Monografia comunei Câineni/ Vâlcea

Page 1

MARIAN PATRAŞCU

NICOLAE DANEŞ

MONOGRAFIA COMUNEI

C Â IN K N I JUDEŢUL VÂLCEA

Editura FORTUNA-2008


În memoria moşilor şi strămoşilor noştri fovişteni care s-au jertfit luptândpentru apărarea gliei şi credinţei străbune, şi a celor care şi-aufăcut datoriafa ţă de Ţară. Laudă “câineanHor” şi celor care au făcut, fac şi vorface cinste localităţii„de !a Genune”, în ţară şi în lume! Toatăpreţuirea pentru oamenii cinstiţi, demni şi harnici din comuna Câineni sau careprovin de aici, viaţa risipindu-iprin lume. Mulţumind tuturor acelora care, într-un fe ! sau altul, au contribuit !a realizarea prezentei lucrări, nutrim speranţa că ea va face parte din “ceea ce rămâne”valoros în urma noastră. AUTORII


Marian PĂTRAŞCU

Nicolae DANEŞ

MONOGRAFIA COMUNEI

C Â I N E N I - JUDEŢUL VÂLCEA -

Editura Fortuna, 2008

3


Coperta: Marian PĂTRAŞCU, Ion SOARE. Foto coperta I: Satul Grebleşti, văzut din Ceir Fotografii: Gheorghe SPORIŞ, Nicolae DANEŞ, Dumitru GOGIU, Iulian CAZACU, Vasilica VĂDUVA, Daniel NEGOESCU; Prelucrare com puterizată foto: Paul CANINI, Valentin ŞCHIOPU Tehnoredactare com puterizată: Gabriela CIOBANU, Nicolae DANEŞ M achetare: Mariana POPA Corectură şi indice de nume: Ion SOARE

D ESCR IEREA CIP A BIBLIO TEC II NAŢIONALE PĂ TR AŞC U, M ARIAN; DAN EŞ, NICOLAE M O NO G R AFIA CO M U N EI C Â IN EN I/ Pătraşcu M arian, Daneş Nicolae - Râm nicu Vâlcea Fortuna 2008

Copyright © Editura Fortuna, 2008


s\

In loc de prefaţă CARTE D IN INIM Ă, PEN TR U SU FLET ,,Opreşte-te călătorule! Unde natura îţi porunceşte să te opreşti şi vitejia eternă s-a o p rit. . . ” O poruncă încrustată în granitul muntelui, cu slovă latină, din porunca unui rege efemer, sau, mai degrabă, un imbold al naturii: să te opreşti la Câineni, pe Valea Oltului. Un gest de vămuire a vremurilor trecute şi prezente şi, mai ales, a frumuseţilor sălbatice şi ancestrale. Aşezate simetric de o parte şi de alta a Oltului, cele şase sate din componenţa comunei Câineni, luate dinspre amonte Râu Vadului, Câinenii Mari (de Vâlcea), Robeşti - pe partea dreaptă - şi Câinenii Mici (de Argeş), Grebleşti şi Priloage - pe partea stângă a bătrânului râu, alcătuiesc împreună ,,o bucată de pământ românesc” veche cât istoria munţilor ce o înconjoară. Un spaţiu carpatin aflat cândva la margine de ţară, ca urmare a unei istorii zbuciumate şi nedrepte, făurită de pofte străine, însetată de glorie şi măreţie. Dar, prin voinţa aceleiaşi istorii, graniţa vremelnică şi făţarnică s-a prăbuşit sub povara adevărului, Câinenii devenind un adevărat ,,trium confmum”, triunghiul de interferenţă al spiritualităţii româneşti din cele trei provincii - Oltenia, Muntenia şi Ardealul. Neîndoielnic, Câinenii trăiesc sub semnul istoriei. Aşezate în inima cetăţilor de piatră, pe drumul de ape, cel mai vechi dintre toate căile ce străbat Carpaţii, satele Câinenilor au cutezat să se înfiripeze temeinic, înfigându-şi rădăcinile încă în zorii istoriei. Din casele de odinioară, albe, cu prispe largi, luminoase şi acoperişuri din şită, n-au mai rămas decât amintirile cuprinse în cronici îngălbenite de scurgerea vremii. Ţara veche începe aici, cu sate întemeiate între pământ şi cer, între ape şi broderii de calcar sau granit, temelia marii istorii. Spuneam că rădăcinile lor se înfig adânc în timpurile ancestrale din care străbate imaginea unui Pons Vetus, podul vechi, aruncat peste apele Oltului - pânză de argint între ziduri de cremene. Peste podul vechi au trecut cu sau fără treburi, milioane de paşi. Ecoul lor, amplificat de orgile de piatră, se mai aude şi azi. Au trecut mai întâi cei ce l-au construit, băştinaşii geto-daci, apoi legiunile romane în frunte cu însuşi Traian împăratul, regii angevini, toţi mânaţi de dorinţa de stăpânire a lumii, voievozii români descălecători de ţară şi oştirile lor, căpitanii vestiţi ai lui Mihai Vodă şi el însuşi în fruntea oltenilor, în drumul către marele ideal românesc - Unirea sub un singur sceptru. Siluetele Mariei Tereza cea înflăcărată, cea firavă a unui Franz Joseph cu pas şovăielnic, sau cea a augustului Cezar - Carol VI, mai stăruie ca stafii ale trecutului printre ecouri de nume şi fapte. Pe unele, istoria le-a glorificat,

5


pe altele le-a acoperit de ţărâna uitării. începutul de secol X X p e Valea Oltului a fo st zbuciumat, ca de altfel întreaga istorie a acestor ţinuturi. Siluete cenuşii s-au strecurat hoţeşte peste piscuri, oţelele au scuipat fo c acoperind cu semnul morţii marginile de drumuri firave. Cei ce au venit cu gând mişel, s-au sfârşit în aceste pământuri sau au fugit lotreşte, purtând pe umeri povara unei ruşinoase înfrângeri. Prin Câineni, poate peste podul vechi, au trecut călători mânaţi de focul arzător al dragostei. Şi-au pierdut capul de atâtea frumuseţi nemăsurate, s-au topit sub razele soarelui, transformându-se în boabe de rouă şi în poveste. Au fo st şi călători cu gând curat, ce s-au minunat de frumuseţea oamenilor şi a locurilor, lăsând în urma lor mărturii scrise, fără de care istoria locurilor ar f i fo st mai puţin cunoscută şi mai săracă. Graniţa veche de la Genune (vechiul nume al Câinenilor) n-a constituit niciodată un obstacol între pământurile româneşti despărţite de lanţul carpatic. Pe drumul de ape au călătorit nestingheriţi peştii, de la Dunăre până-n Ţara Ardealului şi invers, încă de la facerea lumii. Asemenea păsările cerului, precum gândul şi cugetul oamenilor. Au trecut şi turme, în transhumanţa lor milenară, vămuirile fiind sporadice şi supuse voinţei oamenilor. Când vrerea lor a fo st alta, cărările tainice din tăriile de piatră i-au dus acolo unde le-a fost vrerea. Hrisoave voievodale pomenesc de Genune la 1415, Radu cel Mare îi numeşte “câneani” la 1505. O istorie veche (a numelui) de cinci - şase veacuri, căci cea adevărată este milenară. Pe Calea cea Mare a ţării, veche de când lumea, şi pe “Via Carolina ”, desăvârşită la 1722, au trecut atâtea nume, încât ar trebui tomuri întregi spre a fi menţionate. S-au scris însemnări şi note de călătorie, s-au întocmit hărţi pe foaie de aramă, Câinenii au purtat nume de rezonanţă vremelnică Strassburg, cu cetate asemenea - Arxavia. O “Tabula Valachiae Cis - Alutanae per Frieder Schwantzium Regiminis Heinsteriani Capitaneum” de la 1722, mai nouă cu şaisprezece veacuri decât cea Peutingenariană, prezintă prima imagine a Câinenilor: Kinen - Strassburg, precum şi portul locuitorilor din acest ţinut, fixând definitiv în memoria istoriei locul unde cântecul cocoşilor şi lătratul câinilor se aud deodată în trei provincii româneşti. Vremurile s-au scurs, alţi călători s-au perindat pe drumurile Oltului, către Ardeal sau invers. S-au scris pagini numeroase, numai dintre personalităţile româneşti de referinţă din domeniul istoriei, geografiei, sociologiei, etnografiei, literaturii, peste douăzeci de nume au amintit mai mult sau mai puţin de Câineni. Mulţi dintre ei sunt fii ai acestor locuri, a căror,,rădăcină blagorodnă şi bătrână” îi ţine legaţi de generaţii, de Câineni şi de Lovişte. Moşii, strămoşii, părinţii lor şi ei şi-au ridicat aici case, biserici, şcoli - toate necesare unei vieţi normale. Prin unicitatea stilului, case şi biserici vechi, atâtea câte s-au mai păstrat, veţi vedea că locuitorii Loviştei sunt unici prin cerbicia cu care îşi păstrează tradiţiile, sunt adevărate comori ale istoriei şi arhitecturii populare româneşti. Satele din componenţa comunei Câineni rămân însă uimitoare şi unice prin tezaurul de spiritualitate, păstrat nealterat din vremuri imemoriale. împotriva tuturor aparenţelor impuse de necesitatea de a ţine pasul cu mersul vremurilor spre modernitate, tradiţiile şi obiceiurile locuitorilor de aici vor determina, probabil

6


prin insistenţe, înfiinţarea unui laborator zonal de etnografie şi folclor într-un spaţiu cu adevărat mioritic. ,,Et in Arcadia ego! ” Şi eu am fo st la Arxavia, cetatea Câinenilor, ale cărei amintiri stăruie încă sub ierburi. Din apele Oltului, istoria şi lecţiile ei urcă vertiginos spre dantelăria albă de calcar ce spintecă orizontul în mii de franjuri. Câinenii au doar un petic de cer. Zările lor sunt limitate de labirintul de piatră prin care se strecoară apele Oltului şi ale altor pârâiaşe “nebune”, izvorâte din adâncul pământului şi răzbătând către “leagănul de piatră al legendei”. în astfel de condiţii, lumea Câinenilor capătă alte dimensiuni. Jos, zilele sunt mai scurte, nu printr-o altfel de măsurare a dimensiunilor timpului astral sau de o anume strategie a soarelui. Circumvoluţiunile de granit ale citadelei de piatră fac ca timpul din inima cetăţii să fie altfel dimensionat. De acea, locuitorii s-au ridicat de mii de ani pe înălţimi, spre a f i mai aproape de stele şi a privi spre orizonturi mai largi. Muntele i-a călit, i-a făcut îndrăzneţi, cumpătaţi la vorbă şi hotărâţi la faptă. Aşa i-am cunoscut pe oamenii de aici. Pentru cele trebuitoare ca viaţa să decurgă normal, ei au un calendar al lor. Altfel, şi aici cocoşii cântă vestind apropierea zorilor la aceleaşi ore astrale, stelele în rotirea lor peste munte anunţă vremea odihnei la aceleaşi ceasuri, ca pretutindeni. Viaţa decurge, aşadar, normal după aceleaşi legi nescrise ale firii. Revenind la cele ce s-au spus şi s-au scris despre Câineni, niciodată nu este de ajuns. Ceea ce s-a scris, s-a făcut în mod dispersat, tratând anume tematici. Totul trebuia îngemănat într-un tot unitar, într-o carte a lor, a “câneanilor” şi Câinenilor - o monografie. Monografia înseamnă un studiu ştiinţific amplu, tratat detaliat şi multilateral, asupra unui subiect. O comunitate presupune o astfel de tratare interdisciplinară, care să acopere toate aspectele mediului tropic şi antropic specifice arealului pe care îl ocupă. Autorii monografiei de faţă au reuşit un astfel de studiu, cu inerenta relativitate a adevărului, adunând şi coagulând în mod fericit aproape tot ce s-a spus sau s-a scris despre localitatea lor timp de două milenii, cu precădere în ultimele cinci veacuri.Se umple astfel un spaţiu dintre cele multe încă libere, readucând la lumină, descoperind sau redescoperind date, documente, imagini, memorii, fapte şi întâmplări ale unor anonimi sau ale unor personalităţi de referinţă din viaţa Câinenilor. Se mai adaugă astfel încă o pagină la cartea de istorie naţională, se mai împlineşte un vis, o năzuinţă a şcolii româneşti de sociologie, al cărei promotor a fost dascălul Dimitrie Gusti. Tezaurului de spiritualitate românească i se mai adaugă încă o piesă a cărei valoare poate fi sporită. Câinenii, prin strădania fiilor lor, au o carte de suflet. ,,Iar voi «câneanilor», care sunteţi la vad” sau oriunde, în lumea largă, dar cu inima şi sufletul la izvoarele filosofiei şi poeziei locurilor natale, BUCURAŢI-VA!

Doru CĂPĂTARU, redactor „România Turistică”

7


Prescurtări bibliografice şi alte abrevieri (Selectiv) A. F. - Asociaţie/a Familială I. F. - Întreprinderea Forestieră cap. - capitol(ul) î. H. - înainte de Hristos cf. - confer jud. - judeţ(ul) CHEM P - Centrala Hidroelectrică de loc. cit. - locul citat M. D. G. R - Marele Dicţionar Mică Putere Geografic al României com. - comuna MAT - Monopolul Alcoolului d - decedat şi Tutunului D. G. A. S. - Direcţia Generală a ms. - manuscris Arhivelor Statului n. a. - nota autorului (autorilor) d. H. - după Hristos DGRS - Direcţia Generală a Rezervelor n. n. - nota noastră Statului nr. - număr DI - Documente istorice op. cit. - opera citată D IR - Documente privind istoria pct. - punct(ul) României pop. - popular DJVAN - Direcţia Judeţeană Vâlcea a pr. - preot Arhivelor Naţionale RATA - Regia Autonomă de Transporturi Auto DN - drumul naţional dn. - domn(ul) sec. - secundă dos. - dosar(ul) sec. - secol(ul), secolele DRH - Documenta Romaniae s. n. - sublinierea noastră Historica sl. - slav (ul); în limba slavă e. n. - era noastră S. N. C. - Societate/a în Nume ed. - editura Colectiv f. - fără; f. a. - fără an ş. a. şi altele facsimil - facsimil fam. - familie, familiar fig. - figura fl. - fluviu g-ral - general

tip. - tipografie/a top. - toponim v - în viaţă, viu v. - vezi vol. - volum(ul)

8


I. IN T R O D U C E R E Motto I: ,,în fond, noi nu suntem altceva decât ceea ce facem din ceea ce alţii au făcut din noi ”. Jean-Paul Sartre M otto II: ,, Viaţa trebuie înţeleasă privind înapoi şi trebuie trăită privind înainte”. Sorens Kirkegaard Sufletul şi personalitatea oricărui om poartă amprenta locurilor unde a văzut lumina zilei, a locurilor unde a copilărit, unde a deprins buchea cărţii şi, mai înainte de asta, semnul sfintei cruci şi rugăciunea; în fine, unde s-a obişnuit să facă anumite lucruri fără a se întreba ,,de ce”, ci „pentru că aşa se cuvine”. Cuvine-se dar să ne amintim de locurile de obârşie ca un tribut acordat lor, celor care - alături de părinţi, preot şi învăţător -, datori la rândul lor acestor locuri, au pus temelia fiinţei noastre sociale. Comuna Câineni face parte dintr-un dat natural, Ţara Loviştei, care evocă, în acelaşi timp, vechime istorică şi specificitate geografică, trăsături pentru care acest “ţinut” poate fi considerat reprezentativ şi meritând a fi luat drept “material didactic”. De aceea, nu putem vorbi despre o parte a unui întreg, comuna Câineni, fără a vorbi mai întâi despre întreg - Ţara Loviştei, mai ales dacă acel întreg este un dat geografic ,,lăsat de la Dumnezeu” şi care apoi a făcut istorie datorită celor care l-au locuit, loviştenilor. Parafrazând spusele cu urmări tragice ale lui Lucreţiu Pătrăşcanu, ,,Înainte de a fi comunist, sunt român”, putem spune că, înainte de a fi vâlceni, noi - autorii lucrării - suntem lovişteni! Şi dacă datorăm întregului partea, tot aşa datorăm începutul bibliografic al demersului de faţă unei lucrări celebre, Ţara Loviştei, de Ion Conea1, un excepţional studiu de geografie istorică, pe baza căruia, în urmă cu peste 70 de ani, marele cercetător a fost răsplătit cu titlul academic de Doctor în Ştiinţe Geografice. Încă din vechime, hotarele dintre două comunităţi, formaţiuni statale sau popoare, erau hotare naturale: ape curgătoare, dar mai cu seamă munţi. ,,A fost deci o vreme când orice catenă de munţi trebuia să fie 9


numaidecât un hotar şi până într-atâta se lega noţiunea de hotar cu aceea de munte, încât, dacă era nevoie undeva de un hotar, şi nu exista muntele sau munţii, cari să-l facă, atunci munţii aceia erau inventaţi - şi harta tot nu rămânea fără ei”2. Interesant, conceptul de m unţi/hotar nu provine - aşa cum în mod natural ar fi trebuit de la români “cari n-au avut niciodată vreme să se ocupe cu astfel de probleme ale istoriei şi geografiei”2 -, ci de la maghiari. Pe de altă parte, “la această concepţie ...au contribuit în mare parte exagerările literaţilor şi ale călătorilor sau excursioniştilor, cărora li se părea că au făcut o mare ispravă trecând Carpaţii”3. Numele de ,,ţară” a Loviştei apare într-un document de la 1311 care cuprinde în “transumpt” (transcriere - n. n.) o diplomă din 1265 a viceregelui maghiar Ştefan, în care se confirmă, tot în transumpt, diploma din 1233 a viceregeleui Bela (viitorul rege Bela al IV-lea al Ungariei - n. n.) aşa-numita “Diplomă andreeană”4-6. În acest document, se arată că principele de coroană Bela al Ungariei dă contelui Conrad de Tălmaciu “terram Loystha vocatam ab aqua Lothur vocata, que fluit ad aquam Olth” 17,8. D. Onciul 8 şi I. Conea 1 sunt de acord că “în Loviştea de astăzi ca nume cel puţin - trebuie s-o vedem pe Loystha din 1233” 1. Documentul de la 1311 s-a dovedit însă a fi un fals interesat 4-6. B. P. Hasdeu (1900), D. Onciul (1902), N. Iorga (1909), A. Bunea (1912), Al. Lapedatu (1910) şi I. C. Filitti (1924) situează Loviştea în dreapta Oltului, însă Conea1 demonstrează că, de fapt, bazinul Titeşti-Brezoi constituie Loviştea naturală, punând confuzia pe seama lipsei de informaţie geografică a istoricilor. Acest bazin este descris cu lux de amănunte de către geograful Emmanuel (Emm.) de Martonne9-12, care evidenţiază caracterul său de netă individualitate geografică. Acelaşi caracter de regiune geografică este remarcat şi de Fr. Schwanz (sau, mai corect, Schwantz ca şi Colrad în loc de Conrad), autorul celebrei hărţi de la 1722, Loviştea reprezentând pentru el “ein kleines Lăndgen”, adică “o mică ţară” pe care o situează numai la est de Olt13. Trebuie să recunoaştem, însă, că numele de “ţară” dat aproape tuturor depresiunilor intramontane, unde specificitatea geografică determină şi alte tipuri de particularităţi (economice, sociale, culturale etc.), s-a impus la noi datorită lui I. Conea1 şi N. Iorga 14,15. Totuşi, Gr. Vâlsan 3 afirmă: “Astăzi, însă, concepţia aceasta a muntelui ca limită între state şi popoare nu mai are curs. Dimpotrivă: «graţie progreselor paralele ale istoriei şi geografiei, şi graţie mai ales primelor rezultate obţinute de geografia umană în studiul problemei frontierelor», munţii se dovedesc a fi fost de multe ori, ca şi fluviile, nu limite, ci mai degrabă prilej şi punte de legătură pentru populaţiile de pe versante. E tocmai cazul Carpaţilor româneşti!”. Ţinând seama de timpul în care au fost făcute aceste afirmaţii, 1924 şi 1934, nu este 10


surprinzător să constatăm cât sunt ele de actuale şi astăzi, cum la fel de actuală este şi publicistica m ultor autori - între care să-i menţionăm doar pe Eminescu, Şincai, Caragiale, Goga, Cioran, Ţuţea şi Patapievici - care deranjează pe mulţi contemporani tocmai pentru adevărurile necruţătoare pe care le conţine? I. Conea mai face o afirmaţie cu care nu putem să nu fim de acord, şi anume că osatura fizică a pământului, respectiv forma, mărimea, poziţionarea şi înlănţuirea munţilor influenţează în mod decisiv osatura istorică şi politică a poporului din ea1. Între funcţia „conservatoare” a Ţării Loviştei şi, în general, a tuturor „ţărilor” din România, şi funcţia progresistă de spaţiu de legătură între populaţii şi culturi diferite, este doar o contradicţie aparentă. Dacă “Ţara Loviştei este un ţinut izolat geografic, social şi cultural, adică un fel de laborator etnologic în aer liber”3, în acelaşi timp, istoria ne arată că această zonă a pulsat de viaţă intens de-a lungul secolelor, facilitând schimburile comerciale şi culturale între Imperiul Habsburgic şi Ţara Românească, la a cărei temelie, ca stat medieval, se află victoria lui Basarab I asupra lui Carol Robert de Anjou, în lupta (mai exact - “luptele”) de la Posada (Perişani Pripoare) din noiembrie 1330. De-a lungul secolelor, acest ţinut a avut un însemnat rol de conservare naţională pentru poporul român, adăpostind unul din fragmentele etnice cele mai arhaice şi mai interesante ale românilor. Pe de altă parte, situarea geografică a făcut din Ţara Loviştei un spaţiu de tranzit şi legătură între populaţiile de pe versanţii Munţilor Făgăraş, cu un rol însemnat în dezvoltarea economică, culturală şi socială. Menţionăm, în acest context, un studiu a lui C. Bălosu - Ducan, în care se arată, între altele: “Ţara Loviştei, la o privire geografică, ar putea părea un spaţiu închis, o căldare înconjurată pe marginile sale de munţi. Istoria a făcut însă ca ea să fie la intersecţia drumurilor dintre Transilvania, Oltenia şi Muntenia. Binecuvântată prin frumuseţile sale naturale, Loviştea era descrisă şi percepută de N. Iorga la începutul secolului (al XX lea - n. n.) ca o sinteză a pământului românesc, ca un topos aflat la răspântii, mirific prin frumuseţile şi istoria sa”16. Din această ,,ţară” face parte şi comuna Câineni, care are privilegiul de a beneficia de aşezarea favorabilă de o parte şi de alta a Oltului, în nordul Ţării Loviştei şi al judeţului Vâlcea, fiind una din principalele porţi de legătură între Vechiul Regat şi Ardeal. Coincidenţă sau destin, partea ca formă repetă la scară mai mică întregul - deţine în jur de % din acesta comuna Câineni având aceaşi formă ca şi Ţara Loviştei, care este formată din Loviştea argeşeană (din stânga Oltului) şi Loviştea vâlceană (din dreapta Oltului). Prin corespondenţă, centrul comunei este format din două sate

11


apropiate, Câinenii Mici sau Câineni de Argeş şi Câinenii Mari sau Câineni de Vâlcea. Parafrazând spusele lui M ircea Eliade într-o scrisoare adresată lui Alexandru Busuioceanu, aflat la M adrid, unde elabora lucrarea ,,Zamolxis”, putem afirm a: confiscaţi cum suntem, toţi, de treburi şi nevoi personale, ni se întâm plă adesea să trecem prin locuri excepţionale (“pe lângă opere excepţionale” - la Eliade, n. n.) fără să le vedem ... Aşa se întâm plă uneori şi cu spaţiul ce alcătuieşte comuna Câineni, deşi, aici, la tot pasul ,,îşi scot strămoşii degetele - afară / de ghiocei, de crini, de toporaşi”, cum metaforic spunea poetul Virgil Carianopol. Aşa cum „recunoştea” şi Tudor Arghezi: “Să-ţi fac un cântec? Vorbele-mi sunt goale/Şi nu au frum useţea din cântecele tale”, demersul eleborării unei monografii nu va fi niciodată complet, rezultatul fiind întodeauna perfectibil. Suntem conştienţi că purcederea la un astfel de demers nu va fi deloc o întreprindere uşoară. În elaborarea lucrărilor de acest gen, există în perm anenţă pericolul de a păcătui prin omisiune, ceea ce le face superficiale sau prin repetiţie şi pierderea în am ănunte nesemnificative, cu rezultatul inevitabil încărcarea lor inutilă - ceea ce le face în mod previzibil plictisitoare. Apoi, prin lipsa de unitate structurală, o astfel de lucrare va fi greu de înţeles şi de asimilat (în sensul de a te face să te gândeşti la ea şi după ce ai citit-o, “reproducând” în minte pasajele ce ţi s-au p ăru t interesante). Cu toate aceste riscuri, avem convingerea că un asemenea demers trebuie făcut, atât din respect faţă de înaintaşi şi din dragoste faţă de locurile natale, cât şi din sentimentul datoriei faţă de generaţiile viitoare, supuse tot mai m ult alienării, pierderii identităţii, convinşi fiiind că este infinit mai benefic să ai ce perfecţiona decât să nu ştii de unde vii, pentru că astfel nu vei şti în mod clar nici unde vrei să ajungi. În fine, credem că monografiile comunelor şi localităţilor din ţa ra noastră, chiar dacă nu toate sunt elaborate cu maximă rigurozitate stiinţifică, condiţia esenţială fiind aceea de a nu reda inform aţii eronate sau contradictorii, sunt părţi ale unui m are întreg care este istoria naţională. Este tim pul ca acest popor să aibă cât mai curând posibil în faţă o istorie naţională reală, adevărată, demistificată, cu tot ceea ce a fost bun, cu tot ceea ce a fost rău, fără exagerări şi fără partizanate. Trebuie evitat cu orice preţ riscul iminent ca intrarea României în Comunitatea Europeană să atragă după sine şi pierderea identităţii noastre naţionale, a valorilor naţionale acumulate de a lungul secolelor prin strădania înaintaşilor noştri, şi orice piatră pusă la temelia 12


edificiului cultural naţional care să reziste globalizării economicosociale actuale cu reversul ei aproape inevitabil, alienarea tot mai accentuată a indivizilor, este de m are im portanţă. Nu putem încheia această scurtă introducere fără a menţiona faptul că demersul de faţă are un precedent, din păcate pentru autor, nefinalizat: la Biblioteca Comunală Câineni am descoperit o monografie a comunei, dactilografiată şi fără autor, pe acesta din urm ă identificându-l ulterior după serioase investigaţii. Monografia profesorului M arin Stoia17, dactilografiată, se pare, prin 1980 şi răm asă în acest stadiu, este o lucrare destul de bine docum entată şi cu o structură interesantă, d ar care respectă canoanele timpului. Am ţinut să menţionăm în mod special această lucrare nepublicată, alături de aceea a lui I. Conea1, deoarece ele au constituit punctul de plecare bibliografic pentru elaborarea monografiei de faţă. Hotărârea de a elabora monografia comunei Câineni, a fost luată în toamna anului 2004, în cadrul Asociaţiei ,,Pons Vetus”, organizaţie nonguvernamentală care are ca scop sprijinirea dezvoltării economice, sociale şi culturale a Ţării Loviştei. S-a avut în vedere faptul că anul 2005 marchează împlinirea unor ,,vârste rotunde” de la atestările documentare ale aşezărilor ce compun comuna: Câineni - 500 de ani (20 ianuarie 1505), Grebleşti - 380 de ani (1 septembrie 1625), Robeşti - 335 de ani (29 august 1670) şi Râu Vadului - 485 de ani (9 iunie 1520). Satul Priloage nu este atestat documentar, el începându-şi existenţa pe la sfârşitul secolului alXIX-lea. Desigur, cele 4 localităţi atestate documentar sunt mult mai vechi decât o indică datele lor de atestare. Ne referim aici la faptul că, aşa cum vom vedea în cuprinsul lucrării de faţă, localitatea Câineni era cunoscută în vremea lui Mircea cel Bătrân sub numele de Genune, iar în vremea stăpânirii romane, sub numele de Pons Vetus, adică “Podul Vechi”, toponim ce indică în mod cât se poate de limpede faptul că romanii au găsit aici o aşezare omenească întemeiată, evident, de strămoşii noştri geto-daci.

13


II. C A D R U L G E O G R A F IC N A T U R A L

1. A şezarea geografică şi com ponenţa În cadrul judeţului Vâlcea, Loviştea geografică reprezintă o uriaşă depresiune intramontană ce desparte Carpaţii Meridionali în două grupe mari de munţi: Făgăraş şi Parâng. Loviştea administrativă include, pe lângă partea depresionară (dealuri cu petice de teren arabil şi fâneţe numite local “livezi” sau “locuri de coasă”) şi partea de sud-vest a Munţilor Făgăraş, şi pe cea de est a Masivului Parâng, adică Munţii Lotrului, de o parte şi de alta a Oltului. Partea depresionară se desfăşoară pe culoarul longitudinal al defileului Turnu Roşu - Cozia, şi prezintă intrânduri în părţile meridionale ale Munţilor Făgăraş şi Lotru18. Loviştea din stânga Oltului (Loviştea argeşeană) are o suprafaţă administrativă de 384 km2, din care partea locuită (Loviştea propriu-zisă, depresionară) reprezintă aproximativ 150 km2, iar Loviştea din dreapta Oltului (Loviştea vâlceană) are o suprafaţă administrativă de aproape 900 km2. Dacă Loviştea vâlceană are o suprafaţă de aproape două ori şi jumătate mai mare decât Loviştea argeşeană, în schimb, în ceea ce priveşte gradul de populare, raportul este invers. Explicaţia acestei situaţii care s-a prezentat astfel întodeauna, este în cea mai mare parte de natură geografică. Iată ce spune în acest sens I. Conea 99: “Despre Valea Lotrului s-a scris de mulţi că e largă. E largă în sensul că nu e «cheie» ca cele mai multe văi de munte - dar, antropogeografic vorbind, nu e largă nici cât să poată permite unui singur sat să se întindă în voie măcar pe o rază cât a Câinenilor de Argeş sau de Vâlcea. Lărgimea ei s-a exagerat”. Loviştea administratrativă este împărţită între comunele Câineni, Boişoara, Titeşti (reînfiinţată în anul 2002), Perişani, Racoviţa, Malaia, Voineasa şi perimetrul urban Brezoi. Comuna Câineni este poziţionată în partea de nord-nord-est a Ţării Loviştei şi a judeţului Vâlcea, respectiv în extremitatea nord-estică a Olteniei şi aproximativ în zona central-sudică a României 20. Coordonatele geografice între care este cuprinsă comuna, sunt: 45°29' (limita sudică) 45°35'05" (limita nordică) latitudine nordică şi, respectiv, 24°19' (limita

14


vestică) - 24°29'15" (limita estică) longitudine estică, şi este străbătută de râul Olt de la nord la sud, pe o distanţă de 14 km. În partea de nord, comuna se învecinează cu localităţile Boiţa şi Turnu Roşu din judeţul Sibiu; în partea de nord-est, cu perimetrul urban Avrig, judeţul Sibiu şi cu comuna Perişani; în partea de est - cu comuna Boişoara, în partea de sud - cu comuna Racoviţa, iar în partea vest - cu perimetrul urban Brezoi (toate din Judeţul Vâlcea). Urmând aliniametul nord-est - sud-vest, începând de pe malul stâng al Oltului, hotarele administrative ale comunei Câineni trec prin următoarele repere geografice: pârâul Valea Fratelui, Culmea Teişului, Strâmbanu, Chica Fedeleşului, vârful Tătaru, Apa Cumpenită, vârful Cocorâciu, Suru, Şaua Budislavului, Şaua Avrigului, Ciortea, Scara, Grohotişul, Pietriceaua, valea Boia Mare (care are pe malul stâng munţii Dăescu, Leu, Călugăru, Bilceriu şi Pojorâta, ce aparţin de comuna Boişoara), Între Văi (la confluenţa văilor Boia Mare şi Boia Mică), Adâncata, Cheişoara, Muchea Sasului (pe hărţi apare Dealu Cerbului, dar numele local corect este Dealu Sasului), Chicera, Boboţea, Măgura, Cărbunaru, Gruiu Calului, râul Olt, Ghimpurosu, vârful Râgla, vârful Zănoage (local ,,Zănogea”), Murgaşu, vârful Robu, Mândra, Dealu Negru, Pârcălabu, Stânişoara, Coasta Câinenilor, Gruiu Hotarului, pârâul Valea lui Iacob, pârâul Râu Vadului şi râul Olt 21, 22. Între aceste limite, comuna Câineni însumează o suprafaţă de aproape de 260 km2 17, 20. Extremitatea estică a comunei o constituie muntele Ciortea, cea vestică muntele Pârcălabu, cea nordică - vârful Suru, iar cea sudică se află pe graniţa cu comuna Racoviţa, la 1,5 km sud-est de punctul numit ,,La Tăietură”. Satele care compun comuna Câineni sunt: Câinenii Mici (sau Câineni de Argeş) care este şi centrul administrativ al comunei, Câinenii Mari (sau Câineni de Vâlcea), Grebleşti, Robeşti, Priloage şi Râu Vadului. Ultimele două localităţi, deşi oficial sunt declarate sate, în realitate ele sunt cătune, neavând nici şcoală şi nici biserică. Câinenii Mici se află pe malul stâng al Oltului, acolo unde acesta, scăpând din strânsoarea primului tronson al defilelui Turnu Roşu - Cozia, face un cot larg (Ostrov). I se mai spune şi Câineni de Argeş, deoarece multă vreme a aparţinut din punct de vedere administrativ de judeţul Argeş (v. cap.IV.1.). În partea de nord se înalţă Pleaşa (Câinenilor), iar în partea de est - Mânjina. La sud se află Dosu Ceirului, iar la vest, râul Olt. Satul este străbătut de pârâul Valea Câinenilor căruia i se mai spune şi Valea Satului sau Valea Coţilor. Câinenii Mari se află pe malul drept al Oltului la 1 km nord-vest de Câinenii Mici, legătura între cele două sate făcându-se pe podul de peste Olt,

15


în dreptul monumentului generalului Praporgescu (sub Malu Podului) şi pe şoseaua E 81/DN 7, Râmnicu Vâlcea - Sibiu. I se mai spune şi Câineni de Vâlcea, deoarece multă vreme a aparţinut, din punct de vedere administrativ, de judeţul Vâlcea, graniţa dintre acest judeţ şi judeţul Argeş fiind chiar râul Olt (v. cap. IV.1). Câinenii Mari se mărginesc la est cu Malu Podului, la vest - cu dealurile Măluş, Picui, Faţa Peşterii şi Zăpădioare, la nord - cu râul Olt, iar la sud, cu dealurile Pripor şi Dosu Runcului. Satul este străbătut de pârâul Urea sau Valea Urii. La 3 km sud-est de Câinenii Mici, pe ,,drumul cel vechiu” 1 sau Calea Mare, Câineni - Perişani - Sălătruc - Curtea de Argeş, actualul DN 7D, se află satul Grebleşti, cel mai mare sat al comunei. Acesta este înconjurat de următoarele dealuri: la nord - de Mânjina, la est - de Gorniş, care se leagă de Mânjina prin Muche, la sud-est - de Pleşcioara, la sud - de Teiş şi Făgeţel, iar la est - de râul Olt, pe al cărui mal drept se înalţă Pleaşa (Câinenilor Mari) cu vârful Ştirbina care în Grebleşti şi Robeşti este cunoscut sub numele de Gorgane. Satul este despărţit de Teiş şi Făgeţel, de râul Boia, între Podu de Fier şi Olt. La vest şi nord-vest se află mai multe terenuri agricole cunoscute sub numele de Curătură, Strezeni şi Ceir. La fel, începând din partea de nord spre est, sub Mânjina, Muche şi Gorniş, se întind alte terenuri agricole, cunoscute sub numele de Poduri, Curături, Arini şi Sălişte. Satul Grebleşti este despărţit de satul Câinenii Mici prin Pârâul Călimării şi este străbătut de trei pâraie: Pârâul Jidovului, Pârâul Cheişorii şi Pârâul Arinilor, care sunt de fapt torenţi, având apă numai în zilele ploioase. Pârâul Cheişorii desparte satul în două, partea dinspre Câineni numindu-se Câmpuri, iar partea cealaltă - “În Sat”, şi Capu Satului (partea de sud). Satul Grebleşti are numeroase uliţe, dintre care cele mai importante sunt: Calea Lungă, Calea Dosului sau Calea Arinilor, Uliţa Cimitirului, Mal şi Capu Satului. La 5 km sud de Câinenii Mici, pe malul drept al Oltului, se află satul Robeşti, sub Gruiu Bradului şi Picui, fiind străbătut de pârâul Valea Robeştilor. În faţa sa, peste Olt, se află satul Priloage (cătun), sub Gruiu Calului în est, care spre nord se leagă de Teiş prin Bâldihău. Râu Vadului este o localitae foarte mică, situată la 6 km nord de Câinenii Mari, pe malul drept al Oltului. 2. D rum uri şi căi de acces. Trasee turistice Partea locuită a comunei Câineni este străbătută de calea ferată Piatra Olt - Sibiu şi de două căi rutiere importante: şoseaua naţională E 8 1/DN 7,

16


Râmnicu-Vâlcea - Sibiu, care trece prin Robeşti, Câinenii Mari şi Râu Vadului, şi drumul naţional DN 7D, Câineni - Perişani - Sălătruc - Curtea de Argeş, vechiul drum antic Calea Mare, transferat de curând (2003) de la administraţia judeţeană (DJ) la cea naţională (DN), în vederea reabilitării şi modernizării, recunoscându-se astfel importanţa sa economică şi turistică. La ora la care scriem aceste rânduri (ianuarie 2005) reabilitarea lui s-a realizat deja pe tronsonul Câineni - Titeşti (s-au turnat şi compactat trei straturi de pietriş de diferite sortimente peste care s-a turnat o emulsie polimeră specială, cu rol de liant) urmând ca în viitor să fie asfaltat, lucrare mai complexă şi care pe anumite porţiuni s-ar putea să nu coincidă cu actualul traseu. E 81/DN 7 este binecunoscuta şosea naţională, asfaltată şi modernizată în anii 1958 -1960 17, 23 având o istorie intresantă (v. cap. III. 1. şi III.2.d.). Legătura dintre E 81/DN 7 şi DN 7D se face pe podul din fier şi beton de peste Olt, aflat la 500 m nord de staţia CFR Câineni, în dreptul monumentului generalului David Praporgescu, şi al satului Câinenii Mici. De asemenea, o cale de acces importantă este şi linia ferată Piatra Olt Sibiu, ce trece prin aceleaşi localităţi ca şi şoseaua. Această legătură feroviară a fost realizată în anii 1896 - 1901 de către inginerul român Mihail Râmniceanu, prezentându-se ca o lucrare de mari proporţii, considerată timp de o jumătate de secol ca punct culminant al artei constructive româneşti17,18,374 (v. cap. III.3.c.). Prin realizarea hidrocentralei de la Robeşti, va lua naştere o nouă legătură între cele două maluri ale Oltului, respectiv între satele Robeşti şi Priloage, şi mai departe spre Grebleşti, în nord, cu ieşire în DN 7D, şi spre sud către Racoviţa. Valea Oltului, mai ales de la Câineni spre nord, a rămas drum istoric permanent ca şi “drumul cel vechiu”, Calea Mare, ce vine de la Curtea de Argeş şi Sălătruc, trecând prin Perişani, Titeşti, Boişoara, Grebleşti şi Câinenii Mici. Pe acest drum, şi implicit “prin Câineni, veacuri de-a rândul, oierii sibieni îşi mânau turmele la iernat spre bălţile Dunării. Aici era «punctul» de numărare şi de carantină a oilor”24. “Drumul cel vechiu”, văzut în întregul său, este „format din două fragmente: unul pe malul Oltului, din Transilvania până la Câineni, şi altul prin Loviştea din Câineni şi până la Perişani - Sălătruc”.24 E81/DN7, DN7D şi linia ferată Piatra Olt-Sibiu sunt principalele căi de comunicaţie care străbat comuna Câineni. Trasee turistice : a. Câinenii Mici -vârful Pleaşa - Culmea Zănoaga Câinenilor -vârful Tătaru (Măgura Făgăraşilor) / vârful Cocorâciu; b. Câinenii Mici - Valea Satului - Coţi - Apa Cumpenită -vârful Tătaru / vârful Cocorâciu; 17


c. Câinenii Mici - Grebleşti - Calea Lungă / Calea Dosului Muchie - Plaiu Mare - Izvoru Măgurii - Vârfu Măgurii - Ciungi - Culmea Coţilor -vârful Coţi - Apa Cumpenită -vârful Tătaru / vârful Cocorâciu; d. Câinenii Mici - Grebleşti - Valea Boia - Între Văi (sau Întrevăi) -valea Boia Mică - Culmea Olanu / Cocorâciu; e. Câinenii Mici - Grebleşti - valea Boia - Între Văi - Poiana Arsurile Mici - Poiana Cerbului - Culmea Olanu -vârful Olanu - Galbena şi Vemeşoaia - Budislavu - vârful Ciortea; f. Câinenii Mici - Grebleşti -valea Boia - Între Văi -valea Boia Mare - Pietriceaua - Galbena şi Vemeşoaia, respectiv valea Boia Mare Leu - Faţa Sfântului Ilie - Dăescu; g. Râu Vadului - Dealu lui Vlad - Coasta Câinenilor; h. Câinenii Mari - valea Urea - Coasta Câinenilor - vârful Sterpu; i. Câinenii Mari - Malu Podului - Pleaşa - Gorganu Mare (Gorgane); j. Câinenii Mari -valea Urea - Murgociu - Murgaşu - Danu - Robu - Sârbinu - Şasa Mândrii - vârful Sterpu; k. Robeşti - Valea Robeştilor - Izvoru Frumos - Murgaşu - Danu etc., v. pct. j; l. Robeşti - Ghimpurosu - Faţa -vârful Râgla - Zănoage (Zănogea) - Danu etc., v. pct. j; traseul acesta mai este cunoscut şi ca drumul Gârcului (local, “drumu Ghircului”), iar la Ghimpurosu se poate ajunge şi pe alte două căi, respectiv pe Valea Călineştilor şi Valea Sărăcineştilor; m. Robeşti - Calea Pleşiţei - Gorganu Mare - Danu etc., v. pct. j. Aceste trasee sunt străbătute vara de numeroşi iubitori ai muntelui. Cele mai multe dintre ele sunt - parţial sau chiar total - accesibile şi cu mijloace auto. Spre exemplu, traseul ,,c” poate fi parcurs cu mijloace auto pe o distanţă destul de mare şi de la Grebleşti încolo, cu condiţia ca acestea să poată ajunge până în Muchie. Mai trebuie amintit drumul Grebleşti - Priloage (local „Pârloage”) - Grădini - Racoviţa, precum şi drumul cu rol de scurtătură Grebleşti Gruiu Pleşciorii - Cărbunaru - Gruiu Lupului (sat din comuna Racoviţa). Putem menţiona, de asemenea, traseul Grebleşti -valea Boia - Dealu Sasului - Mormânt - Zănoaga - Faţa Sfântului Ilie - Dăescu. Pe lângă acestea, pe întinsul comuneni Câineni există o mulţime de drumuri şi poteci care s-au format din necesităţi practice (unele dintre ele sunt cunoscute sub numele de ,,hoage” sau ,,râpe”, pe care se coboară lemnele, fânul şi cartofii, cu sania, dar - cel mai des - cu “târşul”). De-a lungul timpului, aceste drumuri au fost străbătute de numeroase personalităţi al vieţii cultural - artistice din ţara noastră, care apoi 18


şi-au exprimat admiraţia pentru locurile vizitate. În acest sens, dăm doar un singur exemplu, pe Alexandru Vlahuţă26 care scria: ,,Drumul nostru pe Valea Oltului se încheie la graniţa ţării, dinsus de Râu Vadului, la strunga de la Turnu Roşu, care în vechime, întărită de romani, purta măreţul nume de «Poarta lui Traian». Aici, Oltul desfundă munţii, spintecându-i din creştet până-n temelie, şi-şi deschide drum larg în văile noastre. .. .De aici ne uităm şi cu drag şi cu durere în sus, pe albia Oltului... Ne-ntoarcem devale-n Câineni, sat mare, aşezat de-o parte şi de alta a Oltului, ca la o fugă de cal din pragul ţării. Aici e răspântia vechilor drumuri de şleau (drum natural, bătătorit de care - n.n.) cari leagă Oltenia şi Valahia Mare cu Transilvania, aici e întâiul popas al chervanelor (care mari - n. n.) ce vin de dincoloncărcate cu mărfuri şi umplu bătătura cârciumelor, toamna mai ales, pe vremea iarmarocului de la Râureni. Trecem pe partea cealaltă a Oltului pe un pod plutitor. Soarele scapă în asfinţit, puind cununi de aur pe creştetile codrilor. . De mânecate pornim călări din Câineni pe drumul neted ce se lasă, şerpuind printre colinele plaiului Loviştea, în valea mândră şi bogată a Topologului”.

3. R elieful şi structura geologică Relieful comunei Câineni se poate încadra în două tipuri caracteristice, diferenţiate după altitudine, şi anume: un relief depresionar, intramontan sau de deal,unde altitudinea variază între 400 - 900 m, şi un relief montan cu înălţimi de peste 1000 m. Există şi înălţimi de peste 1000 m, care în mod uzual sunt considerate dealuri, deoarece pe ele există numeroase “locuri de coasă”, fâneţe de unde locuitorii obţin fânul necesar vitelor iarna (de exemplu: Pleaşa Câinenilor, Gorgane, Măgura, Coasta Câinenilor). Altitudinile extreme sunt de 340 m la nivelul Văii Oltului, în Câinenii Mici, şi respectiv 2361 m în vârful Budislavu 20, cel mai înalt vârf, Ciortea, de 2462 m, aflându-se, din punct de vedere administrativ, pe teritoriul comunei Titeşti, deşi graniţa dintre cele două comune trece, pe o distanţă scurtă, şi prin muntele Ciortea. Cele două trepte de relief fac parte din marea unitate a Carpaţilor Meridionali (Masivul Făgăraş - la est şi Masivul Parâng - la vest). În această zonă, cu relieful predominant muntos, se evidenţiază Valea Oltului, care pătrunde în Depresiunea Loviştei prin partea de nord a judeţului Vâlcea, la graniţa cu judeţul Sibiu, şi străbate comuna Câineni prin partea sa centrală, constituind o evidentă limită naturală între masivele muntoase menţionate. Modul de formare a acestei văi transversale, care străbate cel mai ridicat şi 19


mai dur compartiment al Carpaţilor româneşti, a preocupat şi-i mai preocupă pe mulţi cercetători. Al. Roşu20 face o trecere în revistă a teoriilor care încearcă să explice formarea acestei văi deosebite, identificând trei tipuri de explicaţii, şi anume: explicaţii de natură tectonică (R. Lehman, B. Iukey, Gh. Murgoci, A. Streikensen), apoi explicaţii care pun accentul cu preponderenţă pe fenomenul captării (Emm. de Martonne, I. Popescu Voiteşti, H. Wachner, P. Coteţ), şi, în fine, explicaţii care pledează pentru antecedenţă (I. Rodeanu, N. Orghidan, Gr. Posea). Autorul menţionat20 consideră că “aspectul de culoar al acestei văi, privită de pe înălţimile din jur, presupune mai degrabă o veche legătură transcarpatică, moştenită antecedent de Olt”. De o parte şi de alta a acestui culoar de vale, se află înălţimi muntoase ale căror altitudini depăşesc 2000 m (de exemplu, pe versantul stâng, munţii Cocorâciu, Suru, Budislavu, Ciortea, iar pe versantul drept - munţii Pârcălabu, Sterpu, Stânişoara). Relieful depresionar, intramontan, formează partea locuită a comunei, ca de altfel a întregii Ţări a Loviştei, iar acesta, împreună cu relieful montan, formează comuna ca unitate administrativ-teritorială. Relieful depresionar, intramontan, este de tip colinar, de origine sedimentară. El este alcătuit din plaiuri parţial împădurite şi din goluri (fâneţe sau terenuri arabile), fragmentate de văi scurte, cu partea inferioară largă, aluvionară. Relieful montan este reprezentat, în comuna Câineni, de ultimele culmi cristaline ale Munţilor Făgăraş, în est, şi ale Munţilor Lotrului - în vest. În partea de nord a Câinenilor Mici se află Pleaşa Câinenilor, care are o înălţime de 1201 m. În partea de est a aceluiaşi sat, respectiv - în cea de nord a Grebleştilor, se înalţă până la 840 m, Mânjina, care se continuă spre sud-est cu şaua joasă a Muchiei, şi mai departe, spre sud, cu dealul Gorniş, care are o înălţime de 560 m. Dincolo, peste râul Boia, se înaltă - la 904 m - Pleşcioara, iar puţin mai jos de Podu de Fier, mai aproape de sat, se înalţă semeţ dealul Teiş, la 750 m, care se continuă paralel cu râul Boia, în partea de sud a satului, cu dealul Făgeţel, care are o înălţime de peste 600 m. În partea de sud-vest a Grebleştilor, dincolo de Olt, se înalţă la 1152 m vârful Ştirbina aflat la joncţiunea dintre Pleaşa Câinenilor Mari şi Gorgane. La sud - sud-estul Pleşcioarei se înalţă, până la 838 m, Cărbunaru şi vârful Oul, cu o înălţime de 1004 m. Dincolo de Priloage, la vest de Robeşti, se ridică Ghimpurosu, la 882 m. Alte înălţimi din partea de vest a Robeştilor şi a Câinenilor Mari sunt: Râgla - 1424 m, Zănoage - 1488 m, Danu - 1765 m, Robu - 1899 m, Sârbinu -1862 m, Mândra -1942 m, Pârcălabu - 2091 m, Sterpu - 2142 m, Stânişoara - 2000 m, Coasta Câinenilor - 1858 m.

20


În partea de nord-est, comuna Câineni include partea de sud-vest a Masivului Făgăraş, dintre ale cărei formaţiuni muntoase menţionăm: Zănoaga Câinenilor - 1590 şi 1712 m, Prislop - 1820 m, Chica Fedeleşului cu vârful Tătaru - 1890 m, Cocorâciu - 2034 m, Suru - 2282 m, Budislavu - 2361 m, Grohotiş -2220 m şi Ciortea - 2426 m. La sud de aceşti munţi, care formează hotarul de nord-est al comunei Câineni cu comuna Turnu Roşu din judeţul Sibiu, se află alţi munţi, dintre care menţionăm: Măgura (Izvoru / Coasta Măgurii) - 1268 m, Coţi - 1811 m şi Olanu - 1944 m. Munţii din stânga Oltului (Făgăraş), se prezintă ca nişte creste alungite, despărţite prin văi aproape paralele, în timp ce munţii din dreapta Oltului (Lotru), sunt masivi, de tip ,,claie”, cu vârfuri proeminente. Diversitatea reliefului din comuna Câineni şi, implicit, din Ţara Loviştei, este consecinţa complexităţi geologice, atât sub aspectul structurii şi al naturii rocilor, cât şi sub cel al vârstei şi evoluţiei geomorfologice. În general, Munţii Făgăraşului şi ai Lotrului, sunt formaţiuni geologice vechi, care au luat naştere în faza orogenică, mezocretacică din era mezozoică. Ei au suferit transformări în mezozoic, luând înfăţişarea de azi în cuaternar. Evoluţia geologică a acestei zone s-a manifestat prin cutarea soarţei terestre, încreţirea dând naştere la rupturi şi scufundări, care au dus la apariţia sinclinalului loviştean, dar şi la înălţimi din care a rezultat anticlinalul Făgăraş - Lotru. In paralel, s-au produs eroziuni şi umpleri cu sedimente ale fostului golf ce acoperea actuala depresiune a Loviştei 27. Sub aspect geomorfologic, comuna Câineni se încadrează în cele două trepte principale de relief: cea înaltă (de munte), cu evoluţie îndelungată şi care cuprinde prelungirile Munţilor Făgăraşului şi Lotrului, până în defileul Oltului, şi cea colinară de depresiune, care cuprinde partea locuită a aşezărilor comunei, inclusiv terenurile arabile şi fâneţele. Axa sinclinalului loviştean are orientarea est-vest şi este tăiată de Valea Oltului. Pe ambii versanţi ai anticlinalului Făgăraş-Lotru, sunt prezente cute cristaline, înalte28. Compoziţia geologică montană este caracterizată, în general, de prezenţa rocilor cristaline, metamorfice, cu conţinuturi variabile de micaşisturi, gnais şi amfibolite. Zona depresionară conţine, în ansamblu, roci sedimentare alcătuite din marne, argile, gresii şi conglomerate calcaroase. Culmile muntoase, care formează versanţii vestici ai Făgăraşilor şi pe cei estici ai Lotrului, sunt alcătuite din roci specifice ,,pânzei getice”, care în marea fază orogenică, mezocretacică, s-au suprapus peste formaţiunile autohtone, pentru a forma Carpaţii Meridionali 28. Cele mai răspândite roci sunt micaşisturile şi gnaisele micacee (cu o şistuozitate accentuată), având foarte frecvente intercalaţii de amfibolite

21


dispuse în benzi mult alungite. Ele formează „cristalinul” sau “seria de Lotru”, des punctată cu injecţii de pegmatite, alcătuind Munţii Lotrului. În stânga Oltului, culmile sunt formate din roci asemănătore “seriei de Lotru”, numai că par a avea o cristalinitate ceva mai accentuată. Către sfârşitul perioadei mezozoice, mişcările scoarţei terestre au dus la scufundarea locală a cristalinului, în urma căreia a apărut un ,,golf” al Mării Getice, pe locul actualei Depresiuni a Loviştei. Sedimentarea ritmică a dus la formarea unei alternanţe de roci - gresii, conglomerate, marne, argile - şi la o accentuată deplasare a acestora, atât pe orizontală cât şi pe verticală, creându-se o diversitate de forme de relief care aveau să fie sculptate de râuri şi şuvoaie, după ce acest “g o lf’ s-a golit de apă şi s-a înălţat odată cu munţii din jur. Înaintarea accentuată a apelor mării terţiare peste cristalinul carpatic, a făcut ca peisajul muntos să se schimbe la contactul cu Valea Oltului, apărând culmi cu o structură sedimentară peste cea cristalină, sau sedimentară propriu-zisă, prelungi sau sub forma unor glacisuri ale căror altitudini scad treptat până la Olt. Dintre acestea amintim: Malu Râu Vadului (local “Malu Ru’ Vadu’”), Gruiu Stupinii, Faţa Luncii, Tinoasa, Dosu Săpoii (la Râu Vadului), Pripor, Malu Podului, Faţa Lazului, Gruiu Boilor, Gruiu Balii (în Câinenii Mari), Podeiele Grecilor, Dealu Viei (în Robeşti), Brădăţăi, Gruiu Mânii, Ciuha Mare, Ciuha Mică, Podeie (în Câinenii Mici), Poduri, Ceir, Strezeni, Lazu lui Barb, Curături, Calea Lungă, Calea Arinilor, Boboţea - Cânepişte, Gruiu Pleşciorii - Ghinuri - Treboilea, Teiş - Făgeţel - Deluşel (în Grebleşti) şi Malurile Priloagelor (în Priloage). Diversitatea reliefului din această subzonă geografică, parte integrantă a Depresiunii Loviştea, este consecinţa complexităţii geologice, atât sub aspectul structurii şi al naturii rocilor, cât şi sub cel al vârstei şi evoluţiei geomorfologice. Rocile sedimentare au favorizat deplasările în masă, grăbind evoluţia versanţilor şi apariţia suprafeţelor mai puţin înclinate, domoale, chiar netezite: Malu Râu Vadului, Malu Podului (Câinenii Mari), Poduri Ceir - Strezeni şi Mal (Grebleşti) şi ,,La Vie” (Robeşti). La acestea se adaugă mulţimea de agestre, fragmente de glacisuri de acumulare, gruiuri netezite care la adăpostul înălţimilor muntoase, dar cu facilităţi de legătură între ele au oferit locuri favorabile pentru formarea aşezărilor omeneşti29. În preajma Văii Oltului şi a râului Boia, şi în mai mică măsură pe Valea Boişorii, Valea Satului, Valea Urii şi pe Valea Robeştilor sunt prezente sedimente aluvionare. Acestea se formează şi dispar periodic; spre exemplu până prin anii ’70, Valea Boii de la Podişor (Adâncata) şi până la vărsarea în Olt era o imensă grădină cu un sol foarte bun pentru agricultură (Podişor, Plaştin, Poieni, Cânepişte, Treboilea, Varniţa, apoi după Podu de Fier, Vărzăriile). Cu timpul aceste suprafeţe s-au redus la mai puţin de un 22


sfert datorită viiturilor, cele mai mari dintre ele fiind prin anii ’60 - ’70. În ultimii anii, zona de până la Podu de Fier a început să se refacă, datorită amenajărilor hidrotehnice pentru centralele hidroelectrice de mică putere (CHEMP) de pe râul Boia. Carpaţii Meridionali, alcătuiţi din roci metamorfice, nu sunt bogaţi în zăcăminte minerale. Totuşi, pe Valea Boii s-au găsit calcar şi marmură. Satele ce compun comuna Câineni sunt aşezate de-a lungul Oltului, pe fragmente de terase inferioare, pe petice de glacisuri şi, mai frecvent, pe agestre ale afluenţilor, având tendinţa de a pătrunde în lungul acestora29. Configuraţia generală a reliefului de pe Valea Oltului a imprimat vetrelor satelor forme alungite, liniare, cu structuri adunate şi texturi simple.

4. Reţeaua hidrografică Reţeaua hidrografică a comunei Câineni este relativ bogată şi aparţine în totalitate bazinului hidrografic al Oltului. Întreaga reţea de râuri este alcătuită din ape repezi al căror aport de apă, împreună cu cele din întreaga Depresiune a Loviştei, influenţează în mod substanţial regimul hidrografic al Oltului, sporindu-i debitul cu aproximativ 30 m3/sec., din care 20 m3/sec. sunt aduşi de râul Lotru. Oltul străbate comuna Câineni pe o lungime de 14 km, de la nord la sud, între Râu Vadului (la fosta vamă) şi Robeşti (“La Tăietură”), iar de-a lungul său s-a creat un complex de terase inferioare, bazinete, glacisuri şi agestre, care au oferit din timpuri străvechi şi până în zilele noastre condiţii prielnice de viaţă, terenuri pentru locuire, suprafeţe fertile pentru culturile agricole, zăvoaie pentru păşunat, vaduri pentru pescuit, condiţii pentru plutărit şi navigaţie. Pe malul afluenţilor s-au construit iazuri pe care erau instalate mori de apă pentru măcinarea cerealelor şi joagăre pentru spintecat buşteni, materialul lemnos existând din abundenţă în pădurile ce acoperă versanţii de la malul apei şi până pe crestele cele mai înalte. Oltul are un debit mediu anual de 115 m3/sec. şi o pantă medie de 1,5 km18, 20, formând alături de râul Boia principalele cursuri de apă care străbat comuna Câineni. Pe teritoriul comunei Câineni, reţeaua de râuri afluente Oltului pare dispusă asimetric pe cele două maluri ale acestuia. Astfel, pe malul drept, Oltul primeşte următorii afluenţi: - Râu Vadului (22 km lungime) cu afluenţii săi: Căprăreţu, Floarea Mică, Pârâu lui Iacob, care îşi trag izvorele din munţii Floarea Boicenilor, Gârcu şi Coasta Câinenilor, şi se varsă în Olt pe teritoriul satului Râu Vadului, la graniţa cu satul Boiţa din judeţul Sibiu. De altfel, cursul său şi 23


al afluentului acestuia, Pârâu lui Iacob, au format secole de-a rândul graniţa dintre Ţara Românească şi Ardeal; - Valea lui Vlad (11,6 km lungime) izvorăşte din Coasta Câinenilor şi se varsă în Olt, în partea sudică a satului Râu Vadului, în locul numit ,,La Luncă”. Alte pâraie foarte scurte întregesc reţeaua de ape a satului Râu Vadului (Valea Scăuielelor, Valea Lungă, Valea Stupinii şi Valea Negoiesii); - Valea Urii sau Urea (15,4 km lungime) are izvoarele principale pe latura estică a muntelui Stânişoara - Coasta Câinenilor şi dintre afluenţi săi mai importanţi menţionăm: Pârâu Sârbinului, Pârâu Danului, Pârâu Murgociului, Pârâu Fierotii, Pârâu Jogăriilor şi Pârâu Căţânelului. Urea străbate satul Câinenii Mari şi se varsă în Olt, în dreptul localităţii, dincolo de şoseaua E 81/Dn 7 şi calea ferată Râmnicu Vâlcea - Sibiu; - Valea Lazului şi Valea Poienii sunt doi afluenţi mai mici ai Oltului care se varsă în acesta la sud de confluenţa sa cu Urea; - Valea Robeştilor (8,5 km lungime) îşi adună apele de sub Zănoaga Robeştilor şi Gorgane, având ca afluent mai important Valea Mică, apoi străbate satul Robeşti şi se varsă în Olt în dreptul localităţii, la fel ca Urea în Câinenii Mari. Pe malul stâng, cel dinspre Munţii Făgăraşului, Oltul primeşte mai puţini afluenţi, dar debitul de apă al acestora este aproximativ egal cu cel al afluenţilor de pe malul drept. Aceştia sunt: - Valea Fratelui (4,3 km lungime) care izvorăşte de sub Claia Bulzului, formează graniţa cu comuna Turnu Roşu, judeţul Sibiu, şi se varsă în Olt în dreptul fostei Vămi de la Genune, puţin mai sus de confluenţa cu Râu Vadului; - Valea Curpănului (10,3 km lungime) îşi are izvoarele sub Chica Pietrelor şi Zănoaga Câinenilor, şi se varsă în Olt, în dreptul tunelelor de cale ferată de la Râu Vadului; - Valea Satului, căreia i se mai spune şi Valea Câinenilor, Valea Coţilor sau Valea Arsurilor (12,4 km lungime), îşi trage izvoarele de sub Prislop şi Munţii Coţi, de unde se numeşte şi Valea Coţilor, iar de la confluenţa cu Pârâu Arsurilor a luat denumirea de Valea Arsurilor, celelalte două denumiri, Valea Satului şi Valea Câinenilor, fiind cele mai uzuale. Valea Satului străbate satul Câinenii Mici şi se varsă în Olt în aval de podul care traversează acest râu; - Boia (peste 36 de kilometri lungime) este apa curgătoare cu cea mai mare lungime şi cel mai mare bazin hidrografic de pe teritoriul comunei Câineni (evident, după Olt). Se formează din Boia Mică şi Boia Mare, care se întâlnesc în punctul numit “Între Văi”, sub Arsuri şi Olanu. Boia Mică îşi 24


are izvoarele la Apa Cumpenită (Izvoru Stârminoasei) şi în căldările glaciare ale munţilor Suru şi Budislavu. Boia Mare îşi trage izvoarele din căldarea sudică a muntelui Ciortea şi din căldările munţilor Grohotiş, şi Galbena şi Vemeşoaia. Boia Mare primeşte ca afluenţi pâraiele Pietriceaua, Vemeşoaia, Olanu, Dăescu, Leu, Olănel, Valea lui Nan, Arsurile, apoi confluează cu Boia Mică sporindu-şi substanţial debitul de apă. Înainte de a trece pe lângă satul Grebleşti mai sus de Podu de Fier, între Treboilea şi Cânepişte, Boia primeşte ca afluent Valea Boişorii, vărsându-se apoi în Olt în aval de Ceir. La rândul ei, Valea Boişorii primeşte ca afluent Valea Viei (local, “Valea Vii”) care curge între Măgura şi Gruiu Pleşciorii, izvorând din Piscu Porcului, acolo unde se întâlnesc Pleşcioara şi Măgura. Satul Grebleşti este străbătut de trei pâraie - al Jidovului, al Cheişorii şi al Dosului sau al Arinilor - cu debite foarte reduse, practic seci în zilele secetoase, însă cu caracter de torenţi (viituri) în zilele ploioase. Între Grebleşti şi Câinenii Mici se află Pârâu Călimării, care deşi este scurt, a săpat forte adânc în sol formând o adevărată prăpastie, traversată de un pod de piatră, locul numindu-se Colţu Călimării (denumirea nu are nicio legătură cu recipientul în care se păstrează cerneala - v. cap.V.1.). Bazinul hidrografic al Oltului, având pe teritoriul comunei Câineni o suprafaţă de peste 12300 ha, primeşte anual pe teritoriul menţionat o cantitate de precipitaţii de 1000 - 1200 mm care favorizează un debit de scurgere de 90 - 100 m3/sec. ( în medie, la Câineni - 93 m3/sec. şi la Robeşti - 95 m3/sec), în timp ce debitul de scurgere al afluenţilor în Olt variază în limite mult mai largi: 1 - 5 m3/sec.30. Reamintim pentru comparaţie că debitul mediu anual al Oltului la vărsarea în Dunăre este de 115 m3/sec.18,20. Cea mai mare cantitate de apă din volumul anual se scurge în cursul lunilor aprilie şi mai (aproape 20%), adică atunci când la apa rezultată din topirea zăpezilor de pe versanţi se adaugă şi apa din ploile abundente de primăvară, iar cea mai mică scurgere se înregistrează în luna octombrie (aproximativ 5%), înaintea celui de al doilea maxim de toamnă al precipitaţiilor. În primăverile cu încălziri bruşte şi topire rapidă a zăpezii, ca şi în perioadele cu ploi deosebit de bogate, se produc viituri care depăşesc de mai multe ori debitul mediu multianual. Cea mai mare viitură cunoscută în bazinul mijlociu al Oltului, a fost în anul 1948, de provenienţă pluvială, cu un debit maxim la Câineni de 2580 m3/sec. Alte viituri mari s-au înregistrat la punctul hidrologic de la Câineni în anul 1975 (1800 m3/sec.), în anul 1981, în perioada 7 - 13 mai (1380 m3/sec.) şi în anii 1941, 1950, 1970 şi 2003.

25


Condiţiile naturale ale bazinului hidrografic al Oltului au favorizat realizarea unor lucrări de echipare hidroenergetică, atât a cursului propriuzis, cât şi a unor afluenţi cu debite mai mari. Pe teritoriul comunei Câineni cursurile superioare ale pâraielor Râu Vadului şi Urea au fost captate şi cuprinse în sistemul hidroenergetic de la Lotru. Pe râul Boia funcţionează mai multe centrale hidroelectrice de mică putere, aşa numitele CHEMP. Pe Olt, la Robeşti şi Câineni, se află în faza de construcţie două hidrocentrale de câte 28 MGW fiecare, construcţia de la Robeşti fiind mai înaintată. 5. Clim a Clima comunei Câineni este determinată de aşezarea sa geografică în depresiunea intramontană a Loviştei şi dispunerea sa pe culoarul transversal al Văii Oltului. Exceptând zona satului Grebleşti, comuna Câineni este expusă circulaţiei intense de aer pe direcţia nord-sud - sud-vest, care uneori generează vânturi puternice. Din cauza deschiderii sale în Defileul Oltului, în Lovişte nu au loc stagnări de aer rece, aşa cum se întâmplă în depresiunile închise. Deschiderea menţionată permite o circulaţie accentuată a aerului şi o scurgere continuă de aer rece, prăvălit din zonele muntoase în lungul Oltului. Dispunerea geografică a comunei nu induce în zona depresionară scăderi masive de temperatură pe durate lungi de timp, aşa cum se întâmplă în toate depresiunile intramontane18,20,29,31. În general, temperatura aerului este condiţionată, în afară, desigur, de anotimp şi de relief. Ea este mai ridicată în zonele locuite şi scade odată cu creşterea altitudinii. Temperaturile variază iarna între - 25°C şi +5°C, iar vara - între +20°C şi +30°C. Data primului, ca şi a ultimului îngheţ, variază în raport cu altitudinea şi condiţiile meteorologice din perioada respectivă (sfârşitul lui septembrie - începutul lui octombrie şi, respectiv, sfârşitul lui aprilie începutului lui mai). Sub aspect pluviometric, numărul zilelor ploiose variază între 100 şi 150 pe an, iar cantitatea de precipitaţii atinge o medie anuală de 800 - 900 mm (raportat la suprafaţa totală a comunei). Deşi în general precipitaţiile nu au caracter accentuat de torenţialitate decât arareori, primăvara şi vara se produc adesea căderi de ploi rapide şi abundente, aşa numitele “ruperi de nori”, care provoacă unde de viituri. Căderile de zăpadă sunt mai frecvente la altitudini mai mari, dar şi în zona depresionară ele sunt mai dese decât la şes, fiind şi de lungă durată. Cantităţile de zăpadă căzute sunt în continuă scădere de la an la an, fenomen ce tinde, de altfel, să se generalizeze. Totuşi, la altitudini mari ele sunt însemnate, aceste zone rămânând acoperite chiar şi în timpul verii, ceea ce conferă locurilor un farmec geografic deosebit. 26


Manifestarea caracteristică a factorilor climatici - ploi şi zăpezi relativ abundente, temperaturi relativ scăzute, vânturi frecvente şi uneori puternice - dă climei din comuna Câineni un aspect tipic temperatcontinental, cu o notă aparte de microclimat montan, prin verile răcoroase, cu ploi relativ abundente, toamnele şi primăverile lungi şi care oferă privelişti încântătoare datorită metamorfozei suferite de vegetaţie ce antrenează puternice contraste coloristice, ca şi prin curenţii de aer frecvenţi. Toate acestea, alături de varietatea formelor de relief creează un cadru natural pitoresc, plăcut şi reconfortant pentru cei dornici să cutreiere zona. De-a lungul vremii, peste comuna Câineni au trecut diferite fenomene climatice şi naturale în manifestăriile lor extreme: ploi abundente cu inundaţii, secetă, incendii, cutremure. Amintim câteva dintre acestea. În anul 1941, după ploi care au durat săptămâni întregi, râul Boia s­ a transformat într-o viitură puternică, distrugând toate amenajările forestiere şi o parte din cele hidrotehnice (pive, mori) de pe cursul său. Apele învolburate, pline de lemne şi mâl au depăşit Podu de Fier care, din fericire, a rezistat. După retragerea apelor podul, arăta ca un schelet fantomatic având legăturile de la capete cu drumul distruse. A fost, se pare, ceea mai mare viitură de pe râul Boia. Anii 1946 şi 1947 au fost extrem de secetoşi, pentru ca anul următor, 1948 primăvara, să aducă din nou ploi diluviene. Oltul s-a mărit foarte mult şi a rupt un picior şi două tronsoane din tablierul podului de fier care făcea legătura între cele două sate Câineni. Mulţi ani după aceea, nivelul Oltului a rămas înregistrat pe spatele dinspre Olt al casei familiei Mocanu (,,casa Mocăncii”), sub streaşină, casă locuită astăzi de famila Frangu Herţa. Ploile torenţiale din anul 1964 au dus la creşterea masivă a debitului pâraielor Laz, Urea, Valea lui Vlad, Scăuiele, Râu Vadului şi al altora mai mici. Au fost distruse casele lui Ion Geacarel şi Constantin Oancea de pe Valea Urii din Câinenii Mari, inclusiv terenul de sub case care a devenit prund. De asemenea, au fost distruse în totalitate multe grădini de zarzavat. DN 7 şi calea ferată au fost acoperite de sedimente între Câineni şi Robeşti, în punctul Laz, circulaţia fiind întreruptă câteva zile. Unda de viitură de pe Valea Scăuielelor a distrus drumul forestier pe o lungime de 4 km. Au fost distruse, de asemenea, cabanele forestiere, funicularele şi punctele de încărcare a lemnelor în camioane, viitura antrenând inclusiv un camion împreună cu şoferul lui, Constantin Butaciu, care şi-a găsit atunci sfârşitul, la numai 20 de ani ... La Râu Vadului, din cauza viiturii s-a întrerupt circulaţia atât pe DN 7, cât şi pe calea ferată (la tunel). Creşteri ale debitelor cursurilor de apă din comuna Câineni au mai avut loc şi în alţi ani, dar nu

27


au fost atât de mari ca cele menţionate, distrugerile limitându-se la grădinile de zarzavat şi, parţial, la drumurile forestiere. Anul 2005 a fost cel mai umed an de când am intrat în mileniul III. În judeţul Vâlcea au avut loc atunci cinci valuri de inundaţii. În cursul celui de al patrulea val, pârâul Urea a distrus parţial o casă din Câinenii Mari. La 24 decembrie 2005 s-a produs o mare alunecare de teren la Râu Vadului, pe locul alteia mai vechi, din 2003, care a determinat întreruperea circulaţiei rutiere pentru trei săptămâni şi a celei feroviare pentru mai bine de opt luni. Se ştie, oficialităţi locale şi statale (preşedinte, miniştrii) au fost prezente aici în câteva rânduri, monitorizând şi impulsionând lucrările de refacere. Alte dezastre au fost cele provocate de incendii care nu de puţine ori au distrus parţial sau total case şi anexe gospodăreşti. În general, acestea au fost, din fericire, relativ rare, limitându-se la câte o singură gospodărie. Cel mai mare incendiu s-a produs în ziua de 17 martie 1967, în satul Câinenii Mari. Atunci, piloţii cursei TAROM Sibiu - Bucureşti au reperat incendiul şi au alertat pompierii din Sibiu. Până la venirea lor, localnicii au încercat să limiteze focul cu apa din fântânile din jur pe care, practic, le-au secat ! Au fost, totuşi, distruse în totalitate nouă gospodării şi anume cele ale lui Gică Bandea (locul izbucnirii incendiului), Dinu Bandea, Leana Bandea, Gheorghe Dogaru, Maria Vâlculescu, Mina Tabacu, Nică Carole, Mişu Şitoianu, Mitică Sterian, şi una parţial, cea a lui Lăică Pavel. Cu excepţia a două gospodării, toate celelalte au fost refăcute în acelaşi an cu despăgubiri de la ADAS şi cu forţe proprii. În categoria fenomenelor naturale extreme sunt de menţionat, pe lângă inundaţii şi secete, cutremurele. În anul 1802 a avut loc “cutremurul cel mare”, care a fost resimţit foarte puternic la Bucureşti, unde “ţâşnea până şi apă, gaze şi ţiţei din pământ”32. Zguduirile au fost foarte puternice în toată ţara, ele durând aproape 20 de minute. La Bucureşti, Turnul Colţei s-a dărâm at, au izbucnit incendii. Un puternic cutremur de pământ (7,4 grade pe scara Richter) s-a produs la 10 noiembrie 1940, la ora 4 şi 35 de minute, cu epicentrul în zona Vrancea. Cutremurul a fost resimţit puternic în toată ţara - inclusiv în Câineni - , a distrus clădiri, mai ales în Bucureşti şi Panciu, şi a făcut numeroase victime omeneşti. În ziua de 4 martie 1977, la ora 21 şi 20 de minute s-a produs un cutremur de pământ cu magnitudinea de 7,2 grade pe scara Richter, având epicentrul tot în zona Vrancea. Şi acest seism a fost resimţit puternic în toată ţara şi a avut urmări catastrofale mai ales în Zimnicea şi Bucureşti (peste 1570 de victime omeneşti şi 32900 de locuinţe distruse sau avariate32). Locuitorii din comuna Câineni au remarcat, cu puţin timp înainte de producerea 28


cutremurului, manifestări anormale ale animalelor (lătrat de câini, mugete de vite, behăituri de oi şi capre, cârâit de păsări).

6. Vegetaţia, fauna şi solurile Pentru a caracteriza vegetaţia şi fauna, trebuie precizat că din punct de vedere biogeografic, partea de nord a judeţului Vâlcea, în care se înscrie şi teritoriul comunei Câineni, aparţine provinciei dacice, diviziune a subregiunii euro-siberiene. Aceasta se caracterizează printr-o floră şi faună central - europeană, cu un mare număr de endemisme dacice33. Depresiunea Loviştei aparţine în întregime etajului fagului, partea ei cea mai joasă fiind domeniul pădurilor de fag (Fagus silvatica) în amestec cu gorun (Quercus petreae). După natura solurilor formate, pădurea ocupa, cu câteva secole în urmă, aproape în întregime teritoriul actual al comunei Câineni. Având în vedere poziţia geografică a comunei în nordul Depresiunii Loviştea, cu un relief predominant montan, dar fragmentat de văi destul de largi şi adânci, inclusiv culoarul Oltului ce coboară la altitudinea de 340 m, vegetaţia este dispusă etajat, în funcţie de diversitatea şi altitudinea formelor de relief. Ca ţinut de veche locuire, cu populaţie relativ densă, Loviştea a fost despădurită treptat, atât în sectoarele cu altitudinui înalte, cât şi în vatra depresiunii, astfel încât suprafeţele despădurite au devenit păşuni alpine cu întinderi mari pentru numeroasele turme de oi şi cirezi de vite, sau pajişti secundare, utilizate ca fâneţe şi păşuni, uneori şi ca terenuri agricole. Vegetaţia etajată din partea superioară începe cu pajişti montane şi tufişuri pitice, fiind imediat urmată de păduri de conifere care se prezintă în benzi restrânse şi discontinui. Limita superioară a pădurilor de conifere şi a tufişurilor pitice variază între 1500 şi 1800 m. Pădurile de molid (Picea excelsa) au o repartiţie mult diferită de la un masiv muntos la altul, iar către partea inferioară a etajului apare bradul alb (Abias alba). Mai jos, întunecimea şi monotonia pădurilor de molid este întreruptă de prezenţa fagului, care poate fi întâlnit şi în pâlcuri de făgete pure. Pădurile de fag au întinderea cea mai mare în raport cu celelalte păduri montane. Pe fragmentele de terase şi pe dealurile netezite, pe agestrele şi glacisurile vechi, consolidate, apar păduri de gorun în amestec cu gârniţă (Quercus frainetto), ulm (Ulmus foliaceea), paltin (Acer pseudoplatanus), carpen (Carpenus betulus), jugastru (Acer campreste), frasin (Fraxinus excelsior), tei (Tilia platyhyllos, Tilia cordata), în asociere cu stratul de subarbuşti reprezentat mai ales prin lemn râios (Evonymus europeae), alun (Corylus avellana), corn şi sânger (Cornus mas, Cornus sanguinea), plante urcătoare 29


ca iedera (Hedera helix) şi curpenul (Clematis vitalba) şi diverse specii de muşchi (Maeium cuspidatum, Maeium afine). La rândul ei, lista florei erbacee este de mare extensiune, aici găsindu-se păiuşul (Festuca silvatica), firuţa de pădure (Poa nemoralis), vioreaua (Scilla bifolia), brebenelul (Corydalis cava), ghiocelul (Galantus nivalis), diverse rogozuri (Carex pilosa), ferigi (Dryopteria filis mas), laptele câinelui (Euphorbia amygdaloides), urzica moartă galbenă (Laminum galeobdolon), cucuta de pădure (Galium schultesii), apoi murul (Rubus hirtus), măceşul (Rosa canina), zmeurul (Rubus ideus), afinul (Vacinum myrtillus) etc. Pe valea largă a Oltului şi pe cele ale afluenţilor acestuia, se întâlnesc zăvoaie cu sălcii şi răchite (Salix alba, Salix fragilis, Salix cinereia), plute (Plopus euramericana), cătini (Tamarix pallasi) şi arini (Almus incana, Almus glutinosa), iar dintre plantele cu flori, specii de piciorul cocoşului (Ranunculus), izmă (Mentha aquatica), veronică (Veronica beccabunga), broscariţă (Potamo geton), brusture (Lappa) etc. 20. Dintre speciile pomicole, sunt răspândite prunul (Prunus domestica) şi nucul (Juglans regia). Exploatarea forestieră intensă şi defrişările masive pentru a face loc terenurilor agricole şi fâneţelor au dus la reducerea suprafeţelor împădurite, ritmul de plantare neţinând pasul cu cel de exploatare. În ultimii ani, datorită îmbătrânirii şi reducerii forţei de muncă, numeroase fâneţe au rămas necosite şi au fost năpădite în mod natural de vegetaţie arboricolă. Munţii cu păduri întinse de conifere şi foioase, cu văi adânci şi abrupturi înfricoşătoare şi dealurile acoperite de păduri în amestec au constituit - şi mai constituie încă - locuri populate de o faună bogată, în cea mai mare parte, de interes vânătoresc. Înălţimile alpine constituie domeniul caprelor negre (Rupicapra rupicapra), al unor păsări cum sunt fâsa de munte (Anthus spinoletta spinoletta), brumăriţa (Prunella collaria collaris) şi acvila de munte (Aquila choysaetas choysaetas). În pădurile de răşinoase şi făgete trăiesc ursul brun (Ursus arctas), porcul mistreţ (Sus scrofa), jderul de copac (Martes martes), râsul (Linx linx), mai rar jderul de piatră sau beicanul (Martes faina), cerbul (Cervus elaphus carpathicus) şi căprioara (Capreolus capreolus). Dintre păsările care populează aceste zone, amintim cocoşul de munte (Tetraourogallus urogallus), potârnichea (Pedrixpedrix), cocoşul de mesteacăn (Lyrurus tetrix), ierunca (Tetraxes bonasia), ciocănitoarea de munte (Picoides tridactylus alpinus), şorecarul (Buteo buteo) etc. Pe dealurile mai joase, cu altitudini de sub 1000 m, o mare răspândire o au lupul (Canis lupus), vulpea (Vulpes vulpes), viezurele 30


(Meles meles), iepurele (Lepus capensis), căpriorul (Capreolus capreolus), mistreţul (Sus scrofa), veveriţa (Sciurus vulgaris fuscoater), pisica sălbatică (Felis silvestris) şi pârşul (Muscardinus avelanarius). Toate râurile de munte cu ape limpezi şi repezi constituie domeniul păstrăvului (Salmo trutto fario) alături de care se pot găsi mreana de munte sau moioaga (Barbus meridionalis petenyi), boişteanul (Phoximus phoximus), zăvlecul sau zgălvocul (Cotus gabio), lipanul (Thymallus thymallus), ţiparul (Misgurnus fassilis) şi scobarul (Chondrostoma nasus). Cursul Oltului intră în zona de răspândire a somnului (Silurus glavis), cleanului (Leuciscus cephalus), mrenei (Barbus barbus) şi scobarului (Chondrostoma nasus). Până la începutul anilor ’70, aceste specii de peşte se găseau din belşug în Olt după care, datorită poluării apelor sale cantitatea de peşte s-a redus dramatic. Viitoarele lacuri de acumulare vor oferi posibilitatea populării lor cu specii adaptate condiţiilor ecologice şi valoroase sub aspect economic. În comuna Câineni, ca urmare a diversităţii condiţiilor fizicogeografice, scoarţa terestră se prezintă ca un înveliş complex, cu variaţii de la solurile pajiştilor alpine până la solurile brune de pădure şi la cele slab evoluate din lungul văilor largi. Acestea aparţin în general categoriei solurilor podzolice, formate sub vegetaţia de pădure. În arealul comunei, la altitudini de peste 1700 - 1800 m, sub pătura ierburilor din pajiştile alpine, există un strat de sol subţire de culoare cenuşie - negricioasă. Mai jos, în etajul pădurilor de conifere şi de fag, solurile sunt brune, acide, montane, puternic scheletice. Bordura munţilor şi treapta de înălţimi mai joase din lungul Oltului sunt acoperite cu sol brun, montan tipic sau podzolit. Dealurile cu altitudini de până la 1000 m reprezintă domeniul de dezvoltare a solurilor brune de pădure, aflate în diferite stadii de podzolire. Grosimea solului variază de la 2 - 5 cm în zonele alpine şi până la 10 - 30 cm în zonele cultivate ale comunei. Din punct de vedere agricol, solurile sunt puţin fertile, pământul arabil din comuna Câineni încadrânduse în categoria a-V-a de fertilitate34. În plus, din cauza fragmentării reliefului şi a intensităţii proceselor de denudare a versanţilor, pătura de sol este supusă în mare măsură spălării şi eroziunii, făcând-o mai puţin aptă pentru agricultură. De aceea, terenurile cultivate apar în petice întrepătrunse cu fâneţe, cu păşuni şi cu cele neutilizate agricol. Astfel, versanţii se înfăţişează ca un adevărat mozaic de parcele foarte variate ca geometrie, diferit utilizate, care cer o îngrijire aparte prin fertilizarea solului, ca şi prin ocrotirea stabilităţi lui.

31


III. IS T O R IC U L C O M U N E I

1. Preistoria şi antichitatea Cercetările arheologice, prin dovezile scoase la iveală, au demonstrat că teritoriul comunei Câineni, ca de altfel al întregii Ţări a Loviştei, a fost locuit din timpuri imemoriale. Astfel, specialiştii sunt de acord că pe un teritoriu mult mai întins, care include Ţara Loviştei şi implicit comuna Câineni, în urmă cu aproape 5000 de ani, neamurile prototracice au creat o cultură cunoscută în literatura de specialitate ca fiind o cultură de tip Coţofeni35. În mileniul II î.H. tracii au creat pe aceste teritorii o cultură de tip Verbicioara, pentru ca în prima jumătate a mileniului I î.H. să se dezvolte cultura tracică a primei epoci a fierului. Geto-dacii, ca ramură nordică a numerosului neam al tracilor, sunt atestaţi în izvoare pe la mijlocul mileniului I î.H. Geto-dacii au dezvoltat o civilizaţie unitară în vremea marelui rege Burebista, civilizaţie care a cunoscut apogeul înfloririi sale în vremea regelui erou Decebal. Pe aceste locuri au existat mai multe formaţiuni social - politice care îşi aveau centrul la Buridava (Ocniţa, Vâlcea). Într-o perioadă, aceste formaţiuni au avut în fruntea lor pe regele Thiamarcus, contemporan cu împăratul roman Augustus. S-au descoperit vestigii arheologice la Grebleşti, pe râul Boia, şi la Câinenii Mari, în Muchia Runcului, care atestă urme ale epocii bronzului. Astfel, în partea de sud-vest a satului Grebleşti, în locul numit Deluşel, s-a găsit o secure de bronz cu cârlig, unealtă tipică epocii târzii a bronzului1,36,37. Tot în Grebleşti, pe Valea Boii, şi în Câinenii Mari, pe Muchia Runcului, s-au găsit urme arheologice şi mai vechi, şi anume topoare de piatră cu gaură de înmănuşare, ce aparţin neoliticului. Pe Malu Podului şi în locul numit ,,La Baltă”, au fost dezgropate resturi de ceramică lucrată manual, care atestă urme de locuire a populaţiei dacice. La Râu Vadului, în locul numit ,,La Luncă”, ce este aproape de vărsarea pârâului Râu Vadului în Olt, s-au descoperit în anul 1962, cu ocazia săpării fundaţiei pentru un adăpost de vite, cinci unelte primitive de forma unor ciocane din piatră, şlefuite. Descoperirea fiind întâmplătoare, nu a beneficiat de asistenţă arheologică de specialitate şi, de aceea, nici până în

32


prezent nu s-a putut stabili cu precizie vechimea obiectelor descoperite. Se pare, însă, că ele nu aparţin epocii neolitice, nefiind însoţite şi de ceramică, ci probabil că datează din epoca bronzului (2000 - 1200 î.H.). La Boişoara, centrul comunei vecine cu comuna Câineni, s-au descoperit urme ale unei aşezări omeneşti din neolitic. Aceste descoperiri şi altele de pe întinsul Ţării Loviştei indică faptul că viaţa omenească pe aceste meleaguri are o continuitate milenară. Sursele istorice ne arată că pe aici s-au perindat armatele romane încă înaintea cuceririi Daciei: ,,În anul 87 d. H. o armată romană condusă de generalul Cornelius Fuscus, înaintând pe Valea Oltului, cade în cursa pe care i-o întinde Decebal, poate în strâmtoarea de la Turnu Roşu: armata romană este zdrobită iar comandantul ei ucis”38. Într-o altă scriere, citim următoarele: “Comandantul suprem al legiunilor, neprevăzătorul Fuscus a fost ucis, trupele sale măcelărite sau luate în robie împreună cu o sumă de arme, de maşini de război şi cu steagul armatei (anul 87)”39. Drumul urmat de legiunile romane nu se cunoaşte cu exactitate, însă, cu certitudine, acestea au străbătut teritoriul comunei Câineni. După războiul din anii 101 - 102, dintre daci şi romani, mai puţin de 15% din teritoriul locuit de daci (mult mai mare decât România actuală) a fost anexat Imperiului Roman. Partea din Dacia romană care includea şi Ţara Loviştei, şi implicit comuna Câineni, a fost supusă amenajării unui sistem trainic de apărare. În partea de nord-vest a satului Câinenii Mici, pe malul stâng al Oltului, în punctul numit ,,La Turnuleţe”, au existat până nu demult nişte ruine, sub forma unor ziduri lungi de 1,5 m, groase 1,5 -2,0 m şi îngropate la 3 m, ruine identificate ca fiind al vechiului castru roman Pons Vetus, adică în traducere „Puntea Veche”. Această denumire ne oferă un indiciu preţios: romanii trebuie să fi găsit aici o punte, un mijloc de trecere a Oltului construit de câtre localnicii daci, ceea ce înseamnă că aici a existat o comunitate omenească organizată. Castrul Pons Vetus făcea parte din aşa numitul ,,Limes Alutanus”, linia de fortificaţii realizată de-a lungul Oltului, care cuprindea castrele Sucidava (Vedea - Izlaz), Romula, Acidava (Enoşeşti - Olt), Rusidava (Momoteşti Drăgăşani), Pons Aluti (Ioneşti - Govora), Buridava (Stolniceni - Râureni), Castra Traiana (Sâmbotin - Dăeşti), Arutela (Păuşa), Praetorium I şi II (Copăceni şi Racoviţa), Pons Vetus (Câineni) şi Caput Stenarum (Boiţa, judeţul Sibiu). “Limes Alutanus” avea rolul de apărare a provinciei Dacia de atacul popoarelor barbare1,38,39. Alături de castrele ce urmau firul Oltului, la est de masivul Cozia, romanii au mai construit castre la Rădăcineşti, Perişani şi Titeşti38. Castrele erau construcţii relativ mici, pătrate, legate între ele prin drumuri întărite cu valuri de pământ sau ziduri de piatră. Garnizoana romană 33


de la Praetorium (Racoviţa) avea misiunea de a asigura atât traficul, cât şi apărarea între Câineni (Pons Vetus), la nord, castrul de la Arutela, la sud, şi castrul de la Titeşti, la est. Fortificaţiile castrelor ofereau posibilitatea unei vizibilităţi îndepărtate prin folosirea unor puncte de observaţie amenajate ca turnuri pe culmile care le străjuiau. În categoria turnurilor de supraveghere poate fi inclus “Turnul lui Doancă” aflat pe o culme înaltă la sud de Racoviţa, având la poale pârâul Băiaşu, paralel cu drumul forestier Copăceni - Perişani1,40. De alfel, există şi părerea că Pons Vetus nu ar fi fost chiar un castru, ci doar un turn de observaţie “cu ziduri de piatră groase de 1,50 m ...” şi care ,,s-ar fi putut să aibă forma pătrată cu latura de aproximativ 4 m”40. Este însă puţin probabil ca Pons Vetus să nu fi fost şi castru roman, el făcând parte integrantă din linia de fortificaţii ,,Limes Alutanus”. Mai mult, există părerea că un castru roman exista şi la Râu Vadului, în locul numit astăzi „Poarta lui Traian”, care, evident, făcea parte din acelaşi ,,Limes Alutanus”. Aceasta nu era o linie de fortificaţii completă, în multe locuri Oltul însuşi înlocuind valul de pământ, şanţul şi zidul de întărire. Până în anul 1970, chiar şi un neiniţiat putea distinge de-a lungul Oltului resturi de ziduri vechi, viitura din acel an desăvârşind distrugerea completă a urmelor arheologice. Până atunci, pe teritoriul comunei Câineni la Priloage, Palma Jidovului (Grebleşti), ,,La Turnuleţe”, Dealu Jugaştrilor şi Valea Curpănului (Câinenii Mici) se mai puteau observa vestigii ale vechiului drum roman, Calea lui Traian. Înainte de a construi şi folosi drumul de pe malul stâng al Oltului, romanii, întâlnind la Jiblea, Masivul Cozia, trebuie să-l fi ocolit fiolosind drumul Jiblea - Rădăcineşti şi care mai departe, peste dealul Clocotici, iese în ,,drumul cel vechiu”, Calea Mare, „drumul bătrânesc al Loviştei”1, Sălătruc - Câineni. Dovezi în acest sens sunt castrele de la Rădăcineşti, Perişani şi Titeşti. Calea Mare a existat şi a fost folosită de către locuitorii daci cu mult înaintea Căii lui Traian, o dovadă în acest sens fiind chiar numele castrului de la Câineni, Pons Vetus, adică, în traducere, „Puntea Veche” sau ,,Podul Vechi”, care nu are numai sensul de ,,loc de trecere peste Olt, ci şi pe acela de mijloc de legătură”. De altfel, Calea lui Traian era utilizată cu destulă dificultate prin Defileul Oltului, drumul acesta “fiind destinat pentru o vehiculaţie mai uşoară şi mai restrânsă”41. Drumul roman de pe Valea Oltului “mergea de la Copăceni, pe Olt în sus, până la Turnu Roşu” şi “a păstrat numai malul stâng al râului”, fiind “tăiat în stâncă în faţa satelor Robeşti, Grebleşti şi Câineni de Argeş”41. Acest drum a fost refăcut la anul 124, în timpul împăratului Hadrian, şi el “urma tot malul stâng al Oltului”41. El a continuat să fie folosit fără întrerupere şi după retragerea aureliană. 34


Aici trebuie să menţionăm faptul că Dem. Moţoc42 localizează, după părerea noastră greşit, “staţiunea Pons Vetus” la Râu Vadului, în punctul numit Brudari, acolo unde secole de a rândul a funcţionat un pod plutitor peste Olt. La rândul său, Doru Moţoc43, remarcând pe un detaliu al hărţii lui Schwantz, care reprezintă Oltul la Câineni, un ,,arc de triunf” şi înscrisul ,,Porta Romana” urmat de o săgeată ce indică direcţia de curgere a Oltului (v. fig. 34), avansează ideea existenţei aici a unui “monument menit să eternizeze o victorie”. Mai mult, autorul avansează şi ipoteza că “denumirea «La Turnuleţe» este de dată mai recentă şi se referă la pilonii arcului distrus fie în timpul luptelor, fie de vreo revărsare catastrofală a Oltului”43. Întradevăr, de ce ar fi plasat Schwantz un arc de triumf aici, la 1717, dacă el nu ar fi existat pe vremea lui, dacă nu în întregime, cel puţin atât cât să-l îndreptăţească a-l schiţa şi denumi? În ceea ce priveşte locul unde a existat castrul roman Pons Vetus, lucrurile sunt clare: în actualul punct “La Turnuleţe”, unde se afla Porta Romana de pe harta lui Schwantz, pe vechiul drum alutan - Calea lui Traian. O dovadă documentară în acest sens o avem din secolul al III-lea în “Tabula Peutingeriana”1, 43, 44, unde Pons Vetus este localizat ,,la 9000 de paşi” (13,365 km) de Praetorium, castrul de la Racoviţa - Copăceni situat la exact 13,365 km de punctul ,,La Turnuleţe” din nordul Câinenilor Mici. Să mai precizăm, de asemenea, că D. Tudor41 este de părere că “Pons Vetus (Podul Vechi) ar putea fi o traducere în limba latină a unui toponim getic”. La începutul secolului al-IV-lea, prin noua politică dunăreană inaugurată de Constantinus Chlorus (293 - 306) şi continuată cu succes de fiul său Constantin cel Mare (306 - 377), circulaţia pe vechiul drum alutan care străbătea şi comuna Câineni, a cunoscut o activitate intensă ca urmare a revitalizării vechilor legături de o parte şi de alta a Carpaţilor35. “Drumul Oltului a fost calea pe care s-a propagat timp de peste o jumătate de mileniu, cultura romană în Dacia, contribuind la continuarea romanizării populaţiei autohtone şi după anul 271 d.H. Pe de altă parte, asigurând circulaţia între nordul şi sudul Daciei, aceaşi arteră de circulaţie a contribuit la întărirea unităţii cultural-economice daco-romane”45. În afara dovezilor arheologice din perioada stăpânirii romane pe care le-am menţionat în context respectiv urme ale drumului roman şi ale castrului Pons Vetus - alte dovezi sunt cărămizile romane cu dimensiunile de 40x40 cm, găsite pe Malu Podului, tăpşanul ce se ridică la capătul actualului pod peste Olt, lângă Câinenii Mari. De asemenea, trebuie să menţionăm şi tezaurul descoperit pe Valea Oltului, între Câineni şi Călineşti, care însumează un număr de 230 de monede din argint, datate de la Hadrianus până la Philippus Arabs40. În 35


sfârşit, din castrul Pons Vetus provine şi o monedă, tot din argint, datată de la împărăteasa Faustina I 35. Banii romani descoperiţi indică faptul că în acea perioadă aveau loc pe teritoriul comunei Câineni intense activităţi comerciale. Dintre documentele vechi care conţin referiri la actuala comună Câineni, menţionăm Tabula Peutingeriană, document redactat pe pergament în secolul al-III-lea. d.H. în care sunt menţionate localităţile Praetorium (Racoviţa - Copăceni) şi Pons Vetus (Câineni) şi Geographia lui Ptolemeu (cca. 90 - 168 d.H.), unde apare numele Olt sub forma tradiţională, latină - „Alutus”1,44,85. Din păcate, din perioada care a urmat retragerii romane din Dacia (271 d.H.) şi din timpul marilor migraţii ale popoarelor, nu avem referiri documentare privind comuna Câineni. Această situaţie nu este o caracteristică locală, ci una la nivelul întregii ţări. Este vorba de o perioadă extrem de frământată din istoria noastră, perioadă în care s-au format poporul român şi limba română. Concomitent cu etnogeneza poporului, s-a produs încreştinarea sa, uşurată mult şi de faptul că poporul dac era monoteist din vremuri străvechi. Faptul că limba română este o limbă romanică, păstrându-şi acest caracter în ciuda adevărului istoric, acela că am convieţuit cu romanii doar 165 de ani, mai puţin chiar decât cu alte popoare - cu slavii peste 500 de ani, cu goţii, avarii, gepizii, pecenegii, cumanii, hunii, alte câteva sute de ani - se explică, după părerea noastră, prin superioritatea civilizaţiei şi culturii romane faţă de cele ale popoarelor menţionate, care au trecut în valuri peste tânărul popor român, influenţândui doar lexicul. Mai mult, noi credem că etnogeneza poporului român a început în timpul stăpânirii romane în afara Daciei ocupate, în rândul dacilor liberi trăitori pe un teritoriu de şase ori mai mare decât cei cuprinşi în Imperiul Roman, ceea ce ar explica existenţa şi la ora actuală a unor “insule de românitate” în cele mai neaşteptate locuri nu numai în Europa, din Elveţia şi până în Turcia, dar şi în nordul Africii şi în Orient (se ştie că romanii au deplasat grupuri masive de daci în diverse locuri ale Imperiului). În ceea ce priveşte limba română, este uimitor să constatăm astăzi asemănări izbitoare cu unele limbi şi dialecte nord-africane sau orientale, cum ar fi de exemplu limba kurdă46. În unele din aceste cazuri există şi alte asemănări, cum ar fi de exemplu o serie de aspecte privind obiceiurile, portul şi arhitectura locuinţelor. De aceea, nu este de mirare că numeroşi istorici şi cercetători între care menţionăm doar pe părintele Dumitru Bălaşa, ,,patriarhul de Drăgăşani” şi pe Napoleon Săvescu, susţin argumentat că ,,noi nu suntem urmaşii Romei”. N. Stoicescu56 precizează că formarea statului feudal Ţara Românească nu a implicat un “descălecat” anume (tradiţia indică un Negru 36


Vodă venit din Făgăraş), ci ea a fost realizată prin „întrunirea treptată a formaţiunilor politice exstente la 1247, ca o creaţie autonomă”. La 1324, un document aminteşte de Basarab pe care regele maghiar îl numeşte „Voievodul nostru transalpin”, iar un alt document ni-l arată pe Basarab ca ,,fiu al lui Tihomir”57. C. C. Giurăscu afirmă: ,,În 1324 Ţara Românească este întemeiată. Cum, documentele nu ne-o spun ... Un lucru este însă sigur: întemeierea s-a datorat voievozilor din stânga Oltului şi nu celor din dreapta lui cum s-a crezut mai înainte”57.

2. Epoca feudală a. Feudalismul timpuriu. Documentele istorice indică, pentru începutul secolului al-IX-lea, existenţa pe vechea vatră geto-dacică, a numeroase voievodate: în Crişana - voievodatul lui Menumorut, în Banat voievodatul lui Glad, pe Someş - voievodatul lui Gelu, în Maramureş voievodatul lui Dragoş şi Bogdan15,38,39,44,48"51. La poalele Carpaţilor se întâlneau „ţările” româneşti conduse de Seneslau, Litovoi, Ioan şi Farcaş. Diploma Ioaniţilor, de la 124 7 52-55, 81, menţionează cinci formaţiuni statale româneşti. Între acestea, voievodatul lui Seneslau se afla în stânga Oltului, având centrul la Curtea de Argeş: “ . de la râul Olt şi Munţii Transilvaniei sub aceleaşi îndatoriri ce sunt arătate mai sus cu privire la Ţara Severinului - în afară de Ţara lui Seneslau, voievodul românilor, pe care le-am lăsat-o acelora aşa cum au stăpânit-o până a c u m . ”51. Acelaşi document indică în dreapta Oltului cnezatul lui Farcaş. Aşadar, actuala comună Câineni era împărţită în două: partea din stânga Oltului era inclusă în voievodatul lui Seneslau, iar cea din dreapta - în cnezatul lui Farcaş. Aceste voievodate, cnezate sau “ţări” erau, de fapt, formaţiuni prestatale româneşti, având un statut politico-administrativ schimbător în contextul situaţiei din Europa Centrală şi de Sud-Est din acele timpuri, ele fiind mai mult sau mai puţin sub suzeranitatea regelui maghiar. Ele au constituit începuturile întemeierii statalităţii româneştii. b. Bătălia de la Posada. Statul feudal Ţara Românească. Statul feudal, creştin - ortodox Ţara Românească s-a consolidat devenind de sine stătător şi recunoscut ca atare după victoria oştenilor lui Basarab I asupra trupelor regeşti ale lui Carol Robert de Anjou în bătălia, sau mai exact, în luptele de la Posada din 9 - 12 noiembrie 1330 15,48-51,58-77. Posada, localizată cu cea mai mare probabilitate în zona Perişani - Pripoare din judeţul Vâlcea,

37


ca loc al marelui eveniment consemnat oficial de către istoriografia română actuală61, defineşte locul unei aspre bătălii din perioada de început al statului feudal Ţara Românească, iar victoria repurtată de Basarab I asupra lui Carol Robert de Anjou, despre care N. Iorga 62 spunea că ,,a fost o biruinţă mare şi întreagă, rodnică în u r m ă r i.”, a consolidat independenţa Ţării Româneşti. Ion Conea 59 este de părere că Loviştea “a fost mult timp ca un măr de discordie între Români şi Unguri”, desigur datorită valorii ei strategice şi că ,,ea pare a fi fost şi una din cauzele expediţiei lui Carol Robert împotriva lui Basarab”. De altfel, însuşi regele angevin recunoaşte că a făcut expediţia ,,spre a recupera oarecari confinii ale regatului pe care Basarab cu fiii sei le deţinea întru scăderea şi prejudiciul coroanei.”58. În esenţă, regele m aghiar a v rut să-l pedepsească pe „infidelul voievod transalpin”63, care încălcând vasalitatea faţă de regele angevin, s-a constituit într-un obstacol în calea extinderii autorităţii acestuia în sud-estul Europei. În m ândria sa nem ărginită, Carol Robert de Anjou a tra ta t cu superficialitate acest obstacol, care se va dovedi de netrecut. Fl. Constantiniu 63 sintetizează astfel im portanţa deznodământului acestui conflict: „Biruinţa de la Posada este im portantă, nu atât pentru că a în treru p t tem porar raporturile feudo-vasalice dintre regele m aghiar şi voievodul rom ân, ci, mai ales, pentru că a făcut dovada forţei statului român, nou apărut, devenind astfel o realitate politico-teritorială ireversibilă pe h arta Europei medievale”. Cronicile ungureşti îl „poreclesc” pe Basarab Vodă „ciobanul”, după Posada: ,,Era vorba să se scoată de barb ă din bârlogul său ciobanul valah ... De aceea el (Carol Robert - n. n.) face oferte pe cari ciobanul se face a le primi.”60- Descriind înfrângerea suferintă de oştile ungureşti, o diplomă regală m aghiară de la 1335, consemna cu am ărăciune: ,,... năvălind asupra noastră cu un atac înverşunat şi straşnic din toate părţile, au izbit în diferite chipuri oştirea noastră atacându-ne cu îngrozitoare atacuri câineşti, îm proşcând din praştii, izbind cu cruzime şi lovind cu săbiile cetele noastre ...”50. Celebra compilaţie ilustrată cu 140 de m iniaturi, „Cronica pictată de la Viena” (,,Cronicon Pictum Vindobonnense”) scrisă de călugărul M arcus din K alt68, la 1358 menţionează că „Regele a ajuns pe o cale oarecare cu oastea sa, dar calea aceasta era cotită şi închisă de am ândouă părţile de râpe foarte înalte de ju r îm prejur, iar regele şi toţi ai săi negândindu-se în adevăr la aşa ceva, mulţimea nenum ărată a valahilor sus pe râpe a alergat din toate părţile şi a aruncat săgeţi asupra oastei regelui, care se găsea în fundul unei căi adânci, ce nici nu se putea numi cale, ci mai 38


curând un fel de corabie strâm tă, unde, din pricina înghesuielii, cei mai sprinteni cai şi ostaşi cădeau din toate părţile în luptă”64-67. În aceste lupte au pierit şi câteva personalităţi m aghiare şi regele însuşi era să se num ere printre acestea, după cum relatează cronica: ,,. m agistrul Andrei, prepozitul bisericii din Alba, bărb at foarte venerabil, vicecancelarul majestăţii sale regele, fiind acolo a pierit cu sigiliul regelui ... Ia r regele îşi schimbase însemnele arm elor sale cu care s-a îm brăcat Desev, fiul lui Dionisie, pe care crezându-l valahii a fi însuşi regele, l-au omorât cu cruzime. Şi însuşi regele abia a scăpat cu câţiva inşi”. Două aspecte trebuiesc relevate, după părerea noastră în legătură cu ceea ce îndeobşte numim ,,bătălia de la Posada” şi anume: a) la Posada în perioada 9 - 12 noiembrie 1330 au existat mai multe bătălii, nu doar una singură şi, cel mai probabil, în mai multe locuri strâmte între Sălătruc şi Câineni, nu doar la Perişani - Pripoare; şi b) în armatele lui Carol Robert de Anjou luptau şi mulţi români transilvăneni. P entru susţinerea punctului a), argumentele noastre sunt num ărul m are de participanţi (10.000 de maghiari) perioada destul de lungă în care s-au desfăşurat evenimentele - patru zile - şi faptul că între Sălătruc şi Câineni sunt mai multe locuri strâm te în afara celui de la Perişani - Pripoare, aşa-numitele ,,posade”. În ceea ce priveşte punctul b), ne sprijinim pe adevărul istoric, consemnat în lucrări şi documente1,4-6,55’57’60’62’67. Astfel, se ştie că încă înainte de 1315 contele Nicolae de Tălmaciu ,,s-a dovedit a fi un neînfricat apărător al intereselor regale şi îşi manifestă această neclintită credinţă şi la 1322, restituind regelui castelul Salgo cu cele nouă sate ...”42, fiind vorba aici despre luptele lui Carol R obert cu voievodul ardelean Ladislau Borşa (acesta a fost destituit de către regele m aghiar la 1315) şi apoi cu fiii acestuia4. În anul 1340, m urind fără urm aşi Nicolae de Tălmaciu, regele m aghiar ,,dărui ... toate posesiunile acestuia voievodului Toma, cu excepţia satelor Hususău şi M icăsasa”4. Ştim că Toma, în fruntea altor români, a fost alături de Carol R obert de Anjou în bătălia de la Posada1,4,55,67. Din această perioadă provine şi documentul falsificat de la 1311, care confirmă ipoteticul act de donaţie din 1233 (v. cap. I), prin care conţii de Tălmaciu urm ăreau să obţină de la regele m aghiar recunoaşterea drepturilor lor asupra întregii stăpâniri a lui Vlaicu Vodă, din nordul Munteniei până dincolo de C arpaţi. Este, de asemenea, perioada în care Basarab I tratează cu Carol Robert problem a graniţelor dintre Ţ ara Românească şi Regatul Ungariei. Trebuie să mai precizăm că expediţia lui Carol Robert de Anjou în Ţ ara 39


Românească din toam na anului 1330, încheiată dezastruos, cu fuga acestuia abia scăpat şi a răm ăşiţelor im punătoarei sale arm ate regale pe la Câineni, s-a făcut atât din raţiuni teritorial - expansioniste, cât şi din motive de prozelitism catolic, casa regală de Anjou având strânse legături cu papalitatea care, de altfel, l-a şi impus ca rege al Ungariei pe Carol Robert, un francez sau, mai exact, un italo-francez, întrerupând continuitatea casei arpadiene la începutul secolului al-XIV-lea. Acest fapt este extrem de im portant pentru ortodoxismul românesc, care s-a consolidat odată cu consolidarea independenţei statului feudal Ţ ara Românească. În fapt, bătălia de la Posada a reprezentat actul de naştere al statului feudal Ţ ara Românească70 şi victoria ortodoxiei româneşti asupra catolicismului. Locul unde au avut loc luptele din 9 -12 noiembrie 1330 dintre oştile lui Basarab I şi Carol R obert de Anjou a fost şi mai este încă disputat de istorici şi nu numai, în ciuda “oficializării” şi localizării lui de către Academia Română la Perişani - Pripoare, în Ţ ara Loviştei61. Numeroşi cercetători români între care amintim pe Gr. Tocilescu, I. Conea, A. Sacerdoţeanu, I. Moga, R. Rosetti, G. Popa Lisseanu, C. Giurescu, apoi C.C. Giurescu, D. C. Giurescu, D. Tudor, N. Stoicescu, Fl. Tucă, A. Pandrea, C. M. Vlădescu, I. Lupaş, N. Bănică - Ologu, Şt. Pascu, N. Constantinescu, Şt. Ştefănescu şi, în ultimii ani, reprezentanţi ai societăţii civile susţin argum entat plasarea locului luptelor din toam na anului 1330 în Ţ ara Loviştei. De-a lungul timpului au fost propuse în afara Ţării Loviştei cele mai diverse localizări pentru evenimentele de la 1330 70: Cheile Crainei (undeva între Orşova şi M ehadia), Posada G urenilor (în M unţii Gorjului), Posada Dâmboviţei (între Câm pulung Muscel şi Bran), defileul Stoeneşti - Argeş (în apropierea Cetăţii şi Schitului Negru Vodă), alte ,,posade” de aiurea (C. C. G iurăscu71 enum eră - 7, iar A. Pandrea68- 11). Această situaţie provine din faptul că în toate documentele locul este doar descris, nu şi numit! Nici un document privitor la acele evenimente nu se referă la vreo “posadă” anume. Sintagma încetăţenită “lupta de la Posada” sau “bătălia de la Posada” provine de la N. Iorga62,70. Un document medieval referitor la evenimente petrecute în anul 1395, şi anume lupta regelui Sigismund aliat cu M ircea cel B ătrân îm potriva lui Vlad U zurpatorul, denumeşte locul unde s-a desfăşurat confruntarea - “Pazzata”, interpretat de Iorga ca “Posada”70. Cum condiţiile geografice din 1395 i-au p ăru t lui Iorga identice cu cele din 1330, acesta a conchis că ambele bătălii s-au p u rtat în acelaşi loc 40


Posada - pe care îl situa undeva în M unţii Muscelului, la Posada Dâmboviţei 62. Conea1,59'72 avansează însă cu curaj, bazându-se pe argum ente solide, ipoteza că bătălia de la Posada a avut loc pe drum ul Loviştei la Perişani - Pripoare: “În lungul lui - al drum ului Calea M are - deci undeva pe la Perişani trebuie căutată şi faimoasa Posadă, acea strâm toare asemeni «unei corăbii stâmte»59, în care luptătorii de la 1330 se clătinau «ca pruncii în leagăn» sau «ca p apura lacului»” 60. P atru ani mai târziu, el reia ipoteza Posadei loviştene într-un studiu separat, argum entând-o istorico-geografic şi logic72. Dintre istoricii contemporani care nu sunt de acord cu Posada lovişteană, îi menţionăm pe I. Dulam ă-Peri78, adept al Posadei dâmboviţene, ca şi Iorga, şi pe C. Rezachevici79, adept al Posadei mehedinţene. Aici trebuie să facem o precizare foarte im portantă şi anume aceea că după apariţia ipotezei lui Conea în 19341,59 reluată şi argum entată în 193872, Iorga, până în prezent cel mai m are istoric al nostru, nu l-a contrazis niciodată, semn - după noi - că marele istoric a acceptat-o. Este curios că după Iorga se mai găsesc istorici, şi nu numai, care neagă Posada lovişteană. Descrierea locului evenimentelor de la 1330 este făcută în „Cronica pictată de la Viena” de la 1358 şi pe bună dreptate „orice încercare de localizare trebuie să plece de aici”70. În lipsa documentelor edificatoare, întoarcerea arm atei lui Carol Robert de Anjou de la Curtea de Argeş pe drum ul Loviştei este o supoziţie logică şi de bun simţ ce se bazează pe argum entul distanţei dintre C urtea de Argeş şi Transilvania şi al posibilităţilor efective de-a o parcurge în vremea aceea. De asemenea trebuie să avem în vedere şi faptul că drum ul Loviştei, Calea M are, era un drum foarte cunoscut, existând încă dinainte de cucerirea Daciei de către romani, şi fiind una din principalele căi de legătură între Ţ ara Românească şi Transilvania, între Peninsula Balcanică (şi O rient implicit) şi Occident. În istoriografia rom ână actuală se recunoaşte faptul că ,,. acel drum de întoarcere trebuia să fie şi cel mai scurt. O r, plauzibilă este şi răm âne tot ipoteza vechii istoriografii româneşti: acel drum trecea prin Loviştea şi viza, cert, Transilvania, respectiv, Sibiul. De aceea se impune acceptarea itinerariului de întoarcere - de la «castrum Argias» prin Tigveni - Sălătruc - Titeşti - Câineni - Turnu Roşu şi mai departe.”82. Există o diplomă m aghiară datată 17 octombrie 1336 care conţine “în transum pt” (în copie - n.n.), un document datat, la rândul lui, 11 noiembrie 1336 (sic!)50,51,70. Deşi contradicţia evidentă dintre cele două 41


date pune sub semnul întrebării autenticitatea ei, diploma în cauză near putea oferi lăm uriri privind locul de desfăşurare al evenimentelor din 1330. Prin această diplomă Carol Robert de Anjou îl răsplăteşte pe Thatam er (Tatomir), vicecancelar al voievodului Toma al Transilvaniei şi pe fratele lui Thatam er, Bako, pentru meritele lor din timpul campaniei din 1330. Diploma spune: ,,... acesta (Bako - n. n.)... din porunca m ăritului bărb at Toma, voievodul Transilvaniei, stăpânul său, s-a grăbit în urm a noastră (a lui Carol Robert de Anjou - n.n.) şi a stăpânului său cu puţini oameni în nişte solii şi treburi tainice, apărându-se de duşmani şi de prim ejdia morţii prin iscusinţa sa isteaţă şi mântuindu-se printr-un noroc şi o întâm plare vrednică de m irare, ne­ a ajuns chiar sub Cetatea Argeş (Castrum Argias - n.n.), unde ne-am m irat îm preună cu toată oastea de venirea sa neaşteptată ...”. M irarea regelui şi a celor dim preună cu el era îndreptăţită ţinând seama de greutăţile întâm pinate pe drum ul Severinului până ce aceştia au ajuns la Curtea de Argeş. Cum Bako nu venise din Ungaria, ci din Transilvania, cel mai probabil de la Sibiu sau Tălmaciu, în mod logic singurul drum posibil pe care a venit era drum ul Loviştei, Calea M are, sintagma ,,în urm a noastră” din document referindu-se nu la drum ul Severinului, ci la vremea la care au venit Bako şi oştenii lui, adică după Carol Robert şi arm ata sa. În mod norm al, apreciind ru ta pe care a venit Bako, ru tă care de altfel era imposibil să nu-i fie cunoscută, regele m aghiar a ales-o şi el pentru retragere, am eninţat fiind de venirea iernii şi vrând să o facă cât mai repede. Diploma m enţionată confirmă faptul că Toma cu oştenii săi, în bună parte români, îl însoţeau pe Carol Robert de Anjou, Toma fiind de altfel şi principalul instigator al conflictului. Dacă la nivelul anului 1937, G. Popa - Lisseanu67 identificase un num ăr de 13 documente referitoare la evenimentele din 1330, documente emise de cancelaria lui Carol R obert şi a urm aşilor lui până prin deceniul 7 al secolului al-XIV-lea, A. Pandrea68 apreciază că „astăzi (2000 - n.n.) ... pot fi citate cel puţin 23”, însă “nu toate aceste vechi acte au aceeaşi însem nătate sub aspectul cantităţii de informaţii furnizate”. Cele mai im portante sunt însă două: diploma de la 1335 (13 decembrie) emisă de însuşi Carol R obert şi ,,Cronica pictată de la Viena” care, de altfel, a fost realizată pe baza diplomei emise cu 53 de ani înainte. Din niciunul dintre aceste documente nu reiese cu claritate locul desfăşurării evenimentelor din 9-12 noiembrie 1330, argumentele de până acum în favoarea Posadei loviştene fiind logice şi de bun simţ70,77. Există însă şi alte argum ente în acelaşi sens. Astfel, în cronica lui Maciej (Matei) Strijkowski de la l58250’59’68’70’80’ referitoare la 42


trecutul Poloniei şi al altor ţări, găsim şi o referire la evenimentele din 1330. Iată ce spune acest neobosit călător şi cronicar polonez (traducerea lui B. P. Hasdeu): ,,Pe locul bătăliei domnii munteneşti ridicară o biserică şi ridicară trei stâlpi de piatră, precum văzui eu însumi în 1574, întorcându-m ă din Turcia, dincolo de tărguşorul Gherghiţa (? - n. n.), două zile de drum de la oraşul transilvan Sibiu, în m unţi”80. Această menţiune este deosebit de im portantă. deoarece pe de o parte a fost făcută la nici 250 de ani de la evenimentele din 1330, iar pe de altă parte plasează Posada în Ţ ara Loviştei aproape fără dubii (acestea au în vedere ,,târguşorul G herghiţa”), deşi ea este utilizată ca argum ent şi de cei ce nu sunt de acord cu această plasare78,79. Prin urm are, locul bătăliei de la Posada trebuie căutat la două zile de drum de la Sibiu şi nu poate fi altul decât Perişani - Pripoare. Asta în ciuda faptului că textul naşte şi o dilemă, Gherghiţa fiind atunci oraş domnesc pe râul Prahova; dar atunci autorul de ce se referă la Sibiu şi nu se referă la Braşov cum ar fi fost normal, Gherghiţa fiind la două zile de drum de Braşov? Poate fi o eroare de apreciere din partea autorului, dar durata unui drum, mai ales în acele vremuri, se reţinea cu precizie, distanţele fiind apreciate numai prin timpul necesar parcurgerii lor cu trăsura sau călare. În favoarea Posadei loviştene ar putea exista două posibile dovezi arheologice semnalate de D. Moţoc70. Pe malul drept al pârâului Băiaşu, la marginea drumului ce duce la Perişani, aproape de gospodăria lui Marin Dumitraşcu există din vechime o piatră cu dimensiunile de 56x36 cm având săpată pe ea o cruce, iar deasupra şi dedesuptul braţelor crucii, o inscripţie în limba slavă veche: ,,... a i c i . şi al Fiului şi al Sfântului D u h . ”. D. Moţoc arată că ,,«aici» indică locul unde s-a întâmplat ceva important, poate chiar bătălia de la Posada”. Biserica din Băiaş are în dreapta intrării în curte (cimitir) o lespede de piatră, mare, ovală cu dimensiunile de 1,78x1,52 m, având săpată pe ea o cruce şi o inscripţie roasă de vreme. O parte din această inscripţie s-a tradus prin , , . şi mulţi alţii s-au m â n tu it.,,. D. Moţoc arată că aceasta ar putea fi o inscripţie comemorativă ce glorifică oameni care şi-au dat vieţile într-o luptă, poate chiar cea de la Posada, iar lespedea ar fi putut face parte chiar din cei trei stâlpii de piatră menţionaţi de Strijkowski. Argumentele de ordin epigrafic, avansate de D. Moţoc70, trebuiesc totuşi privite cu unele rezerve, întrucât unii specialişti apreciază că ,,cele două inscripţii citate mai înainte nu au nicio legătură cu lupta de la Posada, fiind două texte religioase”75. Am văzut şi noi recent (noiembrie 2006 - M. Pătraşcu) această piatră. Crucea şi înscrisul sunt acum aproape ilizibile, evident, datorită faptului că piatra nu a fost protejată de intemperii. În schimb, la bisericuţa 43


din Poiana, o piatră de dimensiuni mult mai mici, inscripţionată şi ea cu litere chirilice, dar cu înscrisul chiar mai degradat decât cea de la Băiaş, a fost ridicată pe un piedestal chiar în faţa bisericuţei (care necesită grabnice reparaţii, deşi nu este deloc veche - a fost ridicată ,,pe furiş” din lemn prin anii ’70, locuitorii declarând-o capelă pentru înmormântări - ea fiind chiar în cimitir - de teama autorităţilor comuniste) şi protejată de intemperii cu un mic pavilion. Se pare că toata valea Băiaşului a fost plină de pietre inscripţionate în limba slavonă - ca şi alte părţi ale Ţării Loviştei - dar, cu timpul acestea pietre fie s-au degradat, fie au fost luate şi folosite la construcţii, fie au fost pur şi simplu furate de către necunoscuţi, aşa cum ne­ a declarat un locuitor din Poiana. În fine, numeroase nume topice din zonă duc cu gândul la luptele din anul 1330: Pârâu Posăzii, Posada, Râpile Roşii, Piatra Şanţului, Priboiasa, Coasta Perişanilor etc. Aşadar, susţinem şi noi că luptele de la Posada au avut loc cu cea mai mare probabilitate, în zona Perişani - Pripoare şi chiar pe o arie mai extinsă în Ţara Loviştei, care ea însăşi este ca o “corabie strâmtă” sau ca o ,,cuşcă” cu o intrare şi o ieşire. Dem. Moţoc42 preia o ipoteză lansată de ing. S. Şerbănescu în 197683 şi anume că lupta de la Posada a avut loc pe Valea Groşilor - “un lung şi încăpător defileu care începe la nord de satele Rădăcineşti şi Dăngeşti din comuna Berislăveşti şi se termină la sud de satul Surdoiu din comuna Perişani” şi o argumentează prin faptul că, după opinia sa, drumul Loviştei, în vremurile străvechi, inclusiv în secolul al XIV-lea, ,,intra în Perişani nu prin poarta Sălătrucului ca, în zilele noastre, ci prin poarta Rădăcineştilor, adică prin Valea Groşilor . ”, deoarece în vechime drumurile erau drumuri naturale, de “şleau” (formate prin circulaţia carelor - n. n.) şi ele urmau de obicei văile apelor. De altfel, Dem. Moţoc apreciază că drumul Loviştei din acele vremuri coincide cu drumul actual pe o distanţă de cel mult 10 km, începând de la Câineni, iar în rest el urma firul apelor, aşa cum drumul actual urmează Valea Boii, Valea Boişorii şi dincolo de Perişani, Valea Băiaşului, ocolind în trecut dealurile greu de escaladat (Valea Găujanilor - Căşărie - Valea Rea - Mlăceni - Valea Mlăcenilor Perişani - Valea Băiaşului - Pripoare - Surdoiu - Valea Groşilor Rădăcineşti - Scăuieni, iar noi apreciem că până la Valea Găujanilor traseul era Câineni - Valea Oltului - Valea Boii sub Grebleşti - Treboilea - Valea Boişorii). Actualul traseu al drumului Loviştei datează, se pare, din anii 1846-1847, când s-a refăcut drumul Bucureşti - Sibiu prin Lovişte după planurile arhitectului Balzane din Triest84. Merită să menţionăm aici şi tradiţia orală locală, care spune că spre centrul Văii Groşilor, lângă drumul comunal, în locul numit Poiana 44


Bisericii, pe malul stâng al pârâului cu acelaşi nume, ar fi existat în vechime o biserică, iar mai la vale, acolo unde acest pârâu se întâlneşte cu pârâul Grebla, ar fi fost un cătun cu acelaşi nume, Grebla, pe care oameni l-au părăsit, mutându-se în celălalt capăt al Loviştei, unde au întemeiat satul Grebleşti din comuna Câineni. Această versiune corespunde şi tradiţiei orale a grebleştenilor, care spune că străbunii lor au venit pe locurile actuale “din fundul Loviştei, de pe valea Grebla”22,36,70,85. Biserica şi casele părăsite s-au năruit, oferind oamenilor din satele vecine materiale de construcţie, dar până nu demult se mai putea vedea în Poiana Bisericii masa de piatră a altarului, năpădită de buruieni şi pe jumătate acoperită de pământ. Prin victoria de la Posada s-a consfinţit independenţa politică, economică şi religioasă (ortodoxă) a Ţării Româneşti, aceasta devenind un stat de a cărui prezenţă au trebuit să ţină seama chiar şi imperiile care au apărut mai târziu la frontierele sale. Carol Robert nu a mai atacat niciodată Ţara Românească, la fel şi sucesorul lui. Ambii au menţinut titulatura coroanei Cumania în care înglobau şi Ţara Românească, iar mai târziu, Ungrovlahia, prin Sigismund de Luxemburg, care recunoştea: ,,Ungrovlahia este ţa ră basarabească”, ceea ce echivala cu o recunoaştere directă a independenţei principatului sub conducerea voievozilor din spiţa B asarabilor48,49,51. Cum înainte de Basarab I funcţia de voievod şi apoi domnia erau elective la români, acesta, printro strălucită m anevră diplomatică - este vorba despre asocierea la domnie a fiului său Nicolae Alexandru, pentru a feri principatul de un viitor nesigur - a instituit transm iterea ereditară a domniei. Deoarece în sud-estul Europei apăruse un nou pericol, turcii, în 1343 acesta devine vasalul lui Ludovic de Anjou, prim ind ca feudă Amlaşul şi, probabil, şi Ţ ara Făgăraşului, dar independenţa şi prestigiul ţării nu erau ştirbite, deoarece vasalitatea îi crease domnului obligaţii faţă de regele m aghiar doar în legătură cu feudele primite. În timpul lui Vlaicu Vodă (Vladislav I), nepotul lui B asarab I, relaţiile cu coroana apostolică s-au deteriorat, aceasta fiind lezată de neconsultarea ei pentru alegerea noului domn, ajungându-se din nou la conflicte militare după ce noul domn a refuzat vasalitatea în 1365. Cu privire la denum irea încetăţenită de Ţ ara Românească şi altele de până la ea, avem a face urm ătoarele precizări. În documente germane din sec. XIII şi XIV şi în poezia germ ană a evului mediu din această perioadă, au apărut ştiri despre aşa-numitele “W allachenlander” adică ,,ţări ale rom ânilor”48’49’50’51’86'88’126’127’442’443. Aceste inform aţii aveau drept sursă pe saşii care au jucat, astfel, un veritabil rol de ,,agenţi de presă” în form area imaginii occidentalilor 45


despre poporul rom ân442,443. La 1222, regele m aghiar Andrei al Il-lea denumeşte ,,Terra Balacorum ” adică ,,Ţara Valahilor”, un “district românesc posedând o anum ită autonomie în regiunea Sibiu - Făgăraş (Ţara Oltului)”88. “T erra Balacorum ” apare şi într-un alt document, tot din 1222, emis de Papa Honoriu al III-lea către cavalerii ioaniţi 125. Dacă m aghiarii denumeau M untenia, Cumania, şi mai apoi Ungrovlahia, saşii, şi prin ei occidentalii o denumeau Transalpina, Valahia Transalpină, Ungrovlahia, Valahia, în tim p ce Moldova era denum ită Bogdania, C ara Bogdania, C ara Valahia, Moldavia. De asemenea, unii cronicari saşi denumeau M untenia ,,Valahia m aior”, iar Moldova ,,Valahia m inor”, subliniind, astfel, unitatea etnică a celor două provincii româneşti. Saşii, în cronicile lor, aduc unele ,,inovaţii” în denum irea celor două principate rom âneşti443. Astfel, ei le mai spuneau „beide W allachen” adică „ambele Valahii”, ,,2 Wallachische L ander”, adică ,,cele două Ţări Valahe” sau chiar ,,Bleschland” adică ,,Ţara Românească”, ,,blesch” însem nând în graiul săsesc, ,,românesc”. În lucrările istoriografice săseşti, domnitorii celor două principate române sunt menţionaţi sub denum irea de “blesch W ayda”, boierii sub aceea de ,,blesch B urgaren”, iar locuitorii munteni prin aceea de „Bleschlănder”. La 1556, Hieronymus Ostermayer, prim ul cronicar sas care şi-a redactat istoriile în limba germană, vorbea despre ,,beide blesch W ayda”, adică ,,ambii voievozi rom âni” , prin aceasta dem onstrând că pentru saşi, muntenii şi moldovenii sunt români. În epoca Renaşterii, umaniştii au denumit adesea teritoriul locuit de români ,,Ţara geţilor” sau ,,Ţara dacilor”, o recunoaştere directă a faptului că aceşti locuitori sunt urmaşii geto-dacilor. Johannes Honterus, reform atorul saşilor, a fost prim ul cărtu rar, care, pe h arta alcătuită de el în anul 1542, a înscris numele Dacia cu litere m ari peste întregul teritoriu al celor trei ţări române şi cu litere mai mici numele provinciilor istorice româneşti: Valachia, Moldavya, Transylvania. La mijlocul sec. al-XVIII-lea, M artin Felwer este prim ul autor care a utilizat numele de „Romanien”, adică „Rom ania” pentru întregul teritoriu locuit de români. Memoriul ,,Supplex Libellus V alachorum ”50, 89 întocmit de românii transilvăneni ajutaţi de saşi, şi înaintat de către aceştia din urm ă îm păratului Leopold al II-lea în anul 1791, prin care se cerea recunoaşterea rom ânilor transilvăneni ca ,,naţiune egală în drepturi” cu celelalte naţiuni conlocuitoare, menţiona ca argum ent vechimea neîntreruptă a neamului românesc în această provincie, precum şi superioritatea num erică a locuitorilor români faţă de celelalte naţiuni existente aici. 46


Am socotit necesar să facem aceste precizări, deoarece noi credem că felul în care străinii ne-au perceput după 1330, a fost influenţat de deznodământul bătăliei de la Posada. Aşadar, este de reţinut faptul că prin comuna Câineni s-au retras la 1330 în Transilvania Carol Robert de Anjou, scăpat cu viaţă cu mare greutate, şi rămăşiţele armatei sale, după umilitoarea înfrângere de la Posada. Mai tărziu, după 1365, când ,,arse cetatea de la Tălmaciu”51, Vlaicu Vodă (Vladislav I), nepotul învingătorului de la Posada, îşi găseşte adăpost în Lovişte, loviştenii ajutându-l să scape de urmăritorii maghiari, după ce, cum am spus, refuzase să le fie vasal. Considerăm că la nivel oficial, naţional, încă nu este pe deplin conştientizată importanţa pe care a avut-o pentru poporul român victoria lui Basarab I la Posada asupra regelui apostolic Carol Robert de Anjou: ea a reprezentat naşterea statului feudal independent Ţara Românească şi libertatea credinţei ortodoxe, aceasta din urmă fiind confirmată practic prin înfiinţarea unei Mitropolii Ortodoxe la Curtea de Argeş, la mijlocul secolului al-XIV-lea, când din Ţara Românească începuseră să dispară micile insule de catolicism create prin intermediul maghiarilor, la presiunea papalităţii. În fond, ceea ce a realizat Basarab I, a fost o cruciadă românească, ortodoxă, care, spre deosebire de unele cruciade catolice ale vesticilor, a fost şi victorioasă. Parafrazând titlul unei lucrări celebre a lui Stefan Zweig - este vorba de Orele astrale ale omenirii - , putem spune că pentru noi, românii, ca parte a omenirii, victoria lui Basarab I asupra lui Carol Robert de Anjou la Posada din anul 1330, a fost clipa astrală care ne­ a schimbat destinul ca naţie. De aceea, credem că avem datoria de a ne continua eforturile pentru înscrierea acestui eveniment printre marile momente ale istoriei românilor, acele momente care au schimbat cursul istoriei unui popor. Faptul că locul bătăliei de la Posada este încă disputat printre istoricii contemporani, în ciuda oficicializării lui în Ţara Loviştei82, nu foloseşte nicidecum intereselor noastre actuale. În fond, acum avem nevoie mai mult ca oricând de consens în această privinţă, de un loc anume unde să comemorăm evenimentele de la 1330, chiar dacă acel loc nu poate fi dovedit 100% cu documente, însă el este cu cea mai mare probabilitate situat în Ţara Loviştei şi trebuie să ne amintim mereu că acolo ne-a fost marcat destinul ca naţiune. Pe bună dreptate D. Moţoc70 spunea despre Posada 1330 că este locul ,,unde s-a semnat actul de naştere al Ţării Româneşti”. c. Comuna Câineni în documente medievale româneşti (slavoromâne). Atestări documentare. Domnia marelui voievod Mircea cel 47


Bătrân ne-a lăsat primul document în care este pomenită ,,Vama de la Genune”, vechiul nume al localităţii Câineni şi important punct vamal între Ţara Românească şi Transilvania cu mult înaintea ctitorului Mânăstirii Cozia. Astfel, la 28 martie 1415, Mircea cel Bătrân, domnul Ţării Româneşti, dăruia Mânăstirii Cozia şi egumenului Sofronie “vama de la Genune”90-94. Glăsuieşte hrisovul marelui Mircea: ,,.I o , Mircea, mare voievod, din mila lui Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu, stăpânind şi domnind peste toată Ţara Ungrovlahiei. A binevoit domnia mea cu a sa bunăvoinţă, cu inima curată şi luminată a domniei mele... şi am dăruit acest preacinstit de faţă hrisov mânăstirii domniei mele de la Cozia, ca să fac acestui sfânt hram... Vama de la Genune de ocină şi de ohabă, cât va trăi domnia mea şi cât va trăi fiu l domniei mele, Mihail Voievod, şi de nimeni neatins”93. Hrisovul este scris de diacul Mihail, cel care a scris în slavonă multe documente ale cancelariei lui M ircea cel B ătrân şi care aici, pentru întâia oară, se intitulează “logofăt”. Vama de la Genune avea o mare însemnătate în cadrul intenselor schimburi comerciale care se realizau între Ţara Românească şi Transilvania şi nu numai, respectiv între Europa de Sud-Est şi Europa Centrală. Acest fapt este dovedit de reînnoirea sistematică a hrisovului lui Mircea cel Bătrân prin acte de întărire a stăpânirii Mânăstirii Cozia asupra vămii acesteia, acte date de urmaşii marelui domn. Astfel de întăriri au avut loc la 1436, în vremea lui Alexandru Voievod, la 1475, în vremea lui Basarab Voievod, la 1505, în vremea lui Radu cel Mare, apoi la 1639, în vremea lui Matei Voievod, nepotul lui Basarab Voievod. La 20 ianuarie 1505, în actul de întărire al lui Radu cel Mare95-97, se pomeneşte pentru prima dată numele localităţii Câineni, prin intermediul numelui locuitorilor săi, ,,câneani”, acest hrisov constituind atestarea documentară a localităţii, cu numele pe care îl poartă şi azi. În acest hrisov se preciza, de asemenea, şi tariful ce trebuia perceput pentru trecerea mărfurilor prin vamă. Iată ce poruncea Radu cel Mare: “. s ă fie vama de la Vadul Oltului, la Genune, dintr-o sută trei din toate cumpărăturile turceşti şi ungureşti, mari şi mici, de la toate dintr-o sută trei, şi de la ceară dintr-o sută trei, de la grâu şi de la alte făinării ce trec peste Vad . şi nimeni să nu cuteze să oprească vama, nici boier, nici dregător, nici curtean al domniei mele, chiar şi marfa domniei mele încă să plătească vamă ... şi orice om ce va avea carte de la domnia mea sau de la părintele domniei mele, sau purgarmeşterul din Sibiu sau judele crăiesc sau orice nemeş va fi, chiar să aibă carte pecetluită cu pecetea cea mare sau pecetea cea mică sau inelul de la mâna domniei mele, şi chiar să se pomenească în cartea Vadului Genune, toţi să plătească vamă, cât este ceea ce se cuvine domniei mele şi vama SfinteiMânăstiri ... iar voi câneanilor fsubl. n.) care sunteţi la Vad, 48


să ascultaţi de vameşii Sfintei Mânăstiri, pe cine va pune părintele nostru egumen Chir Simeon”96. Numele de Câineni, ca localitate, apare astfel grafiat pentru prima dată la 9 iunie 1520, în cunoscuta carte de hotărnicie dintre Ţara Românească şi Transilvania, încheiată între domnitorul Neagoe Basarab şi principele Ioan Zapolya98. În acest document se stabilea hotarul dintre cele două voievodate: , , . p e unde curge Apa Fratelui, dinspre partea de răsărit şi se varsă în apa Oltului, iar din partea de apus, unde curge Râul Vadului şi se varsă în apa Oltului şi se unesc toate în Vadul Genunei care este mai sus de Câineni şi de acolo pe Râul Vadului până la Obârşie”. Acest citat este varianta modernă, încetăţenită a traducerii documentului de la 9 iunie 1520. Originalul slav al acestuia se găseşte scris pe pergament la Muzeul Brukenthal din Sibiu. I. Conea99 ne oferă o altă traducere după original, datorată lui N. Iorga, interesantă pentru denumirile slavone ale unor toponime din zonă, arătând că oamenii lui Neagoe Basarab, domn al Munteniei, şi cei ai lui Ioan Zapolya, principe al Transilvaniei, “strângându-să cu toţii în câmpul Jăiului, la Merişor, şi sfat făcând, cu credinţă şi mare blestem s-au legat şi s-au aşăzat cum că mai mult de acum înainte, aceste doao pământuri gâlceav şi răzmiriţe şi hoţii sau prăzi şi jafuri să nu se mai facă, ci să fie cu mare pace şi frăţie... Pentru aceea s­ au tocmit şi hotarăle munţilor acestor doao pământuri, precum să să ştie: că din apa Oltului şi pănă la Ruşava, de cătră păm ântul Ardealului şi păm ântul ŢăriiRumâneşti. Şi mai ales şi hotarele munţilor Ţării Rumâneşti de cătră munţii Ardealului pentru ca să să ştie: Unde cură apa Fratova de cătră partea răsăritului şi loviştea în apa Oltului, iar despre partea Apusului, unde cură gârla Brudov sau a Vadului şi lovişte în apa Oltului şi se strângu toate în genune - vadul unde iaste din sus de Câineani. Şi de acolo, pe gârla Vadului, pe la Obârşie şi pen la Stâlpul lui Neagu şi tocma pen la vadul Muntelui Negru. Şi de acolea tot pe vârfu cătră partea Apusului pănă la Muntele Voinescu şi de acolea tot pe vârfu pănă la Piatra Albă şi de acolea tot pe vârfu până la vărfu muntelui lui Pătru . ” (am respectat întocmai grafia din lucrarea lui Conea1 - n.n.). Acest document consemnează cea mai veche fixare de graniţă între Ardeal şi Oltenia, cele ,,doao pământuri” din text. Fixarea de granţă a fost paşnică, prin bună şi reciprocă întelegere între cele două stăpâniri şi nu ca o consecinţă a vreunui conflict. Pecizăm că în text „loviştea” = ,,lovişte” = „loveşte” adică ,,se varsă în . ”, şi poate că acest context l-a făcut pe N. Iorga să creadă că „lovişte” = „confluenţă”. Precizăm, de asemenea, că oamenii celor doi conducători, Neagoe Basarab şi Ioan Zapolya, care au convenit documentul de hotărnicie, erau toţi români, din partea primului banul Stanciul, spătarul Neagoe, Albul, Stoica, postelnicul Bran şi alţii, iar 49


din a celuilalt Stanciul - (altul decât cel al lui Neagoe Basarab), Iancul, Sărăcin, Franţul, Ianoş Căndreş şi alţii, toţi români din Ţara Haţegului99. Interesant de remarcat este faptul că, în document, unele nume topice româneşti apar slavizate - ,,Fratova” în loc de “Valea lui Frate” la numele propriu românesc adăugându-se terminaţia genitivală slavă ,,-ova” şi ,,Brudov”, traducerea în slavonă a românescului “a, al Vadului”. Într-un hrisov al voievodului Pătraşcu cel Bun, datat 28 aprilie 1556100-102, nu se mai aminteşte de Vama de la Genune, ci de Vama de la Câineni. Există cel puţin opt documente slavo-române din care reiese că în vechime localitatea Câineni se numea Genune, (Vama de la) Genune91,103. La 23 aprilie 1639, ,,Matei Voievod, nepotul lui Basarab Voievod, herţeg plaiurilor Amlaş şi Făgăraş, dăruia mânăstirii zidită de el în Muntele Arnotei, vinăriciul şi părpărul din satele Costeşti şi B ărbăteşti. şi a treia parte din vama de la Schela şi din vama de la Câineni, un ban ea, Mânăstirea Cozia - alt ban şi domnul, un ban”104-106. Este cazul, aici, să menţionăm că Tamaş şi colaboratorii107, în lucrarea apărută în anul 1983, lasă să se înţeleagă că atestarea documentară a localităţii Câineni nu este din vremea lui Radu cel Mare, de la 1505, ci cu peste o jumătate de secol mai devreme, din vremea lui Vladislav al II-lea Voievod. Autorii arată că acesta, într-un hrisov datat <1451> august 7, „întăreşte m-rii Cozia şi nastavnicului chir Iosif, toate daniile anterioare, anume satele: Călineşti, Jiblea, Brăduţeni, Seaca, Bogdăneşti, Lunceni, Hinăteşti . . moara şi vama de la Câineni dintre m u n ţ i.”107, însă în documentul original108,109 nu apare numele localităţii Câineni. De altfel, este deja încetăţenit faptul că data atestării documentare a localităţii Câineni este 20 ianuarie 1505, în vremea lui Radu cel Mare, prin locuitorii săi denumiţi ,,câneani”96. Documentul de hotărnicie între Ţara Românească şi Transilvania, convenit de Neagoe Basarab şi Ioan Zapolyia, la 9 iunie 1520, marchează şi atestarea documentară a localităţii Râu Vadului. Satul Grebleşti este menţionat documentar pentru prima dată la 1 septembrie 1625, într-un hrisov al lui Alexandru Voievod, în care se spune: , , . c u martori Dumitru vătaf şi fiul său Stanciu din Grebleşti”110,111. De asemenea, această localitate mai este menţionată într-un “document de înfrăţire”, la 25 octombrie 1628, tot printr-un locuitor al său, popa Lazăr, care ,,a stat ca martor la înfrăţirea lui Stanciu din Fedeleşoi cu Martin din Titeşti, pe ocina sa”112. Satul Robeşti este menţionat documentar, pentru prima dată, la 29 august 1670, într-un act de vânzare-cumpărare în care se arată că , , . locuitorii satului Robeşti vând uncheşului Necula, feciorilor săi Datco şi 50


Chirca şi fratelui său Ivanco din Călineşti, partea lor din muntele Robu, pentru 23 de taleri”112-114. Pentru cătunul Priloage nu avem nici o mărturie scrisă din evul mediu, pentru simplul motiv că această aşezare nu exista pe vremea aceea, primii locuitori stabilindu-se aici la sfârşitul sec. al-XIX-lea (familia de dogari Mandea din Grebleşti36, urmată la scurt timp de familia Manea22). De altfel, acest cătun a fost multă vreme inclus în satul Grebleşti, existenţa sa oficială, ca sat, fiind recunoscută abia în anul 1956 (v. cap.IV.1). Este evident faptul că satele comunei Câineni sunt mai vechi decât o indică datele de atestare documentară. Ele au existat, probabil, cu mult înainte de 1415, anul în care Mircea cel Bătrân dăruieşte Mânăstirii Cozia, vama de la Genune. Trebuie să mai menţionăm localitatea Câineni şi în legătură cu domnul primei uniri a românilor, Mihai Viteazul. La 1599, prin Câineni au trecut cetele de 6000 de luptători ale Mehedinţilor şi Buzeştilor, care, la Tălmaciu, aveau să întâlnească grosul oastei lui Mihai Viteazul şi, împreună, să obţină victoria în lupta de la Şelimbăr, învingând armatele lui Andrei Bathory şi eliberând Transilvania39,48,49,115. Tot pe Valea Oltului şi pe la Câineni, Mihai Viteazul coboară, prin 1600, din Transilvania spre Curtea de Argeş, încercând, fără succes, să-l înfrângă pe Simion Movilă 115. Aşadar, comuna Câineni a fost martora primei desfiinţări a graniţei dintre Ţara Românească şi Transilvania, după ce secole de-a rândul a purtato pe munţii şi văile sale. A fost primul pas, şi cel mai important, al primei încercări de realizare a unităţii naţionale a Ţărilor Române (1600). d. Comuna Câineni între stăpânirea austriacă (1718-1739) şi Revoluţia de la 1821. După pacea de la Passarowitz din 1718, Oltenia devine provincie austriacă1,39,48,49,116. De fapt, stăpânirea austriacă în Oltenia a început efectiv în a doua jumătate a anului 1716, după ce vestitul general Eugeniu de Savoia învinge definitv oastea sultanului care pornise împotriva împăratului Carol al VI-lea cu intenţia de a redobândi Ungaria, pierdută de turci în anul 1686. În comuna Câineni, această stăpânire, care a durat până în anul 1739, şi-a lăsat amprenta prin două construcţii impunătoare: vestita cetate Arxavia (de la latinescul Arx-a-via = cetatea de la drum), sau cu numele german Strassburg şi calea imperială Via Carolina, drumul de pe Valea Oltului, vechea Cale a lui Traian, refăcută cu unele devieri (Calea lui Traian urma numai malul stâng al Oltului). Din ordinul contelui Steinville, inginerul arhitect Friedrich Schwantz construieşte în perioada 1718 - 1722, pe Malu Podului (toponimul actual), în partea sa de nord, lângă Câinenii Mari, cetatea Arxavia (Strassburg). Alegerea acestui loc, descris ca un „ tă p şa n . de o 51


netezime surprinzătoare”, nu a fost deloc întâmplătoare, el fiind “ca un fel de poartă naturală care închide perfect Valea Oltului, de la Câineni în sus”, scopul construcţiei fiind acela de a împiedica „definitiv accesul pe Valea Oltului, în sus, a unui duşman care intrat în Loviştea, ar fi răzbit până aici”117. Schwantz pomeneşte de o fortificaţie romană pe care ar fi întâlnito el în acel loc, cu prilejul construcţiei, se pare - alta decât Pons Vetus. Datorită poziţiei ei strategice, I. Conea117 spune următoarele despre această posibilă fortificaţie romană de pe Malu Podului: “N-am putut identifica aceste ruine. Este cu neputinţă, însă, ca Romanii să nu fi avut în adevăr un castru în acest loc. Staţiunea Pons Vetus ştim că era tocmai în acest loc”. Este, de asemenea, posibil, ca această fortificaţie romană să fi făcut parte chiar din castrul Pons Vetus, ceea ce în acest caz, indică faptul că amenajarea romană era mult mai complexă decât consideră unii arheologi40, doar pentru că în prezent nu se găsesc urme arheologice mai bine conservate aşa cum este cazul altora (am amintit deja că pe Malu Podului s-au găsit, mult după Schwantz, cărămizi romane). Într-o notă de subsol, acelaşi autor arată: “Ba această denumire de Pons Vetus ne face să bănuim existenţa nu numai a unui pod, ci chiar a unei fortificaţii dace aici. Un loc de trecere ca acesta - cap de pod prin excelenţă - se cerea numaidecât întărit. Şi dacă l-au întărit Austriecii şi, înaintea lor, Romanii - e foarte probabil că şi Dacii vor fi făcut la fel”117. În aceeaşi perioadă, Fr. Schwantz reface, cu unele abateri, Calea lui Traian, vechiul drum roman, noua construcţie fiind cunoscută ca drumul imperial Via Carolina, care la Câineni trecea pe malul drept al Oltului. Numele acestui drum, o realizare inginerească excepţională pentru acele vremuri, Via Carolina, i-a fost atribuit în semn de omagiu adus împăratului Carol al VI-lea de Habsburg. Contele Konigsegg, al treilea Ober-Direktor al Olteniei sub stăpânirea austriacă, după Steinville şi Viromonte (sau Virmond- italian cu nume germanizat), înaintează împăratului de la Viena, îndată după instalarea în post - 22 mai 1722 -, un raport în care scrie entuziast despre şoseaua Oltului, de curând construită: “Îmi rămâne încă de relatat despre Via Carolina şi Arxavia sau Strassburg şi trebuie să recunosc, în acelaşi timp, că admir curajul acelora pe care i-a tentat acest drum printrun munte aşa de aspru şi înalt şi astfel de stâncă. Dar un elogiu şi mai mare merită inginerul-şef Schwantz, care a executat această nouă cetate a drumului; ea începe imediat după Turnu Roşu şi durează nouă ore întregi până la Mânăstirea Cozia şi este aşa de lată şi rezistentă că poate fi trecută de toate camioanele”118,119 (camion = car mare cu osii de fier - n. n.). Deşi oficial stăpânirea austriacă începe în anul 1718, construcţia drumului imperial este pornită în iarna anului 1717, după cum spune 52


inscripţia de pe o placă de marmură fixată pe o stâncă dinspre munte, în partea cea mai înaltă a şoselei, în punctul numit Ganga, placă pusă acolo la 1722120-123. Inscripţia de pe ,,placa de la Ganga”, cum este numită de către localnici, este în limba latină şi aminteşte de construcţia drumului, dar o face răscolind evenimente din trecut. O reproducem integral, aşa cum apare ea pe placă121-124: STA VIATOR UBI NATVRA STARE JUBET ET VIRTUS TRAIANI STETIT HIC SUB AUSPICIIS CAROLI SEXTI IMPERATORIS CAESARIS VERE AUGVSTI SUBACTA BREVI BELLO SED FORTE ANIMO EVGENIO CAESARIS VICARIO DUCE RIPENSI DACIA UT MEDIAE MVTATVIS COMMERCIIS IVNGERETUR ALPENSTRIS EFFRACTIIS NUPIBUS PRAECIPITATIS IN PLANUM DVCTIS ALPIBUS PANTE IVCTIS XI. HORARUM VIA VECHICULARIS APERTA EST OPUS EGIT STEPHANVS COMES A STEINVILLE LEGATVS ET PRAESES CAESARIS IN DACIIS ARCHITECTO FRIDRICO SCHWNTZIO QVID PROVIDENTIA AUGVSTI PRO SALUTE PVBLICA PER FIDELE MINISTERIVM PASSIT GRATAE POSTERITAE PERENNE MONUMENTVM JAM VALDE PROSPERE ET MEMINERIS VIRTUTI CAROLI INVIAM NULLA ESSE VIAM QVAEDAM ALPES EVISCERAT ET FLVMINA DAMAT BELLUM SISTIT POPVLOSQUE MONTIBUS NVDATOS IMPERIO FRAENAT OBSEQUIO FELICES VIA CAROLINA HAEC EST MDCCXVII POSVIT SENATVI DACICO A SECRETIS 53


S. K. D. K. În traducere acest text se prezintă astfel: ,,Opreşte-te călătorule! Unde natura îţi porunceşte să te opreşti şi vitejia lui Traian s-a oprit! Aici, sub auspiciile lui Carol al-VI-lea, Împăratul Cezar cu adevărat August, începe un război scurt dar prin puterea sufletului, Eugeniu, comandantul locţiitor al Cezarului (este vorba despre Eugeniu de Savoia - n.n.), supune Dacia şi ca să unească drumurile comerciale cu cele din munţi, poruncind să se spargă toate graniţele şi ordonând construcţia unei punţi de legătură între munţi şi câmpie, s-a săvârşit lucrarea. XI. Drumul este deschis vehiculelor la orice oră. Trebuie ca trimisul Stephanus de Steinville, locţiitor şi conducător al Cezarului în Dacia, să-l pună ca arhitect pe Friderich Schwantz în conformitate cu prevederile Augustului, pentru construcţia publică, din fidelitate pentru slujbă, iar monumentul său să rămână posterităţii care de acum înainte să fie prosperă şi să-şi amintească de vitejia lui Carol, pe care nu a mai întâlnit-o pe nici o altă cale. Care câtă vreme spintecă munţii şi îmblânzeşte apele, opreşte războiul popoarelor şi pe culmile golaşe ale munţilor ridică slavă Imperiului, făcându-şi supuşii fericiţi. Calea lui Carol, aceasta este, 1717, pusă la secret senatului dacic, S. K. D. K.”. Conea120 indică faptul că Johann Seivert13, editorul lui Schwantz ,,reproduce în notă o inscripţie din care se vede, încăodată că Via Carolina a fost începută în anul 1717: VIA. CAROLINA. IN DACIIS. ASSERTIS. APPERTA A. MDCCXVII” Aceeaşi inscripţie este reprodusă şi de D. Bălaşa125, însă sub forma: HAEC VIA IN DACIA APERTA EST ANNO MDCCXVII şi cu precizarea că ea este săpată în piatră la Turnu Roşu. Aceeaşi transcriere apare şi în M. D. G. R.121, precum şi la C. I. Karadja, după D. Sestini123. Însuşi Schwantz declara că lucrările la această şosea au început în iarna anului 1717 1120. Construcţia a fost terminată, într-o primă fază, în anul 1719, când a fost deschiderea1,116 lucrările continund însă până în anul 1722, când, finalizată fiind, a reuşit să-l impresioneze pe noul Ober-Direktor al Olteniei austriece, contele Konigsegg, încât să-l determine a înainta împăratului de la Viena, raportul pe care l-am menţionat anterior118,119. La

54


Ganga se mai văd, de asemenea, picioarele de susţinere a părţii dinspre Olt a Viei Carolina, însă inscripţia a devenit pe alocuri indescifrabilă. Dacă oficialităţile austriece au recunoscut măreţia şi soliditatea construcţiei Via Carolina, cu atât mai mare este meritul romanilor care au făcut, păstrând totuşi proporţile, acelaşi lucru, dar cu mai mult de un mileniu şi j umătate în urmă! La sfârşitul lucrărilor de construcţie a şoselei caroline şi a cetăţii Arxavia (Strassburg), Friedrich Schwantz von Springfels (numele complet al inginerului arhitect), întocmeşte celebra sa hartă care menţionează Strassburg-ul şi redă drumul vechi al Loviştei, Calea Mare şi drumul Lotrului, fără Via Carolina (v. fig. 32) Un detaliu de pe această hartă confirmă faptul că deschiderea acestui drum a avut loc în anul 1719 116 (v. fig. 33). La scurt timp după încheierea lucrărilor la Via Carolina (1722), administraţia austriacă a dispus pentru prima dată instalarea de indicatoare de direcţie pe drumurile principale, iar spre sfârşitul administraţiei, izvoarele documentare semnalează funcţionarea serviciului poştal (până la 1730 nu exista acest serviciu, dar la 19 decembrie 1735 administraţia de la Craiova îl vestea pe inspectorul provincial că a trimis rapoartele “cu această poştă de marţi”129). Via Carolina a intrat în aceea perioadă în circuitul unui mare drum de poştă şi comercial ce urma Valea Oltului spre Transilvania141, iar Câinenii şi Râu Vadului au devenit, cu acest prilej, însemnate puncte de popas de-a lungul acestui drum. Despre celebra hartă a lui Schwantz au scris, între alţii, N. Docan130, I. C. Băcilă 131 şi Ana Toşa - Turdeanu 261. Harta a fost realizată între anii 1720 şi 1722, la cererea contelui Steinville şi cuprinde, pe lângă, Oltenia, mici porţiuni din Muntenia (,,Valahia Turcească ”), Transilvania, Banat, Serbia şi Bulgaria. Este formată din patru foi de aramă cu dimensiunile de 58x64 cm, foarte amănunţită (“Nimic n-a fost însemnat din ce n-a fost umblat” - preciza Schwantz în raportul descriptiv ce însoţeşte harta, raport depus împreună cu ea la Cancelaria Imperială de la Viena în anul 1723), frumos ornamentată cu imagini având caracter alegoric. Originalul, care poartă titlul de “Tabula Valachiae Cis - Alutane per Frieder. Schwantzium Regiminis Histeriani Capitaneum. A. 1722”, se păstrează la Viena. În anul în care a fost predată autorităţilor imperiale, 1723, inginerul locotenet Berndt, apreciind-o, realizează o copie după original pe care o completează cu stemele tuturor judeţelor (districtelor) reprezentate. Harta lui Berndt a fost în posesia Arhivei Războiului din Viena, după care a ajuns în colecţia de hărţi a Academiei Române131, fiind, la nivelul anului 1975, “într-o oarecare stare de deteriorare” 261. 55


Hărţi care redau Loviştea şi aşezări din ea au mai întocmit stolnicul Constantin Cantacuzino - 1700, Bauer - 1778, Sulzer - 1781, Riga Velestinul - 1797 (v. cap.IV.1)1. Imediat după pacea de la Belgrad din anul 1739, cetatea Arxavia a fost distrusă din temelii de către turci, azi păstrându-se numai şanţul şi valul de pământ care înconjurau aşezarea142. Via Carolina a fost distrusă de austrieci din motive strategice, înainte de retragere17,35. Aceste fapte indică, foarte probabil, că la 1739, în comuna Câineni sau în imediata ei vecinătate, va fi avut loc o confruntare armată între austrieci şi turci, încheiată cu victoria acestora din urmă. După pierderea Olteniei de către austrieci, Via Carolina cade treptat ,,în desuetudine şi neîngrijire - şi devine, din această pricină, din nou impracticabilă pentru vehicule”120. Există o plângere a negustorilor din primăvara anului 1787 35,257, prin care se reclamă repararea drumului pe Valea Oltului, de la Turnu Roşu şi până la Câineni, deoarece “se stricase prin prăbuşirea muntelui”257. Conflictele din anii 1787 - 1792 şi 1806 - 1812 dintre cele trei imperii - otoman, habsburgic şi rusesc - ale căror operaţiuni militare s-au desfăşurat în principal pe teritoriul românesc, inclusiv în comuna Câineni 17,117,185 au amânat însă refacerea acestui important drum. Via Carolina a fost refăcută la începutul secolului următor, traseul fiind folosit pentru construcţia actualei şosele E 81/DN 7. Refacerea drumului la 1818, este legată de numele lui Tudor Vladimirescu, eroul revoluţiei antiboiereşti de la 1821. Astfel, Fleischackl von Hakenau, consulul austriac la Bucureşti în acea perioadă, scria într-o depeşă trimisă cancelarului curţii imperiale de la Viena, Metternich, la 20 octombrie 1819 că “slugerul Tudor ... este vătaf de plai la Câineni şi repară din proprie iniţiativă şoseaua de pe Valea Oltului, încât se poate trece cu mai puţine riscuri prin defileu”143.În anul 1821, la 19 februarie, acelaşi consul austriac la Bucureşti, Fleischackl von Hakenau, raporta din nou cancelarului Metternich despre venirea mai multor delegaţii la Bucureşti şi aplanarea diferendului lor privind cumpărarea de către fostul domn a munţilor de la Câineni144. 3. Epoca m odernă a. Comuna Câineni în timpul Revoluţiei lui Tudor Vladimireascu de la 1821. Mişcarea revoluţionară de la 1821, condusă de către fostul sluger şi vătaf de plai la Câineni, Tudor Vladimirescu, a marcat, după cum spun cei

56


mai mulţi istorici, intrarea poporului român în epoca modernă. Privite în context european, evenimentele de la 1821 au determinat schimbări importante, atât în Ţările Române, cât şi în Europa, în special în Balcani. Popoarele din sud-estul Europei, aflate de veacuri sub jugul otoman, au început să conştientizeze apartenenţa lor la un neam şi o cultură proprii şi să acţioneze pentru eliberarea lor naţională. Pe plan intern, rânduielile feudale, încremenite în timp şi fără perspectivă, erau profund nedrepte şi înjositoare pentru ,,talpa ţării” . Ca urmare, în primăvara anului 1821 a izbucnit în Ţara Românească mişcarea revoluţionară condusă de Tudor Vladimirescu, îndreptată atât împotriva stăpânirii străine, cât şi împotriva jefuitorilor autohtoni. Mişcarea nu a fost nicidecum o răscoală spontană, fiind condusă de un profesionist al armelor şi având chiar un program cu obiective clare de atins: Proclamaţia de la Padeş. Aşadar, în acelaşi an, 1821, ,,furia norodului” împotriva ,,tagmei jefuitorilor” a cuprins şi pe locuitorii satelor comunei Câineni. Tudor Vladimirescu îşi atrăsese simpatia acestora încă dinaintea izbucnirii revoluţiei, întrucât fusese aici „căpitan de plai”. Acum, un mare număr de locuitori i se alătură, intrând în oastea lui de panduri pentru a lupta împotriva rânduielilor feudale, dar şi împotriva turcilor, alături de eteriştii (arnăuţii) lui Alexandru Ipsilanti. La 23 martie 1821, funcţionarii Vămii Turnu Roşu raportează despre fuga boierilor din Ţara Românească înspre frontiera austriacă şi jefuirea lor la Câineni. Iată ce spune raportul despre “nelegiuirile ce se petrec la Câineni. : La Câineni, în aproprierea graniţei, au apărut de ieri 40 de oameni ai acestor rebeli (arnăuţi - n. n.) şi nu mai permit intrarea nici unui boier până când acesta nu este complet jefuit”145. Arnăuţii greci jefuiesc nu numai boieri care vor să treacă în Transilvania, ci şi localnici. Astfel, la 21 iulie 1821, instanţa judecătorească din Sibiu, audiază, după infrângerea mişcării, arnăuţii denunţaţi că au luat parte la jefuirea unor boieri care erau în drum prin Câineni spre Sibiu şi a doi proprietari de oi din Câineni146. Arnăuţii sunt confruntaţi şi cu proprietarul unei stâne de oi de la care au jefuit o mare cantitate de brânză şi mai mulţi miei. Deznodământul tragic al revoluţiei de la 1821 a atras după sine şi eşecul acţiunii patriotice a eteriştilor din Ţara Românească. Revoluţionarii patrioţi greci, înfrânţi la Drăgăşani, îşi caută salvarea retrăgându-se spre Transilvania, prin Câineni, fiind urmăriţi de turci. Un raport al lui M. Kirichich, funcţionar de vamă la Turnu Roşu, din 22 iunie 1821, dă informaţi cu privire la luptele arnăuţilor şi pandurilor la Drăgăşani, retragerea lui Ipsilanti şi atitudinea pandurilor lui Tudor Vladimirescu ce au hotărât să treacă de partea turcilor „deoarece nu voiau să se jertfească în 57


contul grecilor” 147 , considerându-i pe aceştia mai mari jefuitori, decât pe turci. După înfrângerea revoluţionarilor de la Drăgăşani, turcii pornesc spre nord în urmărirea acestora: „Turcii se află deja în Râmnic şi după toate posibilităţile (?! - n.n.) vor intra mâine sau poimâine în Câineni. Numărul refugiaţilor este mare, dar fără pericol... ” 147 . La Cozia şi Câineni au loc lupte între arnăuţi şi turci. La 5 august 1821, baronul Schustekh din Sibiu raportează la Viena ocuparea Olteniei de către turci, organizarea unei tabere de către arnăuţi la Râureni şi despre luptele de la Câineni şi Râu Vadului: “Pe malul stâng al Oltului, pe drumul poştal spre Bucureşti, a înaintat până la Câineni o divizie al lui Bimbassa (sic !) Sava...” 148 . Un raport al Prefecturii Vâlcea, din mai 1821, relatează şi el despre desfăşurarea unei lupte între turci şi arnăuţi, lângă Râu Vadului, arătând că aceştia din urmă au fost în mare parte măcelăriţi, iar „ceilalţi arnăuţi au fost urmăriţi până la Câineni, unde turcii au prins un polcovnic şi doisprezece oameni 149 . Populaţia civilă a avut mult de suferit de pe urma confruntărilor dintre turci şi arnăuţi. Iată ce spune Kirichich în raportul său din 21 iulie 1821: ,,Turcii au început să jefuiască şi să răspândească groaza între locuitori. Din păduri au apărut câteva cete de arnăuţi care au reuşit să gonească turcii până la Luncă, mai jos de Râu Vadului. În timpul acestei bătălii, emigranţii au reuşit, în cea mai mare grabă, să treacă râul, părăsinduşi toate bunurile lor, dar scăpând de săbiile turceşti. Turcii reuşesc să se grupeze şi pârjolesc totul în calea lor, omoară câteva sute de familii aflate în Luncă şi le aruncă în Olt” 149 . Într-un alt raport, cel din 7 august 1821, privind luptele duse de turci cu pandurii şi arnăuţii la Tismana şi Cozia, se arată următoarele: “La Câineni, unde se află trecerea peste Olt, au fost măcelăriţi cu această ocazie, nu numai arnăuţi, ci şi dirigintele poştei şi oamenii acestuia” 150 . Rapoartele din 21 iulie 1821 (M. Kirichich)149 şi 5 august 1821 (baronul Schustekh)148 indică faptul că eteriştii înfrânţi s-au risipit în Transilvania prin Câineni. Deşi înfrântă, mişcarea revoluţionară din 1821, condusă de Tudor Vladimirescu, fost căpitan de plai la Câineni (1819), avea să zguduie din temelii rânduielile feudale. Revoluţia lui Tudor Vladimirescu împotriva rânduielilor nedrepte a marcat începutul României moderne. Lupta împotriva acestor rânduieli avea să culmineze cu revoluţia de la 1848, care a cuprins întreaga Europă.

58


b. Revoluţia de la 1848 şi Unirea Principatelor Române. La fel ca revoluţia anterioară, revoluţia de la 1848, este legată de comuna Câineni tot prin nefericita soartă a înfrângerii. La 28 septembrie 1848, tabăra revoluţionarilor de la Râureni, condusă de generalul Gheorghe Magheru, îşi încheie existenţa, ca urmare a presiunii turcilor. După dizolvarea ei, Magheru trece frontiera pe la Câineni în Transilvania, împreună cu alţi ofiţeri, “luând drumul lung şi împovărător al exilului”151. Pentru înăbuşirea revoluţiei de către forţele reacţionare, acestea îşi găsesc poartă de trecere a trupelor de represiune prin Câineni. O adresă a Prefecturii Vâlcea către Departamenul Treburilor din Lăuntru152 (echivalentul viitorului Minister de Interne - n. n.) face cunoscut faptul că 10000 de soldaţi austrieci au intrat în Ţara Românească - 8000 prin Timiş - Prahova şi 2000 prin Câineni - pentru a se alătura armatei imperiale care avea ca scop înfrângerea revoluţiei. Aceeaşi Prefectură ia la cunoştinţă despre pagubele pricinuite populaţiei Câinenilor de către trupele austriece în trecerea lor şi despre faptul că s-au recuperat “cinci butoaie cu praf de puşcă luate din satul Câineni”152. Prin aceeaşi adresă se comunică, de asemenea, faptul că trupele au preluat paza Vămii de la Turnu Roşu. În iunie 1848, arhimandritul Hrisant Hurezeanu, egumenul Mânăstirii Hurezi, este învinuit de Prefectura Vâlcea şi de unii locuitori ai oraşului Râmnic că ar fi intenţionat să treacă fraudulos graniţa pe la Câineni, cu şase care încărcate cu banii şi odoarele Mânăstirilor Bistriţa şi Hurezi153. Se declanşează o anchetă locală şi chiar una la nivel central. Arhimandritul se apără cu înverşunare. Nu se ştie cu precizie cum s-a terminat această „afacere”, cert este că la un moment dat anchetele încetează, lăsând lucrurile ca mai înainte. Deşi se pare că a fost nevinovat, într-un gest totuşi reprobabil, arhimandritul îşi retrage, după revoluţie, donaţia făcută Şcolii Normale din Râmnic, supărat pentru afrontul adus, spunând că: ,,.. .râmnicenii numai atunci se bucură când au prilej de facere a răului”154. La 19 martie 1849, cârmuitorul Judeţului Vâlcea comunică Subocârmuirii de Olt că înaintarea oştirilor ruse şi otomane a împiedicat trecerea hotarului pe la Câineni, de către revoluţionarii maghiari, şi dispune ca ţăranii fugiţi de prin sate de teama revoluţiei să se întoarcă la casele lor155. În anul 1852 domnitorul Ţării Româneştii, Gheorghe Bibescu, întreprinde o vizită pe Valea Oltului, ajungând până la punctul de graniţă Râu Vadului. Prilejul acestei vizite l-a constituit finalizarea lucrărilor de reconstrucţie a drumului de acces prin defileu (Via Carolina), lucrări începute încă din anul 1839, drumul fiind „modernizat” în perioada 1858­ 1860 375. Reconstrucţia drumului s-a făcut după planurile arhitectului Hartel, contractul de execuţie aparţinând antreprenorului Ion Drăghiceanu.

59


* * *

Formarea statului naţional român prin unirea Moldovei cu Ţara Românească, înfăptuită la 24 ianuarie 1859 de către Alexandru Ioan Cuza, care este ales domn al celor două principate aproape în acelaşi timp168170,180,181, aduce referiri documentare generale asupra meleagurilor vâlcene156,157,171. Ştim, de pildă, că în vara anului 1859, domnitorul Alexandru Ioan Cuza, întreprinde un turneu prin ţară, ajungând şi la Râmnic, unde face un popas158,159,196. În darea de seamă prezentată domnitorului se găsesc şi unele menţiuni referitoare la comuna Câineni şi anume la cele trei pichete grănicereşti de la ,,Valea Câineni, Scăuielile şi Râu Vadu”, la poşta din Câineni şi la podul plutitor “pe apa Oltului” la Câineni158. În anul 1862, Cuza este întâmpinat din nou cu entuziasm de către locuitorii meleagurilor vâlcene, ajungând până la Cozia. În amintirea evenimentului, este clădită la Cozia, „Fântâna lui Cuza”159. Nu există dovezii documentare privind trecerea lui Alexandru Ioan Cuza prin Câineni. După 11 februarie 1866, prin abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza, care chiar a doua zi după eveniment aprecia că ,,numai un principe străin... poate închezăşui viitorul României”, în ţa ră s-a creat o situaţie periculoasă, dată fiind apariţia posibilităţii de separare a Moldovei de Ţ ara Românească, actul unirii nefiind pe placul m arilor puteri, deşi acestea erau puteri garante180,183,184. Acestea s-au întâlnit la Paris, în perioada 29 februarie - 10 aprilie 1866, pentru a dezbate problem a separaţiei care era susţinută cel mai vehement de către reprezentanţii im perilor vecine - otoman, habsburgic şi ţarist. Diplomaţii turci au încercat chiar să obţină un consens pentru o intervenţie militară. Cu toate că lucrările Conferinţei de la Paris s-au încheiat fără niciun acord, pericolul invaziei turceşti nu a dispărut. Ca urm are, statul român a fost nevoit să-şi ia m ăsuri de apărare corespunzătoare. Concomitent, exista şi prim ejdia unui atac austriac şi, de aceea, guvernul rom ân a dispus o serie de m ăsuri cu scopul de a preîntâm pina un astfel de eveniment. Documentele vremii dovedesc pe de o parte, existenţa clară a pregătirii unui atac din partea Austriei, imediat după săvârşirea actului de la 11 februarie 1866, deşi aceasta se găsea în plină pregătire a războiului cu Prusia şi, pe de altă parte, poziţia ferm ă a României, de respingere prin forţă a oricăror încercări de violare a teritoriului său180,197. În prim ăvara anului 1866 Rom ânia reuşeşte, totuşi, să obţină reconfirm area externă a Unirii din 1859 datorită sprijinului Franţei, Prusiei şi Angliei, dar, pe de altă parte, în anul

60


urm ător, 1867, în urm a unor tratative începute încă din 1865, se instituie dualismul austro-ungar prin care, între altele, Transilvania îşi pierde pentru prim a dată complet autonomia, fiind anexată Ungariei183. Veştile tot mai insistente despre concentrări de forţe austriece la graniţa de nord a ţării, respectiv în zona Turnu Roşu, l-au determinat pe ministrul de război, maiorul D. Lecca, să transmită oştirii române la 19 februarie 1866, ordinul: ,,... orice călcare a teritoriului nostru o veţi respinge prin forţă întrebuinţând mijloacele cele mai energice”197. De asemenea, o notă guvernamentală din iunie a aceluiaşi an, specifica: ,,Suntem hotărâţi să ne opunem cu o voinţă cu totul fermă violării teritoriului ţării”. Zona era sub protecţia militară a Diviziei 3 Teritoriale iar comandamentul acesteia a dispus măsuri energice pentru preîntâmpinarea unor agresiuni militare austriece. Pe linia Râu Vadului - Câineni - Cozia au fost trimişi ofiţeri de stat major pentru a studia amănunţit zona şi a elabora un plan corespunzător de apărare în acest sector. Dată fiind importanţa misiunii, conducerea ei a fost incredinţată unui ofiţer experimentat, maiorul Oton Sachelarie, şef de stat major al Diviziei 3 Militare Teritoriale şi membru în Statul Major General al Armatei. Maiorul Sachelarie era vâlcean, unchiul preotului Gheorghe Sachelarie, primul director al gimnaziului din Drăgăşani. La 3 martie 1866, maiorul Sachelarie raportează îndeplinirea misiunii. Raportul său amplu cuprindea şi un plan de organizare a apărării pe direcţia Văii Oltului, între Câineni şi Turnu Roşu, precizând căile posibile de pătrundere a austriecilor şi mijloacele ce urmau a fi întrebuinţate în vederea împotrivirii armate. El a menţionat că singurele direcţii de acces spre Principatele Unite erau trecătorile din munţi: Valea Scăunele (local, ,,Scăuiele” - n. n.), Dealu lui Vlad, Valea Siliştii, Voineasa şi drumul Turnu Roşu - Cozia. În timp ce primele erau simple poteci de munte, ce nu permiteau deplasarea de efective militare numeroase, ultimul reprezenta singura cale ce ar fi permis o invazie adevărată. Obiectivele şi mijloacele de luptă necesare pentru stoparea unui atac austriac au fost stabilite ţinând seama de obstacolele naturale care au fost valorificate. Pentru apărarea de la Râu Vadului au fost repartizaţi 300 de militari, sprijiniţi de cel puţin două tunuri. Dacă duşmanul ar fi depăşit acest punct, el ar fi dat peste altă linie de apărare la Câineni, unde se prevedea a fi dislocate şi pregătite de luptă şase batalioane şi o semibaterie cu un total de 500 de soldaţi şi ofiţeri. La Râu Vadului era prevăzută construirea unei cazărmi moderne, puternic fortificate. Unităţile de grăniceri, formaţiuni militare nepermanente, fuseseră incluse din 1864 prin Legea de Organizare a Armatei în Sistemul Naţional de Apărare, încredinţându-li-se, astfel,

61


apărarea ţării. Aceste unităţi au luptat eroic, dându-şi tributul lor de sânge în războiul de independenţă şi în primul război mondial. c. Războiul de Independenţă (1877-1878). Acest eveniment memorabil din zbuciumata istorie a poporului român, se producea la puţin timp de la formarea statului naţional român, dacă ţinem seama de secolele de existenţă separată, adesea conflictuală, în cele trei entităţi statale diferite ale pământului românesc, din care două, Moldova şi Ţara Românească, au format România sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza. Cuvintele solemne rostite de Mihail Kogălniceanu la 9 mai 1877, în Parlamentul Ţării, „suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare”35,160, au avut un puternic ecou în inimile tuturor românilor, ele precizând în esenţă răsplata binemeritată de către întreaga naţiune, care a răspuns cu elan şi dăruire la chemarea patriei. Documentele vremii indică faptul că, asemenea tuturor românilor, locuitorii comunei Câineni s-au înrolat în armată, au contribuit în mod substanţial la aprovizionarea şi echiparea ei, la îngrijirea răniţilor160. Astfel, dascălii şcolilor din Grebleşti şi Câineni de Argeş (Câinenii Mici) au oferit pentru înzestrarea armatei salariul lor pe luna septembrie, socotind că “suma ce se oferă este m ic ă . dar, cel puţin, suntem împăcaţi în conştiinţă că am făcut şi noi ceea ce ne-a fost posibil, deoarece juna noastră armată, prin etuziasmul şi curajul ce a dezvoltat contra inamicului secular, a probat lumii că în vinele soldaţilor români curge sânge adevărat, românesc şi că vitejii lui Mihai şi ai lui Ştefan vieţuiesc încă”35. Locuitorii din Câineni de Vâlcea (Câinenii Mari) au oferit pentru armată părţi din drepturile lor în obştea de moşneni (dramuri) la valoarea din anul acela, după cum urmează: Marica Şt. Darie - 150 de dramuri, Florea P. Pătru Daneş - 100 de dramuri, Luţa N. Hristu - 100 de dramuri, Ilinca P. Cârstoiu - 100 de dramuri, Ilinca C. Diaconu - 80 de dramuri, Ioana C. Darie - 60 de dramuri, Aniţa C. Daneş - 60 de dramuri, Ilinca C. Măruţă 50 de dramuri, Marica N. Panu - 40 de dramuri, Ilinca Carol - 40 de dramuri, Marica C. Dudulete - 40 de dramuri, Florea N. Darie - 40 de dramuri, Marica D. Şandru - 40 de dramuri161. De asemenea, Grigore Moţoc din Robeşti informa Prefectura Vâlcea că a dat o vacă drept “ofrandă pentru armata noastră”166. Locuitorii comunei Câineni au muncit fără plată, cu hărnicie şi pricepere la exploatarea materialului lemnos din pădurile moşneneşti, material destinat construirii, la Islaz, a podului de peste Dunăre şi trupelor române staţionate în Oltenia. Astfel, ordinul Prefecturii Judeţului Vâlcea din 18 iulie 1877, cerea subprefectului plaiului Cozia ,,să rechiziţioneze de urgenţă 620 de grinzi de brad în lungime de 9 până la 10m şi în grosime de

62


20 pe 25cm, atât de la d. Carol Novac din Brezoi, cât şi din pădurile moşnenilor din comunele Câineni, Grebleşti, Robeşti şi Călineşti, care după ce se vor tăia de câtre 350 de oameni, să se transporte la Olt cu 180 de care cu câte doi boi, să se cioplească acolo şi să se formeze în plute”162. Buştenii au fost aduşi la Câineni şi Robeşti, unde au fost prelucraţi în grinzile cerute de către dulgheri (bărdaşi) pricepuţi ,,cu un preţ foarte avantajos pentru casa fiscului”. Pentru transportul cu plutele pe Olt, de la Câineni şi Robeşti, la Islaz, se preciza că ,,este trebuinţă de un număr însemnat de plutaşi”, aceştia fiind adunaţi şi de prin alte comune163. Pe lângă plutaşi, s-a cerut şi recrutarea de ,,oameni - lucrători cu braţele şi cu uneltele, cum şi cu boi în tânjeli, având cârceie şi lanţuri, din comunele Grebleşti, Racoviţa, Câineni, Copăceni şi Jiblea care sunt învecinate cu comuna (sic! - n. n.) Brezoiu şi Robeşti pentru refacerea şi transportatea însemnatului număr grinzi ce i se cere în trebuinţă armatei la Islaz”163. Un ordin de rechiziţiie a 500 de care cu câte doi boi, a scutit de această obligaţie comunele de pe Valea Oltului, de la Gura Văii până la Câineni, deoarece ele aveau ,,sarcina transportării cherestelelor confecţionate la Comuna Robeşti pentru a se trimite la armată în Turnu Măgurele”164. Comuna Câineni a contribuit la eforturile de război şi cu o mare cantitate de fân, având suprafeţe întinse de fâneţe, ce dădeau nutreţul necesar hranei animalelor în timpul iernii. Fânul s-a colectat prin rechiziţie, fiind folosit ca hrană pentru animalele care aparţineau unităţilor militare de pe front. Astfel, din totalul de 500 de care cu fân trase de câte patru boi, din comunele Câineni (de Argeş) şi Grebleşti (Plasa Oltului) au fost rechiziţionate 100 de care, iar din comunele Câineni (de Vâlcea) şi Robeşti (Plasa Cozia) au fost rechiziţionate 50 de care165. Valoarea totală a contribuţiei locuitorilor din satele comunei Câineni la câştigarea independenţeui de stat a României faţă de Poarta Otomană, nu a putut fi consemnată de statistica vremii, cea mai mare parte a ei fiind dată în natură. Se poate presupune însă, cu bun temei, că ea a fost însemnată. Contribuţia locuitorilor comunei Câineni era un exerciţiu pe care aceştia, ca toţi locuitorii satelor de munte, îl făceau de secole întregi în caz de primejdie, constituind de fapt ,,preţul” pe care îl plăteau domnitorilor pentru statutul lor de ,,oameni liberi”, pe care întodeauna l-au avut. În timpul desfăşurării acţiunilor de luptă pe teritoriul Bulgariei, graniţa de nord a ţării era adesea atacată în zonele Horezu şi Câineni, de ,,bande ce voiau a năvăli în ţară”167. Pentru întărirea apărării graniţei în punctul Râu Vadului, Prefectura Vâlcea a dispus ca din Câineni să se pună la dispoziţia Regimentului 2 Dorobanţi două care cu căte patru boi, ce au fost utilizate la transportul echipamentului militar. Pe lângă toate aceste

63


contribuţii, să mai amintim şi tributul de sânge dat de mulţi ostaşi din satele comunei Câineni. În arhiva Asociaţiei „Cultul Eroilor”, filiala Vâlcea, am găsit doar trei eroi căzuţi în războiul de independenţă din 1877 - 1878, toţi din Râu Vadului, şi anume: Vasile Andrei, Tufiş Nicolae şi Nicolae Gheorghe. În mod sigur, din celelalte sate ale comunei Câineni au căzut mai mulţi eroi decât de la Râu Vadului, chiar dacă la vremea aceea acest sat era o localitate importantă, respectiv cu o pondere a populaţiei raportată la populaţia celorlalte sate, mai mare decât azi. La 9 mai 1877, M. Kogălniceanu a dat citire în Parlam ent celebrei Declaraţii de Independenţă care a căpătat valoare juridică pe 10 mai, când a fost semnată de domnitor, prinţul Carol de Hohenzollern Sigmaringen, viitorul rege Carol I al României. Prin urm are, adevărata zi a independenţei de stat a României este 10 mai! Mai mult, 10 mai ar trebui să fie chiar ziua naţională a României, întrucât în aceea zi au avut loc trei evenimente im portante din viaţa poporului român şi anume: • 10 mai 1866 - întronarea ca domn al României a prinţului Carol de Hohenzollern Sigmaringen; • 10 mai 1877 - semnarea Declaraţiei de Independenţă a României faţă de P oarta Otomană, ta ra noastră devenind atunci “stat liber şi independent” ; şi • 10 mai 1881 - încoronarea prinţului Carol de Hohenzollern ca rege al României sub titu latu ra ,,Carol I al României”. Antim onarhişti care vor să trim ită în derizoriu ziua de 10 mai, numid-o cu un dispreţ suveran ,,ziua regelui” (sintagmă, de altfel, fără sens din moment ce lasă loc întrebării ,,care rege?”) ar trebui să se gândească ce ar fi fost România fără Carol I şi Ferdinand şi chiar fără Carol al Il-lea dacă ţinem seama de extraordinara înflorire culturală şi economică a României din vremea acestuia din urm ă, care, desigur, a avut şi foarte multe defecte. Apoi, noi toţi ar trebui să ne întrebăm unde am fi fost astăzi dacă în decembrie 1989 am fi avut înţelepciunea de a reveni la monarhie, republica fiind din 30 decembrie 1947 şi până astăzi ilegală. Şi dacă din 1947 şi până încoace forma de guvernăm ânt a României este ilegală, să ne mai m irăm că cele mai m ari probleme ale ei în pragul aderării la U.E. sunt cele din domeniul justiţiei? În anul 1896 la 30 de ani de la instalarea ca domn a României a prinţului Carol de Hohenzollern şi la 15 ani de la încoronarea sa ca rege al României, începe construcţia liniei ferate Râmnicu-Vâlcea - Podu Olt, o realizare tehnică deosebită pentru acele vermuri. Într-un prim document

64


referitor la joncţiunile Căilor Ferate Române cu Căile Ferate Austro-Ungare, Convenţia de la Bucureşti încheiată la 11 aprilie 1871, nu se pomeneşte nimic despre vreo legătură feroviară pe Valea Oltului374. În Convenţia încheiată la 31 mai 1874, privind realizarea imediată a două joncţiuni feroviare prin punctele de frontieră Vârciorova şi Predeal, este recunoscută în mod oficial şi utilitatea publică a unei construcţii feroviare pe Valea Oltului. În primăvara anului 1896, lucrările de construcţie încep din ambele capete, Râmnicu Vâlcea şi Podu Olt, către cele două state. Linia în lungime de 77 km a fost construită în trei etape până în anul 1901 de către Societatea Căilor Ferate Vicinale ale Ardealului de Sud şi de către Serviciul de Lucrări Noi din Direcţia Generală CFR. Studiile şi proiectele căii ferate Podu Olt Turnu Roşu au fost făcute de inginerul Lang Hamer cu mai mulţi ani înainte (prin 1887 - 1888) cu ocazia proiectării căii ferate Sibiu - Făgăraş. Linia Râmnicu Vâlcea - Turnu Roşu, deci şi porţiunea Râu Vadului - Turnu Roşu de pe teritoriul austro-ungar a fost construită de partea română după studiul şi proiectarea realizate de către inginerul Mihai Râmniceanu, profesor la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Bucureşti şi inginerul Gheorghe Panait, acesta din urmă conducând şi lucrările de construcţie. La 7 octombrie 1897, calea ferată Podu Olt-Turnu Roşu era finalizată, dar nu se putea da în funcţiune din cauza lipsei clădirilor aferente din staţii (pentru călători şi mărfuri). În ziua aceea, Ionel Brătianu, ministru al lucrărilor publice, împreună cu ambasadorul Ungariei la Bucureşti, vizitează lucrările acestei porţiuni de cale ferată care s-a deschis traficului la 27 noiembrie 1897; s-a recepţionat prima parte a liniei dinspre România, pe distanţa Râmnicu-Vâlcea - Călimăneşti (16,2 km). Se continuă lucrările pentru terminarea celor trei poduri şi şase tunele. La 1 iunie 1901, cu ocazia vizitei de inspecţie a ministrului Ionel Brătianu, locomotiva trenului special a deraiat pe macaze în staţia Lotru. La Câineni, mulţimea de oameni adunată pe “podul de scripeţi”374 ca să-l vadă pe ministru, a căzut în apă odată cu prăbuşirea podului în apele Oltului. Din fericire, nimeni nu s-a înecat. Memoria colectivă din Robeşti şi Câineni a reţinut în mod anecdotic şi faptul că, la apariţia primului tren în aceste sate, oamenii aflaţi la muncă pe terenurile agricole de pe marginea Oltului s-au speriat atât de tare de „balaurul uriaş care scotea fum pe nări”, încât şi-au aruncat uneltele din mâini şi au fugit înspăimântaţi, ascunzându-se. d. Răscoala ţărănească din 1907. Se ştie că istoriografia din perioada comunistă a prezentat total eronat ceea ce este îndeobşte cunoscut sub numele de ,,răscoala ţărănească din anul 1907”, de la neadevărul dovedit al celor 11.000 de ţărani ucişi şi până la ceea ce

65


reprezintă, de fapt, celebrul tablou ,,1907” al pictorului Octav Băncilă. Nici până în ziua de astăzi nu este cunoscut pe deplin adevărul despre răscoală. 1905 şi 1906 au fost, pentru România, anii cu cele mai m ari recolte de grâu şi de porum b. România era unul dintre cei mai m ari exportatori de grâu din Europa. În judeţul Botoşani, la Frum uşica (Flămânzi), se stabilea preţul grâului pentru toată Europa, acolo fiind un fel de bursă europeană a grâului. Pe de altă parte, exista o stare de cruntă sărăcie a ţărănim ii, datorată lipsei de păm ânt şi exploatării nemiloase, nu atât din partea m arilor moşieri, cât din partea arendaşilor care adm inistrau marile domenii boiereşti. Spre exemplu, toate marile moşii din Moldova erau adm inistrate de un singur clan de arendaşi, fraţii Fischer447, care îi supuneau pe ţărani la o exploatare nemiloasă. De aceea, este adevărat că la început răscoala a avut un pronunţat caracter antisemit, de care, însă, nu erau străine marile puteri şi, în special, Rusia ţaristă. C aracterul haotic, distrugător, pe care l-a luat mişcarea în toată România, mai puţin în zonele de munte, unde existau obştile de moşneni, a impus reprim area ei în forţă, pentru restabilirea ordinii sociale, care devenise pentru guvernanţi un obiectiv imediat. Altfel, Rusia ţaristă, dar şi Austro-Ungaria ar fi intervenit cu brutalitate, informaţiile de care dispuneau guvernanţii de atunci ai României indicând în mod clar că puterile menţionate erau pregătite în acest sens. De altfel, aceste puteri n-au văzut niciodată cu ochi buni Unirea Principatelor de la 1859. Formele violente pe care le-a îm brăcat răscoala s-au datorat în cea mai m are m ăsură răsculaţilor înşişi. Mulţi au făcut din răscoală un bun prilej de răzbunări politice personale. Au existat chiar răzbunări între ţărani, sate întregi care au refuzat să se răscoale, incendiate de către răsculaţi din satele vecine. Nu se cunoaşte nici până azi num ărul exact al celor ucişi în răscoală. C ifra de 11.000 de morţi, lansată de N. D. Cocea447 şi exploatată până la saturaţie de către istoriografia comunistă, s-a dovedit a fi o m are minciună. Sunt consemnate, în perioada februarie - mai 1907 decese prin îm puşcare, dar şi multe decese prin m oarte naturală, mai ales în rândurile femeilor, copiilor şi bătrânilor, care în mod cert trebuiesc puse tot pe seama represaliilor. În prezent, se apreciază că num ărul celor ucişi în răscoala din 1907 se situează undeva între limitele 400-1000. O mistificare asem ănătoare a avut loc şi în decembrie 1989; este vorba, fireşte, despre cei 60.000 de m orţi (imaginari) dela Timişoara. În orice caz, ,,problema ţărănească” există şi în prezent, desigur, la alte coordonate, şi ea, probabil, va fi rezolvată de către străini (Uniunea Europeană), căci noi n-am fost în stare s-o rezolvăm în atâtea secole.

66


În satele comunei Câineni motivele mişcării tărăneşti din anul 1907, în principal - regimul drastic al învoielilor agricole şi exploatarea nemiloasă a ţăranilor de către arendaşi35,172,173 - nu au existat, şi, ca atare, pe aceste meleaguri nu au fost nici acţiuni violente, aşa cum s-au întâmplat în alte părţi, deşi în multe cazuri acestea au fost declanşate de elemente instigatoare şi turbulente care nu prea aveau legătură cu nemulţumirile, desigur reale, ale ţăranilor. Aici motivele răscoalei nu au existat pentru simplul fapt că în comună nu existau moşieri şi nici arendaşi, terenurile agricole şi fâneţele aflându-se în proprietatea directă a locuitorilor, iar pădurile şi păşunile alpine erau exploatate în devălmăşie în cadrul obştilor de moşneni, sistem economico-administrativ vechi de secole şi care îşi dovedise viabilitatea aproape în mod natural (fiind, după părerea noastră, singurul sistem ,,comun(ist)” socialmente validat de istorie!). Ecourile revoltei ţărăneşti au ajuns însă şi în satele comunei Câineni. Astfel, în primăvara anului 1907, şeful poliţiei din Câineni raporta Prefecturii Vâlcea că: ,,în Câineni de Argeş şi în Câineni de Vâlcea există o oarecare stare de agitaţie”174,178 în rândurile locuitorilor. Prefectul judeţului Vâlcea cere Poliţiei Câineni “să trimită (la centru - n. n.) pe ţăranii arestaţi ca instigatori la răscoală”175. La Grebleşti, este arestat Stan Chirigescu, deoarece “se ocupa cu facerea petiţiunilor şi a reclamaţiilor din partea locuitorilor către diferitele autorităţi, cerând a se da oamenilor diferite drepturi”176,178. Acelaşi Stan Chirigescu mai era acuzat de „instigare la răscoală”. Acuzaţia de “instigare la răscoală” i-a mai fost adusă şi preotului din Grebleşti, Constantin Prundeanu, despre care se spunea că „lansează împreună cu a l ţ i i . de a răscula populaţiunea”176,179. Comandantul plutonului de grăniceri Brezoi - Câineni, informa Prefectura Vâlcea, care se temea de „răzmeriţă şi nesupunere” în zonă, că a ,,luat toate măsurile necesare pentru apărarea bunurilor Schitului Cornet de a nu fi distruse de răzvrătiţi”177. Aşadar, în satele comunei Câineni, la 1907, nu au existat mişcări organizate de răzvrătire din partea locuitorilor, iar răscoala nu a avut urmări semnificative în ceea ce priveşte desfăşurarea ulterioară a vieţii pe aceste meleaguri. e. Prim ul război mondial. Aşezat în imediata apropiere a graniţei României cu Austro-Ungaria, teritoriul comunei Câineni a avut o mare importanţă strategică, fiind teatrul unor lupte sângeroase, mai ales la începutul primului război mondial, conflict din care, în final, am ieşit victorioşi şi cu visul de veacuri al poporului român - unirea celor trei provincii româneşti într-un stat unitar, realizat, la 1 decembrie 1918. Izbucnirea primulului război mondial a declanşat în România o puternică agitaţie politică. Deşi la 21 iulie (3 august) 1914, România şi-a declarat

67


neutralitatea198, era clar că ţara nostră nu putea rămâne în afara conflictului până la sfârşitul războiului. Pregătirile de război au început încă din anul declanşării conflictului - 1914186,189,199, un an greu, cu ploi multe care au provocat mari daune pădurilor şi căilor de acces de pe teritoriul comunei Câineni şi al întregii Ţări a Loviştei35. Şi totuşi, România a intrat în primul război mondial total nepregătită. Exista, pe de o parte, o casă regală germană care înclina balanţa către Puterile Centrale, iar pe de altă parte exista şi dorinţa reîntregirii neamului românesc, dar, în acelaşi timp, şi strângerea de inimă de a lupta în Antantă alături de ruşi, duşmanii neîmpăcaţi de veacuri ai românilor. Apoi, conducerea superioară a armatei române era împărţită şi ea între stilul german şi cel francez, după locul unde se şcoliseră ofiţerii români. În plus, corupţia, în ceea ce priveşte înzestrarea armatei, cuprinsese toată clasa politică, inclusiv casa regală. Pe lângă dotarea precară, avea de suferit şi instrucţia, care era în multe cazuri superficială, iar în altele chiar inexistentă (de exemplu, instrucţia de luptă în munţi, trupele de vânători de munte fiind constituite doar cu puţin înainte de intrarea în luptă). Politicianismul şi intriga politică erau în floare, neglijându-se rezolvarea problemelor reale, esenţiale ale statului. Până la urmă, spre dezamăgirea profundă a regelui Carol I, am ales Antanta200, dar ulterior, mulţi ofiţeri superiori au acţionat fără tragere de inimă, considerând alegerea greşită. Iată de ce Octavian Goga187, un intelectual rasat, a fost în stare să scrie disperat aceste cuvinte grele. “Ţ ară de secături, ţa ră minoră, căzută ruşinos la examenul de m aturitate în faţa Europei... Aici ne-au adus politicienii ordinari, hoţii improvizaţi astăzi în moralişti, m iniştrii cari s-au vândut o viaţă întreagă, deputaţii contabandişti. Nu ne prăbuşim din cauza num ărului duşmanului, nici din cauza arm am entului său, boala o avem în suflet: este o înfricoşătoare epidemie de meningită m orală” ; şi încă, după căderea capitalei: “Piram ida noastră socială este m orbidă: vârful - bolnav de sifilis, baza - de pelagră”. Cuvinte grele, cuvinte disperate, din nefericire perfect acoperite de realităţile vremii. Grav este faptul că asemenea stări de lucruri s-au repetat în viaţa socială românească inclusiv după decembrie 1989, confirmând, parcă inexorabil, dictonul “istoria se repetă”. Dacă totuşi am reuşit să intoarcem soarta războiului în favoarea noastră, acest fapt s-a datorat nu politicienilor, ci eroismului ostaşilor români la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Nu de puţine ori, comandanţii ruşi s-au dovedit a fi nu numai aroganţi, dar şi incapabili, soldaţii lor dând bir cu fugiţii de nenumărate ori şi lăsând greul luptei pe seama ostaşilor români.

68


În această perioadă, viaţa locuitorilor comunei Câineni a devenit mai grea, însă serviciul tehnic al armatei şi autorităţile s-au bucurat de sprijinul total al acestora, deoarece simţeau că momentul Marii Uniri ce avea să ducă la apariţia pe harta lumii a României Mari, este aproape. Datorită aşezării ei în nordul judeţului Vâlcea, la graniţa cu Austro-Ungaria, şi existenţei pe teritoriul ei a unor importante căi de comunicaţie (şoseaua şi calea ferată Râmnicu-Vâlcea - Sibiu), comuna Câineni s-a situat încă de la început în centrul acţiunilor militare ale armatei române ce aveau ca obiectiv primar apărarea ţării de invazia germano-austro-ungară. Un aliat de nădejde al trupelor române au fost Carpaţii. Abrupţi, împăduriţi, cu văi adânci, ei constituiau o barieră însemnată în faţa unui duşman numeros. Coasta Câinenilor, Dealu lui Vlad, Pleaşa şi Munţii Coţi erau adevărate bastioane în faţa duşmanului mult mai numeros şi mai bine dotat. Infiltrarea trupelor duşmane la poalele Munţilor Făgăraş impunea din partea Marelui Stat Major al Armatei Române luarea de măsuri eficiente în vederea apărării Defileului Oltului în sectorul Turnu Roşu - Câineni. În zonă, au fost realizate fortificaţii legate între ele prin drumuri şi poteci atunci tăiate. Toate aceste puncte de apărare au fost legate între ele prin linii telefonice conectate la reţeaua poştei j udeţene şi a societăţii forestiere ,,Curpenul” care opera aici195. În partea de nord a judeţelor Vâlcea şi Argeş a început concentarea Grupului “Olt - Lotru” compus din Brigada a III-a - Infanterie formată din 17 batalioane şi 7 baterii, comandamentul grupului fiind stabilit la Brezoi195,201. Mai târziu, prin adăugarea de noi unităţi, a luat naştere „Corpul de Olt” format din Divizile 23 şi 13 Infanterie şi o brigadă de cavalerie204. Pe teritoriul Loviştei vâlcene urma să acţioneze subgrupul ,,Lotru”, comandat de colonelul Tr. Moşoiu, iar pe teritoriul Loviştei argeşene urma să acţioneze subgrupul “Olt”, comandat de locotenent-colonelul A. Dumitrescu, ce includea şi Regimentul 1 Grăniceri al tânărului sublocotenent C. T. Stoika195. Acesta din urmă, concentrat fiind la Câineni, unde a plecat ,,fără nicio şovăire”, a exclamat uimit la sosire: ,,Ce credeţi, mii şi mii de oameni! Aici, în plin pitoresc de munţi, de jur împrejur e atât de frumos”, iar pe camarazi i-a numit ,,soldaţi-grăniceri, poeţi ai munţilor şi ai h o ta re lo r.”188. După concentrarea grupului “Olt-Lotru” şi după fortificarea graniţei, pe teritorilul comunei se fac transporturi de porumb, alimente şi furaje195. Pentru păstrarea secretului acestei operaţiuni, a fost reglementată circulaţia în zona Câinenilor, interzicându-se pătrunderea oierilor cu turmele lor aici, iar în preziua trecerii la atac s-a stabilit chiar o zonă de siguranţă pe o distanţă de 10 km de la graniţă. Datorită faptului că aliaţii României nu s­ au achitat de sarcinile asumate la intrarea ei în război, precum şi faptului că

69


forţele duşmane erau net superioare ca număr, tehnică şi experienţă de luptă alegând, în toamna - iarna 1916, România ca obiectiv principal, în prima parte a campaniei armata română a suferit înfrângeri, în pofida eroismului de care au dat dovadă soldaţii săi190,194,202. Totuşi, eroismul acestora, precum şi capacitatea remarcabilă de mobilizare până la sacrificiu a întregului popor conştient de lupta sa dreaptă, au făcut ca Puterile Centrale, în ciuda tututuror eforturilor depuse, să nu poată scoate România din război35,236. Generalul E. Laudendorf afirma următoarele: „România nu era încă bătută. Cum ne va fi posibil să trăim fără grâul şi petrolul României, chiar dacă noi vom ajunge să salvăm de la ruşi regiunea petroliferă galiţiană Dragobici?”203. După 15 septembrie 1916, principala sarcină ce stătea în faţa Corpului I Armată român, era retragerea în condiţii cât mai bune, fără pierderi prea mari prin Defileul Oltului şi reaşezarea trupelor pe poziţii avantajoase pentru a fi capabile să oprească înaintarea inamicului. “Retragerea trupelor române prin Defileul Oltului a fost deosebit de dificilă şi numai prin eforturi mari ostaşii noştri s-au desprins de inamic şi au ajuns pe poziţiile stabilite de comandament. S-au purtat permanent lupte de avangardă şi pe flancuri, cu infiltraţii care trebuiau anihilate prompt”220. Momentul este descris astfel de istoricul C. Kiriţescu221: „Retragerea prin defileu începu chiar în noaptea de 28 - 29 septembrie; ea se execută în împrejurări deosebit de dramatice. De-a lungul Oltului, pe 15 - 20 km lungime, defileul este aşa de îngust, încât deabia este loc pentru şosea şi calea ferată. Pe şosea şi pe calea ferată se grămădeau nesfârşite coloane de oameni şi animale, artilerie, trăsuri, cirezi de vite căutând grăbite să iasă din strâmtoare. Erau mai mult de 2000 de vehicule de tot s o iu l. Ceea ce dădea însă retragerii caracterul cel mai tragic era atacurile duşmanului. Defileul devenea astfel, pe alocuri, un adevărat iad”. După lupte crâncene purtate dincolo de Carpaţi, în sud-estul Transilvaniei, ofiţerul-poet C. T. Stoika revine în Grebleşti, de unde, la 29 septembrie 1916, nota: „Părăsesc Grebleştii cu Compania a 2-a, pentru a urca pe Munţii Coţi. M-am despărţit de satul luminat ca de un refugiu de linişte şi reculegere. Şi în satul acesta, în vemuri de pace, am învăţat să cunosc frumuseţea munţilor şi a sacrei vieţi p atriarh ale.”191 (în Grebleşti, C. T. Stoika a fost încartiruit de fiecare dată la ,,baba Ilinca” pentru care el avea un respect deosebit). Din cele 3500 de suflete de la început “care doreau Ardealul şi cutreierau căutând cărările munţilor, tăind stânci pentru convoiuri”, mai rămăseseră 1500. Demnă de consemnat este fapta eroică a unui grup de localnici unii trecuţi de mult de prima tinereţe, alţii foarte tineri, cu armata nefăcută, care, conduşi de un ofiţer inteligent şi curajos, au ţinut piept inamicului până

70


la venirea ajutoarelor armate192-195. Locotenent-colonelul Toma Popescu se întorcea de la Craiova, unde se afla Comandamentul Armatei a I-a, la cartierul general al Corpului I Armată, (,,Corpul de Olt”) stabilit iniţial la Tălmaciu, aducând corespondenţă secretă. La Câineni, a fost oprit de focul mitralierelor germane amplasate la Luncă şi pe Dealu lui Vlad, în timp ce patrule germane înaintau prin defileu spre podul de peste Olt, la est de Malu Podului. Apreciind gravitatea situaţiei, ofiţerul a acţionat rapid adunând din Câineni 13 ţărani ,,destul de vârstnici, dar inimoşi”194, care mai rămăseseră în sat, i-a înarmat cu puştile găsite la primărie, le-a umplut cămăşile cu cartuşe şi, încadrându-i cu doi sergenţi aflaţi prin partea locului i-a dispus pe poziţie în tranşeele de pe Malu Podului194,195. Timp de trei ore, aceşti 13 ţărani, împreună cu cei doi sergenţi, au tras fără economie asupra inamicului care îşi făcea periodic apariţia în defileu. Aşezarea lor în tranşee la intervale mari şi focul deosebit de susţinut au dat inamicului impresia că în zonă se aflau forţe serioase, în faţa cărora alpinii au trebuit să se oprească192,194. Eroica apărare realizată de cei 13 ţărani a dat răgaz comandamentului român să ia măsurile corespunzătoare de apărare şi, “ca atare, îngustul coridor n-a putut fi astupat de duşman la Câineni”194. Iată cum descrie Fl. Tucă această memorabilă luptă: “Când patrulele duşmane s-au ivit în bătaia armelor, o salvă scurtă le-a avertizat că au de a face cu apărători hotărâţi. Prima salvă a fost urmată de altele. Trăgeau ţăranii cu sete, ca ostaşi încercaţi. Patrulele germane, bine înarmate, sprijinite de focul armelor automate au tot încercat să se apropie, dar de fiecare dată podul se dovedea inaccesibil. Orele se scurgeau prea repede pentru o tabără, prea încet pentru cealaltă. Trei ceasuri au stat ferm pe poziţie tăietorii de pădure şi ciobanii, zădărnicind toate încercările duşmanului. Crezând că la podul de peste Olt se găseau efective numeroase, alpinii au renunţat la ideea de a-l mai cuceri”192. Cele trei ore salvatoare au fost suficiente pentru a se organiza transportul pe calea ferată, de la Lotru la Câineni, al trupelor române de pe Valea Lotrului şi dispunerea lor pe Malu Podului, de unde, cu un foc intens, au determinat retragerea inamicului. Într-o arhivă din Râmnicu Vâlcea235 am găsit o listă cuprinzând numele a 12 participanţi la această curajoasă acţiune, toţi decoraţi, pentru bravura lor, cu medalia “Bărbăţie şi Credinţă - cu spade”. Aceştia sunt următorii: 1. Canini Gheorghe 7. Darie N. Nicolae 2. Canini Ion 8. Fluturel Constantin 3. Daneş N. Constantin 9. Horumbă Ion 4. Daneş Ispas Gheorghe 10. Izoti Carol 5. Daneş F. Ştefan 11. Şuşoi Ion

71


6. Daneş N. Nicolae 12. Vilău Ion În anul 1996, pe zidul dispre şosea al Primăriei Câineni, s-a montat o placă comemorativă de marmură care are dăltuit pe ea următorul text, pe care îl reproducem întocmai: ,,În perioada 13 - 16 Septembrie 1916, un grup de tineri din Câineni, care nu făcuseră încă armata, au luptat împotriva Corpului Alpin German, reuşind să scoată din încercuirea nemţilor Regimentul 5 Vânători. Pentru vitejia lor au fost decoraţi de Regele Ferdinand cu Medalia «Bărbăţie şi Credinţă». Aceşti tineri sunt: Daneş N. Constantin Darie Nicolae _______Darie F. Ştefan________________________ Canini Ion___________ Rizoti Constantin Daneş I. Gheorghe Horumbă C. Mihai Canini Gheorghe Cârstoiu P. Ion Fluturel D. Ion Vilău Ion Şuşoi Ion Mihăilescu Gheorghe Horumbă Ştefan Năstase D. Ion Tăbăcuţu Constantin Daneş C. Constantin Eftimie Ion Vieru Constantin Eroismul lor legendar constituie un exemplu pentru toţi românii, să lupte pentru apărarea şi propăşirea ţării.” Se poate constata că, faţă de sursa anterioară235, ca de altfel, faţă de toate sursele istorice care indică 13 participanţi la eveniment, pe placa comemorativă menţionată sunt trecute 19 nume, unele dintre ele fiind şi schimbate. Astfel, apar în plus Horumbă C. Mihai (sau Horumbă Ştefan), Cârstoiu P. Ion, Mihăilescu Gheorghe, Năstase D. Ion, Vieru Constantin, Tăbăcuţu Constantin şi Eftimie Ion, respectiv în loc de Daneş F. Ştefan apare Darie F. Ştefan, în loc de Daneş N. Nicolae apare Darie Nicolae, în loc de Fluturel Constantin, apare Fluturel D. Ion şi în loc de Horumbă Ion apare Horumbă C. Mihai (sau Horumbă Ştefan). Apoi, placa comemorativă precizează că toţi erau tineri şi “nu făcuseră încă armata”, în timp ce alte surse istorice precizează că mulţi dintre ei “erau trecuţi de prima tinereţe”, adevărul fiind de fapt acela că grupul de ţărani din Câineni care au ţinut piept timp de trei ore unui duşman mult mai numeros şi mai bine dotat, era format şi din tineri, dar şi din vârstnici, care nu fuseseră concentraţi tocmai din cauza vârstei lor - prea mici, respectiv prea mari. Să mai menţionăm faptul că, dintre toţi participanţii la această confruntare absolut inegală - 13 sau

72


19, nu este foarte important acest aspect -, doar unul singur a căzut în luptă: rudarul Şuşoi Ion. La mijlocul lunii septembrie, în zona de operaţiuni a armatei române de pe teritoriul comunei Câineni, soseşte generalul David Praporgescu, trimis fiind ca să ajute la redeschiderea liniei de comunicaţie a trupelor din nordul Munţilor Făgăraş şi ai Lotrului. Preluând comanda trupelor din zonă, bravul general “a transmis în sufletul lor, destul de abătut, o parte din curajul şi speranţele ce umpleau sufletul lui de erou şi om priceput al meseriei”205. La comanda Detaşamentului ,,Lotru”, generalul Praporgescu avea misiunea de a respinge forţele inamice care au interceptat Defileul Oltului la Ospiciul Lunci şi au ocupat dealul Robu cu intenţia de a tăia comunicaţia cu zona interioară a Corpului I Armată care se găsea în zona sud - Sibiu şi împrejurimi207. La numai câteva zile, pe 18 septembrie, generalul Praporgescu este numit comandant al Corpului I Armată, înlocuindu-l pe generalul Popovici 206 care se dovedise cel puţin ezitant, dacă nu chiar incompetent, renunţând la ofensivă când era în avantaj şi dând prilej inamicului să se reorganizeze şi să înceapă contraofensiva. Luptele care s-au dat în cursul lunii septembrie 1916 pe teritoriul comunei Câineni, s-au caracterizat prin înfruntări aprige, adesea dramatice. Pe tot parcursul desfăşurării lor, trupele române au fost sprijinite cu multă însufleţire de către locuitorii comunei Câineni. Trecerea trupelor la adăpost de gloanţele inamicului, prin locuri ferite şi poteci numai de ei ştiute, încartiruirea trupelor pe timp de noapte în casele din sate şi în stânile din golurile alpine, samarizarea unor efecte militare - sunt câteva din acţiunile prin care localnicii au ajutat cu multă dăruire la bunul mers al acţiunilor Corpului I Armată. Astfel, trupele române au fost ajutate să treacă pe un drum rămas necunoscut inamicului german, drum amenajat de localnici şi care pornea din apropierea gării Râu Vadului spre Pleaşă, de unde cobora apoi peste văi spre şoseaua Grebleşti - Boişoara - Titeşti - Perişani Sălătruc - Curtea de Argeş35, vechiul drum numit Calea Mare. Această cale, deşi mai dificilă, ocolea partea de sud a trecătorii Turnu Roşu, oferind trupelor române posibilitatea de a se retrage peste munţi, la Curtea de Argeş. ,,Capacitatea de conducere şi energia generalului Praporgescu au ieşit pregnant în evidenţă în aceste ceasuri de încordare. Localitatea Câineni şi şoseaua din defileu constituiau obiective cheie pentru efectuarea mişcării spre sud a trupelor Corpului I, a materialului de război, a celor peste 2000 de atelaje, ale tunurilor regimentare”206. “Misiunea trupelor pe care le comanda era de a opri cu orice preţ trecerea inamicului peste frontieră în ţară”216.

73


Deoarece în urma atacului german din 22 septembrie 1916, inamicul câştigase ceva teren, la 23 septembrie 1916, generalul Praporgescu ordonă Diviziei 23 să întărească dispozitivul din muntele Pleaşa, iar la 27 septembrie 1916, dădu ordin să se pregătească două poziţii de rezistenţă orientate est-vest208. Prima poziţie era fixată pe linia înălţimilor Coţi, Zănoaga, Dealu lui Vlad (între acestea, era gara Lunci), Stâna Murgaşului, Vârfu Dâlmelor. A doua era fixată de-a lungul înălţimilor Măgura (Vârfu Măgurii - Izvoru Măgurii), Pleaşa, Gorgane, Râgla, Pietrosul, Vârfu Arsurii, Voineasa de nord. Într-un ordin de zi din 25 septembrie 1916, generalul Praporgescu preciza: “În urma luptelor de peste 40 de zile, Corpul I Armată se găseşte pe hotarele ţării, faţă în faţă cu vrăjmaşul secular. Acum datoria sfântă a fiecăruia este să stea neclintit la postul său. .N im e n i nu mai are dreptul să dea un pas înapoi, nimănui nu-i mai este îngăduit să şovăiască, ci agăţânduse cu îndârjire de munţii care ne-au ajutat şi ferit întodeauna, să învingem sau să murim cu glorie pentru Patrie”209. La 27 septembrie 1916 trupele germane atacau puternic. De câteva zile le ţineau piept trupele de grăniceri comandate de locotenentul Ganovici, care va fi grav rănit alături de alţi 150 de ostaşi, morţii fiind în număr de 3 0 . ,,Să nu ne gândim la noi, ci la ţară, la soarta pe care o hărăzeşte vrăjmaşul”209 îşi încuraja ostaşii generalul Praporgescu. La 29 septembrie 1916 soseşte în Grebleşti, repartizează trupele aflate în zonă şi stă de vorbă cu ofiţerii şi soldaţii. A doua zi hotărăşte să urce personal pe aliniamentul trupelor române din Munţii Coţi. Cum generalul Praporgescu mergea mult prea expus, iar germanii obişnuiau să atace prin surprindere, ofiţerii care îl însoţeau i-au atras atenţia asupra acestui fapt, dar el a “stăruit în dorinţa de a urca pe Muntele Coţi”, alţi ofiţeri fiind de părere că ar fi bine să treacă printre ostaşi pentru a-i îmbărbăta210. La ora 13°°, aproape de izvorul Văii Câinenilor, un obuz german tras de pe muntele Bulz şuieră ascuţit, iar câţiva ofiţeri îi strigară generalului: ,,La pământ domnule general!”, dar generalul rămase în picioare. După ce obuzul se sparse cu zgomot infernal semănând moartea în jur, a mai apucat să întrebe: ,,E cineva rănit?”, şi în clipa următoare sângele îl podidi pe nas şi pe gură. El însuşi fusese grav rănit alături de alţi 5 ofiţeri, 70 de soldaţi şi ofiţeri scăpând cu răni uşoare. “Praporgesu nu-şi pierdu pe loc cunoştinţa. De pe targa pe care fusese în grabă întins, el s-a adresat ofiţerilor şi soldaţilor care îl priveau cu lacrimi în ochi, spunându-le: «Nu slăbiţi credinţa, a noastră e izbânda!»”211. Muri la ora 133°. Depeşa şefului serviciului sanitar al Corpului I Armată informa laconic: ,,Am onoarea a vă raporta că în ziua de 30 septembrie 1916, la orele

74


1 şi jumătate p. m. a căzut pe câmpul de onoare la Coţi generalul Praporgescu David, comandantul Corpului I Armată, în urma unei plăgi prin sfărămătură de obuz în regiunea toracică, lateral dreapta. Moartea i-a provenit cu cea mai mare probabilitate în urma unei hemoragii interne” 2 1 1 . Generalul G. A. Dabija212 indică momentul morţii generalului Praporgescu mai devreme cu 15 minute decât V. Iosipescu şi Gh. Preda 2 1 1 : “Aflat la originea Văiei Câineni în repaos, este lovit la ora 13°° de o spărtură de obuz rătăcit; moare după 15 minute”. La rândul său, C. Kiriţescu222 descrie moartea bravului general astfel: „Generalul Praporgescu inspectase poziţia de pe înălţimea Coţi, pe frontieră şi se îndrepta spre înălţimea Pleşu (Pleaşa Câinenilor - n. n.). Deşi generalul şi însoţitorii săi mergeau pe fundul văii pârăului Câineni, pe o potecă ferită, un obus căzu din întâmplare lângă grupul ofiţerilor, lovind mortal pe general. Fatalitatea a vrut ca în acest punct, ce nu se vedea de nicăieri, să cadă această lovitură iz o la tă . Moartea vrednicului ostaş, de la care se aşteptau atâtea, produse o nemărginită mâhnire atât în rândurile oştirii cât şi în ale naţiunii”. Cu doar câteva zile înainte, generalul Praporgescu scrisese soţiei: “Aflaţi că sunt sănătos şi bine aici unde mă aflu. Grija nu la mine ci la întreaga nostră armată pentru izbăvirea căreia rugaţi-vă Bunului Dumnezeu”2 2 2 . Patriotism sincer, nu de paradă ca astăzi... Funerariile „eroului de la Munţii Coţi”217 au avut loc în ziua de 3 octombrie (16 octombrie pe stil nou), la ele participând numeroase oficialităţi ale vremii. Generalul David Praporgescu şi-a dat tributul de sânge pe pământul Câinenilor pentru realizarea României Mari, înscriindu-şi numele, în pofida unor delatori, cu litere de aur în cartea eroilor neamului românesc. În memoria sa şi a celor căzuţi pe acele locuri, la Câineni au fost ridicate în anii 1925 şi 1928, două monumente, iar după revoluţia din decembrie 1989, unul la Grebleşti. La nouă luni de la moartea lui Praporgescu, înaintea marilor încercări de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz, generalul Petala, adresându-se trupelor de sub comanda sa, avea să le spună: ,,Vouă, ostaşi şi ofiţeri ai Corpului I Armată, nu pot să vă spun decât că aveţi datoria de a lupta cu bărbăţie nu numai spre a vă desrobi părinţii, fraţii şi copiii, dar spre a răzbuna pe fostul vostru comandant care vă iubea ca pe copiii săi şi care prin moartea sa s-a înfrăţit pe veci cu soldaţii săi viteji care, ca şi dânsul, dorm somnul de veci sub pământul cotropit azi de duşman. Nu uitaţi astăzi că el nu se poate odihni în acest pământ şi că acum facem legământ sfânt de a recuceri acest pământ şi a dezrobi pe fraţii ro b iţi. ”213 . Tânărul locotenent C. T. Stoika214 ne-a lăsat în jurnalul său o descriere emoţionantă a morţii unui ostaş brav, un ţăran simplu din

75


Grebleşti, Dumitru Sporiş, mort la 18 octombrie 1916, şi îngropat în muntele Mormânt: “Era un suflet brav caporalul Dumitru Sporiş din a 11-a companie de grăniceri. Luptase pe munţii ce împrejmuiesc satul lui, Grebleşti. Acolo copilărise şi acolo lăsase casa pustie şi ograda. Sub ochii lui, părinţii încărcaseră carul, pornind în bejenie. Şi în loc de a culege avutul şi a ajuta bătrâneţea părinţilor, rămase cu arma în mână pe creste, lângă camarazii din alte ţinuturi depărtate. Muri apărându-şi ţarina. L-am ridicat de pe coastă, îngropându-l într-o ruptură de obuz duşman; am scris pe crucea strâmbă din lemn: « A ic i. odihneşte bravul caporal Sporiş Dumitru din Compania 11-a Grăniceri, mort în postul său azi, 18 octombrie 1916, ora 43°». Ce va fi în anii care vor urma în aceste ţinuturi? Bătrânii lui părinţi vor veni să caute semnul crucii în aceste văi spre a-i aprinde la mormânt lumina creştină a iertării?”. Tânărul locotenent află apoi, cu strângere de inimă, că locotenentul Ganovici pe care îl văzuse ultima dată în Grebleşti cu picioarele zdrobite, la 27 septembrie 1916, s-a stins după mai bine de trei săptămâni de chin. Va muri şi el la 23 octombrie 1916, pe înălţimea Spinului, cu pricioarele zdrobite, la fel ca şi Ganovici, pe care îl evocase cu numai câteva zile înainte în jurnalul său, nu însă înainte de a apuca să le strige soldaţilor săi: “Înainte, la coastă! Apăraţi-o cu viaţa, bravii mei camarazii!”215. Deşi au luptat eroic, soldaţii noştri au început treptat să se retragă spre sud, depăşiţi fiind tehnic şi numeric de inamic. Pentru locuitorii comunei Câineni au urmat zilele grele ale ocupaţiei. Înfrângerea în “bătălia de la Sibiu” nu a fost deloc una ruşinoasă pentru soldaţii noştri. Corespondentul de război german Koester a scris ulterior: “Bătălia de la Sibiu s-a dat împotriva unui duşman încăpăţânat. Cel care ar încerca să înjosească vitejia duşmanului, să micşoreze conducerea sa, ar comite cea mai mare greşeală în contra propriilor noastre trupe”219. Ca urmare a pericolului creat prin înaintarea şi ocuparea Olteniei şi Munteniei de către inamic, cea mai mare parte a autorităţilor civile şi întregul efectiv al armatei române s-au retras în Moldova. Evacuarea în această parte a ţării a fost însoţită de importante pierderi materiale. Ocupanţii au devastat şi incendiat locuinţe, au jefuit oameni lipsiţi de apărare care nu au vrut sau nu au putut să-şi părăsească locurile de baştină. În unele cazuri, bărbaţi bănuiţi că au luptat în armata română sau au sprijinito în timpul retragerii în Moldova, au fost executaţi35. Autorităţile de ocupaţie au împărţit teritoriul judeţului Vâlcea în două zone: Comandatura Etapei Mobile 270 germane, cu reşedinţa la Râmnicu-Vâlcea, a ocupat partea de nord a judeţului, iar Comandatura Etapei austro-ungare, cu reşedinţa la Drăgăşani, a ocupat partea de sud. Partea din actuala comună Câineni, situată pe malul stâng al Oltului (partea

76


argeşeană) din care făceau parte satele Câineni de Argeş (Câinenii Mici) şi Grebleşti, era cuprinsă în administrarea exercitată de Comandatura Etapei Mobile 286 germane, cu reşedinţa la Curtea de Argeş. După pacea impusă României prin tratatul de la Bucureşti, AustroUngaria a anexat teritoriul situat la nord de râul Lotru şi Munţii Cozia, ce cuprindea comunele Câineni, Racoviţa şi Voineasa. După insatalare, ocupanţii încep exploatarea sistematică a bogăţiilor solului şi subsolului, cu scopul de a trimite în Austro-Ungaria şi Germania cantităţi cât mai mari din diversele produse jefuite României. Autorităţile de ocupaţie au interzis comerţul cu produse agro-alimentare şi au dispus “o recenzare severă a tuturor resurselor de acest fel de care dispunea populaţia şi instituţiile”223. S-a trecut la distribuirea pe bază de cartele a tuturor produselor de primă necesitate în toate localităţile. Începând cu anul 1917, autorităţile de ocupaţie au stabilit planuri de cultură pentru toate suprafeţele agricole deţinute de locuitorii satelor, nerespectarea lor făcându-i pasibili de pedeapsă. În plus, se cerea sporirea cantităţii de produse de origine animală care trebuia cedată autorităţilor. Astfel, la 15 aprilie 1917, prin ordinul agricultorului Comandaturii Mobile 270 se interzicea comercializarea vinului şi a băuturilor spirtoase şi se dispunea: “Toate comunele vor furniza numărul dublu de ouă ca până acum”224. Locuitorii satelor comunei Câineni au fost astfel obligaţi să furnizeze un număr de 4000 de ouă. Alte produse animale (carne, brânză, lână) au fost declarate rechiziţionate, cu strângerea lor fiind însărcinat Max Delfiner care avea şi sarcina de a le expedia în Germania pentru a fi prelucrate225. În noiembrie 1917, 80 de locuitori ai comunei Câineni roagă autorităţile germano-austro-ungare să le redea oile care le-au fost luate sub pretextul că ar fi trecut graniţa. În aprilie 1918, locuitorii comunei se plângeau că: “Din cauza evenimentelor războiului, în toamna anului 1916, ni s-au incendiat casele cu tot mobilierul şi îmbrăcămintea ce am avut-o în ele, tot avutul nostru ce a mai rămas pe loc a fost însuşitu şi distrus de armate”226. Plângerea conţine şi un tabel cu 24 de proprietare şi proprietari de oi, de la care s-au luat în total 396 de oi. Locuinţele din comună au fost distruse în proporţie de aproximativ 60%. Autorităţile de ocupaţie au rechiziţionat sau cumpărat la preţuri derizorii de la locuitori, un mare număr de bovine, ovine şi porcine, fapt care a dus la reducerea dramatică a numărului de animale din comună. În februarie 1918, locuitorii comunei Câineni fac cunoscute Prefecturii Judeţului Vâlcea neajunsurile lor: “Carele cu boi din această comună au lucrat încontinuu la clădirile de la Luncă, până când nu s-a mai putut din cauza iernii. Osebit de aceasta, am lucrat la transportul pietrişului şi la transportul lemnelor pentru Comandatură”227.

77


În august, acelaşi an, Consiliul de Administraţie al Obştei Moşnenilor din Câineni cere ca aceasta să fie despăgubită pentru “întreg islazul şi munţii de păşune ai acestei obşti ( . ) , precum şi livezile de fâneţe ale locuitorilor acestei comune care au fost călcate de numeroase turme de oi şi cirezi de boi ale armatei de ocupaţie”228. Populaţia comunei a opus rezistenţă faţă de aceste abuzuri. Astfel, în februarie 1918, colonelul Vacek, comandantul Districtului IV Vâlcea, îl amendează pe primarul din Câineni pentru neglijenţă în serviciu, întrucât comuna nu furnizase nici un ou: “Deoarece această faptă constitue o neglijenţă în serviciu şi deoarece pentru afacerile comunei este răspunzător primarul, Comandatura germană amendează cu 20 de lei amendă disciplinară [pe] primarul comunei Câineni”229. În Câineni de Argeş (Câinenii Mici) s-a rechiziţionat în întregime, pe o perioadă de şase luni, localul primăriei, fiind transformat în spital militar. Pentru birourile primăriei s-a închiriat o casă pentru care s-a stabilit o arendă de 700 lei/an. În Grebleşti, a fost rechiziţonat localul şcolii pentru o perioadă de doi ani, utilizându-se ca sediu al postului militar din localitate. Pentru şcoală, au fost închiriate alte case. Pentru aceasta ,,comuna era datoare să plătească suma de 1600 lei socotit a 800 lei anual, cuantumul locaţiunii ambelor localuri fiind de 5500 de lei”230. Au fost distruse parţial “prin abuzivă întrebuinţare şi rea întreţinere” clădirea dispensarului şi locuinţa medicului, deoarece nemţii le-au dat acestora altă întrebuinţare, care nu corespundea scopului pentru care au fost construite. Se aprecia că: “Ambele localuri împreună cu mobilierul care a fost distrus cu desăvârşire, nu se pot reface decât cu suma de 65000 lei, după preţurile de restaurare de azi”230. Faţă de lăcaşurile sfinte, trupele germane au avut o atitudine reprobabilă, profanatoare. Astfel, cele două biserici din Câineni de Argeş (Câinenii Mici) şi biserica veche din Grebleşti au fost devastate de tot mobilierul şi de toate obiectele de cult şi transformate în grajduri pentru cai230. Pentru nepredarea la datele stabilite a cantităţilor de alimente prevăzute şi a numărului de oi stabilit şi pentru netrimiterea la muncile agricole în alte judeţe, a numărului de lucrători solicitat, primăriei i-au fost aplicate amenzi în valoare totală de 1550 lei, iar populaţia a plătit amenzi în valoare totală de 1210 lei. Documentul 289 din 17 aprilie 1919 care cuprinde Raportul Prefecturii Judeţului Vâlcea adresat Ministerului de Interne privind pagubele provocate de trupele de ocupaţie în judeţ, din 1916 până la alungarea lor din ţară, menţionează, referindu-se la comuna Câineni (Vâlcea): “Ajutorul de primar al comunei, Constantin Daneş, a fost bătut de un caporal ungur, . locuitorii Iosif Constantin Dudulete şi Matei Bărbieru

78


au fost împuşcaţi fără a se şti motivul. În timpul luptelor din octombrie 1916 au fost bombardate biserica, primăria, şcoala şi mai mult de 80 de locuinţe ale sătenilor, parte din ele au fost distruse complet, parte degradate, . pe teritoriul acestei comune s-au săpat tranşee, s-au tăiat lemne din plaiurile moşnenilor, s-au efectuat lucrări de fortificaţie, cauzându-se astfel locuitorilor pagube mai mari decât în alte comune din judeţ”231. Locuitorii comunei Câineni au plătit un greu tribut de sânge pe fronturile de luptă ale primului război mondial pentru apărarea ţării şi reîntregirea neamului românesc. C. Tamaş şi colaboratorii232 indică un număr de 69 de morţi din comuna Câineni, dintre care 2 victime civile, acestea din urmă fiind tocmai cele menţionate în citatul anterior. Trebuie să arătăm însă că această listă este incompletă. În arhiva Parohiei Grebleşti, noi am indentificat un număr de 31 de eroi din primul război mondial numai din acest sat, eroi menţionaţi şi pe monumentul ridicat în curtea bisericii parohiale după revoluţia din decembrie 1989 233. Eroii din primul război mondial sunt prezentaţi în cap. ,,Anexe” B.1. Putem constata uşor că numărul total al celor căzuţi în primul război mondial din comuna Câineni - este de 110 şi nu de 69, aşa cum apare în lucrarea menţionată mai sus 232. În memoria generalului David Praporgescu şi a soldaţilor căzuţi în luptă pe raza comunei Câineni în primul război mondial, au fost ridicate două monumente. Astfel, la capătul podului de peste Olt, pe malul drept al acestuia, chiar sub Malu Podului, la marginea şoselei Râmnicu Vâlcea Sibiu (DN7), Societatea „Cultul Eroilor” din Craiova a ridicat în anul 1928, prin arhitectul Filip Gaster, ceea ce îndeobşte este numit „monumentul generalului Paraporgescu”. Acesta este o construcţie funerară având forma unei cruci de marmură pe soclu. Iniţial, crucea avea feţele identice din punct de vedere sculptural, numai că pe faţa dinspre şosea avea la mijloc efigia în bronz a generalului, iar pe faţa dinspre Malu Podului, poza acestuia în ceramică. Pe soclu a fost săpată o inscripţie în marmură ce evocă memoria generalului erou ,,spre pilda neamului românesc”. Prin 1957-1958, din ordinul autorităţilor comuniste efigia generalului a fost scoasă, iar părţile din inscripţie referitoare la monarhie şi biserică au fost distruse cu dalta. Surprinzător, cei însărcinaţi cu vandalizarea monumentului a u . uitat să facă acelaşi lucru şi cu poza generalului de pe partea cealaltă a crucii. La mijlocul anilor ’60, în perioada scurtă de “dezgheţ ideologic” a regimului comunist, crucea a fost intoarsă cu partea din spate, respectiv cea cu poza generalului, în faţă, dar inscripţia nu s-a mai refăcut. Din motive cu totul de neînţeles, după decembrie 1989 a fost distrusă şi poza în ceramică a

79


generalului Praporgescu. Monumentul se află şi astăzi (octombrie 2006 n.n.) într-o stare deplorabilă, cu un braţ al crucii ciobit la un colţ, năpădit de buruieni, cu grilajul de fier dimprejur r u p t . Redăm în continuare textul inscripţiei vandalizate de către autorităţile comuniste (am respectat grafia originală - n. n.): “În anul 1928, luna septembrie, ziua 30 în al doilea an ..................... Patriarhul ..................... Ministrul de Răsboi Adj............................................... Episcop al Râm nicului............................................... S-a ridicat această cruce în memoria şi vejnică amintire a Generalului DAVID PRAPORGESCU mort în ziua de 30 Septembrie 1916 ca Comandant al Corpului I Armată pe muntele COŢI în răsboiul întregirei Neamului. Ridicată de Societatea CULTUL EROILOR Craiova având Preşedinte pe Generalul de Divizie C. DUMITRESCU comandantul Corpului I Armată cu concursul ostaşilor şi populaţiei civile după teritoriul C.L.A. În semn de vejnică amintire şi îndemnul pentru viitor ca orice Român trebuie să-şi jerfească viaţa pentru Neam, Ţară şi ..................................................... Filip Gaster, Craiova, 1928” Monumentul necesită o grabnică restaurare şi, credem noi, o altă amplasare şi amenajare. Deoarece este prea aproape de şosea, suntem de părere că acest monument care este foarte bine proporţionat, ar trebui reamplasat mai în spate, chiar sub Malu Podului. Partea din spate a monumentului ar urma să fie protejată de un zid încastrat în mal şi înalt cel puţin cât soclul, iar pe restul de trei laturi protecţia să fie asigurată de o bordură cu grilaj din fier forjat, la semiînălţime. De asemenea, din şosea ar urma să pornească o alee către monument. Evident, trebuie reamplasate pe monument efigia şi poza generalului şi refăcut textul original. Mai devreme cu trei ani, adică în anul 1925, peste drum de actulalul sediu al Primăriei Câineni s-a amenajat fântâna-monument. Monumentul este tot de forma unei cruci de marmură, dar mult mai mare decât cea a primului monument. Tot spre deosebire de prima cruce, ea face corp comun cu soclul. Inscripţia, săpată pe cruce şi nu pe soclu, face cunoscută data,

80


locul şi lupta în care a căzut generalul Praporgescu. O reproducem integral, aşa cum apare ea pe monument: “G-RAL PRAPORGESCU DAVID EROUL DE LA OLT COMANDANT AL DET. LOTRU ŞI APOI AL CORP. I ARM. RESPINGE INAMICUL LA OLT ŞI COŢI. CADE VITEJEŞTE ÎN ACEST LOC ÎN MIJLOCUL SOLDAŢILOR SĂI LA 30 SEPT. 1916 LOVIT DE O SCHIJĂ DE OBUZ ” Monumentul este astăzi puţin înnegrit datorită intemperiilor şi prezenţei apei care curge încontinuu dintr-un şipot aflat la baza sa. Nici acest monument nu a scăpat de vandalizare după decembrie 1989, o parte din crucea masivă de marmură fiind deplasată faţă de partea pe care se sprijină. Aceste vandalizări nu fac deloc cinste celor care s-au pretat la ele şi, mai mult, nici locuitorilor care au permis ca aceste fapte să rămână nepedepsite. Ar fi însă nedrept să învinuim pe toţi locuitorii pentru ele. Pe de altă parte, este de condamnat atitudinea autorităţiior locale din vremea în care au avut loc vandalizările, care nu au întreprins nimic pentru identificarea şi pedepsirea exemplară a făptaşilor. În prezent, se ştie aproape sigur cine sunt aceştia, fapt ce-i face pe cei care ştiu, dar nu spun, părtaşi la aceste sacrilegii şi care dovedeşte cât de mult le-au mutilat sufletul şi conştiinţa cei 50 de ani de comunism. Revenind la generalul Praporgescu, trebuie să precizăm că data morţii sale este 30 septembrie 1916 (13 octombrie 1916, pe stil nou), dată înscrisă pe ambele monumente şi consemnată în numeroase lucrări, însă

81


Tamaş şi colaboratorii234 indică în mod inexplicabil ziua de 15 octombrie 1916 ca dată a tragicului eveniment. Dacă data de 30 septembrie 1916 este pe stil vechi, iar Tamaş şi colaboratorii234 au avut intenţia consemnării ei pe stil nou, atunci ar fi trebuit să indice data de 13 octombrie 1916, nu pe cea de 15 octombrie 1916. La 10 ani după revoluţia din decembrie 1989, în Grebleşti s-a ridicat un monument în memoria sătenilor care au căzut în luptele din primul şi al doilea război mondial. Monumentul se află în curtea bisericii parohiale şi este realizat în totalitate din marmură albă. El constă dintr-o cruce care se sprijină pe un soclu piramidal - paralelipipedic pe care se află icoana lui Iisus Hristos. Acest soclu se sprjină la rândul lui pe un alt soclu parealelipipedic mai mare pe care se află fotografia generalului Praporgescu. Urmează alte două corpuri paralelipipedice, mai înguste, dar cu laturile mai mari, sub care se află soclul principal, paralelipipedic, înalt şi cu laturile ceva mai mici. Pe acest soclu se află gravată inscripţia. Corpul cu inscripţia se sprijină pe un soclu mare în formă de trunchi de piramidă şi paralelipiped. Inscripţia are următorul text: “Trecătorule apleacă-te cu smerenie în cinstea Eroilor acestui sat căzuţi în luptele din 1916 - 1918 şi 1940 -1945 pentru intregirea neamului. Cinste şi glorie Eroilor neamului românesc şi celor ai satului Grebleşti”. Sub acest text sunt trecute numele celor care şiau jerfit viaţa în cele două războaie mondiale (v. ANEXE, B. Liste nominale). În încheierea acestui capitol, credem că merită să relatăm o întâmplare al cărei erou a fost Niculaie Chirca Pătraşcu zis Chircuţ, bunicul unuia dintre autori. Era în ultima decadă a lunii august 1917. Trupele române de sub comanda generalului Văitoianu erau în poziţie de apărare pe aliniamentul Cireşoaia - Răchitoasa - Tg. Ocna. Soldatul mitralior Niculaie Pătraşcu făcea parte din trupele Regimentului 27 comandate de colonelul Macri. Poziţiile trupelor române tocmai fuseseră inspectate de către generalii Alexandru Averescu şi Eremia Grigorescu. Era o zi caldă, soldaţilor li s-au permis câteva momente de relaxare, mulţi dintre ei făceau baie în Trotuş. Generalii şi alţi ofiţeri stăteau de vorbă la numai câţiva metri de postul de mitralieră în care rămăsese Niculaie Pătraşcu. Tocmai căzuse la datorie sublocotenentul Ecaterina Teodoroiu şi discutau pe marginea acestui eveniment tragic. În faţă, pe dealul Cireşoaia erau în poziţie de apărare forţele inamice. Deodată, mitraliorul Niculaie Pătraşcu auzi un şuierat ascuţit, prelung de obuz inamic. Înainte de a începe să tragă cu mitraliera, a strigat către grupul de superiori din spatele lui: “La pământ, domnilor generali!” Timp de câteva minute, mitraliera lui N. Pătraşcu a fost singura care a răspuns atacului inamic. N. Pătraşcu a tras până a înroşit ţeava

82


mitralierei. Între timp, s-a târât până la el colonelul Macri, pentru a-l ajuta, iar restul trupei s-a repliat cu pierderi grele şi a început să riposteze. Atacul surprinzător al inamicului a încetat la fel de repede cum începuse. Grupul de generali şi ofiţeri, precum şi mitraliorul care i-a apărat, s-au trezit îngropaţi în pământ, dar teferi, doar N. Pătraşcu a fost rănit uşor la coapsa şi braţul drept. S-a refăcut repede şi a fost decorat mai târziu cu medaliile „Virtutea Militară” şi „Bărbăţie şi Credinţă”, chiar de către generalul Eremia Grigorescu, fiind înaintat şi la gradul de caporal. La ceremonie, înainte de a-i prinde medaliile în piept, generalul l-a întrebat: „Caporal Pătraşcu, ia spune-mi câţi nemţi ai împuşcat?”, iar el i-a răspuns: ,,Să trăiţi domnule gheneral, nu ştiu, nu i-am numărat!”. Generalul, amuzat de răspuns i-a zis: ,,Bravo, caporale, să trăieşti!” şi l-a sărutat pe amândoi obrajii, în uralele camarazilor: ,,Ura, ura, să trăiască!”. Într-adevăr, caporalul Pătraşcu a scăpat nevătămat din război, deşi a făcut şi campania din Ungaria, de unde s-a întors cu o iapă mare, albă, capturată de la nemţi şi pe care a numit-o Bălana. Când a apărut în faţa casei călare pe Bălana, el mic de statură (dar vânjos), iapa ciolănoasă, mare, cu copita “cât un cap de om”, nevastă-sa Floarea (născută Cornea), deşi nu-l văzuse de trei ani, l-a şi luat la rost: “Bine mă, prăpăditule, de ce n-ai venit şi tu cu o vacă, dădeam lapte la copii!”. A trăit aproape 90 de ani, şi, amănunt interesant, când a murit, nu avea fir de păr alb pe cap. Exceptând perioada când a fost concentrat, toată viaţa nu a mâncat decât din străchini de pământ şi cu linguri de lemn şi nu a băut apă decât din ulcioare de pământ. Se spăla şi îşi făcea baie numai cu apă rece, chiar şi iarna, şi folosea numai săpun de casă, iar când nu avea, cenuşă. Se îmbrăca doar în haine ţărăneşti, albe. Era foarte credincios : de obicei, morţile sunt urâte, dar el a murit frumos, rugându-se, după ce a zăcut mai puţin de două săptămâni. Îi plăcea tare mult să citească - în cufărul lui de lemn făcut de rudari erau, între altele, Spartacus de Rafaello Giovagnolli, Pe Donul liniştit de Mihail Şolohov, Oliver Twist de Charles Dickens, Toate pânzele sus de Radu Tudoran, Cineva scutură cuibul de George Nestor primele cărţi “serioase” citite de nepotul lui, Marinică Pătraşcu, iar la bătrâneţe a apucat să vadă şi de trei strănepoţi, copiii Linii lu’Gore (Elena Avram), fiica Floarii lu’Găzaru, Mama Moaşa (Floarea Teşcuţ), la rândul ei, fiica lui. 4. Epoca contem porană a. A l doilea război mondial. Înfrângerea Germaniei şi AustroUngariei în prim ul război mondial a avut urm ări radicale pe h arta geopolitică a Europei. În prim ul rând, această înfrângere a dus la

83


destrăm area celor trei imperii europene - german, austro-ungar şi rusesc - cu apariţia unor noi state naţionale sau cu extinderea teritorială a altora (cazul României) şi, fapt extrem de im portant, cu apariţia Rusiei Sovietice şi intensificarea propagandei bolşevice. Cu toate că România a salvat Ungaria de la bolşevizare în anul 1919, trupele rom âne ajungând, după cum se ştie, până la Budapesta şi alungând forţele bolşevice, m aghiarii nu s-au îm păcat niciodată cu pierderea a 2/3 din teritoriu, socotind de atunci până astăzi T ratatul de la Trianon din anul 1920 ca o m are nedreptate şi un m are afront adus Ungariei (v. între altele controversele iscate de filmul docum entar “Trianon” al regizorului ungur Koltay G abor la sfârşitul anului 2003 şi începutul anului 2004). Dintre toate ranchiunele provocate m aghiarilor de acest tra ta t şi care mai dăinuie până astăzi, cea mai m are este fără îndoială aceea provocată de pierderea Transilvaniei şi legitimarea europeană a României M ari. La răsărit, bolşevicii, după ce şi-au trăd a t propriul imperiu, contribuind din plin la destrăm area lui, nu s-au putut debarasa de o moştenire esenţialmente ţaristă, ideologia comunistă sovietică fiind în prim ul rând o ideologie expansionistă. Pierderea Basarabiei şi Bucovinei de nord a generat inevitabil un conflict latent între România şi Rusia Sovietică. La sud-est ni i-am făcut duşmani şi pe bulgari, prin alipirea la România a Cadrilaterului (judeţele Caliacra şi Durostor). Nu este, deci, lipsită de temei ideea că T ratatul de la Trianon şi “sistemul de la alianţe ridicat pe ruinele celor trei imperii, german, austro-ungar şi rusesc, având ca pivot puterea m ilitară franceză”237, au constituit “săm ânţa”din care a izbucnit cel de al doilea război mondial. Dacă “mai m ari noştri aliaţi” - form ulare nefericită, care sugerează micime şi ploconeală, “calităţi” de care nu suntem nici astăzi străini ne-au oferit garanţii pentru graniţa de vest, în răsărit am rămas complet descoperiţi prin prim irea în Liga Naţiunilor, a Rusiei Sovietice în 1934, datorată unui “aprig susţinător al K rem linului” care nu era altul decât ...N. Titulescu, şi prin semnarea tratatului de prietenie şi asistenţă m utuală dintre F ran ţa şi Rusia Sovietică în 1935. A urm at apoi T ratatul Ribbentrop - Molotov, dintre G erm ania şi URSS, care a complicat şi mai mult situaţia României. Cu un rege nedemn de m arii săi înaintaşi, corupt, bezmetic şi afemeiat - l-am num it aici pe Carol al Il-lea - şi cu o clasă politică iresponsabilă, care şi-a consumat forţele în lupte sterile, în ciuda faptului că avea destui lideri m arcanţi, animaţi de cele mai bune intenţii faţă de ţa ră şi popor, a venit şi anul 1940, an fatidic pentru România. Atunci, prin trei am putări succesive, am

84


pierdut Basarabia şi Bucovina (ultimatum sovietic), Transilvania de nord şi sud-est (Dictatul de la Viena) şi Dobrogea de sud (tratative umilitoare cu bulgarii), adică o suprafaţă echivalentă cu acelea ale Belgiei, Olandei şi Elveţiei la un loc, teritoriul României ajungând de la 295.049 km2 la 195.311 km2! Dacă în prim ul război mondial poporul rom ân a pornit cu entuziasm la luptă, începutul celui de al doilea război mondial a fost prim it cu o strângere de inimă, aliatul fiind Germania, adversarul URSS-ului, prim ul - fost duşman în 1916 - 1919, al doilea o ţa ră uriaşă ca teritoriu şi inepuizabilă în resurse materiale şi umane238. Evaluând corect tendinţele expansioniste ale comunismului sovietic, pe de o parte, şi tendinţele revanşarde ale Germaniei şi Ungariei, în perioada interbelică, o perioadă propice dezvoltării economico-sociale, pe de altă parte, România ar fi trebuit să-şi dezvolte şi să-şi întărească în mod constant capacitatea de apărare. În acest fel, probabil că ne-am fi putut opune ultimatumului sovietic şi Dictatului de la Viena, dacă nu învingând pe cei doi coloşi, ceea ce evident ar fi fost puţin probabil pe câmpul de luptă, cel puţin obţinând condiţii mai favorabile sau chiar determ inându-i să renunţe pe cale diplomatică, întrucât am fi avut ca atu o capacitate m ilitară superioară, de care URSS şi G erm ania să ţină cont. Noi nu am fost în stare să procedăm nici m ăcar cum au procedat Finlanda şi Turcia care, în condiţiile date, au ieşit cât se poate de onorabil din conflagraţia mondială. Nu este deloc de mirare că în perioada anterioară a putut să apară şi să se dezvolte mişcarea legionară care, şi aici voiam de fapt să ajungem, în satele comunei Câineni şi-a găsit destul de mulţi adepţi. Fireşte, pe ansamblu nu putem aproba acest fenomen (în legătură cu care există încă multe prejudecăţi) dar nici nu putem ignora spusele lui Horia Sima237- “Cea mai mare nenorocire pentru un neam, nu e aceea de a suferi privaţiuni, de a purta războaie sau de a fi victima unor calamităţi, ci de a nu dispune de resursele ei morale şi materiale” - precum şi faptul că el a acuzat de dezastrul României nu numai puterile aliate, inclusiv URSS, ci şi Germania, care nu a făcut altceva decât să profite de resursele materiale şi umane ale României până la 23 august 1944. Trebuie să arătăm că până în vara acelui an, locuitorii comunei Câineni, cu excepţia faptului că bărbaţii apţi erau plecaţi pe front, nu au resimţit în mod direct grozăviile războiului. În această periodă viaţa locuitorilor a decurs aproape normal, nici măcar şcolile nu şi-au întrerupt activitatea. Totuşi, pe teritoriul comunei Câineni au avut loc şi unele acte de sabotaj “a maşinii de război germane”, între care meţionăm pe cel la care face referire Ordinul Circular nr. 1176 din 26 noiembrie 1943 al Legiunii de Jandarmi Vâlcea: “La 18 noiembrie 1943, în jurul orelor 20°°, trei indivizi necunoscuţi au încercat să

85


pătrundă în Depozitul de Carburanţi de la Câineni ( . ) . Postul Câineni să facă întinse cercetări pentru a se da de urma celor trei indivizi. Daţi tot concursul postului din Câineni pentru aflarea indivizilor”240. În cursul anului 1943, americanii au efectuat câteva atacuri aeriene, dar numai asupra regiunii petrolifere Ploieşti238,239,240. Odată cu ruperea frontului de răsărit şi trecerea graniţei în România a trupelor sovietice în primăvara anului 1944, americanii au înteţit atacurile aeriene nu numai asupra regiunii petrolifere Ploieşti, ci şi asupra capitalei şi a altor puncte vizând distrugerea căilor ferate, a depozitelor de armament şi combustibil şi a fabricilor care lucrau pentru maşina de război germană. Americanii au declanşat aceste atacuri după ce între ei şi Antonescu avusese loc un schimb de radiograme, ultima fiind la 28 martie 1944, şi la care generalul român a refuzat să mai răspundă, atacurile fiind menite să sprijine ofensiva sovietică. Primul atac a avut loc la 4 aprilie 1944 (acesta a fost primul după ruperea frontului de răsărit căci primul atac aerian asupra României s-a produs la 12 iunie 1942, constituind un grav eşec al aviaţiei americane, trecut sub tăcere de toate părţile, încât până astăzi este răspândită opinia, evident greşită, că primul atac aerian american asupra României a fost la 1 august 1943 241). Atacul de la 4 aprilie 1944 a vizat staţiile CFR Bucureşti Triaj şi Gara de Nord, soldându-se cu 5.000 de morţi şi răniţi şi producând panică printre locuitorii capitalei, care au început să se refugieze. Cei cu dare de mână s-au refugiat la Sinaia, zonă protejată de bombardamente, deoarece Aliaţii cunoşteau sentimentele şi intenţiile Regelui Mihai I 238. În staţiune, s-au înghesuit 47.000 de refugiaţi, între care toată lumea politică, diplomatică şi de afaceri. Un alt centru de refugiere era la Câmpulung Muscel. De asemenea, centrele monahale erau şi ele ticsite de refugiaţi. Şi locuitorii satelor din comuna Câineni, ca de altfel ai întregii Ţări a Loviştei, au fost obligaţi să primească refugiaţi. Practic, nu a existat casă care să nu găzduiască cel puţin o familie de refugiaţi, majoritatea din capitală. În această perioadă, a avut loc o interpenetrare interesantă a populaţiei orăşeneşti cu cea sătească, proces pe care C. I. Kiriţescu îl numeşte “întoarcere la matcă” şi “regăsirea mediului ancestral”238. Cert este că locuitorii comunei Câineni şi ai celorlalte sate loviştene au fost bucuroşi să­ i ajute pe orăşeni, perioada de refugiere fiind şi o intensă, deşi neconştientizată, perioadă de schimburi culturale benefice pentru ambele părţi. Mulţi locuitori, printre care şi bunicii şi părinţii autorilor acestor rânduri, au păstrat după război, ani de-a rândul, legătura cu cei pe care i-au găzduit atunci, devenind foarte buni prieteni şi vizitându-se periodic.

86


Dacă până în toamna anului 1944, locuitorii comunei Câineni nu au suferit aproape deloc de pe urma războiului, trecerea trupelor sovietice în ofensiva lor spre Transilvania le-a lăsat amintiri înspăimântătoare datorită jafurilor, beţiilor şi, mai ales, violurilor la care s-au dedat soldaţii sovietici. Comportamentul nemţilor în retragere, înclusiv al celor din primul război mondial ca ocupanţi, cu toate excesele de atunci, a fost incomparabil mai civilizat decât al sovieticilor. Aici merită a fi relatată o întâmplare absolut reală din primul război mondial, a cărei eroină a fost Maria Teşcuţ, zisă Teşcuţoaia, din Grebleşti, străbunica unuia dintre autorii acestor rânduri (M. Pătraşcu). Aceasta era o femeie zdravănă, de care şi bărbaţilor le era frică, întrucât bătuse fără milă pe mulţi dintre ei. Copleşiţi numeric şi tehnic, la sfârşitul lunii septembrie 191 6, soldaţii români au început să se retragă spre sud luptând. Numeroşi locuitori din comuna Câineni au plecat în refugiu spre Curtea de Argeş, Mihăieşti şi Şirineasa. Printre aceştia era şi Maria Teşcuţ din Grebleşti. Ea a plecat spre Curtea de Argeş cu un car cu boi în care îşi pusese cei cinci copii cu vârste cuprinse între 3 şi 12 ani (bunica autorului menţionat, Floarea Costea - zisă Hobzoaica - avea atunci 7 ani), câţiva saci cu fân, haine şi ceva de ale gurii. De leuca din spate-dreapta a carului legase o vacă de curând fătată, cu viţelul după ea, ca să aibă lapte pentru copii. După ce a trecut de Titeşti, fugara a fost ajunsă din urmă de o coloană de soldaţi germani, al cărei comandant a vrut să-i ia vaca şi viţelul. Femeia a încercat să-i explice că fără vacă nu ar mai avea lapte pentru copii şi că orice ar fi nu-l lasă să i-o ia. În timpul altercaţiei, la un moment dat, femeia s-a înfuriat atât de tare, încât i-a tras o palmă zdravănă peste obraz ofiţerului german. Acesta, la început uluit de curajul femeii, a izbucnit după câteva momente în râs, au râs şi soldaţii care au asistat la scenă. Apoi ofiţerul a îmbrăţişat-o cu afecţiune spunându-i de câteva ori cu admiraţie: “Bravo, femeie!”. A lăsat-o apoi să plece, ba mai mult, copiilor din car le-a dat pesmet şi “zahăr de cartofi” (glucoză). Imaginaţi-vă ce s-ar fi întâmplat dacă în locul ofiţerului neamţ, Teşcuţoaia ar fi pălmuit un ofiţer rus ! . Pe teritoriul comunei Câineni, în apropiere de Râu Vadului, există din anul 1945 un cimitir al eroilor sovietici. În anul 1950, acest cimitir a fost amenajat ca monument istoric. Cimitirul are în centru o coloană de marmură cu însemnele Armatei Sovietice. În jurul coloanei se găsesc 32 de morminte, numărul celor îngropaţii în ele fiind de cel puţin 37. În mormântul comun nr. 1 sunt 5 eroi sovietici, iar în mormântul comun nr. 2 sunt 4 eroi sovietici, toţi din Armata a III-a Ucrainiană. b. Perioada comunistă. Începutul perioadei comuniste, din anul 1946 şi până la jumătatea anilor ’60, s-a caracterizat prin mari frământări sociale

87


în satele comunei Câineni, ca de altfel în toate aşezările rurale ale României. A fost începutul minării gospodăriei ţărăneşti tradiţionale, al desfiinţării unei forme de proprietate care dăinuia de secole: proprietatea în devălmăşie a pădurilor şi păşunilor alpine, obştea de moşneni. După modelul sovietic, mulţi locuitorii au început să fie urmăriţi şi anchetaţi de organele de securitate, în special foştii legionari şi aşa numiţii chiaburi. Era suficient un denunţ anonim pentru ca un om să fie anchetat ca duşman al noii orânduiri. Tatăl unuia dintre autori (M. Pătraşcu) a fost anchetat pentru faptul că săpând un puţ şi gândind că la 15 m adâncime nu va fi auzit, a “îndrăznit” să cânte “Deşteaptă-te române”. A fost însă auzit şi imediat pârât de către un om de nimic, un analfabet devenit mare comunist, unealtă a noii orânduiri. Cotele împovărătoare la produsele agricole şi animaliere şi impozitele au făcut ca perceptorul şi colectorul să devină cele mai detestate personaje aflate în slujba noului regim. Recensămintele de animale deveniseră un coşmar pentru bieţii locuitori, deoarece, în funcţie de specia şi numărul animalelor, se stabileau cotele pe fiecare categorie de produs pe care gospodarul era constrâns să le cedeze statului. În perioadele în care se făcea recensământul, vitele, oile şi porcii erau duşi cât mai departe de sat, iar găinile - ascunse pentru a nu fi găsite şi înregistrate, această “misiune” revenindu-ne nouă copiilor. Nu de puţine ori, intrările cu forţa în gospodăriile oamenilor se soldau cu altercaţii şi chiar cu bătăi. Produsele de bază erau distribuite pe cartele, care erau acordate numai salariaţilor. Petrolul lampant (« gazul »), zahărul, uleiul şi fâina de grâu se vindeau integral sau cel puţin la 50% valoare de acoperire, pe . ouă! În perioada marilor sărbători ortodoxe, cadrele didactice erau obligate să presteze tot felul de activităţi extraşcolare, numai cu scopul de a-i împiedica pe elevi să meargă la biserică. La începutul anilor ’60, acţiunea de colectivizare a provocat mari nemulţumiri şi conflicte. A rămas de tristă amintire un şef de comisie de colectivizare, trimis de la raion, care se numea Udeci. Acesta, împreună cu comisia, bântuia satele comunei toată ziua, uneori şi noaptea, pentru a-i convinge pe oameni să se înscrie la colectiv. Când activistul apărea în Grebleşti, femeile ieşeau la porţi şi îi strigau: “Huo de-ci!” adică: “Pleacă de aici!”. Nu de puţine ori, Udeci şi cu ai lui au fost bătuţi măr de locuitorii comunei. Femeile din Grebleşti ieşeau cu găleţi de apă fiartă şi aşteptau pe Udeci şi comisia la Ion Rebegel, zis Şorega, după Colţul Călimării, şi când apăreau, ele aruncau apa fiartă pe ei. Prin 1958 - 1959, Udeci şi comisia de colectivizare au venit însoţiţi de miliţeni, pentru a-i aresta pe rebelii din Grebleşti. Atunci au ieşit în faţă toate femeile şi copiii şi le-au strigat: “Vreţi să ne arestaţi bărbaţii? Arestaţi-ne mai întâi pe noi!”.

88


În spatele femeilor şi copiilor s-au plasat bărbaţi înarmaţi cu furci şi topoare şi au strigat şi ei: “Arestaţi-ne pe toţi ori pe niciunul!”. Acţiunea a eşuat, deoarece numărul oamenilor era prea mare şi nu puteau fi transportaţi toţi, miliţienii neavând mijloacele de transport necesare. În cele din urmă, singurul sat colectivizat din comuna Câineni a fost Câinenii Mari, dar şi acela doar cu terenul agricol de pe Malu Podului, fâneţele dintre pâraiele Valea Urii şi Râu Vadului şi cu un număr destul de mic de oi şi vite. O contribuţie importantă la eşuarea acţiunii de colectivizare a tuturor satelor comunei Câineni, a avut-o un personaj pitoresc din Grebleşti, anume Marian (Mărian) Frântu. Era un bărbat înalt, slab, dar vânjos, purta barbă lungă până la brâu, o pelerină neagră şi lungă, vara, şi un palton la fel, iarna, umblând în permanenţă însoţit de doi câini lup. Tăcut şi solitar, vara nu dormea acasă, ci la Cânşor, un loc lângă Olt, unde avea un teren pe care îl cultiva cu porumb şi legume. Acolo îşi construise o colibă, îşi făcea mâncare în cutii de conserve, pe o vatră improvizată. Vechi ilegalist, a fost arestat şi dus în lagărul de la Târgu-Jiu, unde a stat închis alături de Gheorghe Gheorghiu Dej, cu care a rămas prieten. Când i se “dezlega limba” cu câteva “ciocane” de ţuică, obişnuia să relateze cum a evadat, împreună cu Dej, din lagăr şi s-au dus la Bucureşti “ca să facă 23 August” (1944, fireşte !). Întradevăr, am avut recent (M. Pătraşcu, n. n.) o revelaţie în legătură cu acest aspect, mai ales că mulţi săteni din Grebleşti credeau că Marian Frântu vorbeşte aiurea. La 26 martie 2007, Parohia “Sfântu Gheorghe I” şi Societatea Culturală “Anton Pann” au organizat un medalion comemorativ prilejuit de împlinirea a 30 de ani de la trecerea la cele veşnice a patriarhului Justinian, care în perioada 1932-1947 a fost preot paroh la parohia menţionată, numele lui real fiind Ioan Marina. La masa de obşte care a urmat slujbei de pomenire, părintele Ilie Stuparu, preot paroh la biserica “Sfântul Gheorghe” a relatat faptul că preotul Ioan Marina, cu câteva zile înainte de actul de la 23 August 1944 l-a găzduit pe Gheorghiu-Dej. Cu amabilitate, părintele Stuparu mi-a împrumutat ulterior lucrarea în care I. P. S. Bartolomeu Anania448, arhiepiscop al Clujului, Vadului şi Feleacului (astăzi, mitropolit) relata acest episod. Ţărăniştii, cu numai câteva zile înainte de actul de la 23 August 1944, au pus la cale evadarea lui Dej din lagărul de la Târgu-Jiu, pentru a participa la evenimente în calitate de şef al partidului comunist. Odată evadat, Dej “trebuia să aibă câteva puncte de adăpost, iar acestea au fost trei : Târgu-Jiu, prin învăţătorul Ion Modoran, Racoviţa (de Gorj, n. n), prin Ioniţă Bărbulescu, şi Bărbăteşti, prin Petrişor Iliescu ”448 . Preotul Ioan Marina, paroh la “Sfântul Gheorghe”şi militant ţărănist, nu avea cunoştinţă de acest plan. Dincoace de Govora, maşina destul de veche şi, de aceea, scăpată de la rechiziţii, a lui Iliescu, acesta fiind şi la volan, a

89


făcut o pană de cauciuc. Pe atunci, vulcanizarea nu se putea face decât la Râmnicu-Vâlcea, deşi fugarii aveau în plan să nu treacă prin acest oraş. Unde să se ascundă, însă, cât timp se repara cauciucul ? Cineva din grup a venit cu soluţia : “La prietenul şi colegul nostru, popa Marina, pentru că el nu ne toarnă, asta e sigur !” 448. Şi aşa, viitorul patriarh Justinian s-a pomenit la uşă cu Gheorghiu Dej şi însoţitorii lui. I-a adăpostit, i-a ospătat şi, a doua zi, după ce maşina a fost reparată, fugarii şi-au continuat drumul spre Bucureşti, “bineînţeles, cu legitimaţii false şi cu tot ceea ce presupune o conspirativitate ”448. Făcând legătura cu ceea ce povestea Marian Frântu, pentru mine (M. Pătraşcu) a devenit clar faptul că, atunci, alături de Gheorghiu Dej, a fost scos şi el din lagărul de la Târgu-Jiu. Dar pe cât de mare comunist ilegalist a fost, pe atât de mare duşman al colectivizării a devenit Marian Frântu din Grebleşti. De multe ori, lua cuvântul în biserică după predica preotului şi îi îndemna pe oameni să nu se înscrie în “colectiv”. Paradoxal, într-o vreme când puteai să faci puşcărie pentru că ai cântat “Deşteaptă-te, române !” (vezi cazul relatat mai sus), lui Marian Frântu nu i s-a întâmplat nimic. S-a dus la Bucureşti, i-a cerut audienţă lui Gheorghiu Dej şi, fără prea multă introducere, i-a spus ritos acestuia : “Bă, Ghiţă, tu la mine în sat nu faci colectiv! ”; Gheorghiu-Dej i­ ar fi răspuns : “Bine, Mariene, nu fac, linişteşte-te! .”, după care l-a ospătat şi i-a dat bani de drum . Era un tip dur, foarte stăpân pe sine, Marian Frântu din Grebleşti. O singură dată l-am văzut plângând: la moartea lui Gheorghiu Dej . . . ! Era foarte cunoscut, nu numai în comuna Câineni, ci în toată Ţara Loviştei, precum şi în Ardeal. Un zugrav năstruşnic l-a imortalizat pe unul din pereţii MAT-ului (bufet) din Grebleşti (astăzi, Casa Obştii): călare pe un butoi şi cu o halbă de bere în mână, asemănarea fiind uluitoare. Treptat, lucrurile s-au liniştit, cotele şi impozitele au devenit cât de cât suportabile. O perioadă mai lungă, unele produse de primă necesitate cum ar fi petrolul lampant sau, în limbaj local, gazul, au continuat să fie vândute pe ouă! De asemenea, unele articole de îmbrăcăminte şi încălţăminte şi pânzeturile erau achitate parţial tot cu ouă. După 1965 a venit o perioadă de relativă bunăstare. Numeroşi locuitori din comună şi din întreaga Ţară a Loviştei se angajaseră la intreprinderile din Sibiu, mai ales la CFR, după o sumară şcolarizare (acari, manevranţi, revizori de ace). Industrializarea forţată a României nu a determinat o depopulare masivă a satelor comunei Câineni, aşa cum s-a întâmplat cu multe localităţi rurale, ci angajările masive în slujbe de stat şi relativa apropiere de un mare centru industrial (şi cultural - dar asta nu are relevanţă în acest caz) - am numit aici Sibiul -, au dus la apariţia unei categorii sociale speciale, caracteristică noii orânduiri:

90


navetiştii. Acest fenomen a condus, pe de o parte, la ridicarea nivelului cultural al locuitorilor satelor, prin contactul inevitabil cu viaţa de la oraş, iar pe de alta, la o alienare treptată faţă de viaţa tradiţională de la ţară, deşi aproape toţi navetiştii care se întorceau de la serviciu după turele de noapte, nu concepeau să se odihnească, ci puneau mâna pe sapă sau pe coasă şi mergeau pe jos câţiva kilometri până la . vechiul loc de muncă, unde se apucau de săpat sau de cosit. După cum ştim, mai târziu, alienarea ţăranului român a devenit, putem spune, politică de stat care urmărea practic ştergerea din conştiinţa acestuia a simţului proprietăţii, deposedarea lui de aproape orice mijloc propriu de producţie, transformarea omului în simplă “forţă de producţie”, dependentă de capricile partidului şi ale conducătorilor “iubiţi”. Treptat, viaţa locuitorilor satelor înrăutăţindu-se, a apărut şi teama nomenclaturii comuniste faţă de nemulţumirile populare tot mai făţişe, această politică culminând cu nebunia demolării satelor şi bisericilor şi ghetoizarea populaţiei rurale pentru a putea fi mai uşor de controlat. În cazul satelor comunei Câineni, această politică nu şi-a atins scopul. Simţul proprietăţii, în special asupra pământului, a rămas intact. În timp ce viaţa orăşenilor de rând devenea din ce în ce mai grea, viaţa locuitorilor comunei Câineni nu s­ a schimbat foarte mult în rău, în primul rând pentru că ei au fost în stare săşi procure cele necesare traiului prin mijloace proprii, singura lor problemă fiind penuria tot mai accentuată de produse industriale necesare vieţii în mediul rural: cuie de construcţii, cuie de potcovit, sârmă, tablă, ţiglă, ciment, unelte agricole etc., ca şi de articole de încălţăminte şi îmbrăcăminte. În acelaşi timp, după perioada în care se invoca “originea sănătoasă” pentru a putea studia sau accede la o funcţie importantă, învăţământul a fost printre puţinele domenii care în acei ani a oferit cu adevărat şanse egale tuturor tinerilor. Aşa se face că cei mai mulţi absolvenţi de gimnaziu din comuna Câineni urmau cel puţin o şcoală profesioanală, dacă nu un liceu de cultură generală sau de profil (economic, pedagogic, energetic, forestier, sanitar, alimentar). Taxele pentru internat erau mici şi orice familie îşi permitea “să ţină” unul sau mai mulţi copii în liceu. În plus, elevii merituoşi puteau primi chiar bursă, care în general acoperea taxa pentru internat (cazare şi masă). În învăţământul superior, bursele, care acopereau costurile de masă şi cazare, plus o sumă modică lunară pe care o încasa studentul (30 de lei pentru bursa de categoria a II-a şi 100 de lei pentru categoria I) erau mult mai numeroase, condiţia fiind ca părinţii să nu aibă un venit lunar foarte mare, iar studentul să promoveze sesiunile de examene cu o medie minimă care varia de la facultate la facultate. În ultimii ani ai dictaturii comuniste, condiţiile de viaţă ale elevilor şi studenţilor s-au deteriorat foarte mult -

91


hrană proastă şi puţină, lipsa căldurii şi a apei calde. Oricum, a existat o perioadă în care, într-adevăr, numai cine nu voia, nu putea să înveţe, căci diferenţele de condiţiie socială între elevi şi între studenţi erau practic inexistente. Aşa se face că un număr mare de tineri din satele comunei Câineni au urmat şi absolvit cursuri de învăţământ superior de diferite profile şi specializări, mulţi dintre ei având ulterior evoluţii profesionale meritorii care fac cinste părinţilor lor şi locurilor natale. Fireşte, lipsa aproape totală a libertăţilor fundamentale ale unui om libertatea de exprimare şi libertatea de mişcare, şi aici nu este vorba doar de plecarea în afara graniţelor ţării, ci chiar de imposibilitatea de a te stabili în locul în care doreşti (ne amintim cu toţii de aşa-numitele “oraşe închise”) lipsurile de tot felul, de la hrană la căldură, din ultimi ani dinainte de decembrie 1989, şi, în general, caracterul falimentar al sistemului totalitar comunist, au dus la explozia socială din 16 - 22 decembrie 1989. c. Perioada de după revoluţia din decembrie 1989. În primii ani după revoluţia din decembrie 1989, în viaţa locuitorilor comunei Câineni nu au avut loc schimbări majore, cu excepţia apariţei libertăţii - din păcate, uneori prost înţeleasă - şi a lichidării crizei de produse alimentare şi industriale. Treptat, numărul salariaţilor navetişti s-a redus şi, tot treptat, a prins să se dezvolte şi iniţiativa particulară. Aceasta s-a manifestat prin apariţia unor unităţi particulare cum ar fi: brutării, magazine alimentare şi de produse industriale, cârciumi. În anul 2003 a avut loc o importantă modificare legislativă, care viza infrastructura comunei Câineni şi a întregii Ţări a Loviştei. În urma demersurilor întreprinse de dl. ing. dr. Mihai Sporiş, consilier judeţean, originar din satul Robeşti, de ec. Ştefan Prală, consilier judeţean, de Asociaţia “Pons Vetus” pentru dezvoltarea Ţării Loviştei (preşedinte ing. Dumitru Gogiu, vicepreşedinţi - ing. dr. Mihai Sporiş şi ing. Marian Pătraşcu) şi, ulterior, de unii parlamentari vâlceni, dintre care merită amintit dl. ing. Anton Miţaru, Guvernul României a aprobat trecerea drumului Câineni - Boişoara - Titeşti - Perişani - Sălătruc, cu legătură spre Curtea de Argeş şi Piteşti, din administrarea judeţeană în administrarea naţională, transformându-se din DJ 703G în DN 7D. S-a recunoscut, astfel, importanţa unuia dintre cele mai vechi drumuri din România, Calea Mare, drumul bătrânesc sau “drumul cel vechiu”1. La scurt timp, au fost demarate lucrările de reabilitare ale acestui drum, care au constat în repararea zonelor deteriorate şi acoperirea sa cu trei straturi succesive de pietriş de diferite sortimente, straturi tratate după compactare cu o emulsie specială pe bază de polimeri, cu rol de liant. În perspectivă este prevăzută modernizarea sa prin lărgire şi asfaltare. Proiectul este complex şi, foarte probabil, vor exista

92


abateri de la actualul traseu, abateri dictate de raţiuni tehnice, economice şi chiar sociale (ca de exemplu, ocolirea zonelor rurale aglomerate, unde drumul actual este îngust). În acest fel, distanţele Sibiu - Curtea de Argeş şi Sibiu - Piteşti - Bucureşti vor fi parcurse într-un timp mai scurt şi în condiţii mai bune, ceea ce va crea condiţii favorabile dezvoltării economice a zonei, în special prin turism. După revoluţia din decembrie 1989, retrocedarea pădurilor şi păşunilor alpine către cei ce le-au stăpânit de veacuri în devălmăşie - până la sfârşitul anilor ’40, când a început dezastrul comunist - şi reconstituirea obştilor de moşneni au decurs greoi, în primul rând datorită faptului că guvernele şi administraţiile locale postdecembriste nu s-au putut nicicum dezbăra de reflexele comuniste, având ani de-a rândul un caracter criptocomunist manifest. Să ne amintim, în acest sens, de spusele lui Ion Iliescu în 2001: “Proprietatea privată este un moft!”; de retrocedările de terenuri făcute aiurea, care au generat procese interminabile - şi mai generează încă - în care cel mai slab financiar şi fără relaţii suspuse poate muri cu dreptatea în braţe; de atitudinea Regiei Autonome Romsilva, care s-a dedat la un jaf forestier fără precedent, doar pentru a retroceda oamenilor terenuri cu cioate, nu cu păduri, şi care mai şicanează încă obştile de moşneni. În ciuda tuturor piedicilor, obştile de moşneni au început să prindă contur şi să funcţioneze, rămânând, evident, încă multe de făcut pentru a redeveni ceea ce au fost odată (v. cap. VI.1. : Obştile de moşneni). În ceea ce priveşte viaţa politică, populaţia comunei Câineni a început să-şi formeze o conştiinţă politică din ce în ce mai clară şi mai logică, să realizeze că din 4 în 4 ani poate să-şi spună cuvântul în legătură cu viitorul ei. Deşi în România nu există încă votul uninominal, există indicii clare că populaţia are tendinţa de a vota oameni şi nu partide. O explicaţie a acestei tendinţe ţine atât de trecut, cât şi de prezent, de modern. Astfel, pe de o parte oamenii îşi cunosc foarte bine aleşii din perioadele anterioare, iar pe de alta, introducerea în comună a televiziunii prin cablu dă posibilitatea cetăţenilor să facă com paraţii între m odurile de abordare a aceluiaşi eveniment de către posturi de televiziune diferite şi nu doar să “înghită” sau să ia de bun tot ceea ce i se “serveşte” de către postul naţional care în mod obişnuit, cel puţin până acum, s-a dovedit a fi o oficină a puterii, indiferent ce culoare politică ar fi avut aceasta. În procesul de integrare în Uniunea Europeană (UE), se ştie că în România, com parativ cu celelalte ţă ri candidate, voinţa de aderare a populaţiei era cvasiunanimă. După ce am intrat în UE şi am început să pricepem cam ce presupune acest fapt, am început, de asemenea, să

93


cârtim. S-a confirmat încă o dată faptul că noi, românii, avem prostul obicei de a ne da cu părerea despre orice, oriunde şi oricând, într-o totală necunoştinţă de cauză. Guvernanţii, oricare au fost ei, n-au catadixit să explice acestui popor credul şi infatuat, ce înseamnă, de fapt, să fii m em bru al UE. Obişnuiţi fiind să găsim portiţe de eludare a oricărei legi, căci la noi, legile se fac nu pentru a fi respectate, ci pentru a fi încălcate (a se vedea, spre exemplu, instrucţiunile de aplicare ce urm ează fiecărei legi şi care, de cele mai multe ori, se bat cap în cap cu legile înseşi), am constatat cu groază, că în UE nu mai merge cu fofârlica : ori respectăm legislaţia europeană, ori, dacă nu, suntem sancţionaţi şi asta imediat, nu lălăit, cum procedează justiţia română.. Am mai constatat, cu acelaşi sentiment de groază, că numeroase capitole ale integrării europene au fost prost negociate, parcă de trădători ai României, dacă nu au fost, de fapt, incompetenţi. Aceasta dovedeşte încă o dată faptul că noi, românii, nu avem politicieni profesionişti, de doctrină, ci numai politicieni de conjunctură, de interes personal. (A se vedea traseism ul politic actual şi incultura crasă a celor mai mulţi dintre politicienii români). Asistăm la o isterie de proporţii naţionale îm potriva UE, acum, după ce am in trat (este adevărat, cam pe uşa din dos, pentru că noi, buricul păm ântului, suntem şmecheri, nui aşa ?). Ţipăm pe toate drum urile că ne pierdem tradiţiile şi obiceiurile, identitatea naţională, fără să pricepem că, dacă se va întâm pla aşa ceva, cauza suntem noi şi numai noi, cu m entalitatea noastră de turm ă. Este jalnic faptul că cei de la Bruxelles cunosc mai bine şi mai realist situaţia din România decât mulţi dintre guvernanţii români, plătiţi cu bani grei din buzunarele noastre tocmai pentru asta. Vrem să vindem carne şi brânză pe pieţele europene, însă fără a respecta condiţiile de igienă şi tehnologia cerute de legislaţia europeană, considerându-le nişte “m ofturi” ; ce, ne învaţă ei pe noi cum se mulge oaia sau vaca, cum să dăm cheag la lapte, lasă că merge şi aşa, cu mâinile şi ugerul nespălate, scoatem frumos căcărezele din lapte cu m âna şi-i dăm cheag pe pirostrii, după care strângem caşul tot cu mâinile şi tot nespălate, că doar n-o fi foc! Hălăduim pe coclauri kilometri întregi cu vacile, oile şi caprele şi avem pretenţia să obţinem şi lapte mult de la ele. Ei bine, toate aceste obiceiuri nu au ce căuta în UE şi pe bună dreptate! Nu ne opreşte nimeni să procedăm aşa cum ne-am obişnuit (adică prost!), dar în acest caz nu avem ce căuta cu produsele noastre pe pieţele europene şi, evident, România va continua să stagneze din punct de vedere economic şi să fie o piaţă de desfacere pentru produsele altor ţări, mai curate, mai bune şi mai ieftine. Este foarte trist că noi

94


încă nu am realizat faptul că am putea “rupe gura” Europei cu numai două domenii: turism ul (în special, agroturism ul) şi agricultura ecologică. Dacă ne-am apuca serios de treabă (ei, aş, de unde atâta seriozitate la români !), am avea şansa de a transform a o caracteristică negativă, care reflectă înapoierea noastră economică şi socială, respectiv faptul că suntem ţa ra din UE cu cea mai m are populaţie trăitoare în mediul rural, într-un avantaj enorm. Noi, însă, avem altceva de făcut: să fim şmecheri, să devenim cât mai repede “băieţi deştepţi”, să ne facem cât mai multe “relaţii”, să dăm “tu n u ri” cât mai m ari, în fine - să furăm cât mai mult unii de la alţii. C hiar nu realizează nimeni în ţa ra asta că ultimele evenimente din viaţa politico-socială după aderarea la UE indică un com portam ent al României, de “ţa ţă cu poalele în cap”449 ?. Să recitim spusele lui Octavian Goga, redate în capitolul referitor la prim ul război mondial - suntem astăzi exact în aceeaşi situaţie, poate chiar mai rău ! P.S. : Suntem o societate cel puţin paradoxală dacă nu de-a dreptul cretină. Cum altfel pot num i o societate în care posturile din domeniile de activitate cu cele mai proaste rezultate şi cu cea mai mare corupţie, sunt şi cel mai bine retribuite. Deunăzi (oct.2007- M. Pătraşcu) am aflat din gura ministrului economiei şifinanţelor că în Procuratură salariul mediu lunar este de... 7200 lei adică 72 de milioane de lei vechi ! În timp ce salariul mediu pe economie este de 1.084 lei iar salariul minim de 500 lei. Bravo ! Trăiască justiţia română (care, mai nou, face şi telenovele - vezi cazul Remeş).

95


IV . A D M IN IS T R A Ţ IA SI P O P U L A Ţ IA

1. O rganizarea adm inistrativ-teritorială a localităţii de-a lungul tim pului Este de presupus că satele ce compun astăzi comuna Câineni sunt mult mai vechi decât o indică datele la care ele au fost atestate documentar prima dată. I. Conea248 face următoarea apreciere: “În documentele din 1233, 1265 şi 1311 - Loviştea este arătată ca fiind o «terra», adică o «ţară» în înţelesul vechi, românesc al acestui cuvânt, aşa cum apare el la unii din cronicarii noştri şi cum apare în documentele vechi”242-244. Astfel, aceste surse menţionează: Ţara Ardealului care are la marginile ei mai multe “ţări” mai mici cum sunt Ţara Maramureşului, Ţara Oltului, Ţara Bârsei, Ţara Haţegului, Ţara Oaşului242, respectiv, Terra Hatzek, Terra de Zeurino, Terra Lytioy Voievodae (= Lyrtioy = Lytuon = Litovoi), Terra Balacorum, Terra Burza, Terra Maramorisiensis243. Aceste “« ţă ri» . erau un fel de mici state, mai mult sau mai puţin autonome, unităţi politico-administrative locale, situate de obicei în câte una din aşanumitele depresiuni peri- sau intra­ carpatice”248. Încă din vremea marilor năvăliri migratoare, românii au început să se organizeze sub forma unor mici autonomii locale, a unor mici state, în constituirea cărora factorul geografic a avut rolul determinat (văi, depresiuni); cele mici erau cnezatele, iar cele mari erau voievodatele, respectiv, judeţele şi ţările. Aceste “romanii locale”245,248, luând cunoştinţă unele de altele, s-au contopit mai târziu formând principatele româneşti. O asemenea “ţară” sau “romanie” a fost şi Loviştea, care includea şi satele comunei Câineni, dacă ele vor fi existat atunci şi nu ne îndoim că cel puţin un sat a existat pe locul de astăzi al localităţii Câineni, din moment ce romanii l-au numit “Pons Vetus” adică “Puntea Veche”. Loviştea a fost, deci, o organizaţie politică autonomă care în acest mod şi-a dus existenţa până ce stăpânirea maghiară a ajuns la Carpaţi: “Aşadar: e foarte probabil că, până în preajma anului 1233, Loviştea a fost o mică «romanie» românească autonomă. Începând, însă cu acest an, ea trece pentru o bucată de vreme sub Unguri, probabil până spre 1 3 1 1 . ”248. Prin urmare, putem

96


spune că, vremelnic, Loviştea ar fi putut fi stăpânită de maghiari parţial sau total până în jurul anilor 1300. Totuşi, nu putem fi siguri că acest lucru s-a întâmplat, întrucât am arătat anterior că documentul de la 1311 era un fals interesat 4-6. Există, în acest sens şi părerea că “Loviştea nu a fost stăpânită niciodată de Unguri”246. Despre începuturile organizării administrativ-teritoriale în zona comunei Câineni, avem cunoştinţe din perioada 1718 - 1723, când, prin pacea de la Passarowitz, se hotăra ca Oltenia până la Olt să cadă sub stăpânire austriacă. Autorităţile austriece, care imediat au ocupat regiunea, au dispus ridicarea unei hărţi amănunţite a noii provincii, precum şi realizarea unui recensământ al aşezărilor şi locuitorilor de aici în vederea stabilirii taxelor şi impozitelor pe care aceştia aveau să le plătească noilor autorităţi1116,130,131,254,261. Comandantul trupelor imperiale din Transilvania, contele Stainville, însărcinează cu lucrarea cartografică pe căpitanul arhitect Friedrich Schwantz. La 30 aprilie 1723, Schwantz înaintează superiorului său harta insoţită de o descriere a ei, ca anexă. Ca şi harta, descrierea (de fapt, un raport descriptiv) este foarte amănunţită, conţinând 22 de capitole, în care sunt prezentate locurile, bogăţiile şi locuitorii provinciei261. Harta este terminată în anul 1722, iar la sfârşitul descrierii este inclus Registrul tuturor localităţilor cuprinse în harta Olteniei 254- un indice alfabetic al localităţilor cuprinse pe hartă, cu menţionarea districtului sau a provinciei din carte fac parte. Acest indice sau registru constituie prima încercare de statistică a aşezărilor din Oltenia, fiind întocmită cam în acelaşi timp cu conscripţia ordonată de Viromonte (sau Virmond, Virmont, Vilmond de unde a rezultat denumirea de Conscripţia vir(o)montină) fiind însă mai completă decât aceasta în privinţa numărului de localităţi261. Este consemnat aici un total de 1165 de localităţii, dintre care 878 din Oltenia, 70 din Banat şi 72 din Muntenia (Valahia Turcească). Conform registrului, Landul (provincia) Oltenia era împărţit în următoarele districte (judeţe): W ul.................................................Wultzer (Vâlcea) Rom................................................Romanatzer (Romanaţi) S. S ................................................. Syll Superior (Gorj) S. I................................................. Syll Inferior (Dolj) Meh................................................ Mehedinzer (Mehedinţi) Loviştea (Lov. , Lovista) este prezentată ca fiind “ein Kleines Lăndgen” adică “o mică ţară” sau “plai”. Harta ca atare reprezintă pe lângă Oltenia aflată sub jurisdicţia austriacă, deci regiunea de pe malul drept al Oltului, şi zona care se întinde de-a lungul Oltului, pe malul stâng al acestuia. Aici găsim, în nordul districtului Vâlcea (Distrikt Wultza), Ţara Loviştei, în limitele cunoscute de noi astăzi, dar, cum spune I. Conea, “literele numelui

97


LOVISTA sunt scrise numai pe stânga Oltului şi acopăr exact suprafaţa Loviştei icumenice (basinul Titeşti)”99. Se pot identifica cu uşurinţă aşezările loviştene: Strassburg (pe hartă, STRASBURG) - Câinenii Mari (de Vâlcea), Kinen - Câinenii Mici (de Argeş), Griblest - Grebleşti, Gausen - Găujani, Boyshor - Boişoara, Titest - Titeşti, Bomboest - Bumbuieşti, Rakoviz - Racoviţa, Clokodics - Clocotici, Bretovoest - Bratoveşti, Cokoy - Cucoi, Bojasch - Băiaşu, Smalzen - Mlăceni, Perischen - Perişani, Spin - Spinu, Dregenest - Drăgăneşti, Weratica - Văratica, Lotru - Lotru, Bresoy - Brezoi, Malai - Mălaia, Projen - Proieni, Kelinest- Călineşti, Cornet Cornet, Serecinest - Sărăcineşti, Robest - Robeşti (v. fig.32). De asemenea, se pot identifica nume de ape şi munţi (Pocalab Pârcălabu, Mundra - Mândra, Murgas - Murgaşu, Munsina - Mânjina etc.). Sulzer247, într-o celebră lucrare de la 1781, descrie pe parcursul a nu mai puţin de 10 pagini un “judeţ Loviştea” (“Distrikt Lowischta”). În primul volum, lucrarea conţine şi o hartă care reprezintă acest judeţ. Se pot identifica uşor localităţile actuale: Kinceny - Câineni, Gribleschty Grebleşti, Kobeschty - Robeşti, Rakowitza - Racoviţa, Pouschor Boişoara, Bomboeschty - Bumbuieşti, Kokoj - Cucoi, Bojasch - Băiaşu, Perischan - Perişani etc. I Conea248 demonstrează că Sulzer247 nu descrie un judeţ existent pe vremea lui, ci un judeţ care “ar fi existat cândva”. Aceasta, deorece Sulzer247 când a descris “judeţul Loviştea”, s-a bazat pe lucrarea lui Schwantz1,13 (lucrarea circula în numeroase exemplare, înainte de a fi editată de J. Seivert în “Ungrisches Magazin”, la doi ani după Sulzer) în care acesta spune că “Loviştea este o individualitate geografică foarte interesantă”. Ceea ce Schwantz numise doar “ein Kleines Lăndgen”, adică “o mică ţară” Sulzer exagerează, numind-o “Distrikt Lowischta”, adică “judeţul Loviştea”. De asemenea, Sulzer menţionează un judeţ Argeş (Distrikt Ardschisch) şi unul Vâlcea (Distrikt Wultscha)247. La un an după ce Schwantz a terminat harta, inginerul Berndt, apreciind-o, face o copie de pe ea, completând-o cu stemele tuturor judeţelor din Oltenia131,261. Loviştea, deşi este cuprinsă în hotarele proprii, de o parte şi de alta a Oltului, “e singura care nu capătă stemă”248. Cu trei ani înaintea studiului lui Sulzer, apăruse lucrarea lui Bauer248, 249, care este socotită primul dicţionar geografic al Ţării Româneşti. În această lucrare, toate târgurile şi satele Valahiei sunt date pe judeţe. Despre un judeţ Loviştea, Bauer nu pomeneşte, iar toate satele ei, inclusiv cele de pe dreapta Oltului, sunt date ca aparţinând de judeţul Argeş. Concluzia este că nici atunci şi nici mai înainte nu a existat un judeţ Loviştea. Deşi la Schwantz1,13 nu a existat un judeţ Loviştea, el conturează această regiune mai evident, cu scopul de a sublinia mai pregnant caracterul ei de regiune

98


naturală cu o mare valoare strategică. Lucrarea cartografică a lui Schwantz a mai determinat şi pe Schmidt, în 1774, să delimiteze pe harta sa un presupus judeţ Loviştea250. De asemenea, harta lui Pazzini Carli251, de la 1790, reprezintă un judeţ Loviştea, lucrarea sa intitulându-se chiar Harta Judeţelor Valahiei. Stolnicul Cantacuzino252, în harta sa pe care o tipăreşte la Padova în anul 1700, şi unde el dă împărţirea pe judeţe a Ţării Româneşti, indică în mod clar că, în perioada aceea, un judeţ Loviştea nu exista. Exista şi a existat, până la 1833, un judeţ Argeş care se întindea de la Cozia spre nord pe ambele maluri ale Oltului, inclusiv pe Valea Lotrului. Individualitatea geografică pronunţată a Ţării Loviştei reiese şi din faptul că, deşi nu a existat un judeţ (district) Loviştea, Registrul ... din descrierea care însoţeşte harta lui Schwantz254, conţine localităţile situate în această zonă urmate de prescurtarea “Lov.”, adică “Loviştea”, aşa cum celelalte localităţi (prezentate în ordine alfabetică) sunt urmate de prescurtările judeţelor în care se aflau: Wul., Rom., S. S., S. I., Meh. Dacă un judeţ Loviştea nu a existat, a existat în schimb un plai (sau plasă) Loviştea. În Catagrafia de la Moscova, din anii 1773 - 1774253, este menţionată o plasă Loviştea care aparţinea judeţului Argeş şi cuprindea 16 sate, inclusiv pe cele de la vest de Olt, din nordul actualului judeţ Vâlcea: Robeşti - cu 11 capi de familie (gospodării), Câineni (menţionat ca un singur sat, care exista pe ambele maluri ale Oltului) - cu 61 de capi de familie şi Grebleşti cu 20 de capi de familie. Un document din 16 septembrie 1779 255 menţionează: “Sud. Argeş, plaiu Lovişti” (sic!). De un “plaiu Loviştea” aminteşte şi Dionisie Fotino19,256, arătând că judeţul Argeş “se subîmparte în 8 plăşi şi 2 plaiuri: . plaiul Arifului cu 20 sate şi plaiul Loviştei cu 20 sate”. Satele din dreapta Oltului, la nord de Cozia, ţineau şi ele de plaiul Loviştea şi judeţul Argeş. Sub ocupaţia austriacă (1718 - 1739), satele de pe dreapta Oltului au aparţinut de judeţul Vâlcea (se construise Via Carolina, aşa cum Calea Mare, “poate cel mai vechi şi mai însemnat drum al principatului muntean”59 făcuse ca şi satele din dreapta Oltului să aparţină înainte de judeţul Argeş). După retragerea austriecilor, se revine la vechea formă de organizare administrativă: plaiul Loviştea, judeţul Argeş. La 1825, anul în care un document spune că “ 10 din cei 13 munţi desrobiţi odată de Sandul Bucşenescul erau . tot ai Saşilor” şi când “hotarul vechiu dinspre Ungaria al Ţării Româneşti a căzut şi a rămas definitiv pe Lotru, pe o distanţă de aproximativ 25 km din lungimea lui, din sus de confluenţa cu apa Dobrunului”99, judeţul Argeş încă mai cuprindea şi satele de pe malul drept al Oltului. În schimb, harta administrativă a Valahiei de la 1833248 prezintă hotarul judeţului Argeş pe Olt. Plaiul Loviştea a continuat să existe, incluzând satele Câineni de Argeş (Câinenii Mici) şi

99


Grebleşti ca aparţinând de judeţul Argeş. Satele Câineni de Vâlcea (Câinenii Mari), Robeşti şi Râu Vadului făceau acum parte din plaiul Cozia care aparţinea de judeţul Vâlcea. O hartă rusească de la 1835, reprezentând Moldova şi Ţara Românească283, deşi cuprinde în detaliu ţinuturile şi judeţele, târgurile şi oraşele, satele şi cătunele, mânăstirile şi schiturile, totuşi nu prezintă exact situaţia localităţilor din nordul judeţelor Argeş şi Vâlcea. Pe hartă este înscris doar satul Robeşti, iar în anexă este trecut numărul de gospodării din acest sat: 40. După 1831 se aplică Regulamentul Organic ce prevedea ca plasele şi plaiurile să fie conduse de către un subocârmuitor subordonat ocârmuirii judeţului35. Hotarele judeţelor suferă modificări pe alocuri. Ion Conea248 spune: “Judeţul Argeş încetează . de a mai trece la apus de Olt”. Satele din stânga Oltului intrau în componeţa plaiului Loviştea, iar cele din dreapta Oltului aparţineau de plaiul Cozia. Un rol însemnat l-au avut satele actualei comune Câineni în asigurarea pazei liniei de graniţă dintre Ţara Românească şi Imperiul Habsburgic35. Paza potecilor de graniţă, pe unde se putea trece dintr-o parte în alta cu mărfuri sau cu turmele de oi, era asigurată de pichetele grănicereşti de pe linia Carpaţilor. După anul 1851, numărul acestor pichete a fost redus, paza asigurânduse cu un număr mai mare de străjeri. Ţinerea pichetelor era încredinţată locuitorilor din aşanumitele “sate cordonaşe”, adică cele mai apropiate de pichetele respective. Într-un document al Ministerului de Război258 se precizează: “Satele ce se vor orândui în ţinerea acestor cordoane să fie mai de margine şi apropiate şi ele de acelaşi hotar, spre a se putea urma cu înlesnire schimbarea paznicilor şi îngrijirea lor, mai cu seamă pe vreme de iarnă”. Satele cordonaşe se bucurau de anumite avantaje. Cel mai important, scutirea de plata “capitaţiei”, determina locuitorii care nu erau din aceste sate să intervină, inclusiv prin coruperea slujbaşilor subocârmuirilor şi ocârmuirilor, pentru trecerea satelor acestora în categoria celor cordonaşe. Astfel, locuitorii din Călimăneşti se “jeluiesc în anul 1845 măriei sale lui Vodă, că au dat unui Mihalache Oromolu una sută galbeni pentru aşezarea lor în paza cordoanelor de la punctul Câineni”259. Din 1851, schela mare de la Câineni unde se făcea numărătoarea vitelor şi oilor transhumante se mută la Râu Vadului. Între vameşii de la Câineni şi proprietarii turmelor de oi care treceau pe aici s-au înregistrat numeroase incidente, cauzate mai ales de abuzurile la care se dedau primii. În perioada aceea, a luat fiinţă chiar o comisie pentru cercetarea plângerilor înaintate de oieri, transformată mai apoi în Comisia Mixtă de la Câineni, care avea în componenţă delegaţi ai autorităţilor din Transilvania şi Ţara Românească.

100


Pentru lichidarea acestor situaţii, în anul 1865 guvernul român a dat o lege pentru reglementarea drepturilor şi obligaţiilor oierilor, în care, între altele, se menţiona următoarea prevedere provenită din reglementările anterioare privind stabilirea taxelor vamale: “fiecare cioban poate trece fără plata vămii câte o sarică, un cojoc, două perechi de cioareci de lână, o glugă, o căciulă şi câteva perechi de opinci”26 0 . Aceasta însemna că, până atunci, prin vamă treceau numeroase lucruri care nu făceau obiectul taxelor vamale. În Indicele după judeţe al comunelor orăşiene şi rurale din Muntenia262, de la 1861, apar: - judeţul Argeş, plasa Loviştea şi comunele Câineni (de Argeş) cu 85 de case şi Grăblesci cu 105 case; şi - judeţul Vâlcea, plaiu Cozia şi comunele Câineni (de Vâlcea) cu cătunul Râu Vadului având 69 de case şi Robeşti cu satul Sărăcineşti, având 77 de case. Până în anul 1864, satele actualei comune Câineni se autoadministrau, la începuturi - exclusiv prin intermediul obştilor săteşti şi apoi - de moşneni, ele fiind dintotdeauna sate libere. Treptat, au apărut şi unii slujbaşi ai statului, mulţi proveniţi chiar din structurile “profesionalizate” ale obştilor de moşneni. Comuna, ca unitate administrativ-teritorială, a fost introdusă în România foarte târziu, abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Astfel, legea organică privind organizarea administrativă a Ţării Româneşti şi Moldovei (Principatele Unite) din anul 1864 conţinea următoarea prevedere: “Toate satele, oraşele şi orăşelele vor forma pe viitor comune. Comunele se împart în rurale, compuse din unul sau mai multe sate, cătune, etc. şi comune urbane adică oraşe sau orăşele”2 6 3 . Norma de bază a fixării comunei era de natură fiscală: “Nici o comună nu va putea număra mai puţin de 500 de contribuabili”26 3 . La un an de la apariţia acestei legi organice, în 1865, se publică Indicele Comunelor României 264, în care, printre altele, sunt menţionate, cu ortografia timpului: - judeţul Argeş, plaiu Loviştea, comuna Greblesci formată din satele Greblesci şi Câneni (de Argeş), case 190, familii 206, biserici 4 ( ?- n.n.) ; - judeţul Vâlcea, plaiu Cozie, comunele Câneni formată din satele Câneni (de Vâlcea) şi Râu Vadului, case 57, familii 59, biserici 1, şi Robesci formată din satele Robesci şi Sărăcinesci, case 66, familii 55, biserici 1. În Indicele Comunelor pe periodul de 5 ani, 1876 - 1881 2 6 5 , la art. 4 şi 5 din Legea Comunală promulgată în martie 1874, găsim: - judeciu Ardgeşu (District de Ardgeche), plaiu Loviştea (Arrondissement de Lovista), comuna Grăblesci formată din satele Căineni, Grăblesci, Boişora şi Găujani;

101


- judeciu Vâlcea (District de Veltchea), plaiu Cozia (Arrondissement de Cozia), comuna Robesci formată din satele Căineni, Călinesci, Dealu-luiVlad, Golotreni, Mândra, Pociovaliştea, Poenari (Proieni), Râu Vadului, Robesci, Sărăcinesci (Bolovanu), Scărişoarele şi Ţuţulesci (Cornetu) 265. Se constată că în comuna Robeşti sunt cuprinse şi odăile (căsoaiele, grajdurile) şi stânile unor munţi: Dealu lui Vlad, Mândra, Pociovaliştea, Scărişo[a]rele. M. Gaster şi C. Alessandrescu122, într-un cunoscut Dicţionar geografic al judeţului Vâlcea, realizat până în anul 1882, în anexa privind împărţirea politică, redă plaiul Cozia cu reşedinţa la Călimăneşti care cuprindea şi comunele Căineni, formată din satele Căineni (de Vâlcea) şi Râu Vadului, şi, respectiv, Robesci formată din satele Robesci, Sărăcinesci şi Bolovanu. În anul 1882 a avut loc o nouă modificare a organizării administrative a judeţului Vâlcea, numărul plăşilor reducându-se de la 7 la 5 şi plaiul Cozia schimbându-şi reşedinţa la comuna rurală Olăneşti, în timp ce configuraţia nordului judeţului a rămas aceeaşi. Indicatorul Comunelor Rurale şi Urbane din Regatul României de la 18 87266 menţionează: - judeţul Argeş, plaiu Loviştea cu reşedinţa la Arefu care includea printre altele - comuna Căineni formată din satele Căineni şi Grăbleşti cu un număr de contribuabili (gospodării) de 160; - judeţul Vâlcea, plaiu Cozia cu reşedinţa la Olăneşti, care includea comunele Căineni, formată din satele Căineni şi Râu Vadului cu 69 de contribuabili (gospodării) şi Robeşti - formată din satele Robeşti, Sărăcineşti şi Bolovanu, cu 55 de contribuabili (gospodării). G. I. Lahovari267într-un Dicţionar geografic al judeţului Argeş, realizat la 1888, precum şi în Marele Dicţionar Geografic al României (M.D.G.R.) de la 1899268, menţionează în acest judeţ “plaiu Loviştea”, format din vechiul plai Arefu, desfiinţat la 1838, şi plaiul Loviştea de atunci. Reşedinţa era în comuna rurală Şuici şi din plai făceau parte şi comunele Căineni, formată din satele Căineni “pe apa Oltului” - cu 70 de familii, 2 biserici şi o şcoală, şi Grăblesci, “pe apa Boia”, cu 80 de familii, o biserică şi o şcoală. Dicţionarul . . . redă în continuare situaţia statistică a comunei la nivelul anului 1887: 150 familii cu 991 suflete moşneni + 10 familii ţigani, 160 contribuabili, 3 biserici, 2 şcoli primare, 6 cârciumi, 830 capete vite mari (730 boi şi vaci, 100 cai) şi 5950 vite mărunte (5180 oi, 570 capre, 200 râmători). Bugetul pe anul fiscal 1882 - 1883 a fost de 2489 lei, iar cheltuielile au fost de 2092 lei. Tot în Marele Dicţionar Geografic al României (M.D.G.R.), G.I. Lahovari şi colaboratorii121 menţionează “comuna rurală Căineni, plaiu

102


Cozia”, formată din satele Căineni (de Vâlcea - n. n.) şi Râu Vadului. Se precizează că “locuitorii şi chiar străinii numesc mai lesne această comună Râu Vadului”121, desigur pentru că aici era vamă şi punct de trecere în Austro-Ungaria. Comuna avea o biserică, 380 de locuitori, 85 de familii din care 5 de ţigani, 90 de contribuabili, 1200 de oi, 500 de capre, 150 de vaci, 80 de boi şi 10 cai, iar pe Valea Urii erau 3 mori şi 2 “herăstraie”. Şcoala exista în comună de 80 de ani. ştiau carte 50 de bărbaţi şi 10 femei. Din 28 de copii de vârstă şcolară, frecventau cursurile 14 (13 băieţi şi o fată). Venituri = 2635 lei, cheltuieli = 1687 lei, capital = 1629 lei. În aceeaşi lucrare 270 găsim comuna rurală “Robesci, plaiu Cozia”, formată din cătunele Robesci şi Sărăcinesci. Autorii M.D.G.R. situează comuna “pe culmea dealului Ghimpurosu, la 53 km depărtare de capitala judeţului şi 35 km de a plaiului”270. Comuna avea 2 biserici, 381 de locuitorii, 80 de familii din care 3 de ţigani, 90 de contribuabili, 90 de case de locuit şi 3 bordeie, 30 de cai, 50 de boi, 100 de vaci şi “capre şi oi - peste 1700”. Pe văile celor două “cătune” erau 3 mori de măcinat şi un “herăstrău” (pe Valea Robeştilor), respectiv o moară de măcinat (pe Valea Sărăcineştilor). În comună exista şcoală din 1885 şi era frecventată de 23 de copii, toţi băieţi, din totalul de 47 de copii de vârstă şcolară (28 de băieţi şi 19 fete). Ştiau carte 30 de bărbaţi şi 10 femei. În aprilie 1908 apare o nouă lege administrativă prin care în locul denumirii de “plai” se adoptă aceea de “plasă”, iar organizarea administrativă a nordului judeţelor Vâlcea şi Argeş este modificată1,19,271. Astfel, plaiul Loviştea din judeţul Argeş este desfiinţat, în locul lui apărând plasa Topologului şi plasa Oltului de Sus. Aceasta din urmă cuprindea toate satele şi comunele din Loviştea argeşeană (cea din stânga Oltului, Loviştea populară) şi îşi avea reşedinţa în comuna rurală Titeşti. Comuna Câineni (judeţul Argeş) era formată din satele Câinenii Mici (Câineni de Argeş) şi Grebleşti. Cătunul Priloage, care începuse să se formeze pe la sfârşitul secolului al-XIX-lea, nu era menţionat oficial, el fiind inclus în componenţa satului Grebleşti, deşi se afla la o distanţă mult mai mică de satul Robeşti (peste Olt). În anul 1909, în locul denumirii de “plasa Oltului de Sus”, apare aceea de “plasa Loviştea”, denumirea corectă a acestei unităţi administrative19. De partea cealaltă a Oltului, în judeţul Vâlcea, este menţionată plasa Muntele (în locul plaiului Cozia), cu reşedinţa în comuna rurală Brezoiu, care includea şi comuna Câineni (judeţul Vâlcea) formată din satele Câinenii Mari (Câinenii de Vâlcea), Robeşti şi Râu Vadului. Până la Marea Unire din 1918, Râu Vadului era un importat punct de graniţă, care se dezvoltase destul de mult (centru feroviar, comercial, poştal), însă după acest an

103


importanţa sa a început să scadă rapid. Aici a funcţionat, până după primul război mondial, ultima vamă dintre România şi Imperiul Austro-Ungar, întro clădire ale cărei ruine se mai pot vedea şi astăzi (v. fig. 41). Împărţirile administrative de după Marea Unire au menţinut în judeţe separate satele şi comunele de pe cele două maluri ale Oltului (Câineni de Argeş şi Grebleşti cu Priloage, respectiv, Câineni de Vâlcea, Robeşti şi Râu Vadului). Prin decret regal, în anul 1925, luna iunie, este promulgată Legea pentru Unificarea Administrativă a României272, care este modificată la 22 decembrie 1925. În judeţul Argeş, plasa Oltul de Sus îşi mută reşedinţa de la Titeşti în comuna rurală Jiblea, comuna Câineni rămânând în continuare formată din satele Câineni de Argeş şi Grebleşti. În judeţul Vâlcea, în locul plasei Muntele apare plasa Cozia, iar reşedinţa se mută de la Brezoi în comuna rurală Călimăneşti, comuna Câineni rămânând şi ea în continuare formată din Câineni de Vâlcea, Robeşti şi Râu Vadului. În anul 1931, prin decret regal, este promulgată Legea pentru Organizarea Administraţiunii Locale273, lege iniţiată în anul 1929 şi votată, cu modificări, de Adunarea Deputaţilor în anul 1930 şi de Senat, la începutul anului 1931. Articolul 44 din această lege era formulat astfel: “Satele din cuprinsul aceleiaşi comune se pot asocia între ele pentru a forma împreună o unitate administrativă sătească. Această asociere se va hotărâ în urma iniţiativei luate de organele deliberative şi cu consimţământul celorlate sate cu care urmează să fie unite. În caz de neînţelegere, delegaţiunea permanentă a judeţului va decide. În caz de unire în cursul mandatului, consiliul unităţii nou create se va compune din primarii, ajutorii de primari şi membrii delegaţiunii permanente ai satelor componente. Toţi aceştea se vor alege de către consiliu din sânul său. Membrii consiliului vor funcţiona fiecare până la expirarea termenului pentru care au fost aleşi. Toate aceste hotărâri, relative la formarea acestor unităţii administrative prin unirea satelor, sunt supuse aprobării Consiliului Judeţean”. Astfel a luat fiinţă “marea comună rurală”, noua unitate administrativă de care se face vorbire în articolul citat. Din anul 1931, toate satele importante din Ţara Loviştei redevin comune de sine stătătoare, aşa cum erau în perioada 1878 - 1908, numai că aceste comune făceau acum parte din marea comună rurală Titeşti (Loviştea argeşeană) şi, respectiv, marea comună rurală Brezoi (Loviştea vâlceană). Prima includea şi comunele Câineni de Argeş şi Grebleşti, iar cea de a doua cuprindea şi comunele Câineni de Vâlcea (cu Râu Vadului) şi Robeşti (cu Sărăcineşti). Înmulţirea comunelor din Ţara Loviştei şi subordonarea lor

104


marii comune rurale avea un substrat politic, deoarece ele erau obligate să vină cu tot atâtea voturi la alegerea organului de conducere judeţean. La 15 august 1931, intervine o nouă reglementare administrativă prin care comunele de centru, satele şi unităţile administrative care funcţionau în baza legii promulgate în ianuarie, se regrupează pentru a forma noi comune rurale. Astfel, comuna Câineni (VL) cuprindea satele Câineni de Vâlcea, Râu Vadului şi Robeşti, şi făcea parte din plaiul Cozia, cu reşedinţa la Râmnicu-Vâlcea, iar comuna Câineni (AG) cuprindea satele Câineni de Argeş şi Grebleşti şi făcea parte din plaiul Loviştea, cu reşedinţa la Jiblea. La 1935, teritoriul României era împărţit în 10 ţinuturi care cuprindeau fiecare mai multe judeţe, plase, oraşe, comune şi sate 2 7 4 . Astfel, ţinutul Argeş, cu reşedinţa la Piteşti, cuprindea şi judeţul Argeş cu plasa Oltu având reşedinţa la Jiblea, care, la rândul ei, cuprindea şi comunele Câineni de Argeş şi Grebleşti (cu Priloage). Ţinutul Jiu, cu reşedinţa la Craiova cuprindea şi judeţul Vâlcea cu plasa Cozia având reşedinţa la RâmnicuVâlcea, care, la rândul ei, cuprindea şi comunele Câineni de Vâlcea (cu Râu Vadului) şi Robeşti. Legea Administrativă din anul 1938275 prevedea la articolul 1: “Administraţia Locală se exercită prin următoarele circumscripţii teritoriale: comuna, plasa, judeţul şi ţinutul. Ţinutul Bucegi cu reşedinţa la Bucureşti cuprindea şi judeţul Argeş, plasa Oltu cu reşedinţa la Jiblea care includea şi comuna Câineni formată din satele Câineni de Argeş şi Grebleşti. Ţinutul Olt, cu reşedinţa la Craiova, cuprindea şi judeţul Vâlcea, plasa Cozia cu reşedinţa la Râmnicu-Vâlcea, care includea şi comuna Câineni formată din satele Câineni de Vâlcea, Robeşti şi Râu Vadului. La 22 septembrie 1940 se publica Decretul-lege pentru desfiinţarea Rezidenţelor Regale şi reorganizarea prefecturilor de judeţ 2 7 6 . Acest decret prevedea, la articolul 1, că: “Ţinuturile create prin legea administrativă din 14 august 1938 se desfiinţează”, iar la articolul 2, că: “Până la 1 aprilie 1941, M.A.I. va regrupa teritoriile actualelor judeţe ţinând seama de interesele generale şi locale”. Indicatorul Localităţilor din România, realizat după recensământul populaţiei din 6 aprilie 1941, cuprindea2 7 7 : - judeţul Argeş, plasa Oltul, comuna Câineni cu satele Câineni de Argeş şi Grebleşti; - judeţul Vâlcea, plasa Cozia, comuna Câineni cu satele Câineni de Vâlcea, Robeşti şi Râu Vadului. În anul 1942, notarii din comunele Loviştei argeşene propun, prin intermediul inspectorului administrativ al judeţului Argeş, Joie Gherman, ca toate comunele din această parte a Loviştei să fie trecute în administraţia

105


judeţului Vâlcea, dată fiind apropierea lor mai mare de Râmnicu-Vâlcea decât de Piteşti19. Propunerea lor a fost imediat îmbrăţişată de conducerile tuturor primăriilor de atunci. Dar, cum aplicarea unei legi în acest sens ar fi lăsat judeţul Argeş fără un număr însemnat de comune din componenţa sa, propunerea nu s-a admis, iar notarii implicaţi în iniţierea ei au fost sancţionaţi prin transferuri disciplinare. Limita dintre judeţele Argeş şi Vâlcea era râul Olt, începând de la Râu Vadului şi până la Galicea unde râul Topolog se varsă în Olt. Denumirile de Câineni de Argeş şi Câineni de Vâlcea provin tocmai de la faptul că mult timp aceste sate au făcut parte din unităţi administrative (judeţe) separate. La 1 aprilie 1944, ca urmare a aplicării unor decizii ale M.A.I. din 1943278 au fost desfiinţate mai multe comune rurale din judeţele Vâlcea şi Argeş, dar situaţia celor două comune Câineni rămâne aceeaşi ca în anul 1941. Prin Legea nr. 5/1950279, întregul sistem instituţional - administrativ naţional a fost înlăturat, autorităţile comuniste înlocuindu-l, după model sovietic, cu sistemul regiunilor şi raioanelor. Astfel, noua organizare administrativă a României, devenită şi ea Republica Populară Română, cuprindea ca unităţi administrative: regiunea, raionul, oraşul şi comuna. Articolul 8 din această lege are următorul conţinut: “Comuna este o unitate administrativă, economică, delimitată teritorial, alcătuită din unul sau mai multe sate apropiate. Satul în care îşi are reşedinţa Sfatul Popular al comunei este centru comunal”. Legea împărţea teritoriul R. P. R. în 28 de regiuni care, la rândul lor, erau împărţite în 177 de raioane. Regiunea Vâlcea cu un număr de 6 raioane, 6 oraşe, 130 de comune şi 720 de sate, avea în componenţă şi raionul Loviştea, cu reşedinţa la Brezoi. Acest raion includea şi comuna Câineni, care era formată din satele Câinenii Mari (fost Câineni de Vâlcea), Câinenii Mici (fost Câineni de Argeş), Grebleşti (inclusiv Priloage), Robeşti şi Râu Vadului. Reşedinţa noii comune a fost stabilită în Câinenii Mici. Decretul 331/1952280 modifica prevederile legii din 1950, în sensul că prevedea un număr de 18 regiuni şi 182 de raioane. Regiunea Vâlcea a fost desfiinţată, iar componenţa acesteia a fost atribuită regiunilor Piteşti şi Craiova. Regiunea Piteşti avea 13 raioane, între care şi raionul Loviştea cu reşedinţa la Călimăneşti. Acest raion cuprindea 10 comune, între care şi comuna Câineni formată din Câinenii Mici (reşedinţă), Câinenii Mari, Grebleşti (cu Priloage), Robeşti şi Râu Vadului. O nouă reorganizare administrativ-economică are loc în anul 1956, când numărul de raioane se reduce. Astfel, regiunea Piteşti are cu 2 raioane mai puţin, desfiinţându-se şi raionul Loviştea, care a fost inclus în totalitate

106


în raionul Râmnicu-Vâlcea. Componenţa comunei Câineni, raionul Râmnicu-Vâlcea, regiunea Piteşti devine următoarea: Câinenii Mici (reşedinţă), Câinenii Mari, Robeşti, Râu Vadului, Grebleşti şi Priloage, acesta din urmă - fost cătun al satului Grebleşti şi declarat sat la 10 ianuarie 1956. În anul 1960 regiunea Piteşti îşi schimbă denumirea în regiunea Argeş cu reşedinţa la Piteşti. Raionul Râmnicu-Vâlcea din componenţa regiunii Argeş are 38 de comune, între care şi comuna Câineni cu aceeaşi configuraţie ca cea din anul 1956. Legea nr. 2/1968281 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România stipulează la articolul 1: “Teritoriul Republicii Socialiste România este organizat în următoarele unităţi administrativ-teritoriale: judeţul, oraşul şi comuna”. R.S.R. se organizează de data aceasta în 39 de judeţe printre care se află şi judeţul Vâlcea, cu următoarea structură: un municipiu, Râmnicu-Vâlcea, care este şi reşedinţă de judeţ, 7 oraşe, o comună suburbană şi 77 de comune rurale. În noua configuraţie, comuna Câineni rămâne cu aceeaşi componenţă: Câinenii Mici (reşedinţă), Câinenii Mari, Grebleşti, Robeşti, Priloage şi Râu Vadului. După 1968, organizarea administrativă a judeţului Vâlcea va suferi mai multe modificări - în anii 1981, 1989, 1990,1996, 2001, 2002, 2003 şi 2004 (apar între altele, comune noi) - însă comuna Câineni a rămas, până astăzi, cu aceeaşi configuraţie ca cea din anul 1968. Între 1950 şi 1964 Câinenii Mari au avut denumirea de Câineni nr. 1 iar Câinenii Mici, denumirea de Câineni nr.2

2. Evoluţia populaţiei Primul recensământ al populaţiei din satele actualei comune Câineni s­ a realizat în anii 1773 - 1774, în perioada în care Ţara Românească şi Moldova erau administrate de feldmareşalul rus P. A. Rumianţev, în timpul războiului ruso-turc din anii 1769 - 1774253. Anterior, la 1722, sub stăpânirea austriacă, se întocmise Conscripţia vir(o)montină, după numele celui desemnat să o realizeze, italianul Viromonte (germanizat - Virmond)314. Conscripţia menţionată este cea mai veche înregistrare sistematică a satelor şi a populaţiei, fiind dispusă pentru a lămuri problemele fiscale din cele 5 judeţe ale Olteniei aflate sub stăpânirea austriacă. Totalul populaţiei din fiecare sat era unul probabil, deoarece el se obţinea prin multiplicarea numărului de gospodării “notate” cu 5, media numărului de membri dintr-o gospodărie (v. cap. VI.1).

107


După catagrafia realizată de administraţia rusă din anii 1773 - 1774, Loviştea trecea şi în Vâlcea până la Lotru, purta numele de “plasa Loviştea”, avea 16 sate şi era înregistrată cu 252 de capi de familie (gospodării, familii). Localitatea Câineni (ambele sate) era catagrafiată cu 61 de familii, Grebleşti - cu 20 de familii şi Robeşti - cu 11 familii. Nu toate familiile au putut fi recenzate, datorită unei molime de ciumă, “căci nimeni n-a putut merge în satele respective”253. La 25 octombrie 1773, anexa cu numele de familie din satele Robeşti, Câineni şi Grebleşti se prezenta astfel: - Robeşti, cu avere: Onea Cârstoiu - 50 ani, Nicolai Cârstoiu - 53 ani, Niţul Cârstoiu - 42 ani şi Neagoe Lăzureanu - 50 ani; săraci: Ion Lăzureanu - 43 ani, Gheorghe Ungureanu - 58 ani, Vasile al Freţei - 63 ani, Oprea Murhoiu - 30 ani, Nicul - 49 ani, Oprea Plăeşu - 39 ani şi Florea - 43 ani; - Câineni, cu avere: Mihai Pârcălabu - 56 ani, Mitru - 39 ani, Radu Păcuraru - 49 ani, Ion Vătăşoiu - 43 ani, Dumitru Neacşu - 37 ani, Ion Frumeiu - 50 ani; cu “ceva” avere: Costandin Andrei - 49 ani, Nică Vătăşoiu - 53 ani, Tudor Hurop - 47 ani, Ene Lepudare - 48 ani, Tudose Darie - 51 ani, Ion Daneş - 39 ani, Neagoe Oancea - 53 ani, Nicolae sin (sl. “fiul lui”n.n.) Pană - 38 ani, Dumitru Pleşoiu - 41 ani, Gheorghe Logoiu 45 ani, Ion Hurop - 37 ani, Nicolae sin Flore - 41 ani, Tudor sin Radu - 31 ani, Onea sin Oancea - 39 ani, Nicul sin Stan - 29 ani, Nică sin Oprea - 32 ani, Gheorghe Plăeşu - 40 ani; săraci: Costandin sin Manta - 45 ani, Simion Gâteală - 53 ani, Ştefan sin Oancea - 61 ani, Stan sin Alexie - 53 ani, Dumitru sin Ivan - 49 ani, Toma Ungureanu - 51 ani, Matei Goran - 39 ani, Toma Moraru - 46 ani, Vasile Moraru - 44 ani, Oprea - 39 ani, Tănase Lepădatul - 43 ani, Ion Veloiu - 48 ani, Ion Ducioiu - 39 ani, Radu Vilgoiu - 43 ani, Gheorghe sin Oprea - 41 ani, Negre - 37 ani, Gheorghe Hoancă 45 ani, Ştefan Ştirbei - 41 ani, Andrei - 50 ani, Onea Dinu - 39 ani, Costandin Tepecă - 45 ani, Gheorghe Tabacu - 51 ani, Grigorie - 48 ani, Enachi Grecu - 47 ani, Dinul sin Andrei - 63 ani, Dinul sin Matei - 29 ani, Radu sin Radu - 27 ani, Gheorghe sin Stan - 31 ani, Onea sin Botcă - 42 ani, Radu sin Cote Nicul - 33 ani, Opriş sin Popa Oprea - 27 ani, Oprea sin Darie - 37 ani, Năstase Plăeşu - 41 ani, Nicul Plăeşu - 39 ani, Cârstea Ţimiraş - 38 ani, Cârstea sin Andrei -39 ani, Oană Ţurcă - 48 ani. Numărul mare de capi de familie - 61 - indică faptul că ei locuiau în ambele sate Câineni şi chiar şi în Râu Vadului, sat important pe vremea aceea, fiind punct de vamă după cum am precizat mai sus. - Grebleşti, cu avere: Gheorghe Pârcălabu - 45 ani, Costandin brat ego (sl. “Costandin fratele lui” n. n.) - 31 ani, Niculai Bodiţu - 43 ani, Gheorghe sin Radu - 49 ani, Ion sin Grigore - 31 ani, Coman Ungureanu - 40 ani, Sima Herişescul - 45 ani, Petrache Arsenescul - 49 ani, Sima Curiţiu - 40

108


ani, Dumitru sin Mandea - 35 ani, One sin Grigore - 32 ani, Dumitru - 41 ani, Gheorghe Coje - 50 ani, Gheorghe sin Pătraşco - 29 ani, Tănase Plăeşu - 43 ani; săraci: Gheorghe Pârcălabu - 42 ani, Radu brat Dumitru - 31 ani, Oprea Ungureanu - 52 ani, Nicula sin popa Grigore - 43 ani, Oprea Surdu - 41 ani. Pentru a afla numărul locuitorilor din fiecare sat, autorităţile ruseşti au procedat aşa cum au procedat anterior cele austriece când au întocmit Conscripţia viromontină, adică numărul capilor de familie s-a înmulţit cu 5, rezultând: pentru Robeşti - 55 de locuitori, pentru Câineni (ambele sate şi foarte probabil şi Râu Vadului) - 305 locuitori şi pentru Grebleşti - 100 de locuitori. În anul 1831, în conformitate cu prevederile Regulamentului Organic, s-a realizat Catagrafia Obştească a Ţării Româneşti28. Acţiunea a avut un caracter administrativ, fiind dispusă pentru “aşezarea impozitelor”. Aici apare “plaiu Loviştei - judeţul Argeş” care includea şi satele actualei comune Câineni, cu datele prezentate în tabelul 1 de mai jos. Din Catagrafie . . . , se constată că la aceea vreme exista un singur sat Câineni, de o parte şi de alta a Oltului, separarea lor făcându-se după anul 1838, când plaiul Loviştea a fost împărţit între judeţele Argeş şi Vâlcea. Pe harta rusească a Moldovei şi Ţării Româneşti de la 1835283, care prezintă hotarele principatelor, ţinuturilor şi judeţelor, apoi numele târgurilor şi oraşelor, satelor şi cătunelor, mânăstirilor şi schiturilor, apelor şi pădurilor, precum şi cifra populaţiei satelor şi oraşelor, apare înscris doar satul Robeşti cu 40 de gospodării, însemnând în jur de 200 de locuitori. Tabelul 1. (1831) Nr. Nr. Satul Numele Felul Felul Cine moşiei moşiei stăpâ­ stăpâneşte famili­ feciori­ nirii ilor lor de moşia muncă Câineni 140 10 Câi­ megie­ 10 moşi neni şească 63 10 Gre­ Grebleşti megie­ 4 moşi bleşti şească 52 5 Robeşti Robeşti megie­ de-a 5 moşi şească valma În Indicele după judeţe a comunelor orăşiene şi rurale din Muntenia (cu ortografia timpului), de la 186 1262, comuna Câneni plasa Loviştea, judeţul Argeş, apare cu satul Câneni ca având 85 case, 100 familii şi ~ 500

109


locuitori, şi cu satul Grăblesci ca având 105 case, 106 familii şi ~ 530 locuitori. În aceeaşi lucrare, comuna Câneni, plaiu Cozia, judeţul Vâlcea apare cu satul Câneni şi cătunul Râu Vadului ca având 69 case, 86 familii şi ~ 430 locuitori, şi cu satele Robesci şi Sărăcinesci ca având împreună 77 case, 83 familii şi ~ 415 locuitori. În Indicele comunelor României de la 1865284 apare “comuna Greblesci, plaiu Loviştea”, judeţul Argeş cu satele Greblesci şi Câneni, ca având împreună 190 case, 206 familii şi ~ 1030 locuitori. Tot aici apar comunele Câneni şi Robesci, plaiu Cozie, judeţul Vâlcea cu 57 case, 59 famili şi ~ 295 locuitori (Câneni cu Râu Vadului), şi, respectiv, 66 case, 55 familii şi ~ 275 locuitori (Robesci şi Sărăcinesci). Recensămintele generale ale populaţiei din România din anii 1899, 1912 şi 1930 au consemnat datele prezentate sintetic în tabelele 2, 3 şi respectiv 4285. În Câineni de Vâlcea, în anul 1930, din 750 de locuitori, 665 erau români şi restul de alte etnii: 4 maghiari, 2 germani, 2 sârbi, 2 polonezi, 1 evreu şi 72 ţigani. În Râu Vadului din 135 de locuitori, 100 erau români şi restul de alte etnii: 3 maghiari, 7 germani, 1 sârb, 21 ruşi şi 3 ţigani. În Robeşti din 368 de locuitori, 337 erau români şi restul de alte etnii: 1 german, 1 evreu şi 29 ţigani. Populaţia satului Grebleşti includea şi populaţia cătunului Priloage. Recensământul general al populaţiei României din anul 194 1286 a consemnat, referitor la comuna Câineni datele prezentate în tabelul 5. Recensământul general al populaţiei din Republica Populară Română din anul 195 6287 a consemnat datele din tabelul 6 în ceea ce priveşte comuna Câineni. Tabelul 2. (1899 Nr. Populaţie rezidentă de Nr. pers. Comuna cătu singure Sex M Sex F Total ne Câineni 2 169 610 317 293 (VL)* 3 172 602 327 275 Robeşti (VL)* Câineni 2 285 1186 603 583 (AG)** Plaiul Cozia, judeţu l Vâlcea ** Plaiul Loviştea, judeţul Argeş

110


Tabelul 3. (1912) Satele Câineni(VL) Râu Vadului Robeşti (+Bolovanu) lul 4. (1930)

Populaţia Sex M 430 14 180

Totală 821 24 356

Populaţia Satele Câineni (AG) Gre-bleşti* Câineni (VL) Râu Vadului Robeşti Priloage

Sex F 391 10 176

Totală

Sex M

Sex F

Nr. de gospodării

646

330

316

160

982 750

514 403

468 347

229 192

135

105

100

18

368

184

184

88

La recensământul general al populaţiei din anul 196 6288 s-au înregistrat pentru comuna Câineni datele prezentate în tabelul 7, iar la cel din anul 197 7289 datele prezentate în tabelul 8. La recensământul din 1977 apare pentru prima dată şi suprafaţa comunei Câineni: 260 de km2. Recensămintele generale ale populaţiei din anii 1992 şi 2002290 prezintă pentru comuna Câineni situaţiile statistice din tabele 9 şi respectiv 10. Sintetizând datele din tabelele 6-10, care prezintă rezultatele recensămintelor din 1956 şi până în 2002, perioadă în care comuna Câineni îşi menţine actuala configuraţie (cea cu 6 sate), obţinem datele din tabelul 11. Datele centralizate în tabelul 11 indică faptul că cea mai mare creştere a populaţiei în satele comunai Câineni a avut loc în perioada 1966 - 1977 şi probabil a continuat şi după 1977, datorită evident decretului ceauşist de interzicere a avorturilor.

111


Tabelul 5. (1941) Comuna

Satele

Total populaţie

Clădiri

Câineni (AG)

Câineni Grebleşti* Câineni Râu Vadului Robeşti

744 1255 904 53 425

188 288 209 22 115

Câineni (VL) *Cu Priloage

Tabelul 6. (1956) Populaţia

Satele Câinenii Mari Câinenii Mici Grebleşti Priloage Râu Vadului Robeşti

Sex M 447 399 690 48 31 201

Totală 906 812 1356 87 62 435

Sex F 443 413 666 39 31 234

Tabelul 7. (1966 Populaţia

Satul

Sex M Sex F Totală Câinenii Mari 1094 597 497 Câinenii Mici 936 462 474 1501 787 714 Grebleşti 51 26 25 Priloage 120 71 49 Râu Vadului 442 210 232 Robeşti Chiar şi în aceste condiţii, creşterea populaţiei a fost destul de mică, cu doar 13,28% în 10 ani (1966, faţă de 1956). După revoluţia din decembrie 1989, populaţia comunei a început să scadă în mod dramatic: deşi tot în 10 ani populaţia s-a redus cu 7,63% (2002 faţă de 1992), este de presupus că această scădere a fost mult mai mare în 2002 faţă de 1989 şi faţă de creşterea din epoca ceauşistă, întrucât, în mod logic, cea mai numerosă populaţie în comuna Câineni ar fi trebuit să fie în ultimul an al acestei nefaste epoci.

112


Acest proces continuă şi în prezent (2005), în mod cert populaţia fiind mai redusă decât în 2002. Tabelul 8. (1977) Populaţia

Satul

Sex M Sex F Totală Câinenii Mari 1008 544 464 Câinenii Mici 985 507 478 1548 796 752 Grebleşti 44 23 21 Priloage 183 64 119 Râu Vadului 361 181 180 Robeşti Din anul 1930, spre exemplu, satul Grebleşti are, pentru prima dată, sub 1000 de locuitori în anul 2002. În mod îngrijorător, s-a redus cu precădere populaţia tânără şi de vârstă mijlocie, satele comunei Câineni fiind locuite în prezent, în proporţie de aproape 50%, de o populaţie vârstnică (peste 60 de ani). Această constatare este explicabilă, dacă ţinem seama de faptul că şi în prezent condiţiile de viaţă de aici sunt aceleaşi ca la începutul secolului XX, cu excepţia electrificării. De prin anii ’60 până după revoluţia din decembrie 1989, au existat mişcări migratorii, diurne ale unei părţi a populaţiei dinspre comuna Câineni în afara ei, în special spre Sibiu, Tălmaciu şi Mârşa, datorită angajărilor masive în sfera producţiei industriale (navetişti şi o mică parte stabilită în localităţile menţionate). În diferite perioade de timp, au existat puternice mişcări migratorii ale populaţiei şi înspre comuna Câineni. Aceste mişcări migratorii s-au datorat venrii sezoniere în comună a unui număr apreciabil de lucrători forestieri, în special din Maramureş, precum şi realizării unor lucrări de anvergură pe teritoriul comunei, în special în domeniul energetic (construcţia liniei electrice de înaltă tensiune de 400 KV, captarea apelor Văii Urii pentru lacul de acumulare al hidrocentralei de pe Lotru, construcţia centralelor electrice de mică putere, aşanumitele CHEMP-uri, de pe Boia). Este interesant de observat că pentru satele Câinenii Mici, Grebleşti, Robeşti şi, cu excepţia anului 2002, şi pentru Câinenii Mari, distribuţia populaţiei în perioada 1956 - 2002 este de tip Gauss.

113


Tabelul 9. (1992) Satul Câinenii Mari Câinenii Mici Grebleşti Priloage Râu Vadului Robeşti

Totală 761 805 1115 22 69 230

Populaţia Sex M 368 427 584 12 45 120

Sex F 393 378 531 10 24 110

Nr. de gospodării 245 232 363 10 21 89

Tabelul 10. (2002) Populaţia

Satul Câinenii Mari Câinenii Mici Grebleşti Priloage Râu Vadului Robeşti

Sex M 391 378 485 8 28 111

Totală 802 729 951 20 54 217

Sex F 411 351 466 12 26 106

Astfel, dacă pe un grafic se reprezintă numărul locuitorilor (axa y) în funcţie de anii recensămintelor (axa x), s-ar obţine o curbă care la început creşte, atinge un maxim în anul 1966 sau 1977 (în realitate, maximul este atins în unul din anii perioadei 1966 - 1977 sau chiar în unul din anii periodei 1966 - 1989) şi apoi scade. Să mai remarcăm faptul că scădrea populaţiei după 1977 este mult mai accentuată decât creşterea ei în intervalul 1956-1977.

114


Ta belul 11. (1956 -2002) Nr. Satul 1-6 Anul crt. Comuna 7

1.

Câinenii Mari

2.

Câinenii Mici

3.

Grebleşti

4.

Priloage

5.

Râu Vadului

6.

Robeşti

7.

Comuna Câineni

1956 1966 1977 1992 2002 1956 1966 1977 1992 2002 1956 1966 1977 1992 2002 1956 1966 1977 1992 2002 1956 1966 1977 1992 2002 1956 1966 1977 1992 2002 1956 1966 1977 1992 2002

Totală

Populaţia Sex M

906 1094 1008 761 802 812 936 985 805 729 1356 1501 1548 1115 951 87 51 44 22 20 62 120 183 69 54 435 442 361 230 217 3658 4144 4129 3002 2773

447 597 544 368 391 399 462 507 427 378 690 787 796 584 485 48 26 23 12 8 31 71 64 45 28 201 210 181 120 111 1816 2153 2115 1556 1401

115

Sex F 443 497 464 393 411 413 474 478 378 351 666 714 752 531 466 39 25 21 10 12 31 49 119 24 26 234 232 180 110 106 1842 1991 2014 1446 1372


V . O N O M A S T IC A L O C A L IT Ă Ţ II

1. Toponim ia locală Studiul toponimiei şi al antroponimiei unui anum it areal geografic ne perm ite să aflăm mai multe date despre istoria străm oşilor noştri, acestea fiind adevărate instrum ente de investigare a trecutului, aducând noi m ărturii cu privire la continuitatea străm oşilor autohtoni pe meleagurile carpatice care includ comuna Câineni şi Ţ ara Loviştei291. În legătură cu valoarea şi im portanţa toponimiei, I. Iordan292 arată că “toponimia poate fi socotită drept istoria nescrisă a unui popor, o adevărată arhivă unde se păstrează am intirea atâtor evenimente, întâm plări şi fapte mai mult sau mai puţin vechi sau im portante care s-au petrecut de-a lungul tim purilor şi au impresionat într-un chip oarecare sufletul popular”. Toponimia şi onomastica sunt de un real folos istoricilor, mai ales în cazurile în care lipsesc documentele sau dovezile arheologice. Toponimele sunt adeseori “singurele resturi ale unei limbi vorbite”, iar toponimia poate fi considerată pe bună dreptate o “arheologie lingvistică”293. V. Bogrea294 afirm a că “viaţa cuvintelor este aşa de strâns legată de a poporului ... luminează adesea colţuri întunecate ale istoriei naţionale. Studiul lor poate însem na în acelaşi timp un apreciabil aport la istoria culturii în genere”. I. Iordan293 preciza urm ătoarele: “Se ştie că pentru epoca anterioară veacului al XVI-lea, aproape singurul mijloc de a ne inform a asupra limbii noastre sunt numele topice alături de cele personale din documentele scrise, după provincii, slavoneşte sau latineşte”. Unele toponime provin de la nume de oameni, d ar cele mai multe indică natura şi form a locurilor şi de aici decurge legătura toponimiei cu geografia şi cu faptul că geografii au fost primii care au cules nume de locuri descriind elementele denumite de ele şi întocmind dicţionare295. Pe lângă aspectul fizico-geografic şi numele unor oameni, cel mai adesea - foşti proprietari ai locurilor respective, toponimia mai poate fi influenţată şi de aspectele psihologice şi sentimentale care pot să apară în

116


relaţia om-loc geografic, precum şi de tendinţa spre critică, satiră şi umor, caracteristică poporului român. În legătură cu tendinţa menţionată, o dovadă o constituie mulţimea de nume satirice ale satelor noastre, caracterizând fie aşezarea lor, fie vreun cusur fizic sau moral al locuitorilor respectivi, fie starea lor de lipsă, de sărăcie, fie unele deprinderi ale locuitorilor acestor locuri. Aşa, de pildă, în această categorie am putea încadra şi unele toponime cum ar fi: Câineni - oameni de graniţă, paznici, mai aspri, mai răi la suflet (câinoşi); Grebleşti - meşteri în realizarea “gleblelor”, nişte grătare mari instalate pe râul Boia, cu ajutorul cărora erau opriţi buştenii care erau coborâţi prin plutărit; Robeşti - foşti robi ai vreunei mânăstirii; Sărăcineşti - oameni săraci în comparaţie cu stăpânul moşiei Bolovanu din apropiere care era un om lacom şi nesătul adică un ... “bolovan”. Poziţia geografică a comunei Câineni, în plină zonă montană cu un relief variat şi puternic fragmentat, a determinat pe cei care au locuit aici să utilizeze numerose denumiri geografice care să localizeze şi să poziţioneze în teritoriu fiecare culme, creastă, vârf, vale, luncă, grind, prund, gârlă, ostrov, stâncă etc. Cele mai multe dintre aceste denumiri au o vechime foarte mare, ele transmiţându-se fie în scris, fie prin viu grai până în zilele noastre. Denumirile cu termeni vii, plini de înţelesuri geografice şi chiar sociale şi psihologice, nu exprimă în cele din urmă decât raportul dintre om şi mediul înconjurător de-a lungul istoriei. Deşi multe toponime din Ţ ara Loviştei indică prezenţa elementului slav, trebuie să arătăm că acest element nu a participat efectiv la procesul de form are a limbii române, deoarece la venirea slavilor pe teritoriul ţării noastre, prin secolele IX - X, procesul de etnogeneză a poporului rom ân era încheiat, latina carpatodunăreană devenise o altă limbă, limba daco-română, şi apoi limba română. Prezenţa slavilor pe teritoriul ţării noastre nu a reuşit să determine o schimbare structurală a limbii române. Pe de altă parte, convieţuirea cu slavii a determ inat preluarea în limba rom ână a unor cuvinte din lexicul slav. În secolele XIV - XVII limba oficială a cancelariei domneşti şi bisericii din Ţ ara Românească a devenit limba medio-bulgară (slavonă). În documentele slave ale timpului întâlnim în mod frecvent toponime româneşti slavizate, întrucât scriitorii actelor aveau tendinţa - firească - de a traduce în slavonă totul, inclusiv numele proprii, respectiv diversitatea de toponime şi antroponime: Fratova (= Fratelui) = Valea Fratelui, Brudov (= Brud = Brod = Vad) = Râu Vadului, în documentul de hotărnicie de la 15209 8 . Pe de altă parte, trebuie să arătăm că slavona s-a form at ca limbă de cult şi de cultură a clasei feudale, nefiind limba vie, vorbită de poporul nostru în această perioadă 296. “Limba slavonă a actelor valahe era, la urm a urmei, o limbă literară a

117


scrisului, o limbă m oartă, pentru că în Valahia limba vie a fost întotdeauna cea rom ânească” susţine pe bună dreptate Lucia Djamo Diaconiţă297. Cea mai veche toponimie din Lovişte este cuprinsă în actul de donaţie (fals) de la 1233 redactat în limba latină: Loystha (Lovişte), Olth (Olt), Lothur (Lotru)298. Numele Lovişte semnifică un “loc cu mult vânat şi mai ales cu mult peşte”299,300 şi îşi are originea în apelativul slav “loviti” care înseamnă “a prinde, a vâna, a pescui” (şi care a dat, în româneşte, verbul “a lovi”). Termenul “lovişte” este întâlnit în bulgara veche cu sensul de “venatus”, adică “vânat ”. Acest cuvânt îl întâlnim şi în limba română veche, de exemplu la Dosoftei301: “Întinzându-şi mânurile, Chinops le lovi pre mare şi să făcu o lovişte mare în mare, de spărie pre toţi şi pieri dintre ochii lor”. Tiktin302 i-a atribuit cuvântului “lovişte” semnificaţia de “Kessel”, adică “bazin”, “căldare” care, în mod evident, se aseamănă cu acelea de “groapă”, “depresiune”. Aşadar, acest toponim, pe de o parte, sugerează configuraţia depresionară a zonei, iar pe de altă parte, aminteşte de una dintre preocupările tradiţionale ale locuitorilor de aici: vânătoarea şi pescuitul. Se pare că deşi slav ca origine numele de Lovişte ar face totuşi parte din fondul autohton de cuvinte. Toponimul Olt este “cel mai discutat din întreaga literatură de specialitate”304. În timp ce Conea305 susţine că “el nu poate fi despărţit de latino-grecul «Aluta - Alutas»”, Al. Philippide306 îl socoteşte traco-dacic, N. Drăganu307 îl consideră de origine “tracică, scitică ori illirică”, A. Vraciu308 îl ia drept nume propriu traco-dacic (“Alutas - Alutus - Alutum”) şi, în fine, alţii îl socotesc de origine germanică. Totuşi, J.-A. Candrea303 este de părere că deşi “numele Oltului nu poate fi despărţit de Aluta, Alutas” el devenise Olt “prin mijlocirea slavilor”. Argumentul originii slave a toponimului Olt (mai corect - a hidronimului Olt) este prezenţa vocalei “o” în loc de “a” (Alutus - Olt), însă nu poate fi vorba de o influenţă slavă preromană sau contemporană stăpânirii romane în Dacia, deoarece în istoria Oltului, atestarea sa pe aceste pământuri româneşti este mult mai veche44. C. Marinoiu304, care susţine originea traco-dacică a acestui controversat toponim, arată că cea mai interesantă explicaţie etimologică a sa o dă Th. Capidan310: “Forma dacă «Alutus», după accent, trebuia să dea «Alt». Noi însă avem «Olt» cu «a» iniţial schimbat în «o» . Acest fenomen a fost explicat până acum din limba slavă, Eu îl explic din limba tracă. Tracii pronunţau pe «a» scurt în două feluri: cu «a» şi cu «o» . Prin urmare, şi la «Alutus» am avut un «o» deschis pronunţat de daci «Olutus» . Pe de altă parte, metateza slavă nu putea avea loc la numele trac, fiindcă după «o» iniţial, nu urma un grup de consonante”. I. Conea305 este de acord că numele

118


Oltului nu este slav de origine, dar “ne-a fost transmis şi el în forma actuală printr-o fileră tot slavă”. Acest aspect fusese remarcat şi de N. Drăganu 307: “Fie el de origine tracică, scitică ori illirică . , credinţa celor mai mulţi este că «Alutus - Alutas» ne-a fost transmis în forma «Olt» prin mijlocire slavă”. Un toponim cu atestare şi mai veche decât cele de Loviştea şi Olt este Suru, munte şi vârf din partea de nord-est a comunei Câineni. Dem. Moţoc 42 citându-l pe Ov. Densuşianu cu a sa Histoire de la Langue Roumanie, arată că “acesta este unul din cele mai vechi nume topice româneşti, atestat încă din sec. XI şi XII: «... ad montem nomine Sorul » (Fejer, Codex diplomaticus Hungariae, I)”. Toponimul Brudari, sau mai corect “La Brudari”, punct aflat la aproximativ 6 km. mai sus de Câineni, indică locul unde funcţiona în vechime mai multe bacuri, sau în limba slavă “broduri” care erau conduse de “brudari”, iar aceştia, la rândul lor, “îşi aveau desigur sălaşurile chiar în mica luncă de pe malul apei”, adică ... “La Brudari”42. Genune, vechiul nume al localităţii Câineni, este un alt toponim foarte vechi şi important, deoarece el indica vestita vamă dintre Ţara Românească şi Ardeal, astăzi fiind dispărut din toponimia locală. Celebra hartă a lui Schwantz 1,13 cuprinde o parte din vechea toponimie a comunei Câineni: Kinen = Câineni (Câneni, Căineni), Griblest = Grebleşti, Robest = Robeşti, Munsina = Mânjina, M. Bodislav = Budislavu, M. Sturul = Suru, M. Tartar = Tătaru, M. Pocolab = Pârcălabu, M. Munda = Mândra, M. Murgacx = Murgaşu, M. Crucse pietri = Crucea Pietrei, M. Robul = Robu, M. Sterpu, M. Negru, M. Serbin = Sârbinu, Fl. Alth = Olt, Rv. Kinenilor = Valea Câinenilor, Vl. Curpenului = Valea Curpenului, Vl. Frate = Valea Fratelui (sau Valea lui Frate), Vl. Vladului = Valea lui Vlad, Fl. Boias = Boia. Cea mai însemnată apă din Lovişte şi din comuna Câineni, după Olt, este Boia, toponim tot de origine slavă, ca şi Lovişte, şi înseamnă “apă care bate violent în maluri”, care vine mare, “năbădăioasă”1. Bătrânul Achim Sporiş (76 de ani în septembrie 1933), prin “intermediul” lui Conea305 ne prezintă astfel acest râu: “Nici o apă nu e aşa de năbădăioasă ca Boia noastră. Primăvara, când vine mare, într-una rostogoleşte pe fund bolovani din cei mari, de nu poţi trece prin e a . Acum câţiva ani a venit un grec din Bucureşti, luase în exploatare pădurile de pe Boia. A băgat trei milioane capital; dar Boia l-a sărăcit, că a venit aşa de mare într-o noapte, pe neaşteptate, încât i-a aruncat în Olt toate depozitele de lemn făcute aici, la gura ei, la Grebleşti. Aşa e Boia: vine din senin mare şi nebună; într-o clipă”. Nu se poate accepta etimologia propusă de J.- A Candrea311 conform căreia “Boia . reprezintă numele de persoană, neatestat Boia, corespunzător

119


bulgărescului Boe”, deoarece, în general, apele nu se botează cu nume de persoană, iar etimologia lui Weigand susţinută de Conea305 corespunde pe deplin realităţii (până la începutul anilor ’60, zona dintre Podul de Fier şi Chicera, cuprinzând Varniţa, Treboilea, Cânepişte şi Poieni, era o imensă grădină, foarte roditoare, ca şi zona dintre satul Grebleşti şi Făgeţel Vărzăriile până prin anii ’70 - azi tot acest pământ extrem de fertil, fiind “spălat” de viiturile Boii în urmă rămânând doar “prundul”, cu precizarea că prima zonă, spre deosebire de cea de a doua, a început să se refacă datorită amenajării hidrotehnice CHEMP Boia 1 - “Centrala Hidroelectrică de Mică Putere Boia nr. 1”, al cărei grup energetic este amplasat chiar la capătul Podului de Fier spre Boişoara, pe stânga, iar acumularea se află dincolo de Poieni, apa fiind canalizată subteran către centrală). Pe de altă parte, într-un dicţionar onomastic elaborat de Ioan Puşcariu441 şi publicat la Sibiu în anul 1895, găsim o explicaţie etimologică extrem de interesantă a cuvântului “boier” care face trimitere şi la hidronimul Boia şi, parţial, la susţinerea lui J.-A. Candrea311, cum că acesta ar reprezenta un nume de persoană. Acest autor, înnobilat de autorităţile maghiare cu titlul de “cavaler” (lucrarea441 este, de altfel, semnată chiar Ioan Cavaler de Puşcariu) a elaborat menţionatul dicţionar cu intenţia declarată de a arăta că în Transilvania au existat din vechime familii de nobili români, descendente din nobili geto-daci sau chiar din ... celţi. Prezentăm pe scurt raţionamentul său, întrucât ni se pare foarte interesant. Astfel, autorul arată că: “ . mai în tote partile Daciei din evul mediu, mai cu sama dupa cea au devenitu in orecare legatura cu dominatiunea bulgara au remassu urme de Knezii in calitate de nobili si conducatori ai administratiunii publice” (am respectat grafia originală şi idem în continuare - n.n.)441. Excepţie a făcut “territoriulu Fagarasiului numitu si tierr’a Oltului ... pentru-ca aci numirea de Knezi e sustinuta prin cuventelu Boieriu”. Mai toate “comunele” din acest ţinut formau câte un “boieronatu” stăpânit de o anumită familie cu drept ereditar de a conduce “trebile comunali”, administraţia politică şi judiciară a ţinutului fiind asigurate de 12 boieri aleşi de către “universitatea boieriloru”. Mai departe I. Puşcariu arată că etimologia cuvântului “boier” nu este slavă (boi = luptă) şi nici bulgară (boljar = bulgar), ci . celtică, deoarece înaintea geto-dacilor teritoriul Daciei era locuit de primul popor migrator în Europa, celţii (o populaţie indo-europeană) între care cei mai de frunte “a fostu poporulu Boiloru Celtici” ; aşa se face că - după autorul menţionat - în cuvântul “boi” de la “Boiloru Celtici” îşi au “sorgentele” numeroase toponime (exemple: Boemia, “terra Boje” = Voila, Boiu Mare, Boiu Mic, Boianu) şi onomastice (exemple: Buiul - “fiulu lui Stuye”, Boiu, Boian, Boier, etc.). În sensul celor relatate mai sus, noi credem că la numele

120


menţionate de I. Puşcariu441 putem adăuga fără nicio reţinere, pe acelea de Boia, Boia Mare, Boia Mică, Treboilea (Între Boile), Valea Boişorii şi Boişoara. O altă ipoteză este aceea că toponimele Uria, Valea Urii, Boia, Boia Mare, Boia Mică, Picioru Boului ar indica existenţa în vechime pe aceste meleaguri a bourilor35, 42, 44, 312: “Prin păduri aleargă boi comaţi şi bouri (bovis = bou, urus = bour - n. n) apoi cai de pădure”312. Ni se pare interesantă similitudinea, fonetică cel puţin, dintre toponimele Boiţa, Boia, Boia Mică, Boia Mare, Fundu Boii, Boişoara, Valea Boişorii şi Treboilea (“Între Boile” - Mircea cel Bătrân - 1 septembrie 1393 şi 31 august 1394313 şi Vladislav al Il-lea - 9 ianuarie 1443) care sugerează o origine comună. M. Sporiş399 include între toponimele menţionate şi toponimele Băiaşu şi Valea Băiaşului. După părerea noastră, această includere este speculativ forţată, mai ales că aici este implicată rădăcina “baie”, “băiaş” fiind cel care “spăla” nisipul de pe malurile unui râu pentru a obţine aurul; pe de altă parte,dacă ne gândim că pe harta lui Schwantz apare “Fl. Boias” pe râul Boia şi “Boias” pe pârâul Valea Băiaşului, este posibil ca actualele toponime Băiaşu şi Valea Băiaşului să nu aibă nicio legătură cu ocupaţia obţineri aurului prin “spălarea” nisipului (flotaţie rudimentară) şi aceste toponime ar putea intra în grupul toponimelor similare fonetic menţionate mai sus. Numeroase toponime din comuna Câineni sunt alcătuite din apelative aparţinând vocabularul de origine latină: genune (Genune), ciung (Ciungi), adânc (Adâncata), ars (Arsuri), frunte (Fruntea Ursului), cap (Capu Dealului), grui (Gruiu Plesciorii, Gruiu Mesteacănului, Gruiu Calului) cot (Coţi), vale (Valea Lupului, Valea Urii, Valea Viei - local: Valea Vii), curătură (Curătură, Curături - de la lat. “curare” = a curăţa, a defrişa), acesta din urmă având o serie de sinonime de origine latină - Arsuri, Runc, Secătură - şi slavă: Jarişte, Laz, precum şi un antonim, Priloage (local : Pârloage), care înseamnă “loc cultivat obţinut prin defrişare, dar părăsit, lăsat de « pârloagă » pentru a se odihni” ; alte denumiri de origine slavă sunt Laz, Prislop, Suru Stărminoasa (cf. sl. strumina - “loc râpos, alunecos” şi sârbescul strmina= “râpă”), Zănoaga, Chica (Fedeleşului) ş. a. La fondul autohton (traco-dacic) de cuvinte, trimit toponimele Măgura (< măgură - 4 denumiri, 2 în Grebleşti şi câte 1 în Câineni şi Robeşti) şi Curpănul (<curpăn). În comuna Câineni se întâlnesc numeroase toponime compuse, în a căror alcătuire se asociază, în mod semnificativ cuvinte de diferite origini latină, slavă, maghiară etc. - dovedind legăturile de durată pe care poporul

121


nostru, în speţă, strămoşii noştri cei mai îndepărtaţi, traco-dacii, le-au avut cu alte neamuri: romanii, slavii, maghiarii: Chica Fedeleşului, Dealu lui Vlad, Dealu Sasului, Fruntea Ursului, Gruiu Plesciorii, Gruiu Mesteacănului, Gruiu Calului, Piscu Porcului, Valea Viei - deja amintite, apoi Valea lui Vlad, Valea lui Nan, Valea Lupului, Lazu lui Barb, Picioru Boului, Coasta Măgurii, Izvoru Măgurii, Lunca Milii, Lunca lui Mic, Râu Vadului, Valea Fratelui etc. Unele toponime compuse au rezultat prin contopire: Subgorniş, Întrevăi, Treboilea (“Între Boile” - 1393, 1394, 1443). Un toponim compus format prin contopire, extrem de interesant din punct de vedere etimologic, este Colţu Călimării, un loc prăpăstios, aflat între Câinenii Mici şi Grebleşti, acolo unde Calea Mare face o curbă dublă de 90° şi trece peste un pod de piatră foarte înalt. Acest toponim nu are nicio legătură cu recipientul în care se păstrează cerneala, ci derivă tocmai de la numele vechiului drum Calea Mare: Colţu Călii Mării ^ Colţu Călimării36, 42. Interesante sunt şi toponimele Bulz şi Buldihău (local “Bâldihău”). Ca apelativ, “bulz” în limba română înseamnă “cocoloş de mămăligă caldă cu brânză de oaie la mijloc”, copt pe plită sau în spuză314. El conţine radicalul “bul - “ de la latinescul “bulatus” = umflat. Acest toponim se poate explica prin albanezul “buleze - bulez”, el existând astfel şi în aromână315. Buldihău este o înălţime cu locuri de fâneţe pe muche (livezi) între Plescioară, Teiş (Grebleşti) şi Cărbunaru (Priloage), cu o coastă foarte abruptă care coboară spre Olt şi care într-adevăr seamănă, privită de sus, cu un “hău” înfricoşător. Foarte răspândite în comuna Câineni sunt toponimele de extracţie antroponimică: Budislavu, Ciortea, Dăescu, Danu, Draculea, Mâzgavu, Miclăuşu, Murgaşu, Pârcălabu, Sârbinu. Alte toponime provin de la vegetaţia caracteristică locurilor respective: Arini, Făgeţel, Gorniş, Teiş, Soci - în Grebleşti. Tot în Grebleşti semnalăm două toponime diferite ca origine, dar vecine ca locuri geografice: Ceir, de origine turco-tătară şi Strezeni, după toate probabilităţile, făcând parte din fondul autohton geto-dac de cuvinte. Mai mult, găsim în comuna Câineni dublete toponimice total diferite; de exemplu, o parte a unui munte poartă numele românesc Runcu, iar cealaltă parte - numele slav Pleaşa. Prin urmare, “românescul vechi Runc şi slavul Pleaşa au aceeaşi semnificaţie”316, existând împreună de secole întregi, fără a se fi eliminat unul pe altul. De asemenea, există în comuna Câineni toponime compuse cu dublă origine, de exemplu: Gruiu lui Pravăţ (“grui” - cuvânt românesc de origine latină “grunnium” - însemnând coastă de deal sau picior de munte şi “Pravăţ” cuvânt de origine slavă care şi-a pierdut sensul vechi, devenind nume

122


propriu316). Localnicii din Câineni, când urcă o pantă prea mare, nu o fac pieptiş, ci pe ocolite, în serpentină, adică “de-a coasta” sau “de-a pravăţu”). Mai mult, există toponime cu dublă extracţie etimologică - slavă şi latină cum ar fi toponimul Clăbucet (munte în Câinenii Mari, plus alte trei numai în Ţara Loviştei). Acest toponim derivă de la “klabuko” (bulgară) = “klobuc” (sârbă) = “băşică de apă”, “bulbuc”317, sufixul “et” fiind de origine latină316. Acestea sunt “dovezi de simbioză toponimică ... foarte interesante”316. În acest context, trebuie să remarcăm faptul că limbile slave vecine au împrumutat de-a lungul timpului numeroase cuvinte româneşti: “pârloagă”, “prilog” - “prelogu” (slavă) - “parlog” (sârbo-croată) “prelog” (rusă) - “priloh” (cehă) - “pripelog” (sârbă) - “prelog” (bulgară), “plai” - “plaj” (sârbo- croată), “chiciură” - “kicer” (sârbo-croată), “urdă” “urda” (sârbo-croată)317. Izvoarele principale ale toponimiei comunei Câineni şi a Ţării Loviştei sunt aceleaşi două: român şi slav. Afirmaţia este valabilă pentru întregul ţinut al Vâlcii, depresiunea subcarpatică a Olteniei, ţinutul Sibiului, precum şi pentru Ţara Haţegului şi Ţara Vrancei. Vocabularul limbii române este în bună parte slav, dar acest fapt nu o împiedică să fie o limbă romanică. Pe de altă parte, “nu tot ce poartă haină slavă este, în toponimie, şi de origine slavă”318. Concluzia lui Conea318 este aceea că “toponimia Loviştei (şi a tuturor regiunilor unde lucrurile se petrec la fel) nu este slavă în ceea ce priveşte originea ei, în măsura în care este slavă în haina ei”. Vom analiza în continuare toponimia satelor ce formează comuna Câineni. Aici, fiind vorba de aşezări omeneşti, este normal ca realităţile etimologice să fie difuze, datorită, pe de o parte, interferenţei elementelor legendare, şi, pe de altă parte, complexităţii procesului de formare a oricărei aşezări rurale, proces care nu poate fi redus doar la “teoria eroului eponim”319. Această teorie, care găseşte originea oricărui sat în acţiunea unui individ ce vine de niciunde şi ajunge pe un loc al nimănui, unde se aşează, “bate parul”, “se cuprinde” - este o teorie simplistă, naiv încrezătoare. Ea se aseamănă foarte mult cu “teoria descălecatului”, prin care ar fi luat naştere Ţările Române. Aceste teorii sunt adânc înrădăcinate, nu numai în conştiinţa populaţiei de rând, ci şi în aceea a unor istorici, ceea ce nu înseamnă neapărat că ele sunt şi adevărate. “Teoria eroului eponim ignoră un principiu elementar al vieţii sociale, anume acela care spune că nicio colectivitate nu poate fi rezultatul acţiunii unei «personalităţi» creatoare care o «începe» din proprie iniţiativă şi o desăvârşeşte prin propriile sale puteri”, afirmă cu deplină îndreptăţire H.H. Stahl319. Totuşi, dacă în marea majoritate a cazurilor, teoria nu se susţine şi nu avem

123


nicidecum de a face cu o personalitate creatoare care întemeiază şi desăvârşeşte, întâlnim în comuna Câineni două exemple care ar putea susţine teoria, numai că aici “personalităţile” sunt oamneni simpli, obişnuiţi, care la un moment dat, din lipsa “locurilor de casă” în sat, au trebuit să părăsească satul de baştină şi să-şi construiască locuinţe în alte părţi. Aceste noi locuri din afara satului principal erau până atunci terenuri agricole sau fâneţe care aparţineau familiilor respective. Este vorba despre cătunele Vrelea şi Priloage, care au luat fiinţă la sfârşitul şi, respectiv, începutul secolului al XlX-lea. Cătunul Vrelea, azi dispărut, se afla între Grebleşti şi Boişoara, pe malul stâng al Văii Boişorii, la poalele Măgurii cea vecină cu Plescioara sau mai exact cu Gruiu Plesciorii, între ele fiind Valea Viei. Acest cătun, care nu a avut niciodată mai mult de trei familii sau mai mult de trei generaţii din acelaşi neam, a fost înfiinţat de o familie din neamul Hereşanu din Grebleşti. Vrelea este porecla pe care o purta tatăl bărbatului din acea familie care a înfiinţat cătunul, numele Hereşanu fiind destul de răspândit în Grebleşti. La sfârşitul anilor ’70, ultimii locuitori, soţ şi soţie, au părăsit locul, revenind în Grebleşti, de unde plecase strămoşul lor. Cătunul Priloage (local “Pârloage”) a fost întemeiat de o familie de dogari din neamul Mandea, urmată la scurtă vreme de o alta, din neamul Manea, de asemenea dogari, ambele familii provenind tot din Grebleşti. Ca şi în primul caz, motivul a fost lipsa “locurilor de casă” în Grebleşti, familiile respective posedând terenuri agricole sau fâneţe pe locurile viitoarei aşezări. Cătunul Priloage există şi astăzi, multă vreme el aparţinând de satul Grebleşti, unde veneu copiii la şcoală, deşi pe malul celălalt al Oltului se află mult mai aproape satul Robeşti, unde se putea ajunge la nevoie doar trecând Oltul cu luntrea. Oficial, acest cătun există ca sat din anul 1956, ca şi Râu Vadului, localitate importantă până la Marea Unire. De pe la începutul anilor ’80, între Priloage şi Robeşti există o legătură permanentă, printr-o punte suspendată peste Olt, construită de armată. Foarte multe nume de localităţi sunt, în general, nume colective care au luat naştere din cuvinte sau nume individuale prin utilizarea sufixelor: - eni, -eşti, -ani, -ari, -aţi, -ei (i), -ii, -eţi şi -iţi (i). Este şi cazul satelor comunei Câineni: câine ^ Câineni, greblă ^ Grebleşti, rob ^ Robeşti, pârloagă ^ Pârloage, Priloage. Cuvintele câine, greblă, rob şi pârloagă sunt cuvinte vechi româneşti, deşi cuvintele greblă şi rob au corespondente în limbile slave: greblie (slavă), greblije (sârbă), greblo (bulgară) şi respectiv robu robu (slavă), rob (bulgară)320. În ceea ce priveşte toponimul Râu Vadului, el este de origine latină (vadum), în limba română “vad” însemnând “loc de trecere a unei ape unde aceasta are o adâncime mai mică” sau “loc situat în apropierea unei artere comerciale care asigură negustorilor un număr mare

124


de clienţi”321, ceea ce în acest caz are o deplină acoperire în realitatea istorică, Râu Vadului fiind secole de-a rândul punct de vamă între Ţara Românească şi Transilvania. Toponimul Valea Fratelui sau Valea lui Frate, ce desemnează linia de hotar dintre Ţ ara Românească şi Transilvania, indică legătura perm anentă dintre “fraţii” de acelaşi neam, care trăiau vremelnic în ţări diferite. Revenind la toponimele Câineni, Grebleşti, Robeşti, este de presupus că, fiind nume colective, iniţial ar fi trebuit ca ele să aibă forma articulată: Câinenii, Grebleştii, Robeştii. Această formă o regăsim la toponimul Câineni: Câinenii Mici şi Câinenii Mari, respectiv, Câinenii de Argeş şi Câinenii de Vâlcea, utimele două folosindu-se mai ales în forma nearticulată, Câineni de Argeş, Câineni de Vâlcea. J.-A. Candrea322 susţine că “la origine, Câinenii de Argeş şi Câinenii de Vâlcea au fost un singur sat care se numea Câine, mai apoi numindu-se Câineni”, teorie foarte puţin probabilă, după părerea nostră. Şi I. Conea323 crede “într-o derivaţie pe loc din Câine”. Nu există însă nici o dovadă că anterior Câineni s-ar fi numit ... Câine. In schimb, ştim că multă vreme satul s-a numit Câneni sau Căineni cu evidentă extracţie din cuvântul “câine”, iar mai înainte, s-a numit Genune (1415 - Mircea cel Bătrân). Într-o lucrare despre Valea Oltului, se arată că “la origine Câineni a fost sat de moşneni, apoi s-a dezvoltat în două aşezări despărţite de Olt”333. În legătură cu etimologia toponimului Câineni, există două legende. Una din ele spune că pe aceste locuri s-ar fi aşezat demult un cioban din Ardeal care se numea Ene şi care avea foarte multe oi şi numeroşi câini pentru a le păzi. Câinii aceştia erau aşa de răi încât vameşii de la Genune atrăgeau atenţia călătorilor să fie foarte atenţi şi să se ferească cât pot de “câinii lui Ene” 35,36. Prin continuă repetare, apelativul “câinii lui Ene” ar fi devenit “Câineni”. Cea de-a doua legendă vorbeşte despre un om tot din Ardeal care avea trei feciori: cel mare era prost ca un bou, cel mijlociu era murdar ca un porc iar cel mic era rău şi hain la suflet ca un câine36,365. Sătul să-i mai suporte, într-o bună zi gospodarul şi-a alungat fiii de acasă. Aceştia au plecat spre Valea Oltului şi au înfiinţat, primul - satul Boiţa, al doilea - satul Porceşti (Turnu Roşu), ambele situate în judeţul Sibiu, iar cel de al treilea a întemeiat, mai jos de Boiţa, satul Câineni. După cum am mai arătat, multă vreme localitatea Câineni s-a numit Genune (Vama de la Genune - 1415) iar mai înainte, în vremea stăpânirii romane, s-a numit Pons Vetus (în traducere din latină - Puntea Veche) şi nimic nu ne poate face să credem că aşezarea nu a existat cu mult înaintea

125


venirii romanilor, unul dintre argumente fiind, în afara dovezilor arheologice, chiar toponimul Puntea Veche. Studiind toponimul Câineni prin intermediul limbii turce, se constată că sufixul “-eni” înseamnă “nou”, iar “cay” înseamnă “râu” şi de aici posibilul “Cayneni” cu sensul de “Râu Nou” sau “satul de pe râul nou”324. Cum denumirea apare consemnată în documente abia la începutul secolului al XVI-lea (1520 - Neagoe Basarab) iar armatele turceşti hălăduiau pe drumurile Ţării Româneşti cu un secol şi jumătate înainte, trebuie avută în vedere şi posibilitatea ca originea denumirii să aibă la bază filiera turcă. Denumiri similare mai există în ţara noastră între Brăila şi Buzău (Câineni Băi) şi în judeţul Gorj, pe Jiu, la intrarea în defileu dinspre partea sudică (Câineşti). Existenţa celor două sate Câineni, de o parte şi de alta a Oltului cu aceleaşi nume de familii, indică faptul că ele s-au format în aceeaşi perioadă istorică. Etimologia toponimului Grebleşti rezultă tot dintr-o legendă care probabil a fost răstălmăcită de înaintaşi şi a ajuns la noi sub formă alegorică. Legenda spune că locuitorii unui sat pe nume Grebla, ocupaţi mai mult sau mai puţin cu confecţionarea greblelor, au trăit la un moment dat “zile de restrişte” din cauza unui balaur sau a unei sălbăticiuni care îi teroriza producându-le “prădăciuni şi moarte”36. Sătui să mai suporte teroarea sălbăticiunii, locuitorii au părăsit cu toţii satul Grebla, stabilindu-se pe locul actualului sat Grebleşti, nu însă înainte de a omorâ jivina, dând foc bisericuţei de lemn unde aceasta îşi făcuse bârlog. Desigur, aceasta este doar o legendă. Totuşi, trebuie să menţionăm că în apropierea satului Poiana din comuna Perişani există un pârâu numit Grebla, care se varsă în Valea Băiaşului. Altă variantă a legendei spune că în vechime vatra satului se afla în pădurea Groşi, de unde, din cauza balaurului, locuitorii au coborât pe Boia întemeind satul Grebleşti. Groşi este numele actual al unui deal şi pârâu din comuna Perişani. De asemenea, se mai spune că, iniţial, vatra satului se afla pe Valea Ganii, între Chicera şi Boboţea, în faţa lor fiind Cânepiştea, dar desele viituri ale acestui pârâu şi ale râului Boia au făcut ca locuitorii să o părăsească la un moment dat şi să se stabilească pe locurile actuale. O altă etimologie a toponimului Grebleşti are la bază o ocupaţie veche a locuitorilor de pe aceste meleaguri, şi anume tăiatul lemnelor şi plutăritul22. Până prin anii ’50, buştenii şi metrii (bucăţi de lemn cu lungimea de 1m.) erau transportaţi pe apa Boii. În anumite locuri - bătrânii satului îşi mai amintesc de trei - erau instalate grătare mari de lemn de brad numite “greble” care serveau la oprirea şi acumularea materialului lemnos.

126


Denumirea satului Robeşti provine de la muntele Robu şi Valea Robeştilor, nume care la rândul lor vor să amintească probabil de robii ţigani ai Mânăstirii Cornet aduşi aici după dezrobire35. J.- A. Candrea325 referinduse la marea frecvenţă a numelui Robescu în acest sat, este de altă părere, arătând că la “originea numelui Robescu stă desigur numele moşului, întemeietorul satului şi posesor al muntelui Robu”. Şi Conea326 arată că: “Toate acestea: Danu, Gligomanu, Murgaşu, Murgociu, Robu, Sârbinu [sunt] nume, adică ale foştilor proprietari”. Ceea ce ştim este că muntele Robu a fost stăpânit dintodeauna de obştea de moşneni din Robeşti, iar la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea a existat aici un Anghel Robescu, vătaf de plai în ţinutul Loviştei şi un Din Robescu, ctitor al bisericii de aici (1777 - 1817)327. În legătură cu profesorul Candrea325, remarcăm faptul că el a fost un fervent adept al “teoriei eroului eponim”319, în ciuda neajunsurilor evidente ale acesteia care, la o analiză mai atentă, o fac inacceptabilă. Spre sfârşitul evului mediu, satul Robeşti se mai numea şi Motruleni327. Acest fapt ar putea avea legătură cu fuga periodică a locuitorilor în păduri şi munţi, nemaiputând suporta regimul fiscal impus de stăpânirea austriacă328. Astfel, la 1720, într-un document oficial al Consiliului de Război se cerea ca “fugarii în munţi şi-n păduri, dacă nu se vor întoarce, să fie căutaţi foarte cu sârguinţă şi prinşi, să fie pedepsiţi fără cruţare spre a sluji de exemplu celorlalţi”. Fenomenul a continuat, iar la 1731 s-a apelat, în scopul stopării lui, la armată. Spre sfârşitul stăpânirii austriece, când fiscalitatea a devenit de nesuportat, fuga locuitorilor în munţi a luat o amploare aşa de mare, încât autorităţile apreciau că “fără reîntoarcerea ţăranilor fugiţi în munţi, roadele ... vor rămâne în câmp şi se vor strica” şi, de asemenea, că “încasarea dijmăritului este compromisă, pentru că întreaga ţară s-a năpustit spre munţi, părăsindu-şi gospodăriile, astfel că nici în sate şi nici la Craiova nu mai e de găsit vre-un om”328. Dealurile şi munţii erau pline de “acioale”, acele “odăicăsoi”, grajduri şi târle, unele adevărate gospodării, parte din ele dăinuind până în zilele noastre. Pentru repopularea satelor, administraţia s-a văzut nevoită să scutească de dări, la început pentru trei ani apoi această perioadă a fost redusă la un an, pe acei locuitorii care se instalau într-un sat părăsit. Astfel, este posibil ca în locul locuitorilor din Robeşti, fugiţi cu tot avutul lor în munţi, să se fi instalat pentru o perioadă de timp locuitori din Motru, noua aşezare primind numele de Motruleni. De altfel, cunoscând tendinţa localnicilor de a se refugia în zonele scoase de sub regimul comun, boierii craioveni cereau autorităţilor austriece încă de la 1719 “să nu scoată Loviştea de sub autoritatea lor, invocând argumentul că în caz contrar cei mai mulţi dintre locuitorii provinciei s-ar refugia în acel ţinut”, fapt

127


confirmat mai târziu când autorităţile vremii făceau constatarea că “mulţi dintre acei fugari se ascund în satele din Lovişte”328. La fel s-a întâmplat, probabil, şi cu Balota Sărăcineştilor, localitatea Balota existând în judeţul Dolj şi fiind şi numele actual al satului Sărăcineşti din comuna Racoviţa, judeţul Vâlcea. Astfel, la 1734 găsim următoarea consemnare: “S-a dat carte dumnealui domnul Costandin Corneşanu să aibă voie a umbla oriunde ar găsi pe oamenii de la Balota, sud Dolj, care au fugit şi se vor fi aflat în această ţară şi mai pe largu dovedindu-se cum că ar fi la judeţul Vâlcii ...”328. Se ştie, de altfel, că în perioadele vitrege, populaţia de la câmpie se refugia în munţi, această practică existând de secole. În perimetrul locuit al satelor întâlnim toponime locale care indică diferitele părţi componente ale localităţii: - Câinenii Mici - La Urlătoare (centrul satului, unde este sediul primăriei), Pe Vale, Sub Coastă, La Olt, Peste Vale, În Câmp, Pe Şosea; - Câinenii Mari - Uliţa Mare, Uliţa Mică, Pe Şosea, Uliţa Prundului, Pe Mal, Peste Linie, Pe Vale; - Grebleşti - În Sat (centrul), Capu Satului, Pe Mal, Calea Lungă, Arini (Calea Arinilor sau Calea Dosului), Câmpuri, Uliţa Cimitirului; - Robeşti - La Şcoală (centrul), Pe Vale, Pe Şosea. Exemple de toponime din afara perimetrului locuit al satelor: - Câinenii Mici, munţi: Claia Bulzului, Faţa Bulzului, Chica Pietrelor, Chica Fedeleşului, Prislop, Geroasa, Zănoaga, Coţi; dealuri: Culmea Teişului, Pleaşa, Budăieşti, Curpăn, Jugaştri, Chicera, Purcăreţi, Gruiu Tetii, Aluniş, Faţa Stancăi (local “Stancî”), Răzurele, Muchia Crângului, Strungi, Vulturu, Plescioara, Faţa Rugilor, Doscioare, Secăturile, Dumbrăviţa, Dolea Pietrii, Gruiul Mânii, Soci, Runcu, Spida, Priodişte, Ciuha Mare, Ciuha Mică, Mânjina, Vârtop; glacisuri, agestre, terase şi lunci: Lunca Oltului, Valea Fratelui, Brudari, Valea Curpenului, Hârghia, Valea Tetii, Brădăţăi, Lăzuţ, Ariniş, Dosu Ceirului, Podeie, Leasă, La Baltă, În Câmp, Ostrov; - Câinenii Mari, munţi: Coasta Câinenilor, Danu, Sârbinu, Bradu Ciont, Duca, Plaiu Urii, Capu Muntelui, Gruiu Crucii, Şteviet, Picioru Iedului, La Greci, Plaiu Mare, Faţa Plaiului, Gruiu Hotarului, Valea Răvaşului, Dealu lui Vlad - Comarnici, Gruiu Marcului, Valea Tăieturii, Piscu dintre Văi, Murgaşu, Bălanu, Murgociu, Pârâu Murgociului, Roşiile, Dosu Cheilor, Ştirbina, Gorgane; dealuri: Gâlfa, Scăuiele, Măciucane, Dosu Vadului, Valea Râu Vadului (local: Ru’ Vadu’), Gruiu Lung, Gruiu lui Vulcan, Pustiiţa, Valea Lungă, Bârlo(a)gele, Gruiu Stupinii, Suhat, Dosu Urii, Urea, Ălbii, Scara, Căţânel, Brădăţăi, Lostun, Area Bătrână, Săpoaia, Buhoaia, Călicele, Bârnac, Pârău Târlelor, Dolea Iederii, Zăpădioare (Mari şi Mici), Faţa Peşterii, Pleaşa, Cetăţuia, Piscu Porcului, Pârâu Fierotii, În Şes,

128


Muşchioasele, Runc, Dosu Runcului, Pripor, Teiu, Gruiu Balii, Valea Poienii, Gruiu Boilor; stâncării: Piatra Vulturului, Piatra Buhoii, Ganga, Pârâu Posăzii, Picui, Dolea Largă, Ţarina (Mare şi Mică), Piatra Înaltă, Dosu Cetăţuii, Cheile Urii, La Tunele, Moara Dracului; glacisuri, agestre, terase, lunci: Valea Stupinii, Valea Negoesii, Faţa Luncii, Tinoasa, La Luncă (Râu Vadului), Dosu Săpoii, Groapa lui Bălan, Ostrovu Hârghii, Balta Verde, Malu Podului, Măluş, La Olt, Hălângi, Faţa Lazului, Higi, Valea Lazului, Valea Poienii, La Lagăre, Luncile Murgociului, Lunca Rotundă, Jogării; - Grebleşti - munţi: Arsuri (Mari şi Mici), Olanu, Muchea Olănelului, Budislavu, Galbena - Vemeşoaia, Miclăuşu, Cocorâciu, Cerbeasa, Coţi, Faţa Mărului, Gropile Turcilor, Hâlmu Paltinului, Poiana Paltinului, Picioru Boului, Puturosu, Sterminoasa, Tâmpu (Mare şi Mic), Suru, Valea Surului; dealuri: Adâncata, Arţărei, Boboţea, Bircei, Bâldihău, Capu Dealului, Capu Pleşii, Cărbunaru, Cârtoage, Ciungi, Chiceră, Cheişoară, Colnic, Deluşel, Dealu Sasului, Faţa Căprioarei, Faţă, Făgeţel, Fruntea Ursului, Gorniş (stâncărie în partea de sud), Gruiu Calului, Gruiu Cărbunarului, Gruiu Dadului, Gruiu Mesteacănului, Gruiu Mircii, Hănogi, Jarişte, Lăcşor, Măgura, Izvoru Măgurii, Micoaia, Muchea Pleşii, Piscul Porcului, Plaiu Mare, Pleaşă, Plescioara, Plaştin, Podul cu Mestecenii, Pojorâta, Râncurele, Secătura, Şesuri, Teiş, Valea Lupului, Vârtop; glacisuri, agestre, terase, lunci: Cânepişte, Între Văi, Podu lui Voic, Podişor, Poieni, Valea Ganii, Valea Viei (local: Vii), La Canton, Ghinuri, Gruiu Ursului, Gruiu Buzatului, Curături, Poduri, Ceir, Strezeni, Lazu lui Barb, Gruiu Băiescului, Treboilea, Sub Gorniş, Varniţă, Vărzării, La Olt, Cânşor, Repeguş; - Robeşti - munţi: Pârcălabu, Mândra, Şasa Mândrei (local : “Mândrii”), Robu, Murgaşu, Zănoaga Robeştilor (Zănogea), Prislop, Gorgane, Pociovalişte, Râgla, Izvoru Frumos; dealuri: Gruiu Râglei (local: “Râglii”), Faţa Râglei, Groapa Râglei, Fântânele, Ghimpurosu, Zăpădioare, Picui, Jang, Jănguleţe, Dealu Negru, Preajba, Lăzuţ, Zăpodii, Gura Boului, Dolii, Secături, Faţa cu Plopi, Drumu Ghircului, Paltineţ; glacisuri, agestre, terase, lunci: Ostrov, La Punte, În Baltă, Peste Linie, La Greci, La Tăietură.

2. A ntroponim ia Antroponomastica din comuna Câineni, la fel ca toponimia, este şi ea destul de variată, mai ales în Grebleşti, cel mai mare sat al comunei. Locuitorii acestei comune provin atât din Transilvania, cât şi din zonele Argeş şi Vâlcea. După opinia lui Şt. Meteş330, “la origine, locuitorii satelor

129


Câineni de Vâlcea şi de Argeş sunt ungureni mărgineni din jurul Sibiului, care şi-au păstrat portul, obiceiurile, limba şi ocupaţia străbună - oieritul şi sunt veniţi pe la 1760”. N. Dragomir331 susţine, de asemenea, versiunea emigrării populaţiei din jurul Sibiului pe teritoriul comunei Câineni: “oierii mărgineni din regiunea Sibiului mergeau pe Valea Oltului şi nu se mai opreau până la Râu Vadului . , de aici mergeau până la Câineni şi apucau pe la Sălătruc . ”. Şt. Paşca332 precizează şi el că “în Câineni sunt familii originare din versantul nordic al Carpaţilor: Răşinari, Sălişte şi Haţeg”. În fine, I. Conea334 afirmă că “prin Câineni, veacuri de-a rândul, oierii sibieni îşi mânau oile la iernat spre bălţile Dunării” şi că “aici era punctul de numărătoare şi de carantină a oilor”. Acelaşi autor precizează, bazându-se pe tradiţia locală, că satul Grebleşti ar fi fost întemeiat de o populaţie venită din zona Arefu - Sălătruc. Originea locuitorilor comunei Câineni trebuie căutată în peregrinările populaţiei româneşti de pe ambii versanţi ai Carpaţilor Meridionali. Totuşi, limba, obiceiurile şi folclorul sunt mai apropiate de cele ale locuitorilor din Ardeal decât de cele ale celor din Oltenia. Remarcăm faptul că numeroase toponime din comuna Câineni se regăsesc în Maramureş: Dealu Sasului, Apa Sasului, Boia, Bulz, Ciungi, Faţă, Grui, Gruiu, Chicera, Laz, Lazu, Olanu, Prislop, Prihodiştea, Priloagele, Runcu, Secătura, Secăture, Stărminoasa, Stărminosu, Tătaru, Zănoaga, Zăpodiile; la fel şi în Ţara Haţegului: Bulzu, Dealu Râglii, Dolea, Faţa, Chicera, Lazuri, Pleaşa, Prislopu (în Câineni: Prislop), Prihodiştea, Runc, Runcuri, Stărminosu, Zăpodia, Zăpozi335. Avem, prin urmare, de a face cu un adevărat “trio toponimic”: Lovişte - Maramureş - Haţeg335. Interesantă este şi următoarea similitudine toponimică şi onomastică: în judeţul Cluj există o localitate care se cheamă Căianul unde, în registrele de stare civilă, cercetătorul I. Soare454 a descoperit nume identice cu acelea din comuna Câineni: Daneş, Herţa, Şandru35. . ., ceea ce l-a determinat să considere că toponimul Câineni, grafiat relativ des şi Căineni (sau chiar Căiăneni !) ar fi putut însemna, iniţial, “cei (pro)veniţi de la Căianul”; n-ar fi exclus, deci, ca localitatea să se fi format, ca atâtea altele, din locuitori transilvăneni originari din localitatea menţionată, care, din cauza opresiunilor impuse de maghiari, să fi emigrat în nordul Loviştei, la Genune. Similitudinile toponimice şi onomastice dintre Lovişte, Haţeg şi Maramureş pot fi explicate fie prin bogatul procent de elemente slave, aceleaşi în cele trei “ţări”, fie prin existenţa unor vechi curente de populaţie între ele335. Cele mai vechi nume de familii din satele comunei Câineni, consemnate oficial, şi care mai există şi astăzi sunt cele care apar în

130


recensământul realizat în anii 1773 - 1774 de către autorităţiile ruseşti253. Acestea sunt: - în Câineni (ambele sate): Darie, Daneş, Vătăşoiu, Vilău; - în Grebleşti: Manea, Pătraşcu (sin Pătraşco), Ungureanu şi eventual Hereşanu cu condiţia ca el să fi provenit din Herişescu; - în Robeşti: Cârstoiu şi Lăzureanu (Lăzăreanu); Faptul că în Robeşti nu regăsim numele Robescu, deşi ştim cu certitudine că el exista atunci, ne conduce la concluzia că recensământul autorităţilor ruseşti nu este complet. Pe de altă parte, tradiţiile locale, ca informaţii orale, transmise din generaţie în generaţie, indică alte nume de familie ca fiind cele mai vechi. Astfel, se spune că cele mai vechi familii din Câineni ar fi cele cu numele de Cucu şi Vilău17. Numele Cucu s-ar fi pierdut prin descendenţă feminină. Dintre cei cu numele Vilău, o parte s-au menţinut până astăzi, iar altă parte şi-ar fi schimbat numele în Popescu. Urmează cei din neamul cu numele Moţoc. Aceştia ar fi descendenţi ai plăieşilor moldoveni din oştirea lui Ştefan cel Mare, fapt confirmat aproape sigur de frecvenţa mare a numelui Plăieşu în recensământul rusesc253. Acest nume se regăseşte şi în Grebleşti şi Robeşti, în acelaşi document. Nume vechi sunt şi acelea de Avram, Daneş, Herţa, Mocanu şi Pătruţ. Cel mai frecvent este numele Daneş, foarte mulţi dintre cei care astăzi poartă acest nume nefiind rude, deşi cândva, evident, vor fi fost. Aceştia provin din Transilvania şi se ocupau în special cu creşterea oilor330. Precizăm că în Transilvania acest nume este destul de răspândit, aici existând şi o localitate Daneş. De asemenea, numele Daneş este consemnat într-un act al lui Radu Voievod dat la 5 septembrie 154 3331,336 unde se spune că s-a dat hrisov lui “ ... jupan Detco, vornicul şi cu fiii săi, câţi va lăsa, ca să-i fie ocină la Bogdăneşti, partea lui Daneş toată, oricât se va alege partea lui pentru că a cumpărat-o jupan Detco de la fiii lui Daneş pentru 2550 aspri . ”. Alte nume frecvente în Câineni sunt: Bucur, Cârstoiu, Chidu, Colţoş, Cazacu, Craiu, Grejdan, Gustescu, Gulean, Horumbă, Herţoiu, Manea, Perian, Pomană, Petelează, Surpăţanu, Teodorescu, Tudosescu, Voineci. În Grebleşti, tradiţia orală spune că cele mai vechi familii ar fi fost Corcodeii şi Rebegeii (local : “Răbăgeii”), iar din Corcodei s-ar trage Hereşanii22. Atăzi numele de Corcodel nu mai există, ca şi acelea de Barna şi Chirigescu. Familii vechi şi numeroase în Grebleşti sunt şi cele cu numele de Boromiz, Şandru şi Teşcuţ, care provin din Transilvania, şi Fetelea, Frântu, Sporiş, Ureche şi Cojocaru, care provin din Argeş şi Oltenia330,332, 334 Şt. Paşca332 susţine că numele şi familiile Şandru şi Daneş ar fi de origine maghiară, iar Şt. Meteş330 arată că emigrările populaţiei de origine transilvăneană în comuna Câineni s-au declanşat după anul 1760. Alte nume

131


întâlnite mai des în Grebleşti, sunt Manea şi Mandea, acestea putând fi încadrate în categoria numelor vechi, şi Avram, Costea, Cornea, Năstase, Trocaru, iar mai rar întâlnite - Băluţă, Băra, Cazacu, Dache, Daneş, Gârtonea, Joiţa, Herţa, Negoescu, Pătraşcu, Popescu, Roman, Sima, Teodorescu, Văduva. Din recensământul rusesc de la 1773 - 1774253, rezultă că atunci exista în Grebleşti un anume Gheorghe sin Pătraşco de 29 ani, fapt care pledează pentru vechimea mare a acestui nume. Din tradiţia orală a acestei familii22, ştim însă că bunicul lui Marian N. Pătraşcu şi străbunicul unuia dintre autori, care se numea Kirca Pătraşcu, ar fi venit în Grebleşti în a două jumătate a secolului al XlX-lea, din Făgăraş şi s-a căsătorit aici cu o fată având numele de Barna, astăzi dispărut. Fapt este că astăzi mai trăiesc în Grebleşti doi fraţi cu numele Pătraşcu şi doi nepoţi ai acestora, copii ai unui frate mai mare, astăzi decedat. Unul dintre fraţi, Dumitru, nu are băieţi, ci doar două fete, iar celălalt, Marian are un băiat (unul dintre autori) şi o fată căsătorită Canini; de asemenea, mai există un strănepot al celor doi fraţi menţionaţi, care se trage din fratele mai mare al lor, Laie Pătraşcu. În Robeşti, pe lângă numele Cârstoiu şi Lăzureanu, pe care le regăsim în recensământul rusesc de la 1773 - 1774253, nume vechi este şi cel de Robescu. Alte nume des întâlnite în Robeşti sunt: Sporiş, Petcu, Chirhoc, Matache, Şofâlcă. Cei din neamul Sporiş provin din Grebleşti. Ca şi în cazul toponimiei, numeroase nume din comuna Câineni le regăsim şi în alte regiuni din ţară, de exemplu: în Haţeg - Bucur, Băra, Lăpădat (Lepădatu în Grebleşti), Petco (Petcu în Robeşti), Şandru; în Răşinari - Achim, Aleman (Alăman în Grebleşti), Băra, Bucur, Bălan, Coman, Cârstea (Cârstoiu, în Câineni şi Robeşti), Lăpădat, Roman, Vâlcu; în Făgăraş - Achim, Bucur, Coman, Lazăr, Lăpădat, Manea, Onea, Şandru, Vâlcu; în Arefu (Argeş) - Cârstea, Onea; în Costeşti (Vâlcea) - Cârstea, Lazăr, Onete, Şandru334. Trebuie să remarcăm faptul că sunt mult mai numeroase numele comune între comuna Câineni (şi în general Ţara Loviştei) şi regiunile de pe versantul nordic al Carpaţilor decât între comuna Câineni şi regiunile de pe versantul sudic al Carpaţilor. În comuna Câineni, ne-au atras atenţia două nume “exotice”, unul din Robeşti - Faltişca - celălalt din Câinenii Mici - Canini. Numele Faltişca în mod sigur iniţial a fost Falticika şi foarte probabil provine de la numele unui soldat din armata Imperiului Austro-Ungar sau al unui funcţionar de vamă, rămas pe aceste meleaguri. În ceea ce priveşte numele Canini iniţial s-ar fi putut crede că provine de la un om de origine italiană. Lucrurile însă nu stau deloc aşa. Este vorba de preotul paroh Gheorghe Canini din Câineni de Argeş, născut în perioada 1840 - 1850 în Cepari judeţul Argeş cu numele de

132


Popescu337. Fiind copil din flori, mama lui “l-a dat la popi de mic”337 şi de ruşine a fugit din satul natal. Copilul a învăţat carte, a ajuns preot şi a fost repartizat în Câineni de Argeş, moment în care şi-a schimbat numele din Popescu în Canini. Alegerea acestui nume are probabil legătură cu toponimul “Câineni”, dar este posibil să fie şi de origine italiană, ţinând seama că în acea perioadă în zonă lucrau mulţi meşteri italieni (la exploatarea pădurilor, la reconstrucţia Căii Mari şi a actualei şosele DN7, Râmnicu Vâlcea - Sibiu, la construcţia de poduri şi mai târziu a căii ferate Râmnicu Vâlcea - Râu Vadului, dată în funcţiune la 1901). În prezent, în Câinenii Mici mai există un singur locuitor cu acest nume, în vârstă de 72 de ani, Nicolae Canini, nepotul preotului Gheorghe Canini. El este, de altfel, cunoscut sub numele de Niculaie-al-lu’-Niculaie-al-Popii sau pur şi simplu Niculae-al-Popii. În Grebleşti, vremurile au adus şi doi maghiari, Gaspar (Gaşpar) şi Todor (Toader), ambele nume fiind astăzi dispărute, primul - prin descendenţă feminină, iar al doilea - din cauză că posesorul, tăietor de leme la gospodarii de prin sat, nu s-a căsătorit niciodată şi, de altfel, la sfârşitul anilor ’60 a şi plecat din sat, se pare chiar în Ungaria. În ceea ce priveşte prenumele, locuitorii comunei Câineni sunt botezaţi cu nume româneşti, foarte răspândite, însă în viaţa de zi cu zi se utilizează prenume derivate, diminutive sau sinonime: Ion (Ionică, Ioniţă, Niţă, Nelu, Jan), Ioana (Ionica, Jana), Nicolae (Nicu, Nicuşor, Niculiţă, Culiţă, Nae), Niculina (Nicoleta), Gheorghe (Gheorghiţă, Ghiţă, Gigi, Gogu), Gheorghiţa (Ghiţa, Genica), Mihai (Mihăiţă, Mişu, Ilă), Floarea (Florica, Fica, Cica), Elena (Leana, Lina, Nuţa), Maria (Mariana, Maricica, Mia, Oara), Constantin (Costel, Costică, Dinu, Dinel), Dumitru (Mitu, Mitică, Tică), Andrei, Vasile, Filofteia (Tia), Ştefan (Fănică, Fan, Fane, Fănel), Ana (Anica, Anişoara, Anca), Aurelia (Aurica, Aura, Rica) etc. Prenume mai rare în restul ţării, dar des întâlnite în comuna Câineni şi în Ţara Loviştei sunt acelea de Achim şi Oprea. Dacă prenumele Maria şi derivatele sale sunt destul de răspândite în comuna Câineni, prenumele Marian cu derivatele sale (Marin, Mărin, Marinică) sunt destul de rare. Şi în cazul prenumelor constatăm similitudini mai mari cu Ardealul, decât cu Muntenia. Pe teritoriul actual al comunei Câineni au trăit, şi mai trăiesc încă, numeroşi ţigani. După părerea noastră, termenul de “ţigan” este mai potrivit decât cel de “rrom” iar faptul că el a devenit în timp peiorativ se datorează atât tendinţei celor mai mulţi dintre ţigani spre fapte antisociale, cât şi marginalizării la care i-au supus majoritarii români de-a lungul timpului. La recensământul din martie 2002, s-a înregistrat în comuna Câineni un număr de 162 de ţigani. Aceştia sunt de două categorii. Prima categorie

133


o formează ţiganii românizaţi, descendenţi ai foştilor robi care nu au o limbă proprie, ci vorbesc numai limba română. Cea de a doua categorie este formată din ţigani-ursari care au limbă şi obiceiuri proprii. Familiile de ţigani sunt menţionate în catagrafiile Ţărilor Române de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. În prima jumătate a secolului al XX-lea, majoritatea ţiganilor românizaţi avea îndeletniciri specifice: lăutari (Chitu şi Râmboacă din Câineni), fierari-potcovari (Oancea, Nică şi Chitu din Câineni, Gheorghe Brănescu zis Flocea, Ilie Lăcătuşu zis Ilie Ţiganu, Toma State zis Toică Ţiganu, Ion Brănescu zis Fălie, Gheorghe Gh. Brănescu zis Gicu Ţiganu, Dumitru Lăcătuşu zis Mitu Ţiganu din Grebleşti), rotari (Oancea din Câineni), geamgii şi dogari (Linguraru din Câineni), cărămidari (Toică Ţiganu, Gicu Ţiganu, Mitu Ţiganu ş.a.), cizmari (Geană din Câineni, Borcan din Grebleşti), confecţioneri de mături, coşuri, linguri, fuse şi furci de tors, greble, coporâi, cozi de topor, sapă, lopată etc.(rudarii din Câineni şi Robeşti). Integrarea socială a acestora a fost îndelungată, dar eficientă, deoarece generaţiile mai tinere nu se mai deosebesc de majoritari decât prin faptul că nu posedă proprietăţi funciare. Prin anii ’50, în Câinenii Mari, în zona numită “Pe Vale” s-au stabilit câteva familii de rudari (Ologu, Olaru, Grancea), strămutate de pe teritoriul oraşului Călimăneşti. Din aceste familii, în decursul timpului s-a format o comunitate destul de numeroasă de ţigani-rudari în Câinenii Mari, şi chiar în Câinenii Mici. Aceştia au format un microcartier bine populat în zona din amonte a satului Câinenii Mari, pe Valea Urii. În perioada 1970 - 1989 rudarii din această zonă au constituit principala forţă de muncă din cadrul serviciilor de salubrizare din municipiul Sibiu, inclusiv pentru CFR. În prezent, ei au revenit la ocupaţia specifică, de mici meşteşugari (prelucrarea lemnului în obiecte de uz casnic şi unelte agricole). În aceeaşi perioadă, la Grebleşti s-au stabilit două familii de ţiganiursari: una mai numeroasă, lângă Podu de Fier (Trifon şi Leana Miclescu), şi alta mai restrânsă, sub cimitir, în locul numit “În Pârău” sau “La Nonică” (Niculaie Călin zis Niculaie Ursaru). Aceştia erau tinichigii şi aurari. După 1970, urmaşii lor s-au stabilit în Câinenii Mici şi Câinenii Mari (câţiva şi în Râmnicu-Vâlcea), construindu-şi case mari, durabile, gospodării, cele mai multe dintre ele, bine întreţinute. În concluzie, locuitorii satelor comunei Câineni sunt fie descendenţi ai băştinaşilor - toate indiciile arată că aceste locuri nu erau nicidecum pustii chiar cu mult înainte de venirea romanilor - fie ai unor populaţii venite de pe ambii versanţi ai Carpaţilor, cu precădere însă din Transilvania, având ca principală ocupaţie oieritul. Este important de reţinut că nucleul populaţiei

134


din comuna Câineni, ca de altfel din întreaga Ţară a Loviştei, a fost format iniţial din populatia românească de pe versantul sudic al Carpaţilor Meridionali, populaţie care s-a constituit în aşezări omeneşti stabile. Migraţile locuitorilor din Transilvania şi Argeş nu au făcut decât să întărească numericeşte populaţia existentă în zonă şi să menţină aşezările loviştene de sine stătătoare, inclusiv pe cele care formează actuala comună Câineni17. Frecvenţa mare a unor nume de familie, mai ales în Grebleşti, satul cu cea mai numeroasă populaţie din comună, a dus la adoptarea tacită a unui alt mod de identificare a persoanelor şi anume prin atribuirea de porecle. O anumită poreclă corespunde unei singure persoane, iar numărul poreclelor este evident mult mai mare decât cel al numelor de familie. Poreclele din comuna Câineni, ca de altfel din întreaga Ţară a Loviştei, sunt foarte pitoreşti şi au o mare sugestivitate, cele mai multe ironizând obiceiuri, apucături sau defecte ale purtătorilor lor. Dăm, spre exemplu, explicaţia provenienţei următorelor porecle din Grebleşti: - Hobza (Gheorghe Costea - bunicul matern al lui Marian M. Pătraşcu) - această poreclă provine de la faptul că atunci când ridica ceva foarte greu, icnea din toţi rărunchii: “Hooob-za!”; - Sclipa (Dinu Teşcuţ) - când era chemat avea obiceiul de a răspunde invariabil: “Într-o sclipă viu!”; - Lăudică (Nicolae Fetelea) - acestuia îi plăcea să se laude şi, fiind tâmplar, promitea mult, dar nu se ţinea de cuvânt (i se mai spunea şi Feteluş); - Sase (Nicolae Boromiz, tatăl patronilor de la firma Boromir) - până prin adolescenţă nu putea pronunţa “şase”, ci “sase”; - Ghiţa Primita (Gheorghiţa Hereşanu) - umbla noaptea (se pare că era somnambulă) şi adeseori vorbea singură, fără rost; - Flocea (Gheorghe Brănescu) - purta o barbă lungă, neagră şi avea mult păr pe piept, era fierar potcovar şi de obicei lucra gol până la brâu; - Conţoapă (Ion Băluţă) - mergea săltat, având un picior mai scurt; - Şlaifăr - era vânzător de “Alimentara” (Ion Şandru, schleifer = negusor în limba germană); - Zdrăncănel (Achim Mihai) - era îngrijitor la şcoală şi suna clopoţelul; - Tocănoaia (Ioana Rebegel) - era o femeie care vorbea mult, “toca” din gură, nemulţumită permanent de ceva; - Gura Nenii (Nicolae Fetelea) - în tinereţe aşa alinta fetele; - Mama Moaşa, Găzăroaia (Floarea Teşcuţ) - era “doftoroaia” satului. Numeroase porecle folosesc la rândul lor la indentificarea unor descendenţi ai purtătorilor originari prin genitivare; de exemplu: Chiva lu’ Bort, Mărian al lu’ Chircuţ, Floarea lu’ Hobza, Florica lu’ Telteu, Floarea

135


Dârlii etc. În cazul femeilor există şi porecle de sine stătătoare, de exemplu: Băloasa, Childiruşa (soţia lui Sclipa), Dârla, Tocănoaia, Ţorţoloaşa, dar şi porecle derivate din porecla soţului, de exemplu: Chibrit - Chibritoaia, Hobza - Hobzoaica, Băgan - Băgănoaia, Bulgaru - Bulgăroaia, Găzaru Găzăroaia, Rodol - Rodoloaia, Răbăgel (Rebegel ca nume) - Răbăgioaia, Sclipa - Sclipoaia (Childiruşa). Identificarea persoanelor în satele comunei Câineni se mai poate face utilizând nu porecle propriu-zise, ci pronume compuse. Exemple: - Grebleşti: Ion-al-lu’-Niţă-al-lu’-Ştefan, Mia-lu’-Chirilă, Măria-lu’Mitu-al-lu’-Niculcea, Achim-al-Mării-lu’-Andrei, Tia Saftii, Oara-lu’Mărian-al-lu’-Chircuţ, Lina-lu’-Gore după Mal, Nicu-lu’-Costică, Valericăal-lu’-Dumitrică-al-Costii etc.; - Câineni: Laie-al-Chivii, Ştefan-al-lu’-Achim, Gică-al-lu-Dinică, Tică-al-lu’-Pătruţ, Gheorghe-al-lu’-Toader, Nuţa-lu’-Anton, Nelu-al-lu’Costică, Dinu-al-Linii etc.; - Robeşti: Chiva-lu’-Gheorghe Matache, Anton-al-lu’-Moise, Ana-lu’Laie Manea, Fănel-al-Catalinii, Liţă-al-Mării-Costii, Măria-lu’-Gheorgheal-lu’-Dode etc. ; În cele ce urmează, redăm câteva porecle mai reprezentative pentru fiecare sat al comunei Câineni: - Grebleşti, bărbaţi: Băgan, Bălucean, Beşarcă, Bicosu, Birbi, Boactăru, Bobâltiu, Bohanţu, Boncu, Bort, Borţosu, Budili, Bulearcă, Buliman, Bulgaru, Bustea, Cacarela, Căţea, Cebuc, Citiri, Chibrit, Chinezu, Chircuţ, Cloanc, Clopăţăl, Ficu, Flocea, Fulcan, Franţ, Găzaru, Găoază, Ghidan, Gospodaru, Gura Nenii, Habri, Hâmb, Hobza, Ingineriu, Îngeraşu, Îngheţatu, Lole, Majuru, Mâzgavu, Mesia, Minariu, Moru, Muguţ, Noapte, Onete, Onineu, Pancioi, Părăşoiu, Pâclă, Plânsu, Pluştea, Pufică, Puflea, Puturosu, Rancotă, Rodol, Sase, Scandal, Sclipa, Şăndrulete, Şlaifăr, Şorega, Tămădău, Tâlvâc, Telteu, Tifirel, Trocărel, Trandarică, Turcu, Ţăpăluş, Urechiuşu, Uţaru, Zavera, Zavaidoc, Zbârţ, Zdrăncănel, Zgândărici, Zgârban; femei: Băloasa, Brişca, Bulgăroaia, Chibritoaia, Childiruşa, Cojocăriţa, Clopăţoaia, Cornoaia, Dârla, Găşperoaia, Găzăroaia, Ghiţa Primita, Milodora, Rodoloaia, Tocănoaia, Uţăroaia; - Câinenii Mari: Bandea, Bârcă, Bondoc, Burtea, Călefeteanu, Carole, Căpeleanu, Dughean, Frangu, Garanfoiu, Gârneci, Guşă, Ispas, Honţ, Lecu, Onete, Păculea, Piciurea, Pilea, Sârbu, Şitoianu, Târlie, Ţârdea; - Câinenii Mici: Birlic, Bulugă, Cirican, Citiri, Coifan, Grecu, Hop, Mielaiche, Paparecu, Paşcole, Piţigoi, Sârbu, Sorete, Şapte Brânze, Turcu, Vevea, Zămârcel;

136


- Robeşti: Bau, Buligă, Bercu, Ciungu, Frangu, Găozea, Gură Bogată, Moc, Pampa, Tenie, Tenică, Toncănău, Ţâgănuşu, Zaveruş. Dacă luăm în consideraţie prezenţa fizică, firea şi vârsta, adeseori înaintată, ale locuitorilor comunei Câineni, ca de altfel ale tuturor locuitorilor Loviştei, nu putem să nu ne gândim la faptul că acestea sunt în mod sigur influenţate de mediul natural în care trăiesc aceşti locuitori. Zona predominant muntoasă face ca, pentru a-şi câştiga traiul zilnic, aceştia să facă însemnate eforturi fizice, de la mersul pe jos pe distanţe mari şi până la unele activităţi deosebit de solicitante fizic, cum ar fi cositul, muncă îngreunată şi de terenul predominant în pantă. Apoi, microclimatul (veri răcoroase, ierni relativ blânde, aerul şi apa curate) şi hrana naturală, proaspătă în ceea mai mare parte a anului, îşi aduc şi ele contribuţia specifică la starea de sănătate, aspectul fizic şi pshihicul acestor locuitori. Din punct de vedere somatic, se poate uşor remarca aici, în timp, proporţia extrem de redusă de oameni supraponderali, mai ales în rândul bărbaţilor. În general, locuitorii din această zonă sunt de înălţime medie spre mică, slabi şi ciolănoşi, dar vânjoşi şi foarte activi. Ca temperament, cei mai mulţi dintre locuitori se încadrează în categoria colericilor, au un puternic simţ de dreptate şi moralitate, reacţionează prompt, uneori chiar cu violenţă, când se consideră lezaţi în vreun fel, mai ales atunci când este vorba de încălcarea dreptului de proprietate. Pe de altă parte, aceşti oameni sunt extrem de ospitalieri, darnici, solidari şi săritori în ajutor la nevoie. Cei mai mulţi dintre ei au o longevitate ridicată, în numeroase cazuri atingând vârste venerabile. Cel mai bătrân om din Grebleşti, Constantin Sporiş zis Mesia (în februarie 2007 avea 98 de ani), trăieşte de peste 20 de ani în vârful Teişului, inclusiv iarna, de unde nu coboară decât duminica şi în zilele de sărbătoare, pentru a merge la biserică. În Teiş, pe o proprietate destul de întinsă (fâneaţă şi teren agricol) şi-a construit o căsuţă şi un grajd cu târlă şi are grijă de cele câteva zeci de oi ale sale. Vara coseşte cot la cot cu cei tineri şi este încă neîntrecut la clăditul fânului, muncă ce presupune atât efort fizic, cât şi multă pricepere din partea celui care primeşte fânul sus, pe claia care se înalţă treptat sub picoarele lui. Dăm în continuare câteva exemple de oameni venerabili din comuna Câineni, unii dintre ei decedaţi (d), alţii încă în viaţă (v) la începutul anului 2007: - Câinenii Mici: Mihai (Ilă) Radu (d) - 89 de ani, Ana Stăncescu (Moaşa Stănceasca) (d) - 90 de ani, Ion (Niel) Voineci (d) - 94 de ani, Gheorghiţa (Ghiţa) Herţa (v) - 90 de ani, Constantin (Din) Herţoiu (v) - 94 de ani; - Câinenii Mari: Elvira Daneş (d) - 92 de ani, Floarea (Rica) Daneş (Tibichi) (v) - 92 de ani, Niculiţă C. D. Daneş (Şitoianu) (d) - 89 de ani,

137


Maria (Măruţa) Grejdan (d) - 94 de ani, Nicolae (Lae) Grejdan (d) - 92 de ani, Gheorghe I. Popescu (d) - 92 de ani, Nicolae I. Popescu (d) - 94 de ani, Iosif I. Popescu (d) - 90 de ani, Alexandru I. Popescu (d) - 90 de ani, Maria I. Popescu (d) - 98 de ani, Paraschiva Năstase (Bondoc) (d) - 94 de ani, Constantin Murariu (Ţârdea) (d) - 94 de ani, Constantin (Titi) Popescu (d) - 92 de ani, Elena Tăbăcuţu (v) - 93 de ani, Gheorghiţă Vătăşoiu (d) - 96 de ani, Nicolae Vâlculescu (v) - 93 de ani, Gheorghe Năstase (Bondoc) (v) - 95 de ani; - Grebleşti: Ilinca Trocaru (Trocăroaia) (d) -101 ani, Ion Cazacu (d) 98 de ani, Ioan Negoescu (Nonică) (d) - 95 de ani, Chirilă Ion Şandru (d) 88 de ani, Floarea Dache (Rodoloaia) (d) - 87 de ani, Maria Fetelea (d) - 90 de ani, Oprea Teşcuţ (d) - 86 de ani, Maria Cornea (Cornoaia) (d) - 87 de ani, Niţă Şandru (d) - 85 de ani, Nicolae Pătraşcu (Chircuţ) (d) - 87 de ani, Dinică Şandru (d) - 89 de ani, Constanţa Lăcătuşu (d) - 94 de ani, Vasile D. Ureche (d) - 86 de ani, Smaranda Dache (v) - 92 de ani, Ioana Ungureanu (Drăghicioaia) (v) - 91 de ani, Ioana Cojocaru (Citiroaica) (v) - 88 de ani, Constantin Sporiş (Mesia) (v) - 98 de ani, Niţă Mandea (v) - 87 de ani, Ion (Nelu) Şandru (d) - 85 de ani, Dumitru (Titu) Pătraşcu (Chircuţ) (v)-85 de ani; - Robeşti: Gheorghe (Gigel) Cârstoiu (v) - 100 de ani, Ioana Cârstoiu (d) - 98 de ani, Safta Popescu (d) - 94 de ani, Nicolae (Lae) Sporiş (d) - 92 de ani, Gheorghe (Gică) Vodică (d) - 96 de ani, Gheorghiţă Vodică (v) - 93 de ani. Genealogia numelui “D aneş”din fam ilia Şitoianu. Întrucât în cele două sate Câineni, cel mai răspândit nume este acela de “Daneş”, în cele ce urmează am încercat să reconstituim genealogia acestui nume pentru ramura care poartă porecla de “Şitoianu”. În anul 1972, în comuna Câineni existau 226 de familii cu numele Daneş, după cum urmează: - în Câinenii Mari - 115 familii; - în Căinenii Mici - 105 familii; şi - în Grebleşti - o singură familie. În Câinenii Mari, au existat 9 neamuri numite Daneş, respectiv cele poreclite Şitoianu, Ispas, Frangu, Piţigoi, Surdu, Dăbulean, Călefeteanu, Fluturel şi Pilea iar în Câinenii Mici 7 neamuri cu acelaşi nume Daneş, respectiv cele poreclite sau numite derivat: Şapte Brânze, ai Tomii, ai-lu’Nelu-lu’-Costică, ai-lu’-Mielaiche, ai-lu’-Bulugă, ai-lu’-Ilie Daneş şi ai-lu’Fluturel. Familia Daneş din Grebleşti face parte din neamul lui Nelu-lu’Costică din Câinenii Mici. Schiţa genealogică a numelui Daaneş pentru ramura cu porecla Şitoianu este prezentată în capitolul ANEXE.

138


V I. E C O N O M IA ŞI S O C IE T A T E A

1. Obştile de m oşneni Secole de-a rândul, satele româneşti s-au autoadministrat prin intermediul obştilor săteşti şi mai târziu al obştilor de moşneni, în cazul acestora din urmă făcându-şi tot mai mult simţită prezenţa o supraadministraţie impusă de apariţia statului şi a relaţiilor capitaliste de producţie. Obştile săteşti, ca forme de organizare socio-economică, au apărut în perioada descompunerii comunei primitive şi aveau la bază propietatea în “devălmăşie”, adică în comun, asupra celei mai mari părţi a terenului ce aparţinea respectivei comunităţi rurale, în paralel cu existenţa proprietăţii private asupra unor terenuri reduse ca suprafaţă în comparaţie cu cele din obşte. Satele devălmaşe “nu sunt altceva decât forme de foarte înaltă disoluţie ale unor «comune primitive»” - consideră H. H. Stahl338, probabil vocea cea mai autorizată în acest domeniu. Ele sunt străvechi şi “nu s-au putut naşte după întemeierea statelor autohtone, în epoca din care avem documente, ci ele trebuie socotite anterioare şi dăinuind până în vremea documentelor, fiind supuse unui proces de dizolvare sub presiunea noilor împrejurări pe care le creează aceste state”338. Informaţia istorică directă (din documente) privind satele devălmaşe şi obştile de moşneni lipseşte, pentru studiul acestora rămânând calea cercetării comparate a realităţii sociale. Procesul de disoluţie a satelor devălmaşe, ele însele un rezultat al procesului de disoluţie a comunelor primitive, a continuat şi după apariţia organizării statale. Acest proces nu s-a desfăşurat în mod uniform, existând regiuni în care el a fost mai lent şi altele în care a fost rapid. Logica ne spune, şi realitatea o confirmă, că regiunile în care procesul de disoluţie a satelor devălmaşe a fost mai lent, au fost regiunile de munte şi parţial cele de deal, la polul opus situndu-se regiunile de şes. Evident, Ţara Loviştei, şi implicit satele comunei Câineni, fac parte din prima categorie, poate chiar în special aceste sate, pentru că ele au fost dintotdeauna sate libere şi niciodată supuse domnitorului, vreunui boier sau vreunei mânăstiri. Ba mai mult, în trecut au existat şi au funcţionat foarte bine asociaţii surprinzătoare de mai multe sate devălmaşe, aşanumitele “confederaţii de ocol” sau “obşti de obşti”338. Astăzi

139


acestă tendinţă a reapărut; menţionăm în acest sens Asociaţia Obştilor “Loviştea”, care include majoritatea obştilor din Ţara Loviştei şi un număr de obşti de dincolo de Carpaţi (până la data când scriem aceste rânduri 2006 - obştile din comuna Câineni nu deveniseră membre ale acestei asociaţii, care îşi are sediul în Boişoara). Ca formă de organizare generală, satele feudale europene includeau următoarele zone339: a) vatra satului - compactă sau răsfirată; b) zona de pădure şi islaz şi vaste intinderi de pământ nedesţelenit zonă aflată în folosinţa tuturor (aşanumitele “communaux” în Franţa, “commonfields” în Anglia, “Allmeden” în Germania şi Elveţia şi “Udmark” în Danemarca); c) zona de tarlale organizate agrimensural şi exploatate cu tehnici agricole mai avansate (aşanumitele “sâles” în Franţa, “kon” în Rusia); d) zona de terenuri aflate în jurul locuinţelor - care făcea obiectul proprietăţii individuale, nefiind supuse controlului şi uzului colectiv. În cazul Ţărilor Române, “fondul teritorial al unei gospodării dintr-un sat feudal nu era redus la un singur lot, ci era un aglomerat de loturi diverse, atingând uneori sute de petece, repartizate în toate zonele satului, integrate în calitate de simple fragmente într-o vastă organizare colectivă sătească”339. Într-adevăr, în Ţările Române, zona “c” ar corespunde moşiilor domneşti, boiereşti şi mânâstireşti, iar zona “d” ar corespunde terenurilor agricole sau de fâneţe aflate nu neapărat în jurul casei, ci, cel mai frecvent, în locuri diferite şi la distanţe mari unul de altul, situaţie pe care o constatăm şi astăzi în zonele de munte sau de deal. Iniţial, satele devălmaşe erau un fenomen de masă, cuprinzând totalitatea satelor româneşti, atât a celor libere, cât şi a celor aservite domnitorului, boierilor sau mănăstirilor. Disoluţia satelor devălmaşe a fost determinată de apariţia şi dezvoltarea capitalismului, care avea nevoie de o marfă esenţială: forţa de muncă. Deci, condiţia sine qua non a dezvoltării capitalismului era dispariţia servajului şi dezlegarea de glie a ţăranului, cu tendinţa de a-l lipsi de orice patrimoniu rural, rămânându-i la dispoziţie doar forţa de muncă pentru a supravieţui. Cea mai veche înregistrare sistematică a satelor şi a populaţei rurale, un fel de “statistică” sau recensământ, este cea realizată de austrieci, în Oltenia, la 1722 şi cunoscută sub numele de Conscripţia viromontină340, după numele celui desemnat să o execute, italianul Viromonte (sau Virmond germanizat). Acţiunea s-a realizat cu scopul de a lămuri problemele fiscale din cele cinci judeţe ale Olteniei. Acest document înfăţişează pentru prima dată un tablou de ansamblu al localităţilor şi populaţiei lor dintr-o anumită

140


regiune, dându-ne în plus o serie de de informaţii despre clasele sociale existente. Conscripţia constată existenţa a patru tipuri de sate în Oltenia, pe care le categoriseşte astfel: - sate megieşeşti - definite ca sate libere, “care nu au stăpân al pământului” (“che non hanno padroni terrestri”); - sate birnice - definite ca sate boiereşti, “care au stăpân al pământului”; - sate fiscale - definite ca sate care aparţin statului, adică fostele sate domneşti; şi - sate episcopale sau mânăstireşti. În judeţul Vâlcea existau 2 oraşe fiscale, 2 sate fiscale, 31,5 sate mânăstireşti, 32,5 sate boiereşti şi 85 de sate megieşeşti, în total - 153 de localităţi. Satele megieşeşti, adică satele libere, reprezentau un procent de 55,5% în judeţul Vâlcea şi 47,1% în toată Oltenia (judeţele Gorj, Vâlcea, Mehedinţi, Dolj şi Romanaţi). Cele mai multe sate megieşeşti erau în Gorj şi Vâlcea (61,7% pe ansamblul ambelor judeţe) şi cele mai puţine în Dolj şi Romanaţi (22,3%). Din cele 85 de sate megieşeşti din Vâlcea, 31 erau totuşi “sub protecţia” unui boier. Satele libere, denumite în acea epocă “megieşeşti” şi mai târziu “moşnenenşti”, constituiau un fenomen de masă în scădere, deţinând totuşi aproape jumătate din totalul satelor Olteniei şi mai mult de jumătate în judeţele Gorj şi Vâlcea. În ceea ce priveşte numărul de familii (gospodării) “natale” şi totalul probabil al populaţiei, acestea erau cele mai mari în Vâlcea, 10181 şi respectiv 50905, faţă de 7289 şi respectiv 36445 pentru Gorj, 3138 şi respectiv 15690 pentru Mehedinţi, 5387 şi respectiv 26935 pentru Dolj şi 5694 şi respectiv 28470 pentru Romanaţi (totalul populaţiei se obţinea prin multiplicarea cu 5 a numărului de familii). Satele libere aveau un volum de populaţie sensibil mai mic decât satele boiereşti - media pe întreaga Oltenie era de 44 familii/sat, media pe satele libere era de 36 familii/sat, iar media pe satele boiereşti era de 78 familii/sat. Cel mai mic sat liber avea 2 familii, iar cel mai mare - 140 de familii (700 de locuitori). La 1831 situaţia satelor libere în judeţele Olteniei se prezenta astfel: 51% în Vâlcea, 57,4% în Gorj, 39,2% în Mehedinţi, 22,9% în Dolj şi 16,1% în Romanaţi340. Numărul satelor libere din Oltenia şi Muntenia reprezenta 25,2% din numărul total al satelor, din care 38,6% reveneau Olteniei şi 18,5% Munteniei. Premisele apariţiei obştilor de moşneni din obştile săteşti ale satelor devălmaşe libere le-au constituit două ocupaţii tradiţionale în zonele de munte, care implică existenţa păşunilor şi pădurilor, şi anume: păstoritul şi exploatarea lemnului. După cum am mai arătat, până la constituirea comunelor (1864), satele devălmaşe erau conduse de “obşte”, care era un organ colectiv de autoadministrare. Organul deliberativ,

141


echivalentul organului legislativ, era adunarea obştii, care avea loc duminica sau în altă zi de sărbătoare la “casa obştii” sau, cel mai des, în curtea bisericii unde adunarea era gata constituită341. Aveau dreptul de “glas” în adunarea obştii, toţi posesorii de drepturi în obşte. Hotărârile erau duse la îndeplinire de către mandatarii obştii, echivalentul organului executiv. Mandatele acestora erau întodeauna limitate ca obiect şi durată şi revocabile oricând era cazul. Obştea îşi rezerva dreptul de control permanent şi direct asupra activităţii mandatarilor. Acest sistem administrativ a fost împrumutat şi utilizat multe secole şi de domnia ţării, care delega o parte din putere unui “ispravnic”, un om de încredere, capabil să îndeplinească o anumită sarcină domnească, adică o anumită “ispravă”. A existat un proces lent de transformare a mandatarilor obştii în funcţionari săteşti. La nivel statal, acest proces a fost mai rapid, ispravnicii domneşti ajungând funcţionari permanenţi într-un aparat de stat sau într-o administraţie comunală (după 1864). Regulamentele organice introduc un nou sistem fiscal, ce prevedea o impunere individualizată pe gospodării şi în acelaşi timp o impunere globală la nivelul obştii, păstrânduse “responsabilitatea solidară” a acesteia. Regulamentele organice dispuneau realizarea la fiecare 7 ani a celebrelor “catagrafii”, dispoziţie care se îndeplinea prin anchete directe pe teren, de către o comisie care întocmea “foaia de familie”. Împreună, “foile de familie” erau centralizate şi formau astfel “tabla” unui sat. Tablele satelor erau apoi împreunate pe clase şi judeţe, totalizând rezultatele obţinute. Apăreau deseori conflicte între obşte şi gospodarii individuali şi între aceştia şi comisiile de catagrafiere. În principiu, averea se împărţea în mod egal moşnenilor. Exista însă un mod patriarhal de asigurare a bătrâneţilor prin privilegiul ultimogeniturii masculine, conform căreia ultimul născut primea de obicei în plus casa bătrânească şi acareturile de pe lângă ea. În schimb, cel mai tânăr frate avea datoria să îngrijească de părinţi la bătrâneţe, cu care, de altfel, rămânea şi în casă. În vechime, fetele nu erau înzestrate şi cu pământ, ci ele “îşi luau zestrea cu carul”342 în ziua nunţii. Măsura era luată pentru a preveni pătrunderea în grupul familial, deci şi în obşte, a străinilor nedoriţi. Pătrunderea străinilor cu drepturi depline în obştile arhaice se făcea prin înrudire cu un membru recunoscut al obştii. Femeile străine erau mai uşor acceptate, întrucât statutul lor era inferior celui al bărbaţilor. Bărbaţii străini de sat erau mai greu acceptaţi în obşte, fiind consideraţi “veniţi după femei”, “aciuaţi pe lângă muieri”, “măritaţi la curte” sau “gineriţi la mirese”342. Erau permise vânzările între membrii aceleiaşi obşti, ceea ce făcea obiectul vânzărilor fiind drepturile asupra produsului obţinut în cadrul obştii, în fapt - asupra profitului obţinut în decursul unui an de zile. Asupra terenului

142


obştii, membrii ei aveau numai dreptul de uz, iar acest drept nu deriva dintrun drept de proprietate, ci din calitatea de membru al obştii (obştean). În obştile arhaice, drepturile unui băştinaş nu erau transmisibile. Pe măsură ce gospodăria familială se autonomiza, drepturile obşteanului se individualizau, devenind bunuri comerciale. Acest fapt a facilitat pătrunderea străinilor în obşti prin cumpărarea drepturilor de uz. Devălmăşia egalitară devine astfel devălmăşie inegalitară. În locul “spiţei de neam”, care consta într-o înşiruire de grupuri familiale băştinaşe cu drepturi de obşte egale, apare “spiţa de hotar”, care înregistra individual atât cota-parte deţinută de moşneni sau “moşteni”, adică urmaşi moştenitori, cât şi cotaparte obţinută de cumpărători, care puteau fi băştinaşi sau străini. În această fază apare conflictul dintre satele devălmaşe arhaice şi societatea capitalistă (acumularea de drepturi era o formă de capitalizare), conflict care se accentuează odată cu apariţia societăţilor forestiere anonime, deoarece acestea căutau să ia în exploatare suprafeţe de păduri tot mari de la obştile de moşneni. Dacă în obştile arhaice baza proprietăţii era comună, principiul fiind să nu se poată vinde şi nici arenda terenurile deţinute de obşte, odată cu apariţia relaţiilor de producţie capitaliste, lucrurile se schimbă, unii pierzând prin vânzare toate drepturile în obşte, iar alţii acumulând aceste drepturi, ajungându-se ca, de exemplu, aşezăminte mânăstireşti, situate la mari distanţe de obştile respective, să stăpânească munţi întregi. După părăsirea Daciei de către romani, orânduirea sclavagistă a dispărut de pe teritoriul ţării noastre, populaţia băştinaşă rămasă locului (daci, romani şi alte neamuri) ruralizându-se şi revenind la formele de viaţă vicinale care, de fapt, nu dispăruseră niciodată complet, mai ales în zonele depresionare intramontane (cazul comunei Câineni şi al Ţării Loviştei) şi care pe teritorile locuite de daci din afara stăpânirii romane, mult mai întinse decât cele ocupate, rămăseseră neatinse. Obştile săteşti s-au întărit prin convieţuirea lor cu comunităţile slave, reuşind să capete formele dezvoltate ale asociaţiilor de obşti, adică tocmai cnezatele şi voievodatele, cele mai vechi formaţiuni statale din evul mediu timpuriu343. Timp de peste un mileniu, comunităţile rurale au fost supuse populaţiilor migratoare care le-au exploatat fie prin incursiuni şi jafuri periodice, fie, mai ales, prin perceperea unui tribut cu avantajul, şi de o parte şi de alta, că nu mai avea de suferit sistemul de mijloace de producţie şi nici forţa de producţie ca în primul caz. Ultimii năvălitori pe teritoriul ţării noastre au fost cumanii, tătarii şi maghiarii. La 1247, regele Bela al Ungariei emite Diploma Cavalerilor Ioaniţi, prin care atribuie ioaniţilor o serie de regiuni geografice, fixând şi regimul de stăpânire al fiecăreia. În Ţara Severinului existau cnezatele lui

143


Ioan şi Farcaş şi cnezatul lui Litovoi până la Olt, iar pe stânga lui, cnezatul lui Seneslau. Cnezatele lui Ioan şi Farcaş aveau regim de stăpânire deplină de către cavalerii ioaniţi, iar cnezatele lui Litovoi şi Seneslau aveau un regim de coexistenţă cu protejaţii regelui maghiar. Restul Ţării Româneşti era cunoscut sub numele de Cumania şi se afla în vizorul maghiarilor, care voiau să-l cucerească şi să impună un regim de stăpânire deplină, ca în cnezatele lui Ioan şi Farcaş. Treptat, teritoriile Munteniei şi Moldovei se eliberează de mai vechea stăpânire cumană şi de cea maghiară, iar tentativele maghiare de cucerire şi extindere sunt respinse. Din această perioadă provine în istoriogarfia românească “teoria descălecatelor” atât de răspândită şi astăzi, mai ales în ceea ce priveşte formarea statului feudal Moldova, teorie conform căreia statele româneşti au luat naştere prin acţiunea unui grup de boieri-ostaşi care cuceresc teritoriul viitorului stat şi “descalecă” aici. Această teorie, similară teoriei eroului eponim din cazul apariţiei satelor devălmaşe, este total neştiinţifică deoarece formarea unui stat este un proces mult mai complex decât simpla voinţă a unui “domn - creator” şi nu statul creează clasele sociale, ci el este tocmai rezultatul apariţiei şi luptei dintre clasele sociale. Formarea statelor româneşti este precedată de o lungă perioadă de diferenţiere socială şi de formare a claselor sociale, a cărei încheiere şi desăvârşire o constituie însăşi apariţia pe baze proprii a statelor feudale române. Iată în ce constă, pe scurt, marea importanţă istorico-socială a existenţei proprietăţii în devălmăşie a obştilor săteşti, a obştilor de moşneni: acestea au constituit baza formării statelor feudale româneşti, furnizând în acelaşi timp şi modelul de organizare şi conducere la nivel statal. În definitiv, extrapolând, ce altceva este o ţară, un stat, decât o mare obşte ? De aceea, este foarte important ca obştile de moşneni să-şi recapete locul şi rolul pe care le-au avut în viaţa economică şi socială a ţării noastre şi pe care, de altfel, le merită cu prisosinţă. Reglementarea oficială a existenţei obştilor de moşneni s-a făcut prin Codul Silvic de la 1910 344. Necesitatea unei legislaţii în domeniu devenise acută, deoarece obştile de moşneni, dar mai ales marile societăţi forestiere anonime începuseră o exploatare “prădalnică” a pădurilor. Până la apariţia acestei legi, exista o diversitate de moduri de evaluare şi de calcul ale drepturilor în obşte. Unităţile de măsură erau extrem de variate: ocale şi dramuri (iniţial, unităţi de măsură pentru brânză), stânjeni, vite mari şi vite mici, lei şi parale, bani de bir etc. Obştile de moşneni din Ţara Loviştei foloseau, în marea lor majoritate, ca unitate de măsură a drepturilor în obşte, dramul şi leul. Unitatea de măsură superioară era ocaua, echivalentul a 400 de dramuri. Se mai folosea ca unitate de măsură şi litra, adică un sfert de oca

144


sau 100 de dramuri. Codul Silvic de la 1910 stabileşte ca unitatea de măsură a drepturilor într-o obşte să fie “partea”, o unitate abstractă care pentru locuitorii Ţării Loviştei este echivalentul dramului sau leului, la care nu s-a renunţat nici până astăzi. Codul Silvic de la 1910 găseşte satul Câineni de Argeş cu două obşti de moşneni - Câineni şi respectiv Galbena şi Vemeşoaia, iar satul Grebleşti, cu o obşte de moşneni. Obştea de moşneni Câineni (Câineni de Argeş) valora 1252 de dramuri şi număra 449 de membri, iar obştea de moşneni Galbena şi Vemeşoaia valora 1200 de dramuri şi număra doar 43 de membri. Obştea de moşneni Grebleşti valora 4114 dramuri şi avea 451 de membri. Obştea de moşneni Câineni de Vâlcea valora 968 lei şi 87 de bani (aproximativ 1000 lei) şi avea 384 membri, iar obştea Robeşti era alcătuită din 359 autori de drept, devălmaşi cu drepturi egale. Se înţelege, numărul de dramuri nu era împărţit în mod egal membrilor obştei, cu excepţia obştei Robeşti, fiecare având un număr mai mare sau mai mic de dramuri sau lei. Cele mai multe obşti de moşneni şi, în acelaşi timp, cu cel mai mare număr de drepturi (dramuri), erau în satele Boişoara (8 obşti, 41600 de dramuri, 5800 de membri), Titeşti (5 obşti, 55500 de dramuri, 1124 de membri) şi Perişani (4 obşti, 5341 de dramuri, 298 de membri). Pentru a avea o imagine reală asupra averii unei obşti, redăm mai jos Inventarul de Averea în devălmăşie a obştei moşnenilor Câineni de Vâlcea. “ 1. Islazurile: Priporul şi Faţa Lazului, afară de proprietăţile particulare ale locuitorului Frangu F. Daneş, în mărime maximă de un pogon şi / şi al locuitorului Ion Darie ca de un pogon şi / , ambele - arături. Acest islaz se întinde până în Runc - în Livadia Bisericii şi în Laz - În Arături. 2. Valea Satului (Valea Urii) - pe ambele părţi, până la Căpăţâna de Urs, partea ce se păşunează şi azi. 3. F aţa Zăpădioarelor, afară de proprietăţile particulare dovedite prin posesie sau acte legale şi U rea - 5 hect. 4. Dosul Lostunului, M ăluşul, G roapa lui Bălan şi Buhoaia (la fântâniţa din şosea), până în proprietăţile particulare din Săpoaia. 5. Valea Lungă, Valea Scăuelelor, afară de proprietăţile particulare. 6. Râu Vadului - fâneţe şi arătură din fostele porţi vamale în sus pe dreapta şi pe stânga liniei ferate şi şoseaua naţională afară de Mal (Malu R u’ Vadului, s.n). 7. Livezile fâneţe din dreapta Râului Vadului afară de livezile particulare dovedite cu acte ca: Ion D. Popescu şi moştenitorii lui Ioniţă Grejdan. 8. Clădirile cu dependinţele lor dintre fostele porţi vamale şi fostele pichete cu curţile şi grădinile lor.

145


Plaiurile cu stânele sau colibele lor 1. Gorganele, Plaiul Urii, Dealu lui Vlad din Şes în sus până la Stână, Între Runcuri, Piscu dintre Văi, Gruiu Lung - afară de locul pe care s-a cosit de acum 20 ani şi Gâlfa, vecine cu pădurea obştei. 2. Muntele Coasta Câinenilor (Gol) - vecin cu pădurea obştii Câineni, Floarea Boicenilor, Sârbinu şi Stânişoara. Păduri 1. Valea Satului (Urii) până în golul muntelui Coasta. 2. Valea lui Vlad, Valea Negoesii, Valea Stupinii, Valea Lungă şi Valea Scăuelelor din proprietăţile particulare în sus (de fâneţe). 3. Partea dreaptă a Râului Vadului. Toate aceste păduri se stăpânesc de obşte în indiviziune, conform tabelei şi sentinţei definitive. Nimeni nu are vreo pădure, nici mare, nici mică proprietate separată în obşte, ci numai ca mai sus. Am predat, Preşedinte, Al. I. Popescu Casier, N. Fr. Daneş. Membrii: N. Fr. Daneş G. Anghelescu Am primit, Preşedinte, lipsă semnătură Membrii: Iosif I. Popescu Casier, lipsă semnătură Pr. P. Popescu Data 25 iunie 1920.”376 Obştile de moşneni au avut un rol deosebit în timp de război. În schimbul statutului de sate libere, obştile de moşneni din acele sate îi sprijineau pe domnitori în caz de conflict armat, cu lemn, lână, carne, brânză şi prin participarea bărbaţilor la oaste şi a populaţiei rămase pe loc la diferite munci necesare în perioadele respective. Obştile de moşneni din comuna Câineni şi din toată Ţara Loviştei au participat la primul război mondial, cu mari cantităţi de lemn, cu cantităţi însemnate de lână şi produse alimentare şi cu un număr mare de ostaşi şi voluntari. La fel s-au petrecut lucrurile şi în cel de-al doilea război mondial. Orânduirea comunistă, impusă de sovietici în 1945, a desfiinţat obştile de moşneni, pădurile şi păşunile trecând în proprietatea statului. Cu toate că obştile de moşneni, ca entităţi juridice au fost desfiinţate, în toată perioada comunistă nu au dispărut în totalitate unele relaţii socio-economice caracteristice obştilor de moşneni: păşunatul oilor la munte în comun, păscutul boilor la munte în comun (la bouar), al vacilor şi caprelor în comun (la văcar şi, respectiv, căprar) în arealul sătesc, achiziţionarea de lemn de foc contra unei taxe modice (bon de lemne) care însă nu mai intra în vistieria obştii, ci în aceea a statului.

146


După revoluţia din decembrie 1989 a început un proces lent de refacere a vechilor obşti de moşneni, proces care nu s-a încheiat nici până în prezent şi, apreciem noi, el nu se va încheia până când şi ultima palmă de munte nu va trece din proprietatea statului, administrată prin Romsilva, în proprietatea deplină a obştilor de moşneni. S-a pierdut timp preţios, s-a lucrat cu jumătăţi de măsură, proprietatea individuală, capitalistă fiind mai mult clamată decât reconstituită. În tot acest timp, jaful din pădurile României a dus la îmbogăţirea nemeritată a unor indivizi fără scrupule, în dauna proprietarilor de drept, moşnenii, la apariţia unei adevărate “mafii a lemnului”. Ani de zile, Romsilva a ţinut, şi mai ţine încă, cu dinţii de cele mai bune suprafeţe împădurite; a acţionat, fireşte, cu ordin “de sus”, conform principiului “după noi potopul”, retrocedând în multe cazuri, în loc de terenuri împădurite, terenuri cu cioate. Cu mare greutate, în comuna Câineni, ca peste tot în Ţara Loviştei şi în alte zone geografice similare, au luat fiinţă obştile de moşneni, în mod cert - singura formă de proprietate comună (comunistă- ?) care şi-a dovedit viabilitatea de-a lungul secolelor, spre deosebire de orânduirea comunistă care a clacat în mod lamentabil în prim ul rând din cauze economice. Dimpotrivă, obştile de moşneni au fost şi trebuie să redevină sisteme economico-sociale eficiente care să nu se limiteze doar la exploatarea, fie ea şi raţională, a pădurilor şi păşunilor, ci să aibă în vedere dezvoltarea comunităţilor rurale în pas cu vremurile actuale (stâni moderne care să beneficieze de energie electrică şi de utilaje eficiente pentru prelucrarea laptelui, obţinerea de produse alimentare ecologice, dezvoltarea turismului rural, prelucrarea superioară a materialului lemnos, a fructelor de pădure şi a plantelor medicinale, reînvierea meseriilor tradiţionale).

2. Exploatarea lem nului Pădurile existente pe suprafeţe întinse în munţii din jurul satelor comunei Câineni, au constituit din cele mai vechi timpuri o importantă sursă de venit pentru obştile de moşneni de aici şi, în general, pentru toate obştile de moşneni din Ţara Loviştei. Lemnul era utilizat local pentru construcţia de case, grajduri, stâni, garduri, poduri şi pentru foc. De asemenea, o parte din lemnul exploatat era vândută în ţară şi în afara ţării sau era percepută ca bir de către turci. Exploatarea masivă a pădurilor din arealul comunei Câineni a început încă dinainte de secolul al XIX-lea şi de multe ori ea era

147


făcută în mod nechibzuit şi abuziv. Astfel, prin 1842 - 1843, activitatea Societăţii Forestiere Anonime “Carpatina” atrage nemulţumirea manifestă a obştilor de moşneni din comuna Câineni. Locuitorii se plâng subocârmuirii plaiului Cozia pentru că în mod abuziv li s-au “tăiat lemne din pădurile obştei ..., lemne atât de necesare la poduri şi alte lucrări trebuincioase”, precum şi pentru faptul că sunt obligaţi să lucreze la drumuri mai mult de şase zile “legiuite”345,375. Pentru transportul buştenilor, s-a dezvoltat plutăritul pe râurile Boia şi Olt, în special la sfârşitul secolului al XVIII-lea, când s-a intensificat exportul de lemn către Turcia. După primul război mondial, obştile de moşneni din comuna Câineni şi din Ţara Loviştei obişnuiau să arendeze şi chiar să vândă suprafeţe mari de pădure societăţilor forestiere anonime pentru a le exploata. În anul 1930, Societatea Forestieră Anonimă “Carpatina”, ai cărei acţionari erau italieni şi care îşi avea sediul la Brezoi, încheie un contract cu Consiliul de Administraţie al Obştei Moşnenilor din Câineni, prin care, contra cost, era cedată exploatarea pădurilor aflate în proprietatea acesteia din urmă376. Prin anii ’30, Societatea Forestieră Anonimă “Bianchi - Bonamico - Verteş Taflan” exploata pădurile de pe muntele Călugăru, care aparţinea obştilor de moşneni Boişoara, de unde buştenii şi metrii erau transportaţi prin plutărit pe Boia şi apoi pe Olt, neexistând actualul drum forestier22. Pe muntele Leu a fost construită o “linie de goangă”, şine groase de lemn pe care se deplasa “goanga”, o sanie mare tot de lemn, care ducea metrii până la “cuşcaie”, un scoc uscat uns periodic cu parafină, pe care lemnele coborau prin alunecare, la capătul căruia erau “corhănite” într-un iaz amenajat pe Boia Mare. Buştenii erau coborâţi pe “plancă”, o pantă mare între doi versanţi de munte, podită cu bârne de lemn cioplit, unse periodic cu parafină, pe care alunecau buştenii la vale. Când iazul se umplea, se spărgea zăgazul şi lemnele porneau la vale duse de şuvoiul de apă. Pe traseu, oameni cu boi sau cu cai dirijau lemnele pe firul apei, deblocând la nevoie cursul cu ajutorul animalelor (“se bătea pana”). Un om era pus pe o stâncă înaltă lângă iaz, având misiunea de a anunţa momentul ruperii zăgazului, pentru a nu se produce accidente. Cu toate acestea, uneori se mai întâmplau şi nenorociri, soldate cu morţi prin înec sau strivire. La locul numit Poieni era o primă “greblă”, un grătar mare din bârne de brad care oprea lemnele aduse de apă. În apropiere de Podu de Fier, pe locul actualei centrale hidroelectrice de mică putere “Boia 1” (CHEMP Boia 1) exista o altă “greblă”. Între cele două greble exista un scoc pe care se transporta materialul lemnos sortat în trei categorii: buşteni pentru cherestea, lemn pentru celuloză şi lemn de foc. Lemnul de foc şi cel de celuloză se transporta cu camioanele sau cu carele cu boi la gara Câineni, iar buştenii de cherestea formau plute care coborau pe Olt până la Islaz. În

148


anul 1940, inginerii forestieri Verteş şi Taflan, evrei, au fost arestaţi de către legionari, care au confiscat exploatarea, dar în anul următor “s-a mâniat Dumnezeu pe noi şi ploile nu au mai contenit săptămâni întregi”22. Ca urmare, viitura a măturat la vale toate amenajările făcute pentru exploatarea lemnului. Podu de Fier a fost copleşit de apele învolburate ale Boii, dar din fericire a rezistat, numai drumul de la capetele sale fiind distrus. Pe Valea Urii (Urea), între Murgociu şi satul Câinenii Mari, Societatea Forestiră “Carpatina” a instalat, pe o lungime de 8 km,. o linie de cale ferată îngustă pentru transportul buştenilor. Vagoanele erau tractate de o locomotivă mică cu abur (mocăniţă) fără sistem centralizat de frânare, fiecare vagon având sistemul său de frânare care era acţionat manual de câte un frânar. Remiza materialului rulant se afla pe proprietatea lui Gheorghe Gh. Daneş zis Ghiţă Şitoianu, în partea de nord-vest a satului Câinenii Mari, în Prund. Până la punctul de încărcare sau prelucrare, buştenii şi metrii erau transportaţi prin plutărit, pe Olt. Acest mijloc de transport s-a desfiinţat odată cu apariţia mijloacelor auto. Trebuie să menţionăm că în perioada interbelică societăţile care exploatau lemnul aveau obligaţia de a reîmpăduri terenurile despădurite, obligaţie de care s-au achitat în mod onorabil. După război, s-a construit drumul forestier de pe Boia, la început până pe Boia Mare (Călugăru - Leu - Dăescu), apoi şi pe Boia Mică (Olanu Galbena şi Vemeşoaia), exploatarea lemnului intensificându-se mult. Buştenii întregi erau coborâţi cu funicularele până la drumul forestier, unde erau fasonaţi şi împărţiţi pe sortimente. Apoi erau încărcaţi în camioane cu ajutorul troliilor şi duşi în gara Câineni. După al doilea război mondial mari, exploatări forestiere au mai existat pe Valea Urii, Valea lui Vlad, Valea Negoesii, Valea Lungă, Valea Scăuielelor, Râu Vadului, Valea Câinenilor (Valea Satului sau Valea Coţilor), în Piciorul Boului din munţii Coţi, precum şi pe Valea Robeştilor şi pe Faţa Gorganelor. În gările Râu Vadului şi Câineni, între anii 1950 - 1989 au existat mari depozite de lemne proprietatea Ministerului Industriei Forestiere, din care lemnul se încărca în vagoanele de cale ferată şi era trimis spre prelucrare la combinatele de industrializare a lemnului, la export sau spre depozitele de combustibili ale localităţilor fără alimentare cu gaz metan. Exploatarea lemnului de pe teritoriul comunei Câineni era dirijată de două sectoare de exploatare, I. F. Brezoi şi I. F. Sibiu, ultima cu sediul la Râu Vadului, iar reîmpăduririle erau făcute de către organele silvice, respectiv Ocolul Silvic Cornet, care avea cea mai mare suprafaţă forestieră din România.

149


De asemenea, în gara Câineni era adus material lemnos şi din exploatarea forestieră de la Titeşti şi Poiana Perişanilor, iar în gara Râu Vadului şi din bazinul de exploatare Lotrioara, situat pe teritoriul comunei Boiţa, judeţul Sibiu. Lemnul din pădurile comunei Câineni a fost exploatat intensiv în perioada anilor ’50 - ’80, după care treptat exploatarea a scăzut în intensitate, însă această ocupaţie nu a dispărut, existând şi astăzi. În prezent, sarcina exploatării raţionale a pădurilor revine obştilor de moşneni, dar trebuie să precizăm că nu toate pădurile au trecut în proprietatea acestora .

3. Păstoritul şi creşterea vitelor Păstoritul staţionar şi transhumant se practică în arealul comunei Câineni, din vechime. Această ocupaţie a fost favorizată de existenţa unor suprafeţe întinse de păşuni naturale, dar şi de stabilirea în această zonă a unei populaţii din Ardeal, cu vechi tradiţii în oierit330,331. Până în urmă cu aproape un sfert de secol, în comuna Câineni aproape că nu exista familie care să nu aibă în proprietate de la câteva zeci, la câteva sute de oi. Păşunatul alpin începe şi astăzi, în mod tradiţional, la 1 iunie, după ce în jurul satelor se constituie turmele de oi, formate prin punerea în comun a animalelor fiecărui proprietar. În prealabil, se desfăşoară tunsoarea şi îmbăierea oilor, prin trecerea lor printr-un bazin cu soluţie insecticidă. Alegerea unei anumite turme - cu baci şi ciobani tocmiţi din vreme - se face de obicei ţinând seama de gradul de rudenie a proprietarilor de oi, de locul unde se aşează stâna, de zona repartizată pentru păşunat şi, nu în ultimul rând, de preferinţa pentru o anumită echipă baci-cioban, de nivelul de dotare al acestei echipe (câini, măgari, ustensile pentru obţinerea brânzei de burduf). După perioada de păşunat alpin, respectiv până la 1 septembrie, când încep să coboare oile din munte, fiecare proprietar de oi primeşte o anumită cantitate de brânză de burduf pe cap de oaie fătată şi cu lapte (mânzare). Această cantitate depinde de cât de bine le-a mers oilor la munte, dar şi de calitatea şi cinstea echipei baci-cioban. Unul dintre cei mai vestiţii baci din Grebleşti a fost Dumitru Costea, zis Dumitrică al Costii, prin anii ’40 - ’60, care era de o cinste exemplară şi care în fiecare an dădea cea mai mare cantitate de brânză pe cap de oaie, produsul fiind şi de cea mai bună calitate. Cu el lucrau, de obicei, în calitate de ciobani, fraţii lui: Gheorghe Costea zis Hobza şi Ion Costea zis Clopăţăl, ajutaţi de copiii lor şi de alţi tineri. După 1 septembrie, oile încep să coboare de la munte păşunând pe livezile de pe

150


care s-a strâns fânul, mai întâi în căpiţe (local, “copiţele”), apoi în clăi mari protejate de ţarcuri. Turma mare, cioporul de oi se desface în turme mai mici, care sunt formate din oile unui număr mai mic de proprietari şi care continuă să pască livezile până dă zăpada, stâna stabilindu-se pe o livadă mai mare al cărei proprietar are interesul să fie “târlită”, adică îngrăşată pentru ca în anul următor să crească mai multă iarbă şi să se obţină mai mult fân. Oile continuă să fie mulse şi în această perioadă şi în funcţie de numărul de oi “plecătoare” pe care le are fiecare proprietar, acesta primeşte o anumită cantitate de caş dulce atunci când “îi vine rândul”. La venirea iernii, fiecare proprietar îşi ia în primire oile. Dacă are mai multe oi - de exemplu până la 100 - acestea rămân pe o livadă proprie, cu staul sau grajd, unde se aduce fânul necesar hranei oilor iarna. Dacă este vorba de un număr mai mic de oi, 20 - 30 de capete, ele se aduc acasă în grădina din spatele casei, unde iernează. Proprietarii care au multe oi - câteva sute, chiar mii - le iernează la câmpie sau în bălţile Dunării. Primăvara, după ce dă colţul ierbii, se revine la modul de existenţă din toamnă. În satele comunei Câineni se mai cresc şi capre, însă acestea sunt ţinute iarna pe lângă casă, iar de primăvara şi până toamna sunt date la căprar (de dimineaţa până seara, când sunt aduse în sat). La fel se întâmplă şi cu vacile de lapte: acestea sunt date la văcar din primăvară până în toamnă, iar iarna sunt ţinute în gospodărie şi hrănite cu fân. Vara, la munte păşunează şi oile sterpe, berbecii şi noatinii (mieii înţărcaţi), în turme separate de turmele de mânzări. După ce coboară din munte, oile se amestecă. De asemenea, la munte vara se pasc boii, junincile şi taurii care se dau la bouar. De obicei, în aceeaşi perioadă, caii sunt duşi la munte şi lăsaţi liberi, vara fiind o perioadă în care este puţin de lucru, atât cu boii, cât şi cu caii. În perioada 1960 -1974, în cadrul CAP Câineni, creşterea oilor a fost o activitate importantă. În perioada 1955 - 1975, în Grebleşti a funcţionat un canton zoopastoral (sub Gruiul Plesciorii - “La Canton”) unde se creşteau tauri de prăsilă, dar ai cărui angajaţi aveau în îngrijire şi circa 100 de oi. În legătură cu numărul de animale raportat la numărul locuitorilor, este interesant de observat că acesta era mult mai mare la sfârşitul secolului XIX şi în perioada interbelică, decât după cel de al doilea război mondial şi până asatăzi. Astfel, în deceniul 8 al secolului XIX, situaţia se prezenta în felul următor267'270:

151


- Câineni de Argeş (Câinenii Mici) şi Grebleşti: 5180 de oi, 570 de capre, 730 de boi şi vaci, 100 de cai şi 200 de porci la 150 de familii; - Câineni de Vâlcea (Câinenii Mari) şi Râu Vadului: 1200 de oi, 500 de capre, 150 de vaci, 80 de boi şi 10 cai la 85 de familii; - Robeşti şi Sărăcineşti: peste 1700 de oi şi capre, 100 de vaci, 50 de boi şi 30 de cai la 80 de familii. Memoria colectivă22 a reţinut faptul că în anii 1935 - 1940 numai în Loviştea argeşeană existau peste 30000 de oi. La 30 ianuarie 1946, în Câinenii Mici existau 440 de oi şi capre, 146 de vaci şi boi şi 42 de porci la 180 de familii346. Situaţia aceasta se datora, fireşte, războiului, căci la sfârşitul aceluiaşi an, în acest sat existau 750 de oi şi capre347. În anul 1949, numărul oilor şi al caprelor în Câinenii Mici era mult mai mare: 3191 de capete la 225 de familii348. Evoluţia a fost comparabilă şi în celelalte sate ale comunei. Trebuie să mai arătăm că în perioada comunistă, numărul animalelor din satele comunai Câineni era mult mai mare decât o arată recensămintele oficiale, deoarece fiecare gospodar era interesat, mai ales în perioada cotelor obligatorii să declare un număr cât mai mic de animale. Din această cauză, apăreau şi conflicte între autorităţi şi locuitori, şi chiar între locuitori, când la urcarea oilor în munte se constata că suprafeţele de păşunat repartizate după numărul de oi din actele oficiale sunt insuficiente, deoarece, în realitate, turmele formate aveau un număr mult mai mare de oi. Dintre crescătorii de oi importanţi, care în diferite perioade de timp au fost proprietari a sute de oi, iar unii mai sunt şi astăzi, menţionăm: - din Câinenii Mici: Mihail Herţa, Constantin (Tică) Negoescu, Nicolae Canini, Gheorghe Herţa (Părău), Gheorghe N. Herţa (Paşcole), Mihai (Ilă) Piţigoi, Gheorghe Piţigoi, Mihai Opreana, Ion, Nicolae şi Constantin Petelează, Dumitru Moţoc, Radu şi Dumitru Nicolae (Cucu), Ştefan (Fan) Daneş; - din Câinenii Mari: Costică şi Gheorghiţă Vătăşoiu, Nae şi Lae Darie, Dinu Daneş (Şitoianu), Gheorghe (Gică) Daneş (Şitoianu) - tatăl, Tică Daneş (Şitoianu) - fiul, Constandin Daneş (Şitoianu) - tatăl, Gică şi Constantin Daneş (Şitoianu) - fiii, Dumitru (Tică) Nicolae (Sârbu) - tatăl şi Dumitru (Tică), Costică şi Nicu Nicolae (Sârbu) - fiii, Constantin (Ninu) Nicolae (Sârbu), Petre (Pătru) Iova (Honţ) - tatăl, Petrică Iova (Honţ) - fiul, Ion şi Ghiţă Grejdan (Dinică), Gică şi Fănică Grejdan (Dinică), Marin Matei - tatăl, Marinică, Ion, Ştefan (Fănică) Matei - fiii, Ion Giupană (Gârneci), Ghiţă şi Dinu Daneş (Ispas), Ionică Daneş (Ispas), Nicolae şi Pătru Grejdan (Bârcă), Gică Bondoc, Ion Vilău (Bolotă), Nicu Vilău (Bolotă), Dinu Vilău (Leţ), Fănică Horumbă (Pavel), Gheorghe Mitrea, Constantin şi Gică

152


Mitrea, Mişu Horumbă (Şitoianu), Mieilă şi Ilie Horumbă - tată şi fiu (ai lui Stoian), Viorel Ionescu, Nicolae (Lăică) Panu (Guşă), Ion (Nică) Mihai, Geni Horumbă, Jan Bădiţescu, Nicu Mărgineanu, Nicu şi Gică Vieru, Achim Herţa, Ştefan Herţa etc. - din Grebleşti: Dumitru (Dumitrică), Gheorghe (Hobza), Ion (Clopăţăl) şi Nicolae (Culiţă) Costea, Mihail şi Ion Rebegel (Şorega), Dinică Şandru, Niţă Şandru, Gheorghe, Dumitru şi Mitică Fetelea, Gheorghe Urluiescu (Ligavu), Ion Brulincu, Dumitru şi Constantin Huculeci (Zgândărici), Ică Mandea, Constantin Sporiş (Mesia), Ion (Dodică) şi Florin Piloiu, Mihai Popa (Jerpelea) cu fiii, Ion Sporiş (Leandră), Dumitru (Ciocan) şi Achim Şandru, Andrei şi Constantin (Raiu) Şandru, Nicolae Boromiz (Sase), Ion şi Nicolae Costea, Valerică Şandru (Măruţaş); - din Robeşti: Vasile Ciungu, Ion Frunzescu,. Gheorghe şi Nicolae Lăzureanu, Gheorghe Petcu (Dode), Nicolae Sporiş; - din Priloage: Gheorghe Manea (Pârlogeanu).

4. A gricultura În satele comunei Câineni, agricultura se practică pe terenuri mici, dispersate ca plasament şi aflate uneori la distanţe mari de gospodăriile proprietarilor. De asemenea, calitatea solului este foarte diferită de la un teren la altul. Majoritatea terenurilor agricole este în pantă, foarte puţine dintre ele fiind plane (grădiniţele din spatele caselor, vărzăriile). De aceea, agricultura care se practică în această zonă este una de subzistenţă. De-a lungul timpului, ca şi astăzi, singura cultură cu producţie excedentară în zonă a fost şi este cultura cartofului. Ani de zile, vânzarea cartofului în cele mai diferite pieţe - Râmnicu-Vâlcea, Craiova, Caracal, Slatina, dar şi Arad, Huşi, Vaslui - a constituit cea mai importantă sursă financiară a multor familii, dacă nu chiar singura în unele cazuri, în perioada interbelică şi până prin anii ’70. Producţiile de cartofi sunt condiţionate de evoluţia climatică şi de modul de combatere a gândacului de Colorado; uneori, şi de prezenţa porcilor mistreţi. Se mai cultivă porumbul, însă pe suprafeţe mai restrânse decât cartoful. Deseori, recoltele de porumb sunt afectate, după ce planta “a legat”, de atacurile urşilor, viezurilor şi porcilor mistreţi, în multe cazuri ele trebuind a fi păzite de oameni cu câini, în special noaptea. Terenurile pentru cultura porumbului sunt localizate în zone relativ plane: Ceir, Strezeni, Poduri (“Pe Pod”), Curături, Sălişte Poieni (Grebleşti), Podeie, Baltă, Câmp, Brădăţăi (Câinenii Mici), Malu Podului, la Olt (Câinenii Mari), La Greci, În Ostrov, Peste Linie, Mlacă (Robeşti) şi în

153


Câmpul Sărăcineştilor (Balota); însumând o suprafaţă de cca. 250 ha, iar cartofii se cultivă răzleţit, pe dealuri, pe suprafeţe restrânse. Memoria colectivă a reţinut faptul că, în vechime, locuitorii Ţării Loviştei cultivau foarte mult hrişca şi meiul. Şi astăzi, în munţi se mai pot vedea terasele amenajate special pentru cultivarea acestor plante. O cultură importantă era porumbul, deoarce turcii nu percepeau zeciuială la acest produs. Până după cel de-al doilea război mondial, porumbul se cultiva pe suprafeţe mai mari decât cartoful. De asemenea, se mai cultivau grâul, orzul şi secara, culturi dispărute din economia comunei, prin anii ’50. Astfel, în anul 1946, în comună erau însămânţate cu grâu de toamnă - 20 ha, cu grâu de primăvară - 2 ha, cu porumb - 83 ha, cu cartof - 18 ha şi cu legume 7 ha35, 349. În general, solul şi topografia terenurilor agricole din comuna Câineni nu sunt propice practicării unei agriculturi performante, producţiile fiind mici şi de slabă calitate; singura cultură cu producţii excedentare este, aşa cum arătam, aceea a cartofului. Dintre pomii fructiferi, mai răspândit este prunul. Mai trebuie menţionat nucul, dar de obicei el are o apariţie naturală, rareori fiind cultivat. De altfel, dacă în cazul prunului există livezi specializate, în cazul nucului nu se poate vorbi despre aşa ceva. Alţi pomi fructiferi - cireş, vişin, măr, păr - apar întâmplător în zonă, fiind de obicei sălbatici. Grădiniţele din spatele gospodăriilor şi terenurile de pe malurile apelor (vărzăriile) sunt cultivate cu legume. O ocupaţie agricolă importantă a locuitorilor din satele comunei Câineni, o reprezintă cositul fâneţelor, prin care se obţine fânul necesar hranei animalelor în timpul iernii. Este de menţionat funcţionarea în perioada 1950 - 1960, a depozitului de fân din apropierea staţiei CFR Câineni, unde cantităţile excedentare de fân ale locuitorilor din Ţara Loviştei şi comuna Boiţa, judeţul Sibiu, erau achiziţionate, balotate şi încărcate în vagoane pentru a ajunge în zonele cu deficit de furaje, la G.A.C.-urile nou înfiinţate. În perioada 1960 - 1989, în Câinenii Mari a existat CAP Câineni care avea o suprafaţă arabilă de 19 ha, formată din terenul agricol de pe Malu Podului, cu o suprafaţă de 15 ha şi încă 4 ha în Câmpu Sărăcineştilor din comuna Racoviţa şi 500 ha de fâneţe şi păşuni alpine. Specificul CAP Câineni a fost creşterea ovinelor, cu efective de animale între 1000 - 1500 capete. În anul 1974, însă, efectivul de animale rămas (cca 700 capete) s-a lichidat, prin transfer la alte CAP-uri, datorită lipsei furajelor din iarna anterioară şi a managementului defectuos al conducerii CAP-ului. În perioada 1974 - 1989, în cadrul CAP Câineni au funcţionat câteva secţii de prestări servicii - confecţionat mănuşi de protecţie (palmare), lădiţe pentru fructe şi legume, arcuri pentru dormeze şi lumânări.

154


Menţionăm că în cadrul CAP au fost cuprinse doar 70% dintre familiile satului Câinenii Mari, iar pentru cele care nu s-au înscris, s-a format un perimetru agricol separat, în partea sudică a satului între Valea Urii şi Valea Poienii. 5. Pescuitul şi vânătoarea Ca îndeletniciri complementare ale locuitorilor cumunei Câineni, pescuitul şi vânătoarea au stat la loc de cinste. Vechimea acestor îndeletniciri este atestată de toponimia acestor meleaguri: Vadu Luncii, la Gârlă, Leasă - situate pe Olt, Ţarina Mare, Ţarina Mică, “în ţâitoare” la Gruiu Lung etc. - locuri propice pentru pescuit, respectiv pentru a aştepta vânatul. Locurile de pescuit le-au constituit apele Oltului, ce brăzdează comuna, şi cele repezi şi cristaline ale afluenţilor acestuia (Boia, Valea Satului, Valea Curpănului, Râu Vadului, Valea lui Vlad, Urea şi Valea Robeştilor), precum şi cele ale Lotrioarei, care curge pe teritoriul comunei Boiţa din judeţul Sibiu. Până la mijlocul secolului al XX-lea, uneltele de pescuit erau leasa, cârligele, plaşca (mare - de Olt şi mică - de vale), hălăul, rociul şi chiar undiţa. Pentru a ajunge în locurile bogate cu peşte de pe Olt, unii dintre pescari foloseau luntrea Astăzi se utilizează în mod deosebit undiţa modernă şi lanseta, iar fiecare pescar este şi posesor al unui permis de pescuit. În apele Oltului se pescuiau cleanul, scobarul, mreana şi somnul, iar în cele repezi şi cristaline ale afluenţilor, păstrăvul. Păstrăvii cei mai mari se prindeau pe Boia până la Podu de Fier, la Moara Dracului pe pârăul lui Iacob, care - împreună cu Căprăreţul şi Floarea - formează Râu Vadului, şi pe Lotrioara. Dintre pescarii cei mai vestiţi, mare parte fiind în acelaşi timp şi vânători, sunt de menţionat: Lae Daneş (Şitoianu), Ghiţă Daneş (Şitoianu) fiul primului, Lae Daneş (al lui Surdu), Fănică şi Lăică Horumbă (ai lui Pavel), Dinu Tăbăcuţu, Dinu Tabacu, Gheorghiţă Vătăşoiu, Gică Mitrea, Nicu Vâlculescu, Petrică Iova (Honţ), Lae Panu (Guşă), Lăică Panu (Guşă), Ticuşor Pomană, Petre (Bebe) Popescu (al lui Dincă) - din Câinenii Mari; Nicolae Mocanu (Cirican), Ionel Popelca, Ion Herţa (Citiri), Gheorghe Herţa (Paşcole), Dumitru (Mitu) Opreana, Ştefan Teodosescu - din Câinenii Mici; Anton Şofâlcă, Pantelimon Gheorghe, Efimie (Tenică) Popescu - din Robeşti; Vasile Ureche (Buzărnea), Ion Ureche (Glăman), Mihai (Ilă) Rebegel, Ion Rebegel (Şorega), Ion Brulincu, Iorga Şandru, Nicolae

155


Cojocaru, Lucian Frântu (Râpu) şi Gheorghe (Georgel) Ureche - din Grebleşti. Munţii şi dealurile acoperite de păduri dese, de pe teritoriul comunei Câineni, adăpostesc un număr impresionant de animale sălbatice, care constituie un fond cinegetic valoros şi cunoscut atât în ţară, cât şi în străinătate. Numeroase au fost, de-a lungul timpului, partidele de vânătoare organizate de vânători vestiţi din satele comunei Câineni, precum şi de organele silvice şi Asociaţia Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi din judeţul Vâlcea. La aceste partide au participat şi reprezentanţi din conducerea statului de ieri şi de astăzi, dar şi vânători din străinătate. Vânatul era - şi este - format din capre negre, cocoşi de munte, urşi, cerbi, căprioare, mistreţi, vulpi şi iepuri. Jderul era vânat mai mult individual, prin braconaj, necesitând o tehnică specială. Vânătoarea se practica şi cu ajutorul capcanelor (“fiare”), prin braconaj, confecţionate artizanal de fierarii satelor comunei. Lupii se vânau doar când se înmulţeau peste măsură, neavând valoare economică. După primul război mondial şi până la începuturile regimului comunist, această îndeletnicire devine la îndemâna oricui, favorizată fiind de existenţa armelor de foc şi a muniţiei aferente, rămasă şi apoi găsită în tranşeele de luptă ale evenimentelor din anul 1916, ce au avut loc pe teritoriul comunei Câineni. Bătrânii vânători spuneau că fiecare bărbat, tânăr sau matur, ce putea străbate dealurile şi munţii, deţinea una sau mai multe arme şi muniţie de război, ascunse în scorburi de copac, fisuri de stânci, grote şi locuri bine adăpostite pe toate “coclaurile” comunei. Acest lucru a făcut ca în timpul celui de-al doilea război mondial, tinerilor din Ţara Loviştei să li se ducă vestea de “foarte buni ţintaşi.”22 După anul 1950, armele deţinute clandestin au fost obligatoriu predate organelor abilitate ale statului, iar cei ce au dorit să practice vânătoarea mai departe, au devenit posesori ai unor arme de vânătoare şi ai unor permise legale de portarmă. Lista vânătorilor poate fi completată şi cu alte nume, în afară de cei prezentaţi ca pescari vestiţi: Costică Vătăşoiu, Alexandru Briceag, Mitică Pomană - pădurar, Ilie Iova - pădurar, Fănică Petelează - pădurar, Ghiţă Iova - pădurar din Câinenii Mari; Constantin Daneş (Paparecu), Mihai Gustescu - din Câinenii Mici; Mişu Cazacu, Ion Rebegel (Chibrit), Ion Rebegel (Prostu), Dumitru Rebegel, Lăică Coman, Chirilă Dache, Gheorghe Mandea - pădurar, Ion Băra - pădurar şi Victor Ureche (Urechiuşu) pădurar - din Grebleşti; Ion Grigorescu (Găozea), Nicolae M. Sporiş, Nicodim Popescu, Neluţ Frântu - din Robeşti.

156


Au existat şi situaţii dramatice, când vânătorii au fost atacaţi de vânatul rănit. Dintre aceştia îi menţionăm pe: Dinu Tăbăcuţu şi Dumitru (Mitu) Opreana (pădurar), care s-au luptat cu urşi răniţi, reuşind să supravieţuiască, purtând însă toată viaţa “urmele” luptelor date cu fiarele. Nu de puţine ori, locuitori din comuna Câineni au dat “nas în nas” cu urşi şi lupi. Întâlnirile cu lupii sunt destul de frecvente toamna, când vitele umblă pe dealuri libere şi cei care se duc să le caute sunt de obicei copii. În general, însă, aceste animale evită contactul cu omul şi chiar dacă acesta se produce, ele nu atacă decât dacă sunt provocate. De-a lungul timpului au avut loc şi întâmplări mai puţin obişnuite în legătură cu fiarele sălbatice din comuna Câineni. Astfel, se spune că o dată un urs a intrat noaptea într-un grajd cu oi care tocmai coborâseră de la munte, făcând prăpăd. Stăpânul, auzind ursul, a închis uşa grajdului, s-a urcat în pod şi i-a înfipt de mai multe ori o furcă în spinarea ursului, omorându-l. Omul a avut după aceea mari necazuri, fiind la un pas de a face puşcărie, ursul fiind animal protejat, însă a scăpat deoarece toţi consătenii i-au luat apărarea. În tinereţe, Marian N. Pătraşcu (Chircuţ) păzea noaptea porumbii în Gruiu Plesciorii. După miezul nopţii, o namilă de urs a intrat în porumbi şi a început să mănânce liniştit. Chircuţ s-a apropiat tiptil de urs pe la spate şi i-a aruncat un tăciune mare arzând în spinare. Dintr-o dată, ursul s-a transformat într-o torţă vie, fugind spre Valea Viei şi pe acolo spre Piscu Porcului. Timp de câteva zeci de minute urletele ursului agonizând au sfâşiat noaptea. Autorităţile nu au identificat niciodată “incendiatorul”, deşi l-au căutat pentru a-l pedepsi. Evident, fiecare vânător şi pescar din comuna Câineni îşi avea poveştile sale, care mai de care mai uimitoare. Neîntrecuţi povestitori erau Lăică şi Fănică Horumbă, Gică Mitrea şi Nicu Mărgineanu din Câinenii Mari, Iorga Şandru, Mihai (Ilă) şi Ion (Şorega) Rebegel şi Victor Ureche (Urechiuşu) din Grebleşti, la poveştile cărora cei mici şi nu numai, “căscau gura” ore întregi.

6. Exploatarea energiei hidraulice. A m enajări şi instalaţii hidrotehnice populare şi m oderne Moara de apă este una dintre cele mai vechi instalaţii tehnice româneşti350. Ea a înlocuit rudimentara râşniţă, care era acţionată de braţele omului, moara fiind o instalaţie eficientă care funcţionează - practic automat, utilizănd forţa căderilor de apă. Moara de apă este cunoscută în

157


Imperiul Roman încă din secolul I î. H., fiind descrisă în detaliu de către arhitectul latin Vitruvius351. În principiu, o moară de apă constă dintr-o roată cu ax (fus) şi palete, acţionată hidraulic; axul acţionează o roată dinţată care, prin intermediul altei roţi dinţate, învârte pietrele de moară măcinând boabele de porumb sau grâu introduse între ele. În spaţiul carpato-dunărean, morile de apă au existat din secolele II sau III d. H.350. Morile aparţineau ţăranilor liberi, moşneni care stăpâneau în obşte vadurile apelor aflate parţial sau în întregime pe pământurile lor. Chiar şi în perioada comunistă, morarii, deşi erau mandatari ai sistemului, beneficiau de cea mai mare parte din venitul realizat prin morărit. Plata pentru măcinat se făcea în natură şi consta în reţinerea de către morar a unei cote-părţi din cantitatea de boabe ce urma a fi măcinată (uium). Uiumul era, practic, la latitudinea morarului şi reprezenta 7 - 15% din cantitatea menţionată22. De-a lungul timpului, în satele comunei Câineni au existat numeroase instalaţii hidrotehnice populare - mori, pive (piue) şi darace de lână (local: “maşini de făcut lâna”) - care valorificau forţa hidraulică a cursurilor de apă din zonă: Boia, Valea Câinenilor, Valea Urii (Urea), Valea Robeştilor şi Valea lui Vlad. De asemenea, forţa acestor cursuri de apă era valorificată şi în cadrul unor instalaţii de despicat buşteni (joagăre, gatere, fierăstraie hidraulice). Astfel, existenţa “herăstraielor” este semnalată la Câineni şi Robeşti începând cu anul 1898, constituind unităţi importante în economia judeţului, din moment ce au fost menţionate şi în anii 1900, 1908 şi 1912 377. După anul 1980, pe râul Boia de pe raza satului Grebleşti, au fost construite instalaţii hidrotehnice moderne pentru producerea energiei electrice, aşa numitele CHEMP-uri adică Centrale Electrice de Mică Putere. Cele mai multe instalaţii hidrotehnice populare au existat în Grebleşti, pe râul Boia care este râul cu cel mai mare debit dintre cele menţionate anterior. Trebuie să precizăm faptul că toate ştirile despre aceste instalaţii sunt informaţii proprii sau, cel mai mult, din surse locale, directe22,337,352,353Prima moară reţinută de memoria colectivă din satul Grebleşti22 a fost aceea a lui Dumitru Mihalache zis Moru, construită prin anii 1880 - 1885 în apropiere de Izvorul lui Voica (Şipot), lângă vărzăriile din partea de sud a satului. Moara lui Moru era o moară cu roată orizontală (cu făcaie) destul de rudimentară. Ea consta dintr-un butuc gros de lemn cu ax central vertical din fier şi cu 4 braţe de lemn orizontale în cruce, prevăzute la capăt cu câte o paletă, de fapt - o blană mai lată. Fluxul de apă era dirijat printr-un scoc de lemn către palete, imprimând butucului o mişcare de rotaţie. Butucul avea deasupra, pe ax, o piesă metalică în formă de “T” care sprijinea şi antrena în

158


rotaţie piatra de moară. Deasupra se afla o altă piatră de moară fixă. Această moară măcina în jur de 15 bănicioare (măsură volumetrică - 1 bănicior = 20 l) de boabe de porumb pe zi. Prin anii 1890 - 1895, Niculaie Cojocaru zis Ţăpăluşă construieşte o moară cu roată verticală şi scoc de aducţiune care deversa apa pe la partea superioară a roţii. Moara era amplasată în vad la Borcan, sub izvorul cu troc unde se adăpau şi se mai adapă şi astăzi vitele, acolo unde începe drumul spre Priloage. Această moară măcina în jur de 40 de bănicioare de porumb pe zi. După anul 1900, Gheorghe Fetelea construieşte o moară mai specială, cu două roţi verticale, una pentru măcinat grâu, cealaltă pentru măcinat porumb. Moara era amplasată la mai puţin de 100 m de moara lui Moru, spre Făgeţel. Această moară putea măcina peste 60 de bănicioare de porumb pe zi şi în jur de 30 de bănicioare de grâu pe zi. Fiind proprietar a peste 300 de oi, acelaşi Gh. Fetelea construieşte peste câţiva ani, sub cele două mori, o piuă pentru “piuit” (împâslit) ţesăturile de lână obţinute în casă (gonflarea firelor de lână şi îndesirea şi uniformizarea ţesăturii). Ţesătura se punea pe fundul unei oale de lemn, obţinută prin scobirea la o adâncime de 50 - 80 cm a unui trunchi gros de lemn lung de 1,20 - 1,50 m şi unde, sub apă, era bătută alternativ cu una sau mai multe perechi de ciocane de lemn acţionate hidraulic timp de 2 - 3 zile continuu. Prin “piuire”, se obţineau “dimia” şi “pănura”. Dimia era un postav de lână mai subţire (se utilizau fire de lână de oaie “ţigaie”), iar pănura - un postav de lână mai gros, culoarea fiind de obicei cea a lânei. Piua lui Gheorghe Fetelea avea 4 oale şi 8 perechi de cioacane. Piuarul supraveghea toată operaţia având grijă ca în oală să fie în permanenţă apă şi aranjând din când în când ţesătura pentru a se piui uniform. Prin anii ’60, fiul lui Gheorghe Fetelea, Dumitru împreună cu fiul lui Mitică, tocmesc pe Nate - un meşter vestit în construcţia de joagăre şi mori - să le facă alături de moară un joagăr hidraulic pentru despicatul buştenilor şi obţinerea cherestelei. Nate, care locuia între Grebleşti şi Boişoara, la confluenţa Văii Găujanilor cu Valea Boişorii, avea acolo de mulţi ani un astfel de joagăr, de unde, cu ajutorul unui dinam acţionat tot hidraulic, beneficia şi de curent electric. Joagărul construit lângă moara lui Fetelea era o instalaţie de o extraordinară ingeniozitate, o adevărată bijuterie tehnică. Era uimitor cum o turbină de lemn, cu diametrul de aproape 10 ori mai mic decât roata morii, cu 12 palete lungi de 75 - 80 cm şi late de 20 cm, montate în rozetă pe ax, acţiona concomitent, în mod corelat, atât fierăstrăul vertical, imprimându-i o mişcare sus - jos extrem de rapidă (frecvenţă foarte mare), cât şi căruciorul pe care era fixat buşteanul şi care se deplasa pe două şine paralele. Joagărul acesta funcţiona automat, mişcările celor două sisteme -

159


cel de tăiere şi cel de deplasare a buşteanului pe măsură ce era tăiat în lungime - fiind perfect corelate. Viteza de tăiere era foarte mare, aproximativ 5 minute pentru o lungime de 6 m şi o lăţime de 30 cm. Pe atunci se spunea că meşterul Nate ar fi construit unui proprietar o moară, iar acesta necinstit, nu i-ar fi plătit cât tocmiseră mai dinainte. După câtva timp de la darea în funcţiune a morii, morarul necinstit a început să aibă necazuri, nu mai putea regla cu nici un chip măcinarea şi, evident, făina obţinută era de proastă calitate. A apelat la mulţi alţi meşteri pentru a-i rezolva problema, dar nici unul nu a reuşit. Până la urmă, s-a întors spăşit tot la Nate, care i-a spus că îi pune moara la punct cu două condiţii: să-i plătească de 10 ori mai mult decât diferenţa ce-i fusese reţinută pe nedrept şi să fie lăsat singur în moară timp de o jumătate de oră. Neavând încotro, morarul s-a conformat şi după mai puţin de 30 de minute moara mergea perfect. Nici până în ziua de astăzi nu s-a aflat cum a rezolvat Nate problema, pe care, toată lumea era convinsă de asta, tot el o produsese. Întrucât morile din Lovişte aveau capacităţi de măcinare reduse datorită forţei hidraulice mici a celorlate cursuri de apă şi crescând foarte mult cererea, iar Boia fiind singurul râu din zonă cu debit mare (evident, în afară de Olt), înaintea primului război mondial Costandin Ion Frântu zis Cebuc, om cu multă dare de mână, fiind cârciumar (avea şi cramă), construieşte o moară la aproximativ 200 m mai sus de moara lui Gheorghe Fetelea, pe o bucată de pământ care aparţinea lui Niculaie Băluţă zis Bălucian. Acesta, nevrând să vândă pământul, s-a înţeles cu Cebuc să împartă cu el profitul, exploatând fiecare moara, perioade diferite de timp: trei luni - Cebuc şi o lună, Bălucian. Moara lui Cebuc putea măcina în jur de 80 de bănicioare de porumb pe zi. După primul război mondial, Ilie Teşcuţ construieşte o moară similară cu aceea a lui Cebuc, la doar câteva zeci de metri mai sus de acesta, “să ţină calea loviştenilor”22. După moartea lui Ilie Teşcuţ, moara a fost preluată de fiul lui, Ionel Teşcuţ, care a exploatat-o până la sfârşitul anilor ’60. Prin anii 1935 - 1936, Pătru Dimoci împreună cu ginerele lui - Niculaie Popescu, zis Niculaie al Niculi, ambii din Boişoara, şi Constantin Sporiş zis Tămădău - din Grebleşti construiesc o moară pe o bucată de pământ cumpărată de la Dumitru Ungureanu, chiar la capătul Podului de Fier de peste Boia, la aproximativ 1km mai sus de moara lui Ilie Teşcuţ. Cota de participare a celor trei la cheltuieli şi ulterior la câştig era de 50% şi, respectiv, câte 25%. Moara lui Dimoci şi a ginerilor lui putea măcina până la 90 de bănicioare de porumb pe zi şi le-a făcut o mare concurenţă morilor lui Ilie Teşcuţ, Cebuc şi Fetelea, întrucât era prima moară pe care o întâlneau

160


loviştenii în cale şi aici opreau mai întâi. Prin urmare, de prin anii ’30 şi până prin anii ’60, în Grebleşti au funcţionat concomitent 4 mori. Moara lui Dimoci şi a ginerilor săi ajunge, în cele din urmă, să fie exploatată numai de Tămădău (la sfârşitul anilor ’50). Prin anii ’70, Tămădău împreună cu ginerele lui Nicolae Boromiz zis Sase (tatăl patronilor de la firma Boromir) au preluat şi moara părăsită a lui Ionel Teşcuţ. Aceasta a fost refăcută şi a funcţionat până după revoluţia din decembrie 1989, când rămăsese singura moară de apă din comună. După 1989, Sase, cu ajutorul fiilor lui, Dinel şi Gelu, a transformat-o în moară electrică ce funcţionază şi astăzi. Prin anii ’60, pentru o perioadă scurtă de timp, în locul morii de apă a lui Cebuc, abandonată între timp, a funcţionat moara de foc a lui Nicolae Fetelea zis Feteluş sau Lăudică. Acesta, tâmplar de meserie, pentru a le face concurenţă celorlalţi morari, a construit şi pus la dispoziţia clienţilor zece cărucioare din lemn cu care se puteau căra sacii cu boabe şi, respectiv, cu făină la şi de la moară. Acest “serviciu” a existat şi înainte şi după Lăudică, fiind făcut de Ion Ungureanu, zis Mutu (era surdo-mut), care avea un căruţ construit şi întreţinut de fratele lui Ilie, care era tâmplar de meserie (surdo-mut şi el, dar mai puţin avansat decât fratele său, ştia să scrie şi să citească, învăţase şi lucra tâmplărie după schiţă). Datorită faptului că în perioada de dinaintea celui de al doilea război mondial, în Lovişte existau peste 30000 de oi şi, deci, exista şi o mare producţie de lână, Dimoci împreună cu cei doi gineri ai săi, Niculaie al Niculi şi Tămădău, construiesc sub acelaşi acoperiş cu moara de la Podu de Fier, un darac de lână acţionat tot hidraulic (local: ”maşină de făcut lâna”). Lâna, curăţată de scaieţi, spălată cu leşie şi bine uscată, era stropită cu petrol lampant (local: “gaz”) şi întrodusă într-un sistem de cilindri cu gheare care se roteau acţionaţi hidraulic, unde era scărmănată şi făcută fuioare tocmai bune pentru tors. Prin anii 1925 - 1930, Mihail Rebegel zis Şorega din Grebleşti construieşte o piuă de postav la 50 m mai jos de viitoarea moară a lui Dimoci. Mai târziu fiul lui, Ion (Şorega), devenit ginere al lui Tămădău, construieşte tot acolo un darac de lână. Cam în aceeaşi perioadă cu moara lui Dimoci, peste drum de aceasta, Costandin Băra zis Drăgan sau Episcopu construieşte o piuă de dimie şi pănură cu patru oale şi 12 ciocane, acţionată hidraulic. Acest om, Drăgan, era foarte credincios şi prin anii 1937 - 1938 a fost la Maglavit, la Petrache Lupu. Acesta l-a pus să se roage şi să postească trei zile, după care “i-a dat canon”22 să se întoarcă acasă pe jos şi să se roage la fiecare troiţă şi biserică întâlnite în cale. Când a ajuns în Grebleşti, a povestit transfigurat că dincoace de Brezoi, la Călineşti, s-a oprit

161


în faţa unei troiţe să se închine, iar crucea s-ar fi aplecat în faţa lui de trei ori şi i-ar fi spus: “Să trăieşti, episcoape!”. De atunci, lui Drăgan, i-a rămas numele de Episcopu, dar şi mintea puţin rătăcită (devenise foarte tăcut, afectat că lumea nu-l credea şi era îngrozit atunci când auzea înjurături sau blesteme!). Prin anii ’60, singurul om care avea lumină electrică în Grebleşti era un cizmar, Dumitru Ungureanu zis Titi Brumă, care instalase un dinam acţionat hidraulic la daracul lui Ion Şorega şi trăsese doi conductori îngropaţi în pământ până la locuinţa sa pe o distanţă de aproape 100 m, traversând un teren agricol şi şoseaua. În Câinenii Mici, prin anii 1910 - 1912, Ioniţă Bucur construieşte o moară în centrul satului, pe Valea Câinenilor, puţin mai jos de dispensar337. Moara avea roată verticală, pietre de prund, cioplite cu dalta de către însuşi Ioniţă Bucur şi avea o capacitate mică de măcinare: în jur de 20 de bănicioare de porumb pe zi. La începutul anilor ’20, Ioniţă Bucur înlocuieşte vechile pietre făcute de el, cu altele speciale, cumpărate de la meşteri pietrari ardeleni, şi schimbă şi sistemul de antrenare a pietrelor. Astfel, capacitatea de măcinare a morii s-a dublat. Moara lui Ioniţă Bucur a funcţionat până la sfârşitul anilor ’60. Prin anii 1925 - 1927, Dinu Mocanu, senator conservator, originar din Câinenii Mici, construieşte o moară mai perfecţionată decât cea a lui Ioniţă Bucur, la 150m în aval de aceasta, aproape de vărsarea Văii Satului în Olt. Moara avea roată mare, verticală şi pietre speciale, putând măcina până la 60 de bănicioare de porumb pe zi. Moara lui Dinu Mocanu a funcţionat până la începutul anilor ’60, fiind transformată apoi în microcentrală electrică. În Câinenii Mari, pe pârâul Urea sau Valea Urii, au funcţionat mai multe mori. De la sfârşitul secolului XIX şi până la cel de al doilea război mondial, pe malul stâng al pârâului Urea, în punctul numit Sub Piatră, aproape de gospodăria lui Gheorghe (Diţă) Horumbă zis Carole, a funcţionat moara cu făcaie a preotului Gheorghe Popescu, cunoscută sub numele de “moara lu’ popa Gheorghe”. Roata (orizontală) era mai perfecţionată decât aceea a morii lui Moru din Grebleşti, în sensul că avea 8 palete sub formă de căuş (aşa cum sunt turbinele Pelton). Această moară avea o capacitate de măcinare de până la 30 de bănicioare pe zi. O copie în mărime naturală a morii cu făcaie a lui popa Gheorghe din Câinenii Mari, se află la Muzeul Etnografic din Munchen, Germania352. Până prin anii 1928 - 1930, pe iazul de pe Prund, în Câinenii Mari, a funcţionat moara lui Constantin Ţârdea. Era o moară cu roată verticală, cu adăpost de lemn de tip “baracă”, având capacitatea de măcinare de 25 - 30 de bănicioare de porumb pe zi.

162


Pe iazul fostei mori a lui Ţârdea, la 100 m în aval de aceasta, a funcţionat, până prin anii ’60, “moara lu’ Lecu”, proprietar fiind Petre Popescu zis Lecu şi ulterior Floarea Popescu. Era o moară cu roată verticală, cu adăpostul din lemn de tip “baracă” şi avea o capacitate de măcinare de până la 50 de bănicioare de porumb pe zi. Alături de moară a funcţionat şi un joagăr. Pe un iaz care traversa satul Câinenii Mari, a funcţionat, în perioada 1920 - 1960, moara lui Ion (Niel) Tăbăcuţu. La început, aceasta era un adevărat complex hidrotehnic popular, format din: - moară pentru porumb, cu capacitatea de 80 - 100 bănicioare/zi; - moară pentru grâu, cu site, având capacitatea de 20 - 25 bănicioare/zi; - darac pentru lână, cu capacitatea de 80 - 100 kg/zi; - piuă pentru postav; - joagăr pentru despicat buşteni; capacitatea, 4 - 5 mc/zi. În perioada 1920 - 1940, complexul a funcţionat la capacitate cu toate instalaţiile. Toate instalaţiile aveau roţi verticale, iar adăpostul era din piatră şi cărămidă. În perioada 1955 - 1960, a funcţionat şi ca microcentrală electrică, alimentând cu energie un număr redus de lămpi de iluminat, amplasate în complex şi în centrul satului. Treptat, din complex nu a mai rămas decât moara de porumb care a funcţionat până în anul 1960. Complexul se afla în partea de est a bisericii din Câinenii Mari, aproape de gospodăria proprietarului. În perioada 1935 - 1940, la circa 1 km amonte de sat, pe pârâul Urea, aproape de punctul numit Calea Zăpădioarelor, a funcţionat un joagăr de despicat buşteni, proprietar fiind Costică Darie. Joagărul avea o capacitate de tăiere de 8 - 10 mc/zi. De prin 1910 şi până după 1950, tot în Câinenii Mari, a funcţionat “moara de pe vale”, proprietari fiind Floarea I. Horumbă (născută Popescu, Grejdan din prima căsătorie) şi Petre Grejdan zis Bârcă. Moara era dublă, parte a fiecărui proprietar, cu o singură roată mare care acţiona două sisteme de măcinare. Adăpostul morii era construit din lemn. Moara se afla pe malul stâng al pârâului Urea în dreptul gospodăriilor lui Nicolae Panu şi Gheorghe Panu, zis Guşă, şi avea o capacitate de măcinare de 20 - 25 de bănicioare de porumb pe zi pentru fiecare parte. În Robeşti a funcţionat de la începutul secolului XX şi până în anul 1942, “moara Nădrăgeştilor”, administrată de Grigore Robescu353. Era o moară cu făcaie, cu o capacitate de măcinare de până la 20 de bănicioare de porumb pe zi. După război în clădirea vechii mori a funcţionat, până în 2003, un cazan de ţuică (local: “povarnă”), administrator fiind Mircea Robescu. La 6 km în amonte de sat, pe Valea Robeştilor, Societatea Forestieră

163


“Carpatina” a avut un joagăr de produs cherestea, care a funcţionat de la începutul secolului XX şi până la naţionalizarea din anul 1948. Joagărul funcţiona cu apă dintr-o acumulare numită “Lacul lui Oliver” . Pe lângă cherestea, aici se poduceau şi lădiţe din lemn de răşinoase şi alte obiecte din lemn. Prezenţa în acel loc al joagărului a dat naştere toponimului “La Fabrică”. Joagărul a funcţionat şi după naţionalizare, până prin anii ’60. Aşadar, locuitorii comunei Câineni au ştiut de secole să utilizeze forţa cursurilor de apă, în ingenioase instalaţii populare de măcinat, de prelucrat lâna şi ţesăturile din lână şi de obţinere a cherestelei. Timpurile moderne au adus şi o altă utilizare a forţei cursurilor de apă, şi anume producerea de energie electrică ieftină şi în mod ecologic354. Dacă în timp morile de apă, pivele de dimie şi pănură, daracele de scărmănat şi “înfuiorat” lâna şi joagărele hidraulice de lemn au dispărut de pe cursurile de apă din comuna Câineni - am arătat că în prezent doar în Grebleşti mai funcţionează moara electrică a lui Sase (N. Boromiz) - în ultimii ani au apărut pe râul Boia 3 CHEMP-uri (Centrale Hidroelecrice de Mică Putere), iar în viitor se vor mai construi încă 9 355. De asemenea, sunt în curs de execuţie CHE Robeşti şi CHE Câineni (CHE = Centrală Hidroelectrică) de pe râul Olt. Caracteristicile tehnice ale celor 3 CHEMP-uri date în funcţiune pe râul Boia, sunt prezentate în tabelul 12: CHEMP Boia 1 este situată la o distanţă de 1,5 km de satul Grebleşti, în apropierea Podului de Fier (la Varniţă). CHEMP Boia 2 se află la o distanţă de 3,3 km în amonte de CHEMP Boia 1. CHEMP Boia 3 este situată la o distanţă de 3,6 km în amonte de CHEMP Boia 1 şi de 300 m în amonte de CHEMP Boia 2. Tabelul 12. Caracteristicile tehnice ale CHEMP Boia 1 - 3. Nr. CHEMP CHEMP CHEMP C aracteristica crt. Boia 1 Boia 2 Boia 3 1. An de punere în funcţiune 1987 2001 1992 2. 2 1 1 Echipare, nr. de grupuri* 3. 2000 500 500 Putere instalată, kw 4. 4360 1300 1300 Energie proiectată, MWh/an 5. 6,0 6,6 6,6 Debit instalat, mc/s 6. 43,0 10,0 Cădere brută-proiect, m 9,5 7. 36,0 Cădere netă, m 9,0 9,5 *Grup = turbină + generator + transformator.

164


Caracteristicile tehnice ale celorlalte 9 CHEMP-uri care sunt prevăzute a se construi tot pe râul Boia, sunt prezentate în tabelul 13. CHE Robeşti şi CHE Câineni vor avea fiecare câte două grupuri energetice, puteri instalate de 27,1 MW şi respectiv 27,7 MW şi vor furniza o cantitate de energie electrică de 74,63 GWh/an şi respectiv de 76,24 GWh/an. Mai este prevăzută construirea CHE Lotrioara, care va avea tot două grupuri energetice, cu o putere instalată de 25,3 MW, şi care va furniza o cantitate de energie electrică de 67,4 GWh/an (CHE Lotrioara nu se va construi pe râul Lotrioara, cum ar putea sugera numele, ci tot pe Olt, la vărsarea râului Lotrioara în acesta). Amenajările hidroenergetice de pe râurile Boia şi Olt, din perimetrul comunei Câineni, sunt importante atât prin cantităţile de electricitate furnizate sistemului energetic naţional, cât şi din punct de vedere turistic şi comercial, prin modificarea - în bine, sperăm! cu un plus de atractivitate, a peisajului şi prin realizarea unor căi de comunicaţie moderne. Tabelul 13. Caracteristicile tehnice ale viitoarelor CHEMP—uri de pe Boia C aracte­ ristica 1. Boia 4 2. Boia 5 3. Boia 6 4. Boia 7 5. Boia 8 6. Boia 9 7. Boia 10 8. Boia Mare 9. Boia Mică

Nr. gru­ puri 1 1 1 1 1 1 1

Putere instalată Kw 600 600 600 600 600 600 600

Enrgie proiectată Gwh/an 1400 1400 1400 1300 1300 1300 1300

Debit instalat m3/s 6,6 6,6 6,6 6,6 6,6 6,6 6,6

Cădere b ru tă m 13,3 13,3 13,4 13,3 13,3 13,4 14,0

Cădere netă m. 12,5 12,5 12,5 12,5 12,5 12,5 12,5

1

1400

6000

1,2

280

270

1

1400

6000

1,2

280

270

7. Exploatarea m aterialelor de construcţii m inerale Pe lângă lemn, un alt material de construcţii exploatat intens în comuna Câineni, a fost piatra. Exploatată iniţial de locuitori pentru fundaţia şi brâul caselor, piatra, mai ales cea de râu, a început să fie exploatată în sistem

165


industrial la începutul anilor ’60. Timp de aproape două decenii, Întreprinderea “6 Martie” a exploatat intens piatra de râu, în special cea de pe râul Boia din Grebleşti. Numeroşi lucrători localnici adunau piatra de râu în grămezi pe prund după care o încărcau - la început, în camioane, ulterior în basculante - care o transportau în gara Câineni, de unde era încărcată în vagoane. Cu mult înainte, pentru necesităţi locale şi ulterior în scop comercial, se exploata piatra de var, care era arsă în cuptoare (varniţe) pentru obţinerea varului nestins. Mult timp, până prin anii ’60, la Grebleşti a funcţionat o varniţă cu 4 cuptoare mari, pe locul unde este acum amplasată CHEMP Boia 1. Această activitate a creat chiar toponimul “La Varniţă”. Se mai exploata piatră de var la Robeşti, de pe Valea Robeştilor, care era arsă în varniţele din Capu Satului. Prin anii ’70, la Grebleşti, pe Boia Mare, puţin mai sus de confluenţa cu Boia Mică (Între Văi), s-a descoperit marmură, care a început să fie exploatată imediat. Blocurile de marmură erau transportate cu basculantele în gara Câineni, unde exista o staţie de concasare care producea praf de marmură şi criblură pentru mozaic. De asemenea, se mai exploata şi se mai exploatează încă în Ostrovu Oltului la Câineni, precum şi la Robeşti, pietrişul şi nisipul (staţii de sortare). Periodic - de exemplu, pentru reapararea DN 7D - aceste materiale se exploatează şi de pe Valea Boii şi Valea Boişorii (la Cânepişte, există o staţie de sortare care lucrează ocazional).

8. M eşteşuguri şi ocupaţii casnice Din vechime şi până prin anii ’60 - ’70, în satele comunei Câineni existau meşteri care se ocupau cu prelucrarea lemnului, ocupaţia fiind strâns legată de exploatarea pădurilor. Cheresteaua (local: “blană ”) se obţinea în mod obişnuit prin tăierea manuală a buştenilor: cu o sfoară înmuiată în vopsea şi întinsă de-a lungul buşteanului curăţat de coajă se trasa linia de tăiere, buşteanul era urcat şi fixat pe două capre înalte de 2,0 - 2,5 m şi era tăiat manual de doi oameni, unul aflat sus pe buştean şi celălalt - jos, care acţionau un fierăstrău special, prevăzut la capete cu mânere. Cei doi tăietori trebuiau să urmărească în permanenţă linia trasată pe buştean şi nu era de loc simplu, mai ales pentru cei fără experienţă, să obţii scânduri perfect drepte. Mai existau meşteri cioplitori, dulgheri care obţineau “din bardă” bârne pentru case şi grajduri. Alţii erau specializaţi în obţinerea de doage, pe care apoi le asamblau în putini pentru brânză, murături şi varză, în butii

166


pentru prune şi ciubere pentru spălat rufe şi hârdaie pentru apă. Încă şi astăzi mai există oameni care pot confecţiona ulucă, lanteţi şi şită prin cioplire. De asemenea, existau meşteri care confecţionau roţi, precum şi războaie de ţesut, care şi căruţe. Din vechime şi până după cel de-al doilea război mondial, tot mobilierul era realizat de meşteri locali. Principalele piese ce compuneau mobilierul ţărănesc erau: patul de scânduri (de cele mai multe ori fix, având picioarele pe “pocimpi”, adică înfipte în pământ), dulapul şi lada de haine, dulapul de vase, lada pentru mălai, cuierul, masa pătrată cu patru picioare şi, în cele mai multe cazuri, o masă rotundă pliantă, mai joasă, pe care se servea masa, stând pe scaune de tip taburet372. La mare căutare erau meşterii care confecţionau luntri pentru pescuit sau pentru transportul mărfurilor pe Olt. La 23 ianuarie 1717, căpitanul Fr. Schwantz, autorul celebrei hărţi şi participant la construirea la fel de celebrei Via Carolina, în raportul său către generalul Steinville, propune construirea la Câineni a 24 de vase “de către oamenii de aici, după modul sau sistemul lor”120,257. Aceste vase erau “scurte şi plate”. Existau, de asemenea, meşteri podari. Harta stolnicului C. Cantacuzino, tipărită la 1700 în Italia, la Veneţia248,252,356, indică un pod “umblător” de lemn, adică plutitor, la Câineni, peste Olt. La 1849 este consemnat “un pod plutitor la Vadu Câinenilor”378. Tot aici, până în anul 1965 a existat un pod de fier, cu podea de lemn peste care treceau şi camioanele cu metri şi buşteni, acesta fiind înlocuit în acel an cu actualul pod de beton şi fier. Dintre meşterii dulgheri din comuna Câineni, putem aminti pe: Constantin şi Costică Moraru (Ţârdea), Ion Nandrea şi Dinu Avram din Câinenii Mari; Ionel Manea, Gheorghe şi Constantin Hereşanu din Grebleşti; Ioniţă Petcu, Gheorghe Ion şi Costea Grigore din Robeşti. La fel, dintre meşteri tâmplari menţionăm pe: Nicolae Fetelea (Feteluş sau Lăudică), Ilie Ungureanu (Mutu) şi Andrei Hereşanu din Grebleşti; Mihai (Ilă) şi Ilie Teodosescu din Câinenii Mici. Ca meşteri rotari, au fost Ion Popa din Grebleşti şi Constantin (Dinu) şi Nicolae Oancea (Pătruţ) din Câinenii Mari, acesta din urmă fiind şi un renumit circularist. Un cunoscut meşter în obţinerea de şiţă şi ulucă este Mihai (Mişu) Pătraşcu din Grebleşti. Mobilierul ţărănesc din lemn era realizat, în general, de către rudari (Câinenii Mari, Robeşti). Tot rudarii realizau şi mai realizează încă multe obiecte de urz caznic din lemn: troci, fuse, linguri, cozi de topor şi de sapă, copărâi (cozi de coasă), coşuri împletite (târne, telteie), mături de nuiele. De asemenea, în satele comunei Câineni era răspândit şi meşteşugul fierăriei. Existau mulţi meşteri fierari care confecţionau diferite unelte, piese din fier pentru care şi căruţe, potcoave, aceştia fiind în acelaşi timp şi potcovari. Dintre meşteri fierari-potcovari, putem menţiona pe: Chiriţă şi

167


Dumitru (Tică) Chitu, Dumitru (Tică) Oancea (Pătruţ) din Câinenii Mari; Nică Ţiganu din Câinenii Mici; Constantin Robescu din Robeşti; Ion Joiţa, Gheorghe Brănescu (Flocea) - tatăl cu fiii lui Ion (Fălie) şi Gheorghe (Gicu Ţiganu), Ilie (Ilie Ţiganu) şi Dumitru (Mitu Ţiganu) Lăcătuşu şi Toma State (Toică Ţiganu) din Grebleşti. Cărămidăria, olăritul şi arsul pietrei de var erau ocupaţii cunoscute locuitorilor comunei Câineni ; prima dintre ele a supravieţuit până astăzi, fiind practicată, spre exemplu, în Grebleşti de către Toma State cu familia sa, precum şi de urmaşii lui Ion şi Gheorghe Brănescu şi ai lui Dumitru Lăcătuşu. Şt. Olteanu şi C. Şerban373 arată: “Numeroşi săteni din Loviştea erau cărămidari, pietrari, zidari (...), meşteri în prelucrarea pietrei (...), tăietori de lemne şi buni plutaşi”. Existenţa unui mare număr de oi, capre şi vite însemna şi obţinerea unor cantităţi mari de piei şi lână care trebuiau prelucrate. Pieile se tăbăceau (local: se “argăseau ”) utilizănd tananţi naturali, varul, cenuşa, păcura, tărâţele de grâu, zerul şi chiar braga379-381. Tananţii naturali erau obţinuţi din coaja unor arbori şi a unor arbuşti care creşteau în sudul Olteniei şi pe Câmpia Dunării, cum ar fi scumpia şi paţachia (boia sau cheţan). Coaja copacilor şi a arbuştilor menţionaţi se usca şi se pisa până rezulta o pulbere fină ; sub această formă, era utilizată la tăbăcit (argăsit). Din pieile tăbăcite se confecţionau cojoace, pieptare, opinci, chimire, hamuri, şei etc. Cojocari renumiţi au fost Achim Herţa - tatăl şi Achim Herţa - fiul, Constantin Năstase, zis şi Dinu al Linii - din Câinenii Mari, Aurica Cazacu şi Miţa Moţoc din Grebleşti. Lâna era curăţată de scaieţi, spălată şi dărăcită adică “făcută la maşină”22. Se obţineau fuioarele de lână, care erau toarse manual, folosinduse furca şi fusul, în fire de diferite grosimi care apoi erau ţesute, iar ţesăturile erau “piuite”, obţinându-se dimia şi pănura din care se confecţionau cioareci, laibăre (laibăr = haină scurtă uneori fără mâneci, vestă ) şi dulmane (dulman = haină grosă de iarnă la trei sferturi şi două rânduri ). O parte din firele de lână era trasă pe răşchitor în jurebii (nişte cucle mai mari) care apoi se vopseau în diferite culori şi erau folosite la ţesutul macaturilor (covoare frumos colorate care, în mod obişnuit,aveau un chenar de inspiraţie florală sau geometrică, iar la mijloc era modelul - flori, animale, reprezentări umane, peisaje). Din firele de lână se împleteau ciorapi, mânuşi, jersee şi pulovere. Totuşi, cea mai mare parte din firele de lână era ţesută. Se mai ţeseau fire de bumbac, in, cânepă şi borangic, obţinându-se diferite tipuri de pânză. Ţesătoria era o ocupaţie tipic feminină, foarte răspândită şi care mai există şi astăzi în unele gospodării. Înainte, de toamna până

168


primăvara, cu excepţia perioadei dinaintea Crăciunului şi până la Bobotează, nu era casă în care să nu fie instalat un război de ţesut pentru pânză, postav, macaturi şi preşuri (covoare din fâşii de cârpe). Se spune că acolo unde iarna nu se “punea războiul”, nu era casă de om gospodar (este celebră replica unui boişorean adresată scriitorului Andrei Pandrea69, fostul medic de ţară Andrei Marcu, atunci când acesta s-a mirat de mulţimea războaielor de ţesut din casele oamenilor din Lovişte: “Aşa e bine: cu pace în ţară şi război în casă!”). Războaiele de ţesut erau, şi sunt încă, de tip orizontal. “Punerea războiului” comportă o serie de operaţii tipice22: urzire, învălire, înnăvădire, punere pe natră. Pentru urzire se utilizează urzitorul, un dispozitiv format dintr-un suport, un ax central din lemn şi două cadre dreptunghiulare sau pătrate din lemn, aşezate în cruce şi care se rotesc în jurul axului. Urzirea, operaţia de obţinere a urzelii, constă în înfăşurarea firelor de bumbac, de obicei scrobite înainte, pe urzitor sub formă de spirală (sus - jos). Rezultă urzeala - o cuclă foarte lungă, cu un anumit număr de fire duble, în funcţie de iţele şi spata care urmează a se folosi. Urzeala se pune uniform pe sul, o bucată cilindrică din lemn cu un capăt tăiat paralelipipedic care are două goluri date în cruce, adică “se învăleşte”. Paralel cu sulul, se pun din loc în loc “fuscei” - nişte stinghii subţiri din lemn de brad care ajută la repartizarea uniformă a urzelii pe toată lungimea sulului şi împiedică întrepătrunderea şi încurcarea firelor. Cu porţiunea de urzeală de la capăt se procedează apoi la înnăvădit - operaţie care constă în trecerea firelor prin cocleţii iţelor (ochiuri din fire de bumbac) perechi - perechi şi apoi prin spată. Urmează punerea natrei şi a bătelii, adică întinderea urzelii între sulul învălit şi sulul de lângă ţesătoare. Cele două suluri se sprijină pe “lăturoaiele” războiului, fiecare la câte un capăt. Băteala este partea dintre spată şi ţesătoare, iar natra este partea de urzeală dintre sulul învălit şi sistemul de iţe. Sulul “învălit” se blochează pe stânga ţesătoarei cu “lăsătorul”, un lemn lung rotund care are un capăt introdus în una din găurile din sul, iar capătul de la ţesătoare este lăsat pe podea. Urzeala se întinde bine pe sulul de lângă ţesătoare, cu ajutorul “întorcătoruilui”, un fel de manivelă formată din două piese, aflată pe sul în dreapta ţesătoarei şi care, după întindere, blochează sulul. Pe acest sul se va rula ţesătura pe măsură ce ea “sporeşte”. Natra se poate separa în două reţele de fire interschimbabile sus - jos, atunci când ţesătoarea acţionează cu picioarele “iepele”- nişte pedale aflate în legătură cu sistemul de iţe. Spata este montată în “brâgle”, un sistem de tragere a spatei pentru “a bate” firul lăsat între cele două reţele ale urzelii, prin trecerea suveicii dintr-o parte în alta prin faţa spatei. Pentru ţesături subţiri (pânză) se folosesc două rânduri

169


de iţe, iar pentru ţesături grose (pănură, dimie, macaturi, scoarţe) se folosesc patru rânduri de iţe legate de tot atâtea “iepe” montate în “iepar”. În ultimii ani, în Grebleşti a apărut şi războiul de tip vertical (mânăstiresc), adus în sat de o fostă călugăriţă, Filofteia Lazăr. Acesta nu are spată, baterea firului în urzeală făcându-se cu ajutorul unei furculiţe sau a unui pieptene special. Alte dispozitive utilizate la ţesut, sunt vârtelniţa şi sucala. Vârtelniţa este un dispozitiv care serveşte la depănatul firelor de pe cucle (bumbac) şi jurebii (lână). Este formată dintr-un suport şi un picior de lemn pe care se învârt două stinghii late de câteva degete aşezate în cruce şi care au la capete câte 4 - 6 găuri. Cucla sau jurebia se aşează pe aceste stinghii şi se întinde cu ajutorul unor fuse care se introduc în găuri, apoi firul este depănat. Sucala serveşte la trecerea firului depănat pe mosoare sau ţevi de cucută, soc sau trestie, care apoi se pun în suveică. Sucala constă dintr-o vergea de fier trecută printr-un mâner de lemn şi prevăzută la un capăt cu o roată prin centrul căreia vergeaua se continuă încă 15 - 20 cm. Ea se sprijină pe doi suporţi de lemn care fac parte dintr-o lădiţă, mânerul fiind deasupra lădiţei, iar roata - în afara ei. În lădiţă se ţin de obicei mosoare şi ţevi. Acestea din urmă se introduc pe porţiunea de vergea din afara lădiţei. Atingând tangenţial mânerul de lemn, vergelei i se imprimă o mişcare de rotaţie, iar firul se înfăşoară pe mosor sau pe ţeavă. La ţesutul macaturilor se foloseşte suveica numai pentru părţile monocolore de pe toată lăţimea ţesăturii; în rest, pentru realizarea modelului se folosesc mai multe “păpuşi” de diferite culori, cu ajutorul cărora se trage firul pe porţiunea corespunzătoare de urzeală. Foarte multe femei din comuna Câineni au ştiut şi mai ştiu încă să ţeasă la război macaturi şi scoarţe din lână, meşteşug care se transmite din generaţie în generaţie. Dintre cele care au deprins cel mai bine acest meşteşug amintim pe: Gheorghiţa Daneş (Şitoianu) şi Florica Avram din Câinenii Mari; Maria Popa, Maria (Oara) Pătraşcu, Monica Coman şi Filofteia Lazăr din Grebleşti Pentru împletit pulovere, jersee, ciorapi, fulare şi mânuşi, firul de lână trebuie răsucit suplimentar cu “răsucelnicul”, un titirez de lemn care constă dintr-o roată cu diametrul de 10 - 15 cm şi grosimea de 5 - 10 mm, care are pe o faţă, în centru, o coadă cilindrică, lungă de 25 - 30 cm şi groasă de 10 - 15 mm, iar pe cealaltă faţă - un cârlig mic de fier. Răsucelnicului i se imprimă o mişcare de rotaţie prin rularea rapidă a cozii între palmă şi pulpa piciorului drept şi suspendarea lui de firul de lână înfăşurat pe cârlig, fir care astfel se răsuceşte, iar după răsucire este înfăşurat pe coadă în spatele roţii. Croitoria şi cizmăria sunt două meşteşuguri practicate ocazional de foarte mulţi locuitori din comuna Câineni (de mai mulţi ani, sunt foarte

170


răspândite maşinile de cusut), însă de un nivel profesionist putem vorbi doar în cazul croitoriei, în timp ce cismăria se limita şi se limitează încă, la reparatul încălţămintei. Dintre croitori, menţionăm pe Mieilă (Ispas) Daneş, Mihai Daneş (Nelu Croitoru), Nicolae Daneş, Elena (Nina) Daneş, Lizica Daneş - din Câinenii Mari; Ion (Nelu) Frântu (Zgârban) din Grebleşti şi Maria Chirichiaş - din Robeşti. Dintre cizmari, merită amintiţi: Gheorghe Geană, Nicu Horumbă şi Victor Popescu - din Câinenii Mari şi Ion Borcan, Dumitru Ungureanu (Titi Brumă) şi Tică Ungureanu (Tică Brumă) - din Grebleşti. Curios, în satele comunei Câineni, ca de alftel în toată Ţara Loviştei, a existat şi mai există încă un meşteşug intermediar între croitorie şi cismărie, şi anume confecţionatul papucilor din trenţe, un fel de scarpeţi din materiale textile rămase de la diferite croieli. Deşi nu atât de mult ca înainte, această încălţare se purta şi încă se mai poartă, când vremea este frumoasă, mai ales la muncă pe dealuri, deoarece este uşoară, comodă şi nu alunecă. Tălpile sunt făcute din mai multe straturi de material textil, rezistent, cusute foarte strâns şi des cu un fir de bumbac mai gros, iar feţele sunt croite din pănură sau o stofă mai groasă şi, de cel mai multe ori, sunt frumos ornate cu diverse cusături. Îmbinarea dintre talpă şi faţă se realizează printr-un tiv special, foarte strâns. În trecut nu exista casă în care să nu se facă o astfel de încălţăminte, în general de către femeile mai în vârstă. În Câinenii Mari a existat chiar o femeie, Elena Ţârdea (ţaţa Linuţa Ţârdii) care a făcut din confecţionarea scarpeţilor o adevărată “meserie”, la ea apelând multă lume pentru a cumpăra acest tip de încălţăminte. Alte ocupaţii casnice tradiţionale, dar care se mai întâlnesc şi astăzi, sunt vopsitul jurebiilor de lână, făcutul săpunului de rufe şi spălatul rufelor la râu. Pentru spălat, în trecut se folosea cenuşa, leşia şi săpunul de casă. Astăzi s-a renunţat la cenuşă, iar leşia se foloseşte doar pentru spălări grele, răspândindu-se în schimb folosirea detergenţilor. O ocupaţie sezonieră tradiţională în comuna Câineni şi în general în Ţara Loviştei, este obţinerea ţuicii prin distilarea prunelor fermentate (boască, borhot) în cazane de aramă, în aşa numita “povarnă”, aşezată lângă un izvor (şipot) sau apă curgătoare. Un vestit producător de ţuică, autorizat de stat cu mult înainte de 1989, a fost Mircea Robescu din Robeşti. În fine, o altă ocupaţie a locuitorilor din comuna Câineni este cărăuşia cu boi şi, mai nou, cu cai. Aceasta a devenit o ocupaţie a unor proprietari de boi şi cai cu atelajele aferente (car, căruţă), în special în ultimile două decenii, ca urmare a reducerii treptate a numărului animalelor de tracţiune, puţinii proprietari care au mai rămas, începând să fie foarte solicitaţi de către consăteni. Astfel, ”chiria”, adică plata pentru munca prestată cu boi sau cai, a devenit foarte scumpă. Înainte, până prin anii ’50, se lucra cu boi sau cu

171


cai la exploatarea şi transportul masei lemnoase, iar după cel de al doilea război mondial, şi la transportul pietrei de râu. Dintre uneltele şi obiectele specifice zonei şi care se utilizează împreună cu cele obişnuite într-o gospodărie ţărănească, menţionăm: sania de boi, tânjala, ţăpoiul, târna, telteul, troaca, trocul, ciubărul, putineiul, zobitoarea. Sania de boi este formată din două “fălcele” groase de lemn cioplit cu barda, lungi de 2.5 - 3,0 m, curbate la un capăt, aşezate paralel la o distanţă de 1,2 - 1,6 m şi unite la capete prin doi lanteţi groşi de lemn pe care se aşează un pod din scânduri şi dintr-un proţap de lemn care face legătura cu boii prin intermediul jugului. Se foloseşte pe terenuri în pantă la coborât fân, lemne sau cartofi până la drumul de car, iar iarna pe zăpadă înlocuieşte carul, venind până în gospodăria omului. Tânjala este un proţap de lemn îndoit la un capăt care se foloseşte la tractarea “copiţelelor” de fân (căpiţe) până la locul de “clădiş” şi la coborârea pe pante foarte abrupte şi înguste (hoage, hule) a lemnelor şi a “târşurilor”, nişte paturi din crengi groase de copac pe care se încarcă fânul sau sacii cu cartofi. Ţăpoiul este o furcă lungă din lemn cu două coarne sub formă de “V ” când sunt tot din lemn (dintr-o bucată) sau sub formă de “U” când sunt din fier. Se foloseşte la clăditul fânului din copiţele în clăi şi la suitul fânului sau al glugilor de coceni în “pătule”, locuri amenajate în fagi bătrâni pentru a fi ferite de animale. Târna este un coş împletit din nuiele de alun (de fapt, fâşii înguste desprinse din acestea şi opărite pentru flexibilizare), de formă paralelipipedică, prevăzut cu mâner între laturile mari de la partea superioară. Telteul este tot un coş împletit din nuiele de alun, dar de formă semisferică şi care are două mânere laterale. Ambele se folosesc la culesul şi căratul produselor agricole. Troaca este un vas de lemn de formă semicilindrică, cu diverse mărimi şi întrebuinţări specifice: cernutul făinii de porumb (troaca de făină), frământatul aluatului (troaca de frământat), spălatul rufelor şi al copiilor mici (troaca de spălat), punerea la sare a slăninei şi cărnii de porc (troaca de porci - cea mai mare, prevăzută cu patru mânere, câte două la fiecare capăt). Trocul este tot un vas de lemn, dar mai rudimentar (o bucată mai subţire de buştean, scobită cu tesla pe lungime şi prevăzută la un capăt cu un mâner cioplit pentru manipulare) din care se dă mâncare la porci. Ciubărul sau hârdăul este un vas tronconic din doage de lemn cercuite şi este folosit la spălatul rufelor “în vale” şi la îmbăierea adulţilor (ciubărul) sau la păstratul apei de băut pentru animale (hârdăul).

172


Putineiul este un vas înalt din doage de lemn înguste, de formă perfect cilindrică şi serveşte la obţinerea untului din laptele de oaie, capră sau vacă. “Bătutul putineiului” se face cu ajutorul unui băţ cilindric din lemn care are la un capăt o roată cu diametrul puţin mai mic decât al putineiului şi perforată din loc în loc pentru a favoriza agitarea intensă a laptelui. Acest dispozitiv se mişcă rapid în sus şi în jos, ca un piston prin toată masa laptelui, care după un timp separă untul. Zobitoarea poate fi de mână sau cu roată şi ambele servesc la “zobitul” porumbului. Zobitoarea de mână este o bandă semicirculară, închisă, de oţel care are pe diametru ştanţate două rânduri paralele de dinţi. Partea circulară este înfăşurată în material textil pentru a proteja mâna celui care zobeşte porumbul. Zobitoarea cu roată sau cu manivelă constă dintr-o placă circulară de fier fixată pe un ax cu manivelă şi care are pe una din feţe mai mulţi dinţi. Această parte se “îmbucă”, fără a o atinge însă, într-o piesă metalică fixă, prevăzută la partea superioară cu un mic coş tronconic prin care se introduce druga de porumb. Aceasta este prinsă între faţa cu dinţi a roţii şi piesa metalică fixă, în acest fel zobindu-se. Tot acest ansamblu este montat pe o capră de lemn pe care stă cel care zobeşte porumbul. 9. Hrana. Tradiţii culinare În cadrul ocupaţiilor casnice, o categorie aparte a acestora este legată de prepararea hranei şi de tradiţiile culinare. Trăsătura caracteristică în ceea ce priveşte hrana locuitorilor din comuna Câineni, este aceea că ei consumă cantităţi mari de carne de porc conservată “la oală”, adică în untură, slănină şi produse lactate. Faptul că slănina şi carnea de porc se pot conserva uşor prin sărare, afumare şi “topire” în untură, oferă locuitorilor posibilitatea de a consuma aceste produse tot timpul anului, ele alcătuind hrana de bază în perioadele de munci grele (arat, pus în pământ, cosit, strâns fânul, scos cartofii, “gătit” lemne etc). Deşi din punct de vedere medical aceste produse sunt puţin recomandate, de Crăciun nu există, practic, familie care să nu taie măcar un porc. Acest lucru se întâmplă chiar şi acolo unde carnea de porc se consumă mai puţin, şi asta doar pentru că altfel “este ruşine” sau “te faci de râs”22. Ocazional - sâmbăta, duminica - se consumă carne proaspătă de oaie, capră, vită sau pasăre, iar la Paşte - miel. Înainte ca Oltul să sărăcească din cauza poluării, în comuna Câineni se consuma foarte mult peşte, mai ales somn, scobar, clean, mreană. Ca preparate speciale în zonă, sunt cunoscute pastrama de oaie sau capră şi brânza de burduf. Mâncăruri tradiţionale sunt ciorba de “bureţi”, sloiul, balmeşul, mămăliga dreasă şi cocoloşul, apoi ciorba de lobodă, de varză albă

173


şi de fasole verde (păstăi sau, local, “teci”), preparate cu untură “legată” şi lapte acru. Ciorba de “bureţi” este o ciorbă din toate măruntaiele de vită, neavând nici o legătură cu bureţii de pădure. “Sloiul” se aseamănă cu carnea de porc pusă “la oală” în untură şi constă din bucăţi de carne grasă de oaie sau capră, care se prăjesc şi se pun “la oală” în topitură de seu. Balmeşul se obţine prin fierberea unui amestec de caş dospit şi brânză de burduf în lapte dulce, la care uneori se adaugă untură şi/sau mălai. Mămăliga dreasă se prepară prin aşezarea într-un vas de pământ sau metalic, dar smălţuit, de straturi alternative de mămăligă caldă cu o consistenţă mai moale şi brânză de burduf amestecată cu jumări, peste care se toarnă unt topit şi apoi se dă la cuptor. Cocoloşul constă dintr-un bulgăre de mămăligă caldă care are la mijloc brânză de burduf şi care se coace în spuză sau pe plita încinsă. În mod obişnuit, pentru prăjit, se foloseşte aşa numita “untură legată”, uleiul fiind folosit aproape exclusiv în zilele de post. Untura legată are la bază osânza de porc. Aceasta este întinsă pe o suprafaţă plană, sărată abundent şi apoi rulată foarte strâns cu partea impermeabilă (pielea) în afară, într-un ghem care se leagă foarte bine cu sfoară (să nu rămână spaţii libere, căci altfel “răncezeşte”) şi se atârnă de grindă în pivniţă (să nu aibă contact cu nici o suprafaţă solidă). Din acest ghem de osânză sărată, se taie la nevoie o bucată potrivită care se topeşte, iar topitura rezultată se foloseşte la prăjit, dând mâncărurilor un gust deosebit. Un secret local al ciorbelor de lobodă, varză albă şi fasole verde cu prăjeală de ceapă în untură legată şi cu lapte acru, este acela că nu se adaugă niciodată toată cantitatea de lobodă, varză sau fasole în apa care fierbe, ci treptat, “câte o mână”; se acoperă vasul, se dă într-un clocot şi iar se adaugă “o mână” etc. Primăvara şi vara, în zilele de post, se consumă foarte mult urzicile gătite cu mălai şi servite cu mult oţet de prună. Foarte apreciate sunt varza acră, murăturile asortate la saramură şi fasolea boabe. Dintre conservele de fructe menţionăm magiunul şi gemul de prună, zmeură şi afine (local, “afunie”) şi dulceaţa de nuci verzi şi de ... gogonele. De asemenea, amintim prunele uscate, poamele (jumătăţi de pere mici pădureţe şi felii de mere înşirate pe sfoară şi uscate la soare), precum şi vinul de măceşe şi de afine.

10. Com erţul şi finanţele De sute de ani, fără întrerupere, inclusiv în perioada comunistă, în intervalul 13 - 20 iulie din fiecare an, se desfăşoară la Titeşti, în Dealu Mlăcii, devenit Dealu Târgului, târgul (nedeia) de Sfântul Ilie. În perioada

174


13 - 19 iulie are loc “târgul de animale”, iar în ziua de 20 iulie, când se sărbătoreşte Sfântul Ilie, are loc “târgul de oameni”. În vechime, acest târg avea loc pe muntele Faţa Sfântului Ilie, unde se adunau oieri şi crescători de vite din Ardeal şi din Muntenia, pentru a vinde şi cumpăra animale şi produse prelucrate din lemn, lână, piei etc. Târgul era şi un bun prilej de distracţie pentru participanţi, cu lăutari şi circari. De asemenea, la acest târg se legau prietenii între tineri şi se tocmeau căsătorii. Motivul pentru care târgul de pe Faţa Sfântului Ilie a fost m utat în Dealu Mlăcii de lângă Titeşti, este învăluit în legende19,22,357. Una dintre ele spune că, într-un an, din vârful Negoiu ar fi coborât la tâ rg doi zmei cu înfăţişare de oameni având în m ână bice, ca şi chirigiii, numai la picoare se deosebeau, avându-le sub form ă de copite. Ei au răpit două fete de m ăritat şi, în spaima generală, şi-au luat zborul spre vârful Negoiu, în Poiana Zmeilor, unde-şi aveau sălaşul. De atunci târgul nu s-a mai ţinut pe Faţa Sfântului Ilie şi a coborât în Dealu Mlăcii, lângă Titeşti. O a doua legendă spune că odată, de târg, a venit acolo un leu fioros şi a furat pe cea mai frumoasă fată din horă, înspăim ântând lumea, care a fugit în toate părţile. De atunci “nu s-a mai făcut târg la Faţă ....”. Un sâmbure de adevăr este în această legendă, dacă ţinem seama că vestitul vânător Iorga Şandru din Grebleşti povestea, prin 1970, când avea peste 80 de ani, că înainte, târgul de la Faţa Sfântului Ilie ţinea câte o lună de zile. Veneau aici ardeleni trecând peste Strâmbanu şi Suru, argeşeni dinspre Stâna Mare şi lovişteni pe Clăbucet, Zănoaga şi D ă escu . Veneau la târg mii de oameni, unii de la sute de kilometri depărtare, negustori de oi şi de vite, dar şi de diferite mărfuri; veneau saltimbanci, scamatori, acrobaţi şi îmblânzitori de fiare sălbatice cu circurile lor, se făceau petreceri cu lăutari, miei şi berbeci la frigare, se bea ţuică şi vin, se tocmeau nunţi, “lumea nu era aşa grăbită . ”. Odată, din cuşca unui circ a scăpat un leu fioros speriind grozav lumea, care a fugit îngrozită. Astfel “s-a spart bâlciul”. Leul scăpat a început să facă mari stricăciuni pe munte, omorând oi, vite şi chiar oameni. Pe vremea aceea erau puţine puşti şi acelea - rudimentare. S-a găsit, totuşi, un vânător curajos şi iscusit, Victor Pârlogeanu din Perişani, care cu un foc bine ţintit între ochi a răpus leul. Vânătorul s-a ales cu porecla Victor Leu, iar urmaşilor lui li se spunea că erau “de-ai lu’ Leu”357. Iorga Şandru era convins că aşa s-au petrecut lucrurile, întrucât ele i-au fost povestite de către bunicul lui care trăise 103 ani, participase la războiul de independenţă de la 1877 şi apucase “bâlciul” de la Faţa Sfântului Ilie. Să mai menţionăm, ca argument în plus, că în apropierea muntelui Faţa Sfântului Ilie se află muntele Leu. Şi muntele Mormânt, din aceeaşi zonă, ar putea avea o legătură, între altele, cu prădăciunile făcute de leu. După toate informaţiile,

175


târgul s-a mutat de pe Faţa Sfântului Ilie pe Dealu Mlăcii în jurul anului 1867, data introducerii “leului”ca unitate monetară oficială în România. Târgul de Sfântul Ilie există şi astăzi, tinzând să-şi recapete importanţa economică şi socială pe care le-a avut odinioară. Până la Marea Unire de la 1918, acesta era cunoscut sub numele de “bâlciu de două ţări”358, reunind negustori feluriţi - de la cei de oi şi vite, până la cei de produse manufacturate din Ţara Românească şi Transilvania. ”Bâlciul vechiu de pe Faţa lui Sfântu Ilie - spune Conea358 - este un document preţios despre legătura strânsă pe care loviştenii de odinioară o aveau cu muntele. Viaţa păstorească va fi fost mult mai intensă pe culmi, aici, ca şi aiurea, iar bâlciul acesta era una din manifestările ei cele mai tipice” (am respectat grafia originală - n.n.). După primul război mondial, deşi a dispărut graniţa din apropiere, importanţa târgului nu s-a diminuat; dimpotrivă, ea a crescut odată cu creşterea numărului de oi şi de vite şi cu intensificarea exploatării lemnului. Autorităţile comuniste nu au putut desfiinţa această manifestare comercială, socială şi chiar culturală, deşi după cel de al doilea război mondial a urmat perioada extrem de grea a cotelor obligatorii şi a interzicerii sacrificării vitelor sub ameninţarea puşcăriei. De aceea. la târg, negustoriile se făceau cu fereală, de multe ori în absenţa animalelor vândute şi cumpărate. Pentru a evita punctele de control instalate pe drumurile Titeşti - Câineni şi Câineni - Turnu Roşu negustorii ardeleni treceau clandestin animalele cumpărate peste munţi şi tot clandestin le îngrăşau şi le sacrificau. Fireşte, locuitorii comunei Câineni participau activ la târgul de la Titeşti, fie în calitate de vânzători, fie în calitate de cumpărători. Târgul era un eveniment mult aşteptat de tineri şi mai ales de copii, care cu mult timp înaite strângeau “bani de târg” pe care în ziua de Sfântul Ilie îi cheltuiau pe tiribombă, circ, halviţă, turtă dulce, limonadă şi fel de fel de nimicuri (şuierici, fluiere, vâjâitori, imitaţii de ceasuri şi ochelari, mărgele etc). Transformarea târgului de la Titeşti într-o manifestare economică, socială şi culturală importantă pentru locuitorii Ţării Loviştei, şi nu numai, organizată după toate regulile moderne de management şi marketing, este unul dinte obiectivele pe care şi le-a propus Asociaţia “Pons Vetus”, alături de factori de răspundere locali (primării, obşti, şcoli) şi judeţeni şi de alte organizaţii interesate. Fiind zonă de graniţă, multe secole la Câineni, şi mai ales la Râu Vadului, s-au dezvoltat activităţi specifice de vamă, poştă, comerţ şi transport de produse manufacturate, de animale şi produse animaliere. Erau vestite hanurile de la Câineni şi Râu Vadului, unde se serveau berbec la proţap, peşte fript, ţuică de Lovişte şi vin de Drăgăşani. Până după cel de al doilea război mondial, în satele comunei Câineni existau mai multe cârciumi

176


şi prăvălii care vindeau de toate, de la alimente şi până la produse industriale. Fapt foarte important, toate erau de bună calitate şi la preţuri pentru toate buzunarele. Numărul mare de cârciumi a dus la o concurenţă acerbă între cârciumari, care ofereau muşteriilor ţuica şi vinul “cu burta”22, adică pentru o sumă fixă clientul era lăsat să bea cât putea. Cârciuma era locul unde se făcea politică şi se încheiau înţelegeri comerciale şi de prestări de servicii (oameni avuţi tocmeau lucrători pentru diverse munci: arat, săpat, cosit, strâns fânul (local: ”polog”), clădit fânul, gătit lemne etc). De multe ori, aceste înţelegeri erau ulterior contestate de câtre una din părţi, ca fiind încheiate “la băutură”. În perioada comunistă, la început, comerţul se desfăşura în fiecare sat prin intermediul a două unităţi: cooperativa - un fel de magazin mixt sau universal şi MAT-ul (prescurtare de la Monopolul Alocoolului şi Tutunului) - echivalentul bufetului sau barului actual, ambele aparţinând Cooperaţiei de Consum CENTROCOOP. Prin a doua jumătate a anilor ’60, au apărut alimentarele şi aprozarele, cooperativele rămânând cu desfacerea produselor de încălţăminte, textile şi industriale. În această perioadă, până pe la sfârşitul anilor ’70, în comuna Câineni a funcţionat un serviciu alimentar special pentru aprovizionarea muncitorilor de la exploatările forestire, serviciu cunoscut sub numele de SAM (prescurtare de la Serviciul Alimentar pentru Muncitori). În perioada comunistă, cu acceptul tacit al autorităţilor, a existat un intens comerţ la negru cu ţuică, fie din producţia proprie, fie achiziţionată “en-gros” din Lovişte. Negustori cunoscuţi vindeau ţuica cu “litra” (250 ml) sau “felea” (500 ml), mulţi dintre ei transformându-şi, seara, casa în cârciumă. Amintim în acest sens pe cunoscutul Trocărel (Gheorghe Trocaru) şi pe Laie Pătraşcu zis Laie Chircuţ sau Şchiopu din Grebleşti. Toamna, cooperativa achiziţiona mari cantităţi de cartofi de la populaţie, pentru spitale, internate şi unităţi militare. După prăbuşirea sistemului comunist, în satele comunei Câineni au apărut numeroase baruri şi prăvălii, unde se vând de toate, de la produse alimentare şi până la materiale de construcţii. De-a lungul timpului, în satele actualei comune Câineni a existat şi o activitate financiar-bancară, prin intermediul băncilor populare. Acestea au apărut la începutul secolului XX, ca o măsură de atenuare a sărăciei tot mai pronunţate care se manifesta în mediul rural datorită - pe de o parte reformelor agrare incomplete şi incorecte realizate până atunci - iar pe de altă parte - dezvoltării mai greoaie a relaţiilor capitaliste în agricultură, comparativ cu industria. Este de remarcat faptul că înfiinţarea băncilor populare nu era nicidecum o “favoare” făcută de către stat ţăranilor ; dimpotrivă, implicarea sa în acest proces a fost minimă, el având grijă să nu lezeze în nici un fel interesele marilor proprietari de pământ450.

177


La începutul secolului XX, obştile de moşneni din Ţara Loviştei hotărăsc să înfiinţeze, prin participare individuală, o bancă populară care să contribuie la finanţarea unor activităţi economice specifice zonei19,233,359,450. Astfel, la 18 februarie 1902, ia naştere Banca Populară “Loviştea”, cu sediul la Câineni (de Argeş). La înfiinţare, banca avea 50 de membri şi un capital de 1029 lei450,451. Capitalul social subscris ulterior, a ajuns în scurt timp la 31.000 lei. Preşedinte era Constantin Mocanu, iar casier - Dinu Daneş, ambii - negustori. Dintre membrii importanţi ai băncii, îi amintim pe Ilie Ion Daneş - negustor, Nicolae I. Popescu - proprietar, Ioniţă Bucur negustor. Din comisia de cenzori făceau parte Gheorghe Canini - preot, Ştefan Daneş - proprietar şi Nicolae D. Daneş - negustor. În luna iulie 1904, numărul membrilor acţionari ai Băncii Populare “Loviştea” era de 65. La drept vorbind, creşterea numărului de membri de la 50 la 65, pare nesemnificativă, dar aceasta se datorează faptului că la începutul anului 1904, între cetăţenii acţionari (aliaţi) ai băncii s-au iscat nemulţumiri, pe motiv că locuitorii din Câineni erau avantajaţi, în detrimentul celorlalţi. S-a hotărât atunci înfiinţarea de bănci populare în fiecare comună. Primii care s­ au retras din acţionariatul Băncii Populare “Loviştea”, au fost locuitorii din Grebleşti. Obştea de moşneni din Grebleşti a vândut Societăţii Forestiere “Lotru” o suprafaţă de pădure de brad în Faţa Mocirliţei din munţii Coţi, la preţul de 4150 lei, bani care au fost împărţiţi membrilor obştii după numărul de “dramuri” deţinute de fiecare în obşte. În acelaşi timp, moşnenii au făcut donaţii, strângându-se suma de 800 lei. La această sumă s-au mai adăugat 226 de lei, depuşi de unii membri cu dare de mână, iar la 20 aprilie 1904 ia fiinţă Banca Populară “Boia” din Grebleşti, cu 52 de membri şi un capital de 1026 lei. În acelaşi an, numărul membrilor băncii ajunge la 76, aceştia având următoarea structură socială : plugari/moşneni-62, negustori - 4, funcţionari - 8, preoţi - 1, învăţători - 1 450,451 . Banca Populară “Boia” din Grebleşti avea să fie banca cu cea mai rapidă dezvoltare din zonă. În mai puţin de doi ani, ea ajunge la un capital social subscris de 9295 lei, sumă imensă pentru acele vremuri. Banca îi împrumuta pe societari cu o dobândă de 10%, iar pe nesocietari - cu o dobândă de 12 % pe an, în timp ce depunătorii primeau o dobândă de 6% pe an. Consiliul de administraţie era format din Constantin Frântu, negustor - preşedinte, Constantin D. Sporiş, perceptor - secretar contabil, Ion Negoescu-Hagi, preot - membru, Ilie Teşcuţ, negustor - membru, Nicolae N. Rebegel, şeful garnizoanei teritoriale - membru şi Gheorghe Fetelea, proprietar şi adjunct de primar membru. Din Comisia de cenzori, făceau parte Ion Popescu - învăţător, Stan Rebegel - cântăreţ bisericesc şi Stan Chirigescu - moşnean. În Câineni de Vâlcea ia fiinţă, la 30 decembrie 1903 Banca Populară “Vulturul

178


Câinenilor”, la iniţiativa învăţătorului Nicolae Popescu şi a preotului Constantin Prundeanu. Banca devine operaţională din 2 ianuarie 1904, având 104 membri şi un capital de 6302 lei. Din cei 104 membri, 90 erau plugari-moşneni, 5 - negustori, 7 - proprietari, 1 - preot şi 1 - învăţător. Preşedinte era Nicolae Fănuţ, proprietar, vicepreşedinte - Ion Şt. Diaconu, plugar-moşnean, casier contabil - Nicolae Popescu, învăţător, funcţia de cenzor fiind îndeplinită de preotul Constantin Prundeanu. Cu bani împrumutaţi de la această bancă, învăţătorul Nicolae Popescu înfiinţează o asociaţie pentru “lăptării şi brânzerii şi pentru vânzarea în comun a lemnelor de foc şi de construcţii”450. Sumele împrumutate erau folosite la achiziţionarea de animale (oi, capre, boi - cărăuşia era la mare căutare), de atelaje, unelte şi alte obiecte de uz agricol şi casnic, la construcţia de case şi anexe gospodăreşti, precum şi a unor instalaţii tehnice populare (mori, pive, maşini de “făcut” lâna - cunoscutele darace), uneori şi pentru cultivarea pământului cu soiuri de plante selecţionate, pentru deschiderea unor mici exploatări forestiere şi de zăcăminte minerale (varniţe, pietrării). La fel s-au creat bănci populare şi în celelalte comune ale Ţării Loviştei (atunci, reamintim, fiecare sat mai mare era comună), cum ar fi spre exemplu Banca Populară “Unirea” din Racoviţa sau Banca Populară “Titeşti” din comuna cu acelaşi nume450,451. În iulie 1905, la Bacău se ţine Congresul Băncilor Populare Săteşti. Banca Populară “Boia” din Grebleşti a fost reprezentată, la acest congres, de către preotul Ion Negoescu - Hagi, al cărui mormânt se află în curtea bisericii parohiale. În perioada comunistă, în Grebleşti a funcţionat Banca de Credit Cooperatist “Valea Oltului”. La această bancă, creditul se putea rambursa, parţial sau total, în natură (lână, piei, brânză, animale pentru carne), întrucât el se acorda în mod preferenţial pentru achiziţionarea şi creşterea animalelor, în special a oilor şi caprelor. Banca funcţionează şi astăzi, numai că, după revoluţia din decembrie 1989, sediul ei s-a mutat din casa lui Gheorghe Fetelea în casa lui Iorga Rebegel, zis Iorga Buliman. În a doua jumătate a anilor ’60, a luat fiinţă în Câinenii Mari un oficiu CEC, care a funcţionat în casa lui Gheorghe Daneş până în anul 2000, când s-a mutat în casa lui Gheorghe Mărgineanu din Câinenii Mici. În prezent, în comuna Câineni funcţionează următoarele societăţi comerciale: - Câinenii Mici: S. C. BRADY S. R. L. - Daneş Bogdan, S. C. CONDA S R. L. - Daneş Costel, SC. BOIA S R L . - Cercel Elena, SC. REMI COM S. R. L. - Mihai Laurenţiu, A. F. CANINI - Canini Floarea, A. F. ANTON - Anton Elena, A. F. DANI - Daneş Ion, A. F. NICOLAE PREDA - Preda

179


Nicolae, S. C. BIBITTE LEONARDO - Popa Nicolae, COOP Câineni Vîrjă Petre; - Câinenii Mari: S. C. ETIM S. R. L. - Jidoveanu Iuliana, S. C. BRUTĂRIA DE AUR S. R. L. - Nicolae Ion, A. F. POPESCU VICTOR Prundeanu Sabin, A. F. NICOLE ION - Nicolae Ion, A. F. DENIS - Iova Gheorghe, A. F. DIANA - Nicolae Constantin, A. F. MĂRGINEANU Mărgineanu Lizica, S. C. PERIANU BPO S. N. C. - Perian Dumitru A. F. CASIO - Horumbă Valentina, COOP Câineni Gustescu Maria - Râu Vadului: S. C. CEFERISTUL S. R. L. - Tudosescu Nicolae S. C. FRÂNTU S. R. L. - Frântu Constantin A. F. TANIA - Macovei Ion S. C. ROB VAL - Robescu Anania Mircea S. C. VIK PARK S. R. L. - Nuţu Florea S. C. ARDELEANU S. R. L. - Ardeleanu Ion , S. C. FEROREP S. R. L. - Cristea Stan, S. C. MACOM NIC S. R. L. - Ioana Nicolae - Grebleşti: A. F. LA GICU - Lăcătuşu Gheorghe A. F. TICĂ REBEGEL - Rebegel Dumitru (actualmente - Lucica Rebegel), A. F. MONANDIR - Matache Georgeta, A. F. LA SASE - Boromiz Nicolae, A. F. REBEGEL FILOFTEIA - Şandru Dumitru, S. C. REBI COM S. R. L. Rebegel Marian, S. C. COLONELU S. R. L. - Mandea Costela, S. C. ADCRIM S. R. L. - Manea Florin, S. C. LOVIŞTEA S. R. L. - Şandru Achim, S. C. ZINA S. R. L. - Sporiş Achim. - Robeşti: S. C. REM ROX S. R. L. - Pârvan Claudia, S. C. USLU S. R. L. - Nagi Ion, S. C. RADONA S. R. L. - Stanciu Ion, S. C. ROB VAL S. R. L. - Robescu Anania Mircea.

11. O cupaţii extrarurale Până după cel de al doilea război mondial, singurii salariaţi din comuna Câineni erau primarul, preotul, învăţătorul, poştaşul, agentul sanitar şi eventual - medicul comunal, restul lucrau la oi, la vite, la pădure, la plutire şi la poduri22. Industrializarea forţată începută după 1948 a necesitat forţă de muncă suplimentară faţă de ceea ce ofereau localităţile urbane, mai ales în zona muncilor necalificate sau care necesitau calificării minime. Distrugerea sistematică, în puşcăriile comuniste, a intelectualităţii româneşti, inclusiv a puţinilor specialişti cu studii superioare din diverse ramuri ale economiei, a dus la o penurie uriaşă de mână de lucru specializată, aşa încât s-a trecut la şcolarizarea rapidă a tinerilor cu pregătire elementară, de cele mai multe ori precară, inclusiv în cunoscutele “universităţi muncitoreşti”, unde, practic, condiţia obligatorie pentru a fi admis era “originea sănătoasă”, abia după aceea venind ştiinţa de carte. În aceste condiţii, foarte mulţi tineri şi chiar

180


bărbaţi maturi au devenit, după o şcolarizare sumară, funcţionari la CFR (ceferişti), de fapt muncitori calificaţi ca: acari, revizori de ace, manevranţi, iar cei care ulterior făceau şi “gradul II”, ajungeau şefi de manevră, conductori de tren sau magazineri, unde altundeva decât în Sibiu, cel mai apropiat oraş industrial de comuna Câineni (42 km). Aceştia, împreună cu angajaţii din intreprinderile din Sibiu, Mârşa, Cisnădie şi Tălmaciu, au format, începând cu anii ’50, cohortele de navetişti din Lovişte; fireşte, cei mai mulţi erau din satele comunei Câineni. Apogeul angajărilor la CFR şi în alte întreprinderi sibiene ale locuitorilor din satele Ţării Loviştei, deveniţi cu toţii navetişti, a fost la sfârşitul anilor ’50 şi începutul anilor ’60. Mersul trenurilor s-a adaptat programului de lucru al întreprinderilor cu angajaţi navetişti: la fiecare tren, aceştia veneau la gară pe jos sau cu RATA, la început - nişte camioane descoperite sau cu prelată, iar mai apoi, nişte autobuze hârbuite. Cei mai mulţi navetişti erau ceferişti, deoarece programul lor de lucru, “12 cu 24”, era mai convenabil. Se putea aranja, însă, un astfel de program şi în multe cazuri din afara CFR-ului (paznici, şoferi, macaragii, strungari, frezori etc). Interesant este faptul că a te odihni după tura de noapte era o ruşine şi, de obicei, navetistul, după 12 ore de serviciu şi 2-3 ore de drum când venea dimineaţa acasă, pe la orele 9 - 10, punea mâna pe sapă sau pe coasă, mergea câţiva kilometri pe jos, până la “noul” (de fapt, vechiul!) loc de muncă, unde îşi găsea familia plecată din zori; evident, tot la muncă .... Automatizarea unor operaţiuni din cadrul CFR au dus, treptat, la micşorarea numărului navetiştilor. Mai menţionăm faptul că, în timpul celui de al doilea război mondial (1942), între Câineni şi Robeşti, în punctul numit Laz, în inima muntelui, s-a construit unul dintre cele mai mari depozite strategice de combustibili pentru armată din ţara noastră, aparţinând Direcţiei Generale a Resurselor Statului (D. G. R. S.), depozit care există şi astăzi şi care de-a lungul timpului a avut un număr variabil de salariaţi (5 - 15 salariaţi). Astfel, în anul 1982 în comuna Câineni funcţionau următoarele obiective economice: - CAP Câinenii Mari (cu secţii de confecţionat arcuri şi lădiţe); - D. G. R. S. - Depozitul Câineni; - B. A. C. M. Bucureşti - Depozitul Râu Vadului; - Cariera de marmură Boia, cu secţie de mozaic în gara Câineni; - Sectorul de Exploatare a Lemnului Câineni cu sediul la Luncă; - Sectorul de Exploatare a Lemnului Râu Vadului, cu sediul la Valea Fratelui; - Depozite de preindustrializare a lemnului, la Câineni şi Râu Vadului; - Secţii de prestări servicii ale Cooperaţiei de Consum.

181


12. Asistenţa medicală În decursul timpului, asistenţa medicală a populaţiei din satele comunei Câineni a evoluat în mod asemănător cu celelalte localităţi rurale din România, după legi şi norme aflate în vigoare în perioadele respective. În trecut, de cele mai multe ori, îngrijirea bolnavilor se realiza de către persoane fără pregătire medicală de specialitate, în general - femei, care învăţau tehnicile medicale şi leacurile de la predecesoarele lor şi care le transmiteau, la rândul lor, mai departe, altora mai tinere. Deoarece toate naşterile normale aveau loc în locuinţele femeilor gravide, aceste persoane erau “specializate” în primul rând în asistarea naşterilor. De aici li s-a tras şi denumirea de moaşe. Printre cele mai cunoscute moaşe din comuna Câineni amintim pe Anica Ariton (moaşa Nica) din Câinenii Mari, Ana Stăncescu (moaşa Stănceasca) din Câinenii Mici, Florica Teşcuţ (mama moaşa, Găzăroaia) din Grebleşti şi Maria Popescu (moaşa Vodeasa, Mia Vodesii) din Robeşti. Pe lângă asistarea naşterilor, moaşele erau pricepute şi la alinarea suferinţelor şi chiar la vindecarea în unele cazuri de urgenţă entorse (local: “scrânteli”, “preteli de vine”), fracturi, răceli, răniri, dureri de burtă, reumatisme etc. - , fiind disponibile la orice oră din zi şi din noapte. La rândul lor, ele au învăţat “meserie” de la mamele sau soacrele lor (de exemplu Florica Teşcuţ a moştenit-o pe mama ei, Floarea Pătraşcu, născută Cornea, soţia lui Nicolae Pătraşcu zis Chircuţ). Dintre bărbaţii având cunoştinţe medicale, mai cunoscut este preotul Constantin Prundeanu din Câinenii Mari. Alţii, spre exemplu, familia Brulincu din Grebleşti, lucrând ca îngrijitori şi infirmieri în cadrul dispensarului comunal, au deprins în timp unele tehnici de îngrijire a bolnavilor (făceau injecţii, acordau primul ajutor etc.). Aceste persoane acordau asistenţă medicală, la nevoie, nu numai oamenilor, ci şi animalelor din gospodăriile locuitorilor. Existenţa căii ferate Râmnicu Vâlcea - Sibiu a constituit un avantaj din punct de vedere medical pentru locuitorii comunei Câineni, aceasta asigurând o legătură lesnicioasă şi oarecum rapidă spre spitalele sau cabinetele medicale particulare din cele două oraşe, precum şi spre circumscripţia sanitară de plasă Brezoi, căreia îi era arondată comuna. Asistenţa medicală specializată a populaţiei din satele comunei Câineni a început după anul 1928, când au apărut dispensarele comunale. Acestea au funcţionat în case particulare în perioadele în care satele erau comune, singurul local propriu fiind construit în această perioadă în satul Câinenii Mici. Încă de la început, dispensarul din Câinenii Mici dispunea de încăperi suficiente, dotate corespunzător pentru desfăşurarea actului medical în bune

182


condiţii: cabinet medical, sală de aşteptare, sală de naşteri, salon cu câteva paturi, sală de baie, cameră de sterilizare, punct farmaceutic. Puţini medici care au activat în satele comunei Câineni au fost localnici; dintre aceştia, amintim pe dr. Constantin Frangu Daneş, care a lucrat la dispensarul din Câinenii Mici (Câineni de Argeş) în perioada 1938 - 1948. Serviciul de asistenţă medicală în comuna Câineni se îmbunătăţeşte după anul 1950. În perioada 1960 - 1970, în cadrul dispensarului comunal îşi desfăşurau activitatea doi medici (unul generalist, altul pediatru), trei cadre medicale cu pregătire medie, între care o moaşă (Mariana Gustescu) şi un felcer (Mircea Robescu), acesta din urmă deservind şi punctul farmaceutic. După 1965, crescând populaţia comunei, atât cea localnică, dar şi ca urmare a demarării unor lucrări de mare anvergură (construirea liniilor de înaltă tensiune de 400 KV, captarea apelor Urea şi Râu Vadului pentru sistemul hidroenergetic Lotru), asistenţa medicală a trebuit să ţină pasul cu noile cerinţe. Astfel, în anul 1974 s-a dat în folosinţă un nou local pentru dispensarul comunal, construit pe locul celui vechi. Noul local cuprinde cabinete medicale (pentru consultaţii), cabinet stomatologic, o casă de naşteri, locuinţă pentru o parte din personalul medical (cel nelocalnic), precum şi alte anexe. Până în anul 1990, în cadrul dispensarului comunal Câineni, subordonat circumscripţiei sanitare de sector Brezoi, au funcţionat doi medici generalişti, un medic pediatru, un medic stomatolog, un farmacist, cinci - şase cadre medicale cu pregătire medie şi personal auxiliar de îngrijire a lehuzelor şi de întreţinere. După anul 1990, populaţia comunei începând să scadă, şi personalul medical s-a redus treptat, ajungând ca din 2005 - 2006 să funcţioneze în sistemul public un medic de familie şi o asistentă medicală şi în sistemul privat un medic stomatolog şi un farmacist. În perioada 1940 - 1975, la Râu Vadului, în apropierea gării CFR, a funcţionat Preventoriul TBC, unitate medicală recuperatorie pentru personalul căilor ferate, atmosfera din zonă fiind puternic ozonată şi ionizată. Unitatea era deservită de personal specializat şi era dotată corespunzător profilului ei. Din 1977 până în 1990, aici a funcţionat o tabără şcolară. După Marea Unire de la 1918, în clădirile fostelor vămi din zona de graniţă a început să funcţioneze un spital-lazaret pentru bolnavi neuropshici irecuperabili (de aici provine şi toponimul Lazaret). În perioada 1968 - 1980, când s-a construit sistemul hidroenergetic Lotru, în cadrul şcolii din colonia muncitorească Urea, de pe valea cu acelaşi

183


nume, şi-a desfăşurat activitatea un cabinet medical, încadrat cu personal sanitar cu pregătire medie, care asigura asistenţa primară în cazurile de urgenţă şi trata cazurile uşoare, fără complicaţii. Cabinetul medical din colonia Urea era subordonat dispensarului medical comunal şi circumscripţiei sanitare de sector Brezoi. Din punct de vedere epidemiologic, este de menţionat faptul că în satele comunei Câineni nu s-au semnalat, de-a lungul timpurilor, epidemii severe. Trebuie, totuşi, să amintim aici de “ciuma cea mare”32 din perioada 1709 1711, care a făcut multe victime în partea Sibiului şi în satele din sud, inclusiv în cele din comuna Câineni. Tradiţia spune că locuitorii care îşi aveau gospodăriile în locul numit Laz (astăzi depozitul D.G.R.S.), au fost siliţi să le abandoneze pentru a scăpa de molimă şi să se mute în Câineni.

13. Gospodăria ţărănească. A rhitectura Datorită specificului zonei geografice, gospodăria ţărănească din comuna Câineni nu beneficiază de spaţiu foarte mare. Ea este alcătuită, în principal, din casa de locuit, grajdul de animale, curte şi, eventual, o grădiniţă pentru legume în spatele casei sau al grajdului. În plus, cele mai multe gospodării au în curte bucătăria de vară (“cunia”) şi - uneori - o cameră de locuit lângă aceasta. În prezent, în satele comunei Câineni mai există foarte puţine case vechi, tradiţionale (fig. 86-95). În vechime, casele se construiau din bârne de lemn pe fundaţie de piatră şi brâu tot din piatră, înălţat la 1,5 - 2,5 m deasupra solului. Majoritatea caselor avea două camere: camera “a bună” sau “hodaia” şi camera de locuit, despărţite de o altă încăpere, “tinda” - utilizată ca bucătărie în perioada friguroasă a anului. Sub casă, la nivelul fundaţiei sau la demisol, se afla pivniţa (local: “pimniţă”) precedată de spaţiul de sub prispă, pridvor sau foişor (local: “făişor”) numit “gârlici”. Casa era înconjurată, pe 1 - 3 laturi, de foişor. Foişorul avea “hora”, adică balustrada de la marginea exterioară din lemn, nişte cadre din bârne cioplite sau fasonate cu fierăstrăul, în care se îmbinau stinghii de lemn sau bucăţi de scândură frumos traforate, iar din loc în loc avea stâlpi de lemn sculptat care sprijineau marginea acoperişului de şiţă. Pereţii din bârne îmbinate şi tavanul se “cercuiau” cu nuiele de alun, mesteacăn sau salcie despicate în două, care se băteau oblic în cuie, formând o reţea şi apoi se “văcăluiau”, adică se acopereau cu un strat de lut simplu, anume preparat sau cu un amestec de lut şi var, cercuiala având rolul de a susţine acest strat. În curte era amplasată “băraca” adică bucătăria de vară, un fel de cabană mică din bârne nevăcăluite, acoperită cu şiţă şi, de cele mai

184


multe ori, fără tavan. Cei cu dare de mână aveau case mai mari, cu mai multe camere. Grajdul sau, în limbaj local, “şopul” se construia tot din bârne de lemn cu acoperiş de şiţă, având cel puţin o încăpere închisă pentru vite şi un spaţiu deschis numit “subşop” sau “su’şop”, unde se ţineau carul şi uneltele agricole. În perioada interbelică, lemnul, ca material pentru construcţia caselor şi anexelor gospodăreşti, a început să fie înlocuit cu cărămida. Au aparut, astfel, case de zid cu două niveluri, acoperite cu ţiglă. Casele de zid au în partea de jos bucătăria şi pivniţa, iar la etaj - nelipsita tindă din care se intră în cel puţin două camere. Brâul de zid al foişorului (local “hora”) are acum stâlpi de cărămidă, arcade şi bolţi frumos ornamentate. Treptat, vechea bucătărie de vară, băraca, este înlocuită de o construcţie de cărămidă ca şi casa, dar cu pereţi mai subţiri, uneori lipită de aceasta. De asemenea, şi grajdurile încep să fie construite din zid, însă mai mult din piatră decât din cărămidă. În podul casei se ţin porumbul, nucile, poamele şi fructele (mere, pere); tot aici, se pun la fum slănina, muşchii şi cârnaţii de porc, înainte de Crăciun. În ultimii ani, aceste produse se afumă separat în afumători speciale (acolo unde există). Curtea este pietruită cu piatră de râu şi închisă cu porţi de lemn sau de tablă, aflate de cele mai multe ori sub bolţi de cărămidă. Gospodăriile sunt separate între ele prin garduri de ulucă (grădiniţele din spate, uneori şi curţile) sau ziduri de piatră, mai rar de cărămidă (în special curţile). Camerele sunt împodobite şi astăzi cu scoarţe, macaturi şi tablouri cusute de mână. În trecut, mobila era făcută de meşteri locali, din lemn masiv; de câteva decenii încoace, ea se achiziţionează de la magazinele de specialitate. Dintre casele vechi rămase în picioare (cu modificări) până astăzi, menţionăm casa lui Gogu Canini din Câinenii Mici şi casa învăţătorului Ion Popescu din Robeşti. Casa lui Gogu Canini a fost construită la 1773 şi a spravieţuit - cu modificări - până astăzi, fiind o construcţie foarte solidă. Toată construcţia a fost ridicată din piatră de râu, având zidurile foarte groase (fundaţia şi brâul, 80 - 100 cm, iar restul până la streaşină, 40 - 60 cm). Este declarată monument istoric, o placă de marmură fixată pe zidul de intrare în curte, indicând anul în care a fost ridicată şi faptul că în această casă a locuit Tudor Vladimirescu pe când era căpitan de plai în Lovişte. De asemenea, înscrisul de pe placă informează că, de-a lungul timpului, în această casă au fost găzduiţi, ca invitaţi ai familiei Canini, Carol Davila, Ionel Brătianu şi George Călinescu. În plus, trebuie să menţionăm faptul că la 30 august 1866, în această casă au fost găzduiţi regele Carol I şi membrii suitei sale, în cursul celei de-a doua vizite pe Valea Oltului (prima a fost în aprilie 1866, când suita regală s-a oprit la Gura Lotrului, podul şi drumul

185


fiind distruse aici de o viitură)361,362. Astfel, la data menţionată, Carol I vizitează vama, pichetul de grăniceri şi împrejurimile Câinenilor, după care, împreună cu însoţitorii săi, servesc masa şi dorm peste noapte în casa Canini, iar a doua zi pornesc spre Râmnicu-Vâlcea, de unde, în drum spre Bucureşti, vizitează podgoriile Drăgăşanilor. Casa în care a locuit învăţătorul Ion Popescu din Robeşti a fost construită, se pare, în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Mai există şi astăzi un număr de case construite în acea perioadă, mai ales în Câineni şi Robeşti. Cele mai multe case s-au construit, însă, în perioada interbelică şi după cel de-al doilea război mondial. După decembrie 1989, în comuna Câineni s-au ridicat, de către oameni cu dare de mână, câteva case de tip “vilă”. Un exemplu este casa lui Nicolae Boromiz (Sase) din Grebleşti (fig. 95). Alţi oameni avuţi au început să investească în construcţii cu destinaţie turistică; astfel, familia Erhan, pe terenul de lângă casa Cârstoiu din Câinenii Mari, a demarat construcţia unei pensiuni agro-turistice care va avea toate facilităţile cerute de un turism rural modern (casa Cârstoiu, care va fi şi ea renovată, este casa părintească a doamnei ing. Geta Erhan, născută Cârstoiu - fig. 90).

186


VII. CULTURA

1. Biserica Fără îndoială, religia a stat la originea primelor instituţii de cultură ale unui popor. Cu atât mai mult este cazul ortodoxiei româneşti, care a generat biserica ortodoxă ca instituţie religioasă şi culturală, cu numeroasele ei mânăstiri şi biserici ca lăcaşuri de cult. Sfânta tradiţie ne spune că strămoşii noştri au luat primele învăţături creştine prin succesiune apostolică, Sfântul Apostol Andrei predicând şi în Sciţia Mică363. Eutropius364 ne spune că, după cucerirea Daciei de către romani, aceştia au adus în noua provincie colonişti din toate părţile lumii romane (“ex toto orbe romano”). Printre aceştia, fără îndoială, se aflau şi creştini. Părinţii bisericeşti Irineu, Iustin şi Tertulian363 indică cu claritate prezenţa unor creştini pe teritoriul Daciei. Creştinismul “a prins” în Dacia cu uşurinţă, dat fiind faptul că dacii erau un popor monoteist şi nu au acceptat niciodată politeismul roman. Pe fostul “limes Alutanus” s-au găsit numeroase dovezi ale prezenţei creştinilor pe aceste meleaguri. Astfel, în apropiere de Câineni, la Racoviţa, în castrul roman de acolo, Cr. M. Vlădescu40 a descoperit, între altele, şi un fragment dintr-un monument lucrat în piatră, pe care este incizată o cruce, triunghiul cu ochi interior ce simbolizează Sfânta Treime şi numele Mântuitorului, fragmentul fiind datat în secolul al IlI-lea d. H. La Copăceni, în aceeaşi comună Racoviţa, s-a descoperit un chip lucrat din pastă cărămizie, având sub buză, incizat după ardere, un exerciţiu de scriere cu litere latine şi greceşti şi un peşte, element simbolic creştin. De asemenea, pe o cărămidă romană găsită la Racoviţa, este incizat un peşte. Aceste descoperiri probează existenţa în Defileul Oltului, deci şi în comuna Câineni, a unor creştini aşezaţi aici, poate chiar din secolul al II-lea d. H. La noi, creştinismul a evoluat firesc, deşi mulţi istorici, lingvişti, teologi şi nu numai, români şi de aiurea, se întreabă cum a fost posibil ca poporul român prin limba sa să fie un popor romanic - şi trebuie să spunem

187


că după părerea noastră această aserţiune este discutabilă - dar opţiunea sa religioasă, după marea schismă, să fie ortodoxia, opţiune apărată cu armele când a fost cazul (vezi bătălia de la Posada ş. a.)? De cealaltă parte, alţii se întreabă cum a fost posibilă apariţia unei insule de latinitate într-o mare slavă? Aşa se face că, uneori, suntem renegaţi de occidentali pentru că nu suntem catolici, dar şi de ortodocşii pravoslavnici pentru că suntem ... latini. În orice caz, existenţa acestui popor se pare că este un continuu exerciţiu de supravieţuire, iar biserica noastră ortodoxă este sprijinitoarea românilor ca naţie. În comuna Câineni există un număr de şase biserici, câte două în Câinenii Mici şi Grebleşti şi câte una în Câinenii Mari şi Robeşti. Dintre acestea, una singură este mai nouă, biserica parohială din Grebleşti (sec. XX), toate celelalte fiind vechi (sec. XVIII - XIX) şi declarate monumente istorice (fig.96-113). Cele două biserici din Câinenii Mici (Câineni de Argeş) au fost ridicate la un interval de 74 de ani una de alta, dar zugrăvirea exteriorului celei mai vechi s-a făcut după 113 ani de la zidirea ei şi după 48 de ani de la zidirea celeilalte. Facem aceste precizări deoarece bisericile sunt relativ apropiate ca dată a desăvârşirii lor şi foarte apropiate ca loc de amplasare: la numai 400 m una de alta. Iată ce spune Dominic N. Ionescu365: “Aici, mai mult ca or unde, se vede firea românului de pretutindeni. Bisericile nu sunt nici la 400 m depărtare. Satul este grămădit aici pe marginea Oltului, la gura unui părău ce vine năvalnic peste bolovanii din jgheaburile nu prea depărtate. Firesc ar fi fost să aibă o singură biserică. Dar, nu!, două, pentru ca şi cei de la deal ca şi cei de la vale să creadă într-o lume a parte - şi să caute dar, săşi facă şi biserica lor - numai a lor. Aici nu-i nici măcar cazul ca o biserică să fi fost boierească - şi satul de moşneni să-şi fi clădit alta. Şi de o parte şi de alta sânt moşneni - şi încă la olaltă în devălmăşie peste tot ce au aici şi în plaiu. De sigur, în jurul bisericii se strângeau neamurile. Va fi fost de ajuns ca să fie două neamuri mai răsărite ca, dacă unul a pornit biserică întro parte, celălalt să-şi facă o alta în celălalt cap de sat.” (am reprodus întocmai grafia originală - n. a.). Aşa se face că în conştiinţa colectivă s-a perpetuat în timp accepţiunea că o biserică “este a neamului Moţoc”, iar cealaltă “este a neamului Daneş”337,366. Cele două biserici din Câinenii Mici sunt construite din piatră şi cărămidă, cu câte o turlă, în stilul bizantin - brâncovenesc, cu pictură la interior şi exterior “care păstrează încă buna tradiţie a zugrăvelilor brâncoveneşti”367 (fig.96,97). Biserica - filială sau biserica-cimitir poartă hramul ”Sfântul Nicolae” şi a fost zidită cu cheltuiala jupânului Nicolae Petru ajutat de alţii şi, la 2 august

188


1733, “în zilele lui Grigorie Ghica Voevod s-a isprăvit”367. Biserica are o turlă înaltă de zid şi, în afară, pridvorul sau “nartexul ... are coloanele obişnuite din cărămidă”365. În pridvor este zugrăvită scena raiului, care este asemănătoare cu cea de la Mânăstirea Cozia, iadul fiind înlocuit cu icoana lui Iisus Hristos, la fel ca la cealaltă biserică367. Zugrăvelile exterioare s-au făcut în anul 1846 cu cheltuiala lui Neagoie Moţoc şi a soţiei acestuia, Simziana, care sunt zugrăviţi împreună pe zidul exterior din partea de sud a lăcaşului. În pronaos sunt zugrăviţi şi cei care au ajutat la desăvârşirea bisericii. Între aceştia, în afară de Nicolae Petru (Necula), ctitorul principal, îi găsim pe Mogoş, Toma Vilara şi Popa Gheorghe365. Zugrăveala interioară a bisericii a fost realizată de către “Ioniţă zugrav”, care o termină în anul 1758. Pisania săpată în piatră de meşterul Atanasie “ot Jiblea”, cu litere cirilice şi aflată deasupra uşii de la intrare, ne spune: “Acest sfânt şi dumnezeiesc lăcaş s-au zidit şi s-au înălţat întru cinstea şi lauda sfântului şi făcătorului de minuni Nicolae de la Mira Lichiei cu toată cheltuiala răposatului jupan Nicola Pătru, cu îndemnarea şi cu osteneala lui jupan Gheorghe Guguţ Nicociovici, prin mijlocirea cinstiţilor epitropilor Gheorghe Trapezundo şi jupan Mogoş Vasile şi Radul Runceanul în zilele luminatului Domn Io Grigorie Ghica Voevod. Văleat 7241 (1733 - n. n.), august 2. Fiind ceva ostenitor şi dumnealui vameşul Nica Scutara”365,366. La ridicarea bisericii au luat parte şi câţiva greci aflaţi aici în slujba domnitorului Grigore Ghica, grec şi el. Împrejurul pisaniei stă scris în greceşte, dar cu caractere cirilice: “Ektisti che imeola exota tu macariti Nicola Petru me ton caponiche paraclinisitu Ghiorghi Cocuţi Nicoţovi”365. La proscomidie sunt săpate numele ctitorilor şi rudelor lui Nicola Pătru: Albul, Necula, Gheorghe, Mogoş, Gheorghe, Vasile, Micu, Stan, Chireaţa, Caterina. În pridvor se află mormântul lui Neagoe Moţoc, ctitorul de mai târziu, care a zugrăvit biserica pe dinafară şi care a murit la 14 noiembrie 1864. În podul bisericii s-au găsit două uşi de stejar care nu se potrivesc la nici una din bisericile din sat, ceea ce înseamnă că, înainte de 1733, în acest loc a existat o altă biserică366. În timpul ocupaţiei germane din primul război mondial, biserica a servit la început ca închisoare prevenitivă pentru prizonierii de război, apoi a fost transformată în dormitor cu paturi suprapuse pentru soldaţi, care au stricat duşumelele şi au afumat pictura, iar partea de jos a bisericii au folosito ca grajd pentru cai230,366. În anul 1976, biserica a fost reparată şi dăruită cu cele necesare, prin contribuţia enoriaşilor. Biserica parohială din Câinenii Mici s-a terminat de zidit în anul 1807, iar pictura a fost finalizată la 2 august 1808 şi are hramul “Sfinţii Voievozi şi Sfânta Paraschiva”. Ca arhitectură şi pictură, ea se aseamănă foarte mult

189


cu biserica filială care, în mod sigur, a servit drept model, cu deosebirea că biserica parohială este mult mai înaltă decât biserica filială (din cimitir). Pisania acestei biserici ne spune365"368: “Această sfântă şi dumnezeiască biserică s-au zidit în hramul sfinţilor Voievozi şi al mare mucenic Dimitrie şi al Cuvioasii Paraschivii. Ctitori cu toată cheltuiala Jupân Frâncu365 (Fronea în367,368 şi Frangu în366 - n. n.), Maria, Nicolae, Toma, Pătru, Costandin, B(arbu)365 (în367în loc de Barbu apare încă un Costandin - n. n.), Ilinca, ca în veci să se pomenească, leat 1807” şi “Faţa de sus afară s-au pren[n]oit de dumnealui Nicolae Daneş. Costandin Daneş au zugrăvit-o”367. La V. Brătulescu367 mai apare şi următoarea precizare: “O însemnare în pridvor arată «Aprilie 1829»”. În interiorul bisericii sunt zugrăviţi ctitorii în “veşmintele lor de ţărani chiaburi, apoi cuvioşii de o parte şi de alta, iar sus scene din Sf. Scriptură”365. În naos se găsesc sfinţii mucenici şi scene evanghelice după tipicul obişnuit. Pereţii exteriori au zugrăviţi pe ei filosofii, unii dintre ei cu rulouri în mâini, ca şi cinci sibile romane; de asemenea, unele dintre ele, cu rulouri în mâinii: Sant (?), Erif (cu rulou pe care este scris “Cinsteşte pe Stăpânul”), Platon, Eftimie (?), Sibila Pelaghia (cu rulou pe care este scris “Văzut-a pe cei doi mai nainte de cât toţi”), Sibila Levica (cu rulou în mână, dar de pe care nu se poate citi nimic365 - n.n. în august 1923), Deogie (?) (probabil Diogene - n.n.), Afroditimie, Etos (?) (cu rulou pe care este scris “Dumnezeu se va naşte din Fecioara Maria”) şi, în sfârşit, Achidim (?) (cu rulou pe care este scris “Să cinstim pe Fecioara Maria că au născut isbăvirea lumii”). Apoi urmează Sibila Pernica, Sibila Hemeria, Ipocratis, Eviud, Eftimie, Robie şi Daftan. Vin apoi proorocii şi patiarhii: David, Solomon, Ioil, Isac, Abraam, Iacov, Iosif sin Iacov, Levis, Simeon, Rubin sin Iacov. Deasupra ferestrei de la altar este zugrăvită Buna Vestire. Spre pronaos (exonartex), sunt zugrăvite muceniţele Filofteia, Haritia, Minodora, Tecla şi Efimia. Facem precizarea că reproducem înscrisuri din lucrările lui Dominic Ionescu365 şi Victor Brătulescu367, înscrisuri descifrate înainte de 1931 şi, respectiv, înainte de 1941. Referitor la pictura exterioară, pe care tocmai am menţionat-o, iată ce spunea D. Ionescu365: “Puţine sunt bisericile care să-şi fi păstrat aşa de bine chipurile din afară - şi-s şi mai puţine care să aibă o pictură aşa de bogată”. De altfel, plusul de valoare al bisericii parohiale din Câinenii Mici este dat tocmai de pictura exterioară. În interior, icoanele împărăteşti au inscripţii367. Astfel, pe icoana Mântuitorului este inscripţia “Ghiţă, Pătru zugravi, 1841, August 28”; pe icoana Născătoarei de Dumnezeu este inscripţia “Această icoană o au plătit Minul Mocanul”, iar pe icoana Sfântului Nicolae este inscripţia “Această icoană s-au plătit de Nicolae cu soţia Dumitra, 1840”. În pronaos sunt

190


zugrăviţi ctitorii: jupân Frangu Daneş, jupâneasa Maria cu copiii Costandin, Nicolae şi Toma, jupân Dumitraşcu Cozmescu, jupâneasa Floarea cu copila ei Ioana, Şerban iereu zăt Cozmescu şi Smaranda ieriţa, jupân Matei ot Racoviţa, jupâneasa Maria, Nicolae Grăzdan (probabil Grejdan - n. n.), Floarea. Urmează apoi un bărbat neidentificat367, diacon Vasile, Dida diaconiţa, Ilinca, Costandin zăt Frangu, Tudor Lungulescu şi Petria soţia sa, jupân Pantaza sin Costandin polcovnicul şi chir Iosif, episcop de Argeş. Hramul multiplu menţionat în pisanie, ”Sfinţii Voievozi, Sfântul Dimitrie şi Sfânta Paraschiva”, indică faptul că biserica a fost ridicată pe locul uneia mai vechi. Într-adevăr, ipoteza aceasta este confirmată de existenţa împrejurul bisericii, a unui cimitir vechi, dar mai ales a unei cruci aflate chiar lângă altar, ridicată la 1592, a cărei inscripţie slavonă are următorul cuprins 366-368: “S-a ridicat această cinstită cruce în numele Sfintei Petca (Paraschiva, n. n.) cu rugăciunile robilor lui Dumnezeu: Stoica, Stanca, Ilinca, Gheorghie, Marta, Ene, Mihai, Andrei, Puiul, meşter Stoica fiul lui Cârstea şi biserica au făcut-o jupân Stoilă şi protopop Stan, luna iunie 4 zile văleat 7100” (1592, n. n.). D. N. Ionescu365 reproduce pisania în slavonă şi îi dă următoarea traducere: “... aici să vede cinstita cruce ce stă (sau ce-i ridicată) ca să să roage robii lui Dumnezeu Stoica, Stanca etc. Şi biserica o clădeşte jupân Stoica şi protopopul Stan, luna Iunie 4 anul 7100 (1592)”. Inscripţia vorbeşte de jupân Stoilă (Stoica?, n. n.) ca despre primul ctitor al bisericii, cu mai mult de 200 de ani înaintea celor zugrăviţi în biserică367, 368. Întrucât mai este menţionat “în zilele lui Radu . ”, acest Radu se pare că este cel care a dobândit tronul Ţării Româneşti în martie 1591, pentru ca în mai să fie înlocuit de Ştefan Surdu. Atunci, la 4 iunie 1592, cade sub domnia lui Alexandru cel Rău şi înseamnă data construirii bisericii de către jupân Stoilă şi protopop Stan, iar crucea a fost cioplită în 1591, în zilele lui Radu al VIII-lea. Pe locul acestei biserici se va zidi cea de la 1807, care dăinuie până astăzi365,366. Episcopul Calinic al Argeşului, aflat în vizită canonică în judeţul Vâlcea, vizitând şi cele două biserici din Câinenii Mici a scris ulterior: “Am găsit în Câineni Voroneţul Moldovei”366. Arheologul Andrei Paleologu, trăitor la Paris, a rămas profund impresionat de frumuseţea celor două biserici, venind în câteva rânduri să le viziteze însoţit de turişti francezi. Acest specialist, apreciind valoarea acestor biserici, ca şi a celorlalte trei (Grebleşti - biserica veche, Câinenii Mari şi Robeşti) a făcut propunerea de a trimite anual grupuri de vizitatori străini, cu condiţiia de a li se asigura cazarea şi masa în pensiuni agro-turistice din satele comunei. Biserica parohială din Câinenii Mici, ca şi biserica filială, se află de mai mulţi ani în curs de consolidare şi restaurare cu fonduri de la bugetul de stat,

191


cele două construcţii fiind monumente istorice. Aceste lucrări trenează nepermis de mult. Pentru cineva care nu cunoaşte realităţile româneşti de după decembrie 1989, modul în care se procedează ar putea să p ară foarte ciudat: perioade scurte de timp în care “se face ceva”, urm ate de lungi perioade în care totul este lăsat baltă. Explicaţia, după noi, este simplă: întotdeauna când se face ceva cu bani de la stat, treaba trebuie lungită cât mai mult, pentru că la noi statul este o vacă tocmai bună de muls, şi cu cât mai mult cu atât mai bine . Mulţi localnici îl acuză pe părintele Gheorghe Tarcău, preotul paroh, de aceste tergiversări, unii chiar de furt, dar suntem convinşi că părintele nu are nici o vină, pentru simplul motiv că este prea mic pentru a fi cuprins în mafia “mulgătorilor” de bani de la stat. Dacă aceste lucrări s-ar fi realizat cu fonduri de la enoriaşi şi de la sponsori, ele ar fi fost demult terminate. În plus, se pare că unele intervenţii mai mult au stricat decât au refăcut. Şi, să nu uităm, domeniul restaurării monumentelor istorice, şi mai ales a bisericilor şi mânăstirilor, este unul foarte sensibil, unde, de multe ori, o stricăciune datorată unei intervenţii incompetente poate fi ireparabilă . Biserica din Câinenii Mari (Câineni de Vâlcea - fig.101) are şi ea pridvor deschis, ca şi cele din Câinenii Mici, de care se apropie şi din punct de vedere arhitectonic; în ceea ce priveşte pictura, este însă mai sărăcăcioasă decât acestea din urmă367. Pisania săpată în relief pe piatră indică următoarele: “Acest sfânt şi dumnezeiesc lăcaş s-au zidit şi s-au înălţat întru cinstirea şi lauda sfântului şi făcătorului de minuni Nicolae din Mira Lichiei cu toată cheltuiala şi osteneala dumnealui jup. Petru I. Petco şi a răposatului jup. Stoian Nicolau în zilele prealuminatului Domn Ion Grigorie Alexandru Ghica Voevod m-ţa Avgust 13, leat 7277” (1769, n. n.). Deasupra acesteia este o altă pisanie pe tencuială, înlocuind o alta mai veche: “Această Sf. biserică fiind veiche de mulţi ani nu au lăsat lăcuitorii aceşti[i] comuni Câineni ca să se ruineze, s-au silitără toţi de opşte şi (de aici, alt scris mai vechi, n. n.) s-au ... cu a lor braţ de s -a u . cu cheltuiala dum. Maxim (?) s­ au învălit cu blehi (plăci de plumb - n .n .). Dumnezeu Ianache ierodiaconu. 7278” (1770, n. n.)367, 368. În pronaos sunt zugrăviţi ctitorii în tablou votiv: jupân Stoian, preotul Gheorghe Vilău. La proscomidie există o altă pisanie în relief, provenind, se pare, de la o altă biserică, localizată de bâtrânii satului în locul numit Laz, unde însă nu a lăsat urme. Textul acestei pisanii este următorul: “Cu vrerea Tatălui şi cu ajutoriul Fiului şi cu plinirea Sfântului Duh făcutu-s-au această sfântă biserică din temelie de robii lui Dumnezeu Anastasi, Ilie Zgur (?) (posibil, Zugrav - n.n.) din oraş Prometei (?) întru cinstirea şi lauda marilor Voevozi ca să fie dumnealor şi părinţilor veşnică pomenire, m-ţa Aprilie 20,

192


7252” (1744 -n.n.). Tot la proscomidie este şi pomelnicul ctitorilor: Vilarea, Ristea, Marcu, Costandin, Ioan, Anghel, Gheorghe, Zamfira, Gheorghe, Anca, Maria eriţa, Petcu, Petre, Stoian, Micu, Ghenea, Pârvu367,368. Biserica a fost bombardată în primul război mondial (octombrie 1916), fiind apoi restaurată în anul 19 19369. În anul 2002, s-au refăcut pridvorul, clopotniţa şi acoperişul şi s-au consolidat fundaţia şi zidurile exterioare, iar în anul 2005 pridvorul a fost închis cu geam termopan ( ?!). Aceste lucrări s-au făcut pe seama aproape exclusivă a contribuţiilor următoarelor familii: Mihai şi Filofteia (Colţoş) Ştefănescu din Bucureşti, Dumitru şi Maria Tucan din Balş, Ioan Trandafir cu soţia din Craiova şi Ioan Asproiu cu soţia din Craiova. Până în anul 1790, în satul Grebleşti a existat o biserică mică din lemn, care între timp a devenit neîncăpătoare233,359. De aceea, la 1792 s-a terminat de zidit din temelie actuala biserică veche (fig.102), lucrarea realizându-se pe cheltuiala jupânului Dumitru Iovoiu dimpreună cu soţia sa, Păuna şi cu fiii lor, ajutaţi fiind şi de enoriaşi. Dumitru Iovoiu era negustor de piei de miel, oaie, capră şi vită, pe care le cumpăra de mulţi ani de la locuitorii din satul Grebleşti, de care apoi s-a ataşat sentimental. Vâzând bisericuţa de lemn mică şi neîncăpătoare, el s-a oferit să facă alta nouă, mai mare, din zid, contribuind cu cea mai mare sumă de bani la construcţia ei care începe în anul 1790 şi se termină după doi ani. Devenind iarăşi neîncăpătoare, biserica a suferit o transformare totală la reparaţiile făcute de enoriaşi în anul 18 83367, 368, devenind disproporţionată ca arhitectură. Atunci s-a mărit naosul şi s-a adăugat pronaosul, deasupra căruia s-a construit podul (balconul), unde puteau sta o parte din enoriaşi359. În anul 1793 biserica s-a zugrăvit în interior, iar în anul 1795 s-a zugrăvit şi la exterior359, ulterior curtea bisericii (local: “podgradie”) fiind înconjurată cu zid de piatră. Sfinţirea bisericii a avut loc la 14 august 1793, fiind făcută de către episcopul Iosif al Argeşului444(fig.100). Episcopul Iosif, cu numele de mirean Ion Socolescu445 era ,,fiu de preot din satul Mălaia, de pe râul Lotru şi a devenit primul episcop al nou înfiinţatei Episcopii a Argeşului (18 octombrie 1793), fiindu-i slujitor devotat în peioada 1793-1820”444. A fost un mare ierarh şi un om de cultură care face cinste meleagurilor loviştene. Biserica veche din Grebleşti nu are turlă, iar clopotniţa este construită separat chiar în faţa intrării. Pisania este zugrăvită, cuprinsul ei fiind următorul: “Întru slava Sf. erarh Nicolae şi Cuvioasei Paraschiva s-au zidit această sfântă biserică subt Dn. Alexandru Muruz Voevod, cu bine cuvântarea Presfinţiei Sale Părintelui Iosif, episcop Argeş, de Dumitru Iovoiu şi Păuna, cu fiii lor: Gheorghe, Costandin, Anastase, ajutând enoriaşi din Grebleşti după voie. An 1792. Reparaţia şi sfinţirea din nou făcută de

193


enoriaşi, an 1882. Zugrăvită din nou de enoriaşii Grebleşti, an 1891”367,368. Pe un clopot există însemnarea: “1738, Dumitru, Paraschiv . ”, ceea ce indică existenţa aici a unei biserici mai vechi de 1792. Deasupra uşii sunt zugrăviţi Sfântul Nicolae şi Sfânta Paraschiva, cu însemnarea: “1800, Iunie 14, Ioan Zugrav”. Pomelnicul aparţine părinţilor Nifon şi Sava, ieroschimonahi din Sfântul Schit Stânişoara şi cuprinde: - “Viii: Nifon ieromonah, Sava ieroschimonah, Atanasie monah, Ioan erei, Brânduşa eriţa, Ioan erei, Ilinca eriţa, Costandin erei, Stana, Lazăr, Costandin, Dumitru, Maria, Maria, Maria, Tinca eriţa, Paraschiv erei, Ioan erei, Badea, Andrei erei, Costandin, Chiril erei, Stan, Stan, Ancuţa, Stanciu, Iordaiche, Anuţa eriţa, Neagoe, Sanfira, Florea, Florea, Florea, Maria eriţa, Maria eriţa, Gheorghe. - Morţii: Mariţa eriţa, Oprea, Radu, Satha (probabil Safta, n.n.), Gheorghe, Stanca, Sandu, Maria, Ioan erei, Maria eriţa, Ilina, Ilie, Toma erei, Gheorghe, Maria, Neagoe, Nicolae, Vâlcu, Ivan, Floarea, Iosif monah, Ioan erei, Calinic arhiereu, Ioanichie arhiereu, Grigore arhiereu, Dumitru, Nicolae erei, Ioan, Stan erei, Petria, Petria, Floarea eriţa şi toate neamurile lor. La 1823, Gribleşti.” În naos, pe zidul despărţitor (de la mărirea naosului în 1883), sunt zugrăviţi ctitorii: Nicolae Boromiz, Stanca Boromiz, Iorga Rebegel, Maria Smaranda, Constantin Popescu. În pronaos este zugrăvită scena scoaterii din Rai a lui Adam şi a Evei, de către înger. Pe zidul din partea de sud este însemnarea: “Călătorilor, călătorilor! Trecând pe la casele noastre spuneţi la ai noştri că noi odihnim aici peste 750 de eroi. Supt îngrijirea Pr. I. Negoescu (Hagi - n. n.) 1928, mai 23. Pictor Popescu - Şerbăneşti”367,368. Într-adevăr, în curtea bisericii vechi din Grebleşti a existat o groapă comună în care au fost puse oseminte ale soldaţilor căzuţi în primul război mondial, eroi necunoscuţi, ale căror rămăşiţe au fost găsite pe dealurile şi munţii din jur, de la Coţi până la Mormânt ei, fiind atât români, cât şi germani, austrieci şi maghiari22. Aceste oseminte au fost adunate timp de doi ani de călugărul Bâscoveanu, ajutat de ciobani şi de localnici370. Acest umil călugăr a luptat în războiul balcanic din 1913 şi în primul război mondial, iar pentru faptele sale de bravură, săvârşite în luptele de lângă Orlat - Sibiu în 1916, a fost răsplătit cu decoraţia “Virtutea militară” şi gradul de caporal. Apoi a căzut prizonier, ajungând în Germania, unde în lagărul Danzig-Troyl şi-a făcut cu prisosinţă datoria de bun samaritean, îngrijând bolnavi şi săpând gropi pentru morţi pe care îi îngropa creştineşte. Întorcându-se în ţară, pe când trecea prin munţi, el a dat peste o mulţime de oseminte omeneşti într-o pădure. De atunci, timp de doi ani neîntrerupt, călugărul Bâscoveanu nu a

194


făcut altceva decât să cerceteze munţii şi pădurile pentru a descoperi osemintele eroilor, să le poarte adesea pe spate, în desagi, pe întinderi de zeci de kilometri şi să le depună în biserica veche din Grebleşti, unde, întrun final, au fost îngropate creştineşte într-o groapă comună săpată lângă biserică. El personal a adus acolo osemintele a aproximativ 600 de eroi, diferenţa de până la 750 provenind de la ciobani şi localnici, care l-au hrănit şi i-au dat adăpost. A strâns cu pioşenie scrisorile şi banii pe care îi găsea în hainele putrezite şi pe care i-a trimis Societăţii “Mormintele Eroilor”, fără să ceară nimic pentru el şi rugându-se neîncetat pentru nenorocoşii lui camarazi de arme sau inamici. Nu l-au putut opri din fapta sa nici fiarele codrilor, nici asprimea vremii, ci, în toiul iernii, cu picioarele înfăşurate în cârpe, a adunat osemintele tuturor eroilor căzuţi în Ţara Loviştei, între Câineni şi Perişani. Opera lui modestă şi-a încununat-o prin creştineasca înmormântare a osemintelor în ograda bisericii vechi din Grebleşti, când detaşamente ale armatei române au prezentat onorul. În anii ’30, osemintele au fost dezgropate şi duse în Cimitirul Eroilor din Titeşti, cimitir înfiinţat de nemţi încă din toamna anului 1916 şi care în anul 1920 a intrat sub incidenţa unui decret ministerial care dispunea înfiinţarea de cimitire ale eroilor şi concentrarea în acestea a tuturor osemintelor celor căzuţi în lupte şi răspândite prin diverse locuri din ţară. Iată cum biserica veche din Grebleşti a fost martora tăcută a unor fapte creştineşti care oricând pot servi de exemplu pentru generaţiile viitoare şi pe care avem datoria a nu le uita, deoarece ele au izvorât din cea mai importantă virtute creştină: iubirea pentru aproapele. Ca şi biserica “Sfântul Nicolae” din Câinenii Mici, şi biserica veche din Grebleşti a fost profanată în timpul primului război mondial de către ocupanţi, care au sustras odăjdiile, vasele de argint suflate cu aur şi o parte din mobilier, transformând-o în grajd pentru cai230. În anul 1986, biserica a fost consolidată şi i s-a făcut un acoperiş nou. De asemenea, s-au refăcut clopotniţa şi zidul înconjurător şi s-au pus porţi noi, metalice. Astăzi ea se află în stare bună de conservare. Să mai precizăm faptul că biserica veche din Grebleşti a fost declarată monument istoric încă din anul 1901233,359. Aici se oficiază slujbele de botez, cele de înmormântare pentru copiii decedaţi şi cele de pomenire a morţilor (parastasele din sâmbetele morţilor). Mărindu-se satul şi crescând numărul enoriaşilor, biserica aceasta a devenit neîncăpătoare. În anul 1906 preotul paroh Ioan Negoescu Hagi (fig. 109) începe să ducă muncă de lămurire în rândul enoriaşilor, în vederea zidirii unei biserici noi, încăpătoare. Între timp, în rândul locuitorilor au apărut discuţii şi chiar conflicte, unii fiind pentru, alţi - împotrivă. Starea

195


aceasta l-a adus la disperare pe preot, care, într-o bună zi s-a supărat atât de tare, încât s-a dezbrăcat de odăjdii la mijlocul slujbei şi a plecat din biserică, lăsându-i uimiţi pe enoriaşi359. După această întâmplare, starea conflictuală s-a încheiat, aşa încât la 26 noiembrie 1906 preotul prezintă Ordinul nr. 536 prin care se aproba construcţia noii bisericii, ordin obţinut foarte repede de către preot, în urma demersurilor sale la forurile superioare de la Curtea de Argeş şi Bucureşti. Până la începutul răscoalei din 1907, se strânsese suma de 1000 de lei, care s-a depus în bancă. În 1908 se mai adună suma de 1000 de lei. Se ia hotărârea ca o parte din taxele de păşunat şi din sumele încasate de obşte din comercializarea lemnului, să se aloce pentru construirea bisericii. În 1909 se depun la bancă alţi 1000 de lei. Preotul propune în acel an ca toţi banii încasaţi din comercializarea lemnului să fie alocaţi construcţiei bisericii, ceea ce stârneşte iarăşi controverse între locuitori, aceştia sfârşind prin a se opune categoric propunerii. În 1910 locuitorii devin mai înţelegători şi trec mai serios la acţiune, alegând comitetul de strângere a fondurilor şi de construire, format din Costandin Sporiş - preşedinte, preotul Ion Negoescu-Hagi - casier şi Ion Popescu, Ilie Teşcuţ, Oprea Frântu, Stan Rebegel, Nicolae N. Rebegel, Gore Fetelea şi Achim Sporiş - membri. Comitetul solicită Casei Bisericilor şi obţine un proiect-tip de biserică cu două turle şi devizul aferent. O problemă grea pentru comitet a fost găsirea unui loc potrivit pentru construcţie. În cele din urmă, Ilie Teşcuţ donează terenul din Sălişte, adică terenul pe care se află astăzi biserica parohială Grebleşti (Sălişte se numesc toate terenurile agricole din sat, de pe marginea drumului - pe vremea aceea mai existau încă - şi din spatele bisericii şi al caselor până sub Gorniş). Se face testamenul pentru teren, iar consiliul parohial şi comitetul de acţiune stabilesc să-l treacă pe Ilie Teşcuţ în toate pomelnicele viitoarei biserici, în calitate de ctitor. Fiind loc suficient, comitetul de acţiune solicită I.P.S. Gherasim - episcop al Argeşului, să aprobe construirea unei biserici mai mari. Episcopul, plin de bunăvoinţă, aprobă şi, mai mult, contribuie la construcţie cu o sumă importantă: 15000 de lei! La 22 august 1910, în cursul unei mari slujbe religioase, se pune piatra de temelie a viitoarei biserici de către protoiereul econom Ion Ponturescu de la Episcopia Argeşului. Lucrările de construcţie demarează şi în numai trei săptămâni se conturează din piatră fundaţia şi “brâul” înalt de 0,5 m, deasupra fundaţiei. Până în toamna anului 1911 construcţia ajunge la streaşină, necesitând 137000 de cărămăzi făcute pe plan local în ritm alert, dar de bună calitate. În anul 1912 se construiesc bolţile şi turlele care au mai necesitat 57500 de cărămizi. S-a făcut o nouă colectă de bani de la enoriaşi şi de la alţi creştini binevoitori. În toamna anului 1912, meşterul Ioan Văleanu din Muereasca de Sus,

196


responsabil cu construcţia, se îmbolnăveşte şi moare. Lucrarea este continuată de către fiul lui, Popovici Văleanu, care strică turlele şi le reface cu opt feţe şi puţin mai înalte, mărind şi preţul construcţiei, cu 1000 de lei. În anul 1913 lucrările se întrerup din cauza războiului din Bulgaria, meşterii primind ordine de încorporare. În această perioadă a fost şi o epidemie de holeră. Lucrul se reia în toamnă, fiind terminate acoperişul şi tencuiala interioară şi exterioară. De asemenea, se pun clopotele în turla din faţă (turla mică). În următorii doi ani se fac uşile şi ferestrele şi, de asemenea, se realizează toate lucrările din lemn (duşumele, strane, jilţuri etc.). Lucrările se întrerup în perioada 1916 - 1918, din cauza primului război mondial, locurile aflându-se în focul luptelor de la început. După război, lumea fiind săracă, s-au mai făcut doar treptele din piatră şi s-a vopsit lemnăria. Zugrăvirea s-a finalizat în anul 1939, fiind realizată de pictorul Constantin Niţulescu din Bucureşti. Biserica parohială din Grebleşti (fig.105) este o construcţie zveltă, bine proporţionată, sub formă de cruce, cu două turle, una mică deasupra pronaosului (tindei) care este şi clopotniţă şi una mare în partea din faţă a naosului, înaintea altarului, cu tavanul sub formă de cupolă, pe care este zugrăvit Iisus Hristos Pantocrator, având pe margine înscrisă binecunoscuta invocare: “Doamne, Doamne, caută din cer şi vezi şi cercetează via aceasta pe care a sădit-o dreapta Ta şi o desăvârşeşte pe ea”. Deasupra uşii de la intrare este zugrăvită Sfânta Muceniţă Filofteia, biserica având acest hram. În altar, pe tavan, este zugrăvită Fecioara Maria cu pruncul în braţe, iar pe iconostas (faţa altarului) sunt reprezentaţi pe semicerc prorocii, iar pe diametru - apostolii; sub ei, deasupra uşilor, sunt zugrăvite scene importante din viaţa Mântuitorului. De o parte şi de alta a iconostasului, pe pereţii naosului, sunt zugrăviţi Dreptul Judecător, respectiv Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena şi mai mulţi sfinţi importanţi. Sub turla mare, în cele patru colţuri, sunt zugrăviţi cei patru evanghelişti - Ioan, Luca, Marcu şi Matei, iar deasupra ferestrelor, pe cele două sferturi de sferă, sunt zugrăvite Naşterea şi, respectiv, Învierea Mântuitorului. În continuare, pe pereţii laterali, până la ieşire, sunt zugrăviţi alţi sfinţi şi sfinte. În dreapta, la ieşirea din naos în pronaos (tindă), sunt zugrăviţi ctitorii ecleziaşti ai bisericii: P. S. S. Grigorie Leu - episcop de Argeş, P. S. S. Nichita Duma - episcop de Argeş şi preotul Ioan Negoescu-Hagi. În stânga, până la venirea comuniştilor la putere, era zugrăvit regele Carol al II-lea care a fost rezugrăvit după revoluţia din decembrie 1989 (fig.108). În anii 1998 - 1999, pictura bisericii s-a refăcut, pictor fiind diaconul Nicolae Popa din Bucureşti, născut la Titeşti. Acesta s-a străduit să respecte, şi în mare parte a reuşit, stilul, culorile şi nuanţele pictorului C. Niţulescu,

197


cel care a pictat iniţial biserica, realizând o operă de o rară frumuseţe şi expresivitate. Contribuţia pentru refacerea picturii a fost de minimum 500000 lei/familie, existând şi donaţii de milioane de lei şi chiar de zeci de milioane, cea mai importantă venind din partea familiei Nicolae Boromiz cu fiii - Dinel şi Gelu, şi cu ginerele George Frântu, şi a lui Mircea Ureche, patronii firmei “Boromir”. Preoţi sunt Nicolae N. Negoescu (din 1979, până atunci fiind preot tatăl lui, Nicolae I. Negoescu, la rândul lui - fiul lui Ion Negoescu-Hagi) şi, din 1997, Daniel N. Negoescu (fiul preotului Nicolae N. Negoescu); în perioada strângerii fondurilor şi a lucrărilor de refacere a picturii (până în 2000), a fost epitrop Marian N. Pătraşcu. Toate aceste date sunt consemnate în cele două pisanii din pronaos (tindă), zugrăvite deasupra intrării în biserică. Prima pisanie are următorul text: “În numele Sf. Treime (sic!), ziditu-s-a acest Sf. Lăcaş în anii 1910 1912, pe pământul donat de fam. Ilie Teşcuţ, prin donaţiile bunilor creştini din Grebleşti, la iniţiativa şi strădania pr. paroh Ioan Negoescu - Hagi. Pictura s-a executat în anul 1939 de către pictor C-tin Niţulescu din Bucureşti, in fresco, hramul fiind Sf. Mc. Filoteea. Restaurarea picturii s-a făcut în cazeină, în anii 1998 - 1999, de protodiacon Popa N. Nicolae din Titeşti, preoţi fiind pr. paroh Nicolae şi pr. Daniel Negoescu, epitrop Marian N. Pătraşcu. Spre pomenire să fie cei care au avut iniţiativa şi s-au străduit spre ducerea la bun sfârşit a acestor lucrări, a bunilor credincioşi, ctitori, donatori, ajutători, a membrilor Consiliului Parohial şi a tuturor celor de bună credinţă din satul nostru. Resfinţirea s-a făcut la data de 12.IX.1999 de către Prea Sfinţitul Episcop Gherasim al Râmnicului”(fig. 110). Cea de a doua pisanie are următorul text: “Scrie Doamne în cartea vieţii pe toţi ctitorii, donatorii şi ajutătorii de bună credinţă ce au contribuit la restaurarea şi înfrumuseţarea acestui Sf. Lăcaş. Menţionăm în mod deosebit fam. D-lui Nicolae N. Boromiz (Sase) şi Elena dimpreună cu bunii lor fii, de fapt fiind hotărârea şi contribuţia acestora dimpreună şi (sic!) fam. Mircea I. Ureche. Restaurarea Sf. Altar, a icoanelor de la catapeteasmă, zugrăvirea şi tencuirea exteriorului bisericii, a zidului, a clădirii cu hote, vopsirea strănilor (sic!), a cafasului şi a unor sfinţi din tindă s-au făcut cu cheltuiala acestei familii. În continuare pictura în turlă, naos, pronaos, tindă (sic! pronaos = tindă - n. n.) şi icoanele din biserică şi icoana hramului Sf. Filofteia s-au făcut cu cheltuiala celorlalte familii din satul Grebleşti. Fie ca Bunul Dumnezeu să răsplătească dragostea şi credinţa lor nestrămutată. Primeşte Doamne, alături de rugăciunile înaintaşilor noştri, şi rugăciunea noastră, darul fiecăruia după posibilităţi, precum odinioară banul văduvei. Amin.”

198


La aceste pisanii ne-am permis a atrage atenţia asupra unor greşeli de exprim are (sic!); de asemenea, am rem arcat şi o inconsecvenţă: “Filoteea” în prim a pisanie, “Filofteia” în a doua. Dincolo de aceaste observaţii, este o realitate incontestabilă că reprezentanţii firmei “Borom ir”, respectiv Dinel Boromiz, Gelu Boromiz, M ircea Ureche şi George F rântu cu soţia lui, Elena născută Boromiz (sora prim ilor doi) au avut cea mai substanţială contribuţie financiară la refacerea picturii, repararea şi înfrum useţarea bisericii parohiale din Grebleşti cu hram ul Sfânta Flilofteia, care se sărbătoreşte la 7 decembrie, după o altă m are sărbătoare, Sfântul Nicolae. La nivelul anilor 1998 - 1999, costurile pentru refacerea picturii şi pentru realizarea celorlalte lucrări au depăşit suma de 300.000.000 de lei vechi. În fine, biserica din Robeşti cu hramul Sfinţii Voievozi Mihail şi Gavril a fost zidită în anul 1817, ctitor fiind Constantin (Din) Robescu327,368. Datarea bisericii reiese din inscripţia de pe zidul exterior de la răsărit: “Veleat 1817”. În pronaos se află mormântul ctitorului Din Robescu. Tradiţia locală spune că jupân Robescu ar fi dezgropat întâmplător o căldare cu galbeni, iar banii găsiţi nu i-a cheltuit “în nimicnicie” ci “în folosul obştii”, zidind această biserică17,353. Biserica este cu pridvor deschis, ca şi bisericile din Câineni. De asemenea, la fel ca bisericile din Câinenii Mici şi biserica veche din Grebleşti, biserica parohială din Robeşti are pictură exterioară, fiind monument istoric. În pridvor, în partea dreaptă sus, este însemnarea “Costandin zugrav Vel. Ocn. 1817”368. Pe faţada din partea de vest sunt zugrăviţi trei îngeri, Sfânta Paraschiva, Soborul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, Sfântul Nicolae, alţi trei îngeri. Urmează ctitorii: Costandin Robescu, jup. Smaranda, jup. Dimitrie sin Costandin Robescu, jup. Anica, Maria (copilă). În stânga, lângă ctitorul C. Robescu sunt zugrăviţi trei feciori şi şase nepoţi. Zugrăvelile de pe faţada din partea de sud reprezintă pe jupâneasa Safta, jupân Gheorghe Burchicea cu o copilă, Paraschiv brat ego, Stănică sin Costandin Robescu. Spre nord sunt zugrăviţi jupân Stoian, jupâneasa Stanca, doi copii, jupâneasa Safta, Gheorghe sin Constandin Robescu, un copil, altă jupâneasă Safta, Ion brat ego, doi copii. Pomelnicul zugrăvit la proscomidie este afumat368 (în 1934 - n.n.) şi el conţine următoarele nume: “Costandin, Zmaranda, Gheorghe, Paraschiv, Ana, Stanca (?), Grigore, Costandin, Ilinca, Anghel cu tot neamul lor. Zugravu Ion Costandin Mincu, erm. Alexe”. V. Brătulescu în lucrarea368 mai consemnează: “Icoanele sunt din epocă, scaunul arhieresc cu tălpi, capete de balaur”. Clopotele au fost turnate la Sibiu, de unde, pentru a le cumpăra, locuitorii “s-au dus cu dăsagi încărcaţi de aur”, după cum informa cântăreţul

199


din epocă (începutul anilor ’30). Piatra de mormânt din pronaos are pe margine următoarea inscripţie: “Zis a Domnul. Cela ce crede întru Mine, de va şi muri, viu va fi; leatul 1850”. În câmpul pietrei este inscripţionat următorul text368: “1850, Septemvrie 18. În zbor din raiu te-ai coborât, O clipă de ochi a fost viaţa ta, Înger ai fost, dar Domnului hotărât Şi, în cer mergând, afli soarta ta. O, priveşte în jos, la durerea părinţilor Şi varsă mângâiere în inimile lor. D. R. Robescu, 1837. Din braţele familiei eşti depărtat, În mormânt şi în cer nepoţi ţi-ai chemat Şi mii de dureri în noi s’au deşteptat Aşteptând sfârşitul, ca toţi ce v ’a[u] urmat”. În anul 2005, la biserica parohială din Robeşti au început lucrările de restaurare şi renovare, cu fonduri guvernamentale, biserica fiind, cum am mai spus, monument istoric. Să sperăm că lucrările nu vor dura, ca de obicei în astfel de cazuri, ani de zile (v. bisericile din Câinenii Mici). Aici este cazul să ne referim pe scurt şi la preoţii care au slujit în bisericile actualei comune Câineni, de-a lungul vremii. Dintre preoţii care au slujit în Câinenii Mici, am reuşit să identificăm pe Gheorghe Canini (a doua jumătatea sec. XIX - începutul sec. XX), Nicolae Negoescu din Grebleşti, Nicolae Popescu, Ioan Mutuligă, Ioan Antonescu, Mircea Popescu şi, din 1959 - până în prezent, Gheorghe Tarcău. Precizăm că arhiva parohiei a ars366. Ani de-a rândul, satele Câinenii Mari şi Robeşti formau o singură parohie şi, de aceea, în cele două localităţi găsim aceiaşi preoţi: Gheorghe Popescu, Mircea Popescu, Nicolae Popescu, Cristian Popescu, Gheorghe Moţoc. În prezent, cele două sate sunt constituite în parohii de sine stătătoare, în Câinenii Mari slujind Stan Cârstea, preot militar în retragere, fost capelan în trupele KAFOR, iar în Robeşti - Cristian Toader. În Grebleşti, “Sinodicu de la 1892”233,359 îi indică pe următorii preoţi: Serafim Deaconu, popa Drăghici, popa Nicolae, popa Costandin, Ion sin popa Neagoe din Bumbuesci (preoţit la 1848), Ioan Popescu (catihet, preoţit la 1848, decedat în 1899). Au urmat apoi preoţii: Ioan Negoescu-Hagi, fiul preotului Ioan Popescu (acesta i-a schimbat numele de familie, din Popescu în Negoescu, catihet, preoţit la 1881, decedat în 1934), Nicolae I. Negoescu, preoţit în 1930, decedat în 1994, Nicolae N. Negoescu, preoţit în 1973, în prezent

200


pensionar, şi Daniel N. Negoescu, preoţit în 1997, în prezent preot paroh. Menţionăm că preotul Nicolae N. Negoescu a continuat să slujească în biserica parohială Grebleşti alături de fiul său, Daniel, şi după pensionare, iar din anul 2005 slujeşte la viitoarea mânăstire de pe Boia, din satul Grebleşti, care va avea hramul Acoperământul Maicii Domnului, care se sărbătoreşte la 1 octombrie. Victor Brătulescu368, un neobosit cercetător al bisericilor şi mânăstirilor din fostele judeţe Argeş şi Vâlcea, spune despre preotul Ioan Negoescu-Hagi din Grebleşti, următoarele: “Preotul Negoescu (Ioan Negoescu-Hagi - n. n.) era un bătrân venerabil, trecut de 70 de ani, când lam cunoscut eu, prin 1929, şi a luat parte la războiul pentru întregire”. Într-adevăr, bătrânii satului şi-l amintesc pe acest preot ca fiind un om deosebit de energic şi de activ. Ctitorul bisericii parohiale Grebleşti, preotul Ioan Negoescu-Hagi îşi doarme somnul de veci în curtea lăcaşului ctitorit de el. În Anuarul Eparhiei Argeşului pe anul 193 9371, la poziţia 20, stă scris: “Câineni, com. Câineni, alcătuită din satele Câineni şi Grebleşti, of. şi gară pe loc; depărtarea până la Piteşti este de 99 km. Are 383 familii cu 1619 suflete. Biserica parohială cu hramul Sf. Îngeri în satul Câineni, construită din zid în anul 1818 (probabil este o greşală de tipar, în loc de 1808, dar şi acesta este anul în care s-a realizat pictura, zidirea terminându-se în anul 1807 - n. n.) şi reparată în anul 1926; are nevoie de noui reparaţii. Biserica filială Sf. Filoteia în satul Grebleşti, zidită în anul 1910 şi pictată în anul 1939; este în stare bună. Capela cimitirului din Câineni cu hramul Sf. Nicolae; este în stare rea. Paroh: Pr. Nicolae I. Negoescu, licenţiat în teologie, născut la 8 Ian. 1902; hirotonit preot la 23 Octombrie 1930 pe seama acestei parohii, Hirotesit duhovnic. Cântăreţi: 1. Ioan I. Negoiescu (sic! - Negoescu, zis Nonică, frate cu preotul Nicolae I. Negoescu - n. n.), abs. şc. cânt., născut la 24 August 1897. Numit în serv. la 1 Octombrie 1913. Un post de cântăreţ vacant”. Dacă judeţul Vâlcea se poate mândri cu faptul că are cele mai multe schituri şi mânăstiri, în Ţara Loviştei exista, până de curând, doar o singură mânăstire. Este vorba despre Mânăstirea Cornet. Iată, însă, că la 7 iunie 2005 a început construcţia unei mânăstiri de maici pe valea râului Boia, la Grebleşti, în punctul Valea lui Nan, ceva mai sus de CHEMP Boia 2, acolo unde începe poteca ce urcă în Dealu Sasului. Cheltuielile pentru realizarea acestei mânăstiri sunt suportate în cea mai mare parte de către firma “Boromir” prin reprezentanţii ei Dinel Boromiz, Gelu Boromiz, Mircea Ureche şi George Frântu. Terenul pe care a început construcţia a fost donat de către Nicolae Boromiz, zis Sase, din Grebleşti, tatăl lui Dinel şi Gelu Boromiz şi de către Georgel Ureche, învăţător din Grebleşti. Lucrările de

201


construcţie se desfăşoară sub stricta supraveghere a stareţei viitoarei mânăstiri, maica Ieroslavia, ajutată de măicuţele Arsenia şi Isidora, de fratele Gheorghe şi de surorile Mariana şi Ioana, care au venit de la Mânăstirea “Adormirea Maicii Domnului”, judeţul Neamţ. Trebuie să precizăm că maica stareţă Iaroslavia este strănepoata lui Pătru Dimoci din Boişoara şi nepoata lui Nicolae Popescu zis Niculaie al Niculi, tot din Boişoara, care au fost socrul, respectiv cumnatul lui Constantin Sporiş, zis Tămădău, bunicul fraţilor Boromiz şi socrul lui Nicolae Boromiz (Sase). Importante donaţii de materiale au făcut învăţătorul Nicolae N. Popescu din Boişoara, tatăl maicii Ieroslavia, precum şi locuitorii satelor Grebleşti, Găujani şi Boişoara, mulţi dintre aceştia lucrând ca salahori pe şantierul construcţiei mânăstirii. La 1 octombrie 2005, când în calendarul ortodox este trecută sărbătoarea Acoperământul Maicii Domnului, care a fost aleasă ca hram al viitoarei mânăstiri, în paraclisul abia zidit din construcţia care mai cuprinde chiliile, sala de mese şi bucătăria, s-a săvârşit Sfânta Liturghie de sfinţire, de către un sobor de preoţi format din preoţi - călugări de la Mânăstirile Stânişoara şi Turnu şi preoţii de mir Nicolae N. Negoescu din Grebleşti şi Dumitru Piloiu din Găujani, în prezenţa unei mari mulţimi de oameni din Ţara Loviştei şi nu numai. Biserica mânăstirii se va ridica lângă construcţia menţionată (fig.114,115). Nădăjduim ca această construcţie să fie un bun început şi pentru alte mânăstiri care se vor realiza în Ţara Loviştei, căci această zonă merită înfrumuseţată cu astfel de oaze de întărire a credinţei noastre ortodoxe. În încheierea capitolui de faţă, credem că este necesar să menţionăm faptul că pe teritoriul comunei Câineni există numeroase troiţe. Amintim câteva dintre ele: în Câinenii Mari, spre sud, între Olt şi calea ferată, acolo unde pe vremuri funcţiona un pod plutitor care făcea legătura între cele două sate Câineni, există o troiţă din piatră, inscripţionată cu litere cirilice, a cărei datare este anul 1821. La ieşirea din Robeşti, spre sud, în punctul numit “La Tăietură”, a existat până după revoluţia din decembrie 1989 o troiţă sub forma unei cruci mari din piatră, ridicată în memoria unui descendent al familiei Cantacuzino, Mihai Cantacuzino, mort în accident de automobil în perioada interbelică, chiar în acel loc (Crucea lui Cantacuzino). Nu ştim din ce motive, după revoluţia din decembrie 1989, crucea a fost dusă în curtea Mânăstirii Turnu. Pot fi socotite troiţe, şi fântâna-monument din faţa Primăriei Câineni şi monumentul generalului Praporgescu de la capătul podului de peste Olt, pe şoseaua E 81/DN 7, precum şi monumentele eroilor din curţile bisericilor parohiale Grebleşti şi Câinenii Mari. Pe DN 7D, între Grebleşti şi Câinenii Mici, există două troiţe: una la Colţu Călimării, iar cealaltă - la intrarea în Câinenii Mici, formată, de fapt, din alte două troiţe

202


alăturate, toate trei având adăpost din zid. La intrarea în Grebleşti, lângă podul de peste Pârâu Jidovului, este o troiţă din zid cu mai multe cruci în interior, foarte bine întreţinută. În partea de sud a satului Grebleşti există trei troiţe deschise (cruci) din piatră sau beton turnat. Prima se află în Capu Satului, acolo unde începe uliţa numită Mal (“Pe Mal”) şi drumul ce coboară la Şipot (Izvorul lui Voica sau “La Roman”). Crucea este relativ nouă, dar, alături de ea, se află un fragment din crucea veche, care era cioplită în piatră. Cea de-a doua se află ceva mai jos, după curbă (sau după Cot) şi a fost ridicată în memoria unei tinere fete de nici 17 ani, Ioana Teşcuţ, fiica lui Ionel Teşcuţ, morarul, care şi-a găsit sfârşitul chiar în acel loc, împreună cu un bărbat poreclit Ion Bubou, prin anul 1956, într-un groaznic accident de tractor (o remorcă plină cu oameni s-a răsturnat peste marginea drumului, căzând de la o înălţime de peste 3 m cât are zidul de susţinere a drumului şi prăvălindu-se pe pantă la vale). În fine, cea de-a treia troiţă se află sub Gorniş, în faţa actualei mori electrice a lui Nicolae Boromiz (Sase), fosta moară a lui Ilie Teşcuţ şi apoi a lui Ionel Teşcuţ. Troiţa este formată din două cruci frumos pictate, una mai veche şi mai mică având pictat pe ea pe Iisus Hristos răstignit pe cruce şi cealaltă, mai nouă şi mai mare, având zugrăvită pe ea pe Maica Domnului cu Pruncul Iisus în braţe. Cele două cruci sunt amplasate pe o stâncă rămasă la marginea drumului de pe vremea când acesta a fost tăiat în jgheabul Gornişului. Se pare că în era creştină, aici a existat dintotdeauna o troiţă, din moment ce locul este cunoscut din vechime sub numele “La Troiţă”.Să mai amintim faptul că tot la Grebleşti, în Treboilea, sub Ghinuri, a existat, se pare, încă din perioada interbelică, o troiţă sub forma unei cruci din brad, frumos pictată şi prinsă în piroane pe tulpina unui arin falnic de la marginea drumului, la rădăcina căruia era un izvor cu apă foarte bună. Cu trecerea timpului, arinul falnic a dispărut şi, odată cu el, şi crucea .... Din câte ştim, pe teritoriul comunei Câineni nu există puţ sau fântână amenajată care să nu aibă, dacă nu o cruce, măcar o icoană, aşa cum, de altfel, se şi cuvine.

2. Învăţăm ântul Începuturile învăţământului în satele comunei Câineni sunt destul de vechi, avându-şi originile în feudalismul dezvoltat şi ele sunt legate de viaţa religioasă şi cea economică. Prima şcoală mânăstirească din zonă a funcţionat la Mânăstirea Cozia începând cu anul 141590. Mai târziu, două bănci de stejar, foarte vechi, din pronaosul bisericii Sântul Nicolae din

203


Câinenii Mici, leagă acest lăcaş de începuturile învăţământului în acest sat, copiii deprinzănd aici “buchea cărţii”. Pe de altă parte, prezenţa punctului vamal de la Râu Vadului cu ai săi vameşi având “ştiinţă de carte”, a stimulat de timpuriu pe locuitori “în primele porniri ale învăţământului”17,383. Slujbaşii vămilor aveau nevoie să cunoască scrisul, cititul şi socotitul, pentru alcătuirea listelor de mărfuri care treceau prin vamă, precum şi pentru consemnarea preţului acestora şi calculul taxelor vamale care trebuiau percepute383-385. În 1780, Gheorghe Ianache, vameş la Câineni, era retribuit cu 4 taleri pe lună - plată ce revenea şi unui dascăl pe vremea aceea. Mai înainte, pe la 1734, popa Mihail copia un “Molitvenic” la Câineni385,386. Fără îndoială, biserica a avut un rol primordial în iniţierea şi dezvoltarea învăţăturii la sate. Răspândirea învăţământului în judeţul Vâlcea şi, implicit, în comuna Câineni, se datorează şi cerinţelor practice ale vremurilor. Astfel, în secolul al XVIII-lea se înmulţesc tranzacţiile pentru înstrăinări de drepturi din proprietatea obştească şi particulară, se fac tot mai multe hotărnicii de proprietăţi şi măsurători de terenuri, se realizează noi catagrafii385,387. Toate aceste activităţi cereau noi ştiutori de carte la sate, ceea ce motiva organizarea de şcoli rurale. De mersul acestor şcoli se interesa atât domnia, cât şi autorităţile laice şi religioase. Domnitorul Alexandru Ipsilanti cerea periodic situaţia şcolilor rurale, numărul de copii care frecventau cursurile şi numele dascălilor din mediul rural. Mitropolitul Olteniei, Filaret, atrăgea atenţia să se înfiinţeze la sate şcoli în care să se adune copiii pentru a învăţa carte, acesta fiind “cea mai de folos trebuinţă”388. De dezvoltarea învăţământului, se ocupa “Eforia Şcoalelor” din cadrul “Vorniciei din Lăuntru” (echivalentul Ministerului de Interne). Aceasta lucra pentru răspândirea “învăţăturii de carte”, asigurând întreţinerea şcolilor şi atragerea copiilor la cursuri. Între “ucenicii” care urmau să devină dascăli, prevăzuţi de bugetul “Eforiei Şcoalelor” pentru anul 1780, găsim printre alţii şi numele lui “Gheorghe, fiul lui Ianache, vameşul de la Câineni”385,391. Locuitorii mai în vârstă din comuna Câineni, au păstrat din generaţie în generaţie ideea că începutul “descifrării slovelor de către primii învăţăcei” este legat de existenţa pe aceste meleaguri a unui perceptor grec pe nume Steriopol17. Acesta locuia în actualul sat Câinenii Mari pe la jumătatea secolului al XIX-lea. Din motive practice, el chema în locuinţa sa spaţioasă, decorată cu multe oglinzi, tineri din sat, pentru a-i ajuta să numere şi să sorteze banii şi pentru a-i aşeza apoi în pungi de mătase inscripţionate corespunzător. Pentru aceasta, el îşi pregătea ajutoarele învăţându-le scrisul, cititul şi socotitul. Mărturiile documentare ale vremii389 consemnează şi faptul că în anul 1847, “medelnicerului” Iordache Steriopol i s-a furat o ladă cu galbeni,

204


de către doi transilvăneni. Cu mult timp înainte de înfiinţarea unor şcoli organizate, au existat preocupări din partea unor oameni ştiutori de carte, mai ales preoţi şi cântăreţi bisericeşti, de a lumina minţile “copilimii rurale”. Descifrarea slovelor şi deprinderea socotitului aveau loc chiar în casele acestor dascăli neautorizaţi. O astfel de casă era casa Moga, situată pe locul actualei clădiri a Poştei şi Telefoanelor din Câinenii Mari17. În anul 1831, şcoala devine prin lege instituţie de stat, iar şcolile particulare sunt trecute şi ele sub supravegherea statului390. Erau prevăzute prin lege fonduri de la stat numai pentru întreţinerea şcolilor publice. În anul 1833, în timp ce Petrache Poenaru era director al “Eforiei Şcoalelor”, este publicat Regulamentul Şcoalelor. Organizarea şcolilor publice de stat în judeţul Vâlcea a început abia în anul 1838, la îndemnurile şi stăruinţa lui Petrache Poenaru385. În listele cu satele unde au luat fiinţă şcoli săteşti, figurează satul Robeşti cu anul 1841 şi satul Câineni de Vâlcea, actualul Câinenii Mari cu anul 1843 392. În perioada 1838 - 1844, “Eforia Şcoalelor” întocmeşte listele cu învăţătorii existenţi şi cu candidaţii la acest titlu care frecventau şcolile normale din oraşele mai mari. Pe lista cu învăţători găsim, pentru anul 1843, la Câineni, pe Nicolae Ciobotilă, de 17 ani, “fiu de birnic”, părinţii lui fiind localnici393. Pe lista de candidaţi care în anul 1838 (noiembrie) frecventau cursurile Şcoli Normale din Râmnicu-Vâlcea, găsim pe un anume Tudor Grădinărescu, viitorul dascăl la Robeşti, Sărăcineşti (actualul sat Balota - n. n.) şi Câineni394. Învăţământul public vâlcean a reţinut, în analele sale, personalitatea marcantă a profesorului Constantin Codreanu, care preda la Şcoala Normală din Râmnicu-Vâlcea, fiind şi revizor şcolar în perioada 1844 - 1848 384,395. Aceasta rămâne important pentru începuturile învăţământului la sate, atât prin “zbaterea sa pentru a aduce lumina cărţii în satele vâlcene”, cât şi prin ideile progresiste pe care căuta să le insufle dascălilor de la sate: “Cei care par tâmpi la început, să nu fie abandonaţi ... Ştiinţa de carte este folositore şi va fi şi mai folositoare lumii pe măsură ce se va dezvolta şi se va maturiza”17,384. Pentru satul Câinenii Mici, documentele nu consemnează începuturile învăţământului public organizat. Ştim doar că acesta a dispus de un local propriu de şcoală numai după anul 1933, clădirea fiind construită în perioada 1929 - 1933 şi având şi astăzi aceeaşi destinaţie. Fără îndoială că a existat învăţământ public, în acest sat mult înaintea acestui an şi mai înainte învăţământ neautorizat în cadrul bisericii - cel mai târziu la sfârşitul secolului al XVIII-lea - dovadă fiind cele două bănci foarte vechi de stejar din pronaosul bisericii Sfântul Nicolae, care în mod cert au avut această destinaţie. La sfârşitul secolului al XIX-lea, memoria colectivă aminteşte de

205


învăţătorii Constantin Mocanu şi Ştefan Canini, precum şi de faptul că şcolarii învăţau să scrie şi să citească în unele case ale localnicilor. Întrucât cele trei săli de clasă ale localului terminat în anul 1933 nu-i puteau cuprinde pe toţi elevii din Câinenii Mici, după anul 1948 aici au rămas să înveţe doar elevii din ciclul primar, iar cei din ciclul secundar au început să înveţe în satul Câinenii Mari, situaţie existentă şi astăzi. În acest sat şcoala veche funcţiona cel puţin din anul 184 3 392, în localul fostei primării, actualul local extins al căminului cultural. Acest local avea doar două săli de clasă şi a funcţionat aici până în anul 1910, când s-a construit localul cel vechi al şcolii din Câinenii Mari (Câineni de Vâlcea). Totuşi, localul nu făcea faţă ca spaţiu şi, de aceea, mai erau folosite ca săli de clasă două camere din amintita casă Moga, care astăzi nu mai există, în locul ei fiind fostul Oficiu PTTR, astăzi Poşta Română şi Romtelecom. Construirea actualului local de şcoală în Câinenii Mari, funcţional din anul 1965, având zece săli de clasă, cancelarie şi o anexă, a rezolvat problema cuprinderii tuturor elevilor într-o singură clădire, în procesul de învăţământ. Dintre vechii învăţători din Câinenii Mari, îl menţionăm în mod special pe Nicolae V. Popescu. Acesta a funcţionat aici doar în anul şcolar 1882 - 1883, însă este important, deoarece în anul 1882 a avut o întâlnire la primăria comunei Câineni de Vâlcea, cu marele nostru dramaturg I. L. Caragiale, pe atunci revizor şcolar al judeţelor Argeş şi Vâlcea396. Începuturile învăţământului în satul Robeşti, fără a exista aici un local propriu de şcoală, datează din anul 184 1 392. Şcoala veche a fost construită în anul 1900 şi se afla în centrul satului, chiar în faţa actualei şcoli. În timpul primului război mondial, localul şcolii a fost distrus de bombardamente397. Copiii satului au continuat să înveţe în casa bătrânească a lui Ştefan (Fănică) Robescu. Actualul local de şcoală a fost început în anul 1938, în timpul învăţătorului Ion Popescu, considerat ctitorul şi sufletul acestei şcoli, şi terminat în anul 1949, în timpul învăţătorului Ion Moise. Memoria colectivă reţine ca primi învăţători în satul Robeşti pe Nicolae Lăzureanu şi Gheorghe Prunescu17,353. Învăţământul din satul Grebleşti datează din perioda 1850 - 1860 şi este legat de numele preotului Ion Popescu şi al învăţătorului Nicolae Gârtonea care îi învăţau copii într-o casă amenajată în acest scop17,233,359. În anul 1891, un bogat negustor de piei din Râmnicu-Vâlcea, pe nume Stănică Canalescu, din Dragoslavele - Rucăr, judeţul Muscel, ia în arendă de la obştea de moşneni Boişoara - Găujani, mari suprafeţe de pădure de brad, pentru a le exploata. Transportul buştenilor neputându-se face decât prin plutire pe râul Boia de pe terenul Obştei de Moşneni Grebleşti, acesta aflând că “primul moştenitor fruntaş”, adică posesor al celui mai mare număr de

206


“dramuri” în obşte, este George Th. Popescu, încheie cu el o înţelegere autentificată la notar, prin care se permitea transportul şi depozitarea buştenilor contra unei chirii. Aflând de înţelegerea unilaterală, la 2 martie 1891, moşnenii din Grebleşti se revoltă şi îi interzic lui Stănică Canalescu să pună în aplicare înţelegerea cu George Popescu. Neavând încotro, Stănică Canalescu renegociază contractul cu Obştea de Moşneni Grebleşti în frunte cu preotul Ioan Negoescu-Hagi, Stan Chirigescu, Ilie Teşcuţ, Achim Sporiş, Nicolae Şt. Boromiz, Ion Rebegel, Serafim Frântu, Neagoe Fetelea, precum şi cu alţi reprezentanţi de seamă ai obştei. Se arendează tranzitul prin plutire pe Boia şi depozitarea buştenilor pe teritoriul obştei Grebleşti pe timp de 12 ani contra sumei de 1000 lei/an. Moşnenii, însă, nu au vrut să încaseze această sumă anual, ci s-au învoit cu Stănică Canalescu să construiască o şcoală în sat. Acest fapt s-a şi întâmplat, şcoala fiind terminată în anul 1892; localul ei era situat chiar lângă actuala biserică veche, acolo unde în prezent funcţionează căminul cultural. În luna octombrie 1892, revizorul şcolar Nicolae Brânzeu este chemat pentru a recunoaşte şcoala ca “şcoală de stat”, funcţionarul dându-şi îndată avizul. Primul învăţător al acestei şcoli a fost Constantin Mocanu, care preda la Câineni de Argeş (Câinenii Mici) numai joia şi sâmbăta, iar în rest îşi desfăşura activitatea la Grebleşti, pentru un salariu de 40 lei/lună. Iscându-se neînţelegeri între locuitorii celor două sate, care şi-l disputau numai pentru ei pe învăţător, la 1 ianuarie 1893 este numit învăţător suplinitor preotul Ioan Negoescu-Hagi, retribuit cu un salariu de 40 lei/lună, iar şcoala s-a numit Şcoala Inferioară Mixtă233,359. În toamna aceluiaşi an, şcoala este vizitată de Dimitrie Sturdza, ministrul Intrucţiunii şi Cultelor, care, fiind foarte mulţumit de ceea ce au realizat locuitorii din Grebleşti, dispune schimbarea numelui şcolii în Şcoala Primară Rurală Mixtă. Din anul 1894, la această şcoală a venit Ion Popescu, primul învăţător cu studii normale. Şcoala a funcţionat în acest local până în anul 1954, când s-a încheiat construcţia noii şcoli, iar localul şcolii celei vechi a devenit cămin cultural. Şcoala nouă din Grebleşti, a cărei construcţie a început în anul 1950, s-a realizat exclusiv prin contribuţia locuitorilor. Ea are 7 săli de clasă, suficiente pentru a-i cuprinde pe toţi copiii din acele timpuri în procesul de învăţământ şi funcţionează şi astăzi, fiind situată pe uliţa Calea Lungă. Primul director al acestei şcoli a fost Nicolae Vătăşoiu. În perioada 1976 1982, înmulţindu-se numărul copiilor, în Grebleşti au existat şi clase paralele, cursurile desfăşurându-se în două schimburi. Grădiniţa de copii funcţionează în satul Grebleşti din anul 1955, la început - în case particulare. În anul 1957, este angajată prima educatoare calificată, Elisaveta (Veronica) Manole, căsătorită Rebegel, iar un an mai

207


târziu, grădiniţa se mută într-o sală de clasă din localul şcolii noi, unde funcţionează până în anul 1976, când se mută din nou în case particulare. În anul 1975 începe construcţia unui local nou pentru grădiniţa de copii, cu fonduri de la stat şi cu munca voluntară a locuitorilor. Terenul pe care s-a construit noua grădiniţă a fost expropriat de la Gheorghe Costea (zis Gheorghe al lu’ Hobza). Noul local al grădiniţei s-a dat în folosinţă în anul 1977. Construcţia, cu două nivele, are în total 9 încăperi, fiind la vremea aceea una dintre cele mai moderne unităţi de educaţie din judeţ. Pe la jumătatea anilor ’80, s-a finalizat o altă construcţie şcolară, atelierul-şcoală, cu 7 încăperi dispuse pe două nivele, construcţie care nu a fost utilizată niciodată în scopul pentru care a fost construită, înlocuind căminul cultural aflat în stare avansată de degradare. În Priloage, a funcţionat o şcoală cu clasele I - IV, în casa lui Ion Manea, numai în perioada 1952 - 1956, copiii din diverse clase învăţând într-o singură încăpere, deoarece numărul elevilor nu a depăşit niciodată cifra de 10 398. La început, învăţător a fost Ion Popescu din Robeşti, iar în ultimul an, Ştefan Cojocaru din Grebleşti. În afara acestei perioade, copiii din Priloage învăţau la şcoala din Grebleşti. De la începutul anilor ’80, când armata a construit o punte suspendată peste Olt, între Robeşti şi Priloage, copiii de aici învaţă la şcoala din Robeşti. În Râu Vadului nu a existat niciodată şcoală; copiii de aici, când era cazul, fiind foarte puţini la număr, veneau la şcoală în Câinenii Mari. Din aceste şcoli, la început prin strădania preoţilor, dascălilor şi a candidaţilor - învăţători, apoi, în secolul al XX-lea, prin eforurile educatorilor, învăţătorilor şi profesorilor, au ieşit sute şi mii de tineri ştiutori de carte, mulţi dintre aceştia, mai ales după cel de al doilea război mondial, continuându-şi studiile în şcoli profesionale, licee şi facultăţi. De-a lungul timpului, din satele comunei Câineni s-au ridicat numeroşi învăţători, profesori, preoţi, ingineri, medici, economişti, jurişti şi chiar profesori universitari, sportivi şi artişti de valoare naţională şi internaţională. Din acest punct de vedere, unul dintre puţinele merite ale epocii comuniste a fost acela că elevilor şi tinerilor li s-au oferit şanse egale în ceea ce priveşte învăţătura şi educaţia şi - implicit - alegerea unei cariere în viaţă. Astăzi, un tâ n ăr absolvent de şcoală generală de la ţară, oricât de bine ar fi pregătit, oricât de inteligent ar fi şi oricât de m are i-ar fi dorinţa de a învăţa mai departe, se loveşte de o problem ă de cele mai multe ori de nerezolvat: costurile enorme de întreţinere în liceu şi în facultate. Aceste costuri şi le pot permite numai cei avuţi şi, din păcate, mulţi dintre aceştia, fie consideră învăţătura o pierdere de tim p (şi cum să nu gândească astfel, când la ora actuală în ţa ra asta aproape trei

208


sferturi dintre bogătaşi au un nivel de cultură submediocru şi, ceea ce este mai rău, mulţi dintre aceşti semianalfabeţi au pretenţii de m ari politicieni), fie au urm aşi leneşi şi/sau pe care nu-i prea duce mintea. Astăzi se uită mult prea des, de către noi toţi, dar mai ales de către autorităţi, faptul că filonul cel mai p u r de inteligenţă, hărnicie, m oralitate şi pasiune s-a găsit şi se va găsi, aproape întotdeauna, în rândurile copiilor de la ţa ră şi nicidecum în cele ale odraslelor leneşe, ignorante, obraznice şi pline de dispreţ la adresa “gloatei” ale îm bogăţiţilor peste noapte. Elitele provin în m are m ăsură de la “ţa ră ” şi dacă acest izvor este îngropat, vom ajunge, mai devreme sau mai târziu, un popor fără elite; iar un popor fără elite, fără acei oameni care şi-au manifestat excelenţa într-un domeniu oarecare, este un popor sortit fără drept de apel la înapoiere şi înjosire, la lipsă de demnitate! Este de m irare să nu vedem faptul că aceste lucruri se întâm plă deja ... ! Ca o tristă confirm are a celor de mai sus, aflu (M. Pătraşcu - n. n.) de la un canal TV, că o fetiţă de ţigan - căldărar, de 14 ani din judeţul Cluj, a fugit de acasă pentru că părinţii nu o lasă să înveţe şi vor să o m ă rite . 3. Viaţa cultural - artistică Din vechime şi până după cel de al doilea război mondial, viaţa cultural - artistică în satele comunei Câineni se desfăşura în cadrul unor manifestări tradiţionale, cum ar fi: claca, şezătoarea, hora satului. La acestea, după primul război mondial, s-au adăugat serbările elevilor, ale căror promotori erau, fireşte, învăţătorii şi profesorii din timpurile respective. Claca şi şezătoarea, deşi aveau ca motivaţie munca, mai precis - munca în comun, întrajutorarea, se constituiau, în realitate, şi ca veritabile manifestări cultural - artistice ale comunităţii săteşti. Claca avea loc atunci când un gospodar avea de terminat repede o anumită treabă, cel mai adesea - depănuşatul porumbului (ca să “nu se încingă”) şi mai mulţi săteni îi săreau în ajutor. La clacă, se comentau ultimele evenimente din sat şi din comună, se făcea politică, se glumea şi se cânta. Gazda oferea celor prezenţi cartofi copţi, porumb fiert, dovleac copt şi ţuică fiartă. Şezătorile se organizau în serile lungi de iarnă, când în casa unui gospodar se strângeau mai mulţi locuitori, mai ales femei şi fete, pentru a lucra fiecare în beneficiul propriu: tors, răsucit firul de lână, împletit mănuşi, ciorapi şi pulovere, cusut ii, ştergare (local: ”şarvete”), tablouri cu flori, peisaje sau animale, ţesut covoare (local: ”macaturi” - de obicei gazda, care avea instalat războiul),

209


prilej cu care tinerele fete învăţau aceste meşteşuguri de la femeile cu experienţă. Se povesteau întâmplări de altădată, se cântau cântece vechi, doine şi balade. Ceva mai târziu, la şezătoare apăreau tineri de însurat şi bărbaţi, cel mai adesea, însoţiţi de lăutari. Uneori, locul lăutarilor era luat de ciobani şi baci, care cântau din fluier. De altfel, până pe la sfârşitul anilor ’60, aproape că nu exista casă de gospodar în care să nu fie un fluier sau un caval, şi, evident, cel puţin un bărbat care să ştie să cânte la ele. Fapt curios, cel puţin după cel de al doilea război mondial, niciodată - la hore sau baluri - nu cântau fluieraşi, ci lăutari angajaţi. La şezători, tinerii de însurat puteau lega prietenii cu fetele de măritat, care de cele mai multe ori se sfârşeau cu nunţi. În cele din urmă, şezătoarea se transforma într-un bun prilej de cântec, joc şi voie bună. Hora satului avea loc duminica şi în zilele de sărbătoare, după-amiaza, în aer liber, în locuri consacrate, de obicei într-o poiană, la umbră (de exemplu, în Grebleşti - La Nuc în Pârău) sau în faţa hanurilor şi cârciumilor. Când vremea era ploioasă sau era frig, hora satului se ţinea în sălile mari ale hanurilor sau la şcoli, într-o sală de clasă mai mare, iar după 1949, în sălile căminelor culturale. În aceleaşi zile şi în aceleaşi săli, seara, aveau loc baluri. De obicei, la aceste baluri veneau băieţi şi fete şi din alte sate ale Ţării Loviştei. La fiecare bal se alegea “regina balului” sau “aleasa balului”, pe bază de vot, dintre cele mai frumoase fete prezente. Fiecare băiat căuta să joace cu regina balului, care era lăudată şi uneori primea şi fotografii cu dedicaţie din partea lor. Lăutarii erau de obicei localnici, dar - cu prilejuri speciale - se aduceau şi lăutari de prin Ardeal sau “de la vale”22, adică din Vâlcea. Timp de aproape două decenii, începând cu anii ’50, la nunţile din satele comunale Câineni a cântat taraful lui Ion Pălău din Buleta, Vâlcea. În Câinenii Mari erau vestite trei familii de lăutari şi anume: familiile Chitu (Costică, tatăl - la ţambal, Gică, fiu - la vioară, Gigiu şi Mioara, fiu şi fiică - gurişti şi Georgică, nepot - la acordeon), Râmboacă (Vasile, tatăl - la vioară, Nelu, Vasilică şi Gheorghiţă, fii - la acordeon şi orgă) şi Geană (Gheorghe, tatăl - la ţambal şi Gică, fiul - la acordeon). În Grebleşti erau fraţii Ureche - Ion, zis şi Glăman - la clarinet (local: ”clanaret”), Vasile, zis şi Vasile al Stancăi (local ”Stancî”) - la tobă şi Mişu, fiul lui Vasile - la acordeon. Înaintea lor, au fost Dodică Ţiganu - la vioară cu un frate de-al lui - la ţambal. În Câinenii Mici erau Vasile Ţiganu - la vioară, cu Marioara, soţia lui - guristă şi Ion Vizniuc - la acordeon. În Robeşti, la hore şi baluri, cântau lăutari aduşi din Sărăcineşti. Începând cu anul 1990, odată cu apariţia discotecilor, lăutarii şi-au pierdut importanţa, cei care mai trăiau plecând la oraş în cadrul unor formaţii

210


instrumentale de muzică populară. De exemplu, cei din familia Chitu au plecat la Curtea de Argeş, iar cei din familia Râmboacă, la Râmnicu-Vâlcea. În perioada interbelică, serbările şcolare aveau o puternică tentă patriotică şi promonarhică. Acest fapt era firesc, deoarece poporul român prin luptă dârză şi numeroase sacrifici umane şi materiale, tocmai înfăptuise visul lui de veacuri, România Mare. Serbările şcolare erau destul de dese şi după cel de-al doilea război mondial, până la instaurarea treptată a cultului personalităţii şi dictaturii ceauşiste când, cu timpul, cadrele didactice şi elevii şi-au pierdut interesul pentru aceste manifestări. După 1950, în satele comunei Câineni au apărut căminele culturale. Primul cămin cultural s-a deschis în Câinenii Mari, prin transformarea localului vechii şcoli şi primării. În Grebleşti, câminul cultural a apărut, ca instituţie, în septembrie 1955, când s-a inaugurat noul local al şcolii de pe Calea Lungă, iar vechiul local de şcoală de pe Uliţa Cimitirului, lângă biserica veche, s-a transformat în cămin cultural. După revoluţia din decembrie 1989, clădirea căminului cultural din Grebleşti a intrat în paragină, activităţile culturale desfăşurânduse o perioadă într-o sală din atelierul - şcoală, din centru. În anii 1999 - 2000, obştea de moşneni din Grebleşti a renovat clădirea căminului cultural şi localul vechii primării din faţa bisericii parohiale unde în perioada comunistă au funcţionat cooperativa (magazin mixt) şi bufetul (MAT). În Robeşti, s-a construit un local nou pentru căminul cultural, local inaugurat tot în anul 1955, ca şi cel din Grebleşti. El dispune de o sală de spectacole cu 100 de locuri şi două clădiri anexe. În Câinenii Mici, una din sălile mai mari ale şcolii a fost transformată în sală culturală, care a funcţionat din anul 1955 până în anul 1995, când s-a amenajat o sală într-o construcţie nouă. În perioada 1951 - 1989, căminul cultural din Câinenii Mari s-a numit şi “căminul cultural de centru”, fiind aşezământul care a coordonat întreaga activitate cultural-artistică din comuna Câineni. Căminele culturale erau conduse de către un director, anagajat fie cu normă întreagă în perioada în care activitatea cultural - artistică era politizată, fiind folosită ca mijloc de propagandă comunistă, fie cu jumătate de normă - în perioadele în care activitatea politico-educativă impusă s-a redus, dar şi din motive de economie financiară. Căminele culturale din Câinenii Mici, Grebleşti şi Robeşti erau conduse de cadre didactice - cel mai adesea, directori ai şcolilor din satele respective, retribuţia fiind forfetară. Pe scenele căminelor culturale din satele comunei Câineni, s-au prezentat de-a lungul anilor numeroase spectacole susţinute de artişti amatori şi profesionişti. Încă înainte de apariţia căminelor culturale, în anul 1949, cadrele didactice din Câineni au pus în scenă piesa de teatru O noapte

211


furtunoasă de I. L. Caragiale care s-a bucurat de mult succes, fiind jucată câţiva ani la rând. Din formaţia de teatru de amatori de atunci făceau parte artişti locali foarte talentaţi, dintre care amintim pe Elvira Daneş, Gică Daneş - învăţător, Costinel Daneş - profesor, Ion Răduţ - profesor, Dinuleţ Daneş - învăţător, Mişu Cazacu - învăţător, Puica Daneş - învăţătoare, Mioara Deaconu - profesoară, soţii Ana şi Dinu Daneş - profesori, Ticuşor Perian - profesor, Mihai Teodosescu - muncitor, soţii Eugenia şi Grigore Daneş - profesori. Pe lângă piesa O noapte furtunoasă, formaţia de teatru de amatori a mai jucat pe scenele căminelor culturale din comuna Câineni multe alte piese de teatru, dintre care menţionăm: O scrisoare pierdută, Tache, Ianke şi Cadâr, Titanic Vals, Steaua fără nume, O gară mică, Dezertorul, Vodă Cantemir, Mireasa în maşină. În cadrul căminelor culturale au existat echipe de dansatori şi tarafuri cu solişti instrumentişti şi vocali, care au participat la concursuri şi festivaluri judeţene şi naţionale, prezentând dansurile populare specifice zonei: “Sârba Câinenilor”, “Învârtita”, “Brâul”, “Resteul”, “Pingeaua”, “Mânioasa”, “Şchioapa”, “Ciuleandra”, “Haţegana”, “Ceardaşul”, “Polca”, “Basarabeanca”. La hora satului se mai jucau “Periniţa”, “Sârba” şi “Hora de mână”. Dintre soliştii locali, amatori, foarte apreciate erau Ioana Şandru, Iulia Daneş şi Florica Perian (Daneş) care au participat la numeroase spectacole în judeţ şi în ţară, precum şi la emisiuni radio şi TV. În anul 1960, echipele de dansatori, taraful şi soliştii vocali şi instrumentişti au prezentat câteva programe artistice în faţa unei delegaţii oficiale americane, iar în anul 1962 au fost filmaţi de către o echipă a televiziunii naţionale olandeze. În anul 1965, grupul de colindători din comuna Câineni a participat la faza judeţeană a unui concurs de cântece şi versuri populare, susţinând un program de cântece şi colinde specifice zonei, în faţa unui juriu prezidat de directorul Institutului de Etnografie şi Folclor, prof. dr. doc. Mihai Pop. În anii 1977 - 1978, echipa de teatru din comuna Câineni a participat la diferite concursuri organizate în cadrul Festivalului Naţional “Cântarea României” la Râmnicu-Vâlcea, Drăgăşani şi Costeşti, obţinând premiile II şi IU. În anul 1978, o brigadă artistică ”de agitaţie” din comuna Câineni a prezentat la Palatul Culturii din Râmnicu-Vâlcea un program foarte apreciat. În anul 1980, brigada artistică, grupul de montaj literar-artistic, grupul vocal şi grupul folk din comuna Câineni au participat la faza interzonală a Festivalului “Cântarea României”, care s-a desfăşurat la Brezoi. În anul 1981, grupul de montaj literar-artistic, rapsozii populari şi recitatorii artistici au obţinut premiul I la faza judeţeană a aceluiaşi festival,

212


desfăşurată la Călimăneşti şi Râmnicu Vâlcea. În această perioadă, s-a revigorat şi activitatea formaţiei de teatru. Pe lângă activitatea artistică desfăşurată de artiştii amatori adulţi, trebuie menţionată şi activitatea artistică desfăşurată de elevi (montaje literar-artistice, muzică tânără şi corală, muzică populară şi recitaluri de poezie). Meritul principal în susţinerea activităţii cultural artistice de masă în comună, l-au avut cadrele didactice. Numărul formaţiilor artistice a oscilat, în timp, între patru şi şase, cuprinzând un număr de peste 60 de membri. În anul 1971, în cadrul Căminului cultural de centru (coordonator) din Câinenii Mari, la iniţiativa directorului său, prof. Nicolae Daneş, a luat fiinţă primul Club al Tineretului din mediul rural din România, la inagurarea căruia TVR a deplasat un car de reportaj. Clubul Tineretului din Câineni a funcţionat până în anul 1973, încetarea activităţii sale având la bază motive politice. În fiecare an, de 1 mai şi 23 august, în locul numit Groapa Gării, situat - evident - în apropierea gării CFR Câineni, formaţiile artistice ale elevilor din satele comunei Câineni prezentau diferite programe şi tot aici se organizau întreceri sportive (oină, atletism, fotbal, handbal, volei). La sfârşitul anilor ’70 şi începutul anilor ’80, în cadrul căminului cultural de centru din Câinenii Mari a funcţionat o universitate populară unde s-au predat trei cursuri: ştiinţe biologice, istorie şi educaţia familiei. Până la dotarea căminelor culturale cu aparate de proiecţie cinematografică, în fiecare sat venea, o dată pe lună, caravana cinematografică. Încă înaintea electrificării, prin anii ’60, căminele culturale au fost dotate pe rând cu aparate de proiecţie cinematografică, ce funcţionau cu electricitate produsă de câte un grup electrogen de mică putere, dotat cu motor pe benzină. De obicei, rulau filme sâmbăta şi duminica, dar au existat şi perioade în care acestea rulau şi marţea şi joia. Interesul pentru cinematograf era foarte mare, deoarece absenţa electificării nu permitea utilizarea televizoarelor. Până la electrificare, numeroşi locuitori ai comunei Câineni dispuneau de aparate de radio alimentate din surse individuale de curent continuu (acumulatori, pile electrice, baterii anodice şi, în ultimii ani, baterii obişnuite). Aparatele de radio din acea vreme necesitau lungi antene exterioare, iar punerea lor în funcţiune era un adevărat ritual, deoarece, de regulă, sursele de alimentare cu electricitate erau combinate, acumulator cu plumb + baterie anodică. De multe ori, bateriile anodice erau greu de găsit şi atunci ele se confecţionau din mai multe baterii “pătrate” (se mai numeau şi baterii de lanternă) legate între ele în serie. Periodic, acumulatoarele cu

213


plumb erau duse la Sibiu pentru a fi încărcate. Se ascultau pe ascuns posturile de radio care criticau regimurile comuniste instaurate în estul Europei (“Vocea Americii”, “Europa Liberă”, “Vocea Germaniei”), dar şi “Radio Moscova” care era preluat periodic şi de “Radio Bucureşti”. Electrificarea a contribuit în mod decisiv la ridicarea nivelului cultural al locuitorilor din comuna Câineni. Astfel, după electrificare a crescut simţitor numărul deţinătorilor de aparate de radio. Apoi au apărut televizorul, pick-up-ul, iar mai târziu magnetofonul, ultimile două aparate fiind intens utilizate la hore şi baluri (de fapt, pick-up-ul era utilizat chiar înaintea electrificării, fiind alimentat de motoarele pe benzină ale aparatelor de proiecţie cinematografică). În ultimii ani, în satele comunei Câineni au pătruns televiziunea prin cablu, telefonia fixă şi mobilă, computerul şi internetul. În fine, biblioteca comunală, a cărei activitate este coordonată de către Biblioteca Judeţeană “Antim Ivireanul” Râmnicu-Vâlcea şi care funcţionează într-o sală aflată în clădirea primăriei, dispune de un fond de carte de peste 1500 de volume. Ar fi necesară înfiinţarea de biblioteci în fiecare sat al comunei, dacă nu de sine stătătoare, cel puţin în cadrul şcolilor unde să aibă acces orice cetăţean dornic să citească sau să împrumute cărţi, deoarece accesul la cărţile din reţeaua de comercializare este practic prohibit, datorită preţurilor exorbitante practicate de librari. Până la instaurarea puterii comuniste, se organizau petreceri şi baluri şi cu scopuri caritabile, în general - culturale, ceea ce indică faptul că “intelighenţia” locală era preocupată de ridicarea nivelului cultural al locuitorilor, cu precădere - al copiilor din satele comunei. Menţionâm în acest sens balul din seara zilei de 9 februarie (22 februarie pe stil nou) 1902, organizat în scopul strângerii de fonduri pentru înfiinţarea unei biblioteci şcolare452. Organizatorii erau personalităţi locale de marcă, în frunte cu şeful gării Câineni. Astfel, Comitetul de organizare era format din : preşedinte Victor Albini, secretar - Elie M. Rădulescu, casier - Ştefan Vlădescu, iar membri - I. Teodoru, Nicolae Fănuţ, Gh. Popescu Ghica, Dumitru Moga, Barbu Bârsescu, Dumitru Popescu, Gheorge (sic !) Călboreanu, Gheorge (sic !) Anghelescu. Afişul era ingenios conceput şi specifica faptul că evenimentul va începe “la 9 ore sera (la 8 după Transilvania) . . . în localul şcolei din Câineni” Se specificau “Preţul intrării de personă, unu Leu, de familie, doi Lei”, că “Venitul cauzat este destinat pentru înfiinţarea bibliotecei şcolare din Câineni”, iar “Donaţiunile se primesc cu mulţumită şi se vor publica în Şiare”. Interesant este faptul că la nota bene se menţiona “De locuinţe, mîncări şi beuturi îngrijeşte comitetul”. Comitetul de organizare a emis un mare număr de invitaţii, redactate într-un stil extrem

214


de politicos. Balul a avul loc, într-adevăr, la data respectivă, dar nu în localul şcolii din Câineni, ci în sălile gării CFR, după cum reiese din raportul înaintat de preşedintele Victor Albini, revizorului şcolar al judeţului R. (sic !) Vâlcea. Albini precizează că schimbarea locului de desfăşurare a fost o “fericită inspiraţiune ( . . . ), căci dacă se dădea balul în şcolă, era un adevărat fiasco, din cauza elementelor discordante din localitate”. Preşedintele se plânge în raport, de faptul că la bal au participat prea puţini contribuabili, cei mai mulţi dintre aceştia fiind străini, repectiv - de dincolo de graniţă, din Sibiu : români, maghiari şi germani, în timp ce “din R. Vâlcea nu ne-a venit nimeni”. Suma strânsă, de numai 220 lei, a fost modestă, datorită - evident! - slabei participări, iar Albini îl roagă pe revizorul şcolar să dispună cum crede de cuviinţă de aceşti bani “între Societatea Culturală Vâlcea şi biblioteca şcolei din Câineni de Vâlcea”. Preşedintele Comitetului de organizare apreciază, totuşi, cu satisfacţie, că succesul moral al acestei acţiuni a fost net superior celui material, participanţii “străini” declarânduse pe deplin mulţumiţi de modul în care comitetul şi-a făcut datoria. Bibliotecile publice săteşti şi cele şcolare sunt extrem de importante pentru ridicarea nivelului cultural al locuitorilor din mediul rural, iar pentru locuitorii satelor, ele ar trebui să constituie principalul lor mijloc de informare, de trezire şi creştere a interesului pentru citit, pentru ca acest interes să devină treptat o pasiune şi, mai mult chiar, o dependenţă existenţială preferabilă, evident, oricăror alte dependenţe, una mai distrugătoare decât alta, de care lumea de astăzi nu duce lipsă. Dacă înainte presa era destul de prezentă în viaţa locuitorilor din mediul rural, astăzi constatăm cu tristeţe că în majoritatea cazurilor ea este ca şi inexistentă. O cultură informativă bazată aproape exclusiv pe oferta televiziunilor în mediul rural (computerul şi internetul sunt puţin răspândite, totuşi, implicând - oricum - dificultăţi de utilizare adecvată chiar acolo unde există) nu poate fi decât una superficială şi care perverteşte gusturile oamenilor spre kitsch, facil şi senzaţional, dat fiind caracterul m anipulator şi m ercantil (fuga după audienţă cu orice preţ) al acestui tip de media. Suntem ferm de părerea că o cultură serioasă nu se poate face decât citind cărţi serioase, şi nu în rezum at pe internet, ci ţinândule efectiv în mână. Există şi părerea susţinută chiar şi de unii intelectuali cu pretenţii, că în viitor cărţile vor dispărea, textele scrise urm ând a fi postate pe internet. Această părere ni se pare extrem de nocivă şi să sperăm că ea nu se va adeveri nicodată, căci, în caz contrar, ar fi o lovitură colosală dată culturii.

215


4. Tradiţii şi obiceiuri a. Portul popular tradiţional. Portul popular tradiţional al locuitorilor din comuna Câineni, ca de altfel din întreaga Lovişte, îşi are originile în negura vremurilor, în îmbrăcămintea vechilor daci. De-a lungul secolelor el a rămas neschimbat spre deosebire de portul popular din alte regiuni ale ţării, care treptat a înglobat şi elemente provenite de la neamurile conlocuitoare, maghiare şi săseşti - în zona Transilvaniei şi a Banatului, bulgăreşti şi turceşti - în zona Dobrogei, ucrainiene şi ruseşti - în nordul Moldovei. Portul popular femeiesc din comuna Câineni se compune din următoarele piese22: - cârpoi - o bucată de pânză fină de borangic, lungă de 2 - 3 m şi lată 40 - 60 cm, frumos brodată cu fir de mătase albă sau colorată în culori foarte deschise, nestridente, care se poartă pe cap, ca un fel de voal, însă fără să acopere faţa femeii sau a tinerei; - ie - o cămaşă din pânză subţire de bumbac (marchizet) compusă din spate, ciupage - adică cele două părţi stânga - dreapta din faţă şi mâneci. Aceste părţi sunt unite împreună cu fir de amici negru - pentru bătrâne, şi viu colorat, mai ales în roşu sau grena - pentru femeile tinere şi fete. Unirea nu se face prin suprapunerea ţesăturii şi coasere, ci prin tivirea marginilor cu amici şi legarea lor prin intermediul unor mici ochiuri înnodate. Ciupagele şi mânecile sunt frumos brodate cu motive geometrice sau florale, cu fir de amici negru pentru bătrâne sau colorat - pentru femeile tinere şi fete; -fustă - din pânză de bumbac albă, încreţită pe talie şi brodată la partea de jos, parte care rămâne vizibilă în final. Obligatoriu, fusta depăşeşte genunchii cu 10 - 15 cm; - vâlnic sau zăvelci. Vâlnicul este o fustă dreaptă care se obţine prin înconjurul mijlocului peste fusta încreţită cu o bucată de pânză mai groasă din in, cânepă sau lână de culoare închisă, de obicei negru sau grena, frumos brodată pe marginea de jos şi de sus în j os (râuri) sau chiar pe toată suprafaţa. Zăvelcile sunt la fel ca vâlnicul, numai că sunt folosite în pereche, faţă spate. Ele se mai numesc şi “şurţe”, mai ales în cele două sate Câineni, denumire preluată de la saşii din regiunea Sibiului; - bete - o fâşie lungă şi îngustă din pânză mai groasă, de culoare neagră, grena sau roşie, frumos brodată, de obicei cu forme geometrice, mai ales romburi, având ciucuraşi la capete şi care se foloseşte drept cingătoare (se dă împrejurul mijlocului de două - trei ori apoi se înoadă în partea stângă);

216


- vestă - din catifea de culoare închisă, frumos brodată, sau din blăniţă albă de miel sau ied cu pielea în afară; la fel, frumos brodată, deseori broderia incluzând şi mărgele mici, viu colorate; - cojocel, dulman sau laibăr - haine groase de obicei albe, brodate frumos pe margini, care se poartă atunci când este frig; - opinci,pantofi cu tocul lat sau ghete. Costumul popular bărbătesc din comuna Câineni se compune din următoarele piese22: - cămaşă albă de bumbac, lungă, cu mâneci şi poale largi, brodate cu mătase albă sau gălbuie pe “obinzele”, nişte orificii mici rotunde sau pătrate obţinute prin trasul firelor din ţesătură şi apoi tivite; - cioareci sau pantaloni albi. Cioarecii sunt nişte pantaloni din pănură de lână albă, strânşi pe picior, şi sunt purtaţi de către bătrâni şi ciobani. Pantalonii sunt de dimie albă, mai subţire sau de “şai”, o stofă albă de bumbac (pânză groasă) şi sunt purtaţi de bărbaţii mai tineri şi de feciori; - bete sau brâu - pentru încins mijlocul; - vestă - din pănură neagră, strânsă pe corp; - laibăr, dulman sau cojoc. Ciobanii au cojoacele cu lâna în afară şi la brâu poartă chimire late din piele ţintuită, cu multe buzunare; - opinci, pantofi, ghete sau cisme; - pălărie de formă semisferică, cu boruri înguste, neagră (clop) sau căciulă de miel (iarna). Atât iile, cât şi cămăşile bărbăteşti se încheie la gât cu băieri din amici negru sau grena, împletit, având ciucuri la capăt. Iile au astfel de băieri şi la mâneci, la o distanţă de 10 - 15 cm de capete. b. Tradiţii şi obiceiuri legate de evenimente importante din viaţa omului. În viaţa omului sunt, sau ar trebui să fie, trei evenimente majore, irepetabile: naşterea, nunta şi moartea (evident excepţia de la regulă o constituie nunta). Aceste evenimente majore din existenţa fiinţei umane au generat obiceiuri populare specifice, încărcate de o poezie metaforică având multiple semnificaţii36. În viaţa omului, fiecare dintre aceste evenimente reprezintă un prag, o trecere, o schimbare. Prin similitudinea cu trecerile din natură, obiceiurile care însoţesc aceste evenimente au fost denumite ”ceremonialuri de trecere” sau ”rituri de trecere”. Naşterea - botezul. Până nu demult, naşterea care se petrecea acasă era un eveniment puternic legat de rolul moaşei, o femeie în vârstă din sat, “specializată” din mamă în fiică, în supravegherea naşterilor. Moaşa ajuta femeia să nască, tăia buricul copilului, apoi, timp de trei zile consecutiv, îi

217


făcea baie copilului, perioadă în care lehuza stătea în pat. Dacă noul născut era băiat, în prima apă de baie (local, ”scăldătoare”), moaşa arunca o crenguţă de brad şi câteva picături de seu topit, pentru ca micuţul să crească înalt ca bradul şi puternic ca ursul. Dacă era fată, în prima scăldătoare i se aruncau flori pentru a fi frumoasă ca o floare. Atât la fete, cât şi la băieţi, în prima scăldătoare moaşa mai arunca un ban de argint şi rostea urarea: “Să fie curat, luminat / Ca argintul strecurat / Ca Maica Precista care l-a lăsat”22, 36. Precizăm că aceste formulări se întâlnesc şi la descântece. La Robeşti, această urare se face şi de către naşi, imediat după botez, când preotul dă naşilor copilul să-l înfeşe, aceştia adăugând şi o altă urare, pentru ca noul născut să aibă noaptea un somn liniştit, iar bolile să nu se atingă de el 36. De asemenea, în prima scăldătoare, moaşa arunca şi o coadă de răţoi, pentru ca noul născut să aibă părul frumos când va fi mare. Moaşele erau persoane foarte respectate în comună. Au rămas celebre Floarea lu’ Găzaru, Găzăroaia sau pur şi simplu “mama moaşa” (Floarea Teşcuţ) din Grebleşti, care a moştenit-o ca preocupare pe mama ei, Floarea lu’ Chircuţ, Chirculeasa (Floarea Pătraşcu), apoi moaşa Stănceasca (Ana Stăncescu) şi Mariana Gustescu din Câineni, aceasta din urmă având studii de specialitate şi lucrând, până nu demult, la dispensarul comunal. În vechime, exista şi tradiţia chematului şi venitul ursitorilor, dar care nu s-a mai păstrat. După trei zile de la naştere, timp în care moaşa dădea şi sfaturile necesare mamei privind îngrijirea copilului, rolul moaşei înceta şi venea rândul naşilor, care trebuiau să se ocupe de botezul copilului. În mod obişnuit, fetiţele sunt botezate de naşa de cununie, iar băieţii - de naşul de cununie sau de copiii acestora, fete, respectiv - băieţi. Rolul naşului la botez este foarte important, deoarece el ţine locul copilului în dialogul cu preotul care îl încreştinează când acesta întreabă de trei ori “Te lepezi de Satana?”, iar naşul răspunde în numele copilului, tot de atâtea ori: “Mă lepăd de Satana!”. Este o mare jignire pentru naşi, ca finii să dea copilul altcuiva pentru a-l boteza. Când apar foarte mulţi copii în aceeaşi familie, pentru unii dintre ei se pot găsi şi alţi naşi de botez, dar numai cu acceptul naşilor de cununie. Încreştinarea copilului decurge după o slujbă religioasă specifică, în cursul căreia preotul cufundă copilul de trei ori în apa dintr-un vas de aramă destinat numai acestui scop, cufundarea în apă semnificând spălarea de păcatul originar şi intrarea în rândurile creştinilor. Botezul religios este urmat de petrecerea de botez, la care participanţii - rude, prieteni, vecini oferă copilului daruri şi bani şi îi urează cele de cuviinţă. Înainte vreme, femeia lehuză nu avea voie să iasă din casă timp de şase săptămâni, perioadă în care ea stătea “pe vatră”22, obicei care astăzi nu se mai respectă. Apa de

218


la baia copilului nu se aruncă niciodată în faţa casei, ci în grădină, la rădăcina unui pom. Cine vede prima dată copilul, are obligaţia să-l scuipe “de deochi”, să nu se mire de cum arată şi să lase pe el o scamă de pe hainele sale. Fetiţele poartă întodeauna ceva roşu, iar băieţii - ceva albastru. Părinţii noului născut primesc de la prieteni şi consăteni urări de genul: “Să vă trăiască ce-aţi câştigat”, “Să ajungeţi să-l /s-o cununaţi”, “Să aibă noroc cu părinţii la un loc”, “Să fie sănătos, voios şi frumos”. La un an - un an şi jumătate, înainte de prima tunsoare, copilului i se “taie moţu”. Preotul binecuvântează copilul şi îl unge cu mir, iar naşul sau naşa îi taie o suviţă de păr din vârful capului, care, împreună cu un ban de argint şi cu crenguţa de busuioc cu care s-a făcut mirungerea, sunt legate în colţul unei batiste frumos brodate cu amici. Acestea se vor păstra până când copilul va merge la şcoală. Atunci, i se vor arăta pentru a-i purta noroc. Cu prilejul “tăierii moţului” se face, de asemenea, petrecere, dar într-un cerc mai restrâns decât la botez. În vechime şi uneori şi astăzi, casele din satele comunei Câineni erau prevăzute în tavan cu un cârlig de care se atârna, în apropierea patului, leagănul copilului, un coş de nuiele de formă semielipsoidală, alungită, pe fundul căruia se punea drept saltea fân sau otavă şi în care copilul mic îşi petrecea cea mai mare parte din timp. La nevoie, mama sau bunica îl legănau, îngânând un cântec de leagăn, de obicei un monolog liric care releva imagini sugestive legate mai ales de viitorul copilului22, 36: “Lui, lui, lui, Mama te va dezmierda, Puişoru’ mamii pui, Somnu’ dulce-ţi va veghea, Dormi uşor cu florile Să creşti mare şi frumos Şi privighetiorile: Ca un brad nalt şi umbros, Florile te-or legăna, Să creşti mare şi voinic Păsările ţi-or cânta, Ca bradu’ de pe colnic.” În umerii obrazului, Să fii curat, luminat, În trupu‘ copilului, Ca argintu’ strecurat” Când copilul plângea fără încetare, se spune că este deochiat şi i se face “de deochi”22: într-un pahar cu apă în care se pun şi trei picături de aghiasmă, se aruncă trei cărbuni încinşi, se spune rugăciunea “Tatăl nostru” făcând semnul crucii deasupra paharului după fiecare cărbune aruncat în el şi, de asemenea, se spune şi un descântec. Dacă în acest timp cărbunii se duc la fundul paharului, este semn că pruncul a fost deochiat, fie de un om rău la suflet, fie involuntar de cineva care s-a mirat prea mult de cum arată, fie chiar de unele lucruri cu influenţă negativă asupra copilului. Descântecele cuprindeau cereri de genul22: “Ieşi, deochi, dintre ochi Ca Maica Precistă care l-a lăsat”, Să rămână copilu’ curat, luminat

219


dar şi blesteme la adresa celor care l-au deochiat: “De-o fi deochiat de gard, De-o fi deochiat de piatră, Să-i cadă ulucile. Crape-n zece, praf De-o fi deochiat de apă, s-aleagă. Să-i sece izvoarele. De-o fi deochiat de om, Usca-i-s-ar ouăle. Cadă-i păru’, rămâie cheală...” De-o fi deochiat de femeie, etc.

Dacă copilul este deochiat, i se dă să bea de trei ori din apa în care cărbunii s-au dus la fund. În Robeşti, au fost identificare două descântece, unul pentru liniştirea copilului mic, să nu mai plângă şi să adoarmă (Descântec I) şi celălalt pentru ferirea copilului de boli (Descântec II)36: Descântec I U, u, u, muma pădurii Ceartă-ţi fetele tele. De la băiatul/fata meu/mea Cu toporu’ te-oi tăia! (se aruncă toporul afară) Cu apă te-oi îneca!

(se aruncă toporul în apă) Cu focu‘ te-oi arde! (se aruncă toporul în foc) Să-l lăsaţi curat, luminat Ca argintu’ strecurat.”

Descântec II “Bobiţelor, clopeţilor, Pe la copil să nu cătaţi, Nici pe coş cocoş să intraţi, Şi tu junghi, Că te-njunghi,

Nici dalac şi nici gâlci, Nici buboaie Pe ţurloaie, Nici în vârfu’ capului.”

Dacă copilul sau chiar omul matur suferă de gripă, guturai sau răceală, aceştia se “afumă”22: pe o tavă cu jar încins, se pun flori sfinţite (flori cu care se împodobeşte crucea scoasă în mijlocul bisericii în joia Paştelui, flori de Sânziene, busuioc din mânunchiul cu care preotul stropeşte când vine cu botezul în casele oamenilor), puţin mălai şi una sau două aşchii subţiri rase de pe rama de lemn a icoanei de pe peretele de la răsărit, în faţa căreia, în acele momente, se roagă toţi ai casei, fumul fiind inspirat.

220


Căsătoria - nunta. Căsătoria religioasă şi nunta, prin proporţii şi conţinut, constituie cel mai important moment în viaţa oamenilor din mediul rural36, 403. În comuna Câineni, nunta se înscrie, în general, în cadrul aceloraşi tradiţii şi obiceiuri ca în restul Ţării Loviştei19,22,36,400-404 Etapele începerii, desfăşurării şi încheierii nunţii păstrează elementele tradiţionale ale obiceiurilor folclorice vechi: peţitul, vestirea nunţii, pregătirea miresei pentru cununie, pregătirea mirelui pentru cununie şi luarea miresei, cununia, petrecerea de nuntă, încheierea petrecerii cu darurile de nuntă, întorsurile.În vechime, cea care intermedia legătura dintre un băiat şi o fată, la iniţiativa oricăreia dintre părţi, era peţitoarea care umbla cu “peţitul”, obicei care astăzi se practică tot mai rar. Peţitul propriu-zis constă în venirea într-o seară anume, anunţată discret mai dinainte, la casa viitoarei mirese, a băiatului de însurat împreună cu părinţii şi, eventual, cu peţitoarea şi cu una sau două persoane apropiate părinţilor, de obicei rude. Deşi scopul venirii lor este cu precizie cunoscut, totuşi, ambele părţi se comportă la început ca şi cum ar trata o negustorie oarecare. După ce sunt poftiţi în casă, iar părinţii fetei pun pe masă ţuică sau vin şi “scoverzi”, un fel de plăcinte din aluat dospit, prăjite în untură de porc, sau - mai nou - prăjituri, cozonaci etc., tatăl băiatului se adresează gazdelor. În mod obişnuit, el spune ceva de genul: “Am auzit că aveţi o mieluţă/junincuţă frumoasă de dat”22. Este de remarcat faptul că în concepţia celor prezenţi, termenii “mieluţă” sau “junincuţă” nu au nimic peiorativ sau jignitor la adresa părinţilor sau a fetei de măritat, ci dovedeşte, de fapt, marea dragoste a munteanului pentru animalele bine îngrijite. De obicei, răspunsul este afirmativ, tatăl fetei spunând ceva de genul: “De! Om avea noi, da’ depinde ce luăm pe ea!”. Părţile mai joacă puţin teatru pe această temă, după care este deconspirat scopul real al vizitei, adică peţitul fetei. Urmează o adevărată negociere între părţi, privind zestrea cu care vine fata în noua familie, părinţii băiatului căutând să obţină cât mai mult de la părinţii fetei, în special pământ. Şi părinţii fetei au dreptul să se intereseze de averea băiatului. În final, când ajung la o înţelegere, se stabileşte ziua nunţii. În tot acest timp fata nu este de faţă, ci ea este chemată când totul este convenit şi i se aduce la cunoştinţă cele hotărâte. Se întâmplă arareori ca părinţii fetei sau fata însăşi să refuze cererea în căsătorie. De obicei, acest refuz se produce înaintea peţitului, când tatăl fetei îi transmite tatălui băiatului, prin intermediul peţitoarei sau a altui mesager: “Spune-i lu’ (cutare) că eu n-am fată de dat!”. În zilele următoare peţitului, părinţii băiatului, însoţiţi de obicei de tinerii care urmează a se căsători, merg la naşii lor de cununie cu daruri şi îi roagă să le fie sau să le dea naşi pentru cununia copiilor lor (din momentul convenirii căsătoriei, fata este adoptată de părinţii băiatului). Naşii bătrâni desemnează de obicei pe unul dintre 221


băieţi lor căsătoriţi, împreună cu soţia, pentru a le fi naşi tinerilor. Este posibil ca înşişi naşii bătrâni să accepte să fie a doua oară naşi sau să desemneze în acest scop o fată de-a lor căsătorită. Este un mare afront adus naşilor, ca finii lor să nu apeleze la ei pentru a le cununa băiatul. Naşii au obligaţia de a cumpăra lumânările şi “boieriile” de nuntă, nişte flori artificiale albe care se prind în pieptul nuntaşilor, fiecare boierie fiind specifică rangului fiecăruia. Cu 2 - 3 săptămâni înainte de nuntă, fata dă la mai multe fete din sat, verişoare sau prietene apropiate, pânză şi fire colorate de arnici, pentru a-i coase batistele de nuntă care se dau naşilor, rudelor apropiate şi “stolnicarilor”(în Grebleşti şi Câinenii Mari) şi “colăcarilor” (în Câinenii Mici şi Robeşti) - tineri de însurat care vestesc nunta, aleşi dintre cei mai buni preieteni ai ginerelui. Accesoriul distinctiv al stolnicarilor sau colăcarilor este plosca plină cu ţuică sau cu vin, de care, prin intermediul unui “şarvet” - un prosop lung, frumos brodat cu arnici colorat, este legat un colac mare împletit, din aluat dospit (de unde şi numele de “colăcar” al celui care o poartă). Uneori, batistele se prind în pieptul nuntaşilor menţionaţi, împreună cu boieriile. Pregătirile de nuntă încep cu o săptămână sau zece zile înainte, când rudele şi vecinii mirilor vin la părinţii acestora cu “plocon”, darul lor pentru pregătirea bucatelor de nuntă, care poate fi o pasăre, zahăr, făină de grâu, ulei, orez etc. În mod tradiţional, nunta durează de sâmbătă după-amiaza şi până marţi dimineaţa. În semn de respect sâmbătă după-amiază, mirii se duc la naşi cu plocon: ţuică, vin, cozonaci, prăjituri. Sâmbătă seara stolnicarii aleşi dintre cei mai buni prieteni ai ginerelui, însoţiţi de acesta şi de lăutari, pun câte doi brazi la porţile gospodăriilor ginerelui, miresei şi naşilor. Apoi, la casa ginerelui, în curte sau la căminul cultural, are loc “fedeleşul”, petrecerea cu lăutari (fără ospăţ) a tineretului din sat, alături de miri şi de rudele acestora. Înainte, sâmbătă seara sau, de mai mulţi ani încoace, duminică după cununie, stolnicarii (colăcarii) cu ploştile pline cu ţuică şi vin, însoţiţi de lăutari şi conduşi de mire sau de tatăl acestuia, socrul mare, umblă prin sat pentru a pofti lumea la nuntă, respectiv la ospăţul cu dar de duminică seara. Stolnicarii dau de veste strigând gazdelor şi celor întâlniţi în cale “Bună dimineaţa, bună dimineaţa, bine v-am găsit!” şi le oferă acestora ploştile cu ţuică sau vin, ca să guste din băuturile care se vor servi la nuntă. Obiceiul de a chema la nuntă cu lăutari s-a păstrat, în ciuda faptului că, de câteva decenii, se folosesc şi invitaţiile scrise. Duminică dimineaţa are loc pregătirea miresei şi a mirelui pentru nuntă. În casa miresei, fetele din sat supravegheate de către aceasta împodobesc “bradul miresei”. Acesta este un brad ceva mai mic decât cei care s-au pus la porţi şi se împodobeşte cu hârtie creponată, colorată. În partea de jos, în

222


jurul tulpinii, bradul miresei are un glob de hârtie creponată colorată, pusă pe o structură sferică de sârmă sau pe o îngrămădire sferică din hârtie de ziar. Între glob şi mâner, pe tulpină, se intoduc alternativ două mere şi doi covrigi. În jurul orei 10 dimineaţa, mireasa însoţită de fete, lăutari şi nuntaşii din partea ei, pleacă cu “vadra” sau “la stropit”: mireasa merge la cea mai apropiată fântână cu “vadra”, un vas de lemn mai mic decât un ciubăr (uneori chiar cu o găleată metalică sau de plastic), o umple cu apă şi, împreună cu altă fată, o poartă spre casă cu ajutorul unui “şarvet”, un prosop lung, frumos, brodat cu arnici colorat care este trecut prin urechile de la toartele vasului. Pe drumul spre casă, mireasa, folosind un mănunchi din fire de busuioc, stropeşte fetele cu apă, pentru ca şi ele să se mărite curând. Tot atunci, se fac trei popasuri, timp în care nuntaşii joacă hora de mână, cu bradul miresei în jurul vedrei. Acasă, bradul miresei este înstalat pe acoperişul casei sau într-un pom înalt. Urmează ospăţul fetelor, la care participă numai mireasa şi fetele de măritat care au ajutat-o până atunci. După jocul fetelor, începe hora nuntaşilor miresei, în aşteptarea ginerelui, a naşilor şi a nuntaşilor din partea ginerelui. La casa ginerelui, duminica, în prezenţa flăcăilor din sat, are loc “bărbieritul ginerelui”, timp în care lăutarii îi cântă un cântec tradiţional care se cheamă “Pusei briciu’ să mă raz”22, 36: “Foaie verde de-arţăraş, Pusei briciu’ să mă raz, Mor fetele de necaz Că flăcău’ s-a-nsurat, Nu mai umblă noaptea-n sat . ” Ginerele este ajutat apoi de flăcăi să se îmbrace, timp în care aceştia fac diverse glume pe seama lui. Urmează masa tinerilor şi a nuntaşilor din partea ginerelui. Înainte de a porni cu alaiul de nuntă spre casa miresei, naşii pun în pieptul nuntaşilor boieriile: mai mari - pentru ei şi pentru mire, ceva mai mici - pentru socrii mari, şi mai mici - pentru rude şi cele mai mici, pentru nuntaşii de rând. Odată cu boieria ginerelui, naşul îi prinde acestuia în piept şi o bancnotă cu o valoare cât mai consistentă. Naşul pune o bancnotă cu valoare mai mică şi pe arcuşul vioristului, care - de obicei - este şeful lăutarilor, bancnotă pe care acesta o poate lăsa pe arcuş sau şi-o poate lipi pe frunte. Uneori, se prind în piept şi batistele brodate de prietenele miresei. Apoi, alaiul porneşte spre casa miresei, cu lăutarii înainte, cântând. În alai, la loc de cinste se află naşii, ginerele, socrii mari, “surorile de ginere”- fete alese dintre surorile şi/sau verişoarele nemăritate ale ginerelui, sau chiar dintre prietenele apropiate ale acestuia şi un “frate de ginere”, de obicei un adolescent, nepot sau văr al ginerelui care, în fruntea alaiului, duce

223


lumânările. Mai demult, acesta purta pe cap o salbă din bani de argint pe care o punea la gâtul miresei, aceasta dându-i, la rândul ei, câţiva bănuţi. În cazul în care mireasa era din alt sat, alaiul era oprit de către flăcăii din satul miresei la intrarea în sat, iar ginerele şi naşii erau obligaţi să plătească “darea” în bani sau băutură pentru că le iau fata din satul lor. La casa miresei, alaiul găseşte porţile ferecate şi păzite straşnic de nuntaşii din partea miresei. Aici, începe acum o tocmeală plină de haz între nuntaşii mirelui şi cei ai miresei. Nuntaşii miresei nu dau voie nuntaşilor ginerelui să intre în curte, spunându-le că acolo nu e nicio mireasă şi să meargă la altă casă. Alteori, nuntaşii miresei le arată nuntaşilor ginerelului o altă fată îmbrăcată mireasă, fireşte, mai sumar, sau chiar o păpuşă din cârpe îmbrăcată ca o mireasă. Femeile din partea miresei le strigă nuntaşilor ginerelui că nu le dau mireasa adevărată, pentru că mirele este urât şi, dacă le-o dau, nu le-o dau decât cu plată. Şi de o parte şi de alta, se aud apoi laude la adresa mirelui şi, respectiv, a miresei. La un moment dat, stolnicarii împreună cu nuntaşii mirelui se prefac a lua casa miresei cu asalt, scoţând uneori poarta curţii din ţâţâni şi ascunzând-o într-o altă curte. În curte, stolnicarul - şef sau colăcerul cu plosca plină cu ţuică în mână şi cu voce puternică22,36, începe să zică oraţia de nuntă,: Stolnicarul: “- Bună dimineaţa, bună dimineaţa, Bine v-am găsit sănătoşi! Socrul mic: - Bună dimineaţa, cinstiţi socri mari Şi mulţumim dumneavoastră băieţi militari. Dar ce umblaţi, ce căutaţi? Stolnicarul: - Ce umblăm, ce căutăm Chica neagră-a pieptănat, La nimenea sama nu dăm! Cu strai nou s-a îmbrăcat, Dar cine sunţeţi dumneavoastră Trâmbiţa-n mână-a luat, Să ne luaţi sama noastră? Murgu’ şi l-a înşelat Da fincă ne-ntrebaţi, Şi apoi l-a-ncălecat Bine să ne luaţi Şi cu trâmbiţ-a sunat, Cu-ncetu’, cu-ncetişoru’ Oaste mare-a adunat: Să spunem tot adevăru’, O sută de grăniceri, Că de multe ce ştim şi dese Şi-o sută de feciori-plugari, Nu le-om putea spune pe alese. Toţi copii de boieri mari, * Şi nepoţi de ghenerali. Tânăru’ nostru-mpărat * De dimineaţă s-a sculat, Şi pe la răsărit de soare Faţă albă şi-a spălat, Au plecat la vânătoare. Cu ştergaru’ s-a uscat, Şi-au vânat pe lângă mare,

224


Care nici nu creşte Şi nici nu-nfloreşte, Căci locu’ nu-i prieşte. Şi ne-a trimis pe noi, Cei şase lipani Călări pe-armăsari Cu coadele-mpletite, Cu unghiile cositorite, Cu frâiele zugrăvite, Cu toţii să pornim La dumneavoastră să venim. Noi pornirăm şi venirăm Pe faţa pământului, Pe aburii vântului, Bând şi chiuind, Din flinte trosnind Pân’ce am venit Şi noi v-am găsit. Şi-acum floarea să ne-o daţi Când ieşirăm la drumu’-ăl mare Ori unde nu mai scăpaţi, C-am venit cu târnăcop de-argint Toată lumea sta-n mirare Că dădurăm de o urmă defiară. Să scoatem floarea din pământ, Unii ziceau că-i urmă de zână S-o scoatem cu rădăcină, S-o ducem la-mpărat în grădină, Să-i fie împăratului cunună. Noi stăturăm şi chibzuirăm: C-acolo să se veselească, Alţi vânători mai cunoscători Veselească şi-nflorească, Au zis că-i urmă de căprioară, Locul să îi priiască Şi să nu se ofilească. Să-i fie-mpăratului soţioară. * * De unde soarele răsare. Şi-au vânat pe la apus, În toată ţara de sus, Cu frunţile alese, Cu mânecile sumese. Şi-au tot mers chiuind Şi din flinte tot trăgând Pe faţa pământului, Pe aripile vântului. Dară caii ne-au stătut Căci potecile-am pierdut. Atunci ne-am lăsat în jos, Pe un deal frumos, Şi-alergarăm şi vânarăm Munţii cu brazii şi fagii, Dealur’le cu florile, Vâlcelele cu viorelele Şi satele cu fetele. *

Dară nunu’-ăl mare Cu grija-n spinare, Călare pe-un cal Ca un Ducipal, Se urcă-n scări, Se ridică la nori, Făcu ochii roată Peste oastea toată. Când încoa’ privi, Aicea zări O floare frumoasă

Dacă dumneavoastră boieri mari Ni-ţi crede niscai tâlhari, Avem firman cu pecete-mpărătească, Să vie aicea să citească Cine ştie slovă latinească. Dar cine nu ştie, Nicidecum să vie. Să ne aduceţi boieri mari, Oameni cărturari, Un popă cu barbă deasă,

225


Să descălecăm în noroi, Ori niscai morari beţi, Să descălecăm în scaieţi. Nouă ne-ntindeţi covoare Să descălecăm în pridvoare, Şi cailor să le daţi Fân nou, ghizdei verde, Cosit în noaptea de Sfântu’ Gheorghe Cu roua neluată, Cu floarea nescuturată, Strâns în sărbători, De două fete surori. Caii noştri să mănânce, Din capete să nu mişte. Caii noştri să bea, Din capete să nu dea. Că altfel dumneavoastră Pe noi ne veţi mânia Şi capetele vi le-om tăia. Unde este socru’ mic? Să vie aicea-un pic! Să vie aicea mai iute Să se-apuce să sărute Această broască ţăstoasă. (Arată plosca cu ţuică, pe care i-o întinde - n.n.) Ia astă rădăcină uscată, La şezut e crăcănată, E mare şi e spătoasă Cum e o broască ţăstoasă. Pe-aici lată, Pe-aici-naltă, Ia-o şi sărut-o-odată! Dar să o săruţi binişor, Ca să-ţi pară dulcişor. Şi să nu-o săruţi prea tare Căci căciula-n cap îţi sare, Că e ţuică de Grebleşti, Când bei, să te veseleşti.

Să ştie carte-aleasă, Să nu fie cu barba rară, Să ne ţie până-n sară, Să fie barba ca fusu’, Să ne dea curând răspunsu’ Strigăm tare să se ştie Că răspunsu-am vrea să fie: Şase pahare cu vin Cu şase năframe de in Cusute cu fluturaşi şi amici, Cum s-or găsi pe aici. Fie şi destrămătură De pe aici din bătătură, Să fie cu voie bună. Fie ele şi din casă, Numai să fie alese De prea cinstita mireasă. Să nu fie de la vecine Ca să păţim vro ruşine, Că atunci e cinstea noastră Şi ruşinea dumneavoastră. Să mai aveţi boieri mari, Buţi cu vin, Care cu fân Şi boi graşi, Clopotaşi, Şi vaci lăptoase, De viţei mănoase, Şi oiţe Mioriţe Cu lâna plăviţă. Şi s-aveţi boieri mari, Cântăreţi şi lăutari, Să vină tot satu’ Să-nveselească-mpăratu’. De stat noi am mai sta Şi am mai ura Dar n-avem jos pe ce sta, Că noi suntem de soi, Nu ciobani de la oi

226


Nu-i c-a voastră, zamă acră Şi un trai fericit, De pe Valea lu’ Potroacă: Că de-aceea am venit! Bei multă, te umfli cobză, Tot urând la ăi nuntaşi Ajungi târâş după sobă Noi vedem că am rămas: Şi stai cu greierii de vorbă. Nuntaşii de dinainte Ţuica noastră de Grebleşti, Cu gurile proţăpite Şi cei de la spate Când o bei, întinereşti. Cu gurile toţi căscate. E curată ca lămâia, Făcută-n cazan la Boia Aduceţi strachina cu linte S-o dăm la ăi dinainte Din prune de altoi Şi-un putinei cu lapte bătut Să veniţi sănătoşi la noi, Ca să li-l turnăm pe gât. Să sădiţi garofiţa voastră Aduceţi baniţa cu poame La-mpărat în casa noastră. Ca s-o dăm la cucoane Şi cu zestrea ce i-o daţi Că au cam slăbit de foame. Carăle să le-ncărcaţi. Iar pentru cei de la spate Vizitii sunt făloşi, Aduceţi vin şi bucate Boişorii sunt frumoşi, Să le daţi aici pe toate Nu se tem de povară La ăle guri căscate Că la noi e drum de ţară. Care sunt aici, la spate, Şi-o să fie în Grebleşti Că ele sunt de-ale mele O nuntă ca în poveşti, Şi-am venit aici cu ele. Cu taraf şi voie bună, * Cât tinerii se cunună. Trecut-am munţi şi văi adânci, Apoi mergem la cămin Să bem şi-un pahar cu vin, Păduri mari şi stânci, Codrii de brazi frumoşi, Să ne distrăm împreună, Bine v-am găsit sănătoşi!” S-aibă tinerii viaţă bună

Textul oraţiei variază de la sat la sat, şi chiar în cadrul aceluiaşi sat, în funcţie de cel care o spune, însă esenţa acestei creaţii populare vine din străvechime şi ea constă în două teme principale, tema vânătorii şi tema dragostei: tânărul împărat pleacă la vânătoare cu oastea sa şi tot vânând ei, dau, la un moment dat, de urma unui “vânat” preţios care în cele din urmă se dovedeşte a fi chiar urma viitoarei soţii a împăratului. Aceste teme le întâlnim şi în alte creaţii orale, inclusiv în colinde, cum ar fi, spre exemplu, colindul de dimineaţă, “Ziorile”36,405,406, creaţii la care ne vom referi mai jos. În timp ce stolnicarul-şef sau colăcerul-şef spune oraţia, socrii mici şi nuntaşii din partea miresei glumesc pe seama lui, îl întreabă de vorbă, doar - doar l-or face să greşească oraţia şi să se facă de râs. El însă trebuie să nu

227


bage în seamă pe nimeni şi să spună oraţia cu glas cât mai puternic, pentru a acoperi toată hărmălaia. Spre sfârşitul oraţiei, cineva din casa miresei, de obicei soacra mică, aduce o farfurie aşezată pe o lipie, care se cheamă “azimă făcută cu flori”22,36, obţinută din aluatul de cozonaci. Pe farfurie, se află un pahar cu ţuică, o batistă de nuntă frumos brodată, puţină lână (“un floc de lână”22,36) şi puţină sare. Acestea se dau de obicei vornicului, care vine în faţa ginerelui cu ele. Ginerele ia paharul cu ţuică, îl duce la gură aplecându-se în faţă şi prefăcându-se că-l bea, dar ţuica o lasă să se scurgă jos. Apoi trece batista prin sare şi o pune în buzunarul drept al hainei, cu floarea în afară sau o prinde sub boierie. Azima o dă stolnicarilor şi celorlalţi tineri, care o rup în bucăţele pe care le aruncă peste nuntaşi strigând: “Ura, ura, ura!”. Ginerele aruncă apoi paharul peste casă pentru a se “sparge” eventualele farmece, care ar putea afecta în viitor buna înţelegere între el şi tânăra nevastă. Naşa şi cu sora ginerelui sau altă rudă apropiată a acestuia intră în camera miresei unde încep “învălitul miresei”, adică gătitul acesteia. Când mireasa este îmbrăcată, naşii le pun boieriile în piept miresei, socrilor mici şi nuntaşilor din partea acestora. În tot acest timp, lăutarii interpretează cu foc “Cântecul miresei”22, 36: “Ia-ţi mireasă ziua bună Iar mila de la bărbat De la tată, de la mumă, E ca putregai uscat. De la fraţi, de la surori, Taci mireasă nu mai plânge De la grădina cu flori, Că la maică-ta te-oi duce De la strat cu busuioc, Când o face plopu’ pere De la horă, de la joc. Şi răchita micşunele. * * Copiliţă cu părinţi La ce naiba te măriţi? Că mila de la părinţi Anevoie ai s-o uiţi, C-am plecat şi dintre voi.” Şi voi

Rămâi mamă sănătoasă, Că eu nu plec bucuroasă. Rămâneţi fraţi şi surori, Că eu plec de lângă voi fete şi flăcăi,

Şi acest cântec poate avea diferite variaţii textuale, în funcţie de lăutarii care îl interpretează, dar şi de satul în care are loc nunta. Spre exemplu, în Câineni, faţă de Grebleşti, primul grupaj de versuri are următorul conţinut337: “Frunzuliţă şi-o alună Ia-ţi mireasă ziua bună De la tată, de la mumă, De la fraţi, de la surori,

228


De De De De

la grădina cu flori, la rude doritori, la fir de lămâiţă, la fete din uliţă ...”

Cum cântecul miresei este interpretat de lăutari la care se adaugă în mod obişnuit şi vocile celor prezenţi şi cum de mulţi ani în satele comunei Câineni nu mai există lăutari de nunţi, putem trage concluzia că aceste cântece, cu diferenţele lor de text de la sat la sat, au fost create în vechime, în timpurile existenţei lăutarilor locali, la care s-a adăugat, mai mult ca sigur, şi contribuţia unor persoane care nu făceau parte neapărat din “breasla” lăutarilor (ultimii lăutari locali tradiţionali au dispărut pe la sfârşitul anilor ’60). În sprijinul acestei ipoteze, menţionăm alte două cântece ale miresei care, se pare, sunt mult mai vechi decât cele deja menţionate. Primul este din Câinenii Mici şi este intitulat “Înfloriţi, flori, înfloriţi”36: “Înfloriţi, flori, înfloriţi Că mie nu-mi trebuiţi. Mie, când îmi trebuiaţi Voi atuncea-mboboceaţi. Înfloriţi şi staţi părete1 Că eu ies acum din fete. Azi eu sunt cu fetele, Mâine cu nevestele, Poimâine cu babele.” Celălalt este din Grebleşti şi se cheamă “Cântec de despărţire”36: “- Când surato-ai logodit (Cutare) - drăguliţa noastră, Nici pe noi nu ne-ai vestit, Caii să ni-i potcovim, De nuntă să ne gătim. Tu te duci soro, te duci Peste munţi în alte curţi La părinţi necunoscuţi, La cumnate ne-ntrebate Şi la curţi nemăturate,

1 Părelnice, aparente, ireale

229

La case nearanjate, La ogoare nelucrate. Cumnatele te-or întreba Curţile le-i mătura, Casele le-i aranja, Ogoarele le-i lucra. - Busuioc verde pe masă, Rămâi, mamă, sănătoasă Dacă n-ai fost bucuroasă Să-mi mai vezi umbra prin casă


Şi cusătura pe masă. Dacă n-ai fost bucuros Busuioc verde frumos, Să-mi mai vezi umbra pe jos. ” Rămâi, tată, sănătos În timp ce în casă se „găteşte“ mireasa şi se cântă cântecul miresei, rudele acesteia îi încarcă zestrea într-un car: macaturi, perne, pături, plăpumi, covoare, prosoape brodate (şarvete), lenjerie de pat, vase etc. Coarnele boilor care vor trage carul sunt împodobite cu bentiţe cu ciucuraşi roşii, iar din pom sau de pe casă se coboară bradul miresei, care va fi purtat în fruntea alaiului. Afară, toţi nuntaşii, în frunte cu mirii, naşii şi cuscrii, joacă hora miresei şi apoi o horă de mână, “Hora bradului” 22: “Ce mai soare luminos Hai dorule, hai, hai, Ce mai ginere frumos, Hai dorule, hai, hai. Ce mai lună luminoasă, Hai dorule, hai, hai, Şi ce mireasă frumoasă, Hai dorule, hai, hai. Naşule nu fi avar, Hai dorule, hai, hai, Bagă mâna-n buzunar, Hai dorule, hai, hai. Bagă mâna-n buzunar, Hai dorule, hai, hai, Şi dă bani la lăutar, Hai dorule, hai, hai.” Înainte de părăsirea casei părinteşti de către mireasă, stolnicarul-şef (colăcerul-şef) spune “iertăciunile” din partea mirilor către părinţi: “... Să-i iertaţi, să-i binecuvântaţi, Urări de bine să le daţi. Părinţi, rude, surori, fraţi Toate relele uitaţi . ” Când alaiul pleacă de la casa miresei, naşii aruncă bani mărunţi peste nuntaşi, care sunt repede adunaţi de către copii. Cu cântec de lăutari, alaiul se îndreaptă către biserică, pentru cununie. Pe drum, ca din întâmplare, copii - băieţi şi fete, ies în calea nuntaşilor cu găleţi pline cu apă, care semnifică faptul că totul în viaţa tinerilor căsătoriţi le va merge din plin, naşii fiind

230


obligaţi să arunce bani în apă. Carul cu zestrea fetei se îndreaptă către casa băiatului, iar alaiul îşi continuă drumul către biserică. Cununia religioasă, împreună cu tot ceremonialul menţionat anterior, reprezintă, de fapt, punctul culminant al nunţii ţărăneşti, tradiţionale, în general. În vechime şi chiar până nu de mult, căsătoria civilă aproape că trecea neobservată de comunitatea sătească. Când căsătoria era convenită, în sat se răspândea vestea: “Al lu’ cutare şi cu a lu’ cutare îşi iau sângele”, iar după ce căsătoria era trecută în registrul stării civile, se spunea: “Cutare (băiat) şi cutare (fată) şi-au luat sângele”. Cu totul altfel stau lucrurile în ceea ce priveşte nunta propriu-zisă, care include cununia religioasă şi la care participă tot satul, în special la partea dintre sosirea mirelui cu nuntaşii lui la casa miresei şi sosirea nuntaşilor la casa mirelui după cununia religioasă. În mod semnificativ, putem constata că este - încă! - importantă legătura în faţa lui Dumnezeu, şi nu legământul în faţa unui om, fie el şi reprezentant al autorităţii locale. Cât timp are loc cununia religioasă, lăutarii rămân în afara curţii bisericii, cântând mai în surdină, iar tineretul se prinde în horă. La sfârşitul slujbei, naşii aruncă copiilor din biserică bomboane şi bani. După cununie, toţi nuntaşii încing hora în stradă, în faţa bisericii, lăutarii cântând aprig din instrumentele lor, dar şi din gură, neomiţând “Hora bradului”. La un moment dat, de obicei după hora bradului, aceştia încep să cânte “Marşul de nuntă”, hora se rupe brusc, iar alaiul porneşte către casa mirelui, cu lăutarii cântând. Aici, tinerii miri sunt întâmpinaţi de soacra mare cu pâine şi sare şi cu urări de viaţă lungă împreună, în belşug şi sănătate. Mirele şi mireasa, proaspăt cununaţi, intră în casă legaţi unul de altul de gât cu un “şarvet”, bogat împodobit cu flori cusute. Dacă nu au făcut-o sâmbătă seara sau dacă au rămas persoane neinvitate, mirele sau socrul mare pleacă prin sat cu stolnicarii (colăcerii) şi lăutarii, pentru a invita lumea la petrecerea de nuntă cu dar. Înainte, această petrecere avea loc la casa ginerelui, dar începând de prin anii ’60, petrecerile de nuntă au loc la căminul cultural sau, dacă este cald şi vreme bună, într-un cort mare care se instalează, de regulă, în curţile şcolilor sau ale căminelor culturale. În timpul petrecerii, mireasa este jucată pe bani. La un moment dat, ea este “furată” de către tineri, iar mirele şi naşii sunt obligaţi să o răscumpere. Răscumpărarea miresei se negociază între părţi, iar preţul este în natură, ţuică, vin şi - mai nou - bere. Spre sfârşitul petrecerii, se strânge darul de nuntă, care constă în diferite sume de bani, naşa şi rudele apropiate de parte feminină dând darul şi în diverse obiecte casnice, lenjerie şi îmbrăcăminte necesare începerii traiului în comun. Cel mai mare dar în bani îl dă de obicei naşul, urmat de socrii mari, socrii mici, rudele apropiate şi, în fine, nuntaşii de rând. Prin darul de nuntă, tinerii

231


însurăţei sunt sprijiniţi material să-şi înceapă viaţa de oameni căsătoriţi, iar socrii mari îşi recuperează cheltuielile de nuntă care, în general, nu mai revin lor, ci rămân tinerei familii. Cel care strânge darul este vornicul, un bărbat din sat, “specializat” în această activitate, care improvizează pe loc diverse strigături şi glume la adresa celor care oferă darul de nuntă, inclusiv în ce a constat acesta. Mai nou, darul de nuntă constă aproape exclusiv în bani, care se dau în plic direct tinerilor căsătoriţi sau se pun într-o urnă special amenajată. Ultimul episod al nunţii se consumă luni seara, când tinerii însurăţei împreună cu naşii, socrii mari şi rudele apropiate merg “pe întorsuri la pocânzei”22, adică la petrecerea pe care o dau socrii mici la ei acasă sau, mai nou, tot la căminul cultural. Dacă mireasa este din alt sat, la petrecerea de “pe întorsuri” participă şi alte persoane, vecini, prieteni, cunoscuţi care nu au participat la petrecerea cea mare şi care acum vin şi ei cu darul lor. Peste o săptămână, tinerii căsătoriţi merg la biserică pentru a duce lumânările şi a fi binecuvântaţi de preot apoi se duc împreună cu părinţii la naşi, cu daruri, pentru a fi binecuvântaţi şi de către aceştia22 sau pentru “a lua floarea ginerelui”337, ocazie cu care are loc o nouă petrecere.

Decesul - înmormântarea. Dacă cineva este suferind şi cade la pat, în jurul lui se naşte o puternică solidaritate umană, nu numai din partea familiei şi a rudelor, dar şi din partea vecinilor şi chiar a locuitorilor din întregul sat, în special a celor în vârstă. Persoana căzută la pat este vizitată des, i se aduce daruri, în general dulciuri şi alimente uşoare, este îmbărbătată, se rostesc rugăciuni pentru însănătoşire. De multe ori, cei care îngrijesc persoana bolnavă sunt, la rândul lor, ajutaţi, mai ales dacă sunt puţini, bătrâni sau, ei înşişi, suferinzi. În cazurile de suferinţă prelungită, se fac masluri cu “bani de căpătat, cel mai bine numai de la văduve” pentru uşurarea suferinţei bolnavului şi pentru ca “să se aleagă” fie moartea, fie însănătoşirea22. Înainte de a începe să “tragă să moară”, cât este încă conştient, este chemat preotul, pentru a-l spovedi şi împărtăşi pe muribund. Este esenţial ca în momentul morţii să existe în încăpere o lumânare aprinsă, căci a muri “fără lumânare” nu este deloc bine, nici pentru sufletul mortului, dar nici pentru cei care l-au avut în grijă înainte de a muri. Este foarte apreciată demnitatea cu care un muribund “trece dincolo”, despre cei care “mor frumos” spunându-se că “sunt plăcuţi lui Dumnezeu”22. În satele comunei Câineni, bocetul nu constituie un ritual care să se desfăşoare după un anumit tipic; din vechime şi până astăzi în această zonă lipsesc “bocitoarele de profesie”. De altfel, termenul folosit în zonă pentru “a boci - bocet” este “a jeli - jelit” (local: ”jălit”). Mortul este jelit în cele 232


trei zile cât stă în casă, pe drumul de acasă la biserică şi de aici la cimitir, de către rudele apropiate şi chiar de alte persoane din sat, dar numai de către femei, mai ales de cele în vârstă. Jelitul este un fel de cântec dureros, “melodia” fiind aceeaşi - o lamentaţie tristă pe un text improvizat pe loc, prin care se evocă viaţa şi calităţile celui decedat şi se exprimă părerea de rău pentru că “s-a dus”. Nefiind un ritual programatic, ci o improvizaţie adhoc, în comuna Câineni, jelitul sau bocetul nici nu are texte consacrate. Textul jelitului formează, de fapt, panegiricul persoanei dispărute, respectându-se principiul “despre morţi, numai de bine”. De multe ori chiar cel aflat pe moarte “creează” un text pe seama trecerii sale “dincolo”, poate şi ca “semn a unui mod mioritic de a vedea moartea, nu cu spaimă şi disperare, ci ca o «petrecere» în sensul vechi al cuvântului”36. Spre exemplu, Floarea Teşcuţ, mama moaşa din Grebleşti, Găzăroaia, în ultimile zile de viaţă tot repeta senină un panegiric al cărui text începuse să-l închege cu ani înainte22,36: Bocet I “- Foaie verde sălcioară, Ia ieşi, moaşă, pân’ afară! - Bucuros, moarte-aş ieşi Dar nu mă poci despărţi De femeile din sat, Că pe multe le-am salvat, Din spitaluri le-am scăpat, Nimic nu mi s-a-ntâmplat. Când am văzut că e bine, Le-am ţinut, Doamne, la mine,

Când am văzut că e rău, Le-am dus mai departe, zău! Foaie verde micşunea, S-o cunoaşte lipsa mea Prin tot satul acesta. Şi iar verde micşunea, Dac-a vrut, mi-a dat ceva, De nu, am plecat şi-aşa. Asta-i ziua de pe urmă S-o petrecem de-a-mpreună”

Pentru cineva care a stat mult pe patul de suferinţă, moartea este percepută, în general, ca o mare uşurare, atât pentru cel dispărut, cât şi pentru cei din jur. De cele mai multe ori, la auzul veştii că un consătean a murit după o suferinţă îndelungată, se spun următoarele: “Bine că l-a iertat Dumnezeu”, “S-a îndurat Dumnezeu de el şi l-a luat”, “Bine că l-a luat Dumnezeu, că mult s-a mai chinuit” etc. Şi, la urmă, după ce se află amănunte cu privire la stingerea din viaţă, se spune: “Ei, Dumnezeu să-l ierte!” sau “Dumnezeu să-l odihnească!”. Timp de trei zile, cât mortul stă în sicriu acasă, clopotele bisericii trag “a moarte” de trei ori pe zi, iar rudele, prietenii, vecinii, uneori întregul sat, vin pe rând “cu lumânare la mort”, cei mai în vârstă rămânând şi la priveghi, noaptea. Un caracter aparte îl au

233


înmormântările decedaţilor tineri, necăsătoriţi. În satele comunei Câineni, ca de altfel în toate satele Ţării Loviştei, ceremonia înmormântării tinerilor necăsătoriţi ia forma alegorică a nunţii, de care cel trecut în nefiinţă nu a avut parte. Acest ceremonial este impresionant şi mobilizează întreaga comunitate sătească, dată fiind vârsta celui decedat care, în cele mai multe cazuri, “nu moare de moarte bună”, provocând o durere imensă părinţilor, rudelor şi prietenilor, “căci nimic nu este mai cumplit decât ca părinţii să-şi îngroape fiul sau fiica”22. În vara anului 1966, în puţul din Capu Satului, în Grebleşti, a fost găsit mort un flăcău de 21 de ani, Ion Roman. Împrejurările morţii sale nu au fost niciodată elucidate. Dată fiind moartea năprasnică şi vârsta decedatului, băieţii şi fetele de seama lui s-au mobililizat exemplar, alături de întreaga colectivitate sătească şi i-au organizat o “nuntă” mortuară impresionantă: s-a tăiat şi s-a împodobit un brad de nuntă care a fost purtat în faţa alaiului de înmormântare de către un tânăr necăsătorit iar în urma lui, fetele necăsătorite cântau pe o melodie doinită, alta decât cea obişnuită pentru jelit, un text funerar, special compus pentru acea înmormântare36: Bocet II “Foaie verde şi-o sulfină, Sări moartea în grădină: S-aşază pe rădăcină, Rădăcina s-a uscat, Moartea-n fereastr-a zburat Şi pe mine m-a luat. Mi-a fost drag ca să trăiesc, Pe lume să vieţuiesc, Dar acuma ce să fac, Că moarte-a sosit în prag? Duşmani în cale au ieşit Şi în puţ m-au azvârlit, Să fie lumea supărată, După min’ să nu bea apă. Dumnezeu m-a ajutat, De deşte m-am agăţat Şi deasupra am ieşit2, Duşmani nu s-au dovedit, - Bucuros, moarte-aş ieşi

C-am fost tinerel băiat, Tocma-n prag de însurat. Dar acuma ce să fac Dacă moartea m-a strigat? Strigă moartea-ntâia oară: - Ieşi tu, Ioane, pân-afară! - Bucuros, moarte-aş ieşi Dar nu mă poci despărţi De dragii părinţii mei C-am trăit bine cu ei. Strigă moartea-doua oară: - Ieşi tu, Ioane, pân-afară! - Bucuros, moarte-aş ieşi Dar nu mă poci despărţi De dragi frăţiorii mei, M-am avut bine cu ei. Strigă moartea-treia oară: - Ieşi tu, Ioane, pân-afară! - Bucuros, moarte-aş ieşi

2 Într-adevăr, aşa a fost scos din puţ, agăţat de două degete între toarta găleţii şi lanţ.

234


Dar nu mă poci despărţi De dragii fârtaţii mei, M-am avut bine cu ei. Strigă moartea-patra oară: - Ieşi tu, Ioane, pân-afară! - Bucuros, moarte-aş ieşi Dar nu mă poci despărţi De dragi colegele mele, M-am avut bine cu ele. Strigă moarte-a cincea oară: - Ieşi tu, Ioane, pân-afară!

Dar nu mă poci despărţi De dragi prietenii mei, M-am avut bine cu ei. * Bucură-te, mânăstire, Că frumoasă floare-ţi vine. Bucură-te, cimitir, Că ţi-aducem trandafir. Nu l-aducem să-nflorească, L-aducem să putrezească”.

La plecarea din casă cu mortul, se sparge o oală de pământ în pragul uşii, pentru ca “să se spargă năcazu‘ şi să nu mai vie moartea” în casa aceea 22, iar peste mormânt, în toate cazurile, se dă o găină de pomană. După înmormântare, la cimitir, se dau “de pomană” cornuri sau covrigi şi câte un pahar de ţuică şi unul de vin, iar acasă se face “pomana mortului”, unde, într-o atmosferă sobră, apăsătoare, cei care vin la pomană mănâncă şi beau, cu măsură însă, “pentru sufletul mortului”, vorbindu-l pe acesta numai de bine. Formula prin care se mulţumeşte pentru pomană este “Dumnezeu să primească!”. Rudele celui decedat şi înmormântat tocmesc o femeie în vârstă care, timp de şase săptămâni (40 de zile), merge zilnic la mormânt cu cărbuni aprinşi, tămâie şi lumânări, pentru “a afuma” mormântul şi a-i aprinde mortului “lumina”. La 6 (3 zile de la înmormântare), 9 şi 40 de zile de la deces, se fac parastase de pomenire şi pomeni. După 40 de zile, parastasele se fac anual, cel mai târziu la data care marchează ziua decesului, niciodată după, şi, în mod obişnuit, înainte cu câteva zile de această dată. Mai înainte, parastasele şi pomenile anuale se făceau duminica sau într-o altă sărbătoare mare (“cu roşu”), când nu se lucra. În ultimii ani, acestea se fac sâmbăta, toate sâmbetele din posturi şi, mai ales, cele din Postul Mare (al Paştilor), precum şi altele de peste an, rânduite, fiind “sâmbete ale morţilor”. După 7 ani de la deces, rămăşiţele pământeşti pot fi scoase, curăţate, spălate, puse într-un sac de pânză albă de bumbac şi înmormântate din nou cu slujbă, parastas şi pomană. În mod obişnuit, dezgroparea se face atunci când apare necesitatea înmormântării în acelaşi loc, a unui alt membru al familiei, dar şi la cererea urmaşilor celui decedat. c. Tradiţii şi obiceiuri de Crăciun şi A n u l Nou. Colinde. În comuna Câineni, ca de altfel în toate satele din Ţara Loviştei, tradiţiile şi obiceiurile de Crăciun şi Anul Nou sunt păstrate cu străşnicie, iar în cadrul lor,

235


colindele, sau, în limbajul local, cântecele de Crăciun, sunt cele mai active şi mai bine conservate produse etno-folclorice36,407,408. Ele implică un ceremonial amplu, varietate repertorială şi originalitate poetică şi muzicală. După origine şi funcţie, în colinde apare poezia unui străvechi ritual practicat în sărbătorile de iarnă, într-un anum it context ceremonial. Studiul aprofundat al colindelor relevă în prim ul rând indiscutabila lor vechime manifestată în straturi arhaice suprapuse, bine conservate. Colindele sunt atât religioase, cât şi laice şi îşi au originile în era precreştină, reproducând “datina păgână a cultului soarelui în form a mithracismului, religie adaptată de romani la sărbătorile denumite Saturnalia şi Festum K alendarum ”409. Deşi creştinismul cu literatura sa religioasă, hagiografică şi cu Noul Testament a avut o influenţă m ajoră asupra lor, totuşi “colindele prezintă o bogată literatură apocrifă, legende sau întâm plări izvorâte chiar din sânul poporului, înlesnindu-le astfel o cât mai largă răspândire”, cu toate că odată cu trecerea tim pului în ele se pot regăsi “numai răsunete ale m iturilor păgâne din vechime”410. În legătură cu colindele, mai trebuie precizat faptul că aceleaşi motive folclorice circulă de secole în nordul Dunării, d ar şi în sudul ei, la populaţiile române şi arom âne411. Funcţia colindelor a fost supusă procesului general de evoluţie a folclorului, funcţia rituală din vechime devenind treptat un fapt îndătinat, o tradiţie, un obicei, această schimbare având consecinţe în ceea ce priveşte conţinutul lor412,413. Astfel, colindele au ajuns să reflecte problemele m ajore ale vieţii satului de altă dată, dorinţele şi idealurile ţăranilor plugari şi păstori de recolte bogate în grâne, turm e de oi şi cirezi de vite cât mai numeroase, viaţă fericită în familie, copii frumoşi, tineri voinci, fete frumoase şi harnice, viitoare căsătorii şi viaţă lungă413. Din păcate, în perioada comunistă, atât motivaţia ceremonială legată în principal de cinstirea Naşterii M ântuitorului Iisus, cât şi cea spectaculară au slăbit constant. Dacă până prin anii ’60, venirea copiilor “după colindeţi” în noaptea de 23 spre 24 decembrie şi a “băieţilor”, adică a tinerilor de însurat, cu colindul în noaptea de 24 spre 25 decembrie, erau evenimente aşteptate cu înfrigurare şi emoţie de către fiecare familie, ca pe “ceva dat” care nu poate să lipsească, treptat, aceste tradiţii au căpătat şi aspecte mercantile în sensul că se colinda din ce în ce mai m ult cu scopul de a aduna daruri, îndeosebi bani. Iată de ce noi credem că acum, liberi fiind de orice constrângeri ideologice, este necesar să readucem tradiţia colindatului la motivaţia sa reală, creştină care nu poate fi alta decât răspândirea veştii celei

236


m ari, aceea a Naşterii Domnului şi m anifestarea bucuriei de a putea trăi într-o nouă lege, legea iubirii faţă de aproapele nostru. La sfârşitul secolului XIX se realizau “corpusurile fundamentale ale folcloristici româneşti” însă între ele nu regăsim Ţara Loviştei, depresiunea fiind pentru folclorişti o “terra ignota” până în a doua jumătate a secolului XX414. Singurul care avea să insereze într-una din lucrările sale patru colinde din Lovişte, două din Câineni şi două din Titeşti, a fost Tudor Pamfilie415. Nu s-au ocupat de această zonă nici chiar folcloriştii olteni, între care cel mai de seamă este probabil Teodor Bălăşel416, deşi în broşura I (1919) inserase patru colinde din Scundu - Vâlcea, “unele similare cu cele din Ţara Loviştei, unde ele sunt încă vii” 417. Primele informaţii despre obiceiurile de Crăciun şi Anul Nou din Ţara Loviştei sunt consemnate în răspunsurile la chestionarele Densuşianu414,418. În anul 1965, folcloristul Ovidiu Bârlea, cercetătorul Iosif Herţea de la Institutul de Etnografie şi Folclor şi redactorul de atunci al editurii “Minerva”, Constantin Mohanu, originar din Bumbuieşti, înregistrează colinde din Boişoara, Bumbuieşti, Găuj ani şi Mlăceni, înregistrări intrate în arhiva institutului şi folosite ulterior de Monica Brătulescu la eleborarea indicelui tematic414. Lucrarea “Folclor din Ţara Loviştei”, apărută în 1970 sub coordonarea profesorului Mihai Pop419 nu conţine texte din comuna Câineni, ci numai din comuna Boişoara. În 1973, apare lucrarea lui C. Mohanu, “Fântâna dorului”400, care conţine 115 colinde din toată Ţara Loviştei şi unde autorul “decretează” laicizarea totală a colindelor în această zonă, evident, greşind profund; de fapt, credem că nici el nu era convins de această “laicizare”, ci a făcut afirmaţia în cauză doar ... pentru a se pune bine cu autorităţile comuniste (eventual, pentru a-şi putea tipări cartea!). Ion Piloiu, originar din Boişoara, publică două lucrări: prima - în 198 1420, care cuprinde 116 colinde dintre care 7 din Câinenii Mici şi 10 din Câinenii Mari, iar cea de a doua - - în 1996421, care cuprinde, pe lângă cele 116 piese ale primei lucrări şi alte 124 de piese, clasificate “după funcţionalitate şi tematică”. În această a doua lucrare, autorul explică de ce în prima culegere apăreau 36 de piese fără text: “deoarece în acel moment nu se puteau publica textele colindelor religioase”422. În fine, la aceaastă bibliografie să mai adăugăm şi lucrarea lui Costea Marinoiu401, o culegere de folclor din Racoviţa. În decembrie, după Sfântul Nicolae, tinerii de însurat se strâng seara în casa unuia dintre ei, pentru a repeta colindele care în comuna Câineni se numesc “cântece de Crăciun”. De multe ori, aceste repetiţii se fac sub supravegherea unor bărbaţi căsătoriţi, care cunosc bine textele cântecelor pe care, până a se însura, le cântau şi ei. Se acordă o mare atenţie însuşirii

237


corecte a textelor cântecelor, căci altfel “s-ar face de ruşine” dacă gazda, mai ales în cazul în care este una cunoscătoare, i-ar întrerupe pentru a-i corecta. În zorii zilei de 24 decembrie, începând cu orele 2 - 3, pe la casele gospodarilor vin cete - cete copiii după “colindeţi” strigând în gura mare: “Bună zolooo ..., bună zolooo ...!”. Această strigare înseamnă de fapt “Bune-s zorile”, dar prin translaţie fonetică s-a ajuns la “Bună zolooo”. În faţa fiecărei case, la intrare sau în faţa porţii, copiii cântă: “Am venit şi noi odată La un an cu sănătate Şi la anu’ să venim, Sănătoşi să vă găsim.” Dacă gazda întârzie cumva a le deschide uşa, ei strigă nerăbdători: “Ne daţi, ori nu ne daţi Mămăligă cu cârnaţi?” După ce gazda deschide uşa, fiecare copil zice “Bună dimineaţa la Moş Ajun!” şi primeşte “colindeţi”: cornuri, covrigi, felii de pâine albă sau de cozonac, biscuiţi, mere sau nuci, pe care le vâră repede într-o traistă cât mai mare, purtată cu baiera trecută peste umăr. Noaptea umblă copiii mai mari, iar cei mici stau ca pe ace aşteptând să se facă ziuă, ca să le dea şi lor voie părinţii să meargă după colindeţi, nelipsind adesea scenele patetice, rugăminţi şi plânsete din partea ţâncilor. În noaptea de Crăciun, respectiv cea dintre 24 şi 25 decembrie, pe la fiecare casă din sat vin în ceată cu colindul băieţii de însurat. În toată Ţara Loviştei, cetele de colindători se numesc ”preuci”. Acest termen este destul de răspândit, mai ales în Moldova unde, însă, el ”este pus în legătură cu hergheliile de cai”414. C. Mohanu400 susţine că termenul ar proveni de la un verb din slava veche, ”priuciti”, care are sensul de ”a obişnui pe cineva, a învăţa într-un anume fel, a face ceva, a domestici”. Din motive teritoriale, în fiecare sat mai mare se constituie câte două preuci de tineri, care colindă fiecare câte o jumătate de sat, pentru ca nici o casă să nu rămână necolindată. Cel puţin pentru comuna Câineni şi restul Ţării Loviştei, nu este adevărată aserţiunea că cele două preuci s-ar fi format în vechime pe criterii de aparteneţă socială (bogaţi - săraci) aşa cum susţine Ov. Bârlea437. De altfel, în Robeşti, satul fiind mai mic, a colindat dintotdeauna şi colindă încă, o singură preucă. Casele sunt colindate la rând, fără deosebire de statutul social al celor care le locuiesc, cu excepţia faptului că primul colindat din sat este preotul. De altfel, Biserica Ortodoxă Română nu a fost nicodată în conflict deschis cu obiceiul colindatului de Crăciun; dimpotrivă, biserica şi slujitorii ei s-au implicat dintotdeauna în susţinerea acestui obicei (de exemplu, slujba din prima zi de Crăciun începe în zorii zilei de 25

238


decembrie, după ce tinerii de însurat termină satul de colindat şi preucile reunite încep să cânte de la un capăt la altul al satului, ”Ziorile”). Fiecare preucă este condusă de câtre un "înaintaş” - în Grebleşti, sau ”vătaf’ - în celelalte sate, un tânăr destoinic, bun cunoscător şi interpret al cântecelor de Crăciun, ales nu prin licitaţie, ci prin discuţie liberă. La rândul ei, preuca mare este împărţită în două grupuri, care în Grebleşti se numesc tot ”preuci”, iar în celelalte sate - ”strane”. La primirea în casă, acestea cântă alternativ. Fiecare preucă este însoţită de 1 - 3 băieţi mai puţin talentaţi la cântat, dar mai voinici, numiţi “măgari” - în Grebleşti şi “iepe” - în celelalte sate, desemnaţi să poarte desagii în care se pun darurile în natură: colaci, cozonaci, afumături de porc, nuci, mere, băutură etc. În Priloage, până prin anii ’80 colindau băieţii din Grebleşti, iar după ce s-a construit puntea peste Olt, au început să colinde cei din Robeşti. A fi primit în rândul băieţilor care colindă de Crăciun, este o confirmare a maturităţii oricărui tânăr, a trecerii lui în categoria “băieţilor de însurat”. Colindele sunt de mai multe feluri: colindul de afară, colindele din casă şi colindul de dimineaţă. În plus, în Grebleşti şi Câinenii Mari mai există un colind, care se cântă la ieşirea din casă. Toate colindele sunt cântate într-un stil caracteristic: fiecare preucă/strană interpretează alternativ câte o secvenţă din colind, sfârşitul secvenţei suprapunându-se peste începutul secvenţei următoare, deoarece preuca/strana aflată în pauză începe să cânte următoarea secvenţă când cealaltă nu a terminat încă de cântat secvenţa de dinainte406. Rezultă, în acest fel, o suprapunere fonică extrem de originală, mai ales că începutul fiecărei secvenţe este foarte puternic, manifestându-se permanent o concurenţă între cele două preuci/strane în ceea ce priveşte “calitatea” interpretării. De asemenea, în timpul interpretării, accentul se pune pe ultima silabă care - de cel mai multe ori - conţine în final o vocală, iar dacă este o consoană, aceasta este vocalizată cu un “î” mut. Cântatul alternativ a fost adoptat dintr-o necesitate obiectivă: în timpul cât o preucă/strană interpretează o secvenţă (strofă), cealaltă se odihneşte, “îşi trage sufletul”405. Chiar şi aşa, mult timp după ce colindă, tinerii sunt răguşiţi, mai ales că ultimul cântec, ,,Ziorile”, se cântă continuu, de la un capăt la altul al satului, în timp ce clopotele bisericii bat, fiind foarte solicitant din punct de vedere vocal, deoarece se cântă afară, în aerul ,,tare” al nopţii de iarnă. Referitor la conţinut, colindele din satele comunei Câineni sunt atât religioase, cât şi profane. Deşi temele principale ale cântecelor de Crăciun sunt aceleaşi - Naşterea Pruncului Iisus, vânătoarea, păstoritul, agricultura şi dragostea, totuşi, în ceea ce priveşte melodiile şi textele, există diferenţe de la sat la sat. Mai mult, în privinţa textelor apar deosebiri - mici, este

239


adevărat - chiar în cadrul aceluiaşi sat. Aceste diferenţe sunt sesizate doar dacă textele sunt reproduse individual, separat, în vreme ce în noaptea Crăciunului se cântă o variantă de text unică, diferenţele putând să se ivească, eventual, de la un an la altul. Cântecul de afară pentru cele două sate Câineni, se cheamă ,,Dormi’ ş” şi are două variante: ,,Dormi’ş ăl mare” şi ,,Dormi’ş ăl mic”36: Dorm i’ş ăl m are ,,Cine-mi dormi’ş, mari boieri, Cu arme la căpătâie, Cu alice puse-n cuie, mari boieri, La picioare cu pistoale, Prin ferestre porumbi3 verzi, mari boieri, Dar ce fel de porumbi verzi? Ei săltară de zburară, mari boieri, Sus mai sus că se-nălţară, Nouri albi s-amestecară, mari boieri. Jos, mai jos că se lăsară, Peste prunduri revărsate, mari boieri, Se scăldară, se-mbăiară, Luară-apşoară-n gurişoară, mari boieri, Frunzuliţă-n buzuliţă. Ei săltară de zburară, mari boieri, Sus, mai sus că se-nălţară, Nouri albi s-amestecară, mari boieri. Jos, mai jos că se lăsară, P-aste case mari, domneşti, mari boieri, Se scăldară, se-mbăiară, Luară-apşoară-n gurişoară, mari boieri, Pietricele-n grădinele.4 Ei săltară de zburară, mari boieri, Sus. mai sus că se-nălţară, Nouri albi s-amestecară, mari boieri. Din surliţă, din trâmbiţă, Din răzor, din patru zări, mari boieri, Chemători cu cântători. 3 porumbei 4 Gheare;

240


Cocoşi gai5 că nu cântară, mari boieri, Boieri nu se deşteptară. Şi cântă ş-a doua oară, mari boieri, Boieri nu se deşteptară. Şi cântă ş-a treia oară, mari boieri, Boieri mari se deşteptară Iar lor bin’ că le păreară, mari boieri, Şi bine le dăruiară Cu colac de grâu curat, mari boieri, Cum din bătrâni e lăsat, C-o vadră de vin roşcat, mari boieri, C-o mână de franci frumoşi Să-mi fiţi, boieri, sănătoşi!” Dormi’ş ăl mic ,,Dormi’ş, domn bun, dormi’ş Dar la masă şezi. Ce stai domn ăl bun? De mi-ş’ fi dormind, Dormi’ş bucuros. Şi-ncă mi te scoală Căci pe tin’ te cheamă Chemători de-afară: Doi din două părţi, Doi din două laturi. Şi te chibzuieşte Căci fina e mică, Daru’ şi mai mic.

De ce-ţi trebuieşte: Scutec dojăneşti6, Cârpeli de flori de măr, Scutec dojăneşti, Finii să-i botezi. Faşă de mătase, Ş-altu’ mi te cheamă Finii să-i cununi. De-o fi de-o lună nouă, De-o fi d-un cal bun, Daru-i şi mai bun Căci finul e mare, Daru’ şi mai mare.”

Cântecul ,,Dormi’ş ăl mare” mai are o variantă care se cheamă ,,Ce-s ce-aceşti domni mari boieri”423:

5 Răi, afurisiţi, blestemaţi; 6 Înveleşti, legi

241


Ce‘s ce-aceşti domni m ari boieri ,Ce‘s ce-aceşti domni mari boieri Jos, mai jos, că se lăsară, Pe stâlpii divanului, Ei de greu ce-au adormit, Cestor case mari domneşti, Cu alice prinse-n cuie, Cu apşoara-n gurişoară, Cu arme la căpătâie, Pietricele-n grădinele, Cu pistoale la picioare. Şi-acest stol de porumbi verzi, Frunzuliţa vetrelor. Cântară şi-un cocoş gai, Ei săltară şi zburară, Cântară ş-a doua oară, Sus, mai sus, se ridicară, Cântară ş-a treia oară, Nouri albi s-amestecară. Boieri nu se deşteptară. Jos, mai jos, că se lăsară, Pe prundurile mărilor, Veniră şi juni-ăi buni, ’Cestor prunduri revărsate, La ferestre-alăturară Şi începăură-a colindară, Cu apşoară râuşoară, Abia boieri se deşteptară, Pietricele-n degeţele Şi-acest stol de porumbi verzi, Juni în cas’ că mi-i chemară, Prea frumos m-i dăruiară Ei săltară şi zburară, C-un colac de grâu curat, Sus, mai sus, se ridicară, Nouri negri-amestecară, Să fiţi boieri sănătoşi!” În Câinenii Mici mai există şi un alt cântec de afară care se cheamă ,,Ci domn bun se-n-veseleşte”36; în Câinenii Mari, acest cântec se interpretează la intrarea în casă: Ci domn bun se-nveseleşte ,,Ci domn bun se-n-veseleşte, florile dalbe, Şi casa o -mpodobeşte Şi-ncă casa, şi-ncă masa, florile dalbe, Da’ cu ce mi-o-mpodobeşte? Tot cu fir de calomfir, florile dalbe, Cu ciucuri de barbasâni7 Barbasân’a botezară, florile dalbe, Fete mari de-a cununa, Intră-n casă depăşit8, florile dalbe, Domnu’ bun fie sosit. Intră-n casă după masă, florile dalbe, 7 Naşi bătrâni; 8 Iute, repede

242


Masa-ntinsă, vadra-i plină. Şezu una, şezu două, florile dalbe, Până-mplini săptămâna. Dacă luna să-mplinea, florile dalbe, Domnu’ bun afar’ ieşea, Lasă-n casă sănătate, florile dalbe, Sănătate, bogătate. Bogătate din strămoşi, florile dalbe, Să-mi fiţi, domni buni, sănătoşi!” În Robeşti, cântecul de afară se aseamănă cu cântecul ,,Dormi’ş ăl mic” din Câineni. în Grebleşti, cântecul de afară se cheamă ,,De-a-dormitaţi mari boieri”405 (în perioada comunistă „boieri” a fost înlocuit cu „plugari”): De-a-dormit-aţi m ari boieri ,,De-a-dormit-aţi mari boieri, mari boieri, Din ziuară, din doscioară, Din capu’ ziorilor, mari boieri, C-a dat raza soarelui, Zâmbrele portiţilor, mari boieri, Crucile fereştrilor, Gârlicele, pimniţele, mari boieri, Jicniţele9 cu buţile. Boieri nu se deşteptară, mari boieri, Dar cei juni colindători De-mi vâzură şi-mi văzură, mari boieri, Pâlc de porumbi se făcură, Ca un pâlc de porumbei, mari boieri, Amestecaţi cu grangurei. Şi-mi săltară de-mi zburară, mari boieri, Sus, mai sus se ridicară, Cu norii s-amestecară, mari boieri. Jos, mai jos că se lăsară În prundurile mărilor, mari boieri, Luară-apşoară-n gurişoară, Pietricele-n degeţele, mari boieri. 9 Locaşuri, firide

243


Jos, mai jos că se lăsară Peste case boiereşti, mari boieri: Cu apşoarara că-mi stropiară, Pietricele-ngrindinară, mari boieri. Atunci boieri se deşteptară, Lor mai bin’ că le păreară, mari boieri, Mese mari că întindeară. Peste masă grâu revarsă, mari boieri, Peste grâu, colac de grâu Şi o mână de florinţi, mari boieri, De florinţi, de bani mărunţi. Şi din gură aşa-mi grăiară, mari boieri: - De-ţi fi juni colindători, Intraţi în casă pe fereastră, mari boieri Şi veţi sta-mprejur la masă. Şi veţi sta, veţi colinda, mari boieri, Din vadră veţi adăpa Şi colacu’ veţi lua, mari boieri, Cel colac de cozonac Şi cea mână de florinţi, mari boieri, De florinţi de bani mărunţi. Şi-o-nchinăm cu sănătate!” Cântecul de afară se cântă foarte tare, în ritm alert, cu voci puternice, pentru ca gazda să audă şi, de aceea, melodia pare oarecum stridentă, dar, în noapte, ea sună impresionant. Arareori băieţii sunt lăsaţi să cânte tot cântecul de afară, căci uşa casei se deschide şi, de obicei, sunt poftiţi înăuntru. Foarte rar nu sunt primiţi în casă, dar şi atunci li se dau bani afară, evident, mai puţini decât dacă ar fi fost poftiţi înăuntru. De obicei, nu primesc în casă cei care au necazuri, oamenii bătrâni şi singuri şi cei care nu au suficienţi bani pentru a le plăti băieţilor ca să le cânte în casă. De fapt, băieţii ştiu dinainte unde vor fi primiţi în casă şi unde nu, deoarece în primul caz, casele sunt luminate de sărbătoare, iar în al doilea caz sunt cufundate în întuneric. În casă, băieţii cântă ceea ce doreşte gazda sau ceea ce vor ei şi, în acest caz, ei aleg cântecele orientându-se după situaţia familială a gospodarului (existenţa fetelor de măritat, a băieţilor de însurat, a copiilor mici, a bătrânilor foarte înaintaţi în vârstă etc.)- Exceptând cântecele care au legătură cu Naşterea Pruncului Iisus sau care, în general, au tematică religioasă, cele mai multe cântece sunt pentru băiatul de însurat sau fata de

244


măritat din casa respectivă. Acestora li se urează împlinirea dorinţei de a întâlni iubita, respectiv - iubitul potrivit. Dacă băieţii care colindă ştiu că băiatul sau fata colindată de ei ,,umblă” cu o fată, respectiv cu un băiat anume, în finalul cântecului introduc numele celor doi spre hazul, şi, uneori, spre surprinderea celor din casă, care atunci află că fiul sau fiica lor are o iubită, respectiv un iubit36: ,,Lui (cutare) ani frumoşi, Cu (cutare) de-a-mpreună, Ca să-şi facă voia bună Şi să fie sănătorşi!” În cântecele de acest gen, băiatul de însurat este cioban priceput, vânător iscusit ori luptător viteaz: “Buzdugan în mâini luară Şi la Dunăre plecară Şi cu turcii se certară: Să dea turcii vadurile Şi frâncii corăbiile.” Pe alt plan, colindele sau, mai bine spus, cântecele de Crăciun din satele comunei Câineni sunt expresia tradiţională a vieţii de familie bine rânduite, sugerată alegoric prin “copacul cu trunchi îngemănat”36. Fără a avea pretenţia de a epuiza toată bogăţia cântecelor de Crăciun pe care băieţii de însurat le cântă în casa în care sunt primiţi cu colindul, redăm în cele ce urmează textul unora dintre acestea, precizând satul din care provin36,405 : Cântecu’ din casă (Grebleşti) ,,De-ale cui-st-acestor case De-aşa-nalte şi frumoase? O, lerui Doamne, Sus cu roşu-s coperite,

Născutu-mi-au, crescutu-mi-au Doi meri şi doi peri, O, lerui Doamne, Din trupini întrupinaţi,

Dinăuntru-s zugrăvite, Din afară-s poleite. O, lerui Doamne, Dinainte-acestor case

De mijloc sunt depărtaţi, De vârfuri sunt sus la nori, O, lerui Doamne, De zmicele-s sus la stele.

245


Şi când fu despre beţie, Perii cresc şi înfloresc, Merii cresc şi -nmărgăresc10, Despre dalba-i veselie, O, lerui Doamne, O, lerui Doamne, Dragu’ mi-i de-aceşti doi pomi. Grăia Ioan, Sfântu’ Ioan La-ceşti meri şi la-ceşti peri Frumoase mese-s întinse, O, lerui Doamne, Mese-ntinse, jeţuri scrise Şi dragi de făclii aprinse. Pe mese-s pahare pline, O, lerui Doamne, Dar la mese cine-mi şade?

Cătră bunul Dumnezeu: - Tot stă, Doamne, -a te-ntreba, O, lerui Doamne, Şi Doamne-ntrebate-voi Care din noi amândoi, Care din noi-om-fi mai mare? O, lerui Doamne, Grăia bunul Dumnezeu

Cam în fruntea mesei mari, La întâiul colţ de masă, O, lerui Doamne, Şade bunul Dumnezeu.

Cătră Ioan, Sfântu’ Ioan: - Ce stai, Ioane,-a-mă-ntreba, O, lerui Doamne, Căci cu dreptu’-ţi voi răspunde:

La al doilea colţ de masă Şade Ioan, Sfântu’ Ioan, O, lerui Doamne, La al treilea colţ de masă

Din domnie-s eu mai mare C-am făcut Ceru’ şi Pământu’, O, lerui Doamne, Am făcut şi Lumea toată,

Şade bătrânu’ Crăciun. L-al-patrulea colţ de masă, O, lerui Doamne, Şade gazda-acestor case.

Am făcut şi am crescut. Grăia Ioan, Sfântu’ Ioan, O, lerui Doamne, Cătră bunul Dumnezeu:

Pe fundul paharului Scrisă-i floarea Raiului, O, lerui Doamne, Pe brâul paharului

- Dar de zile-s eu mai mare C-am botezat lumea toată O, lerui Doamne, Te-am botezat şi pe Tine

Scris e spicu’ grâului. Pe toarta paharului, O, lerui Doamne, Scrisă-i viţa vinului.

Să fii Domnu‘ Cerului, Cerului, Pământului O, lerui Doamne, Şi al nostru-al tuturor.

10 Înmuguresc.

246


Tuturor mulţimilor, O, Lerui Doamne,

Şi-o-nchinăm cu sănătate!” Tuturor noroadelor Steaua (Grebleşti)

,,Răsărit-a stea frumoasă, Domnului, Domn din Cer, Stea frumoasă luminoasă.

Ogrinjei ca să-şi găsească, Domnului, Domn din Cer, Pe Fiul Sfânt ca să-L nască.

Din celelalte aleasă, Domnului, Domn din Cer, Şi nu merge ca cel’lai te.

Ogrinjei că nu-şi găseară, Domnului, Domn din Cer, Pe Fiul Sfânt că nu-L năşteară.

Şi-mi apucă-n ceea parte, Domnului Domn din Cer, În ceea parte mai prejos,

Ea atunci se mâniară, Domnului, Domn din Cer, Şi pe oi le blestemară:

Mai prejos că-i mai frumos, Domnului, Domn din Cer, Spre curţile lui Cristos.

- Voi, oilor, omizilor, Domnului, Domn din Cer, Voi saţiul să nu-1 aveţi

Dar Crăciun şi jidovu’ Domnului, Domn din Cer, Cum o vede-aşa-mi grăiară:

Până drumu’ de 1-oţi trece, Domnului, Domn din Cer, Voi tot flămânde să fiţi.

- Aia nu e stea curată, Domnului, Domn din Cer, Şi e Maica Precestară.

Dar şi Maica Precistară, Domnului, Domn din Cer, Nici p-aia11 nu se lăsară:

Umblă-ogrinjei ca să-şi găsească, Merse-n grajdu’ cailor Domnului Domn din Cer, Domnului, Domn din Cer, Pe Fiul Sfânt ca să-L nască. Ogrinjei ca să-şi găsească, Fiul Sfânt du’ pă Pământ, Domnului, Domn din Cer, Dar şi Maica Precestară,

Pe Fiul Sfânt ca să-L nască, Domnului, Domn din Cer, Fiul Sfânt du’pă Pământ.

Ea deloc nu se lăsară, Domnului, Domn din Cer Merse-n turiştea12 oilor

Ogrinjei că nu-şi găseară, Domnului, Domn din Cer, Pe Fiul Sfânt nu-L năşteară.

11 De aceea 12 Târlă, loc unde dorm oile

247


Ea atunci se mâniară, Domnului, Domn din Cer, Şi pe cai îi blestemară:

Cât plugaru’ va prânzi, Domnului, Domn din Cer, Voi tot sătui o să fiţi.

Voi cailor, morilor, Câţi ţăruşi la iesle-erau, Domnului, Domn din Cer, Domnului, Domn din Cer, Voi saţiul să nu-1 aveţi Toţi în făclii s-aprindeau, Până-n noaptea de Ispas, Domnului, Domn din Cer, Nici atunci decât un ceas.

Prin grădele floricele, Domnului, Domn din Cer, Floricele, vineţele.

Dar şi Maica Precistară, Dar Crăciun şi jidovu’, Domnului, Domn din Cer, Domnului, Domn din Cer, Nici p-aia nu se lăsară: Veniră şi întrebară: Merse-n ieslea boilor, Domnului, Domn din Cer, Ogrinjei ca să-şi găsească

- Dară moaşă cin’ să-mi fie, Domnului, Domn din Cer, Fie-şi moaşa Fiului Sfânt,

Pe Fiul Sfânt ca să-L nască, Domnului, Domn din Cer, Fiul Sfânt du’pă Pământ.

A Fiului Sfânt du’pă Pământ, Domnului, Domn din Cer, Fie-şi moaşa Crăciuneasă.

Ogrinjei că îşi găseară, Domnului, Domn din Cer, Ea atunci se-mbucurară,

Dar Crăciun şi jidovu’, Domnului, Domn din Cer, După cum au obicit13,

Pe Fiul Sfânt mi-L năşteară, Domnului, Domn din Cer, Fiul Sfânt du’pă Pământ.

Iau pe moaşa Fiului Sfânt, Domnului, Domn din Cer, A Fiului Sfânt du’pă Pământ,

Ea mai mult se-mbucurară, Domnului, Domn din Cer, Şi pe boi mi -i cuvântară:

Mâinile pe prag le-au pus, Domnului, Domn din Cer, Şi din coate le-au tăiat,

-V oi boilor, dragilor, Domnului, Domn din Cer, Voi saţiul să vi-1 aveţi

Le-au tăiat, le-au retezat, Domnului, Domn din Cer, Şi ciungă c-o au lăsat.

13 Obişnuit.

248


Dar şi moaşa Crăciuneasă, Domnului, Domn din Cer, Intră în casă suspinând,

Grăia Maica Precistară, Domnului, Domn din Cer, Cătră moaşa Crăciuneasă:

Iese-afară tot ţipând, Domnului, Domn din Cer. Dar şi Maica Precistară

- Nu te moaşă speria, Domnului, Domn din Cer, Moaie-ţi moaşă ciungile

Cum o vede-aşa o-ntreabă, Domnului, Domn din Cer: - Ce poate moaşă să-ţi fie?

În scăldătoarea Fiului Sfânt, Domnului, Domn din Cer, A Fiului Sfânt du’pă Pământ.

Intri-n casă suspinând, Domnului, Domn din Cer, Ieşi afară tot ţipând.

Dar şi moaşa Crăciuneasă, Domnului, Domn din Cer, După cum îi porunceară

Grăia moaşa Crăciuneasă, Domnului, Domn din Cer, Cătră Maica Precistară:

Ea mai bine-mi-ascultară, Domnului, Domn din Cer, Ciungile şi le-nmuiară

- Oare de ce n-aş ţipa? Domnului, Domn din Cer, Şi de ce n-aş suspina?

În scăldătoarea Fiului Sfânt, Domnului, Domn din Cer A Fiului Sfânt du’pă Pământ

Căci Crăciun şi jidovu’, Domnului, Domn din Cer, După cum au obicit

Mâinile că-i odrăsleară, Domnului, Domn din Cer, Mai frumoase se făceară.

Să fiu moaşa Fiului Sfânt, Domnului, Domn din Cer, A Fiului Sfânt du’pă Pământ,

Dar Crăciun şi jidovu’, Domnului, Domn din Cer, Nici p-aia nu se lăsară:

Mâinile pe prag le-au pus, Domnului, Domn din Cer, Şi din coate le-au tăiat,

Mână sol, întâiu’ sol, Domnului, Domn din Cer, Nebotezat, neretezat,

Le-au tăiat, le-au retezat, Domnului, Domn din Cer, Şi ciungă că m-au lăsat.

Ca să-mi vază şi să-mi crează, Domnului, Domn din Cer, Unde este Fiul Sfânt

249


Fiul Sfânt du’pă Pământ, Domnului, Domn din Cer, Unde este şi cum creşte?

Sol se duse şi se-ntoarse, Domnului, Domn din Cer, Dar Crăciun şi jidovul

Sol se duse şi se-ntoarse, Domnului, Domn din Cer, Dar Crăciun şi jidovu’

Cum îl vede-aşa-1 întreabă, Domnului, Domn din Cer: - O, ai văs’t pe cineva?

Cum îl vede-aşa-1 întreabă, Domnului, Domn din Cer: - O, ai văs’t pe cineva?

Sol din gură-aş-mi grăiară, Domnului, Domn din Cer: - Puţintel l-am năzărit

Sol din gură aşa-mi grăiară, Domnului, Domn din Cer: - Nu mă pot apropia

Prin para făcliilor, Domnului, Domn din Cer, Prin fumu’ tămâilor.

De para făcliilor, Domnului, Domn din Cer, De fumu’ tămâilor,

Dar Crăciun şi jidovu’ Domnului, Domn din Cer, Nici p-aia nu se lăsară:

De zgomotu’ Sfinţilor, Domnului, Domn din Cer, De mirosu’ florilor,

Mână sol, al treilea sol, Domnului, Domn din Cer, Retezat şi botezat

De zumzetu’ albinelor, Domnului, Domn din Cer. Dar Crăciun şi jidovul,

Ca să vază şi să-mi crează, Domnului, Domn din Cer, Unde este Fiul Sfânt,

Nici p-aia nu se lăsară, Domnului, Domn din Cer: Mână sol, al doilea sol

Fiul Sfânt du’pă Pământ? Domnului, Domn din Cer, Sol se duce şi răzbate

Retezat, nebotezat, Domnului, Domn din Cer, Ca să-mi vază şi să-mi crează

Prin para făcliilor, Domnului, Domn din Cer, Prin fumu’ tămâilor,

Unde este Fiul Sfânt Domnului, Domn din Cer, Fiul Sfânt du’pă Pământ?

Prin zgomotu’ Sfinţilor, Domnului, Domn din Cer, Prin mirosu’ florilor,

250


Prin zumzetu’ albinelor, Domnului, Domn din Cer, Sol se duse şi se-ntoarse.

- O, am văs’t pe Dumnezeu, Domnului, Domn din Cer, Şi e Om, amiază14 Om

Dar Crăciun şi jidovu’, Domnului, Domn din Cer, Cum îl vede aşa-1 întreabă:

Şi e alb ca şi o oaie, Domnului, Domn din Cer, Şi-nfierat la mustăcioară,

- O, ai văs’t pe cineva? Domnului, Domn din Cer, Sol din gură-aşa-mi grăiară:

In trei părţi că-mi fulgerară, Domnului, Domn din Cer, Dumnezeu la Cer sfinţeară.”

C ântecu’ lu’ Sfântu Ilie (Grebleşti) ,,Colo jos, Doamne, mai jos, Florile dalbe lel15 de măr, Unde-i câmpu’ mai frumos,

De-mi-vorbeară şi-ospătară, Florile dalbe lei de măr, Numai unu’ că lipseară.

Mai frumos mai luminos, Florile dalbe lei de măr, Frumoase mese-s întinse.

Dar de-a anume cin’ să-mi fie? Florile dalbe lei de măr, Fie-şi Ioan, Sfântu’ Ioan.

Mese-ntinse, jeţuri scrise, Florile dalbe lei de măr, Şi dragi de făclii aprinse.

Dar şi bunu’ Dumnezeu, Florile dalbe lei de măr, D-ochii-şi negri-şi aruncară:

Pe mese-s pahare pline. Florile dalbe lei de măr, Dar la mese cine-mi şade?

Cam departe nu departe, Florile dalbe lei de măr, Tare-mi vine Sfântu’ Ioan

Cam în fruntea mesii mari, Florile dalbe lei de măr, La întâiul colţ de masă

Tot cu calu’ spumegând, Florile dalbe lei de măr, Buzduganu’ de oblânc,

Şade bunu’ Dumnezeu, Florile dalbe lei de măr, Cu toţi Sfinţii de-a-mpreună,

Cu suliţa scoasă-n frunte, Florile dalbe lei de măr, Cu sabia înainte

14 Ca tot (omul), la fel ca 15 Alea, cele

251


De-mi veniră şi-mi sosiră, Florile dalbe lei de măr, Bună masa le dădură.

Şi vadra Botezului, Florile dalbe lei de măr, Au luat Luna cu lumina

Dar şi bunu’ Dumnezeu, Florile dalbe lei de măr, Mai frumos că-i mulţumeară

Şi Soarele cu căldura, Florile dalbe lei de măr, Şi toiagu’ de dreptate

Şi din gură-aşa-mi grăiară, Florile dalbe lei de măr: -Haide, Ioane, să prânzim,

Şi scaunu’ de judecată, Florile dalbe lei de măr, Şi în Iad că le-au băgat:

Să prânzim, să ospătăm, Florile dalbe lei de măr, Cu toţi să ne bucurăm.

Frumos Iadu’, luminos, Florile dalbe lei de măr, Luminos precum n-a fost,

Grăia Ioan, Sfântu’ Ioan, Florile dalbe lei de măr, Cătră bunu’ Dumnezeu:

Urât Raiu, -ntunecos, Florile dalbe lei de măr, Întunecos precum n-a fost,

- N-am venit ca să prânzesc, Florile dalbe lei de măr, Nici, Doamne, să ospătez

Ş-am ven’t, Doamne, să mă rog Florile dalbe lei de măr, Să mă rog şi să Te rog

Şi-am venit ca să mă rog, Florile dalbe lei de măr, Că de-ai şti, Doamne, ai şti

Să-mi dai pe Sfântu’ Ilie, Florile dalbe lei de măr, Cu trăsnet şi cu mânie:

De trei zile mă tot bat, Florile dalbe lei de măr, Tot cu câinii de-aghimoni16

Cu trăsnet să mi-i trănească, Florile dalbe lei de măr, Cu fulger să-i ocolească.

I-am bătut şi m-au bătut, Florile dalbe lei de măr, Ei pe min’ că m-au răzbit

Grăia bunu’ Dumnezeu, Florile dalbe lei de măr, Cătră Ioan, Sfântu’ Ioan:

Şi în Rai că au intrat, Florile dalbe lei de măr, Şi-au luat-cheile-Raiului

- Ti-1 dau, cum să nu ţi-1 dau? Florile dalbe lei de măr, Pe Ilie că i-1 dară

16 Draci, diavoli

252


Şi la Iad că alergară, Florile dalbe lei de măr, În trei părţi că-mi fulgerară:

Şi în Rai că le băgară, Florile dalbe lei de măr, Frumos Raiu’, luminos,

Prin pământ că mi-i băgară, Florile dalbe lei de măr, Ca şerpii, ca broaştele,

Luminos precum a fost, Florile dalbe lei de măr, Urât Iadu’-ntunecos,

Ca toate năpârcile. Florile dalbe lei de măr, Şi în Iad că îmi intrară,

Întunecos precum a fost. Florile dalbe lei de măr, C-aşa-i data Raiului,

Cheile Raiului luară, Florile dalbe lei de măr, Şi vadra Botezului,

A Raiului şi-a Iadului, Florile dalbe lei de măr, Unde-i IIie cel frumos

Au luat Luna cu lumina, Florile dalbe lei de măr, Şi Soarele cu căldura

El să-mi fie sănătos, Florile dalbe lei de măr, Şi-o-nchinăm cu sănătate.”

Şi toiagu’ de dreptate, Florile dalbe lei de măr, Şi scaunu’ de judecată. C ântecu’ Sfintei M aria (Grebleşti) ,,Florile dalbe lei de măr, Tare-mi vine, dară cine, Dar de-anume cin’ să-mi fie?

Florile dalbe lei de măr, Mititel şi-nfăşeţel, Înfăşeţel în flori de măr.

Florile dalbe lei de măr, E Maica Sfântă Mărie Tare-mi vine, flori culege.

Florile dalbe lei de măr, Faşa-i dalbă de mătase, Împletită-n cinci şi-n şase,

Florile dalbe lei de măr, Şi din braţe şi din poală, De miros de flori de măr,

Florile dalbe lei de măr, Cârpe dalbe de fuior. Dar la El cine-mi aleargă,

Florile dalbe lei de măr, Năşteau Sfinţi de-aceia Sfinţi, Printre ei şi Dumnezeu.

Florile dalbe lei de măr, Aleargă ş-aleargă Sfântu’ Ion Şi din braţe că i-L luară,

253


Florile dalbe lei de măr, La râu’ Iordan că-mi alergară, Unde ţâşnesc trei izvoară,

Florile dalbe lei de măr, Cu vin roşu mi-L stropiară, Roş ca vinu’ se făceară.

Florile dalbe lei de măr, Trei izvoare din trei munţi: Un izvor cu lapte dulce,

Florile dalbe lei de măr, Cu Sfânt Mir mi-L miruiară. Dumnezeu la Cer sfinţeară.

Florile dalbe lei de măr, Alt izvor cu vin mai roşu Şi altu’ cu Sfântu’ Mir.

Florile dalbe lei de măr, Unde-i Maria cea frumoasă Ea să-mi fie sănătoasă!”

Florile dalbe lei de măr, În lapte dulce mi-1 scăldară, Alb ca laptele-L făceară. De-ntreabă (Grebleşti) ,,De-ntreabă şi-ntreabă Sfinţi pe Dumnezeu, Oi-da lerui Doamne:

Când voi bine ştiţi Din ce s-au făcut, Oi-da lerui Doamne,

- Din ce s-au făcut, Din ce s-au născut, Oi-da lerui Doamne,

Din ce s-au născut Tot vinu’ şi grâu’, Oi-da lerui Doamne,

Tot vinu’ şi grâu’ Al doilea Sfânt Miru’, Oi-da lerui Doamne,

Al doilea Sfânt Miru’ Al treilea Botezu’, Oi da lerui Doamne,

Al treilea Botezu’? Grăia Dumnezeu, Oi-da lerui Doamne:

Grăia Dumnezeu Ştiţi că tot umblând Oi-da lerui Doamne

- Ce voi Sfinţi de-ai mei, Ce v-aţi de-adunat, Oi-da lerui Doamne,

Şi crucea păzind, Botez botezând, Oi-da lerui Doamne,

Şi mă întrebaţi, Şi mă ispitiţi, Oi-da lerui Doamne,

Ca să le vedem Livezile verzi, Oi-da lerui Doamne,

254


Grâne despicate, Oarzăle răscoapte, Oi-da lerui Doamne,

Pe Mine m-au dus, Pe brumă desculţ, Oi-da lerui Doamne,

Secara-nflorită. Şi noi tot umblând, Oi-da lerui Doamne,

Pe rouă-ncălţat, În curte la Pilat, Oi-da lerui Doamne,

Noi că am găsit La mijloc de câmp, Oi-da lerui Doamne,

Pilat, împărat, Şi m-au judecat, Oi-da lerui Doamne.

Câmp d’Ierusalim De-o lină fântână, Oi-da lerui Doamne,

Întâia muncă ce-mi mai dară, Mie că-mi făcură, Oi-da lerui Doamne,

Cu apşoara bună Apă am băut, Oi-da lerui Doamne,

Tot brâu de mărăcini, Cu el să mă-ncing, Oi-da lerui Doamne.

De-o umbră-am umbrit Şi am adormit, Oi-da lerui Doamne.

Şi când mă-ncingeară, Carnea-mi culegeară, Oi-da lerui Doamne,

Pe noi ne-au păzit Pân’-am adormit, Oi-da lerui Doamne,

Jidovi o mâncară, Nespălaţi ca porcii, Oi-da lerui Doamne,

Căţeau de Iuda Car’ m-a şi vândut, Oi-da lerui Doamne,

Ne-nchinaţi ca câinii, Câinii ca păgânii, Oi-da lerui Doamne.

Pe patruzeci d-arginţi, Cincizeci fără cinci, Oi-da lerui Doamne,

Preoţii-alergară, Carnea-mi sprijineară, Oi-da lerui Doamne,

Toţi că aţi scăpat, Pe Mine m-au prins, Oi-da lerui Doamne

În biserici duceară Şi că mi-o slujeară, Oi-da lerui Doamne,

255


A treia muncă ce-mi mai dară Mie că-mi făceară, Oi-da lerui Doamne,

Sfânt grâu se făceară, Lumea hărăneară, Oi-da lerui Doamne.

A doua muncă ce-mi mai dară: Cruce de măr dulce, Mie că-mi făceară, Pe ea mă suiară, Oi-da lerui Doamne, Oi-da lerui Doamne, Cunună de spini, Spini şi mărăcini, Oi-da lerui Doamne.

Şi mă răstigneară. Mie că-mi făceară, Oi-da lerui Doamne,

Pe cap mi-o trântiară Şi când o trântiară, Oi-da lerui Doamne,

Piroane de fier, Ţinte de oţel, Oi-da lerui Doamne,

Lacrimi picurară, Jidovi că le beară, Oi-da lerui Doamne,

Şi mi le băteară Prin tălpi şi prin palme, Oi-da lerui Doamne,

Nespălaţi ca porcii, Ne-nchinaţi ca câinii, Oi-da lerui Doamne,

Prin dalbele-mi braţe. Şi când le băteară, Oi-da lerui Doamne,

Câinii ca păgânii. Preoţii-alergară, Oi-da lerui Doamne,

Sângele curgeară, Jidovi că mi-L beară, Oi-da lerui Doamne,

Lacrimi sprijineară, În biserici duceară, Oi-da lerui Doamne.

Nespălaţi ca porcii, Ne-nchinaţi ca câinii, Oi-da lerui Doamne,

Şi dacă slujeară, Sfânt mir se făceară, Oi-da lerui Doamne,

Câinii ca păgânii. Preoţii- alergară, Oi-da lerui Doamne,

Lumea miruiară, Credinţă luară, Oi-da lerui Doamne.

Sânge sprijineară, În biserici duceară, Oi-da lerui Doamne.

256


În trei părţi că-mi fulgerară, Dumnezeu la Cer sfinţeară, Oi-da lerui Doamne.”

Şi dacă slujeară, Sfânt vin se făceară, Oi-da lerui Doamne, Credincioşii-1 beară Şi se veseleară, Oi-da lerui Doamne,

Sub rozor de grâne verzi (Grebleşti) ,,Sus în plaiul muntelui, Oi-Ie-runda lerui Doamne, Sub rozor de grâne verzi

Tare-mi vine Sfântu’ Ion, Oi-le-runda lerui Doamne, Tot cu calu’ spumegând,

E o casă cam mai nouă, Oi-le-runda lerui Doamne, Cu şindrila toată nouă,

Cu suliţa scoasă-n frunte, Oi-le-runda lerui Doamne, Buzduganu’ de oblânc.

Cu fereşti dalbe la soare, Oi-le-runda lerui Doamne, Şi cu stâlpi galbeni de fag

De-mi veniră şi-mi sosiră, Oi-le-runda lerui Doamne, Bună ziua le dădură

Şi din gură aşa-mi grăiară, Unde-s Sfinţii-de-adunaţi, Oi-le-runda lerui Doamne: Oi-le-runda lerui Doamne, De-mi citesc şi-mi dumenesc17 -Ce voi Sfinţi v-aţi de-adunat De Dumnezeu pomenesc, Oi-le-runda lerui Doamne, Că ştiu bin’ că s-a născut.

De-mi citiţi şi-mi dumeniţi Oi-le-runda lerui Doamne, De Dumnezeu pomeniţi?

Dar nu ştiu un’ s-a născut, Oi-le-runda, lerui Doamne. Dar şi bunu’ Dumnezeu

Că ştiţi bin’ că s-a născut, Oi-le-runda lerui Doamne, Dar nu ştiţi un’ s-a născut,

D-ochii-şi negri şi-aruncară, Oi-le-runda lerui Doamne. Cam departe nu departe

Căci acum de-a acolo viu. Oi-le-runda lerui Doamne, Sus în plaiul muntelui

17 Desluşesc, caută răspunsuri

257


Într-un vârf de munte-nalt, Oi-le-runda lerui Doamne, Sunt doi brazi alăturaţi,

Ploaia-1 plouă de mi-1 scaldă, Oi-le-runda lerui Doamne, Zâne zeci de mi-1 petrec,

De trupini îngemănaţi, Oi-le-runda lerui Doamne. Sus în vârfu’ bradului,

Flori dalbe de mi-1 dezmierd, Oi-le-runda lerui Doamne, În trei părţi că-mi fulgerară,

Acolo-i leagănu’ lui, Oi-le-runda lerui Doamne: Neaua-1 ninge de mi-1 unge,

Dumnezeu la Cer sfinţiară, Oi-le-runda lerui Doamne, Şi-o închinăm cu sănătate.”

Cântecu’ popii (Grebleşti) ,,Colo-n jos, Doamne, mai jos, Oi-le-runda lerui Doamne, Unde-i câmpu’ mai frumos,

- Măi, tu, mice grămătice, Oi-le-runda lerui Doamne, Ia ciocanele-ntr-o mână

În prundur’ le mărilor, Oi-le-runda lerui Doamne, Este-o dalbă mănăstire.

Şi psaltirea-n ceea mână, Oi-le-runda lerui Doamne, Şi urcă-n clopotnicioară

Şi-n cea dalbă mănăstire, Oi-le-runda lerui Doamne, E de-o mică biserică.

Şi nu toacă cum se toacă, Oi-le-runda lerui Doamne, Şi mi-o-ntoarce de trei ori.

Şi-n cea mică biserică, Oi-le-runda lerui Doamne, Sunt nouă preoţi bătrâni

De trei ori în trei laturi, Oi-le-runda lerui Doamne, Să se-auză în trei zări.

Şi nouă de diaconici, Oi-le-runda lerui Doamne, Şi cinci mici de grămătici.

Să auză noroadele, Oi-le-runda lerui Doamne, Vie cu prinoasele:

Grăia un popă bătrân, Oi-le-runda lerui Doamne, Cătră-un mic de grămătic:

Cu colac de grâu curat, Oi-le-runda lerui Doamne, Cu taiere18 de colivă,

18 Farfurii, platouri

258


Cu grăunte de tămâie, Oi-le-runda Ierni Doamne, Şi cu cruce de prescure

Auzeau noroadele, Oi-le-runda lerui Doamne, Veneau cu prinoasele:

Vin la Sfânta Liturghie, Oi-le-runda lerui Doamne. Dar cel mic de grămătic

Cu colac de grâu curat, Oi-le-runda lerui Doamne. Cu taiere de colivă,

El mai bine-mi-ascultară, Oi-le-runda lerui Doamne: Ia ciocanele-ntr-o mână

Cu grăunte de tămâie, Oi-le-runda lerui Doamne. Şi cu cruce de prescure,

Şi psaltirea-n ceea mână, Oi-le-runda lerui Doamne, Şi urcă-n clopotnicioară.

Vin la Sfânta Liturghie, Oi-le-runda lerui Doamne. Unde-i Vlădică cel cuvios

Şi nu toacă cum se toacă, Oi-le-runda lerui Doamne, Şi mi-o-ntoarce de trei ori,

El să-mi fie sănătos, Oi-le-runda lerui Doamne. Sănătos şi bucuros.”

De trei ori în trei laturi, Oi-le-runda lerui Doamne, Să se-auză în trei zări. Curge’ş, curge’ş râu repede (I) (Grebleşti) ,,Curge’ş, curge’ş râu repede, Oi-le-runda lerui Doamne, La mijloc de râu repede

D-ochii-şi negri-şi aruncară, Oi-le-runda lerui Doamne, Cam departe, nu departe,

Se fac două ostrovioare, Oi-le-runda lerui Doamne. La mijloc de ostrovioare

Tare-mi vine-un grămătic, Oi-le-runda lerui Doamne, Grămătic cu calu’ mic.

Spală’ ş (cutare fată) darurile, Oi-le-runda lerui Doamne. Le spală şi le scrobeşte

Şi nu-mi vine tot tăcând, Oi-le-runda lerui Doamne, Şi îmi vine tot rugând.

Cu dor bun le dăruieşte, Oi-le-runda lerui Doamne. Dar şi Bunul Dumnezeu

Tot rugând pe Dumnezeu, Oi-le-runda lerui Doamne, Doamne, Doamne, drăguţ Doamne,

259


Fă-mă, Doamne, ce m-oi face, Oi-le-runda lerui Doamne, Fă-mă-un pui de şoimuleţ

Stăpâna argaţilor, Oi-le-runda lerui Doamne, Şi nora părinţilor,

Cu-aripioare pestricioare19, Oi-le-runda lerui Doamne, Şi picioare gălbioare,

Mamă bună pruncilor, Oi-le-runda lerui Doamne, Cumnăţică fraţilor.

Să mă-nalţ la ostrovioare, Oi-le-runda lerui Doamne, Să-i fur (cutărei fete) darurile

Undei-i (cutare fată) cea frumoasă Oi-le-runda lerui Doamne Şi cu (cutare băiat) de-a-mpreună Ei să-mi fie sănătoşi, Oi-le-runda lerui Doamne, Şi să-şi facă voia bună.”

Şi pe ea s-o iau cu mine, Oi-le-runda lerui Doamne, Că n-o iau roabă să-mi fie Şi o iau doamnă să-mi fie, Oi-le-runda lerui Doamne, Doamna mea şi-a curţilor

Roagă-se (Grebleşti) ,,Roagă-se Ion la Dumnezeu, Oi-le-runda lerui Doamne, Doamne, Doamne, drăguţ

Cu ochii de el dădea, Oi-le-runda lerui Doamne, Doamne, Şi-napoi că se-ntorcea,

Fă-mă Doamne, ce m-oi face, Oi-le-runda lerui Doamne, Fă-mă-un bob de aurel

La-mpăratu’ se ducea, Oi-le-runda lerui Doamne, Şi din gură aşa-mi grăia:

Cu trupini de arginţel, Oi-le-runda lerui Doamne, Pe un cap de fluturel,

-De-ai şti taică şi tu, maică, Oi-le-runda, lerui Doamne, Ce-am văzut eu pe-acolea,

De-alături de drumu’ lui, Oi-le-runda lerui Doamne, Drumu’ Ţarigradului,

Tot din sat, din Ţarigrad? Oi-le-runda lerui Doamne, Am văs’t bob de aurel

P-acolo cin’ se plimba, Oi-le-runda lerui Doamne, Fată de-mpărat era,

Cu trupini de arginţel, Oi-le-runda lerui Doamne, Pe un cap de fluturel,

19 Pestriţe.

260


De-alături de drumu’ lui, Oi-le-runda lerui Doamne, Drumu’ Ţarigradului.

În mijlocu’ negoţilor. Oi-le-runda lerui Doamne, Cumpără-1 taică şi maică

Şi pe el că mi-1 sălta, Oi-le-runda lerui Doamne, Şi pe el că mi-1 ducea,

Să-l port ziua-n cosişoară, Oi-le-runda lerui Doamne, Şi noaptea la inimioară.

Peste munţi în alte curţi, Oi-le-runda lerui Doamne, Peste mări în alte ţări:

Unde-i Ion cel frumos, Oi-le-runda lerui Doamne, Cu (cutare fată) de-a-mpreună

Ţara Ţarigradului, Oi-le-runda lerui Doamne, Că e ţară mai bogată.

Ei să-mi fie sănătoşi, Oi-le-runda lerui Doamne, Şi să-şi facă ziua bună.”

Şi pe el mi l-or punea, Oi-le-runda lerui Doamne, În fruntea prăvăliilor, Cin’ se plimbă (Grebleşti) ,,Cin’ se plimbă prin grădină, Florile dalbe, Pe sub meri şi pe sub peri.

Nişchiţi flori, mărgăritori, Florile dalbe, Să-mpletesc de-o cununiţă,

Şi se roagă merilor, Florile dalbe, Merilor şi perilor:

Cununiţă-n două viţe, Florile dalbe, Şi-amândouă-n douăsprece.

- Voi merilor, perilor, Florile dalbe, Plecaţi-vă ramurile,

Că de mâine, de poimâine, Florile dalbe, Vreau să fiu de-o nună mare,

Ramurile, vârfurile, Florile dalbe, Să-mi adun nişchite flori,

Nună mare, doamnă mare, Florile dalbe, Să cunun şi să botez,

261


Cu dar bun să dăruiesc, Florile dalbe: La finele mieluşele,

Căluşei de-i bunicei, Florile dalbe, Unde-i (cutare băiat) cel frumos

Mieluşele ocheşele, Florile dalbe, La fineii căluşei,

Cu (cutare fată) de-a-mpreună, Florile dalbe, Ei să-mi fie sănătoşi”.

Sus în plaiu’ muntelui I (Grebleşti) ,,Sus în plaiu’ muntelui, Viţa-i verde de ieder’20, E-un ciopor mare de oi.

Dar la uşă cin’ le mulge? Viţa-i verde de ieder’, Mulge (cutare băiat) bun băiat.

Dar de păscut un’ se paşte? Viţa-i verde de ieder’, Şi se paşte-n seninei21.

(Cutare fată) din gură-mi grăiară, Viţa-i verde de ieder’: - Mulge tare, frăţioare!

Dar de apă un’ s-adapă? Viţa-i verde de ieder’, Şi s-adapă în nori negri.

Mulge două, lasă nouă, Viţa-i verde de ieder’, Cele oi şi plecătoare

Dară strunga care este? Viţa-i verde de ieder’, E cearcănu’ luniei.

Le mai lasă trecătoare, Viţa-i verde de ieder’, Cele sute de comute

Dar găleata care este? Viţa-i verde de ieder’, Este luna când e plină.

Le mai lasă şi trecute, Viţa-i verde de ieder’, Cele mii de miorele

Dară cupa care este? Viţa-i verde de ieder’, Luceafărul ziorilor.

Le mai lasă şi pe ele, Viţa-i verde de ieder’, Că vine-un puhoi de ploi.

Dar la strungă cin’ le dară? (Cutare băiat) din gură-mi grăiară, Viţa-i verde de ieder’, Viţa-i verde de ieder’: -Dară-şi (cutare fată) d-oichii-şi negri. -Nu te, soro, speria, 20 Iederă 21 Petice senine de cer

262


C-ăla nu-i puhoi de ploi, Viţa-i verde de ieder’, Ci sunt peţitorii tăi:

D-ochii-mi negri ce-mi dau eu, Viţa-i verde de ieder’, Că eu îi cunosc pe ei,

Vin la min’ te cer pe tine, Viţa-i verde de ieder’, Nu te cer numai pe tine.

Plătesc zeciuri de berbeciuri, Viţa-i verde de ieder’, Plătesc sute de cornute,

Şi-mi cer zeciuri de berbeciuri, Cea ie cu năsâpie, Viţa-i verde de ieder’, Viţa-i verde de ieder’, Plătesc mii de miorele. Îmi cer sute de cornute, Cea ie cu năsâpie22, Viţa-i verde de ieder’, Şi-mi cer mii de miorele

Cizme-nalte ce-mi dau eu, Viţa-i verde de ieder’, Plătesc plug negru de boi,

Şi-mi cer plug negru de boi, Viţa-i verde de ieder’, Şi pe murgu’ cel din grajd,

Şi pe murgu’ cel din grajd, Viţa-i verde de ieder’, De-nşelat şi de-nfrânat

De-nşelat şi de-nfrânat, Viţa-i verde de ieder’, Cum e bun de-ncălicat.

Cum e bun de-ncălicat, Viţa-i verde de ieder’. Unde-i (cutare băiat) cel frumos,

(Cutare fată) din gură-mi grăiară, Cu (cutare fată) de-a-mpreună, Viţa-i verde de ieder’, Viţa-i verde de ieder’: Ei să-mi fie sănătoşi. - Nu te, frate, speria,

22 Broderie cu paiete

263


Sus în plaiu’ muntelui II (Câineni) ,,Sus în plaiu’ muntelui, Viţa-i verde de ieder’, Paşte şi-o turmă de oi.

Şi-ncă zeciuri de berbeciuri Viţa-i verde de ieder’, Şi-mi cer plug negru de boi

Dar de păscut un’ s-or paşte? Viţa-i verde de ieder’, Şi se pasc şi se răspasc.

Şi pe murgu’ cel din grajd, Viţa-i verde de ieder’, De-nşelat şi de-nfrânat,

Dar strunga unde le-or pune Viţa-i verde de ieder’, Sub cearcănu’ lunii ei.

Cum e bun de-ncălicat Viţa-i verde de ieder’, Nu te soră speriară,

Dar de muls cine le mulge Na tu, na tu, ce-ţi dau eu, Viţa-i verde de ieder’, Viţa-i verde de ieder’, Mulge (cutare băiat) bun voinic. Na cinci sute de cornute Dar la uşă cin’ le dară Şi-ncă mii de miorele, Viţa-i verde de ieder’, Viţa-i verde de ieder’, Dară-şi (cutare fată) d-ochii-şi negri. Şi-ncă zeciuri de berbeciuri (Cutare fată) din gură-mi grăiară Şi pe plug negru de boi, Viţa-i verde de ieder’, Viţa-i verde de ieder’, - Ia mulge, frate, mai tare, Şi pe murgu’ cel din grajd Mulge două, lasă nouă, Viţa-i verde de ieder’, Vine-un nourel de ploaie.

De-nşelat şi de-nfrânat, Viţa-i verde de ieder’, Cum e bun de-ncălicat.

- Nu e nourel de ploaie - Viţa-i verde de ieder’, Ci sunt peţitorii tăi,

C-aşa-i legea fraţilor Viţa-i verde de ieder’, Să-nzestrăm surorile.

Vin la min’, te cer pe tine, Viţa-i verde de ieder’, Nu te cer numai pe tine

Unde-i (cutare băiat) cel frumos? Viţa-i verde de ieder’, El să-mi fie sănătos

Şi cer sute de cornute, Viţa-i verde de ieder’, Şi-ncă mii de miorele.

Cu (cutare fată) dea-mpreună Viţa-i verde de ieder’, Să ducă o viaţă bună.”

264


C unună de gălbenea (Grebleşti) ,,Ia-i-ş’ (cutare fată) vadra-n cap, Şi din gură-i blestemară, Cunună de gălbenea, Cunună de gălbenea, Prin grădină mi-apuca. Şi din gură-aşa-mi ziceară: Prin grădină mi-apuca, Cunună de gălbenea, La fântână se ducea,

- Cel ce mi-a luat vedriţa, Cunună de gălbenea, Scurge-s-ar şi el ca dânsa.

La fântâna din nucet, Cunună de gălbenea, Unde cură apa încet,

Cine mi-a luat cununiţa, Cunună de gălbenea, Cununa-s-ar el cu dânsa.

Cură-ncet pe-o lespejoară. Cunună de gălbenea, Când vedriţa se umpleară,

Cu dânsa, cu soră-sa, Cunună de gălbenea. Unde-i (cutare fată) cea frumoasă,

Şi doi juni mi-o-ntâmpinară, Cunună de gălbenea: Unu-i vărsară vedriţa,

Ea să-mi fie sănătoasă Cu (cutare băiat) de-a-mpreună, Ca să-şi facă voia bună.”

Altu’-i luară cununiţa. Cunună de gălbenea, Ea din greu se mâniară, Cântecu’ văduvei (Câinenii Mici) ,,Colo-n jos şi mai dinjos, Măru’-i cu flori dalbe, Unde-s câmpii mai frumoşi,

Născut-au şi crescut-au, Măru-i cu flori dalbe, Doi meri şi doi peri

Mai frumoşi, mai luminoşi, Măru-i cu flori dalbe, Şi-n mijlocu’ câmpilor

Din trupini întrupinaţi, Măru-i cu flori dalbe, Şi de mijloc depărtaţi

265


Iar de vârfuri sus la nori, Măru’-i cu flori dalbe, De smicele sus la stele.

Intră-n casă după masă, Măru’-i cu flori dalbe, Găsi-n casă masa-ntinsă

Voi merilor, perilor, Măru’-i cu flori dalbe, Plecaţi-vă ramurile

Şi pe masă vadra plină, Măru-i cu flori dalbe, Şi şedea, şi ospăta.

Să-mi culeg chite de flori, Măru’-i cu flori dalbe, C-am visat o mărgărită

Şedea azi, şedea şi mâine, Măru-i cu flori dalbe, Săptămâna, luna plină.

Ca să-mi fac de-o cununiţă, Măru-i cu flori dalbe, Cununiţă-n patru viţe.

Dacă luna se-mplineară, Măru-i cu flori dalbe, Dumnezeu afar’ ieşeară.

Că aştept pe Dumnezeu, Măru-i cu flori dalbe, Să mă ospătez şi eu.

Lasă-n casă sănătate, Măru’-i cu flori dalbe, Şi prin curte bogătate

Cu vin roşu de roşit, Măru-i cu flori dalbe, Dumnezeu fie sosit.

Bogătatea din strămoşi, Măru-i cu flori dalbe, Să-mi fiţi cu toţi sănătoşi”.

Curge, curge râu r

ede (II) (Câinenii Mici)

,,Curge, curge râu repede, Măru’-i cu florile dalbe, La mijloc de râurele

Cam de-o parte, nu departe, Măru’-i cu florile dalbe. Tare-mi vine-un grămătic.

Se fac două ostrovioare, Măru’-i cu florile dalbe, La mijloc de ostrovioare

Grămătic cu calu-i alb, Măru’-i cu florile dalbe. Nu e alb de felul lui

Spală-şi (cutare fată) darurile, Măru’-i cu florile dalbe. Ea le spală, le albeşte,

Ci e alb de dalba-i spumă, Măru’-i cu florile dalbe, De departe cum veneară,

Pietre dalbe le spoieşte, Măru’-i cu florile dalbe. Când se uită cam de-o parte,

De de-aproape-ngenuncheară, Măru’-i cu florile dalbe, Şi din gură aşa-mi grăiară:

266


- Fă-mă, Doamne, ce m-oi face, Ci o iau doamnă să-mi fie, Măru’-i cu florile dalbe, Măru’-i cu florile dalbe, Fă-mă, Doamne, de-un şoimel, Doamnă mie, curţilor, De-un şoimel, de-un porumbel Nor’ bună părinţilor, Măru’-i cu florile dalbe, Măru’-i cu florile dalbe, Cu-aripioare pestricioare Cumnăţică fraţilor Să mă salt la ostrovioare, Măru’-i cu florile dalbe, Să-i fur (cutărei fete) darurile

Fraţilor, surorilor, Măru’-i cu florile dalbe, Unde-i (cutare fată) cea frumoasă

Darurile, sovoanele23, Măru’-i cu florile dalbe, Că n-o iau roabă să-mi fie

Ea să-mi fie sănătoasă, Măru’-i cu florile dalbe, Cu (cutare băiat) de-a-mpreună.”

Cam spre m alu’ Dunării (I) (Câinenii Mici) ,,Cam spre malu’ Dunării, Măru’-i cu florile dalbe, Eu un tânăr bidiviu,

Cu turcii că se certară, Măru’-i cu florile dalbe. Să-i dea turcii vadurile

Cinci voinici de frâu îl ţiu, Măru’-i cu florile dalbe, Alţii cinci mi-1 netezesc

Şi frâncii corăbiile, Măru’-i cu florile dalbe, Şi puse picioru-n scară

Şi-alţii cinci şaua i-o pun, Măru’-i cu florile dalbe. Şi-apoi coada i-o-nnodară

Şi trecu în ceea ţară, Măru’-i cu florile dalbe, În cea ţară în Banat

Şi stătu de-ncălicară, Măru’-i cu florile dalbe, Iar (cutare) bun voinic

Unde-s oameni mai bărbaţi, Măru’-i cu florile dalbe, Mai bărbaţi şi mai bogaţi.

Buzdugan în mână-şi luară, Măru’-i cu florile dalbe, Şi la Dunăre plecară,

Dar şi robii ce-s robiţi, Măru’-i cu florile dalbe. Toţi voinici cu chiverele,24

23 Podoabele 24 Cingători de piele

267


Cu neveste ocheşele, Măru’-i cu florile dalbe. Junii vin pace făcând

Ci te iau doamnă să-mi fii, Măru’-i cu florile dalbe, Că nu te iau roabă să-mi fii,

Fete mari dansuri trăgând, Măru’-i cu florile dalbe. Când fu coada dansului

Nor’ bună părinţilor, Măru’-i cu florile dalbe, Cumnăţică fraţilor,

Stete (cutare fată) smedişoară, Fraţilor, surorilor, Măru’-i cu florile dalbe, Măru’-i cu florile dalbe, Cu cosiţa-i gălbioară Ş-unde-i (cutare fată) cea frumoasă Şi junele aşa-i grăiară, Cu (cutare băiat) de-a-mpreună, Măru’-i cu florile dalbe: Măru’-i cu florile dalbe, Nu mai plânge, moarte-ţi face, Ei să-mi fie sănătoşi.” Nu mai plânge vino-ncoace, Măru’-i cu florile dalbe, Că nu te iau roabă să-mi fii, Colea jos şi mai dinjos (I) (Câinenii M ari) ,,Colea jos şi mai dinjos, Măru-i cu flori dalbe, Unde-s câmpii mai frumoşi,

-Hai (cutare băiat) să schimbăm Măru-i cu flori dalbe: Să schimbăm ăşti cai galbeni.

Mai frumoşi, mai luminoşi, (Cutare băiat) din gură-mi grăiară, Măru-i cu flori dalbe, Măru-i cu flori dalbe, Joacă (cutare băiat) doi cai galbeni. -Ba eu, frate, n-oi schimba! Şi mi-i joacă şi-i prejoacă25, Măru-i cu flori dalbe, Şi cu Soarele se-ntrece

Că al meu este-un cal mic, Măru-i cu flori dalbe, Cum trebe la om voinic.

Şi-l întrece, şi-l destrece26, Măru-i cu flori dalbe. Soare din gură grăiară:

Ş-al tău este un cal mare, Măru-i cu flori dalbe, Şi saltă-n două picioare.

25 Aleargă înaintea lor 26 Rămâne în urmă

268


Ş-al meu este un cal bun, Măru-i cu flori dalbe, Cum trebe la om bătrân.

Cătră el aşa-mi grăiară, Măru-i cu flori dalbe: - O, cinstite împărat

Iar cinstita-mpărăteasă, Măru-i cu flori dalbe, Iat-o, şade şi-mi priveară

Să fi văs’t ce am văs’t eu, Măru-i cu flori dalbe, Colea jos şi mai din jos

Ş-aşa mult nu zăboveară, Măru-i cu flori dalbe, Zi de vară până-n seară.

Joacă (cutare băiat) doi cai galbeni, Măru-i cu flori dalbe, Unde-i (cutare băiat) cel frumos

Dacă seară se făceară, Măru-i cu flori dalbe, La-mpăratu’ se duceară,

Cu (cutare fată) de-a-mpreună, Măru-i cu flori dalbe, Ei să-mi fie sănătoşi.”

Pe podm alu’ Dunării / Cam pe m alu’ Dunării (II) (Câinenii Mari) ,,Pe podmalu’ Dunării, Măru-i cu florile dalbe, Este-un tânăr bidiviu,

Şi-ncepu de se certară, Măru-i cu florile dalbe, Tot cu turcii şi cu frâncii:

Cinci voinici mi-1 netezesc, Măru-i cu florile dalbe, Cinci voinici şaua i-o pun,

Să dea turcii vadurile, Măru-i cu florile dalbe, Şi frâncii corăbiile.

Cinci voinici în chingă-1 strâng, Şi-aşa mult nu se certară, Măru-i cu florile dalbe, Măru-i cu florile dalbe, Cine-mi sta de-ncălica? Dară-şi turcii vadurile, Sta-mi-ş’ (cutare băiat) bun voinic. Şi frâncii corăbiile, Măru-i cu florile dalbe, Măru-i cu florile dalbe, Şi-şi puse picioru’-n scară Şi-aşa mult nu mai stăteară, Şi se duse cât se duse, Măru-i cu florile dalbe, Pân’ la vadu’

Că-şi puse picioru’-n scară, Măru-i cu florile dalbe, Dunării Şi trecu în ceea ţară.

269


În cea ţară din Banat, Măru-i cu florile dalbe, Că-s oamenii mai bogaţi

(Cutare băiat) din gură-ş’ grăiară, Măru-i cu florile dalbe: Nu mai plânge, moarte-ţi face,

Şi neveste ocheşele, Măru-i cu florile dalbe, Fete mari mai cuminţele,

Te-oi lua la mine-acasă, Măru-i cu florile dalbe, Nu te iau roabă să-mi fii,

Fete mari hore făcând, Măru-i cu florile dalbe, Juni frumoşi danţuri trăgând.

Ci te iau doamnă să-mi fii, Măru-i cu florile dalbe, Doamnă mie, curţilor,

Iar în coada celei hori, Măru-i cu florile dalbe, Este-o fată smedişoară,

Nor’ bună părinţilor, Măru-i cu florile dalbe, Cumnăţică fraţilor.

Cu cosiţa gălbioară, Unde-i (cutare băiat) cel frumos, Măru-i cu florile dalbe, Măru-i cu florile dalbe, Ea tot plânge, moarte-şi face. El să-mi fie sănătos. Cine sta să mi-o mângâie? Cu (cutare fată) de-a-mpreună, Măru-i cu florile dalbe, Măru-i cu florile dalbe, Sta-mi-ş’ (cutare băiat) bun voinic. Şi să-şi facă voia bună. ”Curge-ş’, curge-ş’ râu repede (III) / Curge-ş’ ăl m are (Câinenii M ari) ,,Curge-ş’, curge-ş’ râu repede, Dacă-noată, coarne-ş’ poartă, Florile dalbe de măr, Florile dalbe de măr, De vîrfu’ corniţelor La mijloc de râu repede Sunt doi brazi încetinaţi, Florile dalbe de măr, Cu molizi amestecaţi.

E un leagăn de mătase, Florile dalbe de măr, Iar în leagăn cine-mi este?

Printre brazi, printre molizi, Florile dalbe de măr, Iute-noată de-un bou negru.

E (cutare fată) cea frumoasă, Florile dalbe de măr, Ea coase şi tigheleşte,

270


Tigheleşte şi-nfloreşte, Florile dalbe de măr, La gulere haiduceşti,

Nici din ţară jumătate, Florile dalbe de măr, Numai cel voinic din porţi

La marame boiereşti, Florile dalbe de măr, La ştergari căpităneşti.

Numai el ce îmi ţineară, Florile dalbe de măr, Cu braţile porţile,

Iar cel domn din ţara asta, Florile dalbe de măr, Pe (cutare fată) mi-o vedea

Cu spatele zidurile, Florile dalbe de măr, Cu umerii turnurile.

Şi din gură îi grăia, Florile dalbe de măr: - Dă-mi (cutare) astea mie

Din mustaţă oastea-ş’ poartă, Florile dalbe de măr, Din ochi negri aţinteşte

Că-ţi dau sate peste sate, Florile dalbe de măr, Şi din ţară jumătate.

Din gură le legiuieşte, Florile dalbe de măr, Şi pe duşmani-i potopeşte.

(Cutare fată) din gură-mi grăia Unde-ş’ (cutare fată) cea frumoasă, Florile dalbe de măr: Florile dalbe de măr, Nu vreau sate peste sate, Ea să-mi fie sănătoasă.” Cetină, cetioarele (Câinenii M ari) ,,Cetină, cetioarele, Cin’ se plimbă prin grădină, Cu vedriţa goală-n mână?

Cetină, cetioarele, Cântecel împărătesc, Împărăteasa mi-o vedea,

Cetină, cetioarele, E (cutare) cea frumoasă Ea la apă se ducea,

Cetină, cetioarele, Mi-o vedea, mi-o întreba: - De ce cânţi (cutare) cântecu’?

Cetină, cetioarele, Apă-n vadră că-şi lua Şi-şi rupse de-o ruguliţă,

Cetină, cetioarele, -Eu cânt că sunt logodită, De-o nuntă mare gătită.

Cetină, cetioarele, Şi şi-o puse în cosiţă Şi-ncepu de un cântecel,

Cetină, cetioarele, Împărăteasa mi-o ruga: - Taci (cutare) nu cânta,

271


Cetină, cetioarele, Împătatu’ te-auzea Şi pe min’ mă va ura

Cetină, cetioarele, Să vâneze căprioare. Nunta-mi este azi sau mâine,

Cetină, cetioarele, Şi pe tin’ te va-ndrăgea. (Cutare fată) aşa-mi grăia,

Cetină, cetioarele, Nunta mea-i dumnică Cu un mic de grămătic.

Cetină, cetioarele, - Împăratu’ nu-i acasă, E plecat la vânătoare,

Cetină, cetioarele, Unde-i (cutare) cea frumoasă, Ea să-mi fie sănătoasă.”

Şi sta Ion de vorbă (Robeşti) De n-am taică, de n-am maică, Junu’ bun, june Ioane, De n-am fraţi, de n-am surori,

,,Ieşit-a Ion la vorbă, Junu’ bun, june Ioane, La vorbă, la boieri mari

De n-am haine-n jur de mine, Şi la mari neguţători, Junu’ bun, june Ioane, Junu’ bun, june Ioane, Boieri din gură-mi grăia (sic!): De n-am cal de călărie? - Ce stai, Ioane, ne’nsurat Junu’ bun, june Ioane, Ne’nsurat, necununat?

Are taica livezi verzi, Junu’ bun, june Ioane, Livezi verzi cu fântâni reci.

Ori n-ai taică, ori n-ai maică, Junu’ bun, june Ioane, Ori n-ai fraţi, ori n-ai surori,

Ies fâneţe la brâneţe, Junu’ bun, june Ioane, Şi-ncă flori la subţiori

Ori n-ai haine-n jur de tine, Junu’ bun, june Ioane, Ori n-ai cai de călărie?

Şi fete de mari boieri. Junu’ bun, june Ioane, Boieri către Ion grăiară:

- Boieri mari, voi, oieri mari, - Alege-ţi, Ioane, alege, Junu’ bun, june Ioane, Junu’ bun, june Ioane, De ce staţi de mă-ntrebaţi? Una dintr-aceste fete

272


S-o faci doamnă curţilor, Junu’ bun, june Ioane, Nor’ bună părinţilor,

Unde-ş’, Ioane, bun voinic, Junu’ bun, june Ioane, El să-mi fie sănătos.

Cumnăţică fraţilor, Junu’ bun, june Ioane, Fraţilor, surorilor.

Sănătos şi bucuros, Junu’ bun, june Ioane, Cu (cutare fată) de-a-mpreună”.

Colea jos şi mai dinjos (II) (Robeşti) ,,Colea jos şi mai dinjos, Măru-i cu florile dalbe, Unde-s câmpii mai frumoşi

Grăia Soar’le cătră (cutare băiat), Măru-i cu florile dalbe, - Să-mi dai (cutare) calul tău,

Joacă (cutare băiat) doi cai murgi, Ca să-ţi dau şi eu pe-al meu. Măru-i cu florile dalbe, Măru-i cu florile dalbe, Şi mi-i joacă şi-i prejoacă. Grăia (cutare băiat) cătră Soare: Şi mi -i joacă -n câmp pârlit, Măru-i cu florile dalbe, Câmp pârlit şi otrăvit.

- Să-mi fiţi, Doamne, iertători, Măru-i cu florile dalbe, Iertători şi crezători.

Ostaşi caii-şi prigonesc, Măru-i cu florile dalbe, Şi mi-i joacă şi-i prejoacă.

Nu ţi-oi da eu calu’ meu, Măru-i cu florile dalbe, Ca să-mi dai şi tu pe-al tău,

Şi mi-i joacă-n piatră seacă, Măru-i cu florile dalbe, Piatra seacă izvorăşte,

Căci calu’ meu e-un cal mic, Măru-i cu florile dalbe, Cum stă bine la voinic.

Ostaşi caii şi-i adapă. Măru-i cu florile dalbe, Şi mi-i joacă şi-i prejoacă

Dar calu’ tău e-un cal mare, Măru-i cu florile dalbe, Cum stă bin’ la Sfântu’ Soare.

Şi cu soarele se-ntrece (sic!), Măru-i cu florile dalbe, Şi-l întrece şi-l destrece.

Unde-ş’ (cutare), bun voinic, Măru-i cu florile dalbe, El să-mi fie sănătos.”

273


Pe pajiştea fântâniei (Robeşti) ,,Pe pajiştea fântâniei, Oi-le-runda, lerui Doamne, Paşte (cutare fată) murgu’ ei.

Murgu’-ncepe de-a sălta, Oi-le-runda, lerui Doamne, Saltă ici, saltă şi cinci

Dar nu-1 paşte cum se paşte, Oi-le-runda, lerui Doamne, Şi mi-1 paşte-mpoivănit27

Saltă două, saltă nouă, Oi-le-runda, lerui Doamne, Saltă-n curţile lu’ (cutare băiat).

Cu poivane de mătase, Oi-le-runda, lerui Doamne, Cu piedice de bumbac.

Voinic pe spate-1 lua, Oi-le-runda, lerui Doamne, Iară (cutare fată) dacă-1 vedea

Grăi (cutare fată) cătră murgu’ ei, Ea din gură-aşa-mi grăia, Oi-le-runda, lerui Doamne, Oi-le-runda, lerui Doamne, - Murgule, murguţule, - Stai murgule de-a sălta, Cin’ de tin’ s-apropia, Oi-le-runda, lerui Doamne, Ala-ţi este stăpân ţie,

C-ala-ţi este stăpân ţie, Oi-le-runda, lerui Doamne, Stăpân ţie şi domn mie

Stăpân ţie şi domn mie, Oi-le-runda, lerui Doamne, Stăpân dalbelor curţi.

Stăpân dalbelor curţi. Oi-le-runda, lerui Doamne, Unde-ş’ (cutare fată) cea frumoasă

Murgu’-ncepe-a trepăda, Oi-le-runda, lerui Doamne, Frâu’-n cap că i-1 punea,

Ea să-mi fie sănătoasă, Oi-le-runda, lerui Doamne, Cu (cutare băiat) de-a-mpreună.”

Fata cetate îşi face (Robeşti) ,,Fata cetate îşi face, Oi-le-runda, lerui Doamne, Nu mi-o face cum se face:

Mi-o zideşte-mpărăteşte, Oi-le-runda, lerui Doamne, Cu ziduri de cărămidă.

27 Legat depicioare, împiedicat

274


Vrea-o turci, vrea-o frâncii, Oi-le-runda, lerui Doamne, Vrea-o turci de peste mări

Că noi iac-avem, Oi-le-runda, lerui Doamne, Fără dalbă de împărat

Şi-ncă frânci de peste ţări Oi-le-runda, lerui Doamne, Mi-o bătură, nu putură

Şi noi ţie ţi-o vom da, Oi-le-runda, lerui Doamne, S-o faci doamnă curţilor

Iar (cutare) dacă vedeară, Oi-le-runda, lerui Doamne, Pe un cal bun încălicară,

Nor’ bună părinţilor, Oi-le-runda, lerui Doamne, Cumnăţică fraţilor,

Buzdugan în mână luară, Oi-le-runda, lerui Doamne, Şi cu el i-ameninţară

Fraţilor, surorilor, Oi-le-runda, lerui Doamne, Unde-i (cutare) cea frumoasă,

Zidur’le se dărâmară Oi-le-runda, lerui Doamne, Plânge zidu’, plâng porţile,

Cu (cutare băiat) de-a-mpreună Oi-le-runda, lerui Doamne, Ei să-mi fie sănătoşi.”

Portaru’ milă roagă-i-de Oi-le-runda, lerui Doamne, - Stai tu frate, nu ne bate C unună de vineţele (Robeşti) ,,Grăi (cutare fată) maicii ei, Cununa-i de vineţele: Ce poate maică să-mi fie?

Grăia mama fetii ei, Cununa-i de vineţele: Intră-n casă, -ntinde masă,

Curţile-au învineţit, Cununa-i de vineţele: Şi curţile şi porţile.

Peste masă grâu revarsă, Cununa-i de vineţele: Peste grâu ‘tinde şi-un brâu,

Că-mi-ş’ vin şi porumbei, Cununa-i de vineţele: De-amestecaţi cu grangurei.

275

Peste brâu şi de-un inel, Cununa-i de vineţele: Că de-ţi vin cei porumbei


D-amestecaţi cu grangurei, Cununa-i de vineţele, Intră-n casă pe fereastră

Şi-or bea, şi-or ospăta, Cununa-i de vineţele, Ineluşu’ şi l-or lua

Şi grâu’ ş’-or aduna, Cununa-i de vineţele, Şi-ncă-n brâu s-or încurca.

Pe inel, pe doamnă-sa, Cununa-i de vineţele, Şi-unde-i (cutare fată) cea frumoasă,

De-or fi dragi de peţitori, Cununa-i de vineţele, Vor intra-n casă de zor

Cu (cutare băiat) de-a-mpreună, Cununa-i de vineţele, Ei să-mi fie sănătoşi.”

În Grebleşti, după ce băieţii au terminat de cântat în casă şi gazda le-a plătit, la ieşire, cele două preuci cântă împreună cântecul “Măi ferice”: “Măi ferice, Doamne dragă, Lerui Doamne, lerui Ier, Tot d-acesta,-acest om bun.

Primăvara de-nverzit Lerui Doamne, lerui Ier, Rodu’-n codru să rodească

Că e bun la Dumnezeu, Lerui Doamne, lerui Ier, Ş-are fii, ş-are nepoţi

Acest om să-mbogăţească, Lerui Doamne, lerui Ier, Ca măr dulce-n primăvară.

Şi stau împrejur la masă, Lerui Doamne, lerui Ier, Parcă-i pom verde-nflorit,

Bună-i sara d-astă sară, Lerui Doamne, lerui Ier, Sară bună, bună sară! ”

După ce termină de colindat tot satul, spre dimineaţă, băieţii se adună în faţa bisericii şi aşteaptă să tragă clopotele care vestesc Crăciunul şi cheamă lumea la slujbă. De obicei, clopotele încep să bată în jurul orei 5 dimineaţa. în acel moment, băieţii încep să cânte cântecul “Ziorile” şi pornesc de la un capăt la altul al satului cântând în timp ce clopotele bisericii bat cu putere. Este un moment impresionant, absolut înălţător.

276


Ziorile (I) (Grebleşti)

,,Ce v-aşa pripiţi, (bis = x2) Voi, ziori de ziuă,

Şi noi tot umblând, (x2) Voi, ziori de ziuă,

De vă revărsaţi? (x2) Voi, ziori de ziuă,

Nimic nevâzând, (x2) Voi, ziori de ziuă,

Când voi bine ştiţi, (x2) Voi, ziori de ziuă,

Nici neauzind, (x2) Voi, ziori de ziuă,

Noaptea de-astă nopte, (x2) Voi, ziori de ziuă,

Nici cocoşi cântând, (x2) Voi, ziori de ziuă,

Noi nu ne-am somnat, (x2) Voi, ziori de ziuă,

Nici topor tăind, (x2) Voi, ziori de ziuă,

Ci am tot umblat (x2) Voi, ziori de ziuă,

Nici câine lătrând, (x2) Voi, ziori de ziuă,

De am colindat, (x2) Voi, ziori de ziuă,

Nici popă tocând, (x2) Voi, ziori de ziuă,

Munţi şi văi adânci, (x2) Voi, ziori de ziuă,

Numai vârf de munte, (x2) Voi, ziori de ziuă,

Păduri mari şi stânci, (x2) Voi, ziori de ziuă,

Vârf de munte-nalt, (x2) Voi, ziori de ziuă,

Ca să ne vânăm, (x2) Voi, ziori de ziuă,

Noi că am văzut, (x2) Voi, ziori de ziuă,

D-ale vânătoarei, (x2) Voi, ziori de ziuă,

Doi vulturii (sic!) suri, Voi, ziori de ziuă,

Cerbi şi căprioare, (x2) Voi, ziori de ziuă,

Din aripi bătând, (x2) Voi, ziori de ziuă,

Pasări zburătoare, (x2) Voi, ziori de ziuă,

Din ciocuri muşcând, (x2) Voi, ziori de ziuă,

277


Noi să ne-afirăm,28 (x2) Voi, ziori de ziuă,

Sara-n şezătoare, (x2) Voi, ziori de ziuă,

Ca să le furăm, (x2) Voi, ziori de ziuă,

Rar la zile mari, (x2) Voi, ziori de ziuă,

Câte-o penişoară, (x2) Voi, ziori de ziuă,

În ziua de Crăciun, (x2) Voi, ziori de ziuă,

Dăm la feţişoare, (x2) Voi, ziori de ziuă,

Cea de Bobotează, (x2) Voi, ziori de ziuă,

Puie-n cosişoare, (x2) Voi, ziori de ziuă,

Când popa botează. (x2) Voi, ziori de ziuă,

Ziorile (II) (Câinenii Mici) Voi, ziori de ziuă, Ce vă revărsaţi? Voi, ziori de ziuă,

Sate peste sate, (x2) Voi, ziori de ziuă,

Cocoşi n-au cântat, (x2) Voi, ziori de ziuă,

Ţara jumătate, (x2) Voi, ziori de ziuă,

Juni n-au colindat, (x2) Voi, ziori de ziuă,

Pe cei munţi înalţi, (x2) Voi, ziori de ziuă,

Sate peste sate, (x2) Voi, ziori de ziuă,

Noi, ce am văzut, (x2) Voi, ziori de ziuă,

Ţara jumătate, (x2) Voi, ziori de ziuă,

Pe unde-am trecut, (x2) Voi, ziori de ziuă,

Şi noi tot umblând, (x2) Voi, ziori de ziuă,

Cerbi şi căprioare, (x2) Voi, ziori de ziuă,

Şi tot colindând, (x2) Voi, ziori de ziuă,

Pasări zburătoare, (x2) Voi, ziori de ziuă,

28 Furişăm

278


Şi doi vulturi suri, (x2) Voi, ziori de ziuă,

De ce se băteau? (x2) Voi, ziori de ziuă,

Din ciocuri muşcând, (x2) Voi, ziori de ziuă,

Pentru nor de aur, (x2) Voi, ziori de ziuă,

Din aripi bătând, (x2) Voi, ziori de ziuă.

Pentru fir de daur, (x2) Voi, ziori de ziuă. ”

De ce se muşcau? (x2) Voi, ziori de ziuă, Ziorile (III) (Câinenii M ari) ,,Voi, ziori de ziuă, Voi vă revărsaţi, Voi, ziori de ziuă,

Şi noi tot umblând, (x2) Voi, ziori de ziuă,

Pe-aceşti munţi înalţi, (x2) Voi, ziori de ziuă,

Şi tot colindând, (x2) Voi, ziori de ziuă,

Pe-aceşti munţi cărunţi, (x2) Voi, ziori de ziuă,

Sate peste sate, (x2) Voi, ziori de ziuă,

P-aste văi adânci, (x2) Voi, ziori de ziuă.

Noi că am văzut, (x2) Voi, ziori de ziuă,

Cocoşi n-au cântat, (x2) Voi, ziori de ziuă,

P-aceşti munţi înalţi, (x2) Voi, ziori de ziuă,

Popă n-a tocat, (x2) Voi, ziori de ziuă,

P-aceşti munţi cărunţi, (x2) Voi, ziori de ziuă,

Noi nu ne-am somnat, (x2) Voi, ziori de ziuă,

P-aste văi adânci, (x2) Voi, ziori de ziuă,

Şi am tot umblat, (x2) Voi, ziori de ziuă.

Doi vulturii (sic!) suri, (x2) Voi, ziori de ziuă,

279


Din aripi bătând, (x2) Voi, ziori de ziuă,

Ziori re vărsând, (x2) Voi, ziori de ziuă,

Din ciocuri muşcând, (x2) Voi, ziori de ziuă.” Voi, ziori de ziuă, La cântecele de Crăciun, care se cântă de către băieţii de însurat în noaptea de 24 - 25 decembrie, în satele comunei Câineni se pot remarca unele trăsături caracteristice. Strofele sunt alcătuite din câte trei versuri, dintre care unul este refrenul. Acesta este plasat, în cazul cântecelor de afară şi din casă, între celelalte două versuri. în cazul cântecului de dimineaţă, „Ziorile”, fiecare vers se cântă de câte două, ori urmat de refren: ,,Voi ziori de ziuă”. în cele două sate Câineni şi în Robeşti, cântecul „Ziorile” începe cu refrenul, dar el revine imediat în poziţia a treia. În ceea ce priveşte tematica, aproape fiecare cântec dintr-un sat are corespondentul lui în celelalte sate ale comunei, diferind doar abordarea textuală. Pe de altă parte, există şi multe cântece identice în două sau mai multe sate ale comunei. De asemenea, în cântecele cu tematică religioasă, remarcăm tendinţa de umanizare a Divinităţii - Dumnezeu mănâncă, bea cu oamenii, are controverse cu Sfântul Ion şi cu bătrânul Crăciun - , ca şi tendinţa de a atribui unor oameni, în special băieţi de însurat şi fete de măritat, însuşiri supranaturale. în plus, în aceste cântece găsim şi unele abateri de la adevărul istoric, de exemplu: lisus s-a botezat la maturitate şi nu imediat după ce s-a născut, fapt de altfel imposibil, întrucât Sfântul loan Botezătorul, vărul lui Iisus, era cu doar câteva luni mai mare decât Mântuitorul. În toate cântecele profane de Crăciun, regăsim sentimentul dragostei şi sentimentul respectului faţă de familie. Gazdelor colindate nu li se urează să aibă parte de bogăţii şi avere multă, ci, în primul rând, de sănătate şi voie bună. Dintre aceste cântece, remarcăm în mod deosebit pe cel intitulat ,,Sus în plaiul muntelui” din Grebleşti, care abordează tema dragostei şi tema păstoritului, într-o remarcabilă alegorie. El se cântă de obicei în familiile care au fraţi şi surori de vârste apropiate, necăsătoriţi. Dialogul frate-soră evidenţiază îngrijoararea celui dintâi că-şi va pierde din avuţie pentru că peţitorii nu-i vor cere să le-o dea doar pe sora sa, ci, şi ,,zeciuri de berbeciuri”, ,,sute de cornute”, ,,mii de miorele”, ,,plug negru de boi”, ,,pe murgu’ cel din grajd” şi chiar ,,cea iie cu năsâpie”. Dar sora lui îl linişteşte, conştientă fiind de frumuseţea ei şi de faptul că aceasta este suficientă pentru a fi peţită. Remarcabil este faptul că frumuseţea fetei reiese din text in mod natural, apropae indirect, discret şi nu în mod agresiv, lipsit de modestie sau în mod lasciv-libidinos-vulgar, aşa cum se întâmplă adeseori în unele texte

280


de muzică populară „modernă”406. Subtilitatea textului este uimitoare, superioară, după părerea noastră baladei “Mioriţa” - mult mai cunoscută, dar care are un mesaj interpretabil, între care şi unul extrem de nefavorabil la adresa poporului rom ân, acela că două treim i din poporul român sunt form ate din hoţi şi criminali şi o treim e din ... proşti. În mod intenţionat, după acest colind din Grebleşti, am redat o variantă care se cântă în cele două sate Câineni. Aşa cum se poate constata, varianta din Câineni are un cu totul alt mesaj decât cea din Grebleşti. Astfel, aici se vorbeşte despre o ,,lege a fraţilor” care le cere acestora să-şi înzestreze surorile când se căsătoresc. Mesajul acesta are corespondent în realitate, căci într-adevăr, alături de părinţi, fraţii mai mari, mai ales cei căsătoriţi, contribuie în mod substanţial la înzestrarea miresei, sora lor mai mică. Această variantă mai are un mesaj, unul mai general am putea spune, şi anume acela că este relevat rolul protector al bărbatului faţă de femeie, în special faţă de o soră mai mică (se ştie doar că, în general, fraţii mai mari îi protejază pe cei mici). În fine, în textele cântecelor de Crăciun din comuna Câineni întâlnim adesea şi cuvinte al căror sens s-a pierdut sau s-a alterat fonetic şi, în aceste condiţii, cu greu poate fi dedus. Pe de altă parte, acest fapt pledează pentru vechimea mare a acestor creaţii şi pentru posibila preluare deformată a textelor de-a lungul anilor de sutele de generaţii de tineri. Reamintim că aceste colinde, aceste cântece de Crăciun sunt exclusiv creaţii populare orale, iar până în prezent, singurele lucrări care le menţionează textele, aparţin lui Ştefan Cojocaru36 şi lui Ion Piloiu420, dar şi acolo găsim doar textele cântecelor profane de Crăciun din satele comunei Câineni (lucrările au fost elaborate înainte de 1989 când, se ştie, ateismul era o concepţie impusă, fiind din fericire doar o faţadă, căci în realitate, credinţa ortodoxă nu a fost părăsită niciodată de poprul român). Trebuie să precizăm că este foarte greu să realizezi în mod corect textul scris al acestor colinde, deoarece nici informatorii nu pot să-l redea în mod recitativ, ci numai cântat. în aceste condiţii, există riscul preluării greşite în scris a textului fonetic. Semnalăm în acest sens lucrarea lui I. Piloiu424 unde unele versuri sunt fără sens (ex.: ,,Şi pe prunc negru de boi” în loc de ,,Şi-mi cer plug negru de boi” sau ,,Naşte şi-o turmă de oi” în loc de ,,Paşte şi-o turmă de oi”) sau pur şi simplu sunt scrise incorect gramatical (ex.: ,,N-a tu, n-a tu, ce-ţi dau eu” în loc de ,,Na tu, na tu, ce-ţi dau eu”, în primul caz ,,n-a” = nu a ... care induce lipsa de sens, iar în al doilea ,,na” = ia, de la ,,a lua” ceea ce reface sensul). De altfel, I. Piloiu424 are circumstanţe atenuante, căci, de multe ori cerând explicaţii privind sensul unor construcţii poetice din colinde, mi s-a răspuns (M. Pătraşcu) invariabil ,,Nu ştiu, aşa am

281


pomenit! ” (M. N. Pătraşcu)405. în comparaţie cu I. Piloiu420,424, Şt. Cojocaru36 a reuşit, în mare parte, să evite asemenea „capcane”, datorită, fără îndoială, pregătirii sale filologice (I. Piloiu este absolvent de Conservator). Cântecele de Crăciun cu tematică religioasă, din lucrarea de faţă, au fost preluate în totalitate de la M. N. Pătraşcu, din Grebleşti405. A doua zi de Crăciun, cu darurile şi cu banii strânşi din colindat, băieţii organizează seara petrecerea colindătorilor, la care fiecare îşi invită fata care îi este dragă. Aceasta vine însoţită de mama ei sau de o rudă apropiată. De la această petrecere nu lipsesc lăutarii (în ultimii ani, locul lor a fost luat de... combinele muzicale). Se pare că în vechime această petrecere era, de fapt, un ritual de iniţiere a tinerilor în viaţa de familie, marcând o perioadă de tranziţie între două statute sociale, respectiv de la cel de necăsătorit, la cel de căsătorit36. De altfel, la această petrecere se întâlnesc tocmai cei numiţi în finalul acestor colinde, iar după Bobotează începe o perioadă în care au loc foarte multe nunţi (odinioară, petrecerea aceasta se repeta pe 7 ianuarie, de data aceasta fiind organizată de fete pe cheltuiala lor). În ziua de Crăciun, în satele comunei Câineni, umblă copii ,,cu Steaua”. Texte ca „Steaua sus răsare”, ,,Trei crai de la Răsărit”, ,,O ce veste minunată”, etc., pe care le cântă colindătorii după primirea lor în casă, sunt cunoscute nu numai în satele comunei Câineni, ci şi în multe alte localităţi din judeţul Vâlcea şi chiar din ţară. Până nu demult, în satele comunei Câineni, în cele trei zile ale Crăciunului umblau ,,Irozii”, nişte tinerii costumaţi specific (costum popular cu panglici colorate şi clopoţei, coifuri sau ,,jobene” înalte colorate, săbii, bâte etc.) care jucau un fel de “căluş”. De multe ori, aceste echipe de căluşari veneau, în special la Grebleşti, din judeţele Argeş şi Olt. în Câinenii Mari şi Câinenii Mici, „Irozii” erau tineri localnici. în seara de Anul Nou, prin satele comunei Câineni umblă copiii cu ,,Pluguşorul”. Prin acest obicei, se exprimă bucuria de a întâmpina Anul Nou cu voie bună şi cu dorinţa ca acesta să fie fericit şi îm belşugat. Formele vechi ale acestui obicei, m ult mai elaborate decât cele practicate în epoca modernă, constituie „preţioase docum ente despre felul cum se făceau m uncile agricole în obştile săteşti de altă dată”36,425. Cel mai răspândit text pe care îl cântă copiii cu ,,Pluguşorul” în satele comunei Câineni, în sunet de clopote şi tălăngi, este următorul:

282


Pluguşorul (I) “într-o zi de sărbătoare, Dă-i Domnului, Pluguşoru’ să pornească, Doamne (Refren după fiecare vers) Pluguşor cu şase boi, Trece-un îngerel călare. Pluguşoru’ tras de noi. Şi-aşa iute cum trecea Mâine anu’ se-noieşte, Pământul cutremura. Pluguşoru’ se porneşte Se întâlni cu Dumnezeu, Şi începe a ura, Dumnezeu mi-1 întreba: Pe la case-a colinda. - Un’te duci tu, îngerel? Iarna-i grea, omătu-i mare, - Mă duc Domne pân’ la Rai Semne bune anu’ are, Să-mi aleg zece copii, Semne bune de belşug De sub brazda de la plug. Toţi cu bicele de tei, Să trosnească, să pocnească, Ia mai mânaţi măi: hăi, hăi!.” Mai există şi varianta recitativă “Aho, aho copii şi fraţi”, cu “bădica Traian” care “s-a sculat mai an”; lungimea acestei versiuni este variabilă. De altfel, textele lungi ale pluguşorului de altădată s-au scurtat sensibil cu trecerea anilor, cel mai probabil din dorinţa copiilor de a colinda cât mai multe case şi de a câştiga câţi mai mulţi bani. în Robeşti există o variantă a pluguşorului cu tentă umoristică: Pluguşorul (II) Ci suntem din Buda Veche ,,Aho, aho, copii şi fraţi, Staţi puţin şi ascultaţi: Unde-a dat pisica-n streche Sara Sfântului Vasile Şi cotocu-i pintenog, Fie-vă boieri de bine! Iar mai mânaţi, măi flăcăi, hăi, hăi. Şi noi suntem de la Cuca De multişor a-nserat, Dar noi am întârziat, Unde-i mămăliga cât nuca Pe la boieri n-am urat. Şi-i păzită cu măciuca Să n-apuce din ea furnica! Şi era vremea demult, Şi-a apucat un gândac Dar noi nu ne-am priceput, Ia mai mânaţi, măi flăcăi, hăi., hăi ...! Când i-a dat una în cap. De urat am mai ura Eu apucai o fărâmi tură Când mi-a dat o zburătură Dar ni-e frică c-a-nsera, Iar noi nu suntem de colea, De-am văzut în bătătură

283


Stele verzi cum cad pe şură. Ce-s cu pământ învelite Decât pe la casele voastre Şi cu şindrilă-acoperite, Mai bine la bordeiele noastre Ia mai mânaţi, măi flăcăi, hăi, hăi...! în ziua de 1 ianuarie, copiii umblă cu „Sorcova”. Se pare că acest obicei are rădăcini foarte vechi36,46. La romani, era obiceiul ca la calendele lui ianuarie, copiii de sclavi să se scoale devreme, să ia într-o mână un scut, iar în cealaltă o ramură de măslin şi astfel să se ducă să-şi salute stăpânii426. Pentru acest obicei, în satele comunei Câineni circulă două variante de text: Sorcova (I) „Sorcova de la bătrâni: Astă noapte am visat Un vis minunat: Să iau sorcova cu mine Să mă duc să sorcovesc, Toată lumea s-o iubesc! Câte cuie sunt pe casă, Aţâţi bani la domni pe masă.

Câte pene-s pe cocoşi, Aţâţi copilaşi frumoşi. Tare ca piatra, Iute ca săgeata. Tare ca fieru’, Iute ca oţelu’. La anu’ şi la mulţi ani!”

Sorcova (II) Aţâţi bani la domni pe masă. Câte pene-s pe cocoşi, Aţâţi copilaşi frumoşi, Vacile lăptoase, Oile lânoase. Şi-anu’ care vine Fie-vă la toţi cu bine! La anu’ şi la mulţi ani!”

,,Sorcova vesela, Să trăiţi, să înfloriţi Ca un măr, ca un păr, Ca un fir de trandafir, Tare ca piatra, Iute ca săgeata, Tare ca fieru’, Iute ca oţelu’. Câte cuie sunt pe casă

Tot în ziua 1 iauarie, prin satele comunei Câineni umblă cu ,,Capra”, colindători din comuna Boişoara. In cele două sate Câineni se întâlneşte un obicei care nu există în celelalte sate ale comunei şi anume o scenetă de teatru popular cu tematică haiducească, numită ’’Jienii”. Ea se joacă din casă în casă, în ajunul Anului Nou, până seara târziu, când pleacă copiii cu pluguşorul36. Este destul de ciudat că acest obicei există numai în Câinenii Mici şi în Câinenii Mari,

284


maiales că nici un bătrân din satele menţionate nu poate să spună când a început, el fiind, se pare, foarte vechi. Mai mult, tot numai în cele două localităţi, în ziua de 8 ianuarie, după petrecerea fetelor, tinerii organizează un fel de nuntă-parodie sau nuntă-mascaradă, în care recuzita şi scenariul au scopuri satirico-umoristice. Explicarea existenţei acestor obiceiuri numai în cele două sate Câineni, prin înclinaţia mai mare a populaţiei de aici pentru spectacol, deoarece s-ar afla mai la drum şi deci ar fi mai ... “evoluată” faţă de restul populaţiei din satele loviştene36, nu ni se pare plauzibilă, deoarece ele nu există nici în Robeşti şi, din câte ştim, nici în satele situate pe DN IfE 81A între Călimăneşti şi Robeşti. Fireşte, teatrul popular ca şi categorie artistică, a existat şi mai există încă în multe localităţi din ţara noastră, originile sale fiind plasate în secolul al-XIX-lea, în poezia lirică de haiducie şi în unele fragmente din operele dramatice ale lui Vasile Alecsandri, Matei Millo etc.429,430. Întrucât nimeni din cele două sate Câineni nu a avut pretenţia şi, cu atât mai mult nu o are în prezent, că ar cunoaşte la perfecţie textul piesei populare “Jienii”, Ştefan Cojocaru36 a trebuit să reconstituie acest text apelând la foarte mulţi informatori şi, ulterior, comparând şi combinând informaţiile obţinute. Autorul menţionat a constatat cu această ocazie că evoluţia textului s-a făcut în sensul reducerii diferenţelor sociale dintre personaje, acestea devenind din ce în ce mai mult simboluri, idei, accentuându-se totodată natura satirică, spectaculară. “Jienii”are şase personaje: Anul Nou, Anul Vechi (sau Ciobanul), Jianu, Vânătorul, Haiducul - tovarăşul Jianului şi Silica, toate fiind mascate şi costumate corespunzător rolului pe care îl deţin. Fireşte, rolul principal este deţinut de haiducul Jianu. Acesta colorează din plin spectacolul, conferindu-i umorul atât de gustat de cei prezenţi. De altfel, într-o veche baladă din Câineni, culeasă de V. Vârcol431, Iancu Jianu se prezintă tot umoristic, cântând: ,,Tot avutu’ mi-e-n bordei, Am pă vatră un cotei Şi cenuşă în ulei, Da’ nici aia nu-i a mea C-a tors socară-mea pă ea, Cân’ îi trebuie să ia Să puie şi să se lea29 ... ” Textul scenetei ,,Jienii” este străbătut de un conflict mocnit între Vânător şi Jianu, care - în final - cade răpus de Vânător. Costumaţia este de 29 Spele

285


natură să identifice şi să caracterizeze personajul respectiv. Dacă mai demult toate personajele purtau mască, în anii din urmă numai Jianu şi Silica mai fac acest lucru. Explicaţia localnicilor este aceea că Jianu este urmărit de potere şi nu trebuie recunoscut după faţă, iar Silica este interpretată de o fată şi, pentru a face lumea să râdă, nu trebuie recunoscută nici ea. Evident, decorurile lipsesc, doar interpretarea se repetă în aproape fiecare casă din sat. Sunt puţine elemente de mişcare scenică: personajul care rosteşte replica face un pas în faţă pentru a fi remarcat sau bate în podea cu piciorul, bâta sau puşca. La spectacol se adună mai multe familii, rude, vecini sau prieteni, câţi pot să încapă în “hodaia a bună” a gazdei, deoarece sceneta nu se jocaă niciodată în aer liber. Spectacolul se încheie cu urări de bine, belşug şi sănătate, la fel ca toate celelalte colinde. JIENII (Teatru popular) Personajele şi costumaţia: • Jianu - înfăţişare falnică de căpitan de haiduci, mască cu mustăţi şi barbă stufoase, costum naţional, sabie şi pistoale la brâu, flintă pe umăr; • Haiducul - înfăţişare şi costumaţie asemănătoare cu cele ale lui Jianu, însă fără mască; • Anul Nou - tânăr frumos în costum naţional; • Anul Vechi - bătrân, înfăţişare şi costumaţie de cioban, cu cojoc, căciulă, opinci, bâtă, chimir lat; • V ânătorul - costumaţie de vânător: pantaloni bufanţi, cizme, pălărie vânătorească (cu pene), puşcă şi corn de vânătoare; • Silica - cu mască de negresă, perucă sau basma neagră, rochie neagră lungă, ciorapi şi încălţări negre. Grupul intră în casă cântând, cu excepţia Silicăi, rămasă afară, la uşă, ea intră mai târziu în ,,scenă”: ,,Iată Anu’ Nou s-a apropiat (de două ori) Din ceruri ca un împărat. Primiţi cu bucurie, Primiţi cu veselie, Anu’ Nou, Anu’ Nou ce l-aţi dorit, Căci iată, ca o mireasă vă vine-mpodobit. Anul Nou (către Anul Vechi): Bună sara, veterane, Mândru, voios căpitane! Tu eşti Ştefan sau Mihai,

286


Ori vrun30 glorios din Rai? Anul Vechi: Eu nu-s Ştefan, nici Mihai, Nici vrun glorios din Rai. Eu sunt Anu’ Vechi, trecut. De multe ce-am petrecut, Eu de tot am obosit Şi barba mi-a-ncărunţit. Dacă nu mă crezi, Ascultă-mi cântecu’ şi vezi: (Cântă, refrenul fiind dat de întregul grup): Şi-am zis-verde flori mărunte, Bâr, oiţă, bâr, bâr, bâr, Sunt cioban vestit de munte, Bâr, oiţă, bâr, bâr, bâr, Şi-am o mică turmuliţă, Bâr, oiţă, bâr, bâr, bâr, Şi-o drăguţă bâtuliţă, Bâr, oiţă, bâr, bâr, bâr. Când răsare Sfântu’ Soare, Bâr, oiţă, bâr, bâr, bâr, Eu scot turma din strâmtoare, Bâr, oiţă, bâr, bâr, băr, Din strâmtoare la izvor, Bâr, oiţă, bâr, bâr, bâr, Unde ele mor de dor, Bâr, oiţă, bâr, bâr, bâr. Când apune Sfântu’ Soare, Bâr, oiţă, bâr, bâr, bâr, Eu bag turma la strâmtoare, Bâr, oiţă, bâr, bâr, bâr. (După terminarea cântecului, se adresează Anului Nou): Da’ tu cine eşti, Cu ce nume te numeşti De-ai venit să ispiteşti? Anul Nou: Eu sunt Anu’ Nou sosit, De lume foarte dorit, 30 Vrun.

287


Nici cu ciume n-am venit, Nici cu ciume sau holere, Nici cu alte boale grele, Ca să am şi eu odat’ Un nume prealăudat De toţi, aicea, în sat. Jianu (către toţi): Bună sara, feţii mei! N-aţi văz’t un biet ovrei, Negustor de găini şi de purcei? Haiducul: N-am văz’t, zău, bade Jiene, Că dacă-1 vedeam Beleaua şi-o găsea! Aste flinte oţelite Pentru el sunt pregătite. Aste pungi acum golite Cu aur or fi umplute. Dacă nu mă crezi Ascultă cântecu’ şi vezi: Toţi (cântă): De la maica am supt lapte, Lapte dulce, vitejesc, Şi-s voinic de bat pe şapte, Că am sânge românesc. Anul Nou (către Jianu) Dar tu cine eşti, Cu ce nume te numeşti, De vii să ne ispiteşti? Jianu: Eu sunt Jianu-ngrozitor, De poteri biruitor, Dacă nu mă crezi Du-te-n codru şi-ai să vezi: Unde-s tufele mai mari, Zac în sânge boieri mari, Unde-s tufele mai mici, Acolo-s ai mei voinici, Voinicii, haiducii mei Care toarnă gloanţe- n ei!

288


Anul Nou Pentru răspunsul dat, Meriţi ca să fii legat, Prins în laţ de Vânător, Că faci pradă şi omor! Jianu (supărat, nervos, scoate sabia agresiv): Cum?! La prima întâlneală Să mă puneţi la popreală? Că-n furia ce mă găsesc Cu-acest pumnal haiducesc Drept în piept mi te lovesc! Anul Nou (către Vânător): O, sai, drăguţ Vânător, C-acest Jian îngrozitor Mă băgară în fiori! Vânătorul: Măi Jiene-ngrozitor, Nu sili a face-omor, Nu sili a te grăbi Şi p-acest mi-1 omorî, Că mai sunt şi eu cu el Şi sunt falnic Vânător Şi te-mpuşc foarte uşor. Dacă nu mă crezi Ascultă-mi cântecu’ şi vezi: Toţi (cântă): Eu sunt Vânător de munte Vânător vestit, Vânător ca mine-n lume Nu s-a pomenit. Tra, la, la, la, la, la, la, ... Ziua scade, noaptea creşte, Vine timpu’ de vânat, Inima-mi întinereşte C-a sosit ce-am aşteptat. Tra, la, la, la, la, la, la, ... Doarmă, doarmă, cel ce poate Păzi patul său, V ânătoru’ n-are noapte,

289


V ânător sunt eu! Tra, la, la, la, la, la, la, ... Jianu (aparte): Stând sub paza-acestui Vânător, Îmi veni un gândişor (către Vânător): Ia ascultă, bade, -ascultă, Îţi dau punga mea de poli Să mă scapi de închisori. Vânătorul: Să vedem ce zice măria sa-mpăratu’! (către Anul Nou): Prea-nălţate împărate, Acest Jian-ngrozitor Ne dă punga sa de poli, Să-l scăpănm de închisori. Acuma vrem ca să-ştim: Primim ori nu primim? Anul Nou Primim, bade, primim, Căci cu banii ce-i vom lua Avem ce bea şi ce mânca Vânătorul (către Jianu): Dă banii ce-i vei avea Şi-armele jos le vom lăsa! Jianu (cântă): Bagă mâna-ntre pistoale, Vei găsi o pungă mare, Ia-o şi voi fi scăpat Pentru banii ce ţi-am dat (Vânătorul ia punga de la brâul lui Jianu) Toţi (cântă): I, ha, tra, la, la, la, ... A scăpat Jianu nostru, I, ha, tra, la, la, la, ... A scăpat Jianu nostru. (Se aude ciocănit în uşă. A n u l Vechi întredeschide uşa, se uită, revine şi se adresează A nului N ou ): Prea-nălţate împărate, Iaca la uşă bate

290


Un om negru şi buzat Ce se-ndeasă la intrat. Să intre, sau să nu intre? Anul Nou Să intre! Silica (intrăprecipitat şi vorbeşte repede, cu accent străin): Una-i Silica, Pătlăgica, Tursin, Berlin, La stradili Marili. Ce-i, bre, cu stradili Marili? Anul Nou (imitând-o): E împărăţie, bre! Silica (mirată): Împărăţie?! Şi-a cui, bre! Anul Nou: A lu’ Irod-împărat, bre! Silica: A lu’ Nărod împărat? Păi pe Nărodu’ de-mpărat Peste tot l-am căutat, Să-i tai capu’ de îndat’! ... Şi-aşa oameni are el Cu capu’ ca de viţel? Anul Nou: Da’ la voi sunt mai frumoşi? Silica: Mai frumoşi, bre, Mai frumoşi! La cap mărgăritar Şi boabe de chihlimbar. E bun, bre? Anul Nou:

Nu-i bun, bre! Silica:

C u opincă la picior C a să m eargă mai uşor. E bun, bre?

291


Anul Nou: Nu-i bun, bre! Silica: Orice fac şi orice dreg Cu tine nu mă-nţeleg. (Se adresează celorlalţi): Cu cine să mă-nţeleg? Anul Vechi: Cu mine. Silica: Păi ce eşti tu? Anul Vechi: Cioban. Silica: Ciocan?! L a noi, cu ciocanu’ perete. A nul V echi (enervat). Cioban, păgâne! Silica: Şi ce faci tu? A nul V echi: Păzesc oile. Silica: Care oi? Anul Vechi: Ele31 cu lână. Credeam că ele cu bumbăreaţă la (Toţi râd, în afară de Anul Vechi) Anul Vechi (vădit enervat) Elea să le păzeşti tu, cu ghioaga ta, păgâne Silica (cântă): Şi-am o ghioagă sănătoasă Şi un braţ de securi, Şi pot da cu ele-odată Mii de lovituri. Toţi (refrenul): Cele.

292


Tra, la, la, la, la, la, la, ... Ei, hai, Silica: Ei, hai, arată-mi împăratu’! Anul Vechi: Şi, ce-mi dais să-ţi arăt împăratu’ Silica: O! ... Sacşiş-bacşiş, că venind odată de la BaraBara-Mureş cu un sac şi jumătate de bulimastru, pe drum mă apucă o ploaie mare, mare şi mi-le udă pe tete, tete, pe tete, bre! Venii acasă, lentinsei pe-o rogojină să se usce un pic şi veni un câine bătrân, bătrân, cam ca tine de bătrân şi mi le mâncă pe tete, tete, pe tete, bre! ...arăt împăratu’ ? Dar hai, arată-mi împăratu’ Anul Vechi (arătândpe altcineva): Iaca, acela e împăratu’! Silica: Tii! ... Ce mai omu’ frumuşelu’ Ca un cârnăţelu’, Cu ochii ca mărgilica, Cu nasu’ ca pătlăgica! ... Când văz aşa minune, Mi se umflă de râs capra-n pene! Dar hai, arată-mi împăratu’ ! Anul Vechi (arătândpe Anul Nou): Ei bine, iaca, acesta e împăratu’ Silica (către Anul Nou): Prea-nălţate împărate, De-oi fi vinovat, Porunceşte lui Pilat Să mă taie în bucăţi, Să m-arunce-n multe părţi! Anul Nou: Voi ce ziceţi, fetii mei? Toţi (în cor): P-ăst’ om negru şi buzat Noi cu toţii l-am iertat! Silica (repetă cu veselie cântecul de mai înainte): Şi-am o ghioagă sănătoasă Şi-un braţ de securi,

293


Şi pot da cu ele-odată Mii de lovituri. Toţi (refrenul): Tra, la, la, la, la, la, la, ...

Vânătorul (către Jianu): Măi Jiene-ngrozitor, Dacă tu nu vrei să mori, Lasă-te de haiducie Şi te dă în boierie! Jianu (mândru): De le fac, de nu le fac, Toate pe lume le trag; De le zic, de nu le zic, Tot port nume de haiduc; Eu, cu boieria ta N-am ce bea, nici ce mânca; Cât câştigi tu într-o vară Eu beau cu haiducii-ntr-o seară! ... Vânătorul: Dacă e vorba p-aşa, Iaca-n tine moartea, na! ... (Scoate un pistol de la brâu - pistol cu dopuri, bineînţeles - şi trage în Jianu, care cade mort în braţele Haiducului). Toţi ceilalaţi (cântăpe o melodie tristă): Cum îl vezi, Jianu nostru, Tânăr, mândru şi frumos, Haiducii să mi-1 jelească Ca p-un tânăr curajos. (Apoi toţi, cântă pe o melodie veselă de marş împreună cu Jianu care între timp s-a ridicat): Rămâneţi cu bine, Fiţi fericiţi, S-aveţi zile senine, Să ne mai primiţi, Ani mulţi, ferice, Cu sănătate şi bucurie, Să vă dea Domnu’ tot ce doriţi! Toţi (terminând de cântat, rostesc în cor): La anu’ şi la mulţi ani!”

294


d. Alte obiceiuri de peste an. De 1 martie, băieţii şi tinerii oferă fetelor, tinerelor de măritat şi femeilor simbolurile primăverii: mărţişoarele. în vechime, şi uneori şi astăzi (când la oraş mărţişoarele au devenit ... o marfă), mărţişoarele erau confecţionate chiar de către cei care urmau să le dăruiască; evident, ajutaţi de mame sau de surori. Mărţişorul tradiţional este format din doi ciucuraşi de felurite forme, din mătase, unul alb şi altul roşu, legaţi între ei printr-un şnur împletit din două fire, unul alb şi celălalt roşu, fără nimic altceva (la oraş şnurul cu ciucuraşi a devenit ceva secundar, important este ceea ce este legat de şnur, care, cu excepţia unor piese din argint sau aur, valoroase în sine, sunt, aproape în totalitate, nişte kitsch-uri fără niciun fel de valoare artistică). De asemenea, în locul ciucurilor se pot pune mici pătrate decupate dintr-un carton mai subţire şi „umplute” cu fire de mătase roşie - unul, albă - celălalt, sau combinate în diagonală pe acelaşi decupaj. În seara de 22 aprilie (ajunul zilei de Sfântul Gheorghe), copiii şi tinerii merg în pădurile de fagi şi taie crengi înverzite pe care la pun la porţile caselor. Aceste crengi înverzite de fag se numesc în Grebleşti ,,şânjor”, o adaptare fonetică de la „Sfântul Gheorghe”, iar în celelalte sate „arminden” sau ,,armirder”. Dacă vara există o perioadă mai îndelungată fără ploaie şi roadele pământului stau a se prăpădi din lipsă de apă, se umblă prin sat cu ,,Paparuda”, un obicei prin care se invocă cerul pentru a da ploaia binefăcătoare. Paparuda este o fată tânără, îmbrăcată sumar (de obicei în cămaşă lungă sau costum de baie), învelită de sus până jos în crengi de arin şi de salcie. Ea pleacă de la râul satului însoţită de mai multe fete şi flăcăi care cântă străbătând satul de la un capăt la altul, pe drumul principal. Pe drum, cei întâlniţi în cale, ies cu găleţi de apă şi udă paparuda. Desigur, obiceiul face parte din manifestările populare legate de muncile agrare36. Cântecul paparudei are trei secvenţe432: - Invocarea: „Paparudă, rudă ...”; - Cererea sau ruga: ,,Ia ieşi de ne udă. ,,Vino de ne udă... ”; - Motivarea cererii: „Crească grânele ...”. Redăm în continuare textele a două variante ale acestui cântec, variante culese din Grebleşti22'36:

295


Paparuda (I) ,,Paparudă, rudă, Ia ieşi de ne udă Cu găleata, leata Peste toată ceata. Crească grânele Cât grădinile. Crească oarzele Cât şânj oarele. Să facem colaci Să dăm la fârtaţi.

Să facem covrigi Să dăm la voinici. Să facem crestate Să dăm la surate. Adu moaşă cheile, Vie paparudele, Să deschidem porţile Să pornească ploile, De joi până joi Să dea nouă ploi! ... ” Paparuda (II) Ploi să nu mai staţi. Să crească porumbu’, Să umplem pătulu’. Grâu’ să rodească, Recolta sporească. S-avem pâine în cuptor Pentru anu’ viitor! ...”

,,Paparudă, rudă, Vino de ne udă. Toarnă cu găleata Peste toată gloata. De joi până joi, Patruzeci de ploi. De marţi până marţi,

Desigur, umblatul cu paparuda, în vreme de secetă, este la origini un obicei păgân. Practica creştină în asemenea perioade constă în slujbe şi rugăciuni individuale, timp în care clopotele bisericii sunt trase îndelung... De multe ori, pentru venirea ploii binefăcătoare erau aduse de la Mănăstirea Curtea de Argeş, moaştele Sfintei Filofteia, pe jos, cărate de oameni sau cu carul, cu alai de preoţi slujind. în Grebleşti, o ceată de copiii se suia în Vârful Gornişului, urmărind apariţia alaiului dinspre Boişoara şi, când acesta apărea la Nate, copiii făceau semne cu mâna, iar la biserică începeau să tragă clopotele. Clopotele trăgeau cu putere până la intrarea moaştelor în biserică şi în timpul săvârşirii slujbei ,,de ploaie”. În satele comunei Câineni se ,,ţin” toate duminicile şi sărbătorile ,,cu roşu” din calendar, adică nu se lucrază, ci se merge la biserică, la slujbă. Se mai ,,ţin” şi multe sărbători ,,cu negru”, ai căror sfinţi sunt păzitori ,,de foc, de apă, de boale la animale, de grindină, de felurite molime”22. Nu de puţine ori, cei care au avut curajul să lucreze în zilele de sărbătoare au avut ulterior şi mari necazuri. Cel mai des se întâmpla acest lucru în verile ploioase, când se strângea fânul şi exista riscul ca acesta, neuscat la timp, să

296


se strice. Dacă ziua de sărbătoare se nimerea a fi cu soare, tentaţia de a merge şi a strânge fânul era atât de mare, încât unii îi cedau. Nu mult după aceea, fânul strâns în copiţele sau clăi era adesea trăsnit de fulger şi se făcea scrum, ori era tocat de sute de şobolani care, curios, tocmai acolo se înmulţeau rapid, ocolind celelalte copiţele şi clăi, sau era mâncat de oi şi de vite nesupravegheate etc. Locuitorii din satele comunei Câineni ştiu foarte bine că a lucra duminica sau în zi de sărbătoare este mare păcat, iar lucrul în astfel de zile nu este deloc cu spor, dimpotrivă. Până nu demult, unii gospodari construiau în curtea sau grădina casei, în săptămâna mare, cea care premerge Paştele, leagăne, de obicei de tip ,,roată” - o construcţie din lemn, asemănătoare cu roata de moară, dar mai mare, între feţele căreia se montau 4-6 scaune pe ax, pe care se puteau aşeza 2-4 persoane. De Paşte şi în zilele următoare, copiii se dădeau în aceste leagăne, plătind de obicei cu ouă roşii, dar şi cu bani, felii de cozonac etc. Un alt obicei foarte vechi în satele comunei Câineni, este acela ca de marile sărbători religioase - Crăciun şi Paşte - , fiecare să îmbrace cel puţin o piesă de îmbrăcăminte nouă. De obicei, părinţii ţineau să-şi îmbrace copiii cu hainele noi a doua zi de Crăciun şi a doua zi de Paşte, însă copiii ţineau morţiş să le îmbrace în prima zi şi de fiecare dată se isca acelaşi tărăboi între părinţi şi copii, cu bocete din partea celor din urmă şi, uneori, cu scatoalce date de cei dintâi; în cele din urmă, mulţi dintre aceştia cedau. Copiii îşi povesteau unii altora ce haine noi le-au făcut sau cumpărat părinţii şi îşi elaborau împreună stategiile prin care să-i convingă pe aceştia să-i lase a le îmbrăca în prima zi de Crăciun sau de Paşte. De asemenea, de Crăciun şi de Paşte, se obişnuieşte a se vărui casele şi a se face curăţenie generală în gospodărie. Un indiciu clar că a doua zi este sărbătore, este - în afara faptului că spre seară clopotele bisericii sunt trase ,,de vecernie” - faptul că fiecare gospodar, de cele mai multe ori în acelaşi timp, îşi mătură de zor curtea şi în faţa casei, până la jumătatea drumului. 5. Folclorul Creaţia literară populară din satele comunei Câineni, a fost mult mai puţin cercetată, comparativ cu aceea din restul Ţării Loviştei. Amintim în acest sens lucrările lui V. Vârcol431 din 1910, C. Mohanu400 din 1973, T. Cantemir 433 din 1979 şi, desigur, pe aceea a lui Şt. Cojocarii36 din 1980, acesta din urmă dedicând lucrarea exclusiv zonei menţionate - comuna Câineni. V. Vârcol431 a cules în perioada 1906 - 1908, din satele actualei comune Câineni, 14 povestiri şi diverse mărturii ale oamenilor cu privire la

297


ocupaţii specifice şi evenimente istorice, precum şi 2 poezii de păstorie şi 2 cântece de haiducie. Lucrarea lui C. Mohanu400 cuprinde doar 16 texte din Câineni, în timp ce din comuna vecină, Boişoara, sunt 465. Lucrarea lui T. Cantemir433 cuprinde 17 texte din Câineni, dar culegerea sa se referă la întregul judeţ Vâlcea. O culegere de folclor din judeţul Vâlcea, din 1969, întitulată “Comori”434, lucrările lui N. Ciurea-Genuneni435,436 - din 1968 şi, respectiv, 1971, M. Pop (coordonator)419, din 1970, şi C. Marinoiu401 din 1974, conţin prea puţine texte culese de pe raza comunei Câineni. Mult mai multe texte a reuşit să culeagă Şt. Cojocaru36, deşi şi domnia sa este convins - ca şi alţii400,419 - că textele pe care astăzi le avem în faţă sunt rezultatul unui sondaj în secţiune orizontală a vieţii folclorice destul de recente, dacă ne raportăm la vechimea vieţuirii umane pe aceste locuri. Prin urmare, aparenta “sărăcie” a folclorului din comuna Câineni, se datorează faptului că foarte multe creaţii autentice s-au pierdut, cercetătorii fiind mai mult interesaţi de folclorul din zona interioară a Ţării Loviştei unde, este drept, conservarea s-a putut manifesta mai pregnant. Este de presupus că în urmă cu un veac -, un veac şi jumătate, în satele comunei Câineni exista încă o mare bogăţie de creaţii folclorice, iar secţiunile orizontale din ultimii ani nu fac decât să indice, de fapt, cât de puţin a mai rămas din acea bogăţie... Nu trebuie să uităm raporturile, deseori contradictorii, dintre tradiţie, continuitate şi inovaţie (în domeniul folclorului, noţiunea de “progres” este irelevantă) într-o zonă în care ritmul vieţii sociale şi economice este, totuşi, mai alert, iar legăturile cu zonele urbane - mai strânse; la rândul lor, aceste zone urbane sunt foarte diferite ca mod de abordare a vieţii economice, sociale şi culturale (Ardeal - Oltenia). Comuna Câineni fiind o zonă de intensă circulaţie, formele şi noţiunile arhaice s-au conservat numai în colinde, unde, ca şi în ritualul vieţii religioase ortodoxe, orice inovaţie este privită cu multă suspiciciune, ea fiind considerată o abatere de la dogma bisericii, ca ceva ce nu poate “veni de la Dumnezeu”22. Folclorul literar-poetic din satele comunei Câineni este unul de tip neceremonial şi, din raţiuni de sistematizare, vom ţine seama, în clasificarea textelor, de fondul şi structura lor epică sau lirică. Folclorul de natură epică include, în acest caz, cântecul bătrânesc sau balada, deşi acest termen este, practic, străin locuitorilor din satele comunei Câineni, iar poezia ironicoumoristică ce descrie întâmplări reale cu eroi identificabili, dacă ar fi s-o încadrăm, ar putea intra în categoria jurnalelor orale. Cântecul bătrânesc are o mare valoare istorico-documentară. Pe bună dreptate, N. Bălcescu afirma la 1845 că “cei dintâi istorici au fost poeţii”36. Această specie a cunoscut o maximă înflorire în Ţările Române,

298


între secolele al XVI-lea şi al XVIII-lea. Majoritatea folcloriştilor este de acord că destinul cântecului epic stă sub semnul întrebării şi pentru că “eposul reprezintă trecutul istoric al poporului pe scara idealizării eroice şi întruchipează într-o formă poetică înţelegerea şi aprecierea date de popor trecutului său”438. în acelaşi sens, M. Locusteanu şi colaboratorii439 sunt de părere că “aceste creaţii se află tot mai mult în situaţia de a se pierde pentru totdeauna”. Chiar autorul citat consemnează faptul că “am auzit spunîndumi-se că am venit prea târziu, că cel mai mare meşter cântăreţ al cântecelor bătrâneşti nu mai trăieşte”439. În mod curios, în comuna Câineni - zonă de munte cu mulţi crescători de oi - ,motivul mioritic nu a fost niciodată prea răspândit. Până prin anii ’60 circula, cel puţin în GrebIeşti, o variantă diferită faţă de cea care se studiază în şcoală; îmi amintesc (M. Pătraşcu) foarte clar că ,,melodia” era o lamentaţie, un bocet ce punea accentul pe durerea sfâşietoare a mamei care şi-a pierdut feciorul. Balada de tip familial, “Ghiţă Cătăniţă”, răspândită de altfel în toată Ţara Loviştei, în diverse variante textuale, este compusă pe tema iubirii, dar eroul popular nu se luptă cu autorităţile locale, nici cu un hoţ sau cu un haiduc, ci cu... ,,turculeţu”’. Următoarele trei cântece narează, de asemenea, în registre diferite tema iubirii, apariţia părinţilor la căsătoria tinerilor “ce s-au avut dragi” şi care a dus la sinuciderea lor prin înecare în Dunăre, întoarcerea pe neaşteptate a celui plecat în război la bătrânii lui părinţi şi finalul fericit al cununiei fostului soldat şi, în fine, refuzul fetei de a se mai căsători cu altcineva, la aflarea veştii că iubitul ei plecat la război nu se va mai întoarce. Ultimul cântec din categoria baladelor, pe care l-am menţionat, nu sunt foarte sigur că provine din zona de care ne ocupăm; îmi amintesc doar că l-am auzit, copil fiind (M. Pătraşcu), de la cineva care, se pare, nu era din Grebleşti, dar plăcându-mi foarte mult (în ciclul primar eram pasionat de istorie) l-am reţinut imediat, (s-a petrecut acelaşi fenomen ca mai târziu când, liceean fiind, am văzut filmul Emiliei Kazan “Splendoare în iarbă” cu Natalie Wood din care am reţinut automat versurile lui William Wordsworth care m-au impresionat profund: “Chiar dacă strălucirea de altă dată / Ochilor mei le va fi luată, / Chiar dacă slava ierbii-acelui ceas / S-a stins pe veci, / Noi nu vom pregeta / Şi vom căuta puteri / în ceea ce a rămas” - n.a. M. Pătraşcu):

299


Ghiţă Cătăniţă Iară Ghiţă ce-mi zicea? ,,Foaie verde peliniţă, Mai bine o luptă dreaptă, Pe deal, pe acea culmiţă, Că-i de Dumnezeu lăsată. Plimbă-mi-se-o cătăniţă, Se luptară zi de vară, Cu doispre’ce căluşei Toată ziua până-n seară, Şi cu mândra printre ei. Se smulgea şi se strângea (sic!), D-alei, Ghiţă ce-mi zicea? Dară Ghiţă ce-mi zicea? - Mândro, mândruliţa mea, -Mândro, mândruliţa mea, Eu pe tin’ când te-am luat, Dă-mi mie basmaua ta, Tu un cântec n-ai cântat. Ca să şterg sudoarea mea! Cântă-ţi, mândro, cântecu’ Ce mi-e drag ca sufletu’! Iară mândra ce-mi zicea? -Car’ pe car’ oţi32 birui, Iar mândruţa ce-mi zicea? Ăluia mândră oi33 fi. - Eu, Ghiţă, dac-oi cânta, Ghiţă-atunci când auzea - Munţi înalţi s-or clătina, Mai tare se-nverşuna Văi adânci s-or tulbura, Şi din gură că-mi zicea: Haram-Başa-ar auzi Şi la min’ că ar veni. - Sumete-mi, mândro, brâuleţu’ Că mă răpune turculeţu’! Iară Ghiţă ce-mi zicea? - Cântă-ţi, mândro, cântecu’ Iară mândra ce-mi zicea? - Car’ pe car’ oţi birui, Ce mi-e drag ca sufletu’! Ăluia mândră oi fi. Şi mândruţa când cânta, El mai rău se îndârjea, Munţi înalţi se clătina (sic!), Pe Haram că îl trântea, Văi adânci se tulbura (sic!), Apoi sabia scotea Haram-Başa mi-auzea Şi capu’ că i-1 tăia, Şi la Ghiţă că-mi venea: În disagi că îl băga - Bună ziua, Ghiţă dragă! - Mulţumescu-ţi, Haram-Başa! Şi pe cal că îl punea Şi la soacră-sa pleca: Vrei la luptă să ne luăm - Bună ziua, mamă socară! Sau în săbii să ne tăiem?

32 Veţi; 33 Voi.

300


- Mulţumescu-ţi, Ghiţă dragă! - N-ai vro ţâră varză acră, S-o gătim cu carne grasă

Pe fie-ta cea prea frumoasă, Dacă i-a fost mintea proastă Şi firea copilăroasă?”

La umbriţa cu doi fagi Să scoată tinerii vii. Marinarii, răi şi hoţi, Le-a mâncat (sic!) bănuţii toţi Şi le-a scos (sic!) tinerii morţi. Ei i-a luat (sic!) şi i-a-ngropat (sic!) La o margine de sat: Pe fată - din sus de drum, Pe băiat - dinjos de drum. Din mormântu’ la fetiţă, A crescut un pui de viţă. Din mormântu’ la băiat A crescut un pui de brad. Bradu’ creştea, nu creştea, Viţa că mi-1 cuprindea, Pe-acolo cine trecea Pe părinţi îi blestema: Să n-aibă ticnă şi-aşezământ, Cum n-au tinerii-n mormânt!”

,,La umbriţa cu doi fagi, S-au avut doi tineri dragi. Ei, de dragi ce s-au avut, Niminea nu i-a ştiut, Numai luna şi c-o stea Le-a ştiut lor dragostea. Când a fost la logodit Părinţii nu i-a-nvoit. (sic!) Când a fost la cununat Părinţii nu i-a lăsat, (sic!) Ei de mână că s-au luat Şi la Dunăre-au plecat, De trei ori s-au sărutat Şi-n Dunăre s-au aruncat. Părinţii când au aflat La marinari au alergat Şi cu lacrimi i-au rugat Şi cu sute şi cu mii,

Uncheşeii ,,Când trăiau doi uncheşei De la dalbe tinereţe, Pâri’ la dalbe bătrâneţe, Ei un băiat că au avut, Vineri noaptea l-a născut, (sic!) Duminică 1-a-nsurat, (sic!) Luni cu mândra s-a plimbat, Marţi, ordinu’ i-a picat Ordin de la împărăţie Cân’ a fost să-şi ia soţie! Ordin cu cerneală-albastră Cân’ a fost să-şi ia nevastă! Ordin cu cerneală neagră

301

Cân’ i-a fost lumea mai dragă! Iar nevestii ce-i spunea? - Nouă zile să-mi gândeşti, Nouă luni să mă aştepţi! Dar nevasta ce-mi făcea? Nouă zile nu-mi gândea, Nouă luni nu-1 aştepta, Nunta cu altu’ făcea. Iară moşu’ ce-mi făcea? Sapa şi lopata-şi lua, La vie că se ducea Şi via că mi-o scotea. Iar pe drum ce se zărea?


Un nor negru că venea Şi la masă s-aşeza. Iară moşu’ întreba: Şi prin nor ce se zărea? - Miltar neruşinat, Vedea botu’ calului, Stai la masă nechemat, Capela soldatului. Bei paharu’ neînchinat? - Ce faci, moşule, la vie? - Vreau’ s-o scot, să nu mai fie! Militaru’-aşa-mi zicea: Căci fecioru-mi ce-am iubit, - Să vie mireasa-ncoa’ Ca să dau noroc cu ea. S-a dus şi n-a mai venit! Şi noroc cân’ el dădea, - Moşule, bătrânule, Inel în pahar băga. Ce e nou la voi prin sat? Iar pe inel ce-mi scria? - Ce să fie? Veste rea, Anu’ de căsătorie Se mărită noru-mea, Şi ziua de cununie. Arde-i-ar casa pe ea Iar mireasa când vedea, Cum arde inima mea! Cătră toţi aşa-mi zicea: - Lasă, moşule, via, -Beţi, băieţi, şi ospătaţi Hai să petrecem nunta! Şi de cale vă cătaţi, El pe cal încăleca, Că pe cine mi-am dorit La nuntă că se ducea, La nouă ani a venit!” Calu’-n grajd că mi-1 băga Şi grăunţe îi dădea Fata şi căpitanul ,,Pe drumu’ ce vine din Munţii Balcani Se-ntâlneşte-o fată cu-un domn căpitan: - De unde vii oare, dom’le căpitan? - Vin din bătălie din Munţii Balcani. - Dar n-ai văzut oare, domn’le căpitan Un sergent ce poartă numele de Ioan? Ba l-am văzut fetiţo, chiar el m-a ferit Pe câmpul de luptă, când a şi murit. Dar ce-ai tu fetiţo, cu sergentu’ Ioan? - Sunt a lui mireasă, domn’le căpitan. - Eu te rog fetiţo, fii a mea mireasă Şi-n câteva zile şi căpităneasă. Chiar împărăteasă de-aş şti că de viu, Altuia, mireasă nu vreau să mai fiu!” O situaţie oarecum asemănăoare o are şi „Cântecul cutremurului” care, aparent, nu poate fi considerat cântec bătrânesc (el se referă la

302


cutremurul din 4 martie 1977), cântec cântat de un lăutar din Tălmaciu la o nuntă din Grebleşti, la 4 mai 1980. Am spus că doar aparent acest text nu poate fi considerat cântec bătrânesc, deoarece “cântecele despre întâmplări contemporane pot fi şi ele considerate bătrâneşti, nu pentru vechimea lor, la unele dintre ele putându-se stabili exact anul apariţiei, ci pentru ansamblul proceselor de creaţie şi chiar prin melodia ce le însoţeşte”440: Cântecu’ cutremurului Copilaşi de-un an şi-o lună Şi multă lume bătrână. La Scala-n cofetărie N-a rămas familie vie. Acum locu’ e arat, Cu garoafe semănat, Cu lacrimii fierbinţi udat De cei care au scăpat.”

,,Of, of, of, la patru marte A venit ca trenu’, frate, Pe la nouă jumătate. Era beznă, era noapte, Fugeau oamenii de moarte! Şi-a venit Conducătoru’ Să-ncurajeze poporu’. Şi-a venit (sic !)milităraşii Să salveze copilaşii,

Textele încadrate în categoria jurnalelor orale nu au, de cele mai multe ori, autori anonimi, aceştia fiind adesea cunoscuţi ca şi eroii întâmplărilor ,,prinse” în versuri la modul ironico-umoristic, eroi uşor de identificat în viaţa reală. Unul dintre cei mai prolifici creatori de asemenea jurnale orale a fost Nicolae (Lae) Pătraşcu, zis şi Lae Chircuţ, unchiul lui Marian Pătraşcu, unul dintre autori, fost membru al Gărzii Regale, erou de război decorat de mai multe ori şi legionar (din care cauză fratele lui mai mic, tatăl autorului menţionat, a avut de suferit, fiind dat afară din şcoala de ofiţeri şi dus la muncă forţată). Din păcate, multe din creaţiile lui „spontane” nu au fost reţinute, ele pierzându-se definitiv. De obicei, ,,creea” atunci când avea muşterii în casă, căci vindea ţuică ,,la negru”, sau duminica după-masa, când stătea ,,pe blană” la taifas cu alţi oameni şi observa cine trecea pe drum. Atunci, mai ales pe femei ,,le-ncondeia”. Următoarele trei jurnale orale îi aparţin în mod sigur, deşi Şt. Cojocaru36 indică drept sursă pe Mihai Pătraşcu, unul dintre fraţii lui, născut după Lae Pătraşcu:

303


Cântecu’ lu’ Oprică păduraru’ ,,Sunt pădurar de meserie, - Să tai lemnu’ din pământ, Cum trăiesc, Dumnezeu ştie! S-arunci ăşchiile-n vânt Sunt născut în Bumbuieşti, Şi să nu fii nătărău, Am cantonu’ în Grebleşti. Du şi crengile-n pârău, Am fugit din Bumbuieşti Ca să nu te dai de gol, C-am făcut lucruri drăceşti. C-apoi te duc la Ocol, N-am putut să fiu cuminte Că doar eşti de la Grebleşti, Şi-am făcut delicte multe. Nu eşti prost din Bumbuieşti! Cu cantonu’ nu te joci, La Grebleşti nu fac procese, Că nu ştii cum dracu’ iese. Cum tai iarbă la boboci! Intri-n canton fără bon: Le făceam, eu, an de an, Aruncă-mi şi mie-un pol! Dar m-a lecuit Zgârban, Lu’ Piloiu de-i ceri bonu’ Cu stânga m-am închinat, El îţi arată bastonu’ ! Doamne, bine c-am scăpat! * îi spun că-1 duc la Ocol, El îmi pune mâna-n păr Mai pe seară, mai devreme, Şi-mi trage o scărmănată Vrei să treci c-un car de lemne. De n-am s-o uit niciodată! Vii la punctu’ de control La Grebleşti, am schimbat tonu’ (E Ureche, om domol), Şi-am îmbrăţişat poporu’ Ai bon vechi, or’ n-ai plătit, Şi le-am spus fără ruşine Ticule, te-ai învârtit! Să taie-n canton la mine. Toate car’le trec cu bon, Taie-n deal şi taie-n coastă, Eu nu poci ciupi un pol! Doar să iau o foaie-albastră, Sunt străin, din altu’ sat, Cu Bălcescu pus pe ea, Două ,,Eve” am pă cap: Sus, în partea din stânga. Una-i smeadă, alta-i neagră Eu, când pui mâna pe-o foaie, Şi nu vor să se-nţeleagă, îi arăt şi cum se taie: Ca să fac şi eu o treabă!” Cântecu’ lu’ Andrei Dudeş În ziua de două-ş’trei34, Pufică şi cu Andrei, Alte treburi n-au avut Şi-au plecat după iubit. Cât ai zice unu-doi,

Sunt băieţii în Brezoi! Mai acaţă35 încă doi Şi se cară din Brezoi. Şi pornesc spre Lotrişor, Cu maşina-ncetişor.

34 August 35 Agaţă

304


O gonea, n-o prea gonea, Că li-era milă de ea... Au aj uns la Lotrişor, Au cerut câte-un lichior, Au mai luat şi-un kil de vin: - Ei, pe care-o pescuim? Şi cum sta (sic!) ei la masă Apare una frumoasă, Cu sprâncenele făcute Şi cu unghiile roşite. I-ai fi dat pe-un sărutat Toată-averea dintr-un sat. Dar fetiţa, foarte fină, Vrea o ţigare streină. Andrei dă cheia din mână La golanu’ din Brezoi (Doar era “preten” cu ei). Când a văz’t golanu’ cheia, A lăsat dracu’ femeia Şi-şi spuse în gând, nebun, Trăgând din ţigară fum:

- Staţi toţi trei cu ea acum, Fiindcă eu îmi văz de drum! Şi să-l fi văz’t pe-ăl golan Când s-a văz’t el la volan, Cum gonea printre poteci Cu o sută douăzeci: - Hai, maşină blestemată, Că de-Andrei ai fost cruţată. Maşina o plânge-Andrei, Iar Pufică, după chei! Hai, maşină blestemată, Te-ai topit ca o îngheţată! Dar Pufică, galanton, A fugit la telefon, Ca să ştie toţi drumeţii Cum s-au descurcat băieţii: - Nu ne-am dus la defilare, Ne-am săturat de plimbare... Cine-o mai face ca noi Să se spânzure-n Brezoi!”

Botoşanca ,,S-o vedeţi pe Botoşanca, Umblă noaptea ca strigoaica, Pe potecă, tranca-panca: Se ceartă cu toţi văcarii Că i-a luat (sic!) din Dole parii. Şi pe Neagoe-1 dă dracu’ Că i-a ars (sic!) copiii gardu’. Iar copiii, -ntr-adevăr

Toată ziua stau în păr. Ea blesteamă: Doamne, Doamne M-a lăsat (sic!) şi fără poame. Să fiu eu afurisită, Cu pielea mea a zbârcită, Pentru pere, pentru pari, Mâine mă duc la jăndari!”

Şt. Cojocaru36 indică drept sursă pentru textul următor “Povaţa” tot pe Mihai Pătraşcu, însă ne îndoim că acest text este creaţia lui şi cu atât mai puţin a lui Lae Pătraşcu. Din conţinut, putem deduce faptul că el ar aparţine unui ,,Costică”, având în anul 1957 vârsta şcolară, iar la momentul „comiterii creaţiei” ridica osanale „partidului”, ceea ce în special pentru Lae Pătraşcu era de neconceput; dimpotrivă!

305


Povaţa ,,Dacă vrei ca să-nveţi carte, Să laşi joaca la o parte. Lasă rănitul la boi, Nu te mai duce la oi. Somnul să îl dai de-o parte Şi să pui mâna pe carte. Că în anu’ cincizeci’şapte Eu n-am făcut multă carte, N-am putut să fiu de frunte C-am avut absenţe multe.

Dar la anu’ care vine, Ia, uitaţi-vă la mine: De-oi avea vro36 notă mică Să nu-mi mai ziceţi Costică. Ia gândiţi-vă toţi bine: N-ar fi oare de ruşine Când Partidu’ s-a-ngrijit Ca s-avem cărţi gratuit, Noi să nu stăm de citit? Asta nu s-a pomenit! ”

În prezent, la Grebleşti, trăieşte un fel de urmaş de-al lui Lae Pătraşcu şi anume Nicolae Cojocaru, zis Nicu Cam sau “al lu’ Cămulete”. De la acesta, M. N. Pătraşcu22 a cules următoarele patru jurnale orale: Poezia ţiganilor Toamna se coboară-n vale, Cu brânza în burdufioare. Se coboară-ncetinel Şi se-opreşte-n Făgeţel Şi şi-adună-n covăcie Ţiganii la sindrofie. Fac vro câteva mătănii, Urâtele urâtănii, Şăd la masă ăi ţigani Cu friptură de juncani. Ciorba este mai uşoară, Făcută cu-aripi de cioară, Vânate cu dibăcie De Mitu şi de Fălie. ”

,,Lixandrina cu ai ei Au plecat la Ion Ciortei Să le iasă zestre mare: Oi, boi, cai Şi hambare cu mălai. Căci de acuma-ncolo, frate, Să aibă ş-ai lor de toate Şi să nu mai zică: vai, Fugi, Mite, după mălai. Baci să fie Ion Bărbosu’, Sterpar, Gheorghe Sticlosu’ Şi Fălie - mânzărar, Mitu să fie strungar. Oara este cu-nchegatu’, Ilă, cioara, cu mâncatu’,

La o nuntă ciobănească ,,Foaie verde măghiran, Fata lu’ Mircea Coman, Fată de gestionar,

S-a luat cu un cioban. Nu e băiat de Sibiu, L-a luat pe-al lu’ Baliu.

Vreo

306


De la ruj, de la parfum, A ajuns Ia munte-n fum. De la ruj , de la mărgele, Acum spală la obiele. - Vino, Mirceo, vino-ncoace Şi te bagă-ntre cojoace, Că acum e fie-ta bace, Că e fata mai greoaie, Doar vine din Vemeşoaie. Şi mai are şi liceu’, Să ştie să fiarbă zăru’. Soacrele sunt frumuşele, Parc-ar fi două lalele:

Moni parcă stă să zboare, Ana-i strâmbă de picioare. Socru’ mic este Mardică, Naş este Andrei Burtică. După ce s-a măritat, La trei luni a şi fătat. Să mai aibă omu’ lapte, Să aibă-n casă de toate. Treaba asta nu e bună, Ăştia n-or sta împreună, Că nu se lovesc deloc, Nici la muncă, nici la joc Iar ea nu doarme-n cojoc.”

Mitică Şandru (Ciocan) ,,Foaie verde măghiran, Văru’ Mitică Ciocan Şi-a găsit cioban plăvan Pe Tiuţa lu’ Plăvan

Când să vâră la areapă37, Amândoi într-un cojoc, Să-i vezi cum dorm măi frate, Toată noaptea cioc în cioc.”

Valerică Costea (Jugravu’) Pe unde stătea Flocan. La margine de oraş, Are casă cu etaj. Merge Rica tranca-fleanca, Că-i vecină cu Bulearca Şi se ceartă pă pârău Cu Oara lu’ Bălălău.”

Foaie verde de dudău, Jugravu’ du pă pârău, Nu trece o lună-două Şi se mută-n casă nouă. Casa-i la periferie, Lângă fosta fierărie, În cartieru’ Traian,

Următoarele jurnale orale au fost culese din Robeşti3 Sus în deal la Trei Pârlite ,,Ia ascultă, mă, ţigane, Prinde-n mână ăst topor

Şi porneşte-n Colţu’ Babii, Ştii, la mine, la ogor.

37 Parte a târlei de oi, păzită noaptea

307


Mă, acolo-i o vacă-a-naibii, Pacrcă-i a lu’ Ion Ciorap, Tare-mi mai mâncă porumbii, De-o veni, să-i tragi la cap.

Scapă-mă de-astă jivină Şi-ţi voi da - să taci chitic O stamboală38 de făină Un fes roş’ ş-un irmilic.39”

Navetiştii „Pleacă trenu’ din Câineni, Încărcat cu lovişteni. Îi duce şi-i tot întoarce,

Că acasă n-au ce face, La Sibiu şi la Tălmaci, Că acolo-ai ce să faci.”

Cântecu’ femeii leneşe „Frunză verde flori domneşti, Oameni buni de la Robeşti, La mine să vă uitaţi Şi puţin să m-ascultaţi. Că am să vă spui ceva Din experienţa mea. Eu vă spui de-adevărat Întâmplări de-aci, din sat. Dacă vreţi să ştiţi că ce-i? Nu-i de bărbaţi, e de femei! Bărbaţii n-au timp de stat Şi de huzăit prin sat. Dar femeile, vă spun, Toată ziua ies în drum Şi se-aşează pe buştean Şi se -apucă de divan! Una, cu trei fire-n fus, Toată ziua i s-a dus. Alta-i cu ciorapu’-n mână, început acum o lună. Una cârpeşte-o cămaşă (I-e urât să stea în casă), Iese-n drum la tililic40

38 Baniţă 39 Monedă turcească veche din aur şi argint 40 Bârfit ân şoaptă.

308

Doar ca să nu facă nimic. O femeie mai bătrână Scarmănă şi ea la lână, Mai spune câte-o minciună, De nimica nu e bună, Că în loc de treabă-n cas’, Mai bine-n drum, la taifas. O mie de maşini de-or trece, Ele toate le-or petrece. La tren ele cască gura, În casă-i harababura. O nevastă iscusită, La faţă sulemenită, Zice către alta-acum: - Ce dacă eu stau în drum?! Am bărbatu’ cu servici, Poci să stau trei zile-aici! Nici mâncare eu nu-i fac, Dacă-i e de mine drag! Ş-o mâncare dacă face, Ce să spun, nici ei nu-i place. Că rântaşu’ iese scrum, Cu ochii mereu pe drum!”


Creaţiile populare care pot fi încadrate în categoria jurnalelor orale, sunt inspirate în totalitate din întâmplări şi fapte reale şi în ele întâlnim umorul, ironia şi sarcasmul caracteristice omului simplu, din popor. Creaţia populară lirică din satele comunei Câineni este, poate, cea mai dezvoltată şi mai vie categorie; cu toate acestea, ea a fost puţin cercetată şi valorificată. Totuşi, în comparaţie cu comuna învecinată, Boişoara, acest strat folcloric se dovedeşte a fi mult mai subţire. Este posibil ca, în unele cazuri, specificitatea folclorică locală să nu fie absolut garantată, deoarece, pe de o parte, versul nefiind legat definitiv de o melodie (şi invers), se structurează uşor, pe ritmuri şi imagini cunoscute şi în alte părţi decât strict în zona comunei Câineni, iar pe de altă parte, destul de multe cântece populare sunt reţinute subconştient din mass- media audio-vizuală, dândule, eventual ulterior, în timp, o tentă locală. Bine reprezentat este cântecul de cătănie şi de război, şi cântecul de ciobănie şi de haiducie. Urmează apoi, în ordine, cântecul de dragoste, cântecul de dor şi jale, cântecul de lume. Cântece de cătănie şi război. Firicel de iarbă rară ,,Firicel de iarbă rară, (bis) Cine te-o cosi la vară? C-astă var’-te-am cosit eu, Eu şi frăţiorul meu. Mândro, eu mă duc cătană! Eu mă duc, mândro, mă duc La armată, nu la plug. Eu mă duc, mândro, de-acasă La armată, nu la coasă. Hai, mândro, de mă petrece, Că trece trenu’ de zece. Hai, mândruţo, -n deal la cruce, Să vezi trenu’ cum mă duce. Mă duce, mă ocoleşte Şi-n Dobrogea mă opreşte, în Dobrogea pe pământ, Unde n-am fost de când sunt!”

309


Şi-am tot zis, mă duc, mă duc “Şi-am tot zis mă duc, mă duc, (bis) La armată, nu la plug. Tu, mândro, nu m-ai crezut, Dar acum ai să mă crezi, Că doi ani nu mă mai vezi, Că-n doi ani şi-o vară lungă Dor de mine-o să te-ajungă. Să te-ajungă-un dor şi-un drag, Să-mi stai toată ziua-n prag Cu firu’ băgat pe ac, Să nu poţi mândruţo-mpunge, Dor de mine te-o ajunge, Să nu-mpungi de două ori, Să-mi oftezi de nouă ori! ” Biata mama ,,Tot satu’ e în picioare Când trâmbiţa a sunat Şi toţi flăcăii-n floare La luptă au plecat; Iar în capu’ satului, Călin, tânăr băiat, În genunchi el Domnului Cu glas tare s-a rugat: - O, Doamne, Tu de vrei Ai grijă de fraţii mei! Mamii dă-i puteri mai tari, Să poată să-i crească mari, Căci pe tata l-am pierdut În ăl’lait război trecut, Eu în locu-i am rămas Şi acuma, cui să-i las? ... Ajuns în luptă, nu-i pasă Şi intră drept în foc, Dar moartea nemiloasă Mi-1 doborî pe loc. Pe când el zăcea întins,

310


Departe de casa sa, Acasă mama lui, în plâns, Celui de sus i se ruga: - O, Doamne, nu fi rău, Ai grijă de fiul meu, Fă să se întoarcă acasă curând, Căci frăţiorii-1 aşteaptă plângând. Dar într-o zi primeşte-o veste Şi deodat’, citind, îngălbeneşte, Căci bileţelul era scris Chiar de caporalu’ din cort, Care îi spunea precis Că fiul ei e mort. Atunci, ca un leu rănit La icoane s-a repezit Şi-n loc de rugă, ca-n alte dăţi, Ea le fărâmă-n mii de bucăţi: - Vai, Doamne, ce mi-ai făcut, Milă de ce n-ai avut? Căci mi-ai răpit ce-aveam mai sfânt Dintre toate pe pământ! * A doua zi, de mână Cu cinci copii plângând, Ea rătăcea nebună, Pe fiul ei cătând. Tot plângând şi întrebând, Pe cine-n cale-i ieşea, Ea se trezi curând Departe de casa sa. Era trârziu, pe înserat Şi în câmpu’ gol ei s-a (sic!) culcat, Iar când în zori, a doua zi Satu’ din somn se trezi, Îi găsiră îngheţaţi, Sub zăpadă îngropaţi.”

311


Cântecu’ lu’ nouă sute şaişpe ,,Într-o duminică sara S-a sunat mobilizarea Şi-n ceasu’ când s-a sunat, M-am brodit puţin culcat. Nevasta m-a deşteptat, Copiii mi i-am sculat, Pe toţi i-am îmbrăţişat Şi pe toţi i-am sărutat Şi la război am plecat. - Tăticule nostru drag, - Pentru ce tu ne-ai sculat? - Eu, copii, în astă seară - Am plecat la război, S-apăr ţara şi pe voi!” Bulgărel de gheaţă rece41 “Bulgărel de gheaţă rece, În nouă sute şaisprece, La Sfânta Maria Mare, Am trecut peste hotare, În dorinţu’ florilor, Pe sânu’ Carpaţilor. Şi noi am înaintat Pân’ aproape de Orlat, În credinţa dorului, în jurul Sibiului. Noi eram cam puţinei Şi duşmanii peste noi. Duşmanu’ ne-a atacat, Noi cu forţă am luptat! ...”

41 Compus de ostaşul sergent Ion Boerescu din Robeşti mort pe frontul din Defileul Oltului, în septembreie 1916.

312


Eu, sergent de vânători ,,Eu, sergent de vânători Un’ mi-a fost soarta să mor? Pe şirul Carpaţilor, La tulpina brazilor, în bătaia gloanţelor. - Tu, ostaş, când îi muri, Cine mi te-o jelui? - Păsările ciripind Şi măicuţa-acas’ plângând. - Şi cine mi te-o scălda? - Ploaia când va picura, Şi rouă când va cădea. - Cine mi te-o prânzui? - Iarba când o răsări. - Cine mi te-o-mpodobi? - Câmpu’ când va înflori. Şi-n loc de preot cântând, Numai corbii cloncănind. În loc de tras clopotele, Trag nemţii cu tunur’le. Frunză verde de bujor, Plânge-mă, mamă, cu dor, Că şi eu ţi-am fost fecior. Plânge-mă cu jale multă, Că nu-ţi mai fac silă-n curte, Nici umbră nu-ţi fac în casă, Nici bulugeală la masă. Mamă, unde mă lupt eu, Numai jale şi pârău Plin de sânge pân’ la brâu.” La păru’ cu frunza lată ,,La păru’ cu frunza lată Plânge-o mamă, plânge-un tată, Amândoi blesteamă-o soartă: Că-nainte de război Aveau şi ei doi flăcăi;

313


Dar acum, după război, A pierit unu’ din doi. Au primit asar’ scrisoare C-a rămas pe munţi, în zare, Făr’ de mâini, făr’ de picioare. Ar pleca, n-are putere, Ar mânca, nu poate cere. ” La tufanu’ cel vestit ,,La tufanu’ cel vestit Şade un soldat rănit. Şi pe el cine-1 păzea? Numa’ corbu’ şi cioara. - Păziţi-mă, voi, fraţi, bine, C-oţi mânca carne din mine; Carnea voi să mi-o mâncaţi, Oasele să le îngropaţi Şi inelu’ din stânga, Să îl daţi lu’ soru-mea, Să-i spuneţi bine de mine, C-al ei frate nu mai vine. Iar vergheta de la mână S-o daţi la a mea stăpână, Să-i spuneţi bine, lămurit, C-al ei bărbat a murit; A murit gândind la ea Şi la ţărişoara sa. A murit în bătălie Pentru scumpa noastră glie.” Măicuţă mamă „Măicuţă mamă şi-a mea mamă, De ştiam că n-am noroc, M-aruncam de mic în foc, Ai, mamă dragă şi a mea mamă! (refren = R) Că eu n-am avut noroc, Mi-au ars casele în foc, /R Casele şi-nvelitoarea,

314


C-aşa mi-a fost ursitoarea. /R Ursitoarea mi-a fost bună, Dar mi-a fost mintea nebună. /R Doamne, rău m-ai blestemat, Ca să fiu tot concentrat. /R Copilaşu’ mi-este mic, De min’ nu ştie nimic. /R Bată-1 focu’ de război, Că sunt slugă la ciocoi. /R Eu te strig mamă pe tine: De ce m-ai născut pe lume? /R” Cântec de război ,,Pe deasupra Mării Negre Numa’ foc şi fum se vede. Toţi milităraşi vin, Numa’ puişoru’ meu Nu-l aduce Dumnezeu. Eu pe toţi i-am întrebat: Pe-al meu unde l-au lăsat? Ei mi-au spus adevărat Că l-au lăsat într-un sat, Dincoace de Stalingrad. Eu, aşa când auzii, Repede mă repezii, C-un buchet de trandafiri, Mă dusei la cimitir, Găsii crucea aplecată, Mă pusei pe jale-ndată. Din mormânt ce se-auzea? Un glăscior care-mi vorbea: - Taci tu, nevestica mea, Pleacă-te şi mă sărută, Du-te acasă, te mărită Şi blesteamă cu tot satu’ Pe Nichifor, comandantu’ Că el şi-a făcut păcatu’ De eu mor, iar tu cu altu’!”

315


Mult, mândruţă, m-ai rugat ,,Ş-am zis verde ca-n Banat, Mult, mândruţă, m-ai rugat Să rămân la noi în sat, Dar chemarea mi-a venit, Mândro, mândro, ş-am pornit. Astăzi liftele păgâne Tremură, mândro, de mine. Mândro, tu să nu suspini, De-oi cădea printre străini! Dar îmi spune inima mie C-am să mă întorc cu bine. Ş-am să vin la noi în sat Tot aşa cum am plecat.” Doi băieţi din Valea Mare ,,Foaie verde de cicoare, Doi băieţi din Valea Mare Au plecat la-ncorporare. Două fete îi petrece (sic!) Până la Fântâna Rece. Una zice: - Măi, Ioane, Vino-ncoa să-ţ‘dau bomboane! Alta zice: - Măi, Gheorghiţă, Vino-ncoa să-ţ’ dau guriţă! ” Ce-mi spuneai, Gheorghiţă odată ,,Ce-mi spuneai, Gheorghiţă odată: Că tu n-ai să faci armată Şi acum am auzit Că ordinu’ ţi-a venit; Şi ai să pleci milităraş Şi pă mine cui mă laş? - Tu, rămâi, mândruţă, bine, Dar mai rău este de mine Că mă duc în ţări străine,

316


Unde nu cunosc pe nime, Decât arma lângă mine Şi batista de la tine. Iar batista are-o floare Ca să-mi ţină de răcoare Când o fi căldură mare Şi dor de la tine tare. ” Iar se uscă frunza-n vie ,,Iar se uscă frunza-n vie, Merg feciori la cătănie, Merg feciorii ce se ştiu Ş-a rămas satu’ pustiu. Când pleacă trinu’ din gară, Nu mai poate de povară. Trinu’ pleacă fluierând, Mândrele rămân plângând. Maşină cu şase roate, Nu mă-nstrăina departe, Că n-am părinţi să mă cate.” Foaie verde foi de nuc ,,Eoaie verde foi de nuc, Mai am o zi şi mă duc, măi. Eu mă duc, codru’ rămâne, Plânge frunza după mine, măi. Plânge frunza şi iarba Şi măicuţa sărmana, măi. Plânge iarba şi frunza Şi mândra, mândruţa mea, măi Nu mă duc cu oile, Mă duc cu cătanele, măi. Nu mă duc la deal să ar, Mă duc, mândro, militar, măi!”

317


Cântece de ciobănie şi de haiducie

Săracu’ bietu’ cioban ,,Săracu\ bietu’ cioban, Pune târla pe maidan Şi oala la foc să fiarbă, Oaia vine şi-o răstoarnă. - Dragele mele de oi, Pentru voi trag la nevoi ... Săracu’ bietu’ cioban, Vara-n munte, iarna-n baltă, La mândruţa, niciodată. Vin şi vânturi, vin şi ploi, Eu tot nu fug de la oi. Drăguţă Sfântă Mărie, Nu lăsa toamna să vie: Rămân strungi făr’ de oiţe, Stânile fără băciţe, Izvoare făr’ de mioare Şi stâni fără de stăpâni; Şi se duc şi nu mai vin Pân’ la Sfântu’ Costandin. Vai, drăguţa stâna mea, Cine te-o mai mătura? Numa’ mierla cu coada...” Pădure, dragă pădure ,,Frunză verde de trei mure, Pădure, dragă pădure, Frumos cântă cucu-n tine, Şi mai gros şi mai subţire! Frunză verde de trei mure, Pădure, dragă pădure, Lasă-mă să intru-n tine Cu mândruţa după mine! - Eu, bade, zău, te-aş lăsa, Dar ţi-e mândra tinerea Şi faci dragoste cu ea,

318


Jos, la rădăcina mea Şi mi-se usucă frunza, N-are mierla ce mânca, Nici cucu’ pă ce cânta! Eu spui cucului să tacă, El se mută p-altă cracă, Cântă, hoţu’, de mă seacă! Eu spui cucului: ,,Taci, taci”, El să suie p-alte crăci Şi cântă de nu mai poci! Cucuie, pasăre blândă, Suie-te-n copac şi cântă, Suie-te-ntr-un vârf de fag Şi cântă-i lumii cu drag, Suie-te-ntr-un vârf de soc Şi cântă-i lumii cu foc!... ” Mult mi-e dor ,,Mult mi-e dor şi iar mi-e dor De apa de la izvor, De mirosu’ bradului, De stâna ciobanului. - Ciobănaş de la mioare, Mai lasă-ţi turma la vale, Pe Valea Câinenilor, La poalele munţilor, Să te văd venind-n sat, De la munte, pe înserat. - Frunză verde de trifoi, Aş veni în sat la voi, Dar oile nu se-ndură De izvoarele ce cură. Nici eu nu m-aş îndura De brazi a mă depărta, De cântecul cucului De la poala codrului.”

319


Oltule, râu curgător ,,Oltule, râu curgător, Face-te-ai povestitor, Ca să poci vorbi cu tine, Să văd de mai am vr’ un bine. Şi de-oi mai avea vr’un bine, Să poci trece peste tine, Peste apa ta-nspumată, Până-n partea cealălaltă. Iar de-oi avea numai rău, Să mă tragi la fundul tău, Să fiu hrană peştilor Şi rugină pietrelor! Că-mi pare o veşnicie De când sunt în haiducie...” Oltule, râu blestemat ,,Oltule, râu blestemat, Ce vii aşa tulburat? Ori la izvor te-a plouat, Ori vrun mal ţi s-a surpat, Ori Mureşu’ te-a vărsat, Ori trup de om ai mâncat?... Oltule, Oltuţule, Seca-ţ-ar izvoarele Şi toate pâraiele, Să se vadă pietrele, Să trec cu picioarele, Să-mi văd rudişoarele, Căci e mult, tare e mult De când m-am făcut haiduc. Oltule, pe valea ta Crească iarba-peria, Crească iarba şi un dudău, Să pască şi-murgu’ meu, Să pască, să se-ntărească, Pe mine să mă slujească, Pe noi să nu ne găsească,

320


Potera să ne lovească; Noi să lovim bogătanii Şi să ajutăm sărmanii. ” La poiana cea rotată ,,Du-mă, Doamne, du-mă-odată În poiana cea rotată, Să pasc oile grămadă, Sus, în vârfu’ muntelui, Pe deasupra plaiului, în bătaia vântului, Cu oile-n jur păscând, Băciţa-n stână gătind, Iar eu din fluier cântând.” Cucuie porumbac ’’Foaie verde foi de mac, Cucuie porumbac, Ce tot zbori aşa-nfoiat Din copac în copac Şi nu te-apuci de cântat? Aşează-te în copac Şi fă lumii pe plac Şi dă drumu’ glasului Să s-audă până în grui; Că e vremea de plecat Cu oile din iernat, Că e vremea de-nverzit, De-nverzit şi de-nflorit. ”

Cântece de dragoste şi de dor şi jale Cântec ,,Frunză verde bob năut, Fusei pe unde-am iubit Şi găsii locu’ pârlit Şi-un fir de iarbă plângând C-a rămas netăvălit

321


Şi nesătul de iubit. Când vâzui firu’ plângând, Pusei faţa la pământ Şi mă gândii la trecut, La iubitu’ de demult, Că nu l-am mai legumit Şi l-am dat cui s-a găsit; La tânără, la bătrână, Le-am făcut toate de-o mână; La urâtă, la frumoasă, C-a fost noaptea-ntunecoasă, C-a fost noapte şi-a plouat Şi n-am văz’t pe cine-am luat. M-or duce la mănăstire Şi-or pune pământ pe mine. Peste pământ creşte iarbă, Vine mândra şi mă-ntreabă: - Putrezit-ai, bade dragă? - Ba, mândro, n-am putrezit, Dar aicea mi-e urât, Că pământul-i tare greu Şi-i pus pe sufletu’ meu; Şi ţărâna rău mă-ndeasă, Pân’ la inimă m-apasă!...” Foaie verde de molotru ,,Foaie verde de molotru, Toată lumea-mi zice ,,lotru”, C-am furat lemne din codru. Da’ eu jur făr’ de păcat Că lemne nu am furat, Numa’ o blană de brad, Să fac la mânduţă pat, Căci cu ea m-am cununat. Aşa-mi zice lumea mie Că nu-s om de omenie, Da’ nici eu nu vreau să fiu Cât oi fi pe lume viu: Dacă-oi trăi, să iubesc,

322


De-oi muri, să putrezesc, Ce-am iubit, nu mai găsesc! Aş trăi şi n-am cu cine, Aş muri, moartea nu vine, Căci pe cine mi-am avut, A fost vremea şi a trecut Şi-a pus spate la pământ. * - Veştejire-ai mândro, -n lume, Ca să nu-ţi mai dau de nume, Că de când te ştiu pe tine Numai pot iubi pe nime’; O dată te-am sărutat, Tare rău m-ai fermecat, M-ai fermecat cu dor mult, Cât trăiesc, să nu te uit! - Nu te pot, bade, uita, Că ţi-a fost dulce gura, Guriţa şi buzele, Ochii şi sprâncenele. - Crapă, Doamne, pământu’, Să intre-n el urâtu’, Să deschidă pajiştea, Să răsară dragostea! Viorele de pe lunci, Să le vezi, mândro, să plângi Şi aminte să-ţi aduci De-ale noastre vorbe dulci!...” Asară şi-alaltăsară ,,Foaie verde şi-o secară, Asară ş-alaltăsară, Fluiera Gheorghe p-afară. Nu fluiera d-altceva, Numai de mânia mea, Că el şi-a găsit alta. Să-ţi găseşti, Gheorghe, şi-o mie, Ca mine nu te mângâie,

323


Să-ţi găseşti, Gheorghe, şi-o sută, Ca mine nu te sărută, Să-ţi găseşti, Gheorghe, şi zece, Doru’ de mine nu-ţi trece; Ori pe cine ţi-ai găsi Ca mine nu te-o iubi! ” Cântec ,,La casa cu trestioară, Zace-un voinicel să moară. Nu ştiu, zace, ori se face, Că mie nu-mi mai dă pace. - Hai, voinice, şi te scoală, Nu-mi mai da şi mie boală, Că mie mi s-a urât Căpătâiu’ tot mutând, De la cap pân’ la picioare, De la umbră pân’ la soare! ” Foaie verde trei arginţi ,,Foaie verde trei arginţi, Am fost una la părinţi, Cum e Luna între Sfinţi. Părinţii mei n-au avere, M-au crescut în mângâiere. Mă făcui mai mare-n sat, Mă făcui de măritat. Mi-au venit băieţi din sat, Dar măicuţa nu m-a dat. Mi-a venit altu’ din lume Cu vreo şase-şapte nume, Era negru şi urât, Dar măicuţii i-a plăcut Şi cu el m-a logodit. La un an şi două zile, Vine maica pe la mine, Mă găseşte-n pat culcată, C-o cârpă la cap legată:

324


- Fata mamii, ce-ai la cap? - Amintire de bărbat! La un an şi şase zile Vine iar maica la mine: - Fata mamii, ce-i cu tine? De necaz şi de ruşine, Eu îi spun că o duc bine... ” Măi Costică, om pripit „Trandafir îmbobocit, Măi, Costică, om pripit, Lăsaşi calu’ priponit Şi plecaşi după iubit. Calu’ rău ţi s-a smucit A rupt gardu’ şi-a fugit. Fugi şi tu cu capu’ gol Că-ţi ia calu’ la obor Şi mai dai pă gloabă-un pol. Polu’ ce l-ai da pe gloabă Mai bine-1 pui Leanii-n salbă, Pe tine drag să te aibă!” Vino, bade, sâmbătă ,,Firicel de cânepă, Vino, bade, sâmbătă, Că mă găseşti singură, Mă găseşti închisă-n casă Cu pui fripţi şi vin pă masă. Stai, bade, pe lemne verzi C-ai venit ca să mă vezi. Stai, bade, lângă fereşti C-ai venit să mă iubeşti. Stai, bade, lângă cuptor, Că mi-a fost de tine dor. Amândoi să ne iubim, Să nu ne mai despărţim. ”

325


Mândruliţă, satu-i plin Mândruliţă, satu-i plin Că amândoi ne iubim. - Zică lumea orice-ar zice, Dragostea să nu ne strice! - De iubit, n-ar fi nimic, De lume nici nu mai zic, Dar nici mama nu mă lasă Să te-aduc la mine-n casă. Lumea vorbeşte ce ştie, Eu iubesc ce-mi place mie. Lumea vorbeşte, vorbeşte Şi mândruţa mă iubeşte. Mândro, fac cum o fi bine Şi-o să mă însor cu tine, Mama, zice, mama tace, Nouă n-are ce ne face! ” Ştii, tu mândră, ce ziceai Ştii, tu mândră, ce ziceai Cătră mine şi plângeai: Că nu este om pă lume Pe noi să ne despreune. Iată omul s-a găsit Şi pe noi ne-a despărţit. Mânce-i corbii carnea-n lunci Cine-a despărţit doi prunci! Mânce-i corbii carnea-n fagi, Cine-a despărţit doi dragi!” Hai, mândro, să ne jurăm - ,,Foaie verde foi şi-un lemn, Hai mândro să ne j urăm Că noi nu ne mai lăsăm! - Dar, noi, bade, ne-am jurat Pe-o cruce de lemn uscat Şi tot, bade, ne-am lăsat!”

326


Amaru-i, Doamne, pelinu’ ,,Amaru-i, Doamne, pelinu’ Dar mai amar doru’ şi chinu’. Amară-i frunza de nuc, Mai amar doru’ ce-1 duc. Pasăre galbenă-n cioc, Rău mi-ai cântat de noroc De pe-o cracă de stejar, Să trăiesc cu mult amar! De-aş şti unde locuieşti, Ce fel de pasăre-mi eşti, Cu puşca te-aş împuşca, La vulturi te-aş arunca! Nici aşa nu te-aş lăsa, Tot mai rău te-aş blestema: De trei ori puii să-i scoţi, Să ţi-i mânce corbii toţi Şi pă tine lângă pui, Să nu mai cânţi nimănui. Căci nu mi-ai cântat a bine, Numai dor şi despărţire, Să trăiesc prin ţări străine, Unde nu cunosc pă nime’, Numai frunza şi iarba Care-i în toată lumea.” Bulgăraş de gheaţă rece ,,Bulgăraş de gheaţă rece, Vara vine, iarna-mi trece Şi n-am cu cine petrece. Căci cu cine-am petrecut S-a dus şi n-a mai venit Şi-acum zace în mormânt. Bulgăraş de gheaţă rece, Iarna vine, vara-mi trece, Ca mâine zac şi eu rece. ”

327


Nu mă purta, maică, rău ,,Nu mă purta, maică, rău Până sunt în pragu’ tău, Că dacă m-oi străina, Cu anu’ nu mi-i vedea Şi-i tot plânge şi-i ofta! Lasă-mă, măicuţă-n pace, La urât, silă nu-mi face! Maică, urâtu’ mă cere, Nu mă da fără plăcere. Că urâtu’ nu-i de-o zi, Ci, maică, pân’ oi muri! Că urâtu’ nu-i de-o noapte Ci e, maică, pân’ la moarte!” Geaba, maică, m-ai făcut ,,Geaba, maică, m-ai făcut Şi m -ai dat după urât! Nu m-ai dat după cel drag Să-mi fie în lume larg, Dar m-ai dat după urât Să-mi fie strâmt ca-n mormânt! Băieţele din alt sat ,,Şi-am zis verde ca-n Banat, Băieţele din alt sat Să nu-mi ţii drumu’ legat, Că nu sunt de măritat. Şi de măritat de-aş fi, După tine n-aş veni! Că mi-a spus mama prea bine Că nu mă dă după tine, După tine, -un călător Să mă laşi în drum să mor! ”

328


Cucuie cu pene sure ,,Cucuie cu pene sure, Când ţi-aud glasu’-n pădure, Bate inimioara-n mine Ca la un prunc de trei zile. Las şi masă, las şi treabă Şi intru-n codru’ degrabă Şi m-aştern pe brânci în iarbă Şi îmi pun mâna la frunte Şi spui cucului să cânte. Cucu’ zboară într-un fag, Cântă cântec de pribeag. Zboară şi pe-o rămurea Şi cântă deasupra mea. Cântă-ţi, cuce, cântecu’, Că mi-i drag ca sufletu’.

Cucu’ zboară într-un nuc, Cântă cântec de haiduc. Cântă, vremea n-o mai pierde Atât cât e iarba verde. Zi, cucuie, şi petreci, Căci ca mâine o să pleci. Cucu’ zboară într-un spin, Cântă cântec de străin. Cucu’ zboară într-un plop, Cântă cântecu’ de tot. Cântă, cântă, cuculeană, Căci ca mâine este toamnă, Frunza o să-ngălbenească, Tânăru’-o să-mbătrânească. ”

Colo-n vale-ntr-o vâlcea ,,Foaie verde viorea, Colo-n vale-ntr-o vâlcea Cucu’ şi mierla. Cucu’ cântă de iubire, Iar mierla de despărţire.

- O, mierlă, nu mai cânta Că te-o blestema lumea! Ş-am să te blestem şi eu Că mi s-a dus puiu’ meu. ”

Ţi-am trimes carte de dor Frunză verde meri domneşti, Du-te, carte, şi du veşti, Să umbli, să ocoleşti, Pă cel drag să-l întâlneşti, Să-i spui dor şi multe jele, Scrise de mâinile mele.”

,,Frunză verde de bujor Ţi-am trimes carte de dor, Carte de dor şi de jele, Scrisă de mâinile mele, Pă izvor, pă izvorele, Pă izvor, pă apă rece, Pe unde o putea trece!

Cântece de lume Cântec ,,Foaie verde mărăcine, Supărare n-ar mai fi, Şi-am trecut, lume, prin tine De-aş avea cu cin’ trăi. Şi n-am dat de nici un bine. Să te văz, lume, arzând, Şi-am trecut la deal, la vale, N-aş veni ca să te sting! Cu năcaz şi supărare. De-aş vedea că nu arzi bine, 329


Aş mai pune gaz pe tine! Necăjită-i lumea, Doamne, Când se culcă şi n-adoarme. Necăjită sunt şi eu Că mă arde doru’ greu. Vai, vai, vai, inima mea Îmi arde ca bâlbărea, Că sunt tare străinea Şi nu am pe nimenea. C-aşa e-n străinătate, Toţi te-njură, toţi te bate (sic!).

De le-ai face cât de bine, Tot se uită rău la tine; De le-ai face apa vin, Tot nu faci voia din plin; De le-ai face apa bere, Tot nu faci a lor plăcere. Pune, mamă, perna-n pat, De străini m-am săturat, Că străinu-i ca şi chinu’ Şi amar ca şi veninu’! ...

Hai, mândro să bem ,,Hai, mândro, să bem odată, N-o să facem căşi de piatră, Nici încuietori la poartă. Facem casă de grădele, Curtea-nchisă cu nuiele. Hai, mândro, să bem într-una, Doar n-o să trăim cât lumea. Ce folos că om trăi ani mulţi Dacă-om trăi tot necăjiţi? Hai odat’, mândro, să bem, Nu ştim câte zile-avem. De-om avea zile puţine, Măcar să le trăim bine!

Hai, mândro, să bem, să bem, Nu ştim câte zile-avem! Hai, mândro, să bem o litră, N-o să-mi fac casă de sticlă Şi-am să fac una de bârne, Să trăiesc puţin, dar bine. Ce folos c-oi trăi mult Şi-oi trăi tot amărât? Mai bine puţin şi bine, Să se lipească de mine, Să râmnească orişicine C-amândoi o ducem bine!... ”

Foaie verde viorea ,,Foaie verde viorea, Sărmana inima mea, Mult e jalnică şi rea, Dar n-o ştie nimenea. Vai, vai, vai, inimă bună, Nu te-am mai avut de-o lună, Nici de-o lună, nici de-un an, Nici acum nu te mai am. Vai, vai, vai, inimă, vai, De multe rele mă dai!

330

Rabdă, inimă, cât poţi, Nu-ţi da sfatu’ cătră toţi, Că chiar frăţiori să-ţi fie, Inima să nu ţi-o ştie! Dă-mi, Doamne, şi nu-mi da mult, Că nu-ţi cer bani împrumut. Şi nu-ţi cer vrun lucru mare, Să-ţi cază cu supărare: Cer noroc şi sănătate, C-aşa, sunt bogat în toate.”


Frunză verde şi-un dudău ,,Frunză verde şi-un dudău, De-ar trăsni-o Dumnezeu, Talpa leagănului meu, Că m-a legănat prea rău. Cin’ m-a legănat pă mine, N-ar avea parte de bine; N-a ştiut a legăna, Ci-a a ştiut a blestema: Că m-a blestemat cu foc Să n-am pe lume noroc! Şi m-a blestemat de-am plâns, Rele zile-am mai ajuns!

Şi cu foc m-a blestemat, De n-am avut loc în sat, Nici în sat, nici în vecini, Numa’n negrii de străini. Străină-s, străină-mi zice, Străină-s pe un’ m-oi duce; Străină-s şi-aşa mă cheamă, Străină-s, de bună samă! Năpădită-s de străini Ca dâlma de mărăcini, Năpădită-s de duşmani, Ca valea de bolovani! ...”

Tinerel m-am însurat ,,Tinerel m-am însurat, Tinerică fată-am luat, Tinerică şi cu bani Şi de şaisprezece ani. I-a dat ta-so patru boi Şi-o turmă mare de oi. I-a mai dat şi-o capră şută42, Tot ca toanta de urâtă. I-a mai dat şi doi purcei Şi-au murit de frica ei. I-a mai dat două găini Şi-au fugit naiba-n vecini. Mă dusei să ar în coastă

Cu boii de la nevastă; Când era la prânzu’ mare, Vine toanta cu mâncare: Mămăliga-ntr-un telteu, Lapte acru-ntr-un hârdâu. -Pleacă, toanto, că-am mâncat, Când te văd, m-am săturat! Eu cu boii car trifoi, Toanta doarme în război. Eu cu boii car la piatră, Toanta doarme-n cas’ pe vatră; Când o văz culcată-n pat, Parc-ar fi ursu’-ncălţat! ...”

Mă însurai şi luai nevastă ,,Of, mă însurai şi luai nevastă, Mi-adusei pe dracu’-n casă Şi-l băgai cu lăutarii, Nu-1 poci scoate cu jăndarii. - Of, părinte, sfinţia-ta, 42 Fără coarne.

331

Vai şi-amar de soarta mea! Iţi dau plug cu şase boi, Descunună-mă-napoi! Poţi să-mi dai cinci vaci cu lapte, Cununia-i pân’ la moarte!


Fire-al dracului de naş, Cu cine mă cununaşi? Cu urâta satului, Cu propteaua gardului. Că azi noapte, între ţoale, Mi s-a părut toanta floare,

Dar la ziuă, când mă scol, Am crezut că-i dracu’ gol: Fug boii de se omor, Iar o vacă mai bătrână Sări gardu’ de-o prăjină Când o văzură pă... zână.”

Trecui valea satului “Trecui valea satului La fata bogatului, Că-mi dă boi şi-mi dă avere, Să-i iau fata de muiere. Boii-s buni, averea-mi place,

Dar cu fie-sa n-am ce face. Oile-s bune, vacile-mi plac, Dar cu fie-sa ce să fac? Că-i urâtă sorocită, Ce să fac cu-aşa pocită? ...”

Mândra mea cea măritată ,,Când am plecat la armată, Lăsai mamă, lăsai tată, Lăsai mândra mică fată. Cătănii doi ani şi-o vară, Venii-n toamnă-acasă iară, Găsii mamă, găsii tată Şi pă mândra ... măritată! Măritată cu-alt bărbat, Că pă mine m-a uitat. Da-ţi-ar, mândro, Dumnezeu Binele ce ţi-1 vreau eu:

Şase boi şi bani din pungă La doctori să nu-ţi ajungă! Când ţi-o fi, mândro, mai bine, Şase doctori lângă tine! Patru să te doctoricească Şi doi să te lecuiască. Patru boi şi patru mii Să le dai pe doctorii. Şi-ncă şase mii din pungă La doctori să nu-ţi ajungă! ...”

Frunză verde ,,Frunză verde lin, pelin, Vai de copilu’ străin, Când slujeşte la stăpân! El slujeşte cu dreptate Şi ia leafa jumătate Şi bătaie, -a treia parte! Şi iar verde matostat, Eu slujba că am lăsat

Şi m-am dus şi m-am tot dus, Tot în sus, pe plai în sus, Pe cărarea codrului, Pe sub poala muntelui. Frunză verde şi-un pelin Voinicel, voinic străin, Străinei, străin sărac Nimănuia nu-i eşti drag!”

332


V III. P E R S O N A L IT Ă Ţ I R E P R E Z E N T A T IV E O R IG IN A R E D IN C O M U N A C Â IN E N I

1. Oam eni de ştiinţă, scriitori, artişti, sportivi . . . De-a lungul timpului, din satele comunei Câineni s-au ridicat o serie de personalităţi care prin inteligenţă, moralitate şi muncă susţinută au ajuns la realizări remarcabile în ţară şi chiar peste hotare. Aceste personalităţi au făcut şi fac cinste comunei Câineni şi Ţării Loviştei în locurile pe unde au trecut, au vieţuit şi mai vieţuiesc încă, neuitând nicio clipă de unde au plecat. Ne facem o datorie de onoare de a prezenta aceste personalităţi, convinşi fiind că ele merită admiraţia şi recunoştinţa noastră, a tuturor. Suntem, de asemenea, convinşi că mai sunt şi alte nume care ar fi trebuit să apară aici, însă noi atâta am putut face, în unele cazuri - cu mari insistenţe. Regretăm mai ales faptul că nu am reuşit să introducem în acest capitol două personalităţi remarcabile din Grebleşti, Dumitru (Mitu) Teşcuţ şi Petre Dache, din lipsa datelor referitoare la ele, precum şi a uneia din Robeşti, Dumitru Panu Misăilescu, inventator deosebit de prolific, cu multe brevete internaţionale (Germania, Austria, Elveţia), acesta din urmă refuzând categoric să apară în monografia de faţă, dintr-o - considerăm noi modestie exagerată. Mitu Teşcuţ a fost ziarist şi scriitor şi, de foarte mulţi ani, a întrerupt orice legătură cu familia sa din Grebleşti (mai are două surori - una în Grebleşti şi cealaltă în Râmnicu-Vâlcea). Se pare că încă trăieşte, fiind pensionar în Bucureşti. Semna sub pseudonim şi îmi amintesc că prin anii 60 era blamat de către consăteni pentru că „şi-a schimbat numele”. Petre Dache, istoric, a fost mulţi ani director al Muzeului de Istorie al Municipiului Bucureşti. Era un om deosebit de cultivat şi de amabil, aproape de fiecare dată când mergeam în delegaţie la Bucureşti, treceam pe la muzeu, pe la „Dom' Pătru” sau „Pătru lu' Dache”; discuţiile cu domnia sa erau o încântare (M.Pătraşcu, n.a.). În legătură cu Petre Dache, care mai avea doi fraţi - Constantin, zis Costandin Habri şi Dumitru (Mitu) - a rămas celebru un îndemn în versuri pe care tatăl lor obişnuia să-l adreseze acestora pe vremea când Pătru era student la istorie: „Costandine, Mite, tată/ Să muncim fără de somn/ Să-l facem pe Pătru domn!”; şi, într-adevăr, l-au făcut! Din păcate, este decedat de mulţi ani, iar soţia - o doamnă venerabilă, nu a putut să ne furnizeze date consistente despre el.

333


ELISABETA BĂRA - IVAN S-a născut la data de 2 februarie 1938 în satul Grebleşti, comuna Câineni, jud. Vâlcea. Şcoala primară o face în satul Grebleşti, clasa a V-a în cadrul Şcolii elementare Câinenii Mari, iar clasele a VI-a şi a VII-a - la şcoala din Grebleşti, în urma înfiinţării ciclului elementar în anul 1950 (1945 - 1952). Continuă studiile liceale în cadrul Liceului de Fete din RâmnicuVâlcea (ulterior devenind Şcoala Medie nr. 2, Liceul „Vasile Roaită”, astăzi Colegiul Naţional „Mircea cel Bătrân”) în perioada 1952 - 1955. Urmează Facultatea de Chimie Industrială din cadrul Institutului Politehnic Timişoara, pe care o absolvă în anul 1960, cu specializarea Ştiinţa Materialelor Oxidice. Primul an de stagiatură (1960 - 1961) îl desfăşoară ca inginer tehnolog în cadrul întreprinderii Electroceramica din Turda, jud. Cluj. În anul 1961 revine la Timişoara, unde începe o strălucită carieră universitară la Facultatea de Chimie Industrială din cadrul Institutului Politehnic (1961 - 1991), continuând la Facultatea de Inginerie din cadrul Universităţii „Aurel Vlaicu” din Arad (din 1991 şi până în prezent). Se căsătoreşte cu Ivan Marin, astăzi profesor universitar dr. inginer, din mariajul lor rezultând doi copii - Adrian care este conf. dr. ing. şi Corina, căsătorită Pantea, care este doctor în medicină, lector universitar. Între 1961 - 1991, funcţionează ca asistent universitar la disciplinele: Procese şi aparate în industria chimică, cuptoare şi uscătorii în industria silicaţilor şi Chimia fizică a silicaţilor tehnici (1961 - 1974) şi şef de lucrări la disciplinele: Operaţii şi utilaje în industria silicaţilor, Cuptoare şi uscătorii în industria silicaţilor (1974 - 1991), la Facultatea de Chimie Industrială, din Institutul Politehnic Timişoara. În anul 1976, obţine titlul de doctor inginer cu teza Mase oxidice cu proprietăţi electrice pe bază de dioxid de zincroniu. În anul 1991 se transferă la Facultatea de Inginerie din cadrul Universităţii „Aurel Vlaicu” din Arad, ocupând progresiv posturile de şef de lucrări (1991 - 1992), conferenţiar (1992 - 1995) şi profesor universitar (1995 şi până în prezent) la disciplinele: Fenomene de transfer, Operaţii şi aparate în industria alimentară. Între 1991 - 1998 a deţinut funcţia de şef catedră la disciplina „Ştiinţe chimice operaţii şi tehnologii”, iar din 1991 şi până în prezent, este membru al consililui profesoral al Facultăţii de Inginerie şi membru al senatului Universităţii „Aurel Vlaicu” din Arad. În întrega sa carieră universitară, Elisabeta Băra - Ivan a realizat 11 tratate, cursuri şi manuale universitare (Fenomene de transfer, Operaţii şi

334


aparate în industria alimentară etc.), 97 articole ştiinţifice publicate în reviste din ţară şi străinăta-te, 4 brevete de invenţie şi 42 contracte de cercetare. Pentru activitatea desfăşurată şi invenţiile realizate, primeşte numeroase premii şi distincţii, beneficiind de recunoaştere internă şi internaţională. Studiile şi cercetările efectuate au fost solicitate de diferite institute de cercetări din srăinătate şi publicate în reviste de specialitate din S.U.A., Belgia, Portugalia şi Franţa. Este membră a unor asociaţii profesionale ca: Societatea de Chimie din România, Asociaţia Generală a Inginerilor din România (AGIR), Professional Women’s Advisory Board - 2001, American Biographical Institute. Activitatea universitară şi de cercetare a prof. dr. ing. Elisabeta Băra Ivan, o recomandă ca o personalitate de seamă în domeniul chimiei şi tehnologiei din industria alimentară, făcând mare cinste satului în care s-a născut şi comunei din care a plecat. GHEORGHE ( GOGU ) CANINI* S-a născut la 13 octombrie 1921, în satul Câinenii Mici, jud.Vâlcea şi a murit la 29 mai 2005 la Bucureşti, fiind înmormântat în cimitirul din satul natal. Şcoala primară o face în Câinenii Mici (1931), studiile secundare la Colegiul Naţional „Al. Lahovari” Râmnicu-Vâlcea şi Liceul Militar „D.A.Sturza” din Craiova (1940). Între anii 1940 - 1946 urmează cursurile Facultăţii de Drept, Universitatea „Babeş - Bolyai” din Cluj - Napoca. În anul 1947, susţine teza de doctorat în ştiinţe politice şi economice la Facultatea de Drept din Cluj-Napoca, cu tema: Responsabilitatea internaţională a guvernanţilor”, devenind doctor în ştiinţe politice şi economice. Între anii 1942 - 1947 a funcţionat ca ofiţer activ, ajungând până la gradul de căpitan. A lucrat la Direcţia de Studii din Ministerul Finanţelor (1948 - 1950); inspector şef , inspector general, şeful Corpului de Control al Direcţiei Generale a Bugetului de Stat (1951); economist şef (1951 - 1962); şef serviciu pentru finanţarea unităţilor sanitare, asigurărilor sociale şi sport din Ministerul Finanţelor (1962 - 1965); director general adjunct la Direcţia Generală a Bugetului Statului (1965 - 1968); inspector general (1968 1975). Între anii 1993 - 1994, a predat la Universitatea Româno-Americană

335


din Bucureşti, cursurile de Finanţe Publice şi Economie Politică. A colaborat la diverse reviste şi jurnale: „Tribuna tineretului”, „Finanţe şi credit”, „Lumea”, „Viaţa economică”, „România Liberă”, „ Economistul”, „Gazeta finanţelor” etc.. A publicat numeroase lucrări pe teme economice, individual şi în colaborare, opera sa fiind direcţionată în domeniul activităţii bugetare. Fiind inspector general la Direcţia Generală a Bugetului Statului, pentru anul 1973 a suplimentat bugetul judeţului Vâlcea cu o sumă corespunzătoare pentru asfaltarea străzilor din centrul satului Câinenii Mici. Gogu Canini a fost fiu al satului Câineni (de Argeş); el s-a întors pentru totdeauna în satul natal. *Petre Petria, Cristina Tănăsoiu, Vâlcea - Oameni de ştiinţă, cultură şi artă. Dicţionar, vol. II, Râmnicu-Vâlcea, Ed. “Conphys”, 2000. MIHAI M. CAZACU S-a născut în comuna Câineni, satul Grebleşti, judeţul Vâlcea, la data de 23 august 1957, în familia Mihail şi Filofteia Cazacu. Clasele primare (sub îndrumarea învăţătorului Nelu Şandru) şi cele gimnaziale, le urmează la Şcoala cu clasele I-VIII din satul natal (1964 - 1972), continuând apoi Liceul Pedagogic din Râmnicu-Vâlcea, pe care l-a absolvit în anul 1977, cu diploma de învăţător. Este repartizat la Şcoala Generală Nr. 9 din RâmnicuVâlcea unde funcţionează de la 01.09.1977 până la 28.09.1977, când pleacă să-şi satisfacă serviciul militar, deoarece a fost admis la Facultatea de Istorie şi Filosofie a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Între 1978 - 1982 urmează cursurile universitare la Iaşi, în urma cărora devine profesor de istorie-filosofie şi este repartizat ca profesor titular la Colegiul Naţional „Liviu Rebreanu” din Bistriţa, judeţul Bistriţa - Năsăud. Între 1982 - 1989 îndeplineşte funcţia de director educativ în cadrul C.N. „Liviu Rebreanu” Bistriţa, având şi calitatea de membru în Consiliul de Administraţie al colegiului. În anul 2005 este numit inspector şcolar general al Inspectoratului Şcolar al Judeţului Bistriţa - Năsăud, funcţie pe care a avut-o până în octombrie 2006 când a trecut în nefiinţă în mod fulgerător, la doar 49 de ani. Între 1985 - 1994 obţine gradele didactice definitive, II şi I, specialitatea filosofie, iar în anul 2005 se înscrie la doctorat în cadrul Universităţii „Babeş - Bolyai” Cluj-Napoca, devenind doctorand în filosofie. În calitate de profesor şi director educativ, a contribuit la pregătirea şi

336


îndrumarea a numeroase generaţii de elevi, în desluşirea conceptelor filosofice şi a istoriei României şi universale, obţinând - cu o parte dintre aceştia - rezultate meritorii la concursurile şcolare pe discipline, j udeţene şi naţionale. Datorită calităţilor sale de bun organizator, a fost ales membru al Consiliului Local al municipiului Bistriţa, având numeroase iniţiative pentru iniţierea şi consolidarea relaţiilor de colaborare şi parteneriat dintre Primăria municipiului Bistriţa şi oraşele: Besanşon - Franţa, Zielona Gora - Polonia, Herzogenrath - Germania şi L’Aquila - Italia, relaţii concretizate în numeroase schimburi culturale, educative şi economice. A fost membru fondator al Centrului Comunitar pentru Tineret (2002), membru fondator şi membru în Consiliul Director al Organizaţiei de Tineret „CeTin”, membru al Asociaţiei de Prietenie Româno - Franceze (ARFA) Bistriţa, preşedintele Asociaţiei de Logică „ORGANON” - România, Filiala Bistriţa şi reprezentant al României la R.I.T.E., organizat de oraşul Saint Girons, Franţa. A fost căsătorit şi în urma lui a rămas un copil. În timp ce scriam aceste rânduri, am aflat cu tristeţe că, în mod cu totul neaşteptat, Mihai CAZACU a trecut la cele veşnice, răpus de o moarte fulgerătoare (octombrie 2006). Ne exprimăm întreaga noastră compasiune faţă de familia îndoliată, căreia îi prezentăm sincerele noastre condoleanţe, iar lui Mihai îi dorim să aibă parte de mila lui Dumnezeu şi odihnă veşnică. (n. a., M. Pătraşcu). CECILIA CUŢESCU - STORCK* S-a născut la 14 martie 1879, pe malul Oltului, la Râu Vadului, comuna Câineni (Vâlcea) şi a murit la 29 octombrie 1969, la Bucureşti. A fost prima fiică a slujbaşului de poştă Ion Brăneanu şi a Nataliei. Este înfiată la o vârstă fragedă de bunicii pe linie maternă, Elena şi Constantin Cuţescu, funcţionari la finanţe. Câţiva ani, micuţa Cecilia i-a petrecut la Predeal, apoi, împreună cu familia care a adoptat-o, se mută definitiv la Bucureşti. A urmat clasele primare la Şcoala de pe strada Lucaci, apoi la Şcoala Centrală de Fete, de pe strada Icoanei. În toamna anului 1897 pleacă la studii în străinătate la Munchen, la Damenakademie, unde învaţă cu profesorii Feher şi Schmidt, pedagogi

337


exigenţi. În anul 1899, Cecilia Cuţescu pleacă la Paris, unde îşi începe studiile la Academia Julian, cu Benjamin Constant, care acorda o mare însemnătate culorii şi cu Jean-Paul Laureans, care cerea un desen perfect. Tot la Paris audia cursurile de la Şcoala de Arte Frumoase. Vizitează marile muzee ale Franţei, unde îi admiră pe marii pictori ai Renaşterii, copiindu-i pe Titzian şi Ribera. Călătoreşte prin Spania, Olanda şi Italia, unde admiră tablourile marilor clasici: Leonardo Da Vinci, Rafael, Michelangelo, Rembrandt, Rubens, El Greco etc. În anul 1902 debutează la Salonul Champ-de-Mars din Paris, cu un tablou intitulat “Nud”. În 1903 se căsătoreşte cu violonistul Romulus Kunzer şi au un copil, care va ajunge şi el pictor. În anul 1906, revine în ţară, unde realizeză mari lucrări, caracterizate prin fineţe şi grandoare, participând la Salonul de Toamnă cu numeroase tablouri. Participă, cu alte lucrări, la expoziţiile „Treimii artistice”. În anul 1906 organizează prima sa expoziţie personală, la Galeria Hassele din Rue Lafitte, Paris. În anul 1909 porneşte din nou în călătorie prin Spania, Italia, Olanda, timp care coincide cu a doua sa căsătorie, de data aceasta, cu sculptorul Frederic Storck. În perioada 1906 - 1913 are o ascensiune şi un succes continue, participând la saloane oficiale în ţară şi în străinătate, obţinând aprecieri şi premii. În anul 1916, realizeză în Bucureşti, la sediul unei bănci, un impunător „triptic”, având ca teme: “Industia”, “Agricultura” şi “Comerţul”. În anul 1922 pictează 12 panouri, printre care şi un plafon cu două lunete. În anul 1934, în Aula Academiei de Studii Economice, cu prilejul aniversării a două decenii de la înfiinţarea acesteia, realizeză o lucrare de peste 100 m2, intitulată Istoria negoţului românesc. Ulterior, pe calota plafonului din marea sală de festivităţi a Palatului Regal, avea să conceapă lucrarea alegorică de ample proporţii, Apologia artelor româneşti. La Pavilionul României de la Expoziţia Internaţională de la Paris, din 1937, realizeză o pictură murală cu subiect istoric, Petru Cercel şi curtea sa. În 1949, la peste 70 de ani, imortalizează pe pânze imense Proclamaţia de la Padeş a lui Tudor Vladimirescu. Între 1916 - 1941 funcţionează ca profesoară la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti. Împreună cu Olga Greceanu şi Nina Arbore, pune bazele „Asociaţiei Artistelor Plastice”.

338


În 1958, în Sala Dalles din Bucureşti, i se face o mare surpriză, prin organizarea unei expoziţii retrospectivă, expunându-i-se peste 400 lucrări. Colaboreză la „Viaţa Socială”, „Rampa”, „Timpul”, Contemporanul” etc. Soţii Storck au donat statului român „Muzeul Storck”. *Petre Petria, 1997, Vâlcea, oameni de ştiinţă, artă şi cultură. Dicţionar, vol.I, Ed. “Conphys”, Râmnicu-Vâlcea. MIHAI M. DANEŞ Este primul dintre cei trei fii ai familiei de dascăli Mihai şi Filofteia (născută Şandru) Daneş, din satul Grebleşti, comuna Câineni, judeţul Vâlcea. S-a născut la data de 18 iunie 1957 în comuna Câineni şi a crescut - până la vârsta adolescenţei - alături de familie, avându-i ca dascăli, la şcoala din satul Grebleşti, pe ambii părinţi. În anul 1977 obţine diploma de bacalaureat a Liceului Teoretic Brezoi, judeţul Vâlcea, şi se înscrie, la îndemnul părinţilor, la Facultatea de Medicină Veterinară din Bucureşti, pe care o absolvă în anul 1982, devenind medic veterinar. Imediat după absolvire este repartizat ca medic veterinar la I.A.S. Prundu, judeţul Giurgiu, unde lucrează până în anul 1984. În urma susţinerii unui concurs, se transferă la S.N. Institutul “Pasteur” S. A. din Bucureşti, pe un post de cercetător ştiinţific. În perioada 1984 - 2003, la noul loc de muncă, paralel cu munca de cercetare, se ocupă şi de propria pregătire ştiinţifică, obţinând titlul de “cercetător ştiinţific principal gr. I.” şi pe cel de “doctor în Ştiinţe Medicale” (1995). Datorită competenţelor sale ştiinţifice şi profesionale, deţine numeroase responsabilităţi şi funcţii. Astfel, este responsabil de teme de cercetare, şef de programe de cercetare, responsabil compartiment culturi celulare, responsabil diagnostic boli veziculoase, şef laborator virusologie, director Departament Produse Biologice. Obţine şi două brevete de invenţii (1987, 1988). Începând cu anul 1998, colaborează cu Facultatea de Biotehnologie USA-MV, Bucureşti, devenind conferenţiar universitar dr. titular. Din anul 2003, colaborează cu firma “A&S Int’l 2000” Bucureşti, deţinând postul de director de marketing internaţional. Conf. univ. dr. Mihai M. Daneş are o activitate ştiinţifică şi de cercetare impresionantă în domeniul virusologiei şi bolilor infecţioase la animale. A elaborat şi publicat, singur sau în colaborare, un număr de 94 lucrări ştiinţifice, din care 61 în reviste de specialitate acreditate, 33 - comunicate

339


în sesiuni ştiinţifice, un articol de popularizare, 6 volume de carte tipărite şi a participat la 33 congrese şi simpozioane internaţionale. În anul 1987 primeşte premiul Academiei Române „Traian Săvulescu” pentru Agricultură. Este membru corespondent al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice, membru al Colegiul Medicilor Veterinari din România, membru în Asociaţia Generală a Medicilor Veterinari din România, membru asociat al organismului de certificare „RENAR” - sistemul calităţii - ISO, GMP, evaluator de programe CNCSIT (2004) şi membru în Grupul de cercetare FAO - UE pentru febra aftoasă (1991 - 2001). Deţine atestat de liberă practică, din 23.09.1999. De-a lungul carierei sale profesionale dr. Mihai M. Daneş a efectuat numeroase specializări obţinând calificări în domeniul medicinei veterinare: ISZ Brescia, Italia, Bursă CEE - DG XII (Stagiu de iniţiere în tehnologia de obţinere a anticorpilor monoclonali, 1993); Forma Scientific, Ohio, S.U.A. (Stagiu de specializare în biosecuritatea laboratoarelor destinate bolilor din grupa A - OIE, 1999); FAO - EU - FMD, Borovetz, Bulgaria (Atelier de epidemiologie în febra aftoasă - Atestat, 2000); Programul Naţional de Educaţie Profesională Continuă (1999 - 2003); Centrul de Excelenţă în Epidemiologie Moleculară Veterinară “Pasteur”. A participat la alte specializări internaţionale în Anglia, Germania, Rusia, Franţa, Grecia, Austria, Turcia, Israel, S.U.A. şi Belgia. A desfăşurat o intensă activitate de promovare şi marketing internaţional: Atlanta, SUA - 2001, 2002, 2003; Manila, Philipine - 2001, 2002; Bangkok, Thailanda - 2003; Havana, Cuba - 2002; Hanovra, Germania - 2002; Santa Cruz, Bolivia - 2003; Utrecht, Olanda - 2003. Mihai M. Daneş are domiciliul stabil în Bucureşti, este căsătorit şi are un copil. Conf. univ. dr. Mihai M. Daneş este, fără îndoială, o personalitate în lumea ştiinţei medicale veterinare româneşti. ŞTEFAN ( FĂNICĂ ) C. DANEŞ A sosit pe lume la 11 octombrie 1930 în satul Câinenii Mari, comuna Câineni, judeţul Vâlcea, în familia Constantin (Dinu Ispas) şi Gheorghiţa Daneş. Anii copilăriei îi petrece în satul natal, alături de familie, timp în care urmează şi clasele primare la şcoala din sat (1937 - 1942), avându-i învăţători pe Alexandru şi Elena Teodorescu. Făcând parte dintr-o familie de ţărani ceva mai înstăriţi şi fiind printre cei din generaţia sa care s-au evidenţiat la învăţătură, părinţii l-au îndemnat şi sprijinit în acelaşi timp, să

340


meargă la şcoală mai departe. Gimnaziul şi cursurile liceale le parcurge în cadrul Şcolii Normale „Andrei Şaguna” din Sibiu (1942 - 1950), după care se înscrie la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii Bucureşti pe care o absolvă în anul 1954. Între anii 1954 - 1959 îşi face stagiatura ca procuror la Procuratura din Buzău, continuând la Procuratura Ploieşti şi Procuratura raionului „23 August” (astăzi Sectorul 1) din Bucureşti. În anul 1959, a fost numit procuror la Procuratura Generală, unde a lucrat până în anul 1964. Între anii 1964 - 1968, a fost membru salariat la Comisia Juridică din cadrul Sectorului Juridic al C.C. al P.C.R.. În anul 1967 obţine titlul de “doctor în drept” cu teza înlocuirea răspunderii penale, susţinută la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti. Proaspăt doctor în drept, la 3 ianuarie 1968, în urma revelionului petrecut împreună cu prieteni şi cunoştinţe de familie, a fost destituit şi sancţionat cu „vot de blam cu avertisment” pentru abateri grave de la disciplina de partid. S-a dispus retrimiterea lui în procuratură, unde a funcţionat ca procuror până în anul 1975. În iulie 1975 a fost ales judecător la Tribunalul Suprem şi ulterior la Curtea Supremă de justiţie, unde a funcţionat până în anul 1991. Între anii 1991 - 2002, a îndeplinit funcţia de consilier la Ministerul Justiţiei, Direcţia de Studii şi Legislaţie, iar între anii 2002 - 2004 a fost colaborator extern al Ministerului Justiţiei. Între anii 1990 - 2004, a desfăşurat şi o prestigioasă activitate didactică universitară în cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii Româno Americane din Bucureşti, fiind pe rând asistent univ. dr. (1990 - 1992), lector univ. dr. (1992 - 1996) şi conferenţiar univ. dr. (1996 - 2004). Activitatea publicistică a conf. univ. dr. Ştefan Daneş s-a materializat prin publicarea a peste 100 de studii, articole şi note în revistele „Dreptul”şi „Drept Penal” şi a 6 volume de carte, elaborate singur sau în colaborare, în domeniul penal, prin intermediul cărora încearcă să contribuie „cu ceva atât la dezvoltarea dreptului, cât şi la clarificarea şi sistematizarea practicii judiciare”. Pentru activitatea desfăşurată în practica judiciară, a primit numeroase distincţii, iar în anul 2004 i-a fost conferit Ordinul Naţional „Pentru merit în grad de Cavaler”, în semn de apreciere pentru contribuţia avută la elaborarea noului Cod penal al României (Decret nr. 575 din 8 iulie 2004). Este căsătorit, locuieşte în Bucureşti, are doi copii şi mai mulţi nepoţi.

341


MARIA ( MARIANA ) M. DANEŞ - NEMOIANU S-a născut în satul Câinenii Mari, comuna Câineni, judeţul Vâlcea, în familia Mihai şi Gheorghiţa Daneş, cunoscuţi sub numele de Nelu şi Gela „Croitoru”, la data de 9 octombrie 1950. Şi-a petrecut copilăria alături de părinţi în satul natal, timp în care a efectuat şi clasele primare în cadrul Şcolii Generale din Câinenii Mari în perioada 1957 - 1961, având-o ca învăţătoare pe Elena (Puica) Daneş. A continuat cu gimnaziul şi liceul (1961 - 1969), la Şcoala Generală nr. 5 şi respectiv Liceul Teoretic „Nicolae Bălcescu” (astăzi Colegiul Naţional „Alexandru Lahovari”) din Râmnicu-Vâlcea. Atrasă de chimie, a dorit să urmeze Facultatea de Chimie Alimentară, însă părinţii au insistat să se îndrepte spre o carieră juridică; aşa a ajuns să dea examen la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, unde a intrat şi a absolvit-o cu diplomă de licenţă, în anul 1973. În anii studenţiei, s-a întâlnit cu Marinel Nemoianu, coleg de facultate, cu care şi-a unit destinul (1971), pornind împreună pe cărările vieţii. Din acest mariaj a rezultat o fiică, Daniela - Camelia, astăzi doctor avocat în Baroul Bucureşti. Tinerii soţi Nemoianu, licenţiaţi în drept, primesc repartiţia la Procuratura locală Buzău, unde îşi desfăşoară activitatea ca procurori, din anul 1973 până în anul 1977. Dorinţa de a fi mai aproape de părinţi, i-a îndemnat să se transfere prin concurs - la Procuratura Râmnicu-Vâlcea, în cadrul căreia au lucrat până în anul 1990. Profesiunea, dar şi destinul, au făcut ca soţii Nemoianu să lucreze, cu o mică excepţie între 1999 - 2002, în aceeaşi unitate, până când în anul 2004, dispariţia prematură şi nemiloasă a lui Marinel Nemoianu i-a despărţit pentru totdeauna. Maria Nemoianu, personalitate puternică, bine pregătită profesional, onestă şi fermă în hotărâri, cu deosebite calităţi manageriale, a îndeplinit mai mult de 20 de ani - funcţii de conducere în Procuratura vâlceană: între anii 1982 - 1985 funcţionează ca procuror şef adjunct al Parchetului de pe lângă Judecătoria Râmnicu-Vâlcea, continuând ca procuror şef al aceleiaşi instituţii, până în anul 1990. Între 1990 - 1998, este prim-procuror adjunct al Parchetului de pe lângă Tribunalul Vâlcea, iar între anii 1999 - 2002, procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie Bucureşti. În anul 2002 revine la Râmnicu-Vâlcea, ocupând funcţia de primprocuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Vâlcea, funcţie pe care o deţine şi în prezent.

342


În întreaga sa activitate a dat dovadă de o înaltă deontologie profesională, fiind iubită şi stimată de colegi şi subalterni depotrivă. Începând cu anul 2000, este solicitată să predea în cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii Spiru Haret, secţia din Râmnicu-Vâlcea, la început ca asistent universitar (2000 - 2002), apoi ca lector universitar (2002 - 2006). Ca procuror, dar şi ca manager, Maria Nemoianu a participat la diverse cursuri postuniversitare de specializare şi perfecţionare profesională: 1981 1982, Criminologie, Facultatea de Drept Bucureşti; 1983 - 1985, Procuratura Generală, Drept Penal, Ştiinţa Conducerii; 1992 - 1993, Bucureşti, Centrul O.N.U., Drepturile omului. Publică numeroase articole, note şi comunicări în revistele de profil „Pro Lege” şi „Dreptul”. Dă o mulţime de interviuri pentru mass-media locală şi naţională. Pentru deosebita activitate desfăşurată în bogata sa carieră, a fost distinsă, în anul 2001, de către Preşedinţia României, cu „Meritul judiciar clasa I”. PETRE ( PETRICĂ ) N. DARIE* S-a născut la 4 septembrie 1920 în satul Câinenii Mari, comuna Câineni, judeţul Vâlcea, în familia lui Nicolae (Lae) şi Ioana Darie. Copilăria şi-o petrece în satul natal, unde urmează şi şcoala primară (1932), apoi gimnaziul şi studiile liceale în cadrul Şcolii Normale din RâmnicuVâlcea, până la desfiinţarea acesteia (1938), continuând la Şcoala Normală „Andrei Şaguna” din Sibiu până la absolvire (1940). A absolvit Academia Naţională de Educaţie Fizică a Universităţii din Bucureşti (1944). S-a înscris la Facultatea de Drept din Bucureşti,fiind exmatriculat în 1946, în urma arestării şi reţinerii timp de două luni, datorită participării la manifestaţiile de protest ale vremii din Piaţa Palatului din Bucureşti (noiembrie 1945). În perioada 1942 - 1944, a funcţionat ca instructor de zbor pentru tineret la secţia de zbor fără motor din cadrul Ministerului Învăţământului, iar între anii 1942 - 1946, a fost responsabil pentru organizarea timpului liber al salariaţilor din acelaşi minister. Activitatea cea mai îndelungată a desfăşurat-o ca profesor de educaţie fizică şi sport (1946 - 1982) la Liceul de Băieţi nr. 1 din Râmnicu-Vâlcea (ulterior - Şcoala Medie nr. 1, Liceul „Nicolae Bălcescu”, astăzi Colegiul Naţional „Alexandru Lahovari”). Este căsătorit cu Lucia Darie; au un fiu, Dragoş, şi doi nepoţi. Împreună cu profesorul Marin Trincă şi alţi colaboratori, a pregătit serii întregi de sportivi şcolari în domenii ca gimnastică, baschet, fotbal, volei şi

343


atletism, ocupând - în numeroase rânduri - locuri de onoare la campionatele naţionale ale elevilor şi şcolarilor; elevii pregătiţi de el au devenit ulterior sportivi de performanţă care s-au impus, ani de-a rândul, pe plan naţional şi internaţional, obţinând medalii şi titluri onorifice. A fost primul profesor din România care a obţinut gradul didactic I, la disciplina educaţie fizică. A condus Cercul Pedagogic de Specialitate din judeţul Vâlcea şi a fost membru al Federaţiei Române de Gimnastică. În domeniul sportului şi al educaţiei prin sport, profesorul Petre Darie rămâne omul de referinţă al judeţului Vâlcea şi o personalitate reprezentativă a comunei Câineni. Urmare a abnegaţiei sale şi a rezultatelor obţinute, i-au fost conferite diferite titluri, ordine şi medalii. Este membru al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici şi veteran al celui de-al doilea război mondial. Petre Darie a avut o întreagă viaţă de împliniri profesionale, cu satisfacţii depăşind obişnuitul. Acest fapt este urmarea firească a străduinţelor sale şi a timpului sacrificat în interesul şcolii, a dăruirii cu care s-a dedicat profesiei de dascăl. *Ion Măldărescu, Emilian Frâncu, Oameni cunoscuţi ai Râmnicului contemporan. Mică enciclopedie, vol. II, Râmnicu-Vâlcea, Ed. “Anton Pann”, 2002. CONSTANTIN N. FRÂNTU S-a născut în satul Grebleşti, comuna Câineni, la 10 decembrie 1934. După şcoala primară şi gimnazială (1941 - 1947) urmată în satul natal, a urmat o şcoală profesională la Sibiu (1948 - 1951). A continuat, tot la Sibiu, cu Şcoala Militară de Ofiţeri (1952 - 1955). În perioada 1958 - 1962, urmează liceul, după care îşi continuă studile la Academia Militară (1963 1967). În anul 1969, este şi absolvent de ASE cu diplomă de licenţă. Cu excepiţa unui singur an, 1951 - 1952, când a lucrat ca mecanic auto, activitatea profesională şi-a desfăşurat-o în cadrul armatei până în anul 1993, când s-a pensionat cu gradul de “colonel în rezervă”. În perioada 1955 - 1958, a fost comandant de pluton şi de companie, iar în perioada 1958 - 1961 a funcţionat ca locţiitor tehnic al comandantului de regiment. În perioada 1961 - 1967, a fost profesor la Catedra de Auto a Şcolii Militare de Subofiţeri “Gheorghe Lazăr” din Sibiu. Îşi continuă cariera didactică militară în perioada 1967 - 1970 ca profesor de economie politică la Şcolile Militare de Ofiţeri “Nicolae Bălcescu” şi “Ioan Vodă” din

344


Bucureşti. În perioada 1971 - 1975, a fost lector la Catedra de Economie Politică şi Economie Militară din cadrul Academiei Militare, iar în perioada 1976 - 1987 a fost şef de birou şi apoi de secţie în cadrul Ministerului Apărări Naţionale. Din anul 1987 şi până la pensionare, în anul 1993, a fost conferenţiar în cadrul Academiei Militare. În perioada 1992 - 1996, a fost primar al comunei Câineni, judeţul Vâlcea. Pe linie ştiinţifică, col. (r) C. Frântu a participat cu comunicări şi referate la diferite sesiuni şi reuniuni ştiinţifice, a elaborat - singur sau în colaborare - numeroase lucrării ştiinţifice, a fost referent ştiinţific al unor studii, cercetări şi teze de doctorat, membru în colegiul de redacţie al Buletinului Academiei Militare şi al unor comisi de susţinere a unor teze de doctorat. În perioada 1974 - 1979, şi-a elaborat teza de doctorat cu titlul Acţiunea legilor economice în timp de război, obţinând, în anul 1979, titlul ştiinţific de “doctor în economie militară”. Este autor sau coautor al unui număr de 27 de lucrării ştiinţifice din domeniul militar, între care 8 cărţi, vizând preponderent chestiuni de economie şi pedagogie militară. În anul 1995, publică la Editura “Conphys”, împreună cu Petre Petria lucrarea “Cuţescu - Storck, Cecilia”, o bibliografie selectivă a marii artiste plastice, şi ea fiică a comunei Câineni. Ultima lucrare, “Flori din grădina iubirii”, volumul I, i-a apărut tot la Editura “Conphys” în anul 2006, fiind eleborată împreună cu fiica sa, Cristina Mihaela, căsătorită Panduru. Surprinzător, dl. col. (r) C. Frântu ne­ a prezentat şi o lucrare cu titlul identic cu cel al lucrării de faţă, “Monografia comunei Câineni, judeţul Vâlcea”, elaborată până în anul 2001 şi nepublicată “din lipsă de fonduri”. Din păcate, lucrarea ne-a fost prezentată prea târziu pentru a putea fi luată în consideraţie la elaborarea lucrării de faţă. Trebuie să spunem că lucrarea, atât cât am putut să o parcurgem chiar înainte de a scrie rândurile de faţă, este interesantă ca abordare, dar are o întindere destul de redusă - 124 de pagini - iar stilul de redactare “suferă” de didacticism şi sentenţiozitate, fapt explicabil (şi deloc de reproşat!) ţinând seama de formaţia profesională a autorului (militară, economică, didactică). În orice caz, dl. col. (r) C. Frântu este un bun exemplu de perseverenţă şi hărnicie, care ar trebui urmat de cât mai mulţi copii inteligenţi din satele comunei Câineni şi ale Ţării Loviştei şi ne bucurăm că prin prezenţa sa în lucrarea de faţă putem să-l facem cunoscut unui public mai larg, întrucât prin activitatea sa ştiinţifică şi, ulterior, culturală, face cinste satului şi comunei în care a văzut lumina zilei. Să mai remarcăm şi modestia sa excepţională: după o prodigioasă carieră militară şi ştiinţifică, n-a ezitat să

345


se întoarcă “la origini”, în satul natal, neuitând de unde a plecat - aşa cum, din păcate, se mai întâmplă cu unii dintre loviştenii noştri. RODICA I. FRÂNTU Sportivă de performanţă, s-a născut la data de 29 martie 1960, în satul Grebleşti, comuna Câineni, judeţul Vâlcea. Urcatul pe dealurile destul de înalte şi abrupte, din jurul localităţii natale, la strânsul fânului, la tăiatul şi căratul lemnelor, la săpatul porumbului şi cartofilor, i-au croit Rodicăi Frântu, încă din adolescenţă, o constituţie fizică robustă. pentru a practica un sport de mare performanţă - canotajul. Toate aceste calităţi, împreună cu munca asiduă depusă la bac, în sala de forţă sau direct la rame pe lacurile din România, au făcut, ca la 20 de ani, Rodica Frântu să devină campioană naţională, medaliată olimpic şi mondială. Printre performanţele obţinute de canotoarea Rodica Frântu, în cadrul echipajului de 8+1 al României, se înscriu: locurile III şi medaliile de bronz la Oimpiada de vară de la Moscova - 1980 şi la Campionatele Mondiale de la Munchen - 1981 şi Duisburg 1983 (Germania); locul IV la Campionatele Mondiale de la Lucerna (Elveţia) - 1982. A participat la numeroase regate naţionale şi internaţionale, ocupând în mod constant locuri fruntaşe. Pentru performanţele sale, a primit titlul de “Maestru Internaţional al Sportului”. Cursurile primare şi gimnaziale le urmează în satul natal şi ulterior pe cele ale Liceului Industrial Nr. 6, din Bucureşti, (astăzi Grupul Şcolar „Lucreţiu Pătrăşcanu”). A fost antrenor de canotaj, cat. I, în cadrul Clubului “Olimpia” Bucureşti, după care a devenit antrenor-administrator sală de fitness la Clubul “Unirea Shopping Center” din Bucureşti, ocupându-se de descoperirea şi modelarea de noi talente în domeniul canotajului. NICOLAE R. IAVORSCHI S-a născut în satul Robeşti, comuna Câineni, judeţul Vâlcea, la data de 13.03.1937, stabilindu-se ulterior cu domiciliul în municipiul Timişoara. Şcoala primară o urmează în satul natal (1947), iar ciclul gimnazial - la Şcoala cu clasele I - VIII din Câinenii Mari (1951). Studiile liceale le efectuează în cadrul Şcolii Medii Tehnice de Comerţ - Cooperaţie din oraşul Haţeg, judeţul Hunedoara, în perioada 1951 - 1955, iar studiile universitare între anii 1955 - 1959, în cadrul Academiei de Studii Economice Bucureşti, Facultatea de Comerţ. După absolvirea facultăţii, este repartizat ca profesor de contabilitate la Şcoala Tehnică de Comerţ - Cooperaţie din Curtea de Argeş, judeţul Argeş,

346


transferându-se apoi la o şcoală de acelaşi profil din Slatina, judeţul Olt (1959 - 1962). Între anii 1962 - 1974 funcţionează ca asistent universitar şi lector universitar la Universitatea Politehnică Timişoara, la catedra de economie politică. Între anii 1974 - 1991, îşi desfăşoară activitatea ca lector universitar şi şeful disciplinei economie politică şi economie sanitară în cadrul Universităţii de Medicină din Timişoara, perioadă în care îşi pregăteşte doctoratul pe care îl susţine în anul 1991 cu teza Eficienţa mecanizării agriculturii în România, la Universitatea din Craiova, devenind doctor în economie. Între anii 1991 - 1996, funcţioneză ca lector universitar dr. la catedra de contabilitate a Facultăţii de Ştiinţe Economice, de la Universitatea de Vest din Timişoara. Între anii 1996 - 2000, ocupă postul de conferenţiar universitar dr. la catedra de contabilitate a Facultăţii de Ştiinţe Economice de la Universitatea de Stat „Aurel Vlaicu” din Arad. Din anul 1967, are şi calitatea de expert contabil, iar din anul 2003 - şi pe aceea de lichidator judiciar. Anul 2000 a reprezentat încheierea activităţii didactice, prin pensionare. Este căsătorit din 1963 cu Iavorschi Maria (născută Frântu), din satul Grebleşti, având doi copii: Nicolae-Marius şi Simona-Mirela, ambii - de profesie medici. Scrie şi publică numeroase lucrări ştiinţifice pe teme economice şi de contabilitate, contribuind la pregătirea şi formarea a numeroşi economişti, dar şi medici cu bogate cunoştinţe de economie sanitară. AUREL S. LĂZUREANU* La 22 februarie 1945, în satul Robeşti, com una Câineni, judeţul Vâlcea venea pe lum e cel care avea să-şi închine întreaga viaţă rodniciei gliei străbune şi omagierii ţăranului român, progresului ştiinţei agricole româneşti, formării unui şir întreg de agronomi cu tem einice cunoştinţe teoretice şi practice, care au modernizat agricultura Banatului, şi nu numai. Şcoala prim ară o urm eză în satul natal (1956), ciclul elem entar în comua Tălmaciu (azi, oraş) din judeţul Sibiu (1959), iar liceul în Râm nicu-V âlcea la cea mai prestigioasă şcoală vâlceană, Liceul „Nicolae B ălcescu” (actualul Colegiu National „Al. Lahovari”) (1963).

347


Urmează studiile superioare în cadrul Facultăţii de Agricultură Timişoara şi le încheie ca şef de promoţie (1969), cu specializarea inginer agronom. Şi-a început activitatea la C.A.P. Margina, judeţul Timiş, ca şef de fermă, continuând-o ca inginer-şef şi apoi ca preşedinte al unităţii. Datorită cunoştinţelor profesionale, temeinice şi unui remarcabil spirit organizatoric, în 1974 este numit inginer-şef la Staţiunea Didactică a Institutului Agronomic Timişoara, funcţie pe care o deţine până în 1982. Între 1982 - 1984 îndeplineşte funcţia de director cu producţia vegetală la Direcţia Generală pentru Agricultură a judeţului Timiş, în 1985 - pe aceea de director general al aceleiaşi instituţii; între 1986 - 1989, este preşedinte al Comisiei Judeţene Timiş cu probleme de Agricultură, Industrie Alimentară, Silvicultură şi Gospodărirea Apelor. În anul 1993 revine la conducerea Staţiunii Didactice Timişoara, în funcţia de director, funcţie pe care o deţine şi în prezent. Fiind un om ambiţios şi tenace, şi-a completat şi desăvârşit cunoştinţele teoretice fundamentate pe baze practice solide, devenind cadru didactic universitar cu o evoluţie constant ascendentă în învăţământul superior agricol, după 1989. Activitatea didactică debutează cu gradul de cadru didactic asociat al Institutului Agronomic Timişoara (1974 - 1989), continuă, ocupând prin concurs, funcţiile de şef de lucrări (1990), conferenţiar (1991) şi profesor universitar (1994), şef al Catedrei de Agrotehnică din cadrul Universităţii de Stiinţe Agricole şi Medicină Veterinară „Banatul” din Timişoara. În anul 1982 îşi susţine teza de doctorat, cu lucrarea Cercetări asupra comportării caracterelor cantitative la câteva soiuri de grâu şi la hibrizii lor din prima şi din a doua generaţie, obţinând titlul de “doctor în agronomie”. Ajunge şef al Catedrei de Silvicultură (1996), conducător de doctorat (1997) şi decan al Facultăţii de Horticultură (2004) din cadrul prestigioasei Universităţii Agricole bănăţene. Deţine o bogată „recoltă” de publicaţii didactice şi ştiinţifice: 12 cărţi; 14 broşuri de specialitate; 225 lucrări ştiinţifice rezultate din activitatea de cercetare; peste 600 articole şi numeroase cursuri universitare din domeniul tehnologiei agricole. Domeniile de competenţă pe care le stăpâneşte sunt: agrotehnica; agrotehnica şi herbologia; agrotehnica diferenţiată în diferite condiţii pedo­ climatice; combaterea integrată a buruienilor din culturile agricole, horticole şi silvice; persistenţa şi remanenţa erbicidelor; contaminanţii în produsele agricole şi horticole.

348


Datorită activităţii prodigioase pe plan didactic, ştiinţific, de cercetare şi producţie, este ales membru asociat al Academiei de Stiinţe Agricole şi Silvice din România, membru al Asociaţiei Oamenilor de Stiinţă din România, membru al Societăţii de Istorie şi Retrologie Agrară, membru al Asociaţiei Inginerilor din România, membru al Societăţii Legumicultorilor din judeţul Timiş, membru al Societăţii de Stiinţa Solului şi preşedinte al Clubului Specialiştilor Agricoli din judeţul Timiş. În semn de preţuire a activităţii prodigioase şi personalităţii sale, profesorului Aurel Lăzureanu i-au fost conferite numeroase însemne onorifice materializate prin titluri, diplome de onoare şi de excelenţă ale unor prestigioase instituţii din judeţul Timiş şi din ţară. „Acela care prin a sa osteneală face să crescă două fire de iarbă, acolo unde creşte numai unul, aduce patriei sale înzecit folos” (Gh. Asachi) - sunt cuvinte care, fără îndoială i se potrivesc şi profesorului universitar dr. Aurel Lăzureanu, el fiind unul dintre oamenii cu care comuna Câineni se mândreşte.

*Profesorul Aurel Lăzureanu la 60 de ani, în „Anotimpuri”, martie, 2005, Timişoara. DORU D. MOŢOC* S-a născut la Sibiu, la 12 iunie 1939, într-o familie de dascăli, Dumitru (Dem) şi Elena Moţoc. Copilăria şi-a petrecut-o în satul natal al tatălui său, Câineni de Argeş, azi Câinenii Mici, judeţul Vâlcea, unde a urmat şi clasele primare (1950). Gimnaziul şi cursurile liceale le-a urmat la Liceul de Băieţi (azi, Colegiul Naţional „Al. Lahovari”) din Râmnicu-Vâlcea (1957). După absolvirea liceului a lucrat pentru o vreme la Centrul de Radioficare din Râmnicu-Vâlcea, unde a realizat diverse emisiuni pe teme culturale şi civice. Continuă studiile la Facultatea de Filologie a Universităţii Bucureşti, obţinând diploma de licenţă în anul 1962. În perioada 1962 - 1967 funcţionează ca profesor la şcolile din Budeşti, Centrul Şcolar Cooperatist, Şcoala Generală nr. 3 şi Şcoala Medie nr. 2 (azi, Colegiul Naţional „Mircea cel Bătrân”) din Râmnicu-Vâlcea. Având profesori deosebiţi, dascăli de elită ai literaturii - Traian Cantemir (liceu), Tudor Vianu, Iorgu Iordan, Alexandru Graur, Edgar Papu şi Zoe Dumitrescu - Buşulenga (facultate) - , interesul pentru literatură a venit aproape de la sine, astfel că, în anul 1960, cu poezia „Împlinire” îşi face debutul literar în paginile revistei „Luceafărul”.

349


Paralel cu activitatea profesională, pasiunea pentru literatură creşte continuu, urmarea fiind alegerea sa ca preşedinte al Cenaclului Literar de pe lângă Casa de Cultură a Municipiului Râmnicu-Vâlcea, care se va transforma, începând cu anul 1984, în Societatea Literară „Anton Pann”, apoi - după 1989 - în Societatea Culturală “Anton Pann”. Între 1962 - 1965, face parte din trupa Teatrului Popular din RâmnicuVâlcea, remarcându-se în diverse roluri. În perioada 1966 - 1967, lucrează în calitate de referent literar la Teatrul „Al. Davila” din Piteşti. În anul următor, activează ca redactor, apoi şef de secţie la revista „Argeş”, în paginile căreia va debuta ca prozator. Din 1968 şi până în 1970, activează ca redactor la ziarul „Orizont” şi profesor de regie, actorie şi istoria artei la Şcoala Populară de Artă din Râmnicu-Vâlcea. În perioada 1972 - 1975 este corespondent şi apoi redactor la ziarul „Scânteia Tineretului”, când începe activitatea de dramaturg, căreia i se va consacra în mare măsură. Între 1975 - 1989, este profesor la Şcoala cu clasele I-VIII nr. 4 din Râmnicu-Vâlcea. Între 1989 - 1995, redacteză - în colaborare - ziarul liber al Vâlcii, „Orizonturi noi”; este publicist, comentator, secretar general de redacţie la cotidianul „Curierul de Vâlcea” şi redactor şef adjunct la revista „Cetatea”. În perioada martie 1991 - aprilie 1993, este consilier şef al Inspectoratului pentru Cultură al judeţului Vâlcea. În 1993 funcţionează ca director al Radio „Etalon”, director general al RTV „Etalon”, iar în 1994 revine la „Curierul de Vâlcea” ca director de programe mass-media. Din 1995, este director al suplimentului “Curierul literar şi artistic” din Râmnicu-Vâlcea. După 1999, profesează ca lector universitar la Departamentul de teatru al Facultăţii de Litere, Istorie şi Jurnalistică a Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, fiind şi director literar al revistei de cultură „Povestea vorbei” a Societăţii Culturale “Anton Pann”. În anul 2000 a obţinut, „cum laudae”, titlul de “doctor în filologie” al Universităţii din Bucureşti, cu teza Maiacovski, dramaturgul. În cadrul Televiziunii „Vâlcea 1”, este realizatorul emisiunii „Ceea ce rămâne”, iar la cotidianul „Viaţa Vâlcii”, a deţinut multă vreme rubrica „Din jurnalul unui provincial”. Din anul 2005, funcţionează ca lector universitar la Catedra de Limba română a Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii Piteşti - filiala Râmnicu-Vâlcea.

350


În domeniul publicistic, a colaborat şi colaboreză cu diferite publicaţii şi posturi de televiziune. Doru Moţoc este membru titular al Uniunii Scriitorilor din România, membru al Societăţii Culturale „Anton Pann” din Râmnicu-Vâlcea şi membru fondator al Forumului Cultural al Râmnicului. Este căsătorit cu Valeria Moţoc, născută Cicea şi au trei copii: Viorel, Victoria şi ElenaCorina. A publicat 11 volume de dramaturgie, este autor a 7 piese de teatru jucate pe scenă, dar nepublicate, şi 5 piese de teatru şcolar, precum şi al unor lucrări publicate în antologiile: „Cuvinte pentru om” (1966), „Cumpăna” (1969), „Pro Patria”, „Trepte”, „Bălcescu în memoria poetică vâlceană”, „Poezii din vii”, „Ca o vatră limba noastră” şi „Ca un fagure de miere”. A primit numeroase distincţii pentru activitatea profesională, artistică şi literară. Spiritul viu şi observaţia atentă l-au transformat în eseist şi reporter de elită, consacrându-i un loc bine definit în publicistică, iar creaţiile literare semnate de el, constituie veritabile bucurii eseistice. Dascăl şi mânuitor iscusit al condeiului, cu casa plină de cărţi, de cuvinte şi flori, el percepe viaţa într-un fel anume, trăind în armonie deplină cu familia, cu natura şi cu lumea înconjurătoare. *Ion Măldărescu şi Emilian Frâncu, Râmnicu Vâlcea - mică enciclopedie. Vol. II - Oameni cunoscuţi ai Râmnicului contemporan, Râmnicu-Vâlcea, Ed. “Anton Pann”, 2002. ION (NEI) I. NĂSTASE S-a născut într-o familie de ţărani, la 1 martie 1930, în satul Câinenii Mari - comuna Câineni, judeţul Vâlcea. Copilăria şi-a petrecut-o în satul natal, unde a urmat clasele primare şi elementare în cadrul şcolii din Câinenii Mari, avându-i ca învăţători şi profesori, pe soţii Elena şi Alexandru Teodorescu (1936 - 1943). După absolvirea şcolii în satul natal, se îndreaptă spre agricultură, urmând cursurile Şcolii Inferioare de Agricultură din comuna Voiceşti, judeţul Vâlcea (1943 - 1947), apoi ajunge la Sibiu, unde urmează Şcoala Medie Agricolă (1947 - 1950). În anul 1950 se înscrie la Institutul Agronomic din Cluj - Napoca, Facultatea de Agronomie, pe care a absolvito în anul 1955, cu specialitatea inginer agronom. Este încadrat la Staţiunea de Maşini şi Tractore Sibiu, ca inginer agronom, şef de sector, unde lucrează până în anul 1960, când este cooptat

351


în cadrul Sfatului Popular Raional Sibiu, secţia agricolă, pe postul de inginer agronom. Datorită pregătirii profesionale şi capacităţii sale de bun organizator, este promovat ca vicepreşedinte al Sfatului Popular Raional Sibiu, funcţie pe care o deţine până în anul 1968. Între 1968 - 1974, funcţionează ca director adjunct al Direcţiei Generale Agricole a judeţului Sibiu, perioadă în care îşi pregăteşte şi doctoratul.Teza de doctorat o susţine în anul 1974, în cadrul Academiei „Ştefan Gheorghiu” Bucureşti, devenind doctor în ştiinţe politice. Între 1974 - 1985 este numit director general al Intreprinderii de Legume şi Fructe Sibiu, cu care ocazie participă la numeroase consfătuiri, simpozioane şi perfecţionări cu caracter agricol, atât în ţară, cât şi în străinătate. A participat la astfel de manifestări în S.U.A., Olanda, Germania, Austria, China, Ungaria şi Rusia. Între 1985 - 1987 a funcţionat ca inginer principal la Intreprinderea de Îmbunătăţiri şi Exploatarea Pajiştilor Sibiu, fiind retrogradat ca şef de fermă în cadrul aceleiaşi instituţii, ca urmare a rămânerii în străinătate a fiului său. În anul 1990, îşi încheie activitatea profesională, prin pensionare. Este căsătorit şi are doi copii: Dan - inginer electronist, stabilit în S.U.A. şi Anca - profesor informatician. Poziţia pe care a ocupat-o în societatea sibiană, ajutorul dat multor concetăţeni ai săi, îl situează pe inginerul dr. Nei Năstase, printre personalităţile de frunte ale comunei Câineni. ELENA MIHAELA REBEGEL - PAVEL S-a născut în satul Grebleşti, comuna Câineni, judeţul Vâlcea în anul 1967. Anii copilăriei îi petrece alături de părinţi, iar şcoala o urmează în cadrul Şcolii Generale din Grebleşti (1974 - 1982). Studiile liceale le urmează la Liceul Economic „N. Kreţulescu” Bucureşti (1982 - 1987), iar cele universitare în cadrul A.S.E. Bucureşti, Facultatea de Economie Generală, în perioada 1990 - 1995, cu masterat în cadrul aceleiaşi instituţii (1995 - 1996). Specializarea la sfârşitul facultăţii, este „Analiza şi sinteza macroeconomică”, iar lucrările de diplomă şi masterat au titlurile: Piaţa operelor de artă, respectiv Analiza comparativă a economiilor S.U.A. şi Japoniei. În perioada 1996 - 2000, îşi pregăteşte teza de doctorat pe care o susţine în anul 2000 în cadrul A.S.E. Bucureşti, la Facultatea de Economie Generală, obţinând titlul de “doctor în economie” cu teza Piaţa operelor de artă - teorii şi realităţi.

352


În anul 1995, lucrează ca economist la Asociaţia Română a Artelor Frumoase. În acelaşi an, se angajează ca economist la S. C. „Monitorul Oficial” S.A. Bucureşti, departamentul de marketing, unde lucrează până în 2003. Între anii 1995 - 2000, activează şi ca asistent universitar la A.S.E., Universitatea „Spiru Haret” şi Universitatea „Dimitrie Cantemir”, toate din Bucureşti. Participă cu comunicări, la numeroase conferinţe naţionale şi internaţionale din Statele Unite ale Americii şi Spania şi publică volumul Piaţa Operelor de Artă - teorii şi realităţi, Bucureşti, Editura Economică, 2002. În anul 2003 se stabileşte în Statele Unite ale Americii, unde lucrează ca voluntar la Oficiul Guvernamental Districtual - conducerea comisionarilor din Districtul Lucas, Toledo, Ohio şi - voluntar - la Muzeul de Artă din Toledo, Ohio (2003 - 2004). Din anul 2005, lucrează ca voluntar la Muzeul de Artă din Cincinnati şi la Administraţia Parcurilor din Districtul Hamilton. Evoluţia profesională şi ştiinţifică a dr. ec. Elena - Mihaela Rebegel Pavel, este de admirat şi suntem convinşi că acolo unde se află, ea face cinste nu numai satului şi comunei, dar şi ţării de unde a plecat. GHEORGHE (GIGI) N. SPORIŞ * S-a născut la 7 aprilie 1945, în satul Robeşti, comuna Câineni, judeţul Vâlcea, ca fiu al soţilor Nicolae şi Ioana Sporiş, munteni din Ţara Loviştei. A urmat clasele primare la şcoala din satul Robeşti, iar cele elementare la şcoala din Câinenii Mari, până în anul 1959; s-a înscris la Liceul Industrial de Construcţii din Râmnicu-Vâlcea, pe care l-a absolvit în anul 1977, între timp frecventând şi cursurile Şcolii Populare de Artă din Râmnicu-Vâlcea, în specialitatea radio-TV, iar în anul 1982 a absolvit Şcoala de Maiştri Construcţii-Structuri. Şi-a completat studiile în plan profesional, absolvind - la Ploieşti - cursul „Protecţia ecologică a tufărişurilor din România”(1993), un curs specializat pentru ghizii şi arbitrii din turismul montan, privind supravieţuirea în condiţii extreme, susţinut de Federaţia Română de Turism Alpin. Începând cu anul 1985, a coordonat activitatea sectorului tehnic la Sind România - Filiala Voineasa, judeţul Vâlcea. Este fondatorul Clubului de Turism Ecologic Montan “Lotru Voineasa”, pe care l-a condus până în 2006, an în care s-a pensionat. Ca membru sau deţinând funcţii de conducere, Gheorghe Sporiş face parte dintr-o serie de organizaţii: Asociaţia Naţională a Turiştilor Montani

353


“Veteran - Mont” - România, Asociaţia “Pons Vetus” - Câineni pentru dezvoltarea Ţării Loviştei, este agent ecolog voluntar la Inspectoratul de Mediu Râmnicu-Vâlcea, membru în Comisia pentru eliberarea certificatelor de mediu din cadrul Agenţiei de Mediu - Vâlcea, membru în consiliul consultativ de elaborare al Planului Local de Acţiune pentru Mediu (PLAM) - Vâlcea. De-a lungul anilor, implicându-se direct şi dinamic în viaţa comunităţii din care face parte, a fost iniţiator şi, cu sprijinul Centrului de Creaţie Populară Vâlcea, organizator al Festivalului Folcloric „Filofteia Lăcătuşu”, coorganizator, alături de Organizaţia Naţională „Cercetaşii României”, Hidroelectrica SA, Clubul „Lotru”, Societatea „Progresul Silvic” şi Fundaţia de Dezvoltare Locală Brezoi, al primelor şapte ediţii ale Conferinţei Interdisciplinare Internaţionale „Omul şi muntele” (acţiune la care au participat o seamă de personalităţi din diverse domenii de activitate, dar legate de viaţa oamenilor din zonele montane), al mai multor tabere ecologice de creaţie, al unor acţiuni eco-turistice şi de turism montan (1 4 ediţii ale Festivalului Montan de Turism Ecologic şi Sportiv - Trofeul “Lotru”, 12 ediţii ale “Carnavalului Zăpezii” - Voineasa, 7 ediţii ale manifestărilor „Un om într-o lume curată”) şi altele, parteneriatul menţionat mai sus punând bazele Programului de dezvoltare durabilă a turismului ecologic şi de supraveghere ecologică în bazinul superior al Lotrului “Reţeaua Verde”. Bun cunoscător al arealului geografic montan al ţării, Gheorghe Sporiş a realizat , actualizat sau adaptat, după caz, hărţi, pliante ori ilustrate ce prezintă frumuseţiile naturale ale României. A realizat o serie de expuneri de diapozitive şi expoziţii de fotografii pe aceeaşi temă, care au trezit interesul privitorilor, atât în ţară, cât şi în străinătate. Activitatea sa publicistică cuprinde peste 45 articole în diverse reviste şi ziare locale şi naţionale, 5 volume de carte, 4 hărţi şi numeroase expoziţii foto, toate cu tematică turistică şi eco-turistică. Gheorghe Sporiş este membru fondator al Clubului „România turistică” şi redactor şef-adjunct al revistei cu acelaşi nume. Pentru activitatea publcistică şi organizatorică de-a lungul a peste 25 ani, a primit numeroase trofee, diplome şi medalii. Este căsătorit şi are o fată - Laura, iar anii de pensie îi petrce în satul Drăgăneşti, oraşul Brezoi. * Constantin Toni Dârţu, Personalităţi române şi faptele lor 1950 2000, vol.X, Iaşi, Casa de Editură VENUS, 2004.

354


M IHAI (MIŞU) N. SPORIŞ*/** S-a născut într-o frumoasă zi de Sânziene, 24 iunie 1951, în satul Robeşti, comuna Câineni, judeţul Vâlcea, fiind mezinul familiei (al optulea) Sporiş Nicolae şi Ioana (născută Petcu). Datorită stării precare de sănătate a copilului, naşterea a fost declarată abia pe 29 iunie, atunci când au fost siguri că noul venit pe lume va trăi. Copilăria şi-a petrecut-o în satul natal, unde a desluşit şi tainele scrisului şi cititului la şcoala din localitate (1962), continuând cursurile gimnaziale la Şcoala cu clasele I-VIII din Câinenii Mari (1964), apoi în oraşul Hunedoara, unde continuă cu liceul (la Liceul nr. 2) pe care îl absolvă în 1970. După bacalaureat, s-a înscris la Facultatea de Energetică - specialitatea Hidroenergetică, din cadrul Institutului Politehnic Bucureşti, pe care a absolvit-o în anul 1975, cu examen de licenţă, devenind inginer hidroenergetician. Este repartizat ca inginer stagiar la Intreprinderea Electrocentrale Râmnicu-Vâlcea, Uzina Lotru - Ciunget, unde se formează ca adevărat inginer hidrenergetician, cu temeinice cunoştiinţe teoretice şi practice. Între anii 1980 - 1985, paralel cu activitatea de bază, îndeplineşte şi funcţia de inginer-profesor la Liceul Mecanic din Voineasa, jud. Vâlcea, contribuind în mod direct la pregătirea viitorilor angajaţi ai Uzinei Electrice Lotru - Ciunget. Fire permanent activă, tenace şi dinamică, dornic de cunoaştere în domeniul profesiunii şi iubitor al mediului în formele lui naturale, se implică tot mai mult în diverse forme de activitate. Contribuie la pregătirea temeinică pe linie profesională a personalului unităţii în care lucrează, organizează activităţi cultural-sportive şi de educare formativă a tineretului, participă activ la viaţa socială din localităţile Voineasa şi Malaia (al cărei fiu devine prin căsătorie), studiază şi se perfecţionează continuu, şi în domenii din afara specialităţii, precum istorie, literatură, eseistică etc. Toate acestea fac din Mihai Sporiş un om matur, bine instruit, integru, cu largă deschidere spre cultură, civism şi spiritualitate. Perioada de studii, cercetări şi experienţe, a constituit, pentru Mihai Sporiş, baza a două doctorate - unul în hidroenergetică, celălalt în istorie şi acumulări euristice sociale sau culturale, ce vor fi puse în valoare după anul 1990, reliefându-i o personalitate complexă, cu deosebite abilităţi manageriale. Îşi completează studiile de bază cu o serie de cursuri postuniversitare şi de perfecţionare în specialitate: 1981 - Organizarea activităţii de formare de instructori pentru instruirea la locul de muncă în unităţile MEE; 1986 Analiza problemelor şi fundamentarea deciziilor de conducere; 1988 -

355


Aplicarea metodei drumului critic în execuţia lucrărilor de întreţinere şi reparaţii; 1993 - Iniţiere în management; 1998 - Relaţii publice şi asistenţă managerială în imaginea firmei; 1998 - Dezvoltarea relaţiilor publice şi a imaginii firmei; 1999 - General Product Training (Suedia); Curso de Formacion para Directivos de Empresas Rumanos (Spania); 2001 Realizarea proiectelor financiare pentru lucrări energetice, Bucureşti (USAID). Începând cu anul 2003, este lector universitar inginer dr. la Universitatea „ C. Brâncoveanu” din Râmnicu-Vâlcea. În anul 1992 candidează pe listele alegerilor locale, fiind ales membru al Consiliului Judeţean Vâlcea, calitate pe care o deţine şi în prezent. Această poziţie social - politică i-a permis să apere interesele cetăţenilor pe care îi reprezintă, ca şi ale structurii energetice din care face parte. În cadrul C.J. Vâlcea, deţine funcţiile: de preşedinte al Comisiei de Cultură - Învăţământ, membru al Comisiei „D” Cultură - Învăţământ, Tineret a Adunării Regiunilor Europene şi membru al Autorităţii de Ordine Publică a Judeţului Vâlcea. În plan profesional, Mihai Sporiş a parcurs treptele ierarhice de la inginer stagiar, şef secţie, inginer-şef al U.E. Lotru - Ciunget, director adjunct tehnic şi de producţie şi director general al S.H. Râmnicu-Vâlcea (1999) şi membru în Consiliul de Administraţie al S.C.Hidroelectrica. În prezent, este dispecer-şef tură al Amenajării Hidroenergetice Olt - Lotru. Începând cu anul 1993, şi-a făcut simţită prezenţa în spaţiul cultural vâlcean, prin publicarea a numeroase articole de atitudine civică şi eseuri, dar şi literatură tehnică de specialitate. Este semnatar a peste 200 de articole, comunicări şi lucrări ştiinţifice, precum şi a 14 volume de carte, abordând teme din cele mai variate, ca: poezie, estetică civică şi spirituală, energetică, protecţia mediului, dezvoltare locală, zonală şi regională, resurse umane etc.; colaborează cu reviste, publicaţii şi posturi de radio şi televiziune locale sau naţionale. În anul 1997 devine membru fondator la Societatea Literară „Etalon”, care ulterior îşi va schimba denumirea - reînnodând o tradiţie - în Societatea Culturală „Anton Pann”; între anii 1999 - 2001, a fost preşedinte al acesteia. Este membru fondator al Forumului Cultural al Râmnicului şi vicepreşedinte al acestuia pentru secţiunea tehnico - ştiinţifică, membru AGIR - filiala Vâlcea şi al Asociaţiei de dezvoltare rurală „Pons Vetus” din Câineni - Vâlcea. Din anul 2001 este membru fondator al grupului informal „România - Grădina Maicii Domnului”, în parteneriat cu societatea civilă şi Biblioteca Judeţeană „Antim Ivireanul”, Râmnicu-Vâlcea.

356


Participant sau organizator de mese rotunde, simpozioane ori sesiuni de comunicări ştiinţifice şi tehnice, moderator al unor întâlniri culturale, Mihai Sporiş s-a evidenţiat prin valoarea intervenţiilor şi prin multitudinea temelor abordate. Personalitate complexă a ştiinţei şi culturii vâlcene, cu frecvente implicaţii în viaţa spirituală naţională şi internaţională, Mihai Sporiş este nu numai un eseist cu un stil inconfundabil, ci şi un fin observator şi susţinător al manifestărilor culturale sub diverse forme. Acest fapt s-a confirmat prin acordarea titlului de “doctor în ştiinţe tehnice - energetică”, acordat de Universitatea Politehnică Bucureşti (2002), cu teza Sisteme expert pentru conducerea hidroagregatelor, stavilelor şi vanelor cascadelor de hidrocentrale şi “doctor în daco - romanistică” şi calitatea de conducător de doctorat acordate de către Universitatea “Tempus” din Bucureşti. În calitate de consilier judeţean, reprezentând C.J. Vâlcea şi ca specialist în hidroenergetică, efectuează deplasări în străinătate în scopul acumulării de experienţă nouă şi aplicarea ei pe plan local, printre ţările vizitate numărându-se Germania, Finlanda, Canada, Ucraina, Georgia, Polonia, Spania şi Suedia. Pentru laborioasa sa activitate civică, socială şi publicistică, drept recunoaştere a meritelor sale, a primit de-a lungul anilor mai multe distincţii. Mihai Sporiş este un summum de ipostaze ideatice, spirituale şi ştiinţifice exprimate cu o totală claritate conceptuală, cu o vigoare şi un dinamism ce te fac să-i evaluezi corect creaţiile. Truda la masa de scris înseamnă, pentru Mihai Sporiş, obiect de cercetare laborioasă, înfrigurată, dar şi de împlinire, evadând din când în când departe de noi, într-o lume în care doar cei aleşi pot pătrunde. Este căsătorit cu Mirela (născută Marinescu) - educatoare, au un fiu Mihai - Marian (născut în anul 1980), fiind şi el absolvent al Facultăţii de Energetică din cadrul Universităţii Politehnice Bucureşti. * Constantin Toni Dârţu, 2004, Personalităţi române şi faptele lor, 1950-2000. Dicţionar, vol. IX, Casa de Ed. “Venus”, Iaşi; **Ion Măldărăscu, Emilian Frâncu, Râmnicu Vâlcea - mică enciclopedie. Vol. II, Oameni cunoscuţi ai Râmnicului contemporan, Râmnicu-Vâlcea, Ed. “Anton Pann”, 2002. NICOLAE ( NICU ) N. SPORIŞ */** Fiu al satului Robeşti, comuna Câineni, judeţul Vâlcea, a văzut lumina zilei la 17 ianuarie 1932, în familia Nicolae (Lae) şi Ioana Sporiş. Anii

357


copilăriei şi i-a petrecut în satul natal, iar primele slove de carte le desluşeşte în cadrul şcolii primare din Robeşti, cu învăţătorul Ion Popescu. Studiile gimaziale le face în cadrul Liceului Tehnic Industrial „Nicolae Pleşoianu” din Râmnicu-Vâlcea, iar pe cele liceale - la Şcoala Medie Nr. 4 din Bucureşti, absolvind bacalaureatul ca şef de promoţie. Se înscrie la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii Bucureşti, pe care o absolvă din nou - ca şef de promoţie, în anul 1967. Ca angajat al Ministerului de Externe, urmează cursuri de specializare profesională şi devine diplomat de carieră, membru al corpului diplomatic al României, în cadrul căruia deţine diverse funcţii. Între 1970 - 1975 a fost secretar I, şef al Secţiei Consulare a Oficiului Diplomatic Român din Brazilia (la Rio de Janeiro şi Brasilia), fiind, de fapt, consul general, cu competenţă pentru întreg teritoriul statului brazilian. Nicolae Sporiş a îndeplinit şi funcţia de însărcinat cu afaceri ad interim al României (ambasador) pe durata absenţei celor trei şefi de misiune care s-au succedat la Ambasada României în Brazilia în perioada menţionată. Între anii 1973 - 1975, la Brasilia, a îndeplinit şi funcţia de director de relaţii cu publicul, al Cercului Diplomatic Junior, membru onorific în „Associacâo de Cultura Franco - Brasiliera (Alliance Franşaise de Rio de Janeiro)” şi membru al Clubului Naţiunilor din Brasilia. Aprecierile conducerii statului brazilian s-au concretizat prin acordarea unor înalte distincţii conferite diplomatului Nicolae Sporiş: în 1973 Medalia Jubiliară „150 de ani de independenţă a Braziliei, 1822 - 1972”, acordată de Senatul Federal prin preşedintele Congresului Naţional, mareşalul Paulo Torres, iar în 1975 - Medalia de argint „Itamaraty”conferită de Conducerea Cercului Diplomatic Junior din Brasilia. A îndeplinit misiuni diplomatice cu caracter temporar în diferite state ale Europei, Statele Unite ale Americii, Canada şi Israel, fiind vorbitor al limbilor franceză, portugheză şi engleză. În anul 1953 s-a căsătorit cu Elena (născută Spătaru), din al căror mariaj au rezultat doi fii, Cornel şi Ovidiu, ambii fiind astăzi ofiţeri în Marina Militară a României. În plan cultural, a publicat o serie de articole de opinie civică, juridică şi politică în presa vâlceană postdecembristă, fiind prezent şi în emisiunile RTV „Vâlcea 1”. A participat la multe ediţii ale unor simpozioane şi mese rotunde organizate de Fundaţia „Negru Vodă” din Făgăraş, „Ginta Latină” de la Iaşi şi de Societatea Culturală „Anton Pann” din Râmnicu-Vâlcea, al cărei membru fondator este. De asemenea, Nicolae Sporiş este membru fondator

358


al Fundaţiei Brazilia - România şi al Asociaţiei de Dezvoltare Rurală „Pons Vetus” din Câineni, judeţul Vâlcea. A publicat, în colaborare cu Mihai Sporiş (fratele mai mic), ciclul de patru volume „Spiritul civic”, iar singur, volumul „Evocări -un vâlcean în lumea largă”. În ultimele trei decenii, îşi petrece mare parte din timp în satul natal, contribuind în mod direct la rezolvarea multor probleme juridice şi social obşteşti ale consătenilor din Robeşti. Corect în demersurile sale, calm şi cumpănit în luarea deciziilor, Nicu Sporiş nu-şi dezminte însuşirile şi experienţa dobândită în anii de carieră diplomatică. Prin modul cum urmăreşte finalizarea acţiunilor întreprinse, cum îşi argumentează cu înţelepciune pledoaria pentru adevăr, cum apără principiile sale de viaţă, dar şi ale concetăţenilor săi, Nicu Sporiş face mare cinste satului în care s-a născut şi comunei Câineni. * Ion Măldărăscu, Emilian Frâncu, Râmnicu Vâlcea - mică enciclopedie. Vol. II, Oameni cunoscuţi ai Râmnicului contemporan, Râmnicu-Vâlcea, Ed. “Anton Pann”, 2002. ** Constantin Toni Dârţu, 2004, Personalităţi române şi faptele lor, 1950­ 2000. Dicţionar, vol. IX, Casa de Ed. “Venus”, Iaşi; GHEORGHE (GICU) N. SURPĂŢANU Lumina zilei a văzut-o în anul 1944, în familia numeroasă a lui Nicolae Surpăţanu din Câineni de Argeş (azi Câinenii Mici), judeţul Vâlcea, unde şi-a petrecut copilăria şi a absolvit clasele primare (1955). Clasele gimnaziale le-a urmat la Şcoala cu clasele I-VIII din Câinenii Mari, comuna Câineni (1955 - 1958), iar cursurile liceale, în cadrul Liceului „N. Bălcescu” (azi Colegiul Naţional „Al. Lahovari”) din Râmnicu-Vâlcea (1958 - 1962). După absolvirea liceului, dă examen de admitere la Facultatea de Chimie a Universităţii „A.I.Cuza” din Iaşi, pe care a absolvit-o cu examen de licenţă în anul 1967. Datorită stăruinţei cu care a abordat cursurile universitare şi rezultatelor deosebite obţinute la absolvire, i-a fost oferit un post de asistent universitar în cadrul Facultăţii de Chimie a Universităţii ieşene. Plin de ambiţie şi dornic de afirmare, parcurge profesional, până în anul 1990, treptele universitare de asistent universitar, şef de lucrări, lector universitar şi conferenţiar universitar. Pe lângă activitatea didactică, depune şi o serioasă muncă de cercetare în domeniul sintezei şi caracterizării de noi compuşi organici, concretizată în anul 1974 cu obţinerea titlului de “doctor

359


în chimie”, cu o teză referitoare la sinteza şi caracterizarea unor noi ilide. De asemenea, a făcut parte din colective de cercetare care au lucrat la numeroase contracte de cercetare, prin care s-au rezolvat multe probleme ale industriei chimice organice din România şi s-au perfecţionat tehnologii chimice importante pentru economia naţională. În plus, Gh. Surpăţanu a fost preocupat, încă de la început, de cercetarea chimică fundamentală, având numeroase contribuţii la desluşirea structurii unor compuşi organici complicaţi. Din anul 1991, începe colaborarea cu Facultatea de Chimie a Universităţii din Lille, Franţa, unde realizează cercetări şi susţine numeroase conferinţe şi cursuri în domeniul chimiei organice aplicate, devenind apoi profesor universitar asociat al prestigioasei facultăţi franceze. Începând cu anul 2000 rămâne definitiv în Franţa ca profesor universitar, titular al postului de Şef al Laboratorului de Chimie Aplicată, la Facultatea de Chimie a Universităţii din Dunkerque, filială a Universităţii din Lille. Este autor sau coautor a numeroase lucrări ştiinţifice (cărţi, articole, cursuri universitare, conferinţe şi comunicări) şi brevete de invenţie, cele mai multe - aplicate în producţie. Multe din lucrările sale ştiinţifice au fost publicate în străinătate, în special după 1989, bucurându-se de o unanimă apreciere în rândul specialiştilor. Este căsătorit, având o fată stabilită în Franţa. A ajutat şi sprijinit numeroşi tineri, dornici de învăţătură, din comuna natală şi din alte localităţi ale judeţului Vâlcea pentru ca aceştia să se poată realiza în viaţă, devenind studenţi la diferite facultăţi din Iaşi, şi s-a interesat de evoluţia lor în perioada studiilor universitare. De asemenea, este un bun donator şi ajutător al bisericii parohiale Câinenii Mici. Pornind modest, ca orice tânăr de pe meleaguri loviştene, dar cu o nestăvilită ambiţie şi voinţă de a reuşi în viaţă, Gheorghe Surpăţeanu ajunge un prestigios om de ştiinţă, pentru care consătenii săi din Câineni şi nu numai ei au doar cuvinte de laudă. VIOREL GH. ŞANDRU S-a născut la data de 22 august 1949 în satul Grebleşti, comuna Câineni, jud. Vâlcea, în familia Gheorghe şi Viorica Şandru. Copilăria şi anii de şcoală îi petrece în satul natal, parcurgând fiecare etapă în cadrul Şcolii Elementare de 7 ani din Grebleşti, comuna Câineni (1955 - 1963). Studiile liceale le urmează la Liceul Teoretic Brezoi, jud. Vâlcea (1963 - 1967), iar cele universitare, la Facultatea de Autovehicule Rutiere (1967 - 1972) din

360


cadrul Universităţii din Braşov (astăzi, Universitatea „Transilvania”). La absolvirea facultăţii, este repartizat ca inginer proiectant la Grupul Uzinelor de Automobile Dacia - Piteşti (GUAP), unde îşi face stagiatura până în anul 1974. Între anii 1974 - 1980, îşi desfăşoară activitatea ca inginer proiectant cercetător ştiinţific la Institutul de Cercetări pentru Automobile Colibaşi. Între anii 1980 - 1982, promovează ca Şef de proiect la Automobilul de Mic Litraj Dacia 500, iar între 1982 - 1986, devine şef atelier de proiectare la Centrul de Cercetări Ştiinţifice Piteşti - Colibaşi. În perioada 1986 - 1993, funcţionează ca şef al programului „Dacia Nova şi Derivate de Automobile”, iar între anii 1994 - 1997, ca director de proiect „Dacia Nova” şi „D33”. În anul 1997, promovează în funcţia de director coordonator al Centrului de Studii pentru Autovehicule Rutiere (CESAR) Dacia, iar din anul 2001 şi până în prezent, deţine funcţia de director coordonator adjunct la Biroul de Studii pentru Automobile Dacia Piteşti. Alături de activitatea de proiectare - cercetare, desfăşoară şi o susţinută activitate didactică universitară la Facultatea de Automobile Rutiere din cadrul Universităţii Tehnice Piteşti, în perioada anilor 1975 - 2006 fiind asistent, lector şi conferenţiar universitar. Este căsătorit, are un copil Viorel - Cătălin, avocat în Baroul Piteşti. Prin munca pe care o desfăşoară, Viorel Şandru este o personalitate marcantă în lumea automobilului românesc. EM ILIA ( M ILICA ) C. VĂTĂŞOIU - LIŢĂ* Născută în familia Constantin (Costică) şi Filofteia Vătăşoiu în anul 1933, luna octombrie, în satul Câinenii Mari, comuna Câineni, judeţul Vâlcea, Emilia Vătăşoiu a făcut cunoscut numele localităţii natale, atât în ţară cât şi în străinătate, încă de la vârsta tinereţii, fiind una dintre artizanele de început ale gimnasticii româneşti. Anii copilăriei şi ai claselor primare îi petrece în satul Câineni de Vâlcea. La vârsta de zece ani, pleacă în familia unchiului său Nicu Vătăşoiu, la Bucureşti, unde continuă studiile gimnaziale şi cele liceale la Liceul Sportiv, secţia gimnastică artistică. Fiind îndrăgostită de această disciplină sportivă, continuă activitatea de performanţă în cadrul Clubului „Dinamo” Bucureşti şi devine membră a Lotului naţional de gimnastică al României, ajungând, în perioada anilor 1952 - 1962, una dintre gimnastele de frunte ale României.

361


Paralel cu activitatea de performanţă, continuă studiile universitare în cadrul Institutului de Cultură Fizică şi Sport din Bucureşti, devine profesoară de educaţie fizică şi antrenoare de gimnastică. Printre performanţele obţinute sunt: titluri naţionale la gimnastică cu echipa clubului „Dinamo” Bucureşti în mai multe rânduri; locul II şi medalia de argint la cel de al IV-lea Festival Mondial al Tineretului, Bucureşti, 1953; locul III şi medaliile de bronz cu echipa României la Olimpiadele de vară: Melbourne - Australia, 1956 şi Roma - Italia, 1960; alte locuri fruntaşe şi medalii la numeroase concursuri interne şi internaţionale. După încheierea activităţii ca gimnastă, continuă activitatea de perfomanţă în calitate de antrenoare de gimnastică la Clubului „Dinamo” Bucureşti, şlefuind noi talente pe drumul performanţei sportive. Se căsătoreşte cu Ioan Liţă, cu care are o fiică, stabilită ulterior în Statele Unite ale Americii, astfel că, Emilia Vătăşoiu medaliată cu bronz la Melbourne (1956), devine Emilia Liţă medaliată tot cu bronz, la Roma (1960). Pentru performanţele sportive realizate în îndelungata sa carieră, Emilia Liţă, a fost răsplătită cu titlul de „Maestru Emerit al Sportului” şi cu numeroase alte distincţii sportive. Emilia Liţă este o mare personalitate sportivă, prima mare gimnastă a ţării noastre făcând cinste locurilor natale, judeţului Vâlcea şi României. *Informaţiile ne-au fost furnizate de vărul său, Nicu Gh. Vătăşoiu, profesor pensionar din Râmnicu-Vâlcea.

NICOLAE ( NICU ) GH. VÂLCULESCU S-a născut la data de 18 februarie 1914 în satul Câinenii Mari, comuna Câineni, judeţul Vâlcea, în familia Gheorghe şi Filofteia (născută Daneş) Vâlculescu. A fost obligat să înveţe numai cinci clase primare la şcoala din satul natal, deoarece la vârsta de 3 ani a rămas orfan de tată, iar mama, neavând alt ajutor, în afara unei mici gospodării ţărăneşti, nu a reuşit să susţină la şcoală pe cei doi copii ai săi. Astfel, Nicu, cel mai mare dintre copii, a fost nevoit ca, paralel cu şcoala, să aibă grijă de vitele din sat pentru a contribui cu câştigul său la venitul familiei. La sfârşitul anului 1926, la vârsta de 12 ani, a fost obligat să se angajeze copil de prăvălie la un negustor din Bucureşti, unde a lucrat până în anul 1928.

362


Revenind acasă în acelaşi an, s-a angajat la hotelul “Bulevard” din Sibiu, unde începe meseria de cofetar. Patronul hotelului, observând abilităţile şi înclinaţia spre această meserie, l-a trimis pentru specializare la “Casa Capşa” din Bucureşti, firmă cu tradiţie, recunoscută pe plan internaţional, unde rămâne până în anul 1936. În perioada stagiului militar (1936 - 1938) după perioada de instruire, a lucrat ca ordonanţă la generalul Sichitiu, Şeful Marelui Stat Major al Armatei, rămânând apoi angajat al acestuia până în anul 1940. În perioada 1940 - 1947 lucrează ca maestru bucătar la Regimentul Pionieri Aero din Bucureşti, iar între 1947 - 1949 este numit director al Pieţei Agroalimentare “7 Noiembrie” (astăzi Piaţa 1 Mai ) din Bucureşti. În anul 1949 a fost promovat director al Trustului de Alimentaţie Publică nr. 19 din capitală, iar în anul 1951 a fost instalat „conducător tehnic” al cofetăriei “Scala”, unde a funcţionat până în anul 1978, când s-a pensionat. În această perioadă ajunge unul dintre cei mai reprezentativi maeştri cofetari din România, sub îndrumarea sa organizându-se expoziţii de cofetărie şi artă culinară în Bucureşti şi în numeroase alte oraşe din ţară. În calitate de maestru emerit în arta culinară, participă - ca reprezentant al României - la numeroase congrese mondiale şi expoziţii internaţionale de cofetărie şi artă culinară organizate la Viena, Paris, Berlin, Praga, Moscova, Budapesta, Sofia, Hamburg, Koln etc., unde obţine numeroase medalii, cele mai multe - de aur. Între anii 1971 - 1973, a îndeplinit funcţia de director al „Karpaten Restaurant” din Koln, R. F. Germania. Datorită priceperii, gradului înalt de pregătire profesională, chiar fără studii superioare la bază, a îndeplinit şi funcţii didactice în cadrul Grupului Şcolar Hotelier şi de Alimentaţie Publică din Bucureşti. În anul 1963, Consiliul de Miniştri i-a conferit titlul de „Maestru Emerit” în arta culinară, pentru înalta calificare profesională şi contribuţia deosebită la pregătirea cadrelor din alimentaţia publică, iar în anul 1966, Consiliul Marii Adunări Naţionale îi conferă „Ordinul Muncii” pentru merite deosebite în dezvoltarea sectorului respectiv. În viaţa particulară a fost un mare iubitor de natură, manifestându-se ca un iscusit pescar şi vânător sportiv, calitate în care a participat - până la cel mai înalt nivel - la numeroase partide şi concursuri de vânătoare şi pescuit. În toată perioada de la pensionare şi până în prezent, cu ocazia desfăşurării unor activităţi expoziţionale în domeniul alimentaţiei publice şi cofetăriei, este consultat de către organizatori.

363


Modul de comportare cu oamenii, ajutorul nepreţuit dat multora din comuna Câineni, dar şi din ţară, ataşamentul faţă de satul natal, fac din Nicu Vâlculescu o personalitate distinctă. LILIAN O. ZAM FIROIU S-a născut la data de 5 mai 1963 la Sibiu, în familia Ovidiu şi Mioara (născută Diaconu) Zamfiroiu, care însă, locuia în satul Câinenii Mari, comuna Câineni, judeţul Vâlcea. Copilăria o petrece alături de părinţi şi de bunicii din partea mamei, iar învăţătura o deprinde în cadrul Şcolii cu clasele I - VIII Câinenii Mari, având ca învăţător în clasele primare pe Gheorghe Gh. Daneş (Gică Ispas), un talentat actor local, cu un umor inegalabil. Între anii 1973 - 1975 parcurge treapta I a Liceului „Nicolae Bălcescu” (astăzi, Colegiul Naţional „Alexandru Lahovari”) din Râmnicu-Vâlcea, iar treapta a II-a (1975 - 1977), la Liceul Industrial Nr. 4 (astăzi, Grupul Şcolar „Oltchim”) - profil electrotehnică, din aceeaşi localitate. După absolvirea liceului, se angajează ca electromecanic la secţia “Oxo 2” din cadrul C.I.P A. Râmnicu-Vâlcea (astăzi S.C. “OLTCHIM” S.A.), unde lucrează timp de doi ani. După experienţa din producţie, abordează cu mai multă tenacitate examenul de admitere la facultate, reuşind la Facultatea de Filologie a Universităţii Bucureşti. În perioada studenţiei (1983 - 1987), şi-a descoperit talentul reportericesc, fiind redactor şef al revistei studenţilor din Universitate şi colaborator la revistele „Viaţa Studenţească” şi „Amfitetru”, precum şi redactor la postul estival „Radio - Vacanţa” şi colaborator la emisiunile programului III al Radiodifuziunii Române. Licenţiat în filologie, în perioada 1987 - 1991 funcţionează ca profesor de limba şi literatura română la Şcoala Generală Nr. 6 din Râmnicu-Vâlcea, continuând apoi, între 1991 - 1997, ca inspector de specialitate în cadrul Serviciului Relaţii cu Mass-Media din Ministerul Învăţământului. Între 1997 - 1998 revine ca profesor de limba şi literatura română la Liceul de Artă Plastică „Nicolae Tonitza” din Bucureşti. Între anii 1998 - 2001 este expert I în P. R. (Public Relations) şi consilier I-A la Direcţia Relaţii Publice a Ministerului Apărării Naţionale, pentru ca după anul 2001, să îmbrăţişeze cariera diplomatică. În anul 2001, obţine diploma de “Master în ştiinţe politice” a Facultăţii de Ştiinţe Politice din Bucureşti, ulterior devenind doctorand în istorie la Facultatea de Ştiinţe Sociale a Universităţii din Oradea, cu abordarea temei „Relaţiile diplomatice româno - italiene între cele două războaie mondiale”.

364


În perioada 2001 - 2006 îndeplineşte funcţiile de diplomat - secretar I, consilier de stat pentru relaţia cu Parlamentul, director general al Direcţiei Generale Diplomaţie Publică şi Direcţiei Generale Politici Publice şi consilier diplomatic, şeful Oficiului Diplomaţie Publică din Ministerul Afacerilor Externe. În urma unui concurs - interviu riguros, în martie 2006 este desemnat ministru - consilier în cadrul Delegaţiei Permanente a României pe lângă UNESCO, cu sediul la Paris. În perioada 1991 - 2002 a desfăşurat şi activităţi la cumul cu norma de bază, fiind secretar general de redacţie al cotidianului „Curierul de Vâlcea”, redactor pe probleme de învăţământ la cotidianul „Evenimentul Zilei”, director al postului „Radio 21”, realizator al emisiunii săptămânale „Politica în oglindă” la Radio România Tineret. Între 2002 - 2004 funcţionează ca profesor asociat la Academia Diplomatică din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. Pentru activitatea desfăşurată pe plan educativ şi diplomatic, a fost decorat în decembrie 2004 cu Ordinul Naţional „Serviciul Credincios”, în grad de Cavaler. Este căsătorit cu Tatiana, fizician de profesie, având împreună doi copii, Andrei şi Irina. Lilian Zamfiroiu este o personalitate deosebită în domeniul mass-mediei româneşti, dar şi în diplomaţie, fiind stimat şi respectat de toţi consătenii săi. 2. M a n a g e ri de succes o rig in a ri d in co m u n a C âin en i CONSTANTIN ( DINEL ) N. BOROM IZ S-a născut la data de 13 mai 1966 în familia Nicolae şi Elena Boromiz, crescători de animale (oi) şi morari cu tradiţie, în satul Grebleşti, comuna Câineni, judeţul Vâlcea. Până la absolvirea şcolii generale (1982), a stat în familie, alături de părinţi, unde a participat la munca din gospodărie, obişnuindu-se cu greutăţile vieţii, încă din adolescenţă. A ales, totuşi, studiul şi o altă profesie, faţă de ce cunoştea din familie. Astfel, se înscrie la Facultatea de Tehnologia Construcţiilor de Maşini din cadrul Institutului Politehnic Bucureşti (astăzi, Universitatea Politehnică), absolvind-o cu diplomă de licenţă în anul 1990, după care este repartizat la Auto Dacia Piteşti, ca inginer stagiar, unde rămâne până în 1991, când se transferă, pentru a fi mai aproape de părinţi, la IUCF Râmnicu-Vâlcea, departamentul Proiectare.

365


Dinel Boromiz face parte din categoria oamenilor cu iniţiativă, buni organizatori, buni administratori, curajoşi şi entuziaşti. Datorită acestor calităţi, dar şi situaţiei conjuncturale de după 1989 din economia românească, ajutat şi de familie, în anul 1992, împreună cu fratele şi surorile sale, înfiinţează S.C. “Alfa şi Omega” S.R.L., cu profil comercial şi, ulterior, împreună cu un prieten specialist în morărit şi panificaţie (Mircea Ureche), înfiinţează S.C. “Boromir” S.R.L. cu profil de morărit, panificaţie şi comercializare a produselor de panificaţie şi patiserie, firmă care, dezvoltându-se, a devenit marele Grup “Boromir Ind.” S.R.L. RâmnicuVâlcea, cu filiale în judeţele Sibiu, Hunedoara, Buzău, Ialomiţa, Iaşi şi municipiul Bucureşti. De asemenea, activitatea grupului condus de Dinel Boromiz s-a diversificat, incluzând şi alte activităţi productive şi comerciale. Astăzi, Constantin Boromiz este un bun manager, o mare personalitate a industriei alimentare vâlcene şi chiar naţionale, administrator şi patronul cu cele mai multe acţiuni la Grupul “Boromir Ind.” S.R.L. Râmnicu-Vâlcea. Este căsătorit cu Maria, economist de profesie şi au împreună trei fete - Diana, Ioana şi Anastasia. GHEORGHE (GELU) N. BOROM IZ Este al patrulea copil în familia Nicolae şi Elena Boromiz din satul Grebleşti, comuna Câineni, judeţul Vâlcea şi s-a născut la data de 25 iunie 1969. Anii copilăriei şi i-a petrecut în familie alături de părinţi, perioadă în care parcurge clasele primare şi cele gimnaziale, la Şcoala cu clasele I - VIII din satul natal. Studiile liceale le urmează în cadrul Liceului Energetic (astăzi Colegiul Naţional Energetic) din Râmnicu-Vâlcea (1985 - 1989). După absolvirea liceului, lucrează în cadrul intreprinderii cu profil hidroenergetic din judeţul Vâlcea până în anul 1992, când devine asociat la S. C. “Boromir Ind.” S.R.L. În perioada 1994 - 2004 îndeplineşte funcţia de director vânzări produse petroliere în cadrul firmei al cărei asociat este, iar din anul 2004 este director general al S.C. “Hardwood” S.R.L. Râmnicu-Vâlcea, care face parte din Grupul “Boromir Ind.” S.R.L. Este căsătorit cu Nicoleta şi au împreună două fete Smaranda şi Alexandra. S-a instruit ca manager la şcoala Grupului “Boromir”. GEORGETA (GETA) GH. CÂRSTOIU - ERHAN S-a născut la 23 octombrie 1949 în satul Câinenii Mari, comuna Câineni, judeţul Vâlcea, în familia Cârstoiu Gheorghe şi Paraschiva (născută

366


Darie). Gigica, cum a fost alintată de cei ai casei, îşi petrece anii copilăriei în satul natal, unde urmează şcoala primară şi clasa a V-a (1962). Învăţători, i­ au fost Maria Cârstoiu (sora sa), Gheorghe Daneş şi Aurel Cojocaru. Continuă cursul elementar şi apoi liceal la Râmnicu-Vâlcea, la Şcoala medie nr. 2 ulterior - Liceul „Vasile Roaită” (azi Colegiul Naţional „Mircea cel Bătrân”). În anul 1967, fiind ultima promoţie cu unsprezece clase, obţine bacalaureatul şi se înscrie la Facultatea de Chimie din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, pe care a absolvit-o cu specializarea „chimie organică”, în anul 1972. Cu diploma de chimist în mână, porneşte pe drumul vieţii, înapoi spre oraşul adolescenţei, Râmnicu-Vâlcea, unde - prin repartiţie - este angajată la Laboratorul Uzinei de Sodă din cadrul C.I.P.A. Râmnicu-Vâlcea (azi, S.C. “Oltchim” S.A.), unde munceşte până în vara anului 1973. În vara aceluiaşi an, intră în învăţământ şi continuă ca profesor de chimie la Liceul de Chimie (astăzi, Grupul Şcolar „Oltchim”), între anii 1973 - 1976 şi apoi la Liceul „Vasile Roaită” (astăzi, Colegiul Naţional „Mircea cel Bătrân”), între anii 1976 - 1978, ambele din Râmnicu-Vâlcea. Părăseşte meseria de dascăl şi se reangajeză ca şef de laborator la I.J.G.C.L. - Uzina de Apă (1978 - 1991) şi S.C. “Acvarim” S.A. - Staţia de Epurare Râmnicu-Vâlcea (1991 - 1998). În anul 1975 se căsătoreşte cu Toma Erhan, inginer constructor, având împreună doi copii: George Toma - inginer constructor şi Corina Mihaela economist. La 10 ianuarie 1999, împreună cu soţul său, înfiinţează S. C. “Erhan” S.R.L. Râmnicu-Vâlcea, cu profil de construcţii civile, instalaţii termice, sanitare şi de climatizare, deţinând funcţia de administrator (copatron), cu o participaţie de 50%. S. C. “Erhan” S.R.L. cunoaşte o dezvoltare rapidă, ajungând în topul societăţilor comerciale vâlcene. Paralel cu munca asiduă din cadrul societăţii, Georgeta Erhan desfăşoară şi o susţinută activitate ştiinţifică, publicând - singură sau în colaborare - cinci lucrări ştiinţifice pe teme de chimie organică, în reviste de specialitate din Cluj-Napoca şi Bucureşti. Succesul managerial obţinut cu firma S. C. “Erhan” S.R.L,. a determinat-o pe Georgeta Erhan să demareze şi proiectul înfiinţării unei pensiuni turistice în satul natal Câinenii Mari, pe terenul pe care se află casa părintească.

367


IOAN COLŢOŞ S-a născut la 3 decembrie 1951 în localitatea Bujoreni, judeţul Vâlcea, mama - născută Popescu - fiind originară din Robeşti, unde şi-a petrecut anii copilăriei şi numeroase vacanţe. A urmat cursurile elementare şi gimnaziale la Şcoala Generală nr. 5 din Râmnicu-Vâlcea, după care şi-a continuat studiile la Liceul Industrial nr. 12 din Cluj-Napoca. A lucrat la PTTR Râmnicu-Vâlcea şi la S. C. ROMTELECOM S. A. Modest şi inteligent, cu spirit întreprinzător, la câţiva ani de la revoluţia din decembrie 1989, împreună cu un prieten, a pus bazele S. C. APROMAT IND. S. A. Râmnicu-Vâlcea, firmă binecunoscută vâlcenilor şi nu numai. GHEORGHE (GEORGE) GH. FRÂNTU S-a născut în satul Grebleşti, comuna Câineni, judeţul Vâlcea, la data de 23 mai 1965, în familia Gheorghe şi Floarea (Florica) Frântu, dascăli la Şcoala cu clasele I - VIII din localitate. Copilăria şi anii de şcoală îi petrece alături de familie în satul natal, ambii părinţi fiindu-i şi dascăli la şcoală. În perioada 1979 - 1983, urmează studiile liceale la Liceul „Nicolae Bălcescu” (azi, Colegiul Naţional „Alexandru Lahovari”) din Râmnicu-Vâlcea, secţia matematică-fizică. Se specializeză în domeniul economic şi se căsătoreşte cu Elena Boromiz (sora lui Dinel şi Gelu Boromiz), medic ginecolog, având împreună o fată, Zmaranda. Făcând parte din familia Boromiz, devine asociat la S.C. “Boromir Ind” S.R.L., unde îndeplineşte funcţia de director comercial al grupului Boromir. Începând cu anul 2002, este numit director general al S.C. “Boromir Ind” S.R.L. - Sucursala Deva, judeţul Hunedoara. George Frântu face parte din rândul managerilor de succes din marele Grup “Boromir”. CONSTANTIN (COSTEL) D. TEODORESCU Fiu al satului Grebleşti, comuna Câineni, judeţul Vâlcea, s-a născut la data de 1 martie 1956. Primii paşi în şcoală îi face sub îndrumarea învăţătorului Gheorghe Gh. Frântu, continuând clasele gimnaziale în cadrul Şcolii Generale din Grebleşti. În perioada 1971 - 1976, urmează cursurile liceale în cadrul Liceului de Industrie Alimentară din Sibiu, pntru ca apoi să devină student la Facultatea de Electrotehnică a Universităţii din Craiova, pe care o absolvă în anul 1982. Proaspăt absolvent de electrotehnică, este repartizat la Intreprinderea “Electro-Argeş” Curtea de Argeş, unde îl întâlnim şi în prezent. În perioada 1982 - 1990, a lucrat ca inginer proiectant motoare electrice.

368


Între anii 1990 - 1999 este şef secţie Produse Electrotehnice. După anul 1999, datorită experienţei, dar şi competenţei, Constantin Teodorescu ocupă succesiv postul de director producţie (1999 - 2002), administrator în Consiliul de Administraţie al firmei (2002 - 2004), ajungând apoi (2004 şi în prezent), director Comercial al S.C. “Electro-Argeş” S.A. din Curtea de Argeş. În perioada de peste 24 ani lucraţi în aceeaşi firmă, C. Teodorescu a fost nu numai un om de producţie cu o evoluţie ascendentă, ci şi un cercetător de succes, fiind autorul a 7 brevete de invenţie, toate - aplicate în cadrul firmei care l-a consacrat. Este căsătorit, soţia este tot inginer electrotehnist; au un băiat, astăzi student la Facultatea de Electronică a Universităţii Politehnice din Bucureşti. M IRCEA URECHE A venit pe lume la data de 5 septembrie 1955 în satul Grebleşti, comuna Câineni, judeţul Vâlcea. Ca şi alţi copii, creşte alături de familie în satul natal, unde urmează atât clasele primare, cât şi pe cele gimaziale, în cadrul Şcolii Generale Grebleşti. Între anii 1970 - 1975, urmează Liceul de Industrie Alimentară din Sibiu, iar după absolvire - cursurile Facultăţii de Tehnologia şi Chimia Produselor Alimentare şi Tehnică Piscicolă, secţia “Morărit - Panificaţie”, din cadrul Universitătii „Dunărea de Jos” din Galaţi, obţinând diploma de subinginer (1975 - 1979). În perioada 1979 - 1983, lucrează ca subinginer la Intreprinderea de Morărit şi Panificaţie Râmnicu-Vâlcea, continuând până în 1994, ca şef de moară, la aceeaşi unitate (devenită între timp S.C. “Mopariv” S.A. RâmnicuVâlcea). Ajungând coacţionar (din 1994), se transferă la S. C. “Boromir Ind” S.R.L. Râmnicu-Vâlcea, unde este mai întâi administrator al societăţii; din anul 1998, este numit director general la S.C. “Moara Cibin” S. A. Sibiu şi adminstrator al societăţilor S.C.” Extrasib” S. A., S.C. “Comcereal” S.A. şi S.C. “Amylon” S.A., toate din Sibiu. Începând cu anul 1987, urmează cursurile de perfecţionare şi specializare „Ingineria proceselor tehnologice” la I.C.I. Bucureşti, concomitent cu schimburi de experienţă la diferite instituţii de profil din ţară şi din S.U.A., Elveţia, Germania, Italia. Datorită calităţilor sale profesionale şi manageriale, este ales vicepreşedinte al Asociaţiei Naţionale a Morarilor şi Brutarilor din România „ANAMOB”, cu sediul în Bucureşti, iar din anul 2002 este ales preşedinte al Asociaţiei Specialiştilor din Morărit şi Panificaţie din România. Este căsătorit şi are doi copii.

369


3. A u to rii d esp re ei înşişi MARIAN M. PĂTRAŞCU M-am născut la 1 ianuarie 1953 în satul Grebleşti, comuna Câineni, judeţul Vâlcea. Am urmat clasele primare şi gimnaziul în cadrul Şcolii cu clasele I - VIII din satul natal (1960 - 1968), studiile liceale în cadrul Liceului Teoretic „Nicolae Bălcescu” din Râmnicu-Vâlcea, azi - Colegiul Naţional „Alexandru Lahovari” (1968 - 1972) şi cele universitare - la Facultatea de Chimie şi Inginerie Chimică din cadrul Institutului Politehnic Iaşi (1972 - 1977). După absolvire, pentru efectuarea stagiaturii, am primit repartiţia la Intreprinderea de Prelucrare a Maselor Plastice Focşani, urmând ca după aceea să mă întorc la facultatea pe care o absolvisem, în calitate de asistent universitar. Am renunţat, însă, la cariera universitară, pentru cea de cercetare, prin schimbarea repartiţiei la Combinatul Chimic RâmnicuVâlcea (C. I. P. A.), care după angajare m-a detaşat la Centrul de Cercetări Râmnicu-Vâlcea, deoarece nu puteam lucra legal direct în cercetare, detaşarea fiind - evident - o “portiţă” prin care am putut lucra în domeniul pentru care mă pregătisem (anul V de facultate a fost an de specializare pentru cercetare şi învăţământ superior). La Centrul de Cercetări Râmnicu-Vâlcea, am lucrat în cadrul Laboratorului „Cercetare PVC şi Copolimeri” până în anul 1989, fiind pe rând chimist (1977 - 1981), responsabil de temă de cercetare (1982 - 1984) şi şef de colectiv „Cercetare PVC” (1985 - 1989). În acestă perioadă, în urma unor examene exigente, am obţinut titlul de “cercetător stiinţific atestat” (CS) în anul 1981, apoi pe cel de “cercetător stiinţific principal gr. III” (CP III) în anul 1988. Din motive de sănătate, la începutul anului 1990, am trecut prin transfer, la Intreprinderea de Echipament Hidraulic Râmnicu-Vâlcea (astăzi S.C. “Hervil” S. A. Râmnicu-Vâlcea), în cadrul căreia am lucrat până la sfârşitul anului 1991, având funcţia de chimist principal - proiectare tehnologii de vopsire, cauciucare şi injecţie polimeri. Am revenit la vechiul loc de muncă din cadrul Centrului de Cercetări, devenit ulterior institut de cercetare cu denumirea de S. C. “Incerchim” S. A. Râmnicu-Vâlcea, care s-a desprins de sub tutela Institutului Central de Chimie din Bucureşti, pentru a continua independent activitatea de cercetare. În toamna anului 1992 în urma unui alt transfer, am trecut împreună cu întregul colectiv de cercetare pentru PVC şi copolimeri, precum şi cu patrimoniul aferent, la S.C. “Oltchim” S. A. Râmnicu-Vâlcea. La noul loc de muncă, am îndeplinit funcţia de şef de colectiv „Cercetare PVC şi

370


Copolimeri” (1992 - 1996), iar apoi - pe aceea de şef de laborator „Cercetare Polimeri” (1996 - 1999). Lucrând numai în grupa I de muncă, exceptând perioada de la S. C. “Hervil” S.A., în anul 1999 m-am pensionat. În perioada 1981 - 1991 am absolvit patru cursuri de perfecţionare şi anume: „Perfecţionarea responsabililor de învăţământ din cercetare şi proiectare”- M.I.Ch., C.P.L.I.Ch., Bucureşti, 1981; „Catalizatori şi procese catalitice în industria chimică şi petrochimcă”- I. P. Bucureşti, Facultatea de Chimie Industrială, 1985 - 1986; „Instruirea asistată de calculator pentru utilizarea microcalculatoarelor în limbaj Basic” - C.P.C.I. Bucureşti, 1988 şi „Management şi marketing” - A.S.E. Bucureşti, 1991. De asemenea, după pensionare, am urmat cursul de instruire „Programul de dezvoltare a finanţării rurale din România”, organizat de Departamentul Agriculturii al S.U.A., Universitatea Iowa, USAID şi SAPARD România, Craiova, 2004. Recent (martie 2007), am participat la seminarul (workshop) „Politici şi strategii culturale ale autorităţilor locale şi regionale în contextul integrării în Uniunea Europeană”, susţinut de o expertă a Consiliului Europei pentru Cultură, seminar organizat la iniţiativa (lăudabilă) a Comisiei pentru Cultură din cadrul Consiliului Judeţean Vâlcea. Tematica de cercetare abordată în perioadele angajării mele în acest domeniu, a constituit-o perfecţionarea tehnologiilor de fabricaţie ale PVCS (policlorura de vinil - suspensie) şi PSL (polimeri sulfidici lichizi sau tiocoli) şi elaborarea unor noi sortimente din produsele de mai sus (PVC-S de uz electrotehnic, nuclear, medical, biomedical, cu densitate mărită, cu greutate moleculară mare, cu greutate moleculară joasă etc.). Am mai colaborat şi la teme de cercetare din alte domenii: produse clorosodice, pesticide şi apă oxigenată. Colectivul de cercetare din care am făcut parte, a avut colaborări cu Institutul de Chimie Macromoleculară „Petru Poni” din Iaşi, ICECHIM Bucureşti, Instiututul de Chimie din Cluj - Napoca, Institututul de Cercetare şi Prelucrare Cauciuc şi Mase Plastice Bucureşti (astăzi S. C. “Incerplast” S. A.), precum şi cu Facultăţile de Chimie din Iaşi şi Bucureşti. Colaborări am mai avut şi în domeniul farmaceutic, cu Spitalul Militar Iaşi (col. dr. farm. Nicolae Oiţă), la elaborarea unui medicament pentru combaterea arsurilor (cel mai eficient din lume până în prezent) şi a medicamentelor „Gastrobent” şi „Trofosil”. După pensionare (2002 - 2003) am colaborat cu Universitatea Bucureşti şi ICECHIM Bucureşti la două programe „MATNANTECH” (materiale polimere pentru nanotehnologii), împreună cu inventatorul Dumitru Panu Misăilescu, născut şi el în comuna Câineni (satul Robeşti), şi cu o fostă colegă de facultate, cadru universitar la

371


Facultatea de Chimie a Universităţii Bucureşti (prof. univ. dr. Anca Bordea -Emandi). Am experienţă în activitatea de documentare, elaborare de sinteze şi traduceri din literatura ştiinţifico-tehnică şi în activitatea de cercetare în domeniul chimiei şi tehnologiei polimerilor. În momentul pensionării mele, fondul documentar achiziţionat la S.C. “Oltchim” S.A. era format din peste 8000 de articole, cărţi şi monografii, conferinţe şi comunicări din toată lumea şi din peste 6000 de brevete internaţionale, cele mai multe referitoare la sinteza şi prelucrarea PVC. Activitatea mea profesional - ştiinţifică s-a concretizat în 16 lucrări ştiinţifice publicate în reviste de specialitate („Materiale plastice” şi „Revista de chimie”), 20 brevete de invenţie acordate (cele mai multe dintre ele, aplicate), 66 de comunicări ştiinţifice prezentate la diverse congrese, simpozioane, conferinţe şi întâlniri din ţară şi străinătate, şi 198 de referate de lucrări, rapoarte de experimentări, procese tehnologice, studii de literatură, studii de piaţă etc.. Dintre participările internaţionale, pot menţiona: „Primul Simpozion pentru PVC al ţărilor membre CAER” Kaluş, Ucraina, 1981, „Vizită de lucru şi schimb de experienţă în China” Institutul de Cercetări Chimice din Beijing şi Combinatele Chimice din Weifang şi Qingdao, China, 1995, „Prima Conferinţă de Chimie a Ţărilor din Sud - Estul Europei” - Halkidiki, Grecia, 1998. Am fost raportor pentru CAER din partea română la tema de cercetare „PVC şi copolimeri ai clorurii de vinil”, secretar al Comisiei de Polimeri din Institutul Central de Chimie şi membru al Societăţii de Chimie din România. În anul 1994, am făcut parte din delegaţia care a experimentat cu succes în Italia înlocuirea PVC-M (masă) din Germania cu PVC-S (suspensie) de la S. C. “Oltchim” S. A. Râmnicu-Vâlcea, la obţinerea panourilor transparente şi a achiziţionat o linie de extrudere pentru fabricarea acestor produse, linie pusă în funcţiune câteva lunii mai târziu la S. C. “Oltchim” S. A. Înainte de 1990, am participat la numeroase concursuri de creaţie tehnico-ştiinţifică pentru tineret şi saloane naţionale de inventică, unde am câştigat trei premii I, un premiu II, două premii III şi mai multe menţiuni. Sunt membru fondator şi preşedinte de onoare al Societăţii Inventatorilor din România, filiala Vâlcea (1990), membru fondator şi vicepreşedinte al Asociaţiei pentru dezvoltare rurală „Pons Vetus” Câineni, judeţul Vâlcea (2003), membru al grupului informal „Cercul de la Râmnic - România, Grădina Maicii Domnului” (2004), al Societăţii Independente a Persoanelor cu Handicap (2004), al Societăţii Culturale „Anton Pann” (2004), al Forumului Cultural al Râmnicului (2006), al Societăţii Oamenilor de Ştiinţă şi Artă Independenţi „ECO-STAR XXI” (2006), al Asociaţiei

372


„Cultul Eroilor” (2006), al Asociaţiei Culturale „Timocenii” pentru sprijinirea românilor de pe Valea Timocului, Serbia (2006) şi membru fondator al Cercului Cultural „Chesarie al Râmnicului” (2007). Particip la întâlnirile lunare ale Cenaclului Literar - Artistic al Societăţii Culturale „Anton Pann” şi la forumul de dezbateri „Cafeneaua Culturală Monitorul” (cunoscută sub numele de „Cafeneaua lui Monu”, după numele iniţiatorului şi conducătorului ei - ziaristul Mircea Monu, fizician de profesie, fost coleg de serviciu cu subsemnatul). Începând cu anul 1990, am debutat şi în publicistica vâlceană, ajungând ca până în prezent (martie 2007) să public 32 de articole şi studii cu tematică diversă: P.S.M. - apariţie neaşteptată („Curierul de Vâlcea”, 4 decembrie 1990), Calomnia şi dezinformarea - metode de lucru la „Curierul de Vâlcea” („Săptămâna vâlceană”, 1 - 7 septembreie 1997), Ce fe l de popor suntem? („Viaţa Vâlcii”, 16 iulie 1998), Incompetenţa costă mult prea scump („Viaţa Vâlcii”, 23 - 24 ianuarie 1999), Există un timp pentru dreptate („Viaţa Vâlcii”, 9 august 1999), Tâlhari la drumul mare şi hoţi la mica ciupeală („Viaţa Vâlcii”, 24 martie 2000), America-i de vină, trăiască America! („Săptămâna Vâlceană”, 17 - 23 februarie 2001), Dacă noi nu ne permitem, nici alţii să nu-şi permită („Monitorul de Vâlcea”, 26 iunie 2001), Cum poţi fura 127 de milioane şi să înapoiezi legal doar...7! („Viaţa Vâlcii”, 11 februarie 2002), Din fericire, în Republica Moldova nu sunt mineri („Viaţa Vâlcii”, 4 aprilie 2002), Directivă guvernamentală: «Pesedizaţi, pesedizaţi, pesedizaţi!» („Viaţa Vâlcii”, 7 martie 2003), Ţara Loviştei în cărţi şi documente („Casa cărţii vâlcene” nr. 3, ianuarie - iunie 2004, pag. 43, 46 şi nr. 4/ iulie - decembrie 2004, pag. 43, 46 - 47), Tradiţie şi educaţie - câte un aspect particular pentru Ţara Loviştei („Casa cărţii vâlcene” - nr. 4/ iulie-decembrie 2004), Iliescu pleacă pe uşa din dos a istoriei („Monitorul de Vâlcea”, 20 decembrie 2004), Comuna Câineni împlineşte 500 de ani („Monitorul de Vâlcea”, 19 ianuarie 2005), „500 de ani de la atestarea documentară a localităţii Câineni” („Curierul de Vâlcea”, 20 ianuarie 2005), „Ţara lu ’Papură-Vodă”(„City Vâlcea”, 19 ianuarie 2005), Horror-ul „Mineriada, 13 - 15 iunie 1990” şi thriller-ul psihologic „Iliesciada 2005” („City Vâlcea”, 18 - 24 iulie 2005), Satele comunei Câineni la vârste rotunde („Casa cărţii vâlcene”, nr. 6, iulie-decembrie 2005, pag. 24-25), Argumente pentru Posada lovişteană („City Vâlcea”, 6 - 12 februarie, 13 - 19 februarie şi 20-26 februarie 2006), Securitatea e-n toate ... („City Vâlcea”, 3 - 9 aprilie 2006), Târgul de la Titeşti („Ţara Loviştei”, 20 iulie 2006), Ţara Loviştei, Titeşti, 2006, Sfântul Ilie. Legenda continuă („Casa cărţii vâlcene”, ianuarie - iulie 2006, pag. 1, 66-67), Iuda Iscarioteanul - martir? („Casa cărţii vâlcene”, nr. 7, ianuarie-iunie 2006,

373


pag. 30 - 31), Târgul de la Titeşti - de pe Faţa Sfântului Ilie pe Dealu Mlăcii - între legendă şi realitate („Povestea vorbei”, nr. 1, septembrie 2006, pag. 12), Priorităţi româneşti în domeniulpoliclorurii de vinil-suspensie (PVCS) - studiu de caz („Forum - V”, nr. 1/2006, pag. 14), Valenţele culturale şi economice ale creaţiei ştiinţifico-tehnice („Studii vâlcene”, serie nouă, nr. II (IX)/2006, pag. 113 - 125), Amenajări şi instalaţii hidrotehnice populare şi moderne pe râul Boia din satul Grebleşti, comuna Câineni, judeţul Vâlcea („Studii vâlcene”, serie nouă, nr. III (X)/2006, pag., munte128- 134), Forumul Cultural al Râmnicului - cadru propice de manifestare a potenţialului creator („Forum-5”, publicaţie bilanţ, nr. 1 - ianuarie 2007, pag. 13-14), România faţă cu UE - o ţaţă cu poalele-n cap („City Vâlcea”, 15-27 ianuarie, 2007), De la cercetarea zonală, la cea de-a XXIX-a Conferinţă Naţională de Chimie („Forum-V”, nr. 1/2007, pag. 13), Un moment revelator din viaţa preotului Ioan Marina - viitorul patriarh Iustinian (1948-1977) („Povestea vorbei”, serie nouă, anul I, nr. 2/iulie 2007, pag. 5). De asemenea, am susţinut numeroase comunicări şi alocuţiuni la diverse manifestări culturale, aniversări şi comemorări şi am participat la emisiuni culturale transmise în direct la posturile RTV „Vâlcea 1” şi RTV „Etalon” din Râmnicu-Vâlcea. Sunt căsătorit din anul 1981 şi am doi copii: un băiat, George Sebastian, inginer electronist în Bucureşti şi o fată, Alexandra, studentă în anul III (2006) la Facultatea de Medicină din cadrul IMF Cluj - Napoca. Ca fost cercetător, cred cu tărie că domeniul culturii include nu doar creaţia artistică - literatura, teatrul, muzica, artele plastice, cinematografia şi producţiile artistice de radio şi televiziune - ci şi creaţia ştiinţifico-tehnică. Militez pentru o mai bună cunoaştere a acesteia şi evidenţierea ei mai pregnant în viaţa culturală vâlceană, plecând de la constatarea că fără ştiinţă, tehnică şi tehnologie, artele moderne nu s-ar putea afirma. De asemenea, nu este greu să constatăm că pregătirea de bază a multor oameni de cultură este una tehnico-ştiinţifică. Ca urmare a acestor convingeri, dar şi a altora, încerc, după puterile mele, să particip la viaţa culturală vâlceană. La 27 aprilie 2006 a avut loc cea de-a patra reuniune de atelier a Clubului Oamenilor de Ştiinţă, Cultură şi Artă din cadrul Forumului Cultural al Râmnicului, organizată de acesta şi de Biblioteca Judeţeană “Antim Ivinreanul” Râmnicu-Vâlcea sub titulatura “Personalităţi culturale vâlcene”, al cărei protagonist am avut onoarea să fiu. În broşura “Dicţionar (4)” editată cu acest prilej, a fost inserat şi următorul text care mi-a fost solicitat de moderatorul reuniunii - prof. dr. Gheorghe Deaconu, cu precizarea ca el să constituie un fel de “profesiune de credinţă” a mea. Abia privind retrospectiv, realizez cât datorez unor oameni care au crezut în mine

374


şi m-au încurajat şi sprijinit şi, în acest sens, cred că textul care urmează merită, după umila mea părere, să fie adus la cunoştinţa dumneavoastră, a cititorilor, în speranţa că el vă va pune pe gânduri fie doar şi pentru câteva clipe ... Iată-l: “Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele! ” (Matei 17.19) Cred că fiecare dintre noi am fo st întrebaţi măcar o dată în viaţă: “ Crezi în Dumnezeu?”, iar răspunsul, probabil, n-a fo st altul decât: “D a!”. Ei bine, eu m-am temut întotdeauna să dau un astfel de răspuns, pentru că întotdeauna mi se părea că aş fi minţit. Şi astfel, întotdeauna răspunsul meu era acesta: “Nu atât cât ar trebui! ”. Ceva mai târziu, am realizat că acest răspuns se asemăna surprinzător cu cel dat lui Iisus de tatăl copilului stăpânit de “un duh m ut”: “Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!”, şi mam bucurat de această “descoperire”. Dar de unde provine acest răspuns? De la observaţia dură a lui Iisus: “Dacă aţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, aţi zice muntelui aceluia «Mută-te de aci» şi el s-ar muta”, şi de la mărturisirea psaltică “ Certând m-a certat Domnul, dar morţii nu m-a dat! ”. Pe de altă parte, privind retrospectiv, acum constat că am avut parte de reuşite mai mari sau mai mici (pentru mine, “reuşită” înseamnă a trece cu fruntea sus peste obstacolele vieţii, mari sau mici), numai atunci când am nădăjduit în Dumnezeu şi am crezut în ceea ce fac. Cred în adevărul revelat, în adevărul moral şi în adevărul raţional-pragmatic, cred în dreptate, cinste şi corectitudine. Cred în cuvântul dat şi respectat. Detest nedreptatea, minciuna, impostura, ipocrizia, prostia arogantă sau - într-o exprimare neacademică, dar mai plastică - fudulă. Cred cu tărie că “neştiinţa nu-i o dovadă, ignoranţa nu-i un argument” (Spinoza). De asemenea, detest incompetenţa, superficialitatea, nepăsarea, lucrulfăcut de mântuială după principiul unor conaţionali: “Merge şi aşa! ”. Susţin cu tărie că nu munca făcută oricum îl înnobilează pe om, ci, eventual, rezultatele ei, căci de prea multe ori “aflatul în treabă este metodă de lucru la români ” (Petre Ţuţea). Detest lipsa de consecvenţă, ambiguitatea, trădarea, căci uneori constat şi eu cu durere, ca şi Marin Preda, că “poporul acest ar putea fi un popor mare dacă ar scăpa de lichele şi lichelism” sau, ca şi Horia Bernea, că “în România nu sunt posibile decât două ipostaze ale existenţei umane: lichea ori câine bătut! ”. Pentru toate acestea şi pentru multe altele, trebuie să încercăm cât mai mulţi să schimbăm ceva, fiecare după puterile noastre, în această stare de lucruri, căci, să nu uităm, doar “imbecilii nu se încumetă să schimbe lumea,

375


le e mai uşor să o răstoarne” (Vasile Ghica). Ar trebui să ne dea de gândit faptul că “mai presus de cei neştiutori, sunt cei care citesc, mai presus de cei care citesc mult, sunt cei care reţin, mai presus de cei care reţin, sunt cei care înţeleg şi mai presus de cei care înţeleg, sunt cei activi, care creează şi adaugă” (dinfilosofia indiană). In fond, ceea ce rămâne în urma noastră, în afara copiilor noştri, sunt descoperirea şi creaţia (ştiinţifico-tehnică şi artistică), adică tocmai ceea ce formează cultura. Dar atenţie, “toate devin nesigure, de îndată ce ne îndepărtăm de drept şi de morală” (Cicero); cu alte cuvinte, prognozând, putem spune că toate devin deşertăciuni de îndată ce ne îndepărtăm de Dumnezeu şi de ceea ce se cuvine aface, inclusiv de îndată ce ne îndepărtăm de semeni noştri ( “Adevăr grăiesc vouă: dacă aţi făcut toate acestea unuia dintre aceştia mai mici ai mei, mie mi-aţi fă c u t” - grăit-a Domnul). Hristos a înviat!” Nu pot încheia fără a menţiona câţiva oameni care, în afara părinţilor mei, mi-au marcat destinul, contribuind în mod substanţial la educarea şi formarea mea pentrru viaţă: - în Şcoala Generală: înv. Nelu Şandru, prof. Florica Frântu (limba română), prof. Lili Şandru (ştiinţele naturii), prof. Mihai Daneş (matematică); - în liceu: prof. Olga Aftenie (istorie - dirigintă), prof. Ghiţă Dumitru (chimie), prof. Mişu Popescu (chimie), prof. Cristina Fota (fizică), prof. Nicolae Păun (matematică), prof. Ion Ceauşescu (geografie - director); - în facultate: prof. univ. dr. Camelia Beldie, prof. univ. dr. Natalia Hurduc, prof. univ. dr. Ioan Adam Schneinder, prof. univ. dr. Gicu Surpăţanu, acad. Cristofor I. Simionescu. Formarea mea ca cercetător o datorez în cea mai mare măsură prof. univ. dr. Camelia Beldie (Iaşi) şi dr. ing. Petru Gluck (Râmnicu-Vâlcea). Tuturor le datorez recunoştinţa şi mulţumirile mele.

NICOLAE N. DANEŞ Ziua de 14 februarie 1947 a devenit ziua mea de naştere, în satul Câinenii Mari, comuna Câineni, judeţul Vâlcea. Anii copilăriei i-am petrecut alături de familie în satul natal, perioadă în care am urmat ciclul primar şi ciclul elementar în cadrul Şcolii Elementare Câinenii Mari, judeţul Vâlcea (1953 - 1960). Tainele alfabetului şi tablei înmulţirii, am fost ajutat să le desluşesc, de învăţătorii: Elena (Lilica) Darie (Beldiman), Miorica C. Popescu, octogenarul Nicolae Popescu (clasa I), Tatiana Cotorobai (clasa a II-a) şi Gheorghe (Gică) Gh. Daneş (clasele III-IV). În clasele elementare

376


(1957 - 1960) mi-au îndrumat paşii către un liceu de cultură generală, profesori deosebiţi cum sunt: Ion Răduţ - lb. română, Ana Daneş matematică, Dinu M. Daneş - fizică, Costinel C. Daneş - istorie-geografie, Elena I. Tăbăcuţu - chimie-biologie şi alţii. Datorită situaţiei economicosociale şi politice din anul 1960 (refuzul părinţilor de a se înscrie în C.A.P.), am fost declarat respins la examenul de admitere, sesiunea iunie 1960, la Şcoala Medie Nr.1 (fost Liceul „Nicolae Bălcescu”, astăzi - Colegiul Naţional „Alexandru Lahovari”) din Râmnicu-Vâlcea, fiind obligat să aleg, pentru sesiunea septembrie 1960, Şcoala Medie „Iacob Mureşanu” (astăzi Colegiul Naţional „Samuil Micu Klayn”) din Blaj, judeţul Alba, unde am fost declarat reuşit. Fiind reperat de autorităţi, conducerea liceului a fost somată să mă îndepărteze din şcoală, până când părinţii se vor înscrie în C.A.P. Însă, datorită abilităţii, curajului şi profesionalismului de care a dat dovadă directorul liceului - prof. Ion Stanciu, am reuşit ca să continui studiile liceale în cadrul aceleeaşi şcoli, absolvind-o cu examen de bacalaureat în anul 1964. Visul de a deveni inginer silvic nu s-a îndeplinit, datorită insuccesului la examenul de admitere la Facultatea de Silvicultură a Universităţii din Braşov. Mi-am îndreptat paşii spre un alt domeniu şi, în anul 1965, am fost admis la Facultatea de Istorie-Geografie a Institutului Pedagogic de 3 ani din cadrul Universităţii Bucureşti, pe care am absolvit-o în anul 1968, cu examen de stat. În toamna aceluiaşi an, m-am înscris la Facultatea de GeologieGeografie, secţia Geografie, cursuri cu frecvenţă redusă, din cadrul Universităţii Bucureşti, pe care am absolvit-o, cu examen de licenţă, în anul 1973. La 01 septembrie 1968 am primit repartiţia ca profesor, specialitatea istorie-geografie, la Şcoala generală cu clasele I-VIII, Racoviţa - Copăceni, judeţul Vâlcea, unde am funcţionat ca profesor şi director coordonator (01.09. - 01.12.1971 şi 01.09.1975 - 31.08.1978), cu o mică întrerupere (01.12.1971 - 01.04.1974), până în anul 1979. În perioada 01.12.1971 - 01.04.1974, am îndeplinit funcţia de secretar adjunct cu probleme de propagandă şi director de Cămin Cultural, degrevat de activitatea didactică, la Comitetul Comunal al comunei Câineni, judeţul Vâlcea, perioadă în care am satisfăcut şi stagiul militar (sept. 1973 - martie 1974). În urma unui examen - concurs (aprilie 1979), în perioada (01.09.1979 - 31.08. 1990) am ocupat postul de profesor de geografie la Şcoala Generală cu clasele I-VIII, Nr. 2, Râmnicu-Vâlcea. La aceeaşi şcoală, în perioada oct.

377


1986 - sept. 1989, am deţinut şi funcţia de director adjunct cu probleme educative. La 01.09.1990, prin transfer, am devenit profesor de geografie la Liceul „Nicolae Bălcescu” (ulterior, Liceul „Alexandru Lahovari”, astăzi Colegiul Naţional „Alexandru Lahovari) din Râmnicu-Vâlcea, unde profesez şi în prezent. În plan didactic, în urma unor examene exigente, am obţinut toate gradele didactice din învăţământ (definitivat - 1972, gradul II - 1977, gradul I - 1982). Examenul de licenţă şi de gradul I au fost susţinute pe baza unor lucrări metodico-ştiinţifice bine elaborate şi structurate, respectiv - Turismul în Munţii Făgăraş şi Denumiri geografice populare şi toponimice din Valea Oltului între Râul Vadului şi Râmnicu-Vâlcea. La catedră, am încercat de fiecare dată să transmit elevilor cunoştinţe ştiinţifice la cel mai înalt nivel, fiind răsplătit de rezultatele bune şi foarte bune obţinute de elevi la examene şi cu ocazia diferitelor concursuri şcolare. În plan educativ, ca diriginte, am condus numeroase clase de elevi, atât de gimnaziu cât şi de liceu, care au absolvit cu rezultate bune şi foarte bune examenele de capacitate şi de bacalaureat, fiind admişi la licee şi facultăţi de prestigiu. Ca profesor de geografie, am pregătit, îndrumat şi participat cu elevii la numeroase concursuri şcolare pe discipline (olimpiade şcolare) locale, judeţene şi naţionale, la disciplinele geografie, astronomie, ştiinţele pământului, comunicări şi referate pentru elevii de liceu, alte concursuri pe teme de specialitate, cultural - educative şi sportive, unde aceştia au obţinut un număr însemnat de premii şi locuri fruntaşe, contribuind astfel la ridicarea prestigiului şcolilor în care am lucrat şi a învăţământului vâlcean în general. După anul 1990, am participat ca membru în comisiile de organizare şi corectare a olimpiadelor şcolare de geografie, astronomie, ştiinţele pământului, fazele locale, judeţene şi naţionale, precum şi în comisiile de supraveghere şi corectare la examenele de capacitate şi bacalaureat, respectând rigoarea şi corectitudinea acestor concursuri şi examene. Am organizat numeroase expediţii, excursii, aplicaţii practice, vizite şi drumeţii cu elevi, cadre didactice, tineri şi adulţi, prilejuri cu care am căutat să le prezint istoria, arta, arhitectura, obiceiurile populare, într-un cuvânt cultura poporului român, dar şi frumuseţiile de neegalat ale spaţiului românesc, de la înălţimile Carpaţilor până la cele mai joase teritorii ale Deltei Dunării şi litoralului Mării Negre, primind aprecierile de rigoare, imediat şi peste timp, din partea participanţilor şi a apropiaţilor acestora.

378


Activitatea de cercetare s-a concretizat prin elaborarea a 19 lucrări ştiinţifice, pe teme de geografie fizică, geografie economică, geografia populaţiei şi a aşezărilor, geografie istorică, toponimie, turism şi speologie, publicate în reviste de specialitate şi de cultură ca: „Studii şi cercetări de speologie” - seria Şcoala Vâlceană; „Studii Vâlcene” - Revistă de istorie şi cultură, serie veche şi serie nouă; „Geografia Judeţului Vâlcea - Teorie şi practică”, 48 de comunicări ştiinţifice şi metodico-ştiinţifice prezentate la diferite congrese naţionale, simpozioane j udeţene şi naţionale, sesiuni de comunicări ştiinţifice, conferinţe şi întâlniri din ţară. Sunt coautor al lucrării „Geografia României pentru examenul naţional de capacitate 2002 - teste şi bareme”, Ed. Ofsetcolor, Râmnicu-Vâlcea şi referent ştiinţific al lucrării „Geografie, teste şi bareme” - Bacalaureat 2003 şi 2004, Ed. Corint, autor Octavian Mândruţ. Datorită experienţei acumulate în plan profesional, am fost investit cu responsabilităţi metodice la nivelul grupului profesorilor de geografie din municipiul Râmnicu-Vâlcea şi judeţul Vâlcea. Astfel, în perioada 1998 2005, am îndeplinit funcţia de responsabil al Cercului Pedagogic RâmnicuVâlcea, membru al Consiliului consultativ al profesorilor de geografie şi profesor metodist al I. Ş. J. Vâlcea. Pentru activitatea deosebită depusă în organizarea şi desfăşurarea de expediţii „Cutezătorii”, în pregătirea elevilor pentru concursurile şcolare pe dicipline, am primit Diploma de „Profesor evidenţiat”(1984), „Diploma de merit”(2003), „Medalia jubiliară - 110 ani de existenţă” a Colegiul Naţional. „Alexandru Lahovari” (2001), „Diploma de excelenţă - 115 ani de existenţă” a Colegiul Naţional „Alexandru Lahovari”, Râmnicu-Vâlcea (2006) „Diploma Gheorghe Lazăr” - clasa I (2006) şi „Gradaţia de merit” (1998, 2002, 2006). Pentru activitatea didactică, ştiinţifică şi metodico-educativă, pentru abnegaţia şi devotamentul puse în slujba învăţământului românesc, pentru contribuţia deosebită la dezvoltarea şi promovarea cercetării ştiinţifice din ţara noastră, cu ocazia Zilei Naţionale a României din anul 2004, mi s-a conferit Ordinul „Meritul pentru învăţământ în grad de Cavaler”. În plan social, civic şi cultural, sunt membru fondator al Asociaţiei de Dezvoltare Rurală „Pons Vetus” - Câineni, judeţul Vâlcea, membru al Grupului informal „Grădina Maicii Domnului” din Râmnicu-Vâlcea. Am fost membru activ al Ansamblului folcloric „Izvoraşul”, comuna Racoviţa, judeţul Vâlcea (1974 - 1978), membru al Corului Sindicatului învăţământ din Râmnicu-Vâlcea (1980 - 1987) şi membru al Clubului de Speologie şi Fundaţiei culturale „Nyphargus” Râmnicu-Vâlcea (1979 - 1995).

379


În perioada oct. 1991 - sept. 1993, am funcţionat ca profesor asociat în cadrul catedrei de „Geografie economică” la Universitatea „Constantin Brâncoveanu” din Râmnicu-Vâlcea, predând şi seminarizând, în colaborare, cursul de „Geografia economică şi a resurselor”. În anul 1993, împreună cu profesorul de geografie Procopie Ghiţă şi prof. univ. dr. Traian Naum, în cadrul Fundaţiei Nyphargus, am pus bazele Universităţii „Emil Racoviţă” din Râmnicu-Vâlcea, cu Facultatea de Geografie-Economie, în cadrul căreia am predat şi seminarizat cursul „Geografia economică şi a resurselor”, îndeplinind în acelaşi timp şi funcţia de director executiv, universitate care a funcţionat doar până în anul 1995, neprimind avizul de autorizare al CNAA. Sunt căsătorit din anul 1975, cu Elena Buleteanu, de profesie învăţătoare şi avem doi copii: Elena - Diana, căsătorită Stemphnewski, licenţiată în limbi străine (engleză - franceză), stabilită în Germania, cu o fiică - Anna Lena şi Horaţiu - Nicolae, licenţiat în electronică. Întreaga activitate de la catedră, de peste 38 de ani, am dedicat-o pregătirii continue în plan profesionl, de instruire şi educare a elevilor la cel mai înalt nivel, în spiritul cunoaşterii a tot ceea ce este mai nou, al frumuseţii, dreptăţii şi adevărului, dar şi a scoaterii la iveală din vrafuri prăfuite, a scrierilor despre cei ce au trăit şi trudit pe aceleşi meleaguri unde şi eu am văzut lumina zilei.

380


IX . A S O C IA Ţ IA “P O N S V E T U S ” Asociaţia “Pons Vetus”, cu sediul în comuna Câineni, judeţul Vâlcea, este o organizaţie neguvernamentală (ONG), nonprofit şi apolitică, al cărei scop declarat este sprijinirea dezvoltării economice, culturale şi sociale a Ţării Loviştei. Conducerea ei este asigurată de un preşedinte - ing. Dumitru Gogiu şi doi vicepreşedinţi - respectiv dr. ing. Mihai N. Sporiş şi ing. Marian M. Pătraşcu. Dumitru Gogiu s-a născut în Râmnicu-Vâlcea, însă - începând din anul 2003 - are domiciliul stabil în satul Câinenii Mici, comuna Câineni, sat din care se trage după mamă. Mihai Sporiş este originar din satul Robeşti, iar Marian Pătraşcu - din satul Grebleşti, ambii cu domiciliul în RâmnicuVâlcea. Iniţiativa de constituire a asociaţiei a aparţinut inginerului Dumitru Gogiu, iniţiativă care a fost discutată la întâlnirile lunare ale Grupului Informal „România - Grădina Maicii Domnului” din Râmnicu-Vâlcea, condus de către dr. ing. Mihai Sporiş, în care activa o bună parte dintre membrii fondatori ai viitorului ONG. Concomitent, au avut loc întâlniri cu locuitorii fiecărui sat component al comunei Câineni, în cadrul cărora ing. Dumitru Gogiu le-a expus intenţiile de constituire a asociaţiei, precum şi programul pe care aceasta urma să şi-l asume. La 17 noiembrie 2002 a avut loc, în satul Câinenii Mici din comuna Câineni, o adunare generală în cadrul căreia s-a hotărât constituirea ONGului cu numele de „Pons Vetus”, sub formă de „asociaţie”, având drept scop iniţial reabilitarea economico-socială a comunei Câineni şi organizarea de acţiuni sociale, economice şi culturale în arealul Ţării Loviştei. În cadrul aceleiaşi întruniri, s-a hotărât ca sediul asociaţiei să fie în satul Câinenii Mici, comuna Câineni, judeţul Vâlcea, şi s-au aprobat statutul şi programul organizaţiei. Data de 15 februarie 2003 reprezintă începutul existenţei juridice a Asociaţiei „Pons Vetus”: un număr de 21 membri fondatori au semnat în faţa autorităţii notariale actul de constituire al acesteia. Aceştia sunt: Constantin (Telu) Avram, Ion (Nelu) Craiu, Constantin Marcel (Toti) Daneş, Ioan (Neluţ) Daneş, Nicolae N. Daneş (Şitoianu), Georgeta Cârstoiu - Erhan, Dumitru (Dan) Gogiu, Niculae Horumbă, Dumitru Manea, Teodor Manole, Daniela Mazilu, Florea (Celu) Mocanu, Doru Moţoc, Marian M. Pătraşcu, Ion Popa, Maria Smedescu, Gheorghe N. Sporiş, Mihai N. Sporiş, Nicolae N. Sporiş, pr. Gheorghe Tarcău şi Floarea Ungureanu. Asociaţia

381


„Pons Vetus” a fost înscrisă prin hotărâre judecătorească în „Registrul de Asociaţii şi Fundaţii”, la Grefa Judecătoriei Brezoi. A fost ales consiliul de conducere al asociaţiei, format din Dumitru (Dan) Gogiu - preşedinte, Marian M. Pătraşcu şi Mihai N. Sporiş - vicepreşedinţi. Denumirea de „Pons Vetus” a asociaţiei provine de la numele latin al vechiului castru roman care făcea parte din Limes Alutanus (linia de fortificaţii romane de pe Valea Oltului), situat conform Tabulei Peutingeriene, pe teritoriul actual al localităţii Câineni şi înseamnă în traducere românească „Podul Vechi/ Puntea Veche”. Numele ales de întemeietorii asociaţiei vrea să semnifice continuitatea în timp şi spaţiu a locuirii noastre pe aceste meleaguri. Iniţial, acţiunile ce urmau a fi desfăşurate de către Asociaţia “Pons Vetus”, cuprinse în programul de activităţi, aveau în vedere numai teritoriul comunei Câineni, însă imediat după constituirea acesteia, au demarat şi în afara localităţii. Astfel, în zilele de 10 - 12 mai 2002, ing. Dumitru Gogiu şi prof. Nicolae Daneş au participat la Simpozionul Naţional „Agroturismul, turismul rural, ecologic şi cultural în România”, de la Vaideeni - Vâlcea, cu comunicarea „Potenţialul natural şi antropic al agroturismului şi turismului rural în comuna Câineni”. În urma mai multor intervenţii concertate ale unor instituţii şi persoane oficiale, inclusiv a demersurilor făcute de ing. Dumitru Gogiu în numele Asociaţiei “Pons Vetus”, prin H. G. 485/18 aprilie 2003, drumul judeţean (DJ 703) dintre Câineni şi Sălătruc, nemodernizat, a devenit drum naţional (DN 7D). La scurt timp, intrând în administrare naţională, acest drum a început să fie reabilitat cu perspectiva de a fi modernizat. În zilele de 8 - 9 mai 2003, o delegaţie a Asociaţiei „Pons Vetus” a participat, în Casa Băniei din Craiova, la Simpozionul „Satul românesc în zi de sărbătoare”. La 1 iunie 2003 o altă delegaţie a Asociaţiei a luat parte la programul „Comuna Titeşti - mirific plai” prilejuit de reînfiinţarea acestei comune. În perioada 19 - 20 iulie 2003, Aosciaţia „Pons Vetus”, în calitate de organizator principal, în colaborare cu Camera de Comerţ şi Industrie a judeţului Vâlcea şi cu Primăria Titeşti, a fost prezentă la prima ediţie a Târgului Economic al Zonei Montane - „Ecomont 2003”. În zilele de 22 24 august 2003, în colaborare cu Obştea de moşneni Boişoara - Găujani, Primăria comunei Titeşti, Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală Vâlcea şi Oficiul judeţean de Consiliere Agricolă, Asociaţia „Pons Vetus” a organizat, pe muntele Faţa Sfântului Ilie, simpozionul „Simfonia munţilor”, cu tema „Dezvoltarea zonei montane şi în special a Ţării Loviştei”. În cadrul lucrărilor simpozionului s-a lansat „Declaraţia de Intenţie a Asociaţiei «Pons Vetus»” privind amenajarea turistică, culturală şi religioasă a platoului de pe muntele Faţa Sfântului Ilie. Cu această ocazie s-a înălţat şi un

382


„monument” (o cruce din fier forjat înaltă de patru metri, pe un soclu de beton), în semn de omagiu adus victimelor muntelui: celor dispăruţi în războaie, celor morţi ca oieri sau turişti. Monumentul a fost sfinţit, iar un sobor de preoţi au ţinut o slujbă de pomenire a victimelor muntelui. La acţiune au mai participat reprezentanţi ai Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Naţional Vâlcea, ai Bibliotecii Judeţene „Antim Ivireanul”, ai şcolilor etc., precum şi dr. Radu Rey - cunoscut montanolog, secretar de stat în Ministerul Agriculturii. Acţiunea a fost sprijinită de Direcţia Judeţeană de Drumuri şi Poduri Vâlcea şi de S.C. “Hervil” S. A. Râmnicu-Vâlcea (amenajarea drumului, realizarea şi instalarea crucii). Asociaţia „Pons Vetus” a colaborat, de asemenea, la realizarea Festivalului “Dakino”, 2 - 7 septembrie 2003, Slătioara - Vâlcea. În anii 2003, 2004 Asociaţia „Pons Vetus” a stabilit colaborări şi parteneriate cu Agenţia Naţională a Zonei Montane, cu Institutul de Cercetare şi Proiectare pentru Electrotehnică Bucureşti, Muzeul Satului Bucureşti, Muzeul Olteniei Craiova, Radio România, “Veteranmont” România, Camera de Comerţ şi Industrie a Judeţului Vâlcea, Societatea National Geographic, Forumul Democrat al Germanilor din România. Au fost acordate interviuri la Radio Craiova, Radio România, RTV Vâlcea 1 şi RTV Etalon Râmnicu-Vâlcea, în cadrul cărora s-a pledat pentru susţinerea dezvoltării economice, sociale şi culturale a Ţării Loviştei. La 16 octombrie 2003, în organizarea Asociaţiei „Pons Vetus”, a avut loc la Biblioteca Judeţeană „Antim Ivireanul” din Râmnicu-Vâlcea lansarea cărţii Românul şi felul lui de a fi, de Beniamino Faoro şi Ion Mărgineanu din Sibiu. Beniamino Faoro este un prosper om de afaceri român de origine italiană, preşedintele Camerei Experţilor U.E. pentru România şi Republica Moldova, născut la Sadu, judeţul Sibiu, ca fiu al unei familii de italieni care au început exploatarea forestieră în zona Sadu - Voineasa. Iubind zona montană şi în special Ţara Loviştei, ilustrul italian a devenit membru şi colaborator apropiat al asociaţiei. Aceeaşi carte a mai fost lansată la 26 noiembrie 2003, în Bucureşti - la sediul Asociaţiei Generale a Inginerilor din România; la 12 februarie 2004 - la Casa Băniei din Craiova, unde Beniamino Faoro a susţinut şi o conferinţă de presă, precum şi la la Băile Felix din Bihor - în ziua de 27 mai 2004, în cadrul Sesiunii de Comunicări Ştiinţifice a Universităţii din Oradea. Tot la 16 octombrie 2003 şi tot în organizarea Asociaţiei “Pons Vetus”, s-a lansat şi lucrarea Turismul rural în regiunea Subcarpaţilor Getici - spaţiul dintre Argeş şi Olt, elaborată de Nicolae Căpăţână, preşedinte al Asociaţie Naţionale a Crescătorilor de Oi şi Capre.

383


În ziua de 26 octombrie 2003, la sediul Bibliotecii Comunale Câineni, o parte dintre membrii asociaţiei a participat şi în calitate de organizatori la manifestarea „In memoriam Dumitru Moţoc”. La 30 octombrie 2003, are loc lansarea lucrării Spiritul Civic, vol. II, autori - Mihai şi Nicolae Sporiş, membri fondatori ai Asociaţiei „Pons Vetus”, originari din satul Robeşti, comuna Câineni. Un loc deosebit în cadrul programului de activităţi al asociaţiei, l-a ocupat contribuţia directă a membrilor săi la organizarea şi participarea la manifestările comemorative „Posada 1330”, ediţiile a II-a (9 - 10 noiembrie 2002), a III-a (2 şi 7 noiembrie 2003) şi a IV-a (11 - 14 noiembrie 2005), ultima fiind şi o ediţie jubiliară (s-au împlinit 675 ani de la evenimentul istoric cunoscut sub numele de Bătălia de la Posada - 1330), manifestări care au avut loc la Râmnicu-Vâlcea şi Perişani. În zilele de 15 - 16 noiembrie 2003 asociaţia a stabilit parteneriate şi colaborări cu Facultatea de Geografie a Universităţii Bucureşti, precum şi cu oameni de cultură din Basarabia. La 9 decembrie 2003, în sala Filarmonicii „Gheorghe Dumitrescu” din Râmnicu-Vâlcea, Asociaţia „Pons Vetus”, în colaborare cu Episcopia Râmnicului, Filarmonica “Gheorghe Dumitrescu” şi Liceul de Artă din Râmnicu-Vâlcea, au organizat manifestarea „Dialog cultural Vâlcea Basarabia”, la care au participat şi câţiva artişti din Basarabia. La 27 decembrie 2003 s-a stabilit contactul cu Fundaţia „Negru Vodă” din Făgăraş, judeţul Braşov, discutându-se şi posibilităţile de colaborare în perioada următoare. La 30 ianuarie 2004, în organizarea Asociaţiei „Pons Vetus”, colaboratori fiind D. A. D. R. Vâlcea, Primăria Racoviţa, Asociaţia Deţinătorilor de Păduri „Loviştea” şi alţii, la Racoviţa - judeţul Vâlcea, s-a desfăşurat Seminarul de montanologie „Strategia de dezvoltare durabilă a zonei montane din judeţul Vâlcea şi din România”. La 19 februarie 2004, Marian Pătraşcu - vicepreşedinte al Asociaţiei „Pons Vetus”, a participat la cursul de instruire „Programul de Dezvoltare a Finanţării Rurale din România”, organizat la Craiova de către Departamentul Agriculturii din S.U.A., Universitatea Iowa - S.U.A., USAID, SAPARD România şi C C I . Dolj. La începutul anului 2004 s-au făcut demersuri către Consiliul Judeţean Vâlcea pentru ca şi comuna Câineni să fie cuprinsă în „Programul de reabilitare zonală”, concretizată prin Dispoziţia preşedintelui C. J. Vâlcea, în care se menţionează şi împlinirea, în anul 2005, a 500 de ani de la atestarea documentară a comunei.

384


În data de 11 martie 2004 s-au făcut intervenţii la Ministerul Culturii şi Cultelor pentru reluarea lucrărilor de restaurare a bisericilor din satul Câinenii Mici, comuna Câineni. La 17 aprilie 2004 şi-a ţinut lucrările Adunarea Generală a Asociaţiei „Pons Vetus”, în cadrul cărora s-a lansat public ,,Strategia de reabilitare economico-socială a Ţării Loviştei” şi încadrarea acesteia în „Programul de dezvoltare a zonelor montane”, elaborat de către Guvernul României. În cursul anului 2004, Asociaţia „Pons Vetus”, alături de mai mulţi specialişti, a monitorizat lucrările de reabilitare a DN 7D. În iunie 2004, s-a deschis parteneriatul de colaborare cu S. C. “Hidroelectrica” S. A. şi ICPE Bucureşti. La manifestările organizate în iunie 2004 pentru comemorarea pr. C. Bălaşa, în municipiul Drăgăşani şi în comuna Suteşti, a participat Marian Pătraşcu - vicepreşedinte al Asociaţiei „Pons Vetus”. În lunile iunie - iulie 2004, Dumitru Gogiu - preşedintele asociaţiei, împreună cu specialişti din cadrul D.A.D.R. Vâlcea au întreprins vizite la primăriile şi obştile de moşneni din Ţara Loviştei, pentru implementarea „Programului de reabilitare a păşunilor”. Cu ocazia Târgului de Sf. Ilie de la Titeşti, din 20 iulie 2004, la sediul Obştei de Moşneni Titeşti s-a desfăşurat o întâlnire de lucru privind economia montană în perspectiva integrării în Uniunea Europeană, cu participarea unor specialişti din cadrul D.A.D.R. Vâlcea, O.J.C.A. Vâlcea, ai Regiei Drumuri Naţionale Craiova şi ai S.C. “Erhan” S.R.L., organizator fiind Asociaţia „Pons Vetus”. S. C. “Erhan” S.R.L. a participat la târg cu o expoziţie demonstrativă de instalaţii de încălzire, pretabile utilizării în mediul rural. Au avut loc contacte cu Comisia Judeţeană de Evaluare a Monumentelor Istorice şi s-a discutat starea şi necesitatea restaurării şi reabilitării monumentelor istorice existente pe teritoriul Ţării Loviştei. La 19 august 2004 se stabileşte contactul cu Fundaţia „Renaşterea Satului Românesc” şi sunt evaluate posibilităţile de colaborare. La data de 15 septembrie 2004, preşedintelui asociaţiei, ing. Dumitru Gogiu, i se atribuie calitatea de expert al Camerei Experţilor Uniunii Europene. În luna noiembrie 2004 Dumitru Gogiu, Mihai Sporiş, Nicolae Daneş, Mircea Daneş şi Marian Pătraşcu au hotărât ca sub egida Asociaţiei „Pons Vetus” să se elaboreze o monografie a comunei Câineni, ţinând cont de faptul că în anul 2005 urmau să se împlinească 500 de ani de la atestarea documentară a localităţii cu acelaşi nume. S-a mai hotărât ca materialele documentare care urmau să servească la elaborarea monografiei, să fie

385


adunate de ing. Marian Pătraşcu. În decembrie 2004 Marian Pătraşcu a început documentarea şi elaborarea lucrării, iar în martie 2005 s-a alăturat în calitate de coautor şi Nicolae Daneş - profesor de geografie. La sfârşitul anului 2004, Ilic Momcilo (Ilie Mihai), român de pe Valea Timocului (Serbia), om de afaceri şi luptător pentru drepturile românilor din Valea Timocului, stabilit prin căsătorie în municipiul Râmnicu-Vâlcea, a devenit membru al asociaţiei „Pons Vetus”. Prin intermediul său, Asociaţia „Pons Vetus” a început să colaboreze cu Mişcarea Democrată a Românilor din Serbia (M.D.R.S.). În aprilie 2005 şi aprilie 2006, la invitaţia Asociaţiei „Pons Vetus”, delegaţii ale M.D.R.S. formate din câte cinci membri, conduse de col. (r.) Dimitrie Kraciunovici (Dumitru Crăciun) - veteran al războiului din Iugoslavia, au venit la Râmnicu-Vâlcea şi s-au întâlnit cu oficialităţi şi oameni de cultură ai Vâlcii, cu care ocazie au făcut expuneri privind situaţia românilor de pe Valea Timocului (Serbia). Aceştia nu sunt recunoscuţi ca români de către autorităţile sârbe şi sunt lipsiţi de drepturile elementare ale oricărei etnii (nu au şcoli şi nici cărţi în limba română, iar slujbele religioase se desfăşoară în limba slavonă). Oaspeţii au fost încântaţi de primirile ce li s-au făcut, iar la plecare au primit cărţi în limba română obţinute prin donaţii ale unor instituţii de cultură, ONG-uri şi societăţi particulare. Un rol deosebit în desfăşurarea vizitelor l-a avut Episcopia Râmnicului şi P.S. Gherasim - Episcop al Râmnicului. Cu ocazia vizitelor oaspeţilor sârbi, un grup de asociaţii şi fundaţii culturale vâlcene au întocmit un memoriu adresat Ministerului de Externe al României, în care se solicita sprijinul Guvernului României pentru salvarea identităţii culturale a românilor de pe Valea Timocului. S-a hotărât, de asemenea, ca oameni de cultură vâlceni să publice în revista „Vorba noastră” editată de M.D.R.S., iar oameni de cultură români din Valea Timocului să publice în revista „Povestea Vorbei” a Societăţii Culturale „Anton Pann” din Râmnicu-Vâlcea. În cursul celei de-a doua vizite, la o întâlnire care a avut loc la Biblioteca Judeţeană „Antim Ivireanul”, s-au pus bazele Asociaţiei „Timocenii”, cu sediul în Râmnicu-Vâlcea, preşedinte fiind Ilici Momcilo, asociaţie care-şi propune să sprijine românii din Valea Timocului în lupta lor pentru salvarea identităţii culturale. Toţi cei prezenţi au semnat actul de constituire, în calitate de membri - fondatori. În ziua de 21 octombrie 2005, la Biblioteca comunală Câineni, în organizarea Asociaţiei „Pons Vetus”, cu participarea d-lui primar Nicolae Fetelea, a reprezentanţilor Bibliotecii Judeţene Vâlcea, a unor oameni de cultură şi de afaceri din Râmnicu-Vâlcea şi a unor locuitori ai comunei

386


Câineni, a avut loc prezentarea planului şi conţinutului unor capitole din prezenta monografie a comunei Câineni. La 11 noiembrie 2005, în cadrul Bibliotecii Judeţene „Antim Ivireanul” din Râmnicu-Vâlcea a avut loc un simpozion - dezbatere, cu tema „Locul bătăliei de la Posada - 1330 în istoria românilor”, cu ocazia împlinirii a 675 de ani de la evenimentele din 9 - 12 noiembrie 1330, evenimente care, cu cea mai mare probabilitate, au avut loc în Ţara Loviştei, la Perişani Pripoare. Au prezentat comunicări şi alocuţiuni istorici şi personalităţi culturale locale şi naţionale. Evenimentul de la Posada, din noiembrie 1330, a făcut obiectul discuţiilor de la întâlnirea din luna noiembrie 2005, de la Cafeneaua Culturală „Monitorul de Vâlcea”, la care au participat mai mulţi membrii ai Asociaţiei „Pons Vetus” şi au susţinut cu argumente că „Bătălia de la Posada - 1330” dintre Basarab I şi Carol Robert - regele Ungariei, a avut loc în „locurile strâmte” din Ţara Loviştei. Ca urmare a unor controverse, M. Pătraşcu publică în februarie 2006 în două numere consecutive din “City Vâlcea”, articolul Argumente pentru Posada Lovişteană.. În anul 2006, Asociaţia „Pons Vetus” a depus o activitate intensă în cadrul Societăţii Culturale “Anton Pann” şi al Forumului Cultural al Râmnicului. Astfel, membrii ai Asociaţiei “Pons Vetus” şi ai celor două asociaţii culturale, între care menţionăm pe Mihai Sporiş, Nicolae Sporiş, Nicolae Daneş, Gheorghe Sporiş şi Marian Pătraşcu, au publicat articole şi studii în revistele “Studii Vâlcene” şi “Forum V” - publicaţii ale Forumului Cultural al Râmnicului, în “Povesatea vorbei” publicaţie a Societăţii Culturale “Anton Pann” şi în “Casa cărţii vâlcene” publicaţie a Bibliotecii Judeţene “Antim Ivireanu” Râmnicu Vâlcea. La 3 martie 2006 a avut loc la Craiova, în cadrul Târgului de Carte “Gaudeamus”, o lansare de carte radiodifuzată în direct de către Radio România Actualităţi, la care a fost invitat şi a luat cuvântul ing. Dumitru Gogiu, preşedintele Asociaţiei “Pons Vetus”; cartea se numeşte Pelerin în românitate, iar autorul ei este un prieten al asociaţiei noastre, dl. Cornel Rusu. În aceeaşi zi, Dumitru Gogiu a dat un interviu la Radio România Actualităţi în care a vorbit despre activitatea Asociaţiei “Pons Vetus”. Cartea domnului Cornel Rusu a fost lansată şi la Râmnicu-Vâlcea, la 6 aprilie 2006, în organizarea Asociaţiei “Pons Vetus”, manifestarea având loc în cadrul Complexului Cultural al Episcopiei Râmnicului. Aici este cazul să ne exprimăm aprecierile şi mulţumirile noastre faţă de diriguitorii acestei înalte instituţii bisericeşti, care ne-au sprijinit întotdeauna în acţiunile noastre.

387


În ziua de 1 octombrie 2006, Asociaţia “Pons Vetus”, în colaborare cu Asociaţia Naţională “Cultul Eroilor” - filiala Vâlcea şi cu Primăria Câineni au organizat la Câineni, sub titulatura “Cinstire eroilor”, comemorarea a 90 de ani de la intrarea României în primul război mondial şi de la moartea generalului David Praporgescu. Manifestările au debutat cu o slujbă de pomenire şi parastas la monumentul generalului - erou, oficiate de un sobor de preoţi format din preoţii satelor comunei Câineni şi un preot din partea Sfintei Episcopii a Râmnicului. După aceea, la Biblioteca Comunală Câineni a avut loc un simpozion ale cărui lucrări au fost deschise de către domnul primar Nicolae Fetelea şi apoi moderate de către ing. Dumitru Gogiu, preşedintele Asociaţie “Pons Vetus”. Au prezentat comunicări pr. Ciprian Sârbu de la Episcopia Râmnicului, prof. Costea Marinoiu - publicist şi scriitor, vicepreşedinte al Societăţii Culturale “Anton Pann”, col. (r) Carol Deheleanu - preşedinte al Asociaţiei Naţionale “Cultul Eroilor” - filiala Vâlcea, ing. Marian Pătraşcu şi prof. Nicolae Daneş. În încheierea lucrărilor simpozionului, domnul ing. D. Gogiu a prezentat proiectul de restaurare şi reabilitare a monumentului generalului David Praporgescu. La manifestări au mai participat reprezentanţi ai Armatei, Fanfara “Gabriel Chaborschi” a Palatului de Cultură al Copiilor din Râmnicu Vâlcea, condusă de prof. Constantin Andrei, o reprezentantă a Direcţiei Judeţene Vâlcea pentru Culte şi Patrimoniu, reprezentanţi ai Asociaţiei “Veteranmont”, precum şi ai presei scrise şi audio-vizuale. Din păcate, a devenit o obişnuinţă ca reprezentanţi ai autorităţilor judeţene, guvernanţi şi politicieni să se înscrie în programele unor activităţii culturale, dar, ulterior, să nu participe efectiv la desfăşurarea lor, fapt care s-a întâmplat şi la comemorarea de la Câineni. La 5 octombrie 2006, preşedintele Asociaţiei “Pons Vetus” a participat în direct la o emisiune radiofonică de tip “multiplex”, realizată de către Radio România Internaţional, cu participarea studiourilor teritoriale din România şi a studiourilor româneşti din Moldova, Ucraina, Bulgaria, Serbia şi Ungaria. În cadrul acestei emisiuni s-a dezbătut o problemă veche, dar în acelaşi timp mereu actuală : situaţia românilor din afara graniţelor ţării. În acest context, nu este greu să constatăm că minorităţile naţionale din România au numeroase drepturi după care mulţi români din afara graniţelor ţării noastre încă tânjesc, situaţia cea mai dramatică fiind aceea a românilor din Valea Timocului - Serbia. Tocmai de aceea Asociaţia “Pons Vetus” a stabilit legături culturale strânse cu reprezentanţi ai românilor care vieţuiesc acolo. Un rol deosebit de important în susţinerea şi promovarea acţiunilor Asociaţiei „Pons Vetus”, îi revine mass-mediei locale, regionale şi naţionale.

388


Trebuie să recunoaştem că acţiunile întreprinse de către Asociaţia „Pons Vetus” până în prezent (octombrie 2006), au sprijinit în mică măsură viaţa economică şi socială a locuitorilor comunei Câineni, ele având mai mult un caracter cultural. Această situaţie se datorează faptului că foarte puţini membri s-au implicat în acţiunile asociaţiei (în general, activează mai mult conducerea !), iar autorităţile şi în special cele din comuna Câineni au evitat, probabil din comoditate, neîncredere sau neînţelegere, o colaborare mai strânsă cu Asociaţia “Pons Vetus”. Să o spunem deschis, senzaţia că noi vrem să facem bine cu de-a sila (constatată şi pe parcursul elaborări prezentei lucrări) nu este deloc încurajatoare ; dimpotrivă!

389


X. G LO SAR (C uv in te şi sen su ri locale, v a ria n te de p ro n u n ţa re ) Pentru a întregi studiul monografic al comunei Câineni, în acest capitol redăm, sub formă de dicţionar, o parte dintre cuvintele folosite de către locuitorii acestor meleaguri în vorbirea curentă, sau numai sensuri locale şi variante de pronunţare. Suntem conştienţi că în acest glosar nu am cuprins toate cuvintele cu semnificaţie locală, iar altele pe care le-am inclus aici, depăşesc ca răspândire comuna Câineni şi chiar Ţara Loviştei. Am fi recunoscători cititorilor localnici, dacă ne-ar semnala şi alte cuvinte specifice comunei Câineni şi Ţării Loviştei. Abrevieri adj. - adjectiv adv. - adverb germ. - germană gr. - greacă interj. - interjecţie lat. - latină magh. - maghiară nehot. - nehotărât pron. - pronume s. f. - substantiv feminin s. m. - substantiv masculin s. n. - substantiv neutru sl. - slavă srb. - sârbă tc. - turcă vb. - verb A acişa, adv. - aici şi aşa, aproape (de vorbitor); afira, vb. - a se abate din drum; a se furişa; afunie, s. f. - afină;

390


afurim at, adj. - blestemat, afurisit, neastâmpărat, neînţelegător; agina, vb. - a cerşi din priviri, tăcut; a se linguşi; areapă, s. f. - parte a târlei de oi, neîmprejmuită, păzită noaptea; arm inder (arminden), s. m. - ramură de fag care se pune la poartă în seara dinaintea sărbătorii de Sfântul Gheorghe; articula, vb. - a pălmui; a atinge cu băţul; ată-te, vb., interj. - bată-te; aţâfelnic, s. n. - unitate de măsură convenţională (50 sau 100 ml) pentru ţuică, un pahar de tărie (când se comandă); aţoasă, adj. - tare, precum aţa, care se mestecă greu (despre carnea bătrână); B babă, s. f. - moaşă; baieră, s. f. - (pl.) aţă sau şnur cu ajutorul căreia se încheie la gât cămaşa ţărănească. blonzaider, s. n. - balonzaid; pardesiu impermeabil, balonzaid; balţ, s. n. - sfoară sau şnur cu care se leagă desagii la gură prin strângere şi înnodare; baştină, adv., s. f. - autohtonie, originar, moştenit din moşi strămoşi; bazaconie, s. f. - vorbă nereală, aiureală; bălă, adj. - oaie cu capul alb, curat; bănicior, s. n. - măsură de capacitate pentru cereale egală cu 20 litri; băracă, s. f. - bucătărie de vară din scânduri de lemn; băşca, adv. - başca, separat, lăsat deoparte; bătătarnic, adj. - descurcăreţ, priceput, harnic, întreprinzător; bâlbăre, s. f. - flacără mare, vâlvâtaie; bâltan, s. n. - loc mai adânc pe cursul unei ape, utilizat pentru scăldat; bârâi, vb. - a vorbi întruna, a bate la cap pe cineva, a se smiorgăi cerând ceva beldie, s. f. - nuia; beriam (berian), s. n. - bairam: chef mare cu lăutari, petrecere zgomotoasă, tămbălău; beucă, s. f. - văgăună adâncă, râpă, prăpastie; blendărău, s. m. - lungan, găligan, care umblă fără rost; blodogări, vb. - a vorbi mult, a face gălăgie, a certa pe cineva; boaită, s. f. - sălbăticiune, fiară, dihanie; boalcă, adj. - călduţă, stătută (despre apă); boantă, s. f., adj. - organul sexual al purcelei (s.f.); fără vârf (adj.); bobenar, s. m. - crescător de oi din zona Băbeni - Vaideeni, de origine ardeleană;

391


bogheană, s. f. - gămadă mică de fân care se face în caz de ploaie (urgenţă) din pologul uscat; boierie s. f. - floare de nuntă bolbotine, s.f. - mai multe feluri de fructe, în general necoapte, mâncate împreună; bombăni, vb. - a cârti (împotriva cuiva), a cicăli (pe cineva) bomborog, adj. - supărat, trist; îmbufnat; bontorog, adj. - bont: fără vârf, bont, ciont; boreasă, s. f. - văduvă beţivă; boroghină (boască), s. f. - fructe fermentate din care se obţine ţuica prin distilare; botoaşă, s. f. - oaie bătrână; branişte, s. f. - pădure curăţită de mărăcini; brânete, s. n. - brâneţ: brâu pentru încins, bete, legătură pentru mijloc; brichisi, vb. - a migăli, a lucra ceva cu mare atenţie; brodi, vb.- a nimeri, a se nimeri; a potrivi, a se potrivi; bruş, s. n. - bucată de formă aproximativ sferică, de mămăligă, de pământ etc.; bubeneală, s, f. - bătaie zdravănă; buhaci, s. m. - copaci mici şi deşi de brad, de jneapăn şi ienupăr, jnepeniş; bulearcă, s. m. - om moale, vlăguit, apatic, bleg; buluceală, s. f. - înghesuială mare; bumbăni, vb. - a bate cu pumni pe cineva, a bumbăci; butie, s. f. - vas mare, înalt din doage de lemn în care se pun fructele coapte pentru a fermenta; buzdulă, s. f. - încăpere mare şi goal