşi pasc oile lor Ticu Constantin şi Dumitru Chipurici. Ei merg cu oile şi în Arnota unde se află de asemenea o stână. În trecut, în Costeşti ciobănia era practicată de mai mulţi oameni, printre care amintim pe Nicolae Ciobanu, Nicolae Huidu, Mieilă Huidu, Pavel Huidu, Alexandru Bălintescu,