Page 1

nr. 4 C IANUARIE 2012 C 8 LEI

interviu: Radu Muntean & Alex Baciu: poveștile din închisoare trec la Vorbitor la gura sobei: Unde sunt focurile de-altădată

invitatul lunii: MATEI PLEȘU HANGIUL MAMĂ

eveniment: Tom Cruise într-o nouă misiune imposibilă

Extravagante , Idei curajoase și

teme controversate. Abordări grandioase în artă, apariții cu iz ocult pe scenă.


IEL 8 C 2102 EIRAUNAI C 4 .rn

lutativni :iinul IETAM UȘELP LUIGNAH ĂMAM

:tnemineve esiurC moT ăuon o-rtnî enuisim ălibisopmi

:uivretni naetnuM udaR :uicaB xelA & nid elitșevop eraosihcnî rotibroV al cert :iebos arug al tnus ednU elirucof ătadătla-ed

et, nagavartxE iș esaojaruc iedI

.etasrevortnoc emet esaoidnarg irădrobA iițirapa ,ătra nî .ănecs ep tluco zi uc


Foto: Adi Bulboacă

ready

tapiserii de la 1950 până în zilele noastre. Două expoziții în două muzee − la mnar și mnac

ian 2012

12  Interviu

cu dragoste, din închisoare Este prima dată când Radu Muntean și Alex Baciu co-regizează. Povești din închisoare la Vorbitor.

F

La gura sobei În epoca încălzirii centralizate căutăm șemineele de altădată.

genius 10 Eveniment

Mission Accomplished! Tom Cruise aleargă, salvează și bifează o nouă Misiune Imposibilă.

Foto copertă: Adi Bulboacă/Vlad Bîrdu. Model: Alexandra Sălceanu Detalii la pag.11

11 Making Of

O copertă, o fotografie și puțină „Allkimie” Povestea celei de-a patra coperte BeWhere!.

32 invitatul lunii

to go

16  Be Genius

Pierre Assouline Autorul și bloggerul francez vorbește despre cărți și lumea online.

34 evenimentul lunii

18 remember

Alexandru tocilescu. Show must go on Spectacolele maestrului se joacă încă pe scenele bucureștene.

21 Cover story

extravaganța speciei urbane Sunt și cerșetori care câștigă mai bine decât orice pensionari.

matei pleșu Poves­tea „hangiului mamă”.

14  urban report

6 Editorial 8 Calendar

30 city bd

extravaganțe Autori care își asumă excentricitățile și le transformă într-un stiI. Și cu fond. Și cu formă.

Reînnoirea tapiseriei contemporane din 1950 până în zilele noastre Expoziții-eveniment la MNAR și MNAC.

36 ORAȘ

Kera calița Este personajul inventat de jupâneasa de la Jariștea, Laura Nicolau. rod Design autohton într-un proiect inițiat de Cărturești.

>

IANUArie 2012 | BeWhere! | 3


ready

web Content manager Ionuț Constantinescu ionut.constantinescu@bewhere.ro design Art Director Liliana Trîncă DTP Magda Bitay magda.bitay@bewhere.ro Editor Foto Adi Bulboacă foto@bewhere.ro Foto Adi Bulboacă, Claudiu Popescu Redacția BeWhere! Pictor Ion Negulici 4, sect. 1, București; redactie@bewhere.ro, Tel/Fax: 031.620.88.44 www.bewhere.ro marketing & p.r. Eliza Sima Dumitrașcu eliza.dumitrascu@bewhere.ro sales manager Mariana Frățiean mariana.fratiean@bewhere.ro distribuție Petrică Ghiță petrica.ghita@bewhere.ro abonamente abonamente@bewhere.ro; prin Zirkon Media și Interpress Sport director general Mihai Priboi tipografie G.CANALE & C. S.A. ISSN 2247-9481 Tiraj: 15.000 de exemplare © S.C. Corporate & Private Events s.r.l. Toate drepturile asupra revistei BeWhere! aparțin S.C. Corporate & Private Events s.r.l. Reproducerea integrală sau parțială a textelor sau a ilustrațiilor din această publicație este interzisă în lipsa consimțământului prealabil al editorului.

4 | BeWhere! | IANUArie 2012

criticii culinari se arată atât de mulțumiți

Foto: Claudiu Popescu

ian.2011 2012

editorial Redactor-Șef Stela Nadoleanu stela.nadoleanu@bewhere.ro Redactor-Șef Adjunct Anca Negoiță anca.negoita@bewhere.ro Secretar General de Redacție Monica Anghel monica.anghel@bewhere.ro Editor Oraș Aura Clara Marinescu aura.marinescu@bewhere.ro Editor Muzică Patricia Marinescu patricia.marinescu@bewhere.ro Editor Film Ileana Bîrsan ileana.birsan@bewhere.ro Editor Teatru Cristiana Gavrilă cristiana.gavrila@bewhere.ro Editor Carte Ema Stere ema.stere@bewhere.ro Editor Artă Igor Mocanu igor.mocanu@bewhere.ro Editor Localuri Florin Barbu florin.barbu@bewhere.ro Editor Text Teodor Dună Colaboratori Nic Moldoveanu, Raluca Radu, Mihai Nicolau, Andrei Scarlatti, Alina Epîngeac, Raul Demetriad, Adriana Ioanide, Costin Mihalache, Natalia Tomescu, Andrei Crețulescu, Oana Stoica

Osteria Gioia Rareori

42 muzică

ce n-a văzut micul paris Extravaganți pe scenele din Bucu­rești. Și nu numai. Live: Tarja Turunen, Dubioza Kolektiv, Nazareth.

46 film

pe marginea unor povești extraordinare Documentarele lui Claudiu Mitcu dezvăluie povești excepționale. Noi doi este primul film românesc despre o relație homosexuală. cronici: Creatura, Fata cu un dragon tatuat, Jurnalul unui iubitor de rom, Minciuni adevărate, Moneyball: Arta de a învinge, Motanul încălțat, Viața peștilor.

52 teatru

purcărete. un regizor cât faust Un spectacol care transformă o hală în sală de spectacol și provoacă „pelerinajul artistic” către Sibiu. cronici: Vizita bătrânei doamne, O scrisoare pierdută, Grădinile groazei, Însemnările unui necunoscut.

56 Dans

răzvan mazilu A redefinit dansul contemporan, i-a adăugat teatralitate și un strop de „glamour”.

57 carte

iv cel naiv Un autor care se ascunde sub extravaganța anonimatului.

60 avanpremieră

Maus Citiți câteva pagini din romanul grafic semnat de Art Spiegelman, în curs de apariție la editura Art.

62 artă

Andrei gamarț Jurnalul unui artist contra-realist.

Cocktail molecular la orange concept store O demonstrație de mixologie care face apel la instrumentele bucătăriei moleculare.

to shop 74 shopping

Alb scandinav Un tablou de iarnă cu elemente călduroase... pentru decor.

76 Health

Q Studio Un test-drive terapeutic.

79 Hoteluri

Carol Parc Hotel Un palat în care încă se locuiește „regește”.

80 travel

the taste is 66 restaUrante, baruri, cafenele, Cluburi

tartelierul lui ștefan Extravaganța poate fi sinonimul curajului de a face lucruri simple. Pâine, de exemplu.

Malta De la superbissima Valletta la sălbatica Gozo.

82 adrese utile


Foto: Adi Bulboacă

dito

normalitatea ieșită din comun

p

entru a ilustra tema acestei ediții am gândit o copertă specială. Și nu vorbim despre culori speciale și lacuri selective cerute la tipar, așa cum se obișnuiește în proiectele de marke­ ting. Coperta noastră este „ieșită din comun” la nivelul realizării fotografiei. Imediat după ședința foto, ne-am „îndrăgostit” de imaginea originală. Și, dacă tot a fost vorba despre „chimie”, am continuat pe aceeași linie și am adăugat un strop de „alchimie”. Am mers în laboratorul „Allkimik” și am realizat un print pe gumă arabică. Dincolo de jocul de cuvinte, entuziasmul nostru creștea pe măsură ce fotografia prin­ dea alte și alte nuanțe, cu fiecare strat de cyanotipuri și culori aplicat cu pensula. Știam că suntem „extravaganți”. Și ne-am asumat riscurile. Căci orice astfel de încercare vine la pachet cu o serie de temeri și întrebări. Dacă n-o să iasă bine în tipografie? Când am văzut coperta finală, mi-am dat seama c-aș fi greșit să fiu reticentă la această idee. Apoi m-am gândit din nou la tema acestei ediții. Și la cei pe care vi-i prezentăm prin intermediul articolelor din Cover Story. Sunt artiști care au avut curajul să își asume – pe diverse planuri – extravaganța. Fie că vorbim despre controversatul Faust, în regia lui Silviu Purcărete, fie că ne gândim la teme abordate pentru prima dată în România sau, pur și simplu, la extravaganțele născute din simplitatea ideii. Apoi mi-am adus aminte de momentul lansării primului număr BeWhere! pe piață, atunci când am fost întrebată (cu scepticismul de rigoare) „scoateți o revistă de cultură în vremurile astea?” Răspunsul, de fapt, este foarte simplu. E un proiect în care cred și care îmi place. Este o extravaganță să duci la capăt idei, proiecte, exact așa cum ți le-ai imaginat? Este mai normal să fim sceptici și să ținem cont, în primul rând, de riscuri? De când a face ceea ce ne dorim a devenit sinonim cu „ieșit din comun”, cu „extravagant”? Nu asta este mai degrabă normalitatea? Îmi permit să vă fac o urare la început de an. Vă doresc să găsiți normalitatea ieșită din comun. Și să fiți extravaganți anul acesta! Redactor-Șef

6 | BeWhere! | IANUArie 2012


alendar

t teatru & dans a artă m muzică & live f film x mix

Lansarea Tranzit.ro Galeria Tranzit (București, Iași, Cluj)

Un proiect Erste Stiftung, ai cărui coordonatori sunt Matei Bejenaru, Livia Pancu, Lia Perjovschi, Attila Tordai S și Raluca Voinea.

a

Austrian Hours@ Green Hours Calea Victoriei 120

A treia ediție a evenimentului organizat de Forumul Cultural Austriac continuă în această lună la cafeneaua din Calea Victoriei 120.

x

ianuarie

februarie

cirque du soleil în București, la Romexpo, între 8-12 februarie, preț bilete 85438 lei

martie

scaun), 90 lei (în picioare)

Revenirea formaţiei britanice în România stă sub semnul cifrelor: Nazareth ajunge din nou la Bucureşti, după lansarea celui de-al 22-lea album, Big Dogz, la 4 decenii de la debutul discografic. Acest material este şi motorul 40th Anniversary Tour.

m

8 | BeWhere! | IANUArie 2012

iunie

20-22 Art&Wine

19 Noaptea

MȚR

Muzeele din București

TNB, Ateneul Român, ArCub, Sala Radio, cinema Union

Între 20 și 22 aprilie vă recomandăm să vă inițiați sau să aprofundaţi delicioasa cultură și artă a vinului, sub multe dintre aspectele ei.

A opta ediție a eve­ nimentului Noaptea Albă a Muzeelor va avea loc în ziua de 19 mai 2012. La ediția din 2011 au participat 70 de muzee din România.

x

Hard Rock Cafe, ora 21. Preț intrare: 400 lei (categoria VIP, ce include şi o întâlnire cu trupa), 120 (loc pe

mai

3-26 Festivalul „Flamenco Clasic și noile genuri” Muzică de chitară, dans, filme de ficţiune şi documentare.Toate se învârt în jurul artei flamencoului, declarat parte a Patri­moniului Imaterial al Umanităţii.

27 nazareth

aprilie

Festival

x

Muzeelor

x

4-19 EUROPAfest Sala ArCuB

O tradiție de 19 ani se continuă în singurul festival de pe bătrânul continent ce reunește patru genuri muzicale: jazz, blues, pop și muzică clasică.

m


Bookfest Romexpo

Primul dintre cele două mari târguri de carte din an se va petrece în iunie (conform tradiției), dacă nu cumva în mai (ca în 2011). Prilej de agitație multă și cumpărături febrile, nu trebuie ratat de niciun cititor adevărat.

x

1-17 festivalul internaţional de film transilvania Cinematografele din Cluj (1-10.06) şi Sibiu (13-17.06)

8 B‘Estfest Summer Camp 2012 Ora 17.00, izlaz, comuna Tunari

Și în acest an, festivalului păstrează conceptul Summer Camp. Un adevărat parc de distracții, cu scene în are liber – unele dedicate rockului – terase, proiecții de film, zone de sport, relaxare, locuri de joacă, activități creative, expoziții de artă, workshopuri și o zonă de camping.

m

Deşi nu se desfăşoară în Bucureşti,TIFF­-ul merită din plin recomandarea noastră și participarea dvs.

Gaudeamusul este o combinație de rentrée littéraire și shopping de Crăciun. Plus sute de lansări de carte, scriitori celebri oriunde îți arunci privirea, redu­ ceri și tot felul de manifestări culturale pe placul dvs.

x

zilele bucureștiului Centrul Vechi

553 de ani, atât de bătrân e Bucureștiul! Și își serbează ziua în septembrie, pe la mijlocul lunii. Petrecerea ține trei zile și trei nopți. Așa încât sunteți invitați să cântați, să dansați, să luați parte la târguri, expoziții, să vedeți piese de teatru și concerte organizate cu prilejul aniversării Capitalei.

x

f

iulie

gaudeamus Pavilionul Central Romexpo

august

septembrie

octombrie

noiembrie

decembrie

5-14 festivalul internaţional de film de animaţie anim’est

Noaptea Institutelor Culturale Institutele culturale din București

Evenimentul cuprinde programe anunțate de cele mai importante instituții culturale din București.

În cinematografele din Bucureşti

10 zile de proiecţii, workshopuri, seminarii şi întâlniri tematice.

florile dalbe

f

x

Muzeului Satului „Dimitrie Gusti”

Datini și obiceiuri din vechime sunt reînviate în curtea Muzeului Satului, care vă aşteaptă cu flori dalbe.

Street Delivery Arthur Verona

Stop mașini, liber pietoni! Acesta este indicatorul montat pe strada Arthur Verona.Trei zile sporovăim despre arhitectură, urba­ nism, arte, ate­ liere, muzică și mâncare.

x

x

31 red hot chili pappers Ora 21.00, Național Arena. Preț bilete: 130 – 495 lei

Formația americană concertează pentru prima dată la București, promovând cel mai recent album, I‘m With You. De multă vreme așteptată, trupa rock care deține recordul pentru cele mai multe piese în clasamentul muzicii alternative și care va intra în 2012 în Rock and Roll Hall of Fame, va încălzi la maxim atmosfera de sfârșit de vară, pe cel mai mare stadion din țară. Vă urăm audiție incendiară!

m

salonul internaţional de artă naivă

festivalul naţional de teatru

Muzeul Ţăranului Român

În sălile de teatru din Bucureşti

Capitala găzduieşte poate cele mai importante reprezen­ taţii şi întâlniri pe teme teatrale din ţară.

t

Ca în fiecare an în decembrie, Muzeul Ţăranului Român face pe gazda pen­ tru artişti de re­nu­me în ale artei naive.

a

IANUArie 2012 | BeWhere! | 9


vent

Mission accomplished! Mission accomplished!

Misiunea ta, Florin Barbu, dacă alegi să o accepţi, este să vezi toate cele patru filme ale seriei şi să scrii un cuvânt, două (hai, patru...) pentru BeWhere! 4. Îţi poţi alege orice echipă doreşti şi trebuie să livrezi „pachetul” până vineri, 16 decembrie, altfel... De Florin Barbu

n

u a trebuit să caut cine ştie ce indicii biblice ca să-mi dau seama că îmi lipsea din casă „M:I II”. Hm, adăpostul fusese deconspirat şi un element cheie al misiunii mele dispăruse. N-am timp de lamentări, contactez sursa AC, puzzle-ul e, finalmente, întreg şi iată ce descopăr... Ethan Hunt (Tom Cruise), unul dintre cei mai buni agenţi ai IMF (Impossible Mission Force), este, de regulă, chemat să rezolve problemele, of course, imposibile. Aşa a fost de fiecare dată, indiferent că a fost vorba de NOC, Chimera, Piciorul Iepurelui sau Hendriks. De obicei, are libertatea să-şi articuleze echipa de 3, cu o femeie foarte atrăgătoare şi foarte pricepută, obligatoriu. Dacă în primele două misiuni colegele l-au cam pus pe jar, în următoarele două acesta s-a blindat cu cel mai tare aliaj: s-a însurat, prima deosebire între cei doi super-agenţi, Hunt şi 007. Asemănările între cele două francize sunt destule, iar în ultima misiune avem parte şi de un prototip... imposibil de BMW, nu atât de împănat cu accesorii explozive, dar e timp. Apro­ po de timp şi de spaţiu, agentul Hunt e foarte plimbăreţ. Praga, Anglia, Australia, America, China, Budapesta, Dubai, India, în general un oraş care să aibă în dotare o clădire cât mai înaltă şi cât mai (ne)escaladabilă. Nu avem clădire, avem Munţi Stâncoşi, sau TGV-uri urmărite de elicopter prin tunelul de sub Canalul Mânecii, totul e să îi dăm agentului nostru un punct de sprijin. Pentru toate acestea e nevoie de cineva care să le asambleze cât mai potrivit cu scopul misiunii. Începutul l-a făcut Brian de Palma, cu episodul cel mai elaborat, la nivel cinematografic, şi mai uman, să-i zicem. A fost chemat, apoi, John Woo, a cărui 10 | BeWhere! | IANUARIE 2012

M:I, sau viața ca o pradă

amprentă, „delicată” şi arzătoare, ca un zbor de porumbel, a fost inconfundabilă. Cei mai mulţi spun că e un mic eşec, dar depinde care e perspectiva. Câte ceva şi despre „M:I III”, care aduce sânge tânăr şi proaspăt (regizorul J.J. Abrams) şi un „villain” pe măsura lui Hunt, Owen Davian, cu un Philip Seymour Hoffman frisonant. Aici Mister Hunt nu prea se caţără, dar lasă în spatele său o dâră de fum ieşind pe coşul de la Vatican! Habemus Huntum, cum ar veni... Scena mea favorită, oricum. Tot aici apare Benji Dunn (Simon Pegg), personajul comiccompetent, cu faţa lui de Tintin (thanks, Alin) tehnologizat. Şi tot aici, Hunt primeşte tuşa umană prin excelenţă, căsătoria. Către care a alergat cu inima deschisă, aşa cum aleargă în fiecare episod. Pentru mine, e cel mai aşteptat moment al fiecărui film şi îmi place, recunosc. Tom Cruise aleargă convingător, are suflu şi „gonetă” şi te ia cu el, asta e clar. Nu poţi sta pe tuşă şi dacă mai începe şi muzica... Ştii că urmează o demascare, altă marcă înregistrată a seriei, unul dintre momentele mult aşteptate de fiecare dată când e vorba de o posibilă confuzie. Buun... Suntem la Moscova, Kremlinul e aruncat în aer, a fost iniţiat Ghost Protocol, adică Preşedintele a desfiinţat IMF, tu eşti hăituit şi acuzat de toate astea, ce ne facem, băi Hunt? Cum ieşim din asta? Ne trebuie o perspectivă clară şi cel mai bine se vede de foarte sus, de la o fereastră a Burj Khalifa, la care nu ai cum ajunge decât căţărân­ du-te pe peretele de sticlă. Pe bune! Oricum, imaginea e spectaculoasă, la fel şi formatul IMAX (din fericire, 2D). Good work, Brad Bird! Ar mai fi (destule) de spus, dar sună telefonul şi trebuie să răspund. E Bourne... C Mission: Impossible - Ghost Protocol (IV), 2011, regia Brad Bird, cu Tom Cruise, Jeremy Renner, Simon Pegg, 133 min. Acum, pe ecranele bucureștene.

Foto: PR

tom cruise aleargă, salvează și bifează o altă misiune. Imposibilă, desigur


Cu puțin îna­ i n­ te de șe­ dința foto. Machiaj & sty­ ling (Ada Radu) gata. Ul­ ti­­ mele reglaje ale obiectivului.

1 timp

aking of

O copertă,

Un instan­ „tea­ tral” surpri­ ­­­­ n s în oglin­ dă: actrița Alex­ a­ nd­ r­­ a Sălceanu alături de Vlad Bîrdu.

2 taneu

Fotogra­ (Adi Bulboacă) și modelul în plin proces creativ. În studio, tem­ peraturi destul de scăzute.

3 ful

Primul pas realiza­ rea printului pe gumă arabică, imediat după aplicarea prim­ ului strat de cyanotipură.

4 în

Cele două

5 printuri

(și fotografii) care și-au disputat locul de pe coperta ediției de ia­ nuarie.

1

2

o fotografie și puțină „allkimie”

3 4 5 Foto: Adi Bulboacă, Vlad Bîrdu (foto 3)

Extravaganțe. Prima copertă a anului 2012. Cum să arate fotografia? Cum ilustrăm conceptul acestui Co­ver Story? După mai multe idei și brainstorminguri, am decis ca însăși coperta să fie una extravagantă. Și fotografia în sine. Dar mai ales modul în care o „tratăm”. Print pe gumă arabică ar fi sinonimul extravaganței noastre pentru coperta cu numărul 4. Procesul (și procedeul) este unul complex. Așa că am apelat la „Ate­lierul de fotografie clasică Allkimik”, adică Ștefan Dinu și Vlad Bîrdu. Echipa s-a reunit într-o zi de duminică pentru ședința foto. Luni, dis-de-dimi­neață ne aflam deja în labo­ratorul „Allkimik”, unde Vlad Bîrdu „a dat culoare” printului cu ajutorul pensu­lei, al unor pigmenți și al câtorva substanțe chimice. Un proces care a durat patru ore. Rezultatul l-ați văzut deja pe copertă. Fotografia originală se regăsește (în oglindă) pe coperta 2. Pentru mai multe detalii despre pro­­­cese „allkimice” de prelucrare a fotografiei pe sticlă, despre printuri cibachrome și gume tricolore vă recomandăm site-ul www.allkimik.com.

Echipa: Alexandra Sălceanu - model; Ada Radu - make-up și styling; Adi Bulboacă - fotograf; Vlad Bîrdu (Allkimik) - print pe gumă arabică.

IANUARIE 2012 | BeWhere! | 11


Un interviu de Ileana Bîrsan

c

are este istoria acestui documentar? Radu Muntean: Eu am mai făcut documentar, acum 15 ani, și am simțit nevoia unui fel de repoziționare în relație cu ficțiunea. Am vrut să cunosc și alți oameni, să mai văd și alte medii, să mai fac și lucruri pe care nu le controlez așa de eficient, ca în cazul ficțiunii. Am vrut să facem niște documentare în mai multe episoade, despre comunități izolate, despre oameni care, pentru un anumit timp, sunt obligați să stea împreună, oarecum izolați de restul societății și care își formează mini-societăți. Alex Baciu: Erau vreo șase. Am început să ne documentăm despre pușcării și a fost un succes. Am întâlnit-o pe purtătoarea de cuvânt de la Administrația Națională a Penitenciarelor, Dana Cenușă, un om foarte deschis și ea ne-a vândut un pont. R.M.: Ne-a spus că, în ultima vreme, sunt foarte mulți deținuți care se căsătoresc, parte și pentru că, mai nou, există legea asta cu camera intimă pentru 48 de ore pentru cei care se căsătoresc și câte două ore pe lună. În planul inițial, ne mai gândisem la o platformă petrolieră, o stație meteorologică, un fel de societate non-profit care strângea dependenții de droguri post-cură și îi ținea pentru un an. A.B.: Fiecare era un cadru general. Probabil, dacă noi continuăm acest proiect, fiecare dintre poveștile astea or să-și găsească un unghi de bătaie, așa cum este cel cu îndrăgostiții din pușcării, din Vorbitor. R.M.: Bine, filmul de față e un pic diferit. Noi ne-am propus în acest proiect despre comunități izolate să facem documentare observaționale. Ei, filmul ăsta nu s-ar putea include în această serie, pentru că era imposibil să faci un documentar observațional în pușcărie, tocmai pentru că nu poți înnopta acolo, decât, evident, dacă ai un mandat de arestare. Mai mult de două ore nu poți sta acolo zilnic. 12 | BeWhere! | IANUARIE 2012

Foto: PR

nterviu

Este prima dată când Radu Muntean și Alex Baciu co-regizează, cunoscută fiind colaborarea celor doi (alături de Răzvan Rădulescu) pentru scenariile filmelor Hârtia va fi albastră, Boogie și Marți, după Crăciun. În documentarul Vorbitor, cei doi s-au oprit la câteva povești de dragoste din penitenciare.

Visând la tihna domestică


Povești cu haz (de necaz)

Cât timp v-a luat și cum au ajuns să vorbească deschis oamenii din pușcărie? A.B.: Ei sunt foarte deschiși, dar asta începe prin a fi bine și sfârșește prin a fi o problemă. Ei sunt deschiși pentru că sunt obișnuiți de către presa de tip tabloid să le fie exploatate istoriile, cazurile lor penale, felul în care au ajuns acolo, și asta nu e întotdeauna bine, pentru că noi le-am spus din start că nu ne interesează asta. R.M.: Eu cred că și de asta au fost mai deschiși. Ei nu sunt așa vorbăreți atunci când vine vorba despre faptele lor. Cei care au avut, cu adevărat, ceva de spus au ajuns fie implicați într-o relație cu un partener din pușcărie sau din afara pușcăriei, aceia au vrut să vorbească. Când le-am spus că nu ne interesează fapta, cred că au simțit un fel de ușurare.

Radu Muntean și Alex Baciu în căutarea iubirilor aparent i­ mposibile

Este ceva care v-a impresionat în mod special sau v-a surprins în timpul filmărilor? A.B.: E complicat de spus. Întotdeauna pleci cu niște prejudecăți. Nu mai fusesem în viața mea într-un penitenciar și știam ceva ce știe toată lumea, un loc de care te ferești. Surpriza e că, după ce ai stat câteva ore într-un loc, ai sentimentul că dacă ar evada toți, printr-un fel de minune, lumea n-ar fi automat mai puțin sigură. Dar, poate că e o deformație, din felul în care ne-am gândit și ne-am uitat la ei ca la niște oameni și ne-am străduit să nu-i judecăm foarte tare. O altă surpriză este felul în care îți dai seama cât de tare sunt condiționați social unii oameni și nivelul lor de trai. Sunt foarte mulți oameni care intră la închisoare, și asta nu-i o legendă, de bunăvoie, pentru că acolo au condiții pe care nu le pot avea în libertate. E un loc în care ai trei mese pe zi, nu plătești facturi și stai, câteodată, și cu prietenii sau cu rudele. R.M.: Pentru mine, cea mai mare surpriză a fost, la un moment dat, în timpul filmului, când mi-am dat seama cât de mult disimulează ei și cât de mult lucrează la construirea unei identități paralele, în care chiar cred. S-a întâmplat să încercăm să-i ajutăm pe unii dintre ei să se căsătorească și am reușit să accelerăm puțin procedura. Iar, într-un caz, el a dat înapoi, cred

Foto: Adi Bulboacă

„am vrut să cunosc și alți oameni, să mai văd și alte medii“ că i s-a părut dubios că vrem să-i ajutăm. V-a schimbat Vorbitor? R.M.: E greu de cuantificat ce s-a schimbat în fiecare dintre noi. Cred că am învățat ceva despre oamenii ăștia și despre cum funcționează relațiile în acest mediu, și despre cum funcționează, în general. Eu chiar cred că, în general, când iubești pe cineva, de fapt, iubești proiecția subiectivă a persoanei respective. Și cred că în cazul lor, lucrurile se duc la extrem. A.B.: Eu cred că fiecare am învățat că un pușcăriaș este un caz în sine și îmi e mult mai greu acum să aplic ștampila asta generală. Adică fiecare are o istorie, iar tot procesul de a-i judeca este extrem de delicat și complicat. R.M.: Este greu, pentru că ajungi să-i cunoști, să te apropii de ei, nu în măsura în care îți pierzi obiectivitatea și distanța. Chiar dacă n-am arătat asta în film, nu poți să nu te gândești ce circumstanțe au avut încât au făcut Două recomandări faptele. Pentru că, totuși, sunt niște oameni capabili să iubească, și e foarte de documentare: ușor să-i pui într-o categorie: sunt crimiA.B.: Salesman, făcut de frații Maysles, în 1968 nali și tot ce ține de asta este dincolo de R.M.: Grizlly Man, al lui judecată. Werner Herzog, din 2005 A.B.: Ei, de fapt, sunt mult mai asemănă­ tori cu tine decât ți-ar plăcea ție să crezi.  C Două recomandări Citiți continuarea interviului pe www.bewhere.ro Documentarul Vorbitor poate fi vizionat la HBO. Citiți cronica filmului la pag. 50

de ficțiune:

A.B.: Playtime, al lui Jacques Tati R.M.: A Woman Under the Influence, regizat de John Cassavetes IANUARIE 2012 | BeWhere! | 13


rbanreport

LA GURA

Hobby Café

Vrei să păcăleşti gerul şi nu te hotărăşti în care dintre localurile din Centrul Vechi să te încălzeşti? Noi am găsit Hobby Café, la intersecţia străzilor Mântuleasa şi Negustori. Într-o casă boierească, cu încăperi înalte. Foarte înalte. Și cu sobe de teracotă. Și mai are ceva, un şemineu. Fără lemne, dar prompt. Se aprinde instantaneu, cum simte picior de om în cameră. Aşezaţi-vă la o masă lângă cutiuţa albă pe post de şemineu, ca să admiraţi Biserica Mântuleasa. Decorul vă duce cu gândul la atmosfera „eliadescă”, mai ales că vă aflaţi într-o casă care păstrează aerul Bucureştiului de altădată. Nu mai trecusem de mult pe la Hobby Café şi am fost surprinsă să găsesc aici o încăpere dedicată unor activităţi cu care proprietarii s-au gândit să-i delecteze pe clienţi: cursuri de design interior, de actorie, de film, de fotografie sau de pictură. Ate­ lierele sunt dedicate celor cu vârste între 25 şi 45 de ani, aşa că orice joc poate deveni din hobby... viciu. O altă încăpere este special amenajată pentru cei mici – cu canapea portocalie, televizor şi multe creioane colorate. Casa este mobilată şi cu biblioteci înguste, înţesate cu reviste şi cărţi, iar fotoliile sunt atât de comode, că poţi aţipi. În privinţa meniului de băuturi, mergeţi la sigur. Cocktailurile clasice costă 15 lei, iar licorile dulci au preţuri de la 6 lei. Lângă şemineu, cel mai bine merge un ceai şi veţi fi încurcaţi, pentru că aveţi de ales dintr-un raft întreg cu sortimente de la Demmers. Ne-a plăcut casa, la fel şi cele propuse în meniu, însă muzica venea dintr-un alt decor, complet diferit, care n-a fost tocmai pe gustul nostru. // Aura Clara Marinescu Hobby Café, Negustori 34, 0724.288.850/ 0771.760.238. Program: L-J, 12.00 – 23.00; V, 12.00 – 01.00; S, 16.00 – 01.00; D, 16.00-23.00

Crama Domnească Un meniu bine ales, construit pe principiul „ca la mama acasă”, cu tochitură şi păstrămioară, cu pui la jar sau tras în sabie, toate bine coapte sau fripte, şi un decor de poveste. Ca să gustaţi din ospitalitatea locului şi să intraţi în atmosfera de iarnă, alegeţi masa din faţa şemineului de epocă. Seara, şeful de sală mai aruncă câte un lemn în foc şi, pe lângă muzica lemnelor ce trosnesc sub vâltoare, vă veţi bucura de acorduri liniştitoare. În sfârşit, un loc unde îţi poţi auzi partenerul de discuţie. Noi ne-am oprit în primul salon (localul are trei astfel de încăperi şi o cramă), lângă vinurile albe, roşii sau roze şi ne-am simţit bine de la început. Servirea impecabilă, atentă şi rapidă (felurile au venit după 10 minute de la comandă), iar mâncărurile aburinde au fost întinse pe masă în blide de pământ şi în coajă de pâine. Proaspete, bine rumenite. Vă recomandăm un pachet voievodal pe sabie (48 lei/porţia pentru două persoane). Pragul Cramei este trecut şi de mulţi străini, francezi sau de prin ţările Nordului, cu toţii părând de-ai locului, vechi cunoştinţe. Încă o dată, dacă vreţi să vă încălziţi într-o seară geroasă, şemineul de la Crama Domnească este pe primul loc în topul preferinţelor noastre. // Aura Clara Marinescu

Crama Domnească, Şelari 13-15, 0722.291.195. Program: L-D, 12.00 – 24.00 14 | BeWhere! | IANUARIE 2012


SOBEI

În epoca încălzirii centralizate, am pornit în căutarea focurilor de altădată. Case vechi adăpostesc localuri cu pretenţii, cu specific cultural sau baruri pentru gaşca de prieteni, fiecare reconstituind cadrul invernal în stil propriu.

La Scena

O după-amiază jazz la gura sobei. Pe frigul ăsta, ce-ţi poţi dori mai mult? Casa, care a împlinit de mult o sută de ani, găzduieşte, pe lângă spectacole de teatru, concerte, expoziţii, şi câteva sobe din teracotă, care sunt aprinse când e gerul mai mare. Cu gutui la ferestre, lămâi în ghivece, tablouri – ulei pe pânză – expuse şi spre vânzare, imaginea bulevardului învăluit în ceaţa iernii, abia zărit prin perdele vaporoase, atmosfera pe care o căutam este creată. Ajung rar aici, dar, de fiecare dată, La Scena îmi lasă impresia de acasă. Să fie încăperile înalte, impunătoare, care seamănă cu ale casei boiereşti în care am petrecut vacanţe la bunici? Parchetul din lemn care scârţâie sub paşii celor care vin s­ă-şi bea cafeaua (7 lei) ori să îşi potolească foamea cu o gustare caldă (15 lei) şi să se încălzească într-o seară cu viscol? Să fie jazzul portughez care răsună din toate încăperile? Poţi face nenumărate scenarii, de la masa aşezată lângă geam. Concluzia este una singură: casa asta oferă scenografia perfectă pentru o iarnă călduroasă. // Patricia Marinescu La Scena, Calea Călăraşilor 55, 021.320.35.67, Program: D-J, 13.00 – 01.00; V-S, 14.00 – 02.00

Jackson Bar Vă amintiţi de The Jack? De ceva vreme, s-a transformat în Jackson Bar. Se află tot pe Calea Griviţei, înăuntru se ascultă tot rock, iar clienţii îşi fac intrarea tot pe bază de sonerie. Puterea obişnuinţei… Iarna, odată cu lăsarea serii, lângă bar arde focul într-un godin (sobă de fier cilindrică), iar dacă treceţi podeţul (designul a rămas cam acelaşi), vă puteţi tolăni pe băncuţa de lemn, lângă o veche sobă de teracotă, care se aprinde tot după apus. Se încălzeşte greu, dar căldura se păstrează până la ziuă. E prietenos locul, la fel şi gazdele. Aşa era şi prin 2007, când am ajuns acolo ultima dată. Nu doar căldura sobelor vă va dezmorţi oasele, ci şi vinul fiert (5 lei, cana), ceaiul (5,5 lei) sau porţia dublă de Jack Daniel’s (10 lei suta). Muzica e şi „la cerere”, dar în playlist se găsesc de toate: o selecţie din diverse stiluri rock, de la Scorpions, Viţa de Vie, la Dire Straits, Deep Purple, Pink Floyd sau Metallica. Aşadar, dacă vreţi să schimbaţi registrul, să zicem, să luaţi o pauză şi să nu mai frecventaţi localurile centrului ori cele mai pretenţioase, Jackson Bar e un bun prieten al petrecăreţului până în zori. // a. C. M. Jackson Bar, Calea Griviţei 55, Program: L-D, 12.00 – ultimul client

Într-una din serile de iarnă ajung la poarta casei boiereşti. În curte, un cea­un mare, pus la foc domol, pregătea buca­te. Înăuntru, vinuri alese oferite spre degustare. Iar am nimerit bine La Copac, îmi spun, şi mă aşez la masa cea mai apropiată de soba în­cin­să. Jupânii casei mă îmbie să aleg preparatele româneşti. În aşteptarea însoţitorilor, răsfoiesc me­­­niul şi cer un vin fiert. Au ve­nit, pe rând, zacusca, platoul cu pui ru­­menit şi cartofi ţărăneşti (20 lei) și to­căniţa de cerb (20 lei), iar gă­luş­tele cu prune (9 lei) au anunţat finalul cinei. Încercând să ne reţină alte câteva cea­­suri, chelne­rul avertizează: „trebuie să gâdil casa, să poată da bonul”. Am mai fi zăbovit, ce-i drept, mai ales că, indiferent de vreme, „Copacul” emană căldură. Nu doar din teracotă. // P. M. La Copac, Pitar Moş 23, 021.319.27.57. Program: L-D, 12.00 – 01.00 IANUARIE 2012 | BeWhere! | 15

Foto: Claudiu Popescu

La Copac


genius

bio • Pierre Assouline (n. 1953, Casablanca) este scriitor şi ju­ rnalist francez. A publicat zece biografii ale unor personalităţi li­ terare şi şase romane, dintre care Portretul a apărut şi în limba română (Rao, 2011). Este prezent şi în antologia Noile mitologii (coord. Jérôme Garcin, Art, 2009) cu un articol acid la adresa lui Michel Houellebecq. • Semnează articole în reviste cul­ turale importante şi este un vechi colaborator al radioului francez. Este conferenţiar la Institutul de Studii Politice din Paris. • În 2004 a creat blogul La Républi­ que des livres, pe platforma ziarului Le Monde. www.passouline. blog.lemonde.fr

Pierre Assouline:

„Am norocul să primesc multe cărţi” traduceri în limba română Portretul

Noile mitologii

Pierre Assouline, Rao, 180 pag., 33,99 lei

coord. Jérôme Garcin, Art, 176 pag., 22.9 lei

Pornind de la portretul baroa­ nei Betty de Rotschild, pic­ tat de Ingres în 1848, romanul reconsti­ tuie istoria dinastiei Rotschild, într-o Franţă a aristocraţilor şi a marii culturi.

„... Michel Houel­le­becq nu e decât un simptom ambulant, reflectarea cea mai exactă a unei anu­ mite societăţi franceze, dezorientată de criză şi de epoca actuală, exaltată de tehnologie şi complăcându-se într-o sexuali­ tate mediocră. Întruchiparea unui Zeitgeist.” (Pierre Assouline – „Michel Houllebecq”, pag. 15)

16 | BeWhere! | IANUARIE 2012

De şapte ani, blogul La République des livres, semnat de scriitorul şi jurnalistul Pierre Assouline, analizează tot ce se întâmplă în Franţa literară. Frecvenţa postărilor: cel puţin un articol la două zile. Prezent la Târgul Gaudeamus la invitaţia Institutului Francez din Bucureşti, Pierre Assouline a acceptat să acorde un interviu revistei BeWhere! De Ema Stere


blog

toriu citesc comentariile.

Ce conţine blogul La République des livres? Cam tot ce l-ar interesa pe un cititor pasionat de literatură franceză: re­ cenzii ale ultimelor volume apărute, bârfe din jurul marilor premii literare, detalii picante din sala de tribunal (pri­ vind procesele de calomnie între literaţi), ironii pe mar­ ginea normelor lingvistice impuse de Academia Franceză... Pierre Assouline nu este, cum ar spune Dan C. Mihăilescu, un „vegetarian”: are întotdeauna un punct de vedere, se bazează pe un set de valori (oricât ar suna de demodat) bine stabilit şi, ca atare, are prieteni şi inamici. Dar şi mulţi cititori: vă închipuiţi că pentru anumite postări înregistrează peste 500 de comentarii? Pe un blog literar?!

Sunteţi responsabil penal? Nu ştiam asta. Da. Sigur că există un moderator, cel al siteului Le Monde, dar nu e suficient – este doar o moderare preliminară, care elimină comentariile rasiste. Există mult rasism pe internet. Dar în afară de asta, trebuie totuşi să urmăresc derapajele, oamenii care se insultă unii pe alţii şi care adeseori mă insultă pe mine.

Foto: Adi Bulboacă

Vă interesaţi întotdeauna de biografiile oamenilor de litere şi aţi scris dumneavoastră înşivă biografii. Credeţi în importanţa acestui tip de contextualizare? Trebuie să cunoşti autorul, să ştii cum a trăit, pentru a-i înţelege opera? Poţi înţelege foarte bine o operă fără să ştii nimic despre autor. De exemplu, poţi aprecia În căutarea timpului pierdut fără să ştii nimic despre Proust. Dar, cunoscând viaţa lui Proust, ai parte de o lectură mai bogată, mai originală, mai de perspectivă decât dacă nu ai cunoaşte-o. Deci da, este bine să studiezi biografia autorului. Dar nu e obligatoriu.

Standul Institutului Francez din București a fost, și în această ediție a TÂrgului Gau­ deamus, foarte vizitat de cititorii francofoni și francofili

c

um vă alegeţi subiectele despre care scrieţi pe blog? Mi le aleg puţin la întâmplare, în măsura în care mă interesează cărţile şi actualitatea literară. Am norocul să primesc multe cărţi şi după aceea aleg. Scriu despre curiozităţile mele, preferinţele mele, descoperirile mele. Sigur că e aproape obligatoriu să analizez cărţile importante, cărţile care fac vâlvă. Chiar dacă nu îmi place o carte, dacă toată lumea vorbeşte despre ea, mă simt aproape forţat să-mi exprim punctul de vedere. Dincolo de asta, însă, un criteriu esenţial este cel al îndrăgostirii şi al curiozităţii personale. Mă ocup de lucruri foarte diverse… De aceea, cititorii îmi scriu că nu ştiu niciodată la ce mă voi referi data viitoare. De pe o zi pe alta, nu ştiu niciodată. Pentru mine e un compliment, înseamnă că sunt imprevizibil. Aveţi mulţi cititori şi mulţi dintre ei simt nevoia să vă susţină ori contrazică. Parcurgeţi întotdeauna comentariile? Citesc întotdeauna comentariile, întâi fiindcă mă interesează şi pe urmă pentru a face ordine, fiindcă sunt responsabil de comentarii. Sunt responsabil din punct de vedere penal, juridic, aşa că elimin tot ce e defăimător sau injurios. Obliga-

V-am întrebat fiindcă, în România şi în general în Europa de Est, avem încă multe discuţii şi neînţelegeri privind trecutul intelectualilor noştri, colaborarea unora cu regimul comunist. Ştiu că aţi scris despre intelectuali francezi aflaţi în situaţii poate nu chiar identice, dar asemănătoare. Am scris despre Franţa sub ocupaţie germană, despre colaboraţionişti. Lucrurile se petrec puţin altfel, într-o ţară ocupată. Însă problema care se pune în România s-a pus în toate ţările Europei de Est, după cincizeci de ani de dictatură comunistă. În Germania de Est, de exemplu, în cazul unor scriitori precum Christa Wolf. Toţi au avut probleme, pe măsură ce au ieşit la suprafaţă arhivele secrete, dar e inevitabil! E valabil pentru intelectuali, e valabil şi pentru oamenii politici. În toate dictaturile e la fel. Deci nu mi se pare evitabil. Oamenii trebuie să fie, pur şi simplu, adulţi, să nu facă din asta un motiv de excludere, să nu se folosească de astfel de informaţii pentru a discredita pe cineva. Toată lumea a trăit sub dictatură, în aceste ţări, şi, într-o manieră sau alta, toată lumea a colaborat cu regimul în cauză. Vi se întâmplă să vă simţiţi neînţeles? Da, de multe ori, dar avantajul unui blog este că poţi oricând să-l modifici, să-l corijezi. Îmi dau seama că am fost greşit înţeles când citesc anumite comentarii. Atunci răspund imediat persoanei respective şi îi spun: „vă înşelaţi”. Mi s-a întâmplat chiar ieri şi am scris: „aţi interpretat greşit”. De multe ori, oamenii înţeleg exact contrariul a ceea ce ai vrut să spui. Urmăriţi anumite persoane care vă scriu pe blog? Da, fiindcă unii sunt deja cititorii mei de ani de zile. Aşa că îi urmăresc. Nu îi cunosc personal fiindcă nu vreau să îi cunosc, prefer să nu, dar, în general, persoanele respective folosesc un singur pseudonim, întotdeauna acelaşi. Ce e la modă în literatura franceză? Nu există o modă. Literatura franceză e foarte diversă, nu putem spune că se poartă asta sau aia. Şi pe urmă, adevăraţii scriitori nu urmează nicio modă. Reformulez. În lumina experienţei dvs. diaristice, vedeţi vreo tendinţă în literatura franceză? A existat o tendinţă, cea a autoficţiunii, dar a trecut repede. Nici nu cred în tendinţe!  C IANUARIE 2012 | BeWhere! | 17


alexandru tocilescu sau veşnicul rebel care a transformat teatrul într-o cauză existenţială

The show must go on

Alexandru Tocilescu a plecat dintre noi. Dar spectacolele lui vor mai ţine o perioadă afişul teatrelor. Apoi ne vor rămâne memoria şi benzile înregistrate, care vor deveni din ce în ce mai infidele... De Cristiana Gavrilă

l

Foto: Adi Bulboacă, PR

emember

a finalul anului trecut, lumea teatrală a fost zguduită de moartea a doi mari regizori: Liviu Ciulei şi Alexandru Tocilescu. Este inutil să comentăm ce înseamnă această pierdere din punct de vedere uman, artistic, cultural. Indiferent ce am spune, ar însemna prea puţin pentru ce au oferit aceşti regizori teatrului românesc. Lumea noastră a pierdut două repere. Dacă în cazul lui Ciulei, singurele mărturii ale operei sale rămân câteva spectacole şi repetiţii înregistrate, plus filmele de neuitat, Alexandru Tocilescu va mai fi prezent o perioadă, chiar lungă, pe scenele bucureştene. Spectacolele lui se joacă în mai multe teatre din Capitală. Dacă nu aţi făcut deja acest lucru, merită să vă înghesuiţi la casele de bilete pentru a vă asigura accesul în lumea unui artist cu adevărat autentic. Dacă i-aţi văzut deja spectacolele, tot ar trebui să mergeţi pentru o reîntâlnire poate unică. Regizorul planurilor întrepătrunse, al experimentelor teatrale, al dramelor născute din comedie, al unei sensibilităţi marcate de ironie şi susţinută de o cultură cum mai rar găseşti, nonconformistul Toca nu s-a repetat niciodată de la o creaţie la alta. Pasionat de avangardă, a devenit el însuşi un avangardist, în sensul în care acest cuvânt de­sem­nează noul, depăşirea graniţelor, spargerea barierelor şi a prejudecăţilor. Hamletul lui, cu Ion Caramitru în rolul principal, a trecut cu succes momentul '89, oferind două interpretări total diferite pentru publicul din ţară şi pentru cel din turneele în străinătate. În O scrisoare pierdută, montat în 1999 la Naţional, aducea în scenă un Caragiale rupt din actualitatea imediată. Pe mulţi i-a înfuriat atunci, dar astăzi, cu siguranţă, spectacolul lui Tocilescu reprezintă o ruptură a montărilor „după reţetă”, a acelui unic fel de a-l citi pe Caragiale. Aceste creaţii nu mai pot fi văzute (când mă gândesc la teatru din perspectiva timpului mi se pare groaznic de nedrept), poate doar Hamlet pe DVD. Dar, acum, în Bucureşti găsiţi șase spectacole în regia lui Alexandru Tocilescu. C 18 | BeWhere! | IANUARIE 2012


Oblomov sau lenea ca şansă a omului Oblomov – întruchiparea lenei absolute. Singurul mod de viaţă posibil. O existenţă între lehamite şi incapacitatea oricărei acţiuni. Oblomov – spectacolul lui Tocilescu, lucrat în filigran precum bijuteriile valoroase. Dramatizarea semnată de Michaela Tonitza Iordache după Goncearov surprinde lumea rusească şi oblomovismul în toată splendoarea lor, iar Tocilescu îi adaugă puţină existenţă cehoviană. Dragoş Buhagiar conturează fiecare detaliu printr-o scenografie pe care nu o uiţi uşor. Oblomov – şansa lui Mihai Constantin de a face un personaj ca la carte şi a trupei de la Bulandra de a transforma orice rol într-unul de neuitat.

Casa Zoikăi. Lumea toată-i un bordel După ce îşi declarase în câteva spectacole preocuparea pentru istoria comunismului, după ce s-a oprit asupra operei lui Daniil Harms, Alexandru Tocilescu montează un text scris de Mihail Bulgakov. Ca şi în cazul avangar­ distului Harms, atât opera, cât şi viaţa acestuia sunt plasate într-o zona care îl preocupă cu frenezie pe regizor: comunismul şi, mai ales, consecinţele lui. Spiritul rusesc surprins milimetric de Tocilescu în Oblomov, este transpus în alte dimensiuni şi cu alte conotaţii în Casa Zoikăi. Acestor date li se alătură trupa Teatrului de Comedie, cu o prestaţie la cotă înaltă, în frunte cu Virginia Mirea (Zoika) într-un rol parcă scris pentru ea, iar rezultatul este un spectacol bine construit, plin de umor, cu un mesaj puternic, pentru că ascunde în spatele comediei note cutremurătoare. Bulgakov decupează în această farsă serioasă trecerea de la vechea aristocraţie la noul comunism, care pătrunde şi în casa Zoikăi, un bordel deghizat în salon de modă, unde se intersectează destine triste cu dezinvoltura unei aparente comedii.

Elizaveta Bam avangardă în stil Toca O femeie este ucisă pentru o crimă pe care nu a comis-o încă. O nebunie muzicală, de mişcare, de imagine. Şocant, făcut să mire pe toată lumea, cred că acest lucru îşi dorea Tocilescu să se spună despre spectacol. Pornind de la textul avangardistului Daniil Harms, Tocilescu vorbeşte într-o operă bufă (muzica Irinel Anghel), cu o scenografie halucinantă (Dragoş Buhagiar) despre teroarea istorică. Crina Mureşan este Elizaveta Bam. O secondează cu succes Vlad Ivanov, Mihai Constantin, Virginia Mirea, Irina Petrescu, Şerban Cellea. Spectacolul s-a jucat destul de puţin, dar este încă trecut în repertoriul Teatrului Bulandra. Ar fi păcat să nu se reia, pentru că nu mai există altul în genul lui. IANUARIE 2012 | BeWhere! | 19


Sfârşit de partidă, Beckett pur și simplu Patru vieţi blocate într-o cameră cu pereţi afumaţi, cu ferestre mici şi înalte, făcute să te îndepărteze mai mult de lumea de afară decât să ofere perspectiva. În centrul ei, un bărbat orb, într-un cărucior cu rotile. Dintotdeauna şi pentru totdeauna în centrul acestei lumi de mult sfârşită, deasupra căreia vibrează doar atmosfera apocalipsei. Cuvintele îndepărtează, vorbele nu înseamnă nimic, iar tăcerea întrerupe gândirea. Tocilescu manipulează semnele şi se joacă discret cu emoţiile specta­ torului. Din acest joc al emoţiilor ieşi bulversat şi cu un nod în gât. Alexandru Tocilescu spune povestea tragică a lui Beckett, găsind în actori (Mihai Constantin, Răzvan Vasilescu, Irina Petrescu, Ion Besoiu) sensul piesei, incarnând ideile abstracte în interpretări memorabile.

Eduard al III-lea şi problema onoarei Este sau nu este Shakespeare, aceasta a fost întrebarea care a planat asupra acestui text de când a fost descoperit şi până acum. Tocilescu a răspuns foarte sigur: „Pentru mine a fost evident din prima clipă că e Shakes­peare. Nu mi s-a părut nicio secundă că ar fi alt gen, alt stil. (...) Acesta a fost şi motivul pentru care m-am repezit asupra ei. (…) Mobilul meu în alegerea acestui text a fost problema onoarei, problemă care la noi este cu totul trecută în afara oricărei preocupări. Cred că poporul nostru suferă în mod dramatic de lipsa onoarei”. 20 | BeWhere! | IANUARIE 2012

Nevestele vesele din Windsor. Atunci și acum Este spectacolul pe care Tocilescu îl monta la Piatra Neamţ imediat după debut. Prin reluarea de la Teatrul Metropolis a devenit şi ultimul spectacol pe care l-a semnat. Într-un interviu, spunea că este curios ce impact ar mai avea acum, după ce în anii '70 s-a bucurat de un enorm succes. Pe muzica lui Nicu Alifantis, ca şi atunci, Nevestele vesele vă aşteaptă la Metropolis. Mergeţi să vedeţi cum au trecut anii peste ele.


Extravagante , Foto: Adi Bulboacă (Coperta cover, Oraș, Film, Carte, Artă, Localuri), Mihaela Marin (Teatru, Dans), Claudiu Popescu (Muzică)

Iau forma unor performance-uri insolite sau tratează teme prea puțin uzitate. Putem să le numim idei curajoase, controverse, abordări artistice grandioase sau chiar apariții cu iz ocult. Autorii își asumă excentricitățile creației lor și fac din extravaganțe un stil. Și cu fond, și cu formă.

IANUARIE 2012 | BeWhere! | 21


Muzica˘

Noblesse Oblige Performance ocult pe scena de club Facem abstracţie de apariţii şi aparenţe şi ne îndreptăm atenţia spre substan­ ţă. Lăsăm în urmă scenele uriaşe, des­ făşurările de trupe sau costumaţiile epatante. Am ales câteva performan­ ce-uri şi formule creative ieşite din co­ mun, de regulă puţin prezente pe scenele muzicale din oraş. 22 | BeWhere! | IANUARIE 2012

pag. 42


Arta˘

andrei gamarț, jurnalul unui contra-realist Pictor, desenator, ilus­ trator, fotograf, gra­ phic designer, poet, compozitor, muzician, cantautor, Andrei Gamarț circumscrie în pictură o contra­ realitate bântuită de himere subconștiente, balansată de o vădită preocupare pentru un so­cial și cotidian apa­rent banal în muzica pe ca­re o creează. Luna a­ceasta, el este The Counter Realist-ul extra­vagant de la Galeria Prospekt.

pag. 62

IANUARIE 2012 | BeWhere! | 23


Film

claudiu mitcu, dezvăluie biografii de excepție În documentarele sale, regizorul Claudiu Mitcu descoperă biografii ex­tra­­ ordinare ale unor per­sonaje marginale, iar în ultimul său film, Noi doi, dezvăluie pentru prima oară într-un documentar românesc o poveste de dragoste homosexuală. Chiar dacă subiectul este o extravaganță în peisajul filmic autohton, regizorul lasă deoparte orice urmă de senzațional, pentru a ob­serva o realitate mai deloc acceptată și prea puțin cunoscută. 24 | BeWhere! | IANUARIE 2012

pag. 46


Carte

iv cel naiv, semnez: anonim „dragă garoafă, de ziua ta ți-am adus un buchet de doamne de la apaca”: așa sună titlul unei poezii din volumul versez de iv cel naiv, o combinație extravagantă de apariție editorială și neapariție auctorială, care ne-a înnebunit curiozitatea.

pag. 57

IANUARIE 2012 | BeWhere! | 25


Dans

Răzvan Mazilu şi extravaganţa ca stil Dansatorul şi coregraful Răzvan Mazilu a redefinit dansul contemporan, a­pro­ piindu-l de sine... şi de public. Adică i-a adăugat teatralitate atât cât avea nevoie şi l-a condimentat cu ceva „glamour” de ca­ litate. Şi-a creat propriul stil. Dansul şi omul se contopesc artistic în cazul lui Mazilu, iar publicul a răspuns afirmativ de fi­e­care dată. Dorian Gray este personajul care i se potriveşte cel mai bine. Viaţa imită arta, nu aceasta este marea afirmaţie a lui Oscar Wilde? 26 | BeWhere! | IANUARIE 2012

pag. 56


Teatru

Silviu Purcărete, un regizor cât Faust „Mi-aş vinde sufletul să mai văd o dată Faust. S-ar putea să nu mai am parte în viaţa aceasta să văd un spectacol mai impresionant, mai teatral” – nota cronicarul de la The Observer după Edhimburg 2009. Într-adevăr, Faust-ul de la Sibiu este mai mult decât un spectacol. Purcărete a scos teatrul din sală şi l-a dus într-o hală dezafectată. A dezlănţuit forţe, văzute şi nevăzute, care dau naştere la ceea ce, în termeni comuni, numim o capodoperă. Dar este mai mult decât atât... pentru că devine o experienţă personală foarte rară. De aceea, poate, Sibiul a devenit loc de pelerinaj artistic.

pag. 52

IANUARIE 2012 | BeWhere! | 27


Oras,

Laura Nicolau, o jupâneasă de eră modernă Laura Nicolau alias Kera Calița este logofeteasa de la restaurantele Jariștea. O prezență jovială în peisajul localurilor bucureștene de epocă recentă. Cucoana cu pălării sofisticate a adus „rețepturile” lui Constan­ tin Bacalbașa pe mesele cârciumilor de astăzi, muzica și teatrul lui nenea Iancu pe scena locantei sale. „Am adunat toate cârciumile de altădată într-una singură și am înălțat un muzeu, un caravanserai, un music-hall, un rateș și un bistro”. 28 | BeWhere! | IANUARIE 2012

pag. 36


Localuri

Ștefan gheorghiu, extravaganțe la dospit Domnul din imagine este fizician. Bagheta din dotare nu este magică şi nu este adusă de la Geneva, din măruntaiele Pământului, unde unii caută secrete inutile, ci e efectul întâlnirii (coli­ ziunii, dacă vreţi) dintre făină (din sudul Franţei, c’est vrai!), maia, sare şi apă. Astea sunt ele­ mentele palpabile. Res­ tul poveştii unui fizician extravagant, la...

pag. 66

IANUARIE 2012 | BeWhere! | 29


city

30 | BeWhere! | IANUARIE 2012


IANUARIE 2012 | BeWhere! | 31


nume: Matei Pleșu ocupație: eseist şi traducător

Foto: Oltin Dogaru, Goethe Institut

nvitatul lunii

Hangiul mamă e o stradă din centrul Vienei se află unul dintre multele restaurante excelente şi discrete, şarmant-morbide, vechi de aproape un secol şi nerenovate de decenii (poate chiar din 1955, de când bătrâna Austrie şi-a regăsit, odată cu plecarea ultimului soldat aliat, liniştea). Localul de pe Burggasse („strada Palatului”, orientată în direcţia Palatului Hofburg) poartă trei nume: cel imperial, „Adlerhof”, cel popu­lar, „Schnaitl-Wirt” (fiind singurul local vienez care desface berea micro-braseriei Schnaitl, din Eggelsberg) şi „Stefan”, pentru ai casei, după numele hangiului-proprietar, un vienez de origine ungară, holtei bătrân, verde şi neostenit. Stefan lucrează singur şi, cel mai adesea, îl vezi aplecat deasupra chiuvetei din tablă boţită, în care se încăpăţânează să spele vasele de mână, sub un fir sonor de apă rece. E atât de acaparat de această îndeletnicire încât, dacă localul e plin, consensul tacit e ca fiecare să-şi ia berea comandată singur, direct de la tejghea. Cam la fiecare două halbe spălate temeinic, până scârţâie, se opreşte, îşi şterge în grabă mâinile, ia câteva comenzi, fuge la bucătărie şi revine apoi la spălător. Are, de la ciclul spălat-şters-uscat-udat, mâinile murate şi braţele roşii până la cot, de gospodar, de mamă, de dădacă, care te îmbie să bei, să mănânci şi să spui, la urmă, „Sărut mâna pentru masă!” În spatele tejghelei zbârnâie necontenit, de câteva decenii încoace, răcitoare din lemn, cu clanţă, mari cât şifonierul. În vitrinele frigorifice dezafectate sunt expuse, printre vrafuri de reviste îngălbenite şi trofee sportive de ligă mică, ciocolate şi napolitane cu ambalajele decolorate de vreme. Pereţii înalţi ai sălii restaurantului, draperiile, galeriile, ramele afişelor vechi, mobila şi ferestrele sunt acoperite cu stratul de vernis auriu al prăjelilor şi fumului străvechi de ţigară. Deasupra intrării, un panou demodat anunţă, pedant şi inutil, „Sală de mese”. Culoarul întunecos din spatele sălii, ticsit şi el cu teancuri de reviste, catastife, ziare vechi şi scaune de prisos răsturnate de-a valma, unele peste altele, duce la baie. Din peretele pisoarului susură, prin bumbi nichelaţi cu luciul ciupit, apa. Mirosul de urină, şi el din altă epocă, şi-a pierdut vigoarea organică, prinzând o aromă fosilă, o rigoare minerală nerespingătoare, de laborator. Din bucătărie nu răzbate niciun zvon, niciun miros, nu intră şi nu iese niciodată nimeni, în afară de Stefan, purtând platouri impecabile, care contrastează cu ponoseala agreabilă a localului. Creaţiile enigmaticei bucătării sunt aranjate superb pe farfurii întinse, imaculate, a căror margine înconjoară bucatele ca gulerul alb al unei cămăşi proaspăt călcate. Dacă, în economia ospătăriei, cel hrănit e, oricât ar fi de copt, în postura pruncului, hangiului ideal nu-i rămâne decât să-şi asume, oricât ar fi de bărbos, rolul de mamă. Cine iubeşte, găteşte şi hrăneşte. Sau viceversa. C

p

32 | BeWhere! | IANUARIE 2012

Matei Pleşu (n. 1973) a absolvit filozofia în 1997. În acelaşi an, traduce o monografie Platon a lui R.M. Hare. După un stagiu de doi ani petrecut în Austria (ca bursier ÖAD şi Herder) şi în Germania (bursier DAAD), lucrează ca traducător autorizat şi pentru o organizaţie umanitară austriacă din România. În perioada 2005 2010 a scris pentru Aspirina săracului, Plai cu Boi şi ALIA. În prezent, este secretar general de redacţie al revistei Dilemateca şi participă la un proiect de traducere a operei lui J.W. Goethe desfăşurat de Societatea Germaniştilor din România. În 2009 i se publică la Editura Humanitas Fiction volumul de debut Non-sensul giratoriu şi alte non-sensuri de ieri şi de azi. A participat cu texte la patru dintre antologiile „Prima dată” ale Editurii Art.


to go Fluxus în Germania

Foto: Claudiu Popescu

O mișcare artistică „postdada” care hipnotizează, care creează iluzii și drame. O expoziție care nu trebuie ratată. Detalii la pag. 64

IANUARIE 2012 | BeWhere! | 33


there

evenimentul lunii

Reînnoirea tapiseriei contemporane din 1950 până în zilele noastre

Maeştrii tapiseri de la Gobelins şi Beauvais sunt expuşi la MNAC şi MNAR într-un dialog provocator cu maeştrii artei (pre- şi post-) moderne, reînnoind o artă aflată la limita esteticului cu funcţionalul şi a privirii cu tactilul. De Igor Mocanu

l

tru că a o decreta colectivă, nu rezolvă aproape în niciun fel problema „autorlâcului”, accentuată şi de trasarea pe etichetă a numelui maestrului tapiser alături de cel al artistului. Ar mai fi apoi o mutaţie de gradul doi, mult mai importantă poate, în chiar interiorul dimensiunii funcţionale a unei opere de tapiserie. Căci odată cu schimbarea de macaz a ideologiei achiziţiei publice, în trecerea de la tapiseriile figurative regale, la cele moderne abstracte, se schimbă şi funcţia obiectului de artă. Covorul nu mai glorifică, ci reprezintă pur şi simplu. Cu alte cuvinte, nu mai comportă un discurs naţional, ci unul individual. Pe lângă asta, ca să închei, expoziţia de la MNAC capătă ine­ vitabil şi menirea de a ridica chestiunea tapiseriei autohtone. Când spui astăzi tapiserie românească, spui Ștefan Cel Mare sau Mihai Viteazul în viziune tip Bălaşa şi din ce în ce mai rar sau deloc, să zicem, Geta Brătescu. Necum Miliţa Petraşcu sau chiar Marcel Iancu. O recitire va trebui să înceapă. C

MNAC

a drept vorbind, expoziţia Reînnoirea tapiseriei contemporane din 1950 până în zilele noastre poate descumpăni la prima vedere. Când am citit numele Soniei Delaunay pe afiş, mi-am spus că în sfârşit voi putea vedea, în original şi cum se cuvine, una sau mai multe din operele de tapiserie ale celebrei artiste avangardiste, al cărei fular creat pentru Tristan Tzara şi imortalizat într-un tablou al soţului ei, Robert Delaunay, a circulat şi pe la noi prin anii ’90, sub formă de carte poştală. Dar nu a fost aşa. Expoziţia găzduită lunile acestea la etajul 1 al MNAC aduce cu sine o mare surpriză, anticipată subtil în comunicatele de presă. Căci nu covoare de Picasso ori Matisse ne e dat să vedem, ci reproduceri ale ope­ relor acestora de către maeştrii tapiseri din cadrul manufacturilor naţionale de tapiserie din Franţa, Gobelins şi Beauvais, via patrimoniul instituţiei franceze ce poartă numele „Mobilier National”. Ei, aici e aici. Politica de achiziţie de opere de artă a comisiei consultative a acestei venerabile instituţii a beneficiat din 1962 de directoratul nimeni altuia decât André Malraux, promotor acerb al artei contemporane lui, dar, într-un fel, şi nouă. Aşa se face că, de pe la mijlocul anilor ’60, tapiseria executată la Gobelins ori Beauvais a trebuit să renunţe câte un pic la tot soiul de Ludovici şi Napoleoni şi să intre-n cârdăşie cu abstracţi precum Poliakoff sau Oppenheim ori cu, de-a dreptul conceptualul, Zao Wou Ki, prezent în expoziţie cu o interpretare postapocaliptică după égouttoir-ul lui Duchamp. Produs de cooperare par excellence, opera textilă rezultată din colaborarea artistului cu maestrul tapiser devine ceva nou, evident o operă de artă, creată prin tehnică haute sau basse lice, însă una aflată la limita esteticului cu funcţionalul, a privi­ rii cu tactilul, a receptării estetice cu receptarea teleologică, a interpretării cu hermeneutica. Iar asta nu este singura mutaţie pe care o poate efectua o operă textilă intrată în muzeu. Pen34 | BeWhere! | IANUARIE 2012

1


info MNAR

2

EVENIMENT Reînnoirea tapiseriei contemporane din 1950 până în zilele noastre 08.12.2011-26.02.2012, MNAC, Izvor 2-4, Aripa E4

Foto: PR

Artişti: Picasso, Matisse, Le Corbusier, Schlosser, Erro, Miró, Matta, Calder, Delaunay, Magnelli, Bloch, Gleb, Mathieu, Poliakoff, Messagier, Frydman, Oppenheim, Arroyo, Vasarely, Agam, Dewasne, Buraglio, Prassinos, Cognée, Pénalba, Favier, Isobé, Chillida, Gilioli, Alechinsky, Hajdu, Bloules, Zao Wou Ki, Ségui Curatoare: Marie-Hélène Massé-Barsani

3

4

Manufacturile patru secole de creaţie. Tapiseriile regale (1600-1800) @ MNAR

2-5 Gobelins:

Foto: Adi Bulboacă

Reînnoirea tapicontemporane din 1950 până în zilele noastre @ MNAC

1 seriei

5

extrase / declaraţii:

Jacques Lessaigne, restaurator la Muzeul de Artă Modernă: „Fără artişti există numai tapiserii mediocre, fără un tapiser talentat nu există tapiserii frumoase, din această complicitate intimă se naşte tapiseria.” Marie-Hélène Massé-Barsani, curatoarea expoziţiei: „Opera ţesută nu este o copie, ea este

o creaţie în sine în care se actualizează şi se desfăşoară potenţialul conţinut de fiecare model. O materie nouă, dimensiuni noi.” Jean-Michel Maurice, pictor: „Aceeaşi sursă, aceeaşi origine, dar o evoluţie ce duce în altă parte şi transformă în ceva nou, ce nu este pictură.” IANUARIE 2012 | BeWhere! | 35


Kera Caliţa Este personajul inventat de jupâneasa de la Jariştea, Laura Nicolau. De 20 de ani scopul ei este să adune „obrazele simandicoase” ale Bucureştilor într-o locantă cu parfum de interbelic. De Aura Clara Marinescu

„l

a una mie nouă sute nouă zeci şi una” îşi construieşte prima reşedinţă culinară în mahalaua Mănăstirii Antim, la răscrucea Podului Calicilor cu uliţa Gladiolelor. „Aşa a vrut semnul sorţii!” Locanta Jariştea a devenit celebră după ce Kera Caliţa (Doamna cea Bună, n.r.) i-a făcut reclamă crâşmei prin apariţii ieşite din comun, sofisticată şi extravagantă, cu lornion, ţigaretă şi pălărie cu boruri largi. Te întâmpină mereu cu zâmbetul pe buze, în rochii cu broderie specială, cu alură de cucoană de şantan. Are un clopoţel mereu pe masă, aşa, ca să-şi cheme calfele pentru cafeluţa la ibric şi nu uită să ţină cronica Bucureştilor la zi.

Seară de seară, dă spectacole de teatru în crâşma cea veche. E poetesă şi actriţă, „o băneasă a scenei”, aşa cum se autodefineşte. „Bine aţi venit în caravanseraiul Jariştea, domni, domniţe, coniţe, logofeţi şi logofetese!”, aşa îşi începe seară de seară balul Kera Caliţa. Acum, şi-a deschis o altă reşedinţă, în inima oraşului, în Piaţa Romană, peste drum de statuia lui Brătianu. „Este loc de întâlnire al înalţilor funcţionari, al cărturarilor, o lume a poeziei, a protipendadei interbelice. Locul se cheamă Bistro Jariştea şi are la temelie metodul străbunicilor noştri: bun, ieftin, sănătos, îmbelşugat”. De ce este extravagantă Laura Nicolau? O spune chiar ea: „50 de ani am fost sub obroc

O cucoană cu poveşti levantine Patroana şantanului (locantei, n.r.) s-a născut la LehliuGară (Călărași), dar se stabileşte în Bucureşti de la 7 ani. După ce a absolvit liceul „Gheorghe Şincai”, Laura Nicolau a urmat doi ani de Bi­ blioteconomie. Nu a profesat niciodată. Din 1980 până în 1991 a fost contabilă la „Igiena”. 36 | BeWhere! | IANUARIE 2012

Are un fiu şi trei nepoţi, o colecţie impresionantă de bijuterii, o alta de pălării şi obiecte de antichitate, toate adunate într-un adevărat muzeu, în Mahalaua Tuturor Sfinţilor, pe pământurile unde Constantin Brânco­ veanu îşi avea grădinile (zona străzii 11 Iunie).

Foto: Adi Bulboacă

raș

bref şi se cerea o explozie a spi­ Extravagan­ ritului liber. Prea mult a fost ţa sa: este amărăciune şi-i mulţumesc întotdeauna Ziditorului pentru Revo­ înconjurată luţia de la 1989 pentru de obiecte­ că altfel rămâneam o gos­ le care nu-i podină ce făcea pră­jituri, o lipseau unei vajnică cititoare cu simţul cucoane la şi cugetul ne­­dezvăluite”. 1800: bino­ „Da, am încălcat regulile clul, taba­ obişnuitului şi plictisului, chera şi am inventat un stil al res- evantaiul. taurantelor, un personaj de Patima ei: care avea trebuinţă spiritul vechiul Bucuromânesc”. reşti. Lupta Laura Nicolau trăieşte ei: pentru într-o poveste de sfârşit de o balanţă a secol XIX, însă cu mij­ loa­ traiului şi cele de acum. a legilor fi­ Cea mai nouă crâşmă a res­­cului în ei s-a deschis în casa docto- această lume rului Socrate Lalu şi a fiului nouă. Secre­ acestuia, pe strada Henri tul afacerii: Coandă 5, colţ cu Bulevar- nu întârzie dul Dacia. Aici au petrecut niciun ceas „soaréle şi ceaiuri” Regina cu salariiMaria şi monseniorul Ghica. le şi acordă Spune că din Bucu­reştiul prime după de care s-a amo­rezat nu au fapte. mai rămas decât frânturi, „goana după deşertăciune a învins”. Cum îi vede pe bucureştenii de azi? „Cetatea Dâmboviţei îşi arată istoria şi agoniseala în locuri bântuite de oameni care ard şi ziua şi noaptea, care plâng când sărbătoresc hramurile bise­ricilor, de oameni care râd când sufletul le este pârjolit de urâţeniile trecutului”.  C


Extravaganța exclude eleganța. Pălă­ ria și capa sunt chiar utile în caz de ploaie. Pe timp de viscol recomandăm niște cizme.

1 nu

2Ciclamenul se poartă

(și se asortează) numai cu o anumită atitudin­ e. Șireturile, merg, la rândul lor, asortate.

Zeci de 3metri de

pe­ l i­ c ulă: o ținută care merită purtată pe bulevardul Magheru, chiar în fața cine­ matografului Studio.

Culori, 4combinații

de texturi și stiluri. Dar mai ales accesor­ ii care atrag atenția. Aceasta este rețeta! ești 5 Dacă o persoană

otografie

extravagantă, nu mai contează pe ce continent se află țara natală. Îți poți adu­ ce de oriun­ de garde­ roba. Stilul n-are nevoie de pașaport.

1

2 3 4 5

extravaganțe urbane

Foto: Adi Bulboacă

În Cover Story-ul acestei ediții am căutat semne ale extravaganței în mai toate artele. Dar ne-am oprit pentru câteva clipe (și cadre fotografice) pe stradă. Am găsit chipuri, veșminte, stiluri care nu se lasă „uniformizate” în tonurile de gri ale Bucureștiului. Am căutat culoare și curaj vestimentar. Și atitudini „neobișnuite”. După cum puteți vedea în imagini, orașul nostru nu este chiar atât de tern. IANUARIE 2012 | BeWhere! | 37


kids corner Locuri de joacă The library

E loc de petrecere şi loc de joacă. Pentru părinţi e locul ideal, pentru prichindei e ţara minunilor. Ingredientele restaurantului The Library: relaxare, mâncare bună, dar şi loc de distracţie pentru cei mici. Un castel gonflabil sau un tobogan care îi „aruncă” pe pitici într-o piscină plină cu bile. Sunt elemente pentru un non-stop party. Atenţie însă, pentru rezer­ varea locului de joacă anunţaţi cu o săptămână înainte. The Library, Fabrica de Glucoză 21. Program: Luni - Sâmbătă 11.00 – 20.00; Duminică: 11.00 – 18.00. Telefon rezervări şi informaţii: 0720.333.080

Clubul din Pantelimon are un spaţiu destinat jocului de 900 de metri pătraţi. Este numai bun pentru o zi aniversară a kinderului sau pentru ateliere de creaţie. Labirinturile, toboganele gonflabile, balansoarele nu lipsesc din decor. Nici jocurile mecanice nu sunt de ocolit (biliard, footbal, air-hochei, darts). Părinţii îi pot supraveghea pe micuţi de la cafenea, loc unde se poate fuma fără a afecta spaţiul de joacă. Animatorii sunt zilnic la post, între orele 16.30 şi 21.30, iar în weekend, de la 11.00 la 21.30. Pentru a organiza petreceri şi pentru vizionarea Clubului Happy Planet sunaţi la tel. 0771.037.797. Happy Planet, Vergului 59, vizavi de spitalul Malaxa

Zorky's Planet

Parcul de distracţii se află în incinta celui mai mare mall din Bucureşti şi este dotat cu ceşti rotitoare, carusele, plasă elastică şi mini căsuţe. Orăşelul magic indoor se laudă că este cel mai mare din ţară şi îi primeşte cu jucării de tot felul pe copiii de la 0 până la 10 ani.Tarifele sunt de luni până joi – 30 de lei pe zi, vineri-duminică – 35 de lei. Zorky's Planet, Afi Mall Cotroceni, Bd-ul General Vasile Milea 42D, deasupra magazinului Real, 0751.159.342. // a.C.M.

El, sculptor, ea, pictoriță. Frederic și Cecilia Cuțescu Storck au creat la București o dinastie de artiști. Patru generații, copii și nepoți au urmat calea artelor. Moștenirea culturală a familiei se află într-o casă atelier din centrul Bucureștiului. De Aura Clara Marinescu

Moștenirea Storck A Casa-atelier

Casa-muzeu este o operă de artă în sine, proiectată de arhitectul Alexandru Clavel și ridicată la 1911. Nu iese cu nimic în evidență, mai ales că așteaptă să fie restaurată de mult timp. Pereții plâng de igrasie, iar frescele Ceciliei Storck au cel mai mult de suferit.

A Vitralii și fresce

Culoarea roșu-pompeian a zidurilor exterioare se potrivește cu arhitectura de inspirație germană, preferată de proprietari. Aveți răgaz în fața casei să remarcați basoreliefurile, felinarul ce decorează exteriorul casei, dar și cele două fresce (măști) ce au stat o vreme pe fațada vechiului Teatru Național, cel de pe Calea Victoriei. Ghidul nu va trece cu vederea vitraliile casei, ce au fost comandate la ateliere renumite din Olanda.

A Macheta Mănăstirii Curtea de Argeș

Atelierul de sculptură al lui Frederic Storck este dominat de macheta Mănăstirii Curtea de Argeș, realizată de Karl Storck, unul dintre fiii bătrânului, pentru Expoziția Universală de la Paris. De obicei, la ridicarea unui lăcaș de cult este concepută mai întâi o machetă, ne spune 38 | BeWhere! | IANUARIE 2012

gazda de la muzeu. De data aceasta, macheta a fost construită după modelul original, din lemn de mesteacăn și tei, cu foiță de aur.

A Casa cu arcade albe

Parterul este spațiu de expoziție, iar la etaj, camerele familiei, care nu sunt deschise publicului, se păstrează la fel ca în ultimii ani de viață ai Ceciliei Storck. În prima încăpere, găsiți o colecție de tablouri ale artistei, pasteluri pe carton. Fizionomii de țigănci (1910-1916). Se remarcă un tablou: o casă cu arcade albe, casa familiei Storck de la Balcic, vecină cu palatul Reginei Maria.

A Grădina Raiului

În viziunea stăpânei casei, Grădina Raiului este populată cu personaje feminine, copii și păsări, multă verdeață, liniște și tihnă, explică muzeograful de serviciu. Pictura murală este cumplit de deteriorată, însă merită admirată. Alte două fresce, „Dragostea carnală” și „Dragostea spirituală”, au prins viață în camera-atelier de pictură și au fost delimitate de o fântână care a uitat demult că apa există. Casa Stork, Vasile Alecsandri 16, 021.317.38.89. Program de vizitare: zilnic, între orele 09:00 – 17:00, luni închis

Foto: Claudiu Popescu

Happy Planet


[expo] Foto: Claudiu Popescu

Expoziţia de la MȚR propune o reîmpros­ pătare a memoriei. Imaginile semnate de Vlad Columbeanu „urmăresc” evenimente şi scene care s-au desfășurat pe străzile şi în pieţele centrale ale Bucureştiului începând cu data de 21 decembrie 1989 şi până în luna octombrie a anului următor. Autorul celor 50 de fotografii propune o retrăire a Revoluției și a perioadei de tranziție imediat următoare. Imaginile alb-negru sunt atât mărturii ale evenimentelor, cât și ale participării autorului la evenimentele de stradă surprinse de camera sa. Expoziția este organizată cu sprijinul ICR, fotografiile de la MȚR fiind incluse și în cadrul expoziției 1989-1990 în România, din noiembrie – decem­brie 2009, realizată cu ocazia colocviului internaţional „După 20 de ani…” // S.N.

[proiect]

ROD. La Cărturești Dacă ați trecut pe la Târgul cadourilor deștepte de la mansarda Verona în perioada sărbătorilor, sigur ați văzut și spațiul dedicat ROD. Asta pentru că aici vor „rodi” de acum designerii români. Proiectul își propune să selecteze și să promoveze designerii autohtoni. Ideea a pornit de la absența unui spațiu în care tinerii români să-și expună creațiile. Nici magazine dedicate, nici showroom-uri de gen nu prea există în oraș. De aceea, Cărtureștiul le propune creatorilor, nu doar spațiul de la mansardă, ci și un centru de creație în care produsele în serie limitată să poarte eticheta „proudly made in Romania”. ROD facilitează nu doar accesul creatorilor către public, ci și accesul publicului la creațiile românești (prea puțin promovate). În mansarda Verona veți găsi design, obiect utilitar, decorație interioară, accesorii și obiecte vestimentare, fotografie, grafică, jucării și obiecte decorative pentru copii. Pe etichete veți găsi semnături precum Alina Ene, Malvinski, Laura Vărgălui, George Neagu, Silvia Șerban, platforma Extins, Cosmin Bumbuț, Fredo and Pidjin, Ghica Popa, Noper, Saddo. // STELA NADOLEANU

22/22. Bucureştii manifestărilor de stradă din anii 19891990, în fotografii realizate de Vlad Columbeanu; la Muzeul Țăranului Român, Sala Foaier, până pe 15 ianuarie 2012, de marţi până duminică, între orele 10:00 -18:00

ROD, la Mansarda Verona 15 (Cărturești Verona), până la 1 iunie 2012

[concerte]

[documentar]

Austrian Hours @ Green Hours Forumul Cultural Austriac salută noul an cu acorduri colorate de jazz. Cinci concerte vor avea loc între ianuarie și martie la Green Hours 22 Jazz Cafe. Pe lângă jazz clasic, veți audia și jazz interpretat la banjo, țiteră sau țambal. Gemenii Matthias și Andreas Pichler încep anul muzical 2012

Centrul Ceh

la București, în „cafeneaua verde”. Renumiți în lumea jazzului austriac, sub numele de Pichler´Bros, cei doi își prezintă compoziții proprii pentru voce, contrabas, percuție și banjo. // Aura Clara Marinescu

Dacă e luni, e documentar la Centrul Ceh! The Hardest of Choices (Nej­těžší volba) este povestea a patru femei care au refuzat avortul, în ciuda faptului că știau că vor naște copii cu handicap. Documentarul va putea fi văzut pe 23 ianuarie, ora 20.00. Pe 30 ianuarie, de la aceeași oră, Sanctity Growers (Pěstitelé Sva­tosti) este o altă peliculă din program, ce investighează o comunitate ritualică – grupul „Sanctity-Growers”, fondat în 2001 de frații Da­vis și Marin Koutecký. În ultima zi a lui ianuarie, Centrul Ceh vă propune și o petrecere inedită, cu remixuri după creații ale marelui compozitor ceh Antonin Dvorak. // A.C.M.

Austrian Hours @ Green Hours, la Green Hours, Calea Victoriei 120, pe 26 ianuarie, ora 21:00

Documentary Mondays, la Centru Ceh, 31 ianuarie 2012

[premieră]

British Council

Foto: PR

Muzica britanică, din portofoliul compozitoarelor Helen Grime, Judith Weir sau Diana Burrell, se va auzi în ianuarie la București, într-un concert-eveniment. Cu note subtile, lucrările au drept constantă prezenţa pianului forte. Pro­ gra­mul Stagiunii de Compoziție Britanică, or­ganizată de British Council, îmbină elemente clasice cu cele multimedia moderne, selecția fiind realizată de compozitorul Philip Cashian, conducătorul catedrei de compoziţie a Academiei Regale de Muzică din Londra. In­ter­pretează Ansamblul „Profil”, coordonat de Dan Dediu. // A.C.M.

40 | BeWhere! | IANUARIE 2012

Stagiunea de Compoziție Britanică, la Centrul Naţional de Artă „Tinerimea Română”, 26 ianuarie, ora 19:00, intrare liberă

Foto: PR/Vlad Columbeanu

22/22


uzică

Noblesse Oblige, caracterizaţi de extravaganţă

Extravaganţi în Bucureşti, dar şi pe alte scene ale lumii, câţiva artişti străini ne-au împărtăşit din reţeta lor secretă.

Ce n-a văzut Micul Paris

Foto: PR

Foto: Claudiu Popescu

K2B, metal ieşit din comun

Tiger Lillies, cabaret dark made in UK

A Noblesse Oblige Inspiraţia artistică şi evoluţia interioară a celor doi membri ai trupei Noblesse Oblige aduc în faţa publicului un show vibrant, plin de forţă şi energie. Publicul român a fost cumva martorul unei schimbări, unei modificări a abordării artistice a duoului de la album la album. Odată cu debutul Privilege Entails Responsability (2006), Noblesse Oblige a fost invitată la UNDERLONDON (2007) tocmai datorită reputaţiei sale de trupă excentrică, capabilă de showuri electrizante şi teatrale. „Prima oară am venit în România într-un stadiu timpuriu al evoluţiei noastre muzicale. Pe atunci adoptam un stil mai extravagant într-un sens agresiv. Riscând să folosesc un termen cliche, cred că odată cu Malady, cel de-al treilea album, am trecut la un stadiu de maturitate. Cred că perfor42 | BeWhere! | IANUARIE 2012

mance-urile noastre încă sunt, într-un fel, extravagante, dar e vorba de ceva mult mai subtil, de o stare, de o tensiune care creşte treptat odată cu interpretarea fiecărei piese”, spune Sebastian Lee Philipp. Într-adevăr, Malady (2010) are o tematică mai dark decât ne-am fi aşteptat de la o trupă care debuta cu o atitudine punk, într-o zonă muzicală electro. Acest nou material şi show-ul care-l completează şi potenţează constituie un concept ocult, la baza căruia stau teme mistice şi care vorbeşte despre tentaţiile întunecate ale inimii, zeităţi voodoo şi electrificarea sufletului. „Extravaganţa ne caracterizează încă, dar într-un sens mult mai delicat, mai interesant, mai rafinat, pentru că Malady este rezultatul unui studiu, al unei călătorii mistice... Înainte ofeream pe scenă o energie brută, aveam un look mai dur şi ne plăcea să acţionăm nebuneşte. În acelaşi timp, eram mult mai rezervaţi. Concertam pasional, apoi ieşeam brusc de pe scenă, nu

reveneam la bis şi nu vorbeam cu publicul. Cu timpul, am învăţat să ne conectăm cu oamenii, să ne asumăm riscul de a deschide acea portiţă spre ei şi reuşim să comunicăm”, adaugă Valerie. O caracteristică aparte este teatralitatea performance-urilor, care se va păstra de-a lungul timpului, indiferent de direcţia muzicală în care va evolua trupa. Cei doi mărturisesc că acest lucru este rezultatul chimiei dintre ei, al combinaţiei dintre două personalităţi puternice şi atât de diferite, a completării masculin-feminin, a background-ului german-francez. Vor exista mereu două poveşti, două scenarii, un Yin & Yang, o căutare a echilibrului, care va imprima efervescenţă şi exuberanţă fiecărui show. // Raluca Radu

A Tiger Lillies Pantomimă, acordeon şi pian, umor negru, ritm balcanic-rock sunt elemente combinate cu outfituri retro şi feţe pictate. Pe scurt,


// Patricia Marinescu



A Karma To Burn Trupă neconvenţională, Karma To Burn se împacă greu cu industria muzicală americană. Multe formaţii sunt cosmetizate doar ca să iasă în evidenţă şi să vândă. „Nimeni nu vede însă că noi nu avem vocal, ceea ce este ceva deosebit din capul locului. Ei nu văd că este şi mai uşor de comercializat produsul nostru pentru că reprezintă, întradevăr, ceva ieşit din comun şi vor să încadreze toate trupele în acelaşi şablon”. Aşa a început discuţia pe care am avut-o cu Rich Mullins, basistul formaţiei, după concertul susţinut în Fabrica. K2B a făcut, astfel, compromisul de a folosi vocea lui Daniel Davies (de la Year Long Disaster) pentru trei piese de pe cel mai recent album lansat. Materialul a fost înregistrat în studioul lui Dave Grohl, despre care Mullins spune că este foarte implicat în promovarea şi susţinerea trupelor mici. „Nu ne considerăm o trupă vizionară, chiar dacă trupele de rock instrumental s-au înmulţit de când ne-am înfiinţat şi asta este foarte bine. Or să crească încet, încet şi vor forţa lumea să fie atentă şi la alte lucruri, să îşi folosească imaginaţia”. Întrebarea pe care, iniţial, am crezut-o deplasată a fost cea care mi-a adus şi cea mai mare bucurie. V-aţi gândit vreodată să colaboraţi cu Pepper Keenan (Down, C.O.C)? Răspunsul a venit prompt: „Da. Ar fi trebuit să-l fi avut invitat pe discul nou (V, 2011), dar are un copil şi înregistrează un nou album cu Down. I-am trimis piesele, însă nu ar fi avut cum să le termine la timp, dar ne-a promis că pe viitorul album va colabora la 3, 4 cântece”. (După răspunsul ăsta, am avut un zâmbet larg şi abia aşteptam să dau vestea mai departe.) Lui Mullins nu i-a venit în minte nicio trupă nouă care să îi fi atras atenţia, însă a menţionat coloana sonoră a filmului Drive. Recomand pelicula, însă muzica filmului nu e tocmai cea la care mă aşteptam – de gustibus et coloribus non disputandum. Îl felicit, îi mulţumesc şi plec fericit! A, era să uit. Nu îi place Metallica (sunt bucuros din nou!) şi mi-a dat câteva exemple de piese pe care Hetfield şi colegii le-au furat! To burn or not to burn? That is the Karma. // Mihai Nicolau C

[LIVE]

Tarja Turunen

Regina metalului finlandez, aşa cum este supranumită, se află în turneul What Lies Beneath Final Tour, promovând cel mai recent material discografic lansat. În urma turneului, interpreta și colegii săi vor lua, cel mai probabil, o pauză de cinci ani pentru a se ocupa de alte proiecte personale. Din setlist-ul concertului de la Bucureşti vor face parte atât hituri mai vechi ale artistei, cât și piese de pe acest nou album solo, What Lies Beneath.Tarja Turunen şi-a început cariera alături de trupa de metal simfonic Nightwish, însă, în 2005, și-a părăsit colegii pentru a începe o carieră solo. Până în prezent, artista a lansat trei albume: compilația de colinde Henkays Ikuisuudesta, My Winter Storm și What Lies Beneath, toate fiind premiate cu discuri de aur și platină. // Theodora Stoica Tarja Turunen, Sala Palatului, 25 ianuarie, ora 20:00. Preț bilete: 195 lei, 145 lei, 115 lei, 95 lei, 75 lei. În deschidere: Scala Mercalli şi Slyphedd

Tarja Turunen anunţă o pauză de cinci ani

Dubioza Kolektiv Nazareth

Dubioza Kolektiv senzaţia Bosniei

Un mix reușit de dub, reggae, hardcore și etno bosniac definește trupa Dubioza Kolektiv, ce poate fi considerată, pe bună dreptate, cel mai în vogă live-act balcanic al momentului. În piesele lor, abordează teme politice prin care vor să-și exprime revolta împotriva corupției și a îngrădirii libertăților umane. Cei şapte bosniaci au trăit experiența războiului, astfel că majoritatea compoziţiilor Dubioza Kolektiv sunt și un manifest pentru pace, înțelegere și toleranță.Wild Wild East este cel mai recent album al trupei și a fost lansat în vara anului trecut. Cu majoritatea pieselor scrise în limba engleză, formația reușește să atingă un nou public, iar printre single-uri se numără Walter și Vidi, Vidi. Originalitatea cu care bosniacii au mixat stiluri muzicale diferite a adus trupei trofeul Best Adria Act la MTV European Award 2011. Un motiv în plus pentru a-i vedea live este şi acela că, în ultimii ani, Dubioza Kolektiv a urcat pe scenele unora dintre cele mai importante festivaluri europene, precum Sziget Festival, Eurosonic Festival, Exit Festival și Topvar Festival. // Theodora Stoica Dubioza Kolektiv, The Silver Church Club, 25 ianuarie, ora 21:00. În deschidere: Madame Hooligan. Afterparty: DJ Zoran Mirkovic. Preţ intrare: 30 lei

Revenirea formaţiei britanice în România stă sub semnul cifrelor: Nazareth ajunge din nou la Bucureşti, după lansarea celui de-al 22-lea album, Big Dogz, la 4 decenii de la debutul discografic.Acest material este şi motorul 40th Anniversary Tour. O altă aniversare este cea de 4 ani a Hard Rock Café, gazda evenimentului. După ce ne-am familiarizat cu toate datele matematice, trebuie să punctez şi „de ce să-i (re)vedem pe scoţieni?”Am crescut cu Dream On şi cu cea mai celebră dintre variante a Love Hurts, balade bine-cunoscute şi după decenii de la lansare. Iar dacă în 1993 eram prea tineri pentru concertul din Capitală, deschis de trupa Iris, iar în 2009 Hala din Bucureşti nu ne-a fost la îndemână sau poate albumul promovat atunci, The Neuz, ne-a părut mai slab decât acest Big Dogz, oricum ar fi, anul ăsta începem în forţă. O formaţie care a rezistat peste timp, care nu a trăit pe spezele câtorva hituri, Nazareth – aceşti „no mean monsters” – trebuie văzuţi şi a treia oară la Bucureşti. // Patricia Marinescu

Nazareth, Hard Rock Cafe, 27 ianuarie, ora 21:00. Preț intrare: 400 lei (VIP+ întâlnire cu trupa), 120 (pe scaun), 90 lei (în picioare) Foto: PR

Cabaret Dark. Prestaţiile live sunt pe cât de interesante ca scenografie şi intrigă, pe atât de înfiorătoare. Perspectiva asupra vieţii se schimbă. În mainstream, extravaganţa nu mai are impactul scontat.Tocmai curiozitatea ne împinge mai departe, căutând substanţa în cercuri restrânse. În cazul Tiger Lillies, nu se rezumă totul la apariţie. Combinaţia cu muzica, piesele lucrate atent fac din grupul londonez unul dintre cele „nemaivăzute de Micul Paris”. Şi cum britanicii (în general) au inventat extravaganţa şi ne şochează cu fiecare apariţie live, şi opera burlescă a Tiger Lillies va avea succes de fiecare dată când o vom revedea.

Nazareth, a treia oară la Bucureşti


D

[DE ascultat]

[opinIi]

Ieşit din comun

Patricia Marinescu

Excentric. Original. Teribilist... Cuvinte care definesc aceeaşi stare de fapt. Atât de dorită de unii, însă la care prea puţini reuşesc să ajungă. Astăzi, în muzică, spunem „excentric” şi mergem cu gândul aproape automat către figurile cele mai expuse de media, cele mai expresive ca exterior. Rămânând câteva secunde la acelaşi gând, ne dăm seama că suntem pe punctul de a face grave omisiuni. Avându-i în faţa ochilor pe Marilyn Manson ori Lady Gaga, vine şi întrebarea: dar cum rămâne cu David Bowie, Tom Waits ori Metallica şi Lou Reed? Da, da! Este vorba despre extravaganţe dincolo de ţinute şi machiaj. Dincolo de show-uri mamut. Vorbim despre o atitudine naturală, fără a se simţi strădania marketingului ori a managementului, care ar face orice pentru bunăstarea financiară. Extravaganţa care se confundă cu ceea ce unii dintre noi consideră şi numesc calitate. Acum veţi spune că Lulu nu se încadrează. Este o părere, dar, la fel de bine, şi Metallica şi Lou Reed rămân creatori. Bucureştiul a văzut multe, însă am ales să vorbim cu şi despre unele dintre cele mai recente momente muzicale deosebite. Noblesse Oblige, un duo Franţa-Germania, aduce de fiecare dată la Bucureşti teatrul îmbinat cu muzica electro-alternativepunk. Britanicii Tiger Lillies ne-au ajutat să descoperim cabaretul dark, cât despre prestaţia americanilor Karma To Burn nu mai este nevoie să spun că a fost „harder than a stone”. Viziuni complet diferite, originalitate, în numai două cuvinte: extravaganţă creativă. 44 | BeWhere! | IANUARIE 2012

yes The Ladder album de colecție Am vrut să încep anul prin a recomanda un album optimist și primul care mi-a venit în minte a fost acesta. Materialul începe cu Homeworld, o piesă pe care o îndrăgesc nespus de mult, o capodoperă de 9:33 care mi se pare că se termină, totuși, prea repede. Toate schimbările de ritm, de temă, de frazare sunt fascinante şi, fără îndoială, de studiat. The Ladder, al 18-lea album de studio al formaţiei britanice, este de o naturaleţe ieşită din comun: nu caută complexitatea doar pentru a se păstra în zona de prog-rock (nu cred că îi interesa, oricum), ci, dimpotrivă, toate piesele sunt fireşti şi sincere. A doua compoziţie, It’ll be a Good Day, este un omagiu adus naturii. Să îi spunem, oare, piesa-eco? A treia bijuterie de pe album, Lightning Strikes, foloseşte în semn de recunoştinţă pasajul de flaut din Phenomenal Cat, semnată The Kinks. Piesa Face to Face ar putea intra lejer în playlistul posturilor radio, dar, din păcate, această parte a media şi-a pierdut scopul primar – acela de a informa şi de a veni cu ceva nou (da, ştiu, anul e ‘99, dar avem de recuperat, nu credeţi?). De la o legendă la alta, The Messenger este o piesă tribut Bob Marley. O altă capodoperă este New Language – nouă minute în care toţi membrii trupei îşi arată îndemânarea. A, apropo, atenţie la aranjamentele vocale! Ascultând albumul, nu o să simţiţi cum trec cele 60 de minute. Luaţi de audiaţi The Ladder, apoi discografia Yes. Lăsaţi bradul până de Dragobete, pentru că aveţi de lucru! După despodobire, recreaţi-vă cu discurile Jon Anderson. // Mihai Nicolau

the black keys el camino The Black Keys a devenit o trupă de succes internaţional abia de la albumul Brothers (al şaselea, apărut în 2010), aşa că cei care i-au ascultat pentru prima oară anul trecut şi vor descoperi, să zicem, albumul Thickfreakness (2003) vor avea un mic şoc. Vorbind despre cea mai nouă apariţie The Black Keys, iniţial, titlul mă ducea cu gândul la pelerinajul El Camino de Santiago (The Way of St. James) şi aşteptam un album în care să fie descrisă o relaţie la distanţă – ea, acasă, el, pe drumuri. Cu această idee în cap am pornit spre ascultarea albumului. Una dintre piesele care s-ar potrivi poveştii este şi cea care îmi place cel mai mult: Little Black Submarine, o baladă á la Zeppelin, care dă dependenţă. Albumul este unul energic, o îmbinare de rock’n’roll, soul, rhythm and blues, cu texte de inimă albastră. Zbânţuiala, voioşia şi energia sunt sugerate din clipul primului single, Lonely Boy, piesa care deschide albumul. Acesta este al doilea material produs pentru The Black Keys de către Monster Magnet, după Attack & Release (lansat în 2008). Printre piesele pe care le mai recomand de pe material aş putea numi: Hell of a Sea­ son, Sister şi Dead and Gone, dar recunosc că după ascultarea celor 11 compoziţii de pe El Camino am simţit nevoia de claritatea albumului Brothers.

mul u b l A lunii

// Mihai Nicolau

Timpuri Noi timpuri noi album românesc Albumul Timpuri Noi, lansat în 1992, este un material de referință pentru muzica rock românească, motiv pentru care am decis includerea lui în lista „albumelor românești de ascultat”, și nu din cauza întâmplării tragice din 9 octombrie 2011. Doar privind coperta albumului putem presimți că este de un umor teribil (Vecina, Luca, Tanța, Stan, Nămol). Prima piesă de pe Fața A este Per­ fect, o melodie care îmi este foarte dragă, cu un ușor aer à la The Cure. Emigrant USA este, de asemenea, o piesă cu

umor, în manieră blues, cu A.G. Weinberger invitat, cu un mesaj valabil și în zilele noastre. Nămol este cea mai „dură” compoziție de pe album, cu o puternică influență

grunge. Victoria este ironică și protestatară.Timpuri Noi a fost urmat, după modelul Nirvana, Alice in Chains, Pearl Jam, Stone Temple Pilots, de un Unplugged înregistrat la Teatrul „Ion Creangă”, pe care apar trei titluri în plus: Fuma­ tul, Mistrețul și Stere. Singurul regret pe care îl am legat de acest album este că nu a beneficiat de un studio de înregistrări mai performant, dar este bine și așa – calitatea slabă a sunetului și mesajul celor de la Timpuri Noi descriu perfect vremurile României proaspăt ieșite de sub dictatura comunistă. // Mihai Nicolau


[autoportret]

Tavi „Vita” Horvath Timişoreanul Tavi Horvath, cel care îmbină jazzul alb alături de Blazzaj şi rockul împreună cu Implant Pentru Refuz, vorbeşte pe scurt despre el şi ceea ce simte legat de muzică, în general. De Patricia Marinescu

un clasament.

Ce îţi place, ce nu îţi place la București? Nu-mi plac hoardele de câini şi-mi place Centrul Vechi, chiar dacă acum e o mare babilonie, lucrurile se aşază în timp.

lucru, în sfârşit sunt şi eu de acord cu bătrânii. Cel mai mare viciu? Fumatul în locuri interzise.

Cum ţi-ar plăcea să te portretizeze publicul? Tânăr şi neliniştit.

Ce faci în afară de muzică? Sound design pentru animaţii,

Care este cel mai mare regret?

Cum te-ai descrie într-un cuvânt?

teatru, scurtmetraje, reclame. Type design, la nivel „novice”, momentan. Mixaj audio şi multe alte lucruri.

Timpul irosit. Care este artistul pe care-l regreţi cel mai mult? Jeff Buckley.

Pozitiv.

Vinil, CD sau MP3? Aş vrea să spun vinil, dar încă nu-mi permit, deocamdată spun CD.

Cea mai bună carte pe care ai citit-o? George Orwell – 1984. Sigur, săptămâna viitoare o să fie altă carte. Cine este prietenul care se cunoaște mereu la nevoie? Am mulţi prieteni care mă ajută la nevoie, nu pot să fac

Albumul primit în dar (unul foarte important) Tool – Aenima. Încă mai simt plăcerea primei ascultări. Albumul pe care îl asculţi frecvent Finley Quaye – Maverick a

Foto: PR

Care este relația pe care o ai cu muzica? Cred că începem să ne înțelegem reciproc, am trecut de perioada de tatonare.

Albumul pe care regreți că l-ai împrumutat Selig – Hier, nici nu mai ştiu cui l-am împrumutat, dar ştiu sigur că nu s-a mai întors acasă.

Care este cea mai de preț avuţie? O vorbă din bătrâni spune că sănătatea este cel mai de preţ

În albume Albumul cu care ai crescut Depeche Mode – Black Cele­ bration. O casetă Agfa, primită de la vărul meu Milan, în 1996. Primul album cumpărat Cyndi Lauper – True Colours, în 1988, cumpărat de la Szeged (Ungaria), dintr-un magazin de muzică.

Strike. Îl am pe toate hardurile externe şi pe PSP şi-mi generează, la fiecare ascultare, o stare foarte faină. Albumul pe care îţi dorești să-l fi compus Massive Attack – Blue Lines. Nu are sens o explicaţie aici… Albumul pe care nu l-ai lansat încă... 150 Stoka – Conversation, noul meu proiect. C IANUARIE 2012 | BeWhere! | 45


ilm

Foto: Adi Bulboacă

Claudiu Mitcu, vorbind cu duioșie și înțelegere despre personajele sale

Documentarele regizorului Claudiu Mitcu descoperă personaje marginale în povești excepționale, așa cum se întâmplă și în ultimul său film, Noi doi, primul film românesc despre o relație homosexuală. Despre povestea de dragoste a unui foarte tânăr cuplu, despre începuturi și despre calitățile unui documentarist, într-un interviu de Ileana Bîrsan

INFO

Pe marginea unor povești extraordinare

u

ltimul tău film urmărește povestea de dragoste a unui cuplu de homosexuali, filmată chiar de ei. Ți-a fost teamă de acest subiect? Da, la început, mi-a fost teamă să nu creadă lumea c-am căutat ceva senzațional și să ies în evidență. A fost poate mai bine că n-am făcut filmul așa cum inițial îl aveam în minte încă de acum cinci ani, pentru că, între timp, am mai făcut două documentare, și cred că e mai puțin probabil ca la al patrulea film, după două filme produse de

46 | BeWhere! | IANUARIE 2012

HBO România (Australia și Circul vesel), să spună lumea că am căutat un subiect tabu, care să scandalizeze. Acum, singura mea teamă cu următorul film este legată de reacția posibililor subiecți care s-ar putea să bată în retragere pentru că ultimul film din CV este despre un cuplu de homosexuali. Care este diferența între proiectul de acum cinci ani și filmul Noi doi? Diferența e mare. De fapt, este un alt film. Dar nu regret absolut deloc, din contră, mi se pare că până la urmă filmul are propria lui viață. Pentru mine,

cea mai mare realizare este că l-am făcut. Abia acum realizez că a fost foarte dificil totul, că fiecare și l-a dorit altfel sau l-a văzut altfel, numai că, din interior, știu foarte bine că atât s-a putut în momentul acesta. Și Cristi (Pietrăreanu) și George (Măcioacă) au avut foarte mare curaj și le mulțumesc pentru asta. Simt eu că or să le mulțumească mulți. Curajul lor nu l-au avut mulți dintre cei cu care am vorbit în perioada de pregătire a filmului. Am bătut la multe uși, și până să ajung la Asociația Accept, unde i-am întâlnit pe cei doi, a fost o căutare destul de grea pentru

că, pe de-o parte, era o lume străină mie, pe de alta, nimeni nu voia să-și asume riscul expunerii. Subiectul ar fi fost ușor de exploatat în sensul senzațional, dar nu mi-am propus așa ceva; filmul este cinstit și corect. Sunt curios dacă

Din 2005, împreună cu niște prieteni, am făcut o firmă de post-producție, Wearebasca, pentru că aveam o vârstă și îmi permitea independența, și știam că dacă n-am să fac ceva atunci, n-am să mai fac niciodată. În primii doi ani, n-a prea mers, a fost la limită, după care încet, încet am început să funcționăm. Din echipa stabilă fac parte Cătălin Cristuțiu și Ioachim Stroe (cei mai buni monteuri din România, în opinia mea), Andrei Butică, Robert Fița, Răzvan Lazarovici, Cristian Varga, Dragoș Apetri, Ovidiu Stancu și Martin Călinescu. De câțiva ani facem și producție de spoturi publicitare și tot ce ține de promo pentru Discovery Channel Europa Centrală și de Est, pentru TLC, pentru Animal Planet. Acum lucrăm la Campania pentru Discovery Channel, care va fi lansată în luna ianuarie, „Everyday Heroes”.


după acest film se vor mai face și altele pe tema asta.

Îți plac

el cândva.

Ai vrut să mergi mai departe cu filmul documentar? Ai așteptări în Filmele lui Aveam în minte să privința reacțiilor Corneliu merg mai depate, pe spectatorilor? Porumboiu undeva prinsesem Ce constat e că sunt pe gustul gustul și mi se părea toată lumea vrea să-l meu, pentru că că pot să comunic au și umor, vadă. Nu am nicio cu oamenii. Cred așteptare, nu am făcut subtilitate, și profunzime. că o primă calitate acest film pornind Iar filmele lui a unui documentade la vreun calcul. rist este priceperea Atunci când fac filme, Nae Caranfil de a comunica cu nu mă gândesc nici la sunt pline de emoție, face oamenii, pentru ca ei un public țintă, nici cinema pur şi să înțeleagă ce vrei la festivaluri. Nu am simplu. să faci. Mă simt foarte niște obiective bine confortabil făcând trasate și nici nu cred documentar observațional, îmi că am vreun public. În general, place să vorbesc cu oamenii, nu cred că se poate vorbi des­ să mă cunoască, să simtă ce pre public la filmele documentare. Am făcut filmele pentru că doresc, după care să ignore camera. Deja aveam pregătit mi-a plăcut, și mai departe am un al doilea documentar, avut noroc, pentru că filmele numai că a apărut șansa să chiar au fost văzute. E genul de mă caute Tudor Giurgiu, care film din care fiecare înțelege avea subiectul despre echipa ce vrea. Am făcut filmul cu națională de fotbal compusă gân­dul la unul dintre prietenii din oamenii străzii, care parmei, care a ales să plece din ticipau pentru prima oară la țară, pentru a putea fi el însuși. un campionat mondial. Și cred El a plecat din țară nu pentru că a ieșit o poveste interesantă, că avea probleme financiare, iar Australia este, cu siguranță, ci pentru că altfel se mințea filmul cel mai vizionat aici, pe el. Și, probabil, ca el sunt ocazie cu care lumea a aflat că mulți alții. După ce am făcut fac documentare. acest film, mi s-a confirmat că așa stau lucrurile. Cred că e Care a fost cel un motiv destul de mai greu moment întemeiat să fac filmul Ultimul film bun, o al muncii tale de ăsta. Faptul că unora ficțiune și un documentarist? le-a plăcut acest film, docu­mentar? Cel mai dificil a că alții se așteptau la fost când am filmat mai mult, iar alții sunt Drive mi-a plăcut foarte pentru Australia, scârbiți că se sărută mult, m-am în canale și în niște doi băieți, chiar ține clădiri părăsite. Am de fiecare om. Eu doar simțit foarte bine. A fost simțit cea mai multă am încercat să le arăt pentru mine presiune, era o atmooamenilor o realitate făcut, parcă. sferă încărcată. Eu pe care o tolerează Apreciez cunoșteam un singur prea puțin. Pina, deși nu om, cel pe care îl fileste genul de mam, și am ajuns Cum ai ajuns să faci documentar într-un loc unde primul tău docucu care m-aș erau încă cinci, șase mentar, Nisipuri? identifica eu. persoane, dintre care Am făcut Nisipuri fiindu-mi dor de satul în care s-a născut mama și unde m-a dus de câteva ori la un bâlci. N-am avut, inițial, intenția de a realiza un documentar, cred că a fost mai mult o chestiune intimă. Dar am fost încurajat, și comunicarea cu cei din sat a fost destul de lejeră și simplă, și a ieșit un film, care mie acum mi se pare lung. Dar culmea e că Nisipuri este filmul care a circulat cel mai mult prin festivaluri, în vreme George și Cristi ce aici a avut câteva vizionări. Poate că voi face o proiecție cu filmându-și povestea Foto: PR

filmele românești?

două drogate, care puteau să aibă orice reacție. Dacă ne uităm la personajele pe care le-ai ales, toți sunt niște marginali. Cred că la Circul vesel, Cătălin Cristuțiu mi-a atras atenția că fac filme cu „oameni aflați la marginea societății”, citez din el. Sincer, n-am realizat până atunci. Da, se poate să fie o chestiune personală. Dacă eu sunt interesat de un anumit subiect, probabil că mă apuc să-l fac. Altfel, refuz subiecte­ le. De pildă, deși am primit propunerea, n-aș putea face o docu-dramă, un film istoric, cu reconstituiri, la care cred că m-ar pufni râsu’ și n-aș crede absolut deloc în el. Poți vorbi despre următoarele tale povești? Deocamdată sunt în faza preli­ minară, ar fi vreo trei teme, dar deocamdată cântăresc lucrurile, văd și aleg oameni, ascult povești. De pildă, aș vrea să fac un film despre copii care se joacă, despre copii de la țară, copii de la oraș, din câteva regi­uni ale țării, să observ cum își stabilesc ierarhiile. Chiar în vacanța de iarnă voi filma într-un sat, sper să fie zăpadă să-i pot prinde la derdeluș. Apoi vin în București, unde sper să primesc acceptul părinților de a le filma copiii jucându-se. Va fi destul de delicat. „Vine ăla care a făcut un film despre gay să filmeze acum copii”. Dar tu ai un copil. Da, ideea filmului a venit, cumva, de la Nina, fetița mea. Stau destul de mult cu ea și e foarte frumos, când și cum se joacă, să observi cum se desfășoară joaca.  C Filmul Noi doi va putea fi vizionat la HBO, începând din luna mai. Citiți interviul integral pe www.bewhere.ro

[opinIi]

D

Thinking Outside the Box-office

Ileana Bîrsan

Box-office-ul pentru 2011 arăta că spectatorii români (în jur de 350.000 dintre ei) sunt dependenți de seria Pirații din Caraibe, iar la o distanță de vreo 150.000 de spectatori se regăsesc rețetele deja probate cu Marea mahmureală 2 și Saga Amurg. Dacă aruncăm un ochi la vecinii noștri mai degrabă mergători la cinema, din Polonia și Franța, constatăm că diferențele nu sunt foarte mari în privința titlurilor disputate pentru primele locuri (unde s-au strecurat Harry Potter și Tintin). Ce ne desparte este însă numărul de spectatori, pentru că numărul de săli este incomparabil mai mare. Sigur că, odată ce ar crește numărul sălilor, ar crește și numărul spectatorilor iubitori de Saga, dar dezavantajele ar fi mai mici față de câștiguri. Filmele ar circula în mai multe copii, ar avea posibilitatea de a sta mai mult de patru săptămâni în program (vezi Aurora, care a rulat cinci săptămâni), inerția spectatorilor români s-ar mai clătina la vestea că filmul este încă în oraș, nu numai la malluri, la ore bizare. Sigur că nu comparăm Pirații cu 42 de copii și 19 săptămâni de vizionări, cu cel mai vizionat film românesc, Nașa (26.765 spectatori) cu 8 copii în 16 săptămâni. Diferențe majore de gen, notorietate, calități estetice și tehnice. Însă, Melancholia și La piel que habito, care au în jur de 11.000 de spectatori, stau alături de Loverboy, cu aproape 12.000. Astfel, problema nu se află la spectatorul consumator de block-bustere, ci mai degrabă la spectatorii cu pretenții, care nu ajung la cinema fie din comoditate, fie pentru că nu există săli priete­ noase, fie pentru că tot internetul îi ajută. Însă, comparativ cu 2010 (Alice in Wonderland și Inception în top 3, și Eu când vreau să fluier, fluier cu 55.000 spectatori), și filmele străine, și cele românești au fost mai slabe. Un motiv în plus. IANUARIE 2012 | BeWhere! | 47


D

în sălile de cinema ruleazĂ din DeCEmbrie

Creatura (The Thing), de ­Matthijs van Heijningen Jr.………………………pag. 48 Fata cu un dragon tatuat (The Girl with the Dragon Tatoo), de David Fincher………… pag. 48 Jurnalul unui iubitor de rom (The Rum Diary), de Bruce Robinson……………… pag. 49 Minciuni adevărate (De vrais mensonges), de Pierre Salvadori ……………… pag. 49 Moneyball: Arta de a învinge (Moneyball), de Bennett Miller………………… pag. 50 Motanul încălţat (Puss in Boots), de Chris Miller…………pag. 50

apar în IANUARIE

06.01

Happy Feet 2 în 3D (Happy Feet 2 in 3D), de George Miller, Misionarul războinic (Machine Gun Preacher), de Marc Forster, Justiţie pe cont propriu (Seeking Justice), de Roger Donaldson

13.01

Viaţa peștilor (La vida de los peces), de Matías Bize.…….………………pag.50

[CRONICI]

Creatura

Nu sunt multe cuvinte de laudă pentru acest prequel al piesei de rezistenţă în materie de horror, The Thing, regizat de John Carpenter în 1982. Povestea începe acolo unde Carpenter o încheia, însă calităţile CGI-ului nu suplinesc nici creativitatea, nici talentul. Chiar dacă se cheamă prequel, filmul debutantului Matthijs van Heijningen Jr. nu e departe de un remake cu un bonus feminin marca Alien. Creatura perpelită again and again Aşadar, o echipă de cercetători aflaţi în Antarctica insistă descoperă o creatură prequel. Dacă la Carpenter, „…Fără să fie o prezentă să se arate în îngheţată şi (surprise!) suspansul şi groaza creşteau catastrofă, fil- toată splendoarea tocmai din lipsa şi amâ­narea vie, care îşi foloseşte mul nu prea îşi nenumăratelor victimele drept gazdă apariţiei creaturii, acum totul este pentru o clonare expus ca la bâlci, ali­mentând un găseşte rostul“ transformări. De vreme ce eficientă şi foarte rapidă. soi de curiozitate trivială privind există şi funcţionează perfect, Astfel, suspiciunea şi instinctul schimbările de look ale posedatei filmul lui Carpenter, pe lângă de conservare construiesc arătări. // ILEANA BÎRSAN filmul din ’51 al lui Howard tensiunea şi dizolvă orice umbră Hawks&Christian Nyby, noua de încredere în echipă (testul The Thing, 2010, regia Matthijs van plombelor, ce mai ridică moralul!), Creatură, fără să fie o catastrofă, Heijningen Jr., cu Mary Elisabeth nu prea îşi găseşte rostul, mai orice mişcare, orice privire pot Winstead, Joel Edgerton, Eric Christian ales cu pretenţia/pretextul unui fi mortale, iar creatura mult prea Olsen, 103 min.

Fata cu un dragon tatuat Înainte de premiera cu The Social Network, cei mai mulţi protestau că de ce un film despre facebook, tastaturi, monitoare. După premieră, au tăcut. Înainte de premiera cu The Girl with the Dragon Tattoo, cei mai mulţi protestau că de ce un remake după succesul suedez, la nici trei ani distanţă. După premieră, au tăcut şi ei. Pentru că nu-i vorba de un remake, ci de o nouă ecranizare. În limba engleză, ce-i drept, dar o limbă engleză vorbită cu un aproape imperceptibil accent sue-

Vremuri întunecate (The Darkest Hour), de Chris Gorak, Jack și Jill (Jack and Jill), de Dennis Dugan, Păpușile Muppets (The Muppets), de James Bobin, Doamne… ce măcel! (Carnage), de Roman Polanski

20.01

Lumea de dicolo: trezirea la via­ţă (Underworld:Awakening), de Måns Mårlind, Björn Stein, J. Edgar (J. Edgar), de Clint Eastwood, Contrabandă (Contraband), de Baltasar Kormákur

27.01

Ides of March. Ziua trădărilor (The Ides of March), de George Clooney, Avem un Zoo! (We Bought A Zoo), de Cameron Crowe, Dreptate la înălţime (Man on a Ledge), de Asger Leth 48 | BeWhere! | IANUARIE 2012

dez. Pentru că poves­ Veţi (re)descotea se întâmplă tot în Suedia – şi tot acolo s-a peri ambiţia şi filmat, în proporţie unui cineast de 80%. Probabil că aţi care frizează citit cartea sau aţi văzut perfecţiunea filmul din 2009 – ceea ce înseamnă că ştiţi ancheta, ştiţi surprizele, ştiţi deznodământul. Și ceea ce înseamnă că, timp de 158 de minute, veţi putea studia în voie detaliile, performanţele, structura, eşafodajul. Veţi aprecia genericul „jeimsbondesc”, alterările subtile în construcţia personajelor, perversitatea, vinovăţia, răutatea şi laşitatea ascunse „la vedere”, în ochi, în gesturi, în cuvinte. Veţi (re)descoperi, deci, ambiţia unui cineast care frizează perfecţiunea, mixată cu un soundtrack care frizează geniul. Când a debutat, cu Alien 3, s-a spus despre David Fincher că a făcut cel mai scump film de artă din istorie. La un buget de 100 de milioane, iată acum şi cel mai scump film experimental. // Andrei Creţulescu

Rooney Mara, hackerița în acțiune

The Girl with the Dragon Tattoo, 2011, SUA, regia David Fincher, cu Rooney Mara, Daniel Craig, Stellan Skarsgard, 158 min.


Jurnalul unui iubitor de rom În condica acestui relativ aglo­ merat 2011, The Rum Diary (păstorit şi produs de Johnny Depp) va fi consemnat, din păcate, doar ca un sever eşec de box-office, în principal de oameni (contabili?) care au ui­ tat că, până la „piraţi”, cuvinte­ le Johnny Depp şi box-office nici măcar nu prea încăpeau în aceeaşi propoziţie. Acum, nu vă închipuiţi o capodoperă

accesibilă doar „kinosseurilor” – ritmul… are un ritm numai al lui, anumite personaje dispar subit, politica încalecă satira şi ambele se luptă cu amintirile din copilărie, bref, e un film imperfect cu alură de n’importe quoi tropical şi parfum de mahmureală seve­ ră, recomandat ca atare doar fanilor. Pe de-o parte, fanilor lui Hunter S. Thompson, scrii­

The Rum Diary (2011), SUA, regia Bruce Robinson, cu Johnny Depp, Michael Rispoli, Amber Heard, 120 min.

Johnny Depp iubitor de Hunter S. Thompson

Minciuni adevărate Primele trei filme semnate Pierre Salvadori (Cible emouvante, Les apprentis, ...comme elle respire) aveau în comun umorul, mai degrabă gri, naivitatea, mai degrabă asumată, ciudăţenia (ceea ce yankeii numesc offbeat), mai degrabă intuită, şi pe regretaţii Marie Trintignant şi Guil­ laume Depardieu. Ultimele trei filme semnate de cineastul corsican (Après vous!, Hors de prix şi cel de faţă) au în comun triunghiul amoros (deloc echilateral), „caracterele” fără de caracter (deci meschine, deci imperfecte, deci credi­ bile) şi acelaşi umor sublim, acum într-o nouă prezentare – tăios, maliţios, nemilos. În Des vrais mensonges se întâmplă aşa: un intelectual, care preferă să care cabluri şi să schimbe becuri decât să traducă la UNESCO, e amorezat în taină de patroana salonului de coafură unde e angajat zilier, drept care îi trimite o scrisoare de dragoste anonimă. Patroana, lejer frigidă, pa­ sează scrisoarea propriei mame, deprimată din pricină că soţul s-a cărăbănit cu o jună; mama, crezându-se curtată, înfloreşte, iar patroana nu numai că ignoră sentimentele amorezului, dar îl împinge în braţele mamei, ignorând orice sen­ timente sau consecinţe. N-am să vă spun cum şi dacă se descurcă iţele – Se apropie şi nici cât de confortabile zdravăn sunt hohotele de râs; dar de stilul de am să-l complimentez comedie atât pe domnul Salvadori, că se apropie de drag lui spunându-i zdravăn de stilul de Billy Wilder comedie deranjant/pro­

tor inclasabil, Un film a cărui primă impercărţulie (şi ul­ fect cu tima apărută) domnul Depp alură de şi-a dorit s-o n’importe vadă pe ecran quoi de când a tropical descope­ rit-o printre boarfele fostului său prieten, care şi-a tras un glonte-n gură în 2005, după o viaţă incre­ dibilă, îmbibată în cocaină, LSD şi alcool. Pe de altă parte, fanilor britanicului Bruce Robinson, actor (The Music Lovers) devenit scenarist (The Killing Fields), devenit regizor (cultissimul Withnail & I), care n-a mai făcut film de aproape 20 de ani (!) şi pe care domnul Depp l-a convins să pună din nou mâna pe cameră. Nu-s prea mulţi fani, ziceţi? Sunt suficienţi. Încă un Daiquiri, por favor! // ANDREI CREȚULESCU

filmul chilian Cinemateca, Sala Union, sfârșit de săptămână chilian Între 27 și 29 ianuarie se desfășoară Opera Prima: Weekend de film chili­ an, or­ganizat de Ambasada Chile și Institutul Cervantes, cu sprijinul Minis­ terului Culturii din Chile și al Arhivei Naționale de Film a României. Printre regizorii reprezentaţi prin filmele lor: Sebastián Lelio (câștigător al Trofeului TIFF în 2007) şi Matías Bize. Ultimul film al chilianului, La vida de los peces (Viața peștilor) poate fi vizionat încă în cine­matografele bucureștene.

Vineri, 27 ianuarie, ora 19:00 Fuga (Chile, Argentina, 2005), regia Pablo Larraín, 110 min. Montalbán este un muzician care, pe când era copil, a fost martor la uci­ derea surorii lui, care se afla la pian. Din acest omor, în mod accidental, a rezultat o compoziție. Eliseo Montal­ bán se transformă într-un muzician obsedat.

Sâmbătă, 28 ianuarie, ora 18:00 Radio Corazón, Histori­ Audrey Tatou și scrisorica buclucașă

as del Cha­cotero Sentimental (Chile, 2007), regizor Roberto Artiagoitía (Rumpy), 100 min. Recreând cel mai de succes program radiofonic chilian, filmul prezintă trei po­vești amuzante, bazate pe experiențe reale povestite lui Rumpy de către ascultătorii săi.

Sâmbătă, 28 ianuarie, ora 20:00 La Sagrada Familia

(Chile, 2006), regia Sebastián Lelio, 99 min. Masa de Paște, cu familia în formație completă, întoarce pe dos weekendul amfitrionilor, în această sofisticată comedie dramatică. Este Vinerea Mare, începutul unui cataclism familial.

Duminică, 29 ianuarie, ora 18:00 Sábado (Chile, 2003),

regia Matías Bize, 65 min. Sábado relatează o oră din existența unei tinere care află, cu câteva minute înainte să se mărite, că logodnicul ei are o amantă.

Duminică, 29 ianuarie, ora 20:00 Historias de Fútbol

CREȚULESCU

(Chile, 1997), regia Andrés Wood Montt, 90 min. Unei vedete a echipei de fotbal dintr-un cartier al orașului Santiago de Chile i se oferă mită și posibilitatea de a intra în circuitul profesional de fotbal.

Des vrais mensonges (2010), Franţa, regia Pierre Salvadori, cu Audrey Tautou, Sami Bouajila, Nathalie Baye, 103 min.

Filmele vor rula în versiune originală cu subtitrare în limba engleză

vocator atât de drag lui Billy Wilder. // ANDREI

IANUARIE 2012 | BeWhere! | 49


Brad Pitt stăpânește arta de a convinge

Moneyball: Arta de a învinge

„How can you not get romantic about baseball?” îl întreabă Billy Beane (Brad Pitt), la un moment dat, spre finalul filmului, pe Peter Brand (Jonah Hill). Filmul lui Bennett Miller nu este (doar) despre baseball. Aparent, este o clasică poveste a unui încăpăţânat GM (General Manager), Billy Beane, care trebuie să (re)construiască o echipă (Oackland A) cu bani puţini şi fără starurile plecate la echipe mult mai bogate. Cum faci asta când „There are rich teams and there are poor teams, then there’s fifty-feet of crap, and there’s us”? Mizezi absolut tot pe mintea sclipitoare a unui absolvent de economie la Yale. Timid, hotărât, cu alură de Hopa-Mitică, statisticile lui Peter Brand articulează o echipă din jucători expiraţi sau, cel puţin, ciudaţi. Nu vedem multe faze din joc şi nu suntem, astfel, teleghi­ daţi spre emoţii ieftine cu imagini în care sudoarea brăzdează feţele schimonosite, pe note clasic-mobilizatoare. Tensiunea şi umorul apar, în cea mai mare parte, din replicile foarte cizelate, spre tăioase, pe care cei doi (Pitt şi Nu suntem Hill) şi le pasează teleghidaţi tot filmul. Și nu e surprinzător spre emoţii nimic aici, când scena­ ieftine riul este scris de Steven Zaillian (Gangs of New York, printre multe altele) şi Aaron Sorkin (Charlie Wilson’s War, The Social Network), adică doi dintre cei mai inteligenţi scenarişti de la Hollywood. Cred că Brad Pitt apare în toate secven­ ţele şi e convingător, mereu bântuit de eşecul unei cariere ratate şi de veşnicele ratări ale meciurilor decisive. Finalmente, e un film despre decizii, unele cam de 12.500.000 dolari... Think again! // Florin

Motanul încălţat

V-aţi uitat atent la afiş? De unde vine bătăiosul şi seducătorul motan? Din Shrek, of course. Mda, da’ parcă mai dinainte... Desperado, cumva? Nevermind, detaliile nu-s foarte importante (deşi Antonio Banderas şi Salma Hayek s-au întâlnit o dată în Mexic...), nu e chiar atât de subtilă ultima producţie animată DreamWorks, dar veţi avea parte de 90 de minute de râs sănătos, de multe ori în hohote, urmărindu-l pe Puss in Boots/Banderas cum încearcă să-şi cureţe onoarea şi blana de acuzaţiile şi de petele de trădare cu care a fost nevoit să fugă din casa Imeldei, sufletista lui mamă din San Ricardo. De ce poartă cizme şi ce a făcut înainte să-i întâlnească pe Shrek şi pe Fiona aflăm acum, dintr-o poveste născută din „Motanul încălţat”, năşită de Humpty Alexander Dumpty şi „dăruită” cu boabe de fasole fermecată de Jack&Jill. Vocea şi ochii(şorii) lui Puss sunt priceless oricum, dar întâlnirea cu cea care-i fură (mereu) inima&veşmintele şi, mai ales, duelul dansant „MIAU! ” dau startul reprizelor de amuzament felini...an. Da, da, nu mai mustăciţi. Kitty Softpaws (Salma Hayek) e focoasă şi furăcioasă, fără gheare, dar hotărâtă, dansează şi înşală, trădează şi salvează cât alţii în... 9 vieţi. Aş fi curios, dacă povestea zornăie bine, vom vedea şi istoria completă a ghearelor pierdute sau, why not, o vom reîntâlni în Shrek Fără Număr? Dar, vorb-aia, curiosity killed the cat... // F. B. Puss in Boots (2011), regia Chris Miller, cu Antonio Banderas, Salma Hayek, Zack Galifianakis, 90 min.

Nu e chiar atât de subtilă (…), dar veţi avea 90 de minute de râs sănătos

Fără pisiceală nu e seducție

Viaţa peştilor

melancolia absenţei şi ina­ decvarea prezenţei, şi, pe Film de altă parte, abandonul ianua de trecutului şi fericirea clipei rie prezente n-au mai fost de mult atât de bine echili­ Dacă vă număraţi printre spectatorii brate într-un film, astfel încât care cred că în vremurile contempo­ să nu pice în plasa melodramei rane emoţia s-a stricat la cap, filmul de dată recentă, îmbâcsită lui Matias Bize, La vida de los coincidenţe şi sufocată de peces, vă mai dă o speranţă, şi Unul dintre de patetisme, şi nici să nu rişte pregătiţi-vă, totuşi, şi o batistă. cele mai să falseze gros şi juvenil, aşa Un el şi o ea trăiesc o po­veste sensibile cum se tot întâmplă în reţeta de dragoste nedesluşită la timpul potrivit, încremenită filme din filmului independent. într-un timp (deh!) ireversibil şi ultimii ani Metafora peştilor din ac­ variu nu insistă inutil, ci doar resuscitată în timpuri deja ino­ oferă un sprijin vizual, mai portune. Cei doi se reîntâlnesc degrabă decât unul care să conducă accidental după câţiva ani şi fiecare spre o reflecţie temeinică. El, surprins gest, fiecare privire, fiecare respiraţie mai tot timpul pe picior de plecare, sunt preţuite şi cântărite cu minuţie veşnic cu haina pe el, pregătit pentru o într-un joc amar şi, totuşi, atât de firesc, nouă destinaţie (este scriitor de ghiduri al unei iubiri imposibile. Pe de-o parte, turistice), faţă în faţă cu ea, cu un profil pictural de madonă, o subtilă conjugare a maternităţii puternice şi a feminităţii vulnerabile. Unul dintre cele mai sensi­ bile filme din ultimii ani, La vida de los peces are calităţi (foarte rare în ultima perioadă) de a echilibra emoţiile, de a-i da finalului măsura cuvenită şi de a lăsa raţiunea să respire. // Ileana Bîrsan

Barbu

Moneyball (2011), regia Bennett Miller, cu Brad Pitt, Jonah Hill, Philip Seymour Hoffman, 133 min. 50 | BeWhere! | IANUARIE 2012

Un amor imposibil

La vida de los peces (2010), Chile, Franţa, regia Ma­ tias Bize, cu Santiago Cabrera, Blanca Lewin, Antonia Zegers, 84 min.


[DVD]

Arborele vieţii Acest film trebuie văzut pe ecran mare, în sala de cinema. Alegerea distribuitorilor de a-l lansa direct pe DVD este foarte

discutabilă, indiferent de motivul deciziei. Este incredibil şi dificil de analizat cum şi, mai ales, de ce un cineast ca Malick nu a putut cântări cum se cuvine conflictul dintre imagine şi idee pe care acest proiect îl conţine. În fapt, capodo­ pera cinematografică a lui Malick se află între cele două coperte ale filmului, amândouă ilustrări spectaculare, dar stângace şi inadecvate, ale naşterii Universului şi ale micilor universuri şi momentele de iertare, răscumpărare şi eliberare de vină/ păcat din finalul filmului. Nucleul cinematografic de excepţie îl constituie povestea familiei, filmată cu candoare, umanitate şi

[DVD]

Cea mai fericită fată din lume Debutul în lungmetraj al lui Radu Jude, aşa, cu structura lui asumat-repetitivă, e genul de film care îţi intră cumva pe sub piele şi creşte cu fiecare vizionare. Nimerită deci editarea lui pe DVD (cu tot cu multipremiatul Lampa cu căciulă, în chip de bonus) – puteţi verifica şi re-verifica afirmaţia de mai sus. Și dacă o să vă treziţi că râdeţi progresiv mai mult/mai tare, e OK – până la urmă, uneori chiar filmăm să ne-amuzăm. // Andrei Creţulescu Cea mai fericită fată din lume (2009), regia Radu Jude, cu Andreea Boşneag, Vasile Muraru, Șerban Pavlu, 100 min. HiFilm Productions, 50.00 lei

fineţe, construită eliptic, subtil şi intim, cu jocul unor actori copii absolut impresionant, cu Pitt şi Chastain, care îşi exhibă forţele naturale şi spirituale pe fiecare centimetru al ecranului şi cu fiecare replică. Dinamica şi, mai ales, tonul poveştii îl confiscă pe spectator şi îl lasă cumva suspendat în timp (într-un timp recognoscibil foarte melancolic) şi îi permite să plutească, parcă, în istoria privată (oare?) a acestei familii. // ILEANA BÎRSAN

The Tree of Life (2011), regia Terrence Malick, cu Brad Pitt, Jessica Chastain, Tye Sheridan, Laramie Eppler, Hunter Mc­ Cracken, Sean Penn, 138 min. ProVideo, 51.90 lei

[Blu-Ray]

Tărâmul monştrilor Din păcate, minunăţia asta de film (cu un total nepotrivit nume românesc...) n-a fost văzută pe ecranele mari din România, pentru că niciun distribuitor n-a intrat/n-a vrut să intre în mintea copiilor, aşa cum o vede regizorul Spike Jonze. Dar dumneavoastră, care veniţi acasă fără chef, treceţi printr-o librărie şi dăruiţi-vă acest blu-ray care, pe lângă o calitate impecabilă a imaginii şi sunetului, vă plimbă prin lumea gândită, construită, luminată, povestită, amintită, auzită, filmată, distrusă cu gândul, mereu, la cartea lui Maurice Sendak, dar necopleşit de frică şi de reverenţă sufocantă. Toate astea, dacă aveţi răbdare şi un pic de curiozitate şi, după ce vedeţi unde sunt lucrurile mari, răsfoiţi capitolul cu bonusuri. Acolo îi veţi întâlni pe oamenii şi animalele care au trecut din paginile scrise şi ilustrate de Sendak, pe ecranul lui Jonze şi, poate, ziua următoare cheful pentru joacă şi film, pentru leneveală şi plimbare, pentru copilării şi evadări mereu amânate va stăpâni în mintea şi casa unora. Care vor pleca către acolo de unde veneau, odată, lucrurile mari... // Florin Barbu Where the Wild Things Are (2009), regia Spike Jonze, cu Max Records, Catherine Keener, Mark Ruffalo, Chris Cooper, 97 min. ProVideo, 92.90 lei

documentar

TV

vorbitor

E ultimul Radu Muntean şi e prima colaborare cu Alex Baciu ca regizor. Rezultatul este o vizită sau, mai bine spun, o escală în vieţile unor oameni izolaţi şi singuri pentru că, într-un anumit moment al vieţii, i-a părăsit raţiunea, sau răbdarea, sau mila. Sunt deţinuţi, unii tineri, unii mai „purii”, cu ani grei şi lungi de închisoare, a căror existenţă actuală are limitări stricte şi ritm de picătură chinezească. Asta nu înseamnă că au încetat să trăiască, ci doar că dau altă însemnătate momentelor decisive ale vieţii. Căsătoria este una dintre opţiuni. „Decorul” e, de cele mai multe ori, mărginit fie de pereţii celulelor, fie de garduri. Primul cadru, prima surpriză (pentru mine): seamănă, sau, cel puţin la asta mă duce gândul, cu camera din 4, 3, 2-ul lui Cristian Mungiu, cu televizorul, masa şi patul prezente cam în aceeaşi aşezare... Straniu, tot despre un soi de temniţă vorbea şi filmul din 2007. În ciuda aparentei imobilităţi a imaginii (Tudor Lucaciu), filmul are ritm, dat de seninătatea, de dorinţa, de nerăbdarea şi de plăcerea cu care acei oameni îşi povestesc iubirile. Din libertate şi din interior. Despre cum aleg să divorţeze-recăsătorească pentru 48 de ore de viaţă în doi. E foarte puţin. Pentru noi, cei de dincoace de gard, e insignifiant, aproape. Dar pentru ei e viaţa perfectă. Parcă aşa spunea una dintre fetele-perso­naj. // florin barbu

Vorbitor (2011), regia Radu Mun­ tean şi Alex Baciu, 62 min. Filmul poate fi vizionat la HBO


eatru

Purcărete. Un regizor cât Faust Cunosc oameni care au venit special în România pentru a vedea Faust montat de Silviu Purcărete, la Sibiu. Ştiu pe mulţi care l-au tot văzut şi revăzut. O să-mi amintesc toată viaţa senzaţia aceea, dintr-o seară de iarnă cu o ninsoare din altă lume, când mă îndreptam spre Hala Simeron, iar pe clădire stătea scris, în formă de cruce, cu litere roşii ca sângele: Faust. De Cristiana Gavrilă

s

ilviu Purcărete reuşeşte mai mult şi Ofelia Popii (Mefisto) îi joacă atât de decât să aducă în faţa publicului bine pe omul bufon, care îşi caută un sens un spectacol, pune spectatorul în metafizic sau nemurirea, şi Diavolul cu o faţa unei puternice experienţe in- mie de chipuri, încât orice gest sau cuvânt dividuale. Intri în spaţiul unei uzine din această scenă se transformă într-un dezafectate, având senzaţia că vei participa detaliu esenţial. la un ritual satanic. Pe clădire Ne aflăm la graniţa dintre stă imprimat cu litere roşii, ca şi Iad, iar Purcărete Faust a de­ Pământ de sânge, numele lui Faust, iar ne-o descrie la fel de bine ca şi venit un fel Goethe, dar mai înspăimântător în sală înaintezi pe acorduri din de „obiec­ „Hristos a înviat”. Sentimentul decât acesta. Ea ia forma că urmează să se întâmple ceva tiv turistic”, fricii lui Faust şi a promisiunifundamental te pândeşte tot lor făcute de Mefisto. Această iar Sibiul timpul. Şi chiar se întâmplă. se topeşte în muzica lui loc de pele­ stare Purcărete a dezlănţuit forţe, Vasile Şirli, care ne poartă în rinaj artistic. tonurile unor coruri de copii, văzute şi nevăzute, care dau Sau marea naştere la ceea ce în termeni de adulţi, clinchete de clopoţei, comuni numim o capodoperă. muzică orchestrală. Sunetele atracţie a Sau adevărat fenomen, dacă unor festi­ se aud din multe spaţii, de jos, ne gândim că Faust a devenit spatele spectatorilor, de valuri impor­ din un fel de „obiectiv turistic”, iar după pereţi, liniştit sau asurtante. Sibiul loc de pelerinaj artistic. zitor. Ameninţător ca vocea Sau marea atracţie a unor festiconştiinţei. valuri importante. Scena se deschide, lumea aceasta se Scenariul lui Silviu Purcărete se bazează pe sparge, se evaporă, iar în spatele odăii momentele esenţiale din textul lui Goethe: pline de hârtii se dezlănţuie cealaltă lume, pactul lui Faust cu Diavolul, fascinaţia a păcatului, care se oferă tuturor. Devii bolnavă a lui Faust pentru Margareta, Noap- participant la marea Noapte a Valpurgiei, tea Valpurgiei şi ridicarea lui Faust la Cer. iar vocea lui Mefisto şopteşte obsedant, de Faust este în camera sa de studiu, pe multe monitoare: „punem pariu?”. Specsărăcăcioasă şi plină de hârtii, ispitit de tatorii sunt mutaţi, invitaţi de mesagerii Mefisto, care apare de peste tot, creat parcă Iadului din sala improvizată în această hală din haosul spaţiului. Ilie Gheorghe (Faust) imensă, unde singura formă de manifes52 | BeWhere! | IANUARIE 2012

„Mi-aş vinde sufletul pentru a mai vedea o dată FAUST“ - cronicarul de la The Observer


tare a vieţii o reprezintă sexul exacerbat, deformat, macabru. Purcărete oferă o altă imagine asupra tea­trului decât în prima parte din spectacol: proiecţii, focuri de artificii, muzică rock live, zeci de actori şi dansatori, nişte şine imense care rulează scene ale desfrâului, ale alunecării omului în animalitate. Zoofilie, sodomie, pedofilie, tot ce e mai animalic în materie de sex este expus în faţa publicului, ca într-un muzeu viu al groazei. Purcărete contaminează incertul cu răul absolut, care, odată acceptat, îi învăluie şi pe cei neutri, pe acei martori pasivi la soarta lui Faust, cum sunt spectatorii, peste care personaje schimonosite de expresivitatea răului vor scuipa spermă. Dorinţa lui Faust se transformă într-o pasiune dementă, nesătulă şi veşnic înfometată. Marele blestem. Margareta e o fetiţă, iar perversitatea gândului o multiplică în vis în şapte copiliţe. Sexul înseamnă cruzime. Silviu Purcărete ne arată o imagine de sfârşit de lume, unde păcatul capital îl reprezintă sexualitatea secătuită de orice afecţiune. Sugestivă este scenografia lui Helmut Sturmer, care se dezvăluie pe mai multe planuri, concepute să se determine unele pe altele, îmbogăţită de obiecte-simbol, completată de un perete enorm, pictat cu scene apocaliptice.  Lia Manţoc a adus maximum de expresivitate şi sexualitate zecilor de costume în linii groteşti. Regizorul doreşte ca toate elementele să fie în exces, într-o extravaganţă a imaginaţiei, dar felul cum reuşeşte să le coordoneze (e în aceeaşi măsură spectacol de actorie, scenografie, muzică, lumini) şi să le reţină la limita accesibilului este incredibil. C Faust: Ilie Gheorghe, Ofelia Popii, Scenariul: Silviu Purcărete, Scenografia: Helmut Sturmer, Muzica: Vasile Şirli, Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu, Bd. Corneliu Coposu 2, 0269.21.00.92, www.sibfest. ro, info@sibfest.ro. Reprezentaţiile au loc la Hala Balanţa.

Foto: Mihaela Marin

OFELIA POPII în rolul lui Mefisto

[opinii]

Despre extravaganţă şi demonii ei Cristiana Gavrilă

Extravaganţă, extravaganţe: pur­­ta­re, ţinută, atitudine ieşite din co­mun; faptă lipsită de jude­cată; excentricitate, ciudăţenie, bizarerie. Provine din franţuzescul extravagance. Asta spune DEX-ul. Vă propun o analiză pe text (se practică la teatru) cu exemple din realitate. Conform primei părţi a explicaţiei, aş spune că fiecare manifestare prin care cineva se exprimă artistic (fie vorba de un mare spectacol sau de face-painting naiv, în formă de ursuleţ sau şoricel, aplicat rapid unui copil la o serbare în parc) este o extravaganţă. Faptă lipsită de judecată…Intrăm într-o zonă puţin mai periculoasă… Poate ne salvează Platon, care, vorbind despre artă, spune că „zeii, luându-le mintea poeţilor, i-a înzestrat cu darul poeziei”. Daţi-mi un singur exemplu din istoria omenirii în care cele mai conservatoare forme de artă, înainte de a intra în uzul public, nu au fost considerate excentrice, ciudate, bizare. Ce cultură ar fi putut să găsească un nume pentru aceste manifestări care îşi doresc să iasă din orice tipic, să spargă tabuurile cu orice preţ şi să se redefinească prin atitudini ieşite din comun, dacă nu cea franceză? Aici s-a trăit filozofia de budoar, moda s-a dezlănţuit într-o nouă imagine a omului. Aici au înflorit avangardele. Întreaga artă a Europei a trecut pe la Paris şi şi-a potrivit ceasul la ora exactă. Nu era o extravaganţă prezenţa „ţăranului Brâncuşi” îmbrăcat în costum tradiţional, despărţit de „Coloana infinitului” românesc, intrigând Parisul cu „Păsările” şi „Săruturile” sale? Simplitatea devine extravaganţă prin răsturnarea ordinii pe care o premeditează mulţimea. Extravaganţa, acest cuvânt cochet, mă intrigă şi îmi place. Mă sperie însă ce se ascunde astăzi în spatele lui. Într-o lume fără principii estetice, extravaganţa nu poate să existe (ar zice Caragiale). Există doar teribilism, exagerare, depăşirea măsurii, lipsa bunului-simţ şi a simţului estetic, kitsch etc. Aş spune că extravaganţa nu e pentru toată lumea, doar cei iniţiaţi ştiu s-o trăiască. IANUARIE 2012 | BeWhere! | 53


D

[cronici]

teatru la ArCuB Cabina Artistelor de Arnost Goldflam, regia şi decorul Alexandru Mâzgăreanu, costumele Alexandra Boerescu, cu Coca Bloos, Roxana Ivanciu, Ioana Anastasia Anton,Alexandra Fasolă / Sorina Ştefănescu. O cabină mică – patru măsuțe, câteva scaune și un dulap plin de vise – e locul unde se clădesc destinele a patru actriţe, locul unde se confesează, unde se ascultă, unde visele prind viaţă, unde se suferă, unde se descătuşează conflicte, dar se leagă și prietenii, locul unde actriţele se pregătesc pentru a intra în scenă – Cabina Artistelor. de Donald Margulies, regia Claudiu Goga, scenografia Lia Dogaru, cu Cerasela Iosifescu, Vlad Zamfirescu, Nadia Sălăgean, Marius Cordoş.Timp de 12 ani, Gabe şi Karen au petrecut vacanţe şi weekenduri împreună cu prietenii lor,Tom şi Beth; s-au invitat reciproc la nenumărate cine delicioase, şi-au crescut copiii, şi-au împărtăşit experienţele de viaţă ca nişte adevăraţi prieteni, aşteptându-se „să se îngraşe şi să îmbătrânească împreună”. Un fapt surprinzător le dă viaţa peste cap.Acesta reprezintă un şoc cu efecte neaşteptate pentru ambele cupluri şi, în egală măsură, un prilej al unor reflecţii despre dragoste şi căsnicie, despre natura relaţiilor umane…

Marfă vie după A.P. Cehov, dramatizarea Nicolae Urs, regia Dragoş Câmpan, scenografia Maria Dore, cu Ana Covalciuc,Tudor Smoleanu, Florin Busuioc. „Am pornit acest proiect, în perfect acord cu realizatorul dramatizării şi actorii, cu gândul de a oferi publicului un spectacol «Cehov». Clasic. Fără viziuni regizorale şi creaţii scenografice care pun în plan secundar opera autorului. Sincer, am zis: nu cred că va discuta cineva peste o sută de ani despre talentul nostru, aşa că hai să ne bucurăm cu toţii, artişti şi spectatori, de cel al lui Cehov.Tipul promite…” // C dragoș câmpan

Reprezentaţiile au loc la Sala ArCuB, Batiştei 14

54 | BeWhere! | IANUARIE 2012

Foto: Adi Bulboacă

Cină cu prietenii

MAIA MORGENSTERN și MIRCEA RUSU au rolurile principale în megaproducţia Naţionalului

Radiografia orașului-monstru Care e limita financiară până la care valorile morale – cinste, solidaritate, onoare – sunt funcţionale? De la ce sumă încolo ele pot fi pervertite? Care e preţul conştiinţei? Cât costă să devenim criminali? Acestea constituie retorica definitorie în piesa lui Friedrich Dürrenmatt, Vizita bătrânei doamne (1956), montată de Alexander Morfov la TNB. Reîntoarsă acasă, într-o localitate falită, miliardara Klara Zachanassian (Maia Morgenstern) oferă o donaţie generoasă oraşului, punând o condiţie: crima, uciderea fostului său iubit (Mircea Rusu), care a abandonat-o în tinereţe. Fiecare tabără are argumentele ei şi se manipulează reciproc, dar întrebarea e una singură: vor ucide sau nu consătenii Klarei? Tema umanităţii degradabile a fost preluată şi reinterpretată, cele mai elocvente exemple fiind Dogville al lui Lars von Trier şi Panglica Albă al lui Michael Haneke, două viziuni sumbre asupra monstruozităţii colective gratuite. Dacă în ecuaţie intră şi banii, degradarea umană se accelerează. Sigur, crima cerută e motivată, răul e generat de un altul, dar ceea ce lipseşte din această escaladare perversă a binomului victimă – călău este iertarea. Nimeni nu acceptă măsura corectă a dreptăţii. Alexander Morfov orchestrează la nivel simfonic acest proces al revelării abjectului, respectând indicaţia autorului: „zugrăvesc oameni, nu marionete”. Regizorul creează o lume în carnalitatea ei, un personaj colectiv numeros, intermezzouri

de atmosferă cu elemente operetistice. Cei doi orbi, Koby şi Loby, descind din vodevil, dar au în spate o poveste tragică. Spectacolul are amploarea unei epopei cinematografice cu scene multiperspectivate (prim-plan cu interiorul unui magazin, iar pe fereastră se vede forfota străzii – şi aceasta este doar o parte din scenă). Meritul revine scenografului Nicola Toromanov, care a reuşit să facă o calitate din imensitatea scenei mari a TNB (care a îngropat mulţi scenografi). Rama decorului este o gară cu piloni şi arcade filigranate (după modelul gării din Budapesta), care se transformă într-o catedrală sau – şi aici e genialitatea scenografică – în multiple spaţii supraetajate care urcă şi coboară, cu actori cu tot, din şi în pivniţa scenei. O asemenea folosire ingenioasă şi totală a scenotehnicii nu s-a mai văzut de la spectacolele lui V. I. Frunză, Ghetto şi Tamerlan cel Mare, dar la Vizita ..., spectaculosul tehnic este subordonat decorului ca ansamblu, aşa că ceea ce încântă nu este mecanica, ci senzaţia de panoramare cinematografică: locaţiile de joc se schimbă rapid, iar spaţiile au backgrounduri în adâncime. Vizita... se construieşte pe două elemente: textul, o parabolă cinică despre pierderea umanităţii, şi scenografia, o construcţie modulară narativă care reconfigurează inteligent una dintre cele mai dificile scene de teatru. // Oana Stoica Vizita bătrânei doamne, TNB, Sala Mare, Bd. Nicolae Bălcescu 2, 021.314.71.71


Dacă tot ne e Caragiale contemporan, de ce să nu îl tratăm ca atare? Nu adaptăm discursul pentru a recunoaşte pe domnul X şi nici pe duduia Y, nu accesorizăm personajele cu gadgeturi de ultimă oră, nu mobilăm spaţiul cu aluminiu şi sticlă. Ar fi banal. În 2011, Caţavencu nu mai poate fi doar canalie, Trahanache şi Dandanache şi-au pierdut demult „inocenţa” şi diplomaţia, iar Zoe numai doamnă nu mai e. Aşa că Alexandru Dabija duce totul în derizoriu, îngroaşă până la exagerare tuşele comice, ia în râs stereotipurile şi dă jos personajele de pe soclul tradiţiei. Trahanache (Valentin Teodosiu) ajunge să ţopăie ca un pinguin, Caţavencu (Marcel Iureş) devine patetic în discurs, apatic şi grobian, iar Pristanda (Dragoş Huluba), de-a dreptul obraznic şi insolent. Cuplul Farfuridi-Brânzovenescu (Florin Dobrovici şi Eugen Racoţi) a fost recalibrat; nu mai există raisseneur, ci „team work”. Zoe (Mihaela Teleoacă) seamănă izbitor cu o Ziţa sau Didina din mahala – e practică, prea-puţin feminină şi chiar şleampătă pe alocuri. Nici nu

Foto: Mihaela Marin

O scrisoare… în 2011, în România

MARCEL IUREş, MIHAELA TELEOACă și MARIUS FLOREA VIZANTE la Comedie

se putea o mai bună amantă pentru un Tipătescu (Marius Vizante) cazat într-un subsol insalubru. Dandanache (George Mihăiţă), senin şi locvace, e mai detaşat ca toţi şi se bucură din principiu. Cel mai charismatic e, de departe, Cetăţeanul turmentat. Dorina Chiriac e o actriţă cât un spectacol – cu fiecare apariţie, clovnul jucăuş cu statură de Gavroche îţi smulge măcar un zâmbet. După lupte seculare care au durat aproape două ore, nimeni nu mai are niciun chef de nicio petrecere. Beau, cântă cam afon şi zac letargici. Penibilul e la el acasă, iar la aşa personaje,

mai bun final nici că se putea. Pe scurt, „Suntem la Porţile Orientului unde totul e luat în lejer”... hazul de necaz s-a transformat în băşcălie, ironia fină în mârlănie şi râsul în hă-hă-ială. E firesc să ne placă O scrisoare pierdută cu personaje lălâi şi grosiere, montată ostentativ şi deloc reverenţios. E un spectacol cât se poate de caragialian; odată cu degradarea „onorabililor” contemporani, e nevoie de modificări „pe ici, pe colo, în punctele esenţiale”. // Alina Epîngeac O scrisoare pierdută, Teatrul de Comedie, Sala Radu Beligan, Sf. Dumitru 2, 021.315.91.37

Despre terorismul domestic pe scena Odeonului

Grădinile groazei de Daniel Call pune problema hărţuirii în familie şi a terorismului manifestat domestic. Lupta pentru dreptul la intimitate este una dintre temele capitale ale timpului nostru. Că este vorba despre paparazzi, despre ochii vecinilor aţintiţi asupra ta sau despre rudele indiscrete care îţi iau în stăpânire spaţiul, în varianta extremă – cum se întâmplă aici – poartă numele de terorism. Textul, de altfel, nici nu se fereşte de trimiteri parodice la Hitler şi cel de al treilea Reich, în câteva scene de comedie sută la sută.

În ciuda gradelor de rudenie şi a politeţii excesive, diferenţele de cultură şi de orizonturi sunt cele care impun apropierea sau depărtarea între oameni. Două cupluri foarte diferite intră în contact, iar spaţiul de coabitare se transformă în câmp de luptă deschis. Excentrica Sonni (Ioana Flora) şi soţul ei Sigi (Ioan Batinaş), un fizician cu capul în nori, se văd mutaţi în mult visata casă de la ţară. Dar în loc de linişte şi izolare, vor da peste Friedo (Marius Damian) şi Frieda (Antoaneta Zaharia), care le vor invada casa gândită „în stil minimalist” cu prostul lor gust, şi cu mobilă scoasă din pivniţă. Paralel, cei cinci nepoţi le iau cu asalt grădina. Situaţia are miză, dar pretenţia de a intra în mintea omului şi a depista mecanismul groazei pe care celălalt îl manifestă asupra ta, plin de cele mai bune intenţii, încât îţi anulează orice drept de a te apăra, nu este finalizată în spectacol. Mariana Cămărăşan şi Alexandra Penciuc duc grotescul acestei psihologii într-un alt grotesc al spectacolului, construit pe suprafaţă în imagini hilare, ratând esenţa piesei. Tensiunea psihologică este înlocuită cu isteria scenică şi cu toate eforturile actorilor (convingători Antoaneta Zaharia şi Marius Damian), spectacolul nu trece de suprafaţa textului. // Cristiana Gavrilă Grădinile groazei, ArCuB şi Teatrul Odeon, Sala Studio, Calea Victoriei 40-42, 021.314.72.34

Recomandare Însemnările unui necunoscut După F.M. Dostoievski, dramatizare de Ion Cojar, un spectacol de Alexandru Darie, scenografia Maria Miu, cu Mihai Constantin, Virgil Ogă­ şanu, Tamara Buciuceanu, Ana Ioana Ma­ caria, Alexandru Potoceanu, Manuela Ciucur, Marian Râlea, Ion Besoiu, Gheorghe Ifrim, Petre Lupu, Mirela Gorea. Un spectacol impresionant de cum ai păşit în foaierul Teatrului Bulandra. Alexandru Darie intră în

lumea lui Dostoievski şi în mintea personajelor, urmărind banalul exis­ tenţei şi lipsa curajului de a trăi, iar trupa funcţionează după ritmul unui ceasornic. Mi­ hai Constantin confirmă din nou posibilităţile unui mare actor. În numărul viitor găsiți cronica integrală a spectacolului.

Însemnările unui necunoscut, 8 ianuarie, ora 18:30, Teatrul Bulandra, Sala Toma Caragiu IANUARIE 2012 | BeWhere! | 55


răzvan mazilu dansând în Dorian Gray

Foto: Mihaela Marin

ans

Răzvan Mazilu sau viaţa imită arta A redefinit dansul contemporan. Aducându-l spre sine, l-a apropiat de public. Adică i-a adăugat teatralitate atât cât avea nevoie şi l-a condimentat cu ceva „glamour” de calitate. De Cristiana Gavrilă

r

ăzvan Mazilu şi-a creat propriul stil. Dansul şi omul s-au contopit artistic în cazul lui Mazilu, iar pu­ blicul a răspuns afirmativ aproape de fiecare dată. Dorian Gray este personajul care i se potriveşte cel mai bine, au spus mulţi. Viaţa imită arta, nu aceasta este marea afirmaţie a lui Oscar Wilde? La Răzvan Mazilu, ele se amestecă până la simbioză. Îmi amintesc că, întrun interviu mai vechi, spunea: „Imaginea aceasta sunt chiar eu. Nici măcar nu ştiu ce înseamnă strategie de marketing şi cum ar fi posibil ca aşa ceva să funcţioneze pe o piaţă culturală care este ca şi inexistentă, aşa cum este cea din România anilor 2000. Pur şi simplu aşa a ieşit, ăsta sunt. Niciun pictorial pentru vreo revistă nu mi-a ieşit aşa cum aş fi dorit, niciun interviu nu îmi

56 | BeWhere! | IANUARIE 2012

ajunge să spun tot ce mă doare. Sper ca din această imagine să transpară conturul unui artist liber, independent, autentic. Şi dacă această imagine într-adevăr există, sper ca ea să servească scopului despre care vorbeam, acela de a-i face pe spectatori să descopere dansul”. Criticul de teatru Cristina Rusiecki scria despre el că este „cel mai seducător personaj al dansului contemporan românesc, şi în chip de dansator, şi de coregraf”. Gândindu-ne la fascinaţia pe care o emană asupra publicului încă de la începuturile sale pe scenă, putem fi de acord cu această afirmaţie. Urmărindu-l pe Răzvan Mazilu, descoperi că dansatorii sunt concepuţi altfel decât restul oamenilor, parcă ar fi făcuţi dintr-un material special. Sunt corpuri care au capacitatea să simtă intensitatea

luminii, puterea sunetelor şi să preia starea culorilor. Să transforme emoţia în trăire senzorială şi senzuală. Corpul, în timpul dansului, le trăieşte aproape epidermic şi le transmite prin gest. Este cel mai mare privilegiu pe care îl poate avea carnalul. Parcă este produsul unui vrăjitor care în licoarea pregătită publicului a ştiut perfect să dozeze talentul, charisma, lumina şi strălucirea, în aşa fel încât să placă, să fie înţeles şi să creeze dependenţă. Poate să pară pretenţios, dar asistând într-o seară, demult, la una dintre repetiţiile la Umbre de lumină, mi-au trecut prin minte astfel de gânduri. Detaliile, care într-un spectacol îţi scapă de dragul frumuseţii întregului, deodată, într-o repetiţie, devin cele mai importante. Când Răzvan Mazilu dansează, ceva dintr-o stare aristocrată se instalează în sală. Parcă ar purta cu el, pe scenă şi în viaţă, amprenta unor personaje din trecut. Ascunde în sine aerul lumii lui Dorian Gray, în aceeaşi măsură în care îl poţi regăsi în lumea plină de strălucire a cabaretului. C


arte

t

imp de cinci zile, la emisiunea „Vorba de cultură” (Radio România Cultural) m-am bucurat de prezenţa celui mai misterios dintre poeţii noştri: iv cel naiv. Bloggerul devenit autor „pe hârtie” care a ales să-şi ducă anonimatul până la capăt a venit în fiecare zi la timp, cu 20 de minute înainte de ora 12, a vorbit frumos şi liniştit şi a mărit exponenţial ponderea publicului tânăr, în rândul audienţei. Dacă, prin cine ştie ce mira­ col, nu aţi aflat încă povestea lui iv cel naiv, v-o spun pe scurt. În 2009 apărea un blog nou, conţinând exclusiv poezii şi „SMS-uri de dragoste”. Autorul semna iv cel naiv şi a avut, la început, între 8-10 vizitatori zilnici. Ideea de a face un blog nici măcar nu-i aparţinea. Iubita lui – şi destinatara iniţială a versurilor, respectiv mesajelor pe telefon – a fost cea care a crezut că e păcat să se piardă asemenea texte frumoase. Pseudonimul l-au ales tot împreună. Versuri stranii de genul „astăzi mă simt ca un pahar cu lapte/ uitat pe masa din sufragerie peste noapte” au început să invadeze netul, preluate de la o sursă la alta. Blogul a crescut, a tot crescut, şi, odată cu el, şi numărul de cititori. Unii aveau o asemenea fidelitate, încât iv a trebuit să pună osul la creaţie şi să livreze de câteva ori pe săptămână texte noi. Asta, desigur, i-a

„poetul să aibă părul ondulat şi lunguţ” modificat programul zilnic, dar şi întreaga percepţie asupra lumii. De exemplu: întotdeauna crezuse că o să fie prozator, acum umbla pe stradă şi acumula imagini lirice pentru blogul lui liric. Totul îl inspira: păpădiile, păsările, o doamnă de la administraţia financiară, nişte personaje la o nuntă... În fine, în 2011, cei de la Editura Vellant l-au contactat şi i-au propus să îi publice un volum. Minunat conceput grafic de Vali Petridean, volumul a apărut la Târgul Gaudeamus şi s-a lansat oficial la Cafeneaua Cărtureşti, pe 8 decembrie. Începute pe 5 decembrie, emisiunile la radio au avut un caracter conspirativ. Webcamul din studio a fost orientat aiurea; niciunul dintre colegii mei nu a aflat cum se numeşte, în buletin, invitatul; desigur, tentative au existat. Ce am aflat însă cu toţii a fost că iv cel naiv este un tip fictiv, dar totodată normal, care nu duce deloc viaţa boemă tradiţională la poeţi. Lucrează

într-o corporaţie şi susţine că e inginer. Citeşte proză fantastică (Haruki Murakami şi Kurt Vonnegut, de pildă), dar şi poezie română clasică. Îi place Topîrceanu. Este un mare călător în zone nu prea turistice. A fost în Cambodgia; se pregătea să plece în Borneo, cu rucsacul în spate. Probabil preferă regiunile calde („i-un frig afară de m-aş înveli/cu doi urşi panda, dar să fie vii”). Cât despre evenimentul de la Cărtureşti, care a umplut cafeneaua cu cititori şi cititoare (într-o proporţie de 20:80), el a fost dezbătut şi răs-dezbătut de comunitatea internautică. Prin antiteză cu lansările modeste şi grăbite de care se bucură

de obicei cărţile de poezie, aici totul a fost planificat cu grijă: decorul (Vali Petridean), versurile proiectate pe perete, brioşele cu răvaşe rimate, exem­plarele cu autografe ire­­petabile (care s-au epuizat în zece minute), nu în ultimul rând vorbitorii (toţi, prieteni strict virtuali cu iv cel naiv) şi absenţa fizică a autorului. Ce e mai extravagant, în final? Să pui marketingul în slujba poeziei, ori să-ţi păstrezi dramul de naivi­tate, într-o lume de cinici? Atâta vă mai spun despre iv cel real: seamănă foarte mult cu cel fictiv. C iv cel naiv – versez, ilustraţii de Vali Petridean, Vellant, 110 pag., 39.90 lei

Și pentru că nu se arată la față, iv cel naiv a trimis un sms către redacția BeWhere! „sunt un fel de marcopolo pentru care oraşul e acolo unde se-ntâmplă lucrurile cele mai cele alerg, navighez, mă dau peste cap după ele ghizi îmi sunt intuiţia, o recomandare, un sfat, dar doar când mă lasă iubita-mi să mă dau jos din pat.” IANUARIE 2012 | BeWhere! | 57

Foto: Adi Bulboacă

Ce e mai extravagant? Anonimatul lui iv cel naiv, „tipul fictiv” care ne-a făcut pe toţi un pic poeţi, ori curajul Editurii Vellant de a publica un debutant în condiţii grafice demne de un laureat Nobel? De Ema Stere


info cărți

Portret de grup cu generaţia 80. Interviuri

Politica și cititul Candidat al Partidului Revoluționar la alegerile prezidențiale din Mexic, Enrique Peña Nieto a fost prezent la un festival literar pentru a-și lansa volumul México, la gran esperanza. Întrebat care sunt cele trei cărți care i-au schimbat viața, candidatul a deliberat îndelung înainte de a numi Biblia, două romane polițiste și Jilțul vulturului scris de... „istoricul Carlos Fuentes”. Contracandidatul său, Ernesto Cordero (Partidul Acțiunii Naționale) s-a grăbit să îl ridiculizeze public, vorbind, în schimb, despre scriitoarea sa preferată, columbiana Isabel Restrepo (probabil o combinație între numele real al Laurei Restrepo și Isabel Allende). Cât despre ex-președintele Vicente Fox... păcat că nu avem mai mult spațiu.

Cărți la liber În Germania se extinde moda „rafturilor publice”, un fel de minibiblioteci amplasate la colț de stradă ori în supermarketuri. Oricine este invitat să ia ce (și câte) cărți dorește, lăsând altele la schimb. Nu există nicio restricție și nicio monitorizare. Astfel de rafturi din oțel cu uși din sticlă acrilică au un mare succes, cele 200 de cărți pe care le adăpostesc fiecare ajungând să se înnoiască total în circa șase luni.

Foto: Radu Sandovici

Volum de memorii la 24 de ani

autor

În vizor

2.

Tony Judt, Polirom, 228 pag., 19.95 lei

Volumul cuprinde: două­ zeci de interviuri reale cu poeţi optzecişti, unul imaginar cu Cristian Po­ pescu şi altul concluziv cu Nicolae Manolescu (mentorul Cenaclului de Luni), interesant intitulat „Menirea unui critic este să constate cum este ceea ce este.” „Addenda”, în care intervievatorul însuşi răspunde întrebărilor Ioanei Vighi, vorbeşte despre acest corpus discursiv ca parte a unei trilogii dedicate generaţiei 80, ce mai cuprinde un volum teoretic şi, în proiect, o antologie de texte. Toate au rezultat din cercetarea doctorală sârguincioasă şi pasionată întreprinsă de Mihail Vakulovski, sub îndrumarea prof. Nicolae Manolescu, în preajma anului 2000. Optzecismul, după cum bine ne amintim, s-a coagulat în jurul unor cenacluri literare, foarte vitregite de sistemul comunist al anilor 1980 şi poate de aceea foarte râvnite. Sensibili la influenţe culturale la care predecesorii lor nu au avut acces, de pildă la poezia americană, cenacliştii au ştiut să meargă împreună (pu­­­­­b­li­ când, pe pildă, colectiv în celebrele antologii Aer cu diamante şi Cinci), dar nu şi-au sacrificat vocile poetice personale. Aceste voci sunt foarte bine puse în evidenţă de Vakulovski, un interlocutor inteligent şi bine documentat, care a reuşit (nu ştiu cum) să pună întrebări riscante fără să-şi atragă mânia respondenţilor şi, mai ales, să redea pe pagină oameni vii, care vorbesc liber. Textele nu sunt sau nu par tăiate, cosmetizate în niciun fel. Cei douăzeci de poeţi şi foşti poeţi istorisesc amintiri din copilărie şi întâmplări de la cenaclu, dezvoltă sisteme teo­retice, polemizează in absentia cu confraţi şi critici, mărturisesc ce li s-a mai întâmplat între timp. Cei douăzeci sunt: Florin Iaru, Romulus Bucur, Liviu Antonesei, Ioan Moldovan, Alexandru Muşina, Mircea Cărtărescu, Caius Dobrescu, Simona Popescu, Marius Oprea, Andrei Bodiu, Liviu Ioan Stoiciu, Emilian GalaicuPăun, Traian T. Coşovei, Gheorghe Iova, Bogdan Ghiu, Vasile Gârneţ, Ion Bogdan Lefter, Marta Petreu, Daniel Pişcu şi Gheorghe Crăciun (autor şi al Generaţiei 80 în texte teoretice). Povestea lor, povestea ge­ne­raţiei 80, a devenit – asemenea imaginii de pe copertă – veriga puternică într-o genealogie literară prea puţin dispusă la întovărăşiri. // Ema Stere

Fiul lui Kurt Vonnegut l-a atacat public pe Charles Shields, biograful tatălui său. În volumul And So It Goes, Shields îl descrie pe regretatul scriitor american (care și-a dat acordul pentru scrierea cărții și i-a pus la dispoziție documentele necesare) drept un om singuratic și plin de resentimente, „un bătrân de 84 de ani încă furios pe părinții lui și nefericit din cauza primei lui căsătorii, care luase sfârșit cu mulți ani înainte”. Mark Vonnegut argumentează că „există o tonă de dovezi, inclusiv în arta și în scrierile sale”, că tatăl său a reușit să învingă depresia de care suferea și să stabilească relații afectuoase cu cei din jur.

58 | BeWhere! | IANUARIE 2012

Cabana memoriei

Mihail Vakulovski, Tracus-Arte, 408 pag., 14 lei

Vonnegut și tristețile posterității

Amanda Knox, americanca eliberată după patru ani de detenție în Italia, unde fusese acuzată de crimă, l-a ales pe avocatul Robert Barnett să o reprezinte în negocierile privind publicarea unui viitor volum biografic. Barnett este un nume greu printre „avocații literari”, clienții săi incluzându-i pe Obama, Clinton, Bush Jr., Tony Blair și Benazir Bhutto. Acum, în vârstă de 24 de ani, Knox a fost achitată într-un proces privind asasinarea colegei sale de cameră, în 2007.

1.

Istoric specializat în studii europene, Tony Judt (1948-2010) face parte dintre autorii publicați la Polirom, cu cinci titluri apărute în limba română. Cartea de față, care nu a fost destinată publicării, reprezintă un volum de memorii dintre cele mai ciudate. Diagnosticat în 2008 cu scleroză laterală amiotrofică, Judt află că această tulburare neuro-degenerativă, care avea să îl răpună în mai puțin de doi ani, își deposedează victima întâi de capacitățile motorii, apoi de posibilitatea de a vorbi, pentru ca în final să o transforme într-o masă inertă, în care doar mintea funcționează limpede. Singur în patul său, noapte de noapte, autorul dezvoltă atunci o mnemotehnică personală. Pentru a-și aduce la lumină amintirile și a le fixa până dimineața, se imaginează străbătându-și viața așa cum, într-o vacanță a copilăriei, bântuise prin camerele unei cabane elvețiene. Asociind fiecare idee unei încăperi, unui obiect de mobilier, unei stări, reușește să o țină minte până a doua zi, când cineva o notează. Dincolo de dramatismul rememorării, însă, cartea lui Judt are culori, mirosuri, gusturi și mult umor. Ea vorbește despre copilăria autorului într-o Londră postbelică a austerității economice, despre experiența sa ca adolescent în kibbutzuri israeliene, despre studii și maturitate și lungul periplu între universități diferite, țări diferite, soții diferite. Abundă în vorbe de spirit („seriozitatea morală în viaţa publică e ca por­nografia: greu de definit, dar uşor recognosci­bilă.”) și nu evită generalizările. Credincios modului său „inductiv” de a analiza istoria, îmbinând „privatul cu publicul, raţionalul cu intuitivul, cele reamin­tite cu cele simţite”, Judt ne deschide o cameră mică dintr-o casă mare și ne învață că una nu poate exista fără cealaltă, niciodată. // Ema Stere

Gabriel Brebenar. A absolvit Facultatea de Filozofie din Timișoara, a lucrat un an în învățământ. S-a întors în satul natal – Basarabasa – unde, pe lângă activități agri­cole, citește în rit­mul de o carte pe zi. Gabriel Brebenar a publicat volumul intitulat Jurnalul unui cititor (Ed. Humanitas), în care își relatează experiențele he­ doniste... Ne amintim de englezul Tom Hodgkin­son, autorul celebrelor Cum am ales libertatea și Ghidul leneșului (Ed. Nemira), și ne bucurăm că se poate vor­bi de downshifting și în capitalismul nostru plin de crize.


Scrisori de dragoste către o prinţesă chineză

3.

Matei Vişniec, Humanitas, 87 pag., 14 lei

Există cărţi care te pot înspăimânta prin adevărul lor, cărţi care se aşază sub piele şi de care nu te poţi despărţi, cărţi traumatizante sau cele care te fac să ajungi mai repede la ceea ce nu ştiai că eşti, cărţi mai grele decât pământul. Însă există şi cărţi mai uşoare decât aerul, cărţile-plutitoare, care îţi împrumută ceva din imponderabilitatea lor şi te contaminează cu propria lor levitaţie. Sunt cărţile care bucură şi care-ţi provoacă, atunci când le citeşti, un zâmbet, nu condescendent, ci cald. Scrisori de dragoste către o prinţesă chineză este o astfel de carte, cu care ajungi la senzaţia de intimitate încă de la primele pagini. Ea nu-ţi cere decât să te bucuri, să te laşi purtat de volutele meandrice ale poveştii. Erotismul eterat şi eteric, livresc, ritualizat creează apropierea de trupul (feminin) al textului. Pentru că nu despre seducerea unei „ei” este vorba aici. Ci despre narcisismul limbajului, care se îndrăgosteşte de el însuşi sau, poate, atinge o stare androginică. „Doamna” (prinţesa) nu este decât un pretext. Adresantul acestor scrisori pare însuşi limbajul. Un limbaj al senzualităţii neconcupiscente, un limbaj capabil să dea senzaţia atingerii, a lentorii (pentru că cel de-al şaselea simţ al oamenilor e simţul lentorii), un limbaj îndrăgostit de propria lui frumuseţe, al cărui scop îl constituie autoseducţia şi, indirect, seducerea cititorului. Matei Vişniec reînvie, aici, un limbaj dispărut al dragostei şi seducţiei: ceremonios, calofil, preţios, pe de-o parte, dar şi poetic, de o rafinată simplitate, pe de alta. Nu ezită să recurgă, într-o manieră ironic-melancolică, la poncifele retorice specifice romantismului sau la emfaza şi scenariile suprarealiste, desprinse parcă din Poetizaţi, poetizaţi de Gellu Naum sau din poemele lui Gherasim Luca. Erotismul din Scrisori este politicos, liric, timid şi ezitant. Un amestec de apropiere şi depărtare. Adică, cu atât mai irezistibil. Aici, melcul Bazil este dresat pe sânii unei doamne; însă acelaşi melc „în mijlocul pântecului dumneavoastră îşi pierde toate reperele, se panichează”; lumina din cameră are un singur rol: acela de „a sugera bucuriile pe care contrariul ei, adică întunericul, ni l-ar putea oferi”, iar felul în care draperia atinge podeaua este profund concupiscent. Fals tratat erotic, sau despre cum poţi atinge şi mângâia folosindu-te doar de cuvinte, acest roman este indispensabil atât pentru cel care vrea să-şi însuşească limbajul erotismului rafinat, cât şi pentru cel care vrea doar să se bucure de o carte frumoasă. // TEODOR DUNĂ

Se făcea că ea trecea pe acolo. Ea trecea pe acolo din întâmplare, iar eu, tot din întâmplare, stăteam întins pe jos, pe trotuar, cu pieptul deschis, răpus de rana mea, rana mea care avea ceva dintr-o oglindă, rana mea… Şi atunci ea s-a oprit, ea s-a oprit cumva interpelată, interpelată de rana mea, uimită să vadă o rană atât de frumoasă, o rană pe cord deschis, pe cer deschis, o rană care avea ceva dintr-o oglindă, care era aproape o oglindă… Cu siguranţă, ea era foarte grăbită, dar rana mea i-a atras, totuşi, atenţia şi atunci mi-a spus… Domnule…

Ochi holbaţi şi păr vâlvoi

4.

Trevor Norton, Trei, 440 pag., 39 lei

Purtând subtitlul „Experimente medicale ciudate care ne-au salvat viaţa”, cartea nu este o istorie a medicinei în sensul clasic al cuvântului. Biolog şi profesor emerit la Universitatea din Liverpool, Trevor Norton este fascinat mai degrabă de partea anecdotică a dezvoltării ştiinţifice. El porneşte de la constatarea următoare: „când elevilor li se cere să deseneze un savant, nouăzeci la sută dintre ei desenează un savant nebun.” Și nu e altă dovadă mai bună pentru nebunia oamenilor de ştiinţă, crede Norton, decât entuziasmul cu care aceştia sunt gata să experimenteze – pe semeni, dar de multe ori pe propria persoană – boli nemiloase, leacuri îndoielnice, substanţe despre care nu ştiu aproape nimic. Toate aceste fapte care au marcat progresul medicinei ar compune, prin urmare, o „o istorie stranie despre altruism, vanitate, curaj, curiozitate şi – desigur – stupiditate”. Nefiind o istorie obişnuită, cartea nu decurge cronologic, ci tematic. Aflăm despre începuturile chirurgiei, constând, mai ales, în amputaţii executate de medici „în surtuce încrustate cu sânge închegat” şi prin „efluvii de cangrenă”. Capitolul dedicat anesteziei (cu titlul „Trage pe nas şi vezi ce se-ntâmplă!”) e plin de exemple de cercetători care au încercat personal toate gazele şi lichidele cu putinţă. Alţii au înghiţit paraziţi ori s-au contami­ nat voluntar cu sifilis. Etc. Norton descrie foarte plastic boli de tot felul. Este un talent ce i se trage din copilărie, când simţea „o fascinaţie morbidă pentru fotografiile dintr-un manual ce înfăţişau persoane cu boli neplăcute la vedere”. Mereu cu un ochi la imaginea savantului nebun desenat de copii, cade deseori în păcatul de a-i trata pe pilonii cer­ cetării medicale ca pe nişte excen­ trici demni de tot râsul. Fiecare poa­te să-şi aleagă ţicnitul preferat: al meu e Frank Buckland, un biolog şi chirurg foarte activ, preocupat, printre altele, să încerce personal ca­ lităţile nutritive ale tuturor speciilor de animale şi apt să identifice urina de liliac după gust. // Olimpia Scutaru IANUARIE 2012 | BeWhere! | 59


prezintă:

vanpremieră

60 | BeWhere! | IANUARIE 2012


IANUARIE 2012 | BeWhere! | 61


rta

„Cea mai neagră apă e în spatele ei” şi măsoară 140 pe 180 de cm

Andrei Gamarț are o activitate creatoare prolifică, ce trădează un spirit ieșit din comun, aproape bizar, dar nu mai puțin autentic. Într-un cuvânt – extravagant. Foto: Adi Bulboacă

Interviu de Igor Mocanu

„Realitatea mea e un simulacru al acestei lumi” Ba mai mult, neliniştea poate n lucră­rile expuse la deveni un personaj în sine, un Galeria Prospekt intrus nedorit care ne face să ai marşat contra reacţionăm. realităţii imediate, propunând la E limpede, tu nu eşti ca schimb un exerciţiu ceilalţi. Realitatea ta e în altă sincer de, să-i spunem, exte­ parte. Unde? ritorializare a spectrelor şi Realitatea mea e aceeaşi cu a fantasmelor unui imaginar celorlalţi, doar că are ceva în hăituit de nelinişti. Cărei plus. E o realitate pe invers, urgenţe interioare sau exe ceea ce gândesc sau simt terioare îi răspunde această des­pre ea, dacă vrei o putem atitudine? numi simulacru al acestei lumi. Eu nu am expus din 2009. Mai Imaginile plutesc, se transformă. bine zis, nu am lucrat pentru Această fluiditate o bună vreme, din Fiecare se caracterizează cumva diverse motive... va apropia lucrările mele. Ele Eram în Bucureşti de o lună, într-un pod de lucrări în sunt nişte introspecţii cu o femeie şi două măsura în în mişcare, iar ca să pisici, apoi m-am an­ care îşi va le urmăreşti sensul, gajat la o editură. Apoi putea con- trebuie să le vezi au venit copiii... cum strui această împreună, suprapuse, ca pe nişte cadre de se întâmplă. Abia anul apropiere film. Marea apoteoză acesta am reuşit să fac a fragmentelor. rost de un atelier şi sămi acord câteva ore pe zi, penÎn acelaşi timp însă, aş contru a face câte ceva. Adevărul e că s-au acumulat multe în aceşti stata o a doua contrarealitate. În pictură nu eşti deloc ani. Experienţe la care nici nu postsovietic, nu înjuri, nu m-aş fi gândit vreodată că aş faci politică şi eşti în contra putea să le am. Şi muncă, multă realităţii basa. O să te întreb muncă. Realitatea imediată de direct: unde a dispărut bacare pomeneşti e realitatea în care eu, noaptea, în bucătărie, în sarabenitatea din arta ta? Nu ştiu dacă am avut vreodată faţa unei coli albe încerc să-mi ceva basarabean în lucrări, adică aduc aminte ziua care tocmai a să se vadă că sunt din Basarabia. trecut. Până la urmă, totul e aşa cum trebuie să fie, iar neliniştea Chiar şi la primele expoziţii per­sonale, toţi au remarcat fapface lucrurile să se întâmple.

î

62 | BeWhere! | IANUARIE 2012

bio Andrei Gamarţ, n. 1980, Chi­ şi­ nău. Pictor, desenator, ilustrator, fotograf, graphic de­ signer, poet, compozitor, muzician, cantautor. Trăieşte şi activează în Bucureşti, România. Absolvent al Academiei de Muzică, Teatru şi Arte Plastice din Chişinău, Republica Mol­ dova, în 2004. Debutează la Chişinău în 2000 la Casa Cărţii „Petru Movilă”, iar la Bucureşti în 2008, cu lucrări în cadrul proiectului Atelier în Tranziţie. Premiat la KufarART KLM România în 2010. Lucrări în colecţii particulare din întreaga Europă. Este autorul mai multor cărţi de poezie.

invitând vizitatorul să pătrundă în lumea ta la modul cel mai performativ cu putinţă. Cum ţi-a venit Cine sunt, de fapt, maeştrii ideea asta? tăi? Ideea mi-a venit după ce am Maeştrii mei sunt foarte diferiţi văzut spaţiul în care se va ţine şi, fiind plasaţi în diverse expoziţia. E un palat aflat pe registre temporale, mi-e greu Calea Victoriei, monument să-i enumăr pe toţi. O să mă arhitectural de secol XVIII, refer doar la câţiva. Îmi plac acum în paragină. Și, în spatele foarte mult Bosch şi Bruegel, clădirii, e o groapă imensă, mai exact felul în care îşi colcăind de vegetaţie. E cu regizează aceştia micile lor adevărat un loc parcă rupt lumi suprapopulate, a căror de realitate. Atunci m-am tensiune o simţi aproape fizic. gândit să accentuez această Încerc să exprim şi eu o astfel discrepanţă, remodelând şi de tensiune în lucrările mele. interiorul. Am extins, aşadar, Tarkovski este artistul de la care zona de necongruenţă, creând am învăţat foarte multe. Dacă din camerele palatului un aş putea să exprim printr-o spaţiu bântuit de nelinişte şi imagine ceea ce încerc să creez obstacole. Vizitatorii vor trebui sau, mai bine zis, să recompun, să păşească pe culoare alese ar fi oceanul din Solaris, de ei înşişi, astfel ca înaintarea încercând să-i facă fericiţi pe să fie nu doar un proces fizic, oameni. Asta îmi propun cu arta dar şi unul ontic, ca să spun mea, să-i fac pe oameni fericiţi. aşa. Fiecare se va apropia de Sau, cel puţin, să le dau această lucrări în măsura în care îşi va senzaţie. putea construi această Va fi o apă apropiere. Va fi o apă La The Counter neagră din neagră din care va trebui Realist, solo­showcare va trebui să ieşim cu toţii uscaţi la ul de la Prospekt, C să ieşim cu mal. ai optat pentru toţii uscaţi la expunerea de tip Citiți interviul integral pe mal instalaţional, www.bewhere.ro tul că nu am nota locului, nici cro­matic, cum se întâmplă de obicei, dar nici ca subiect. Poate doar nota lirică, atunci când laşi totul la vedere şi te expui într-o inocenţă copilăroasă, ce trădează originile mele estice.


ianuarie best of

Până pe 17.01 Ladies and Gentlemen,

pictură, artişti: Maia Oprea şi Laurenţiu Midvichi, Melenia Art Gallery, Daniel Constantin 3.

Până pe 28.01 Contempora 2, expoziţia

tinerilor artişti români, Sala Palatului, Sala Coloanelor, Et. 2, Ion Câmpineanu 28.

Până pe 29.01 Opt lucrări noi şi jumătate, expoziţie

colectivă, artişti: Marina Albu, Alexandra Bodea, Răzvan Botiş, Claudiu Cobilanschi, Mihai Iepure-Gorski, Cătălin Ilie,Alexandra Pirici, Veda Popovici; Salonul de Proiecte, Calea Moşilor 62-68.

Până pe 31.01 Expoziţia retrospectivă a autorului Iulian Dalin Toma, instalaţie,

MNS „Dimitrie Gusti”, Sediul Secţiei „Muzeul Costumului Popular”, Izvor 2-4, Corp A3 şi F.

Până pe 31.01 Șetran / Leonte, pictură

Foto: Mihai Nae

& sculptură, artişti:Vladimir Șetran, Marius Leonte; Director artistic: Diana Ursan, Moir Concept Store, Iancu de Hunedoara 64.

Calls Până pe 31.01 Fostering Artistic Practices, concurs de proiecte

în domeniul artelor vizuale pentru anul 2012, ICR,Aleea Alexandru 38 C

Fluxus în Germania 1962-1994. O poveste lungă cu multe noduri Cum să spun, ceva mai impozant, mare, intimidant, copleşitor nu există la ora actuală în spaţiile de artă contemporană din România. O mişcare artistică postdada care hipnotizează, creează iluzii şi drame, împliniri şi revoluţii mici, divorţuri, parastase şi abluţiuni, asta este Fluxus pentru tinerimea artistică de astăzi. Iar Fluxus se află pentru o lună şi mai bine la parterul MNAC. Specificul artistic al mişcării a fost performativitatea. Dar nu o performativitate cu unic sens, dinspre artist spre spectator, ca la acţioniştii vienezi, ci una reversibilă, cu sens dublu. Însă ce spun eu aici se găseşte şi în cărţi, în plus, de când cu Ubuweb.com, acţiunile Fluxus pot fi vizionate la orice oră din zi sau din noapte. Ceea ce face să fie văzută însă expoziţia de la MNAC sunt rarităţile. Căci unele lucrări au fost expuse foarte rar şi niciodată pe internet. Nu spui care. Un alt punct forte al expoziţiei de la MNAC este că, odată cu lucrările artiştilor Fluxus, este expus şi laboratorul de lucru al mişcării: afişe, cataloage, manuscrise, ciorne, testimoniale. Născut şi nu făcut pe la mijlocul anilor ’60 de către George Maciunas în fosta RFG printr-un manifest şi un proiect de revistă, Fluxus devine foarte curând, alături de acţionismul

vienez, de situaţionismul internaţional şi de realismul socialist, una din principalele curente de artă ce se ia la trântă, pentru a câta oară, cu establishmentul burghez, arta academică şi politica războiului, aceste targeturi circumscriind, de fapt, şi principalele realizări ale comunităţii de artişti. În timp ce noi ne batem astăzi, în artă, cu criza financiară, revoluţiile arabe, războiul din Irak şi petrolul, ei aveau Vietnamul şi Războiul Rece. Aş îndrăzni să spun chiar că stânga artistică, aşa cum o avem astăzi, îşi trage rădăcinile din Fluxus. De fapt, s-o spunem şi mai tranşant: Fluxus ar trebui studiată mai ales la Facultăţile de Filozofie, Litere şi Știinţe Politice. Deci mergeţi la Fluxus şi vedeţi Fluxus, la MNAC Fluxus.

[opinIi]

O poveste cu hărţi

Fluxus în Germania 1962-1994. O poveste lungă cu multe noduri, 12.12.201131.01.2012, MNAC, Izvor 2-4, Aripa E4

Un nod, printre altele, al întâlnirilor Fluxus

[publishing] Doina Anghel, istoric de artă

Acum 4 ani, când am început proiectul Trasee urbane în Bucureşti, am plecat de la ideea de a promova patrimoniul arhitectural al Bucureştiului, dincolo de aspectul lui de capitală postceauşistă, plină de cicatrici, demolări abuzive şi patologii urbane profunde. Încadrate undeva la graniţa dintre documentar, cartografie şi istoria arhitecturii, „traseele urbane”, realizate împreună cu arhitectul Octavian Carabela, includ proiecte ale unor arhitecţi care au definit imaginea Bucureştiului. Bucureştiul mai are încă un patrimoniu, are o istorie a arhitecturii care merită cunoscute. Fiecare traseu conţine o parte de documentare şi harta cu informaţii despre clădirile alese. Primul astfel de traseu a fost inspirat de un arhitect vizionar – Marcel Iancu (harta poate fi consultată în varianta PDF1 şi propune o explorare a locuinţelor şi imobilelor moderniste, construite de Iancu în Bucureşti în anii ’20-’30 ai secolului trecut). Un alt arhitect la fel de inovator pentru epoca lui a fost Ion Mincu, ale cărui proiecte sunt incluse în traseul lansat anul trecut în noiembrie. În acelaşi timp cu traseul Ion Mincu, a fost lansat şi traseul Arhitectura neoromânească. Proiectul va continua cu alte astfel de trasee de autor (Ion D. Be­ rindey, Horia Creangă etc.) sau care ilustrează o mişcare, un stil important pentru definirea arhitecturii Bucureştiului. Traseele pot fi incluse în circuite pentru turişti, chiar şi pentru un străin venit dintr-un oraş cu un patrimoniu arhitectural bogat, Bucureştiul mai are destule de oferit... încă, dacă distrugerea patrimoniului se opreşte la timp.

64 | BeWhere! | IANUARIE 2012

Artişti: Nam June Paik, Joseph Beuys, George Brecht, Henning Christiansen, Robert Filliou, Ben Patterson, Daniel Spoerri, Wolf Vostell, Dieter Roth, Milan Knizak, Endre Tót, Dick Higgins, Emmett Williams, Joe Jones, Ben Vautier, Gerhard Rühm, Geoffrey Hendricks, Takako Saito, George Maciunas, Al Hansen, Tomas Schmit, Arthur Köpcke, Ludwig Gosewitz, Alison Knowles, Robert Rehfeldt, Ute Klophaus, Emmett Williams, John Hunov, John Cage, Armin Hundertmark, Manfred Leve, S. D. Sauerbier, Jean-Jacques Lebel; Curatori: René Block, Gabriele Knapstein.

Foto: Claudiu Popescu

D

[expo]

The Long April # 2 / noiembrie 2011 A apărut nr. 2 al revistei online The Long Aprilie. Texte despre artă (http:// e-cart. ro/long­ april/2/), iniţiată şi coordonată de Asociaţia E-cart, sin­ gura revistă est şi cen­ tral-europeană alcătuită integral de autoare. Anca Mihuleţ, Andreiana Mihail, Corina L. Apostol, Daria Ghiu, Iulia Popovici, Laura Panait, Raluca Voinea şi Oana Tănase radiografiază ultimele zile din viaţa artei contemporane din România şi din lume. Invitate speciale: Tatiana Fiodorova (MD) şi Geta Brătescu (RO). Sperăm să o citim cât de curând şi în varianta din print.


the taste is

Cocktail molecular Aflați cum arată caviarul din perle de fructe de pădure într-un pahar de șampanie Foto: Adi Bulboacă

la pag.70

IANUARIE 2012 | BeWhere! | 65


estaurante cafenele

ș

Tartelierul lui Ștefan

tefan Gheorghiu este fizician şi a fost plecat la studii peste mări şi ţări pentru câţiva ani, apoi, din varii motive, s-a întors acasă. Este tânăr, discret, inteligent, lucrează cu metodă, îndrăgostit de ceea ce face şi poate fi numit, fără dubii, întreprinzător. Și face, împreună cu Irina, soţia lui, pâine. Ca tuturor celor cărora ne place să mâncăm bine şi cinstit, este sătul de gustul indigest al obiectului pe care-l cumpărăm zi de zi de la brutării sau de la marketuri. Locul e neimportant, (ne) gustul e acelaşi. Ce putea face, ce poţi face când nu-ţi place ce primeşti, dar ştii că nu poate fi atât de greu să faci pâine bună şi gustoasă? Simplu: amesteci făină, apă, sare şi ce mai trebuie acasă. Poate iese ce/cum trebuie. − Și ai reuşit, Ștefan? Da, cu o menţiune. Nu era tocmai ce voiam. Motivul e foarte simplu. N-am găsit făină bună. Ăsta e singurul motiv pentru 66 | BeWhere! | IANUARIE 2012

care toată pâinea noastră n-are gust, indife­ rent cu ce o îmbogăţeşti, seminţe, măsline, mălai. Oricare din ingredientele astea nu poate acoperi senzaţia de insipid pe care ţi-o lasă orice felie de pâine românească. Am încercat tot felul de făini şi tot felul de furnizori, nimic! Astfel că import făina de la un producător din sudul Franţei, pe care l-am cunoscut în timpul unei vacanţe. Alături de făina foarte bună (vorbim aici de grâu de foarte bună calitate, care în România nu prea e cultivat, se pare...), noi folosim maia, nu drojdie obişnuită. Asta duce la un timp mai îndelungat pentru creşterea aluatului, la un gust uşor acrişor, dar foarte bun, la o densitate mai bună, altfel spus, pâine e „mangeabilă”. Dacă vrei să-ţi dai seama de cât de importantă era şi este maiaua, îţi spun, doar, că acest ingredient era moştenit, pe vremuri, de la o generaţie la alta de brutari, era crescută, cultivată şi folosită pentru că dă un gust inconfundabil pâinii.

Tot dialogul ăsta l-am avut cu Ștefan în „tartelierul” lui, nu foarte mare, printre coşuri cu pâini comandate deja, în timp ce el împărţea 5-6 kg de cocă, lăsată câteva ore bune la crescut, în porţii de 600 grame, băgate apoi în camera frigorifică pentru coacerea de a doua zi. Și, pentru că pâinea bună înseamnă şi ospitalitate fără fandoseală şi panglici tricolore, am tăiat pe jumătate o baghetă rumenă, crocantă şi cu miezul găurit (cu cât mai dese şi mai nere­ gulate găurile, cu atât mai bună), pe care am întins unt, am pus sare şi... dialogul a fost, niţel, întrerupt, doar nu era să vorbesc cu gura plină. Până să plec, am mai testat o felie de cozonac (deocamdată, la stadiul de concept), biscuite cu ovăz şi merişor şi turtă dulce.Yummy! Pentru detaliile mai mult sau mai puţin tehnice, plimbaţi-vă prin site-ul brutăriei. Pofta vine şi citind! C Tartelier, Clucereasa Elena 8, 0727.382.783; www.tartelier.ro

Foto: Adi Bulboacă

„Românik” produce anual câteva tone, bune, de grâu. La ce bun?, aş spune cinic şi cu gândul la produsul pe care plătim, de regulă, un leu. Ştefan Gheorghiu s-a săturat să înghită miez sfărâmicios învelit în coajă aseptică, şi ne oferă, de câteva săptămâni, pâine. Aşa cum trebuie să fie. De Florin Barbu

Extravaganța poate fi sinonimul curajului de a face lucruri simple. Ca la carte.


d

e câte ori treceam prin faţa ferestrei mari şi vedeam aproape tot ce mâncau oamenii, mă întrebam dacă merită efortul și stânjeneala să fiu servit şi să mănânc într-o... vitrină. Efort = remarcabile dish, adică stridii proaspăt desfăcute – doar asta aşteptam de la o „oysterie”. Fie ce-o fi, eu intru. Sâmbătă la prânz, parchez, intru, aleg o masă mică şi, recunosc, locul mă cucereşte imediat. Elegant, aerisit, deşi aşezarea aduce a bistro, cu „bibelouri” multicolore (peşti și cocoşi) pe margine. Ospătarul, deferent, vine imediat cu meniul şi mă grăbesc să aleg din bogata ofertă de scoici, nu-i aşa... Nu, nu e. Dacă aş fi fost mai atent, aş fi citit (mult mai) bine: Osteria! Înseamnă un anumit tip de restaurant (detalii, pe net). Deh, wishful thinking! Puţin dezamăgit, dar nu am timp de lamentaţii ipocrite, pentru că meniul e foarte ofertant, cu peşte (şi

„balta” chiar are) şi fructe de mare, supe, carne (Argentina, Noua Zeelandă, printre altele), deserturi şi vinuri bune şi foarte bune, cu destule italieneşti servite la pahar. Pas mal! Supă de peşte (50 lei), linguine cu fructe de mare (50 lei), file de dentex (80 lei) şi tiramisu (20 de lei), acompaniate de 100 Finlandia (8 lei/50 ml) şi de un pahar de Mastroberardino Radici 2006. Singura nedumerire o aveam despre... dentex, care, dincolo de numele pescuit parcă dintr-un cabinet stomatologic, a fost un delicios filé de peşte alb oceanic (unii spun că s-ar găsi şi în Marea Neagră), servit cu sparanghel (fiert, din păcate) şi paste fierte cu sfeclă, de unde şi culoarea roşiatică. Supa, servită în farfurie mare, albă şi adâncă, este caldă, densă, bogată, cu gust de peşte (barbun) proaspăt şi de legume. Nu a trebuit să-i mai adaug nimic. E atât de săţioasă, încât ar putea fi suficient pentru potolirea oricărui înfometat, iar

dacă vă atingeţi şi de (măcar) o felie din pâinea făcută în casă... Am spus o felie pentru că era cât p-aci să uit de linguine. Farfurie mare, adâncă, paste fierte al dente şi cu o... plasă plină de midii (mari), scoici, creveţi, cu o delicată umbră de usturoi şi cu verdeaţă, cât să-i dea tuşa de prospeţime şi să trezească toată aduna­ rea la viaţă. La fel, delicios! Tiramisu este foarte bun, cu ingredientele alese şi îmbinate aşa cum trebuie, pentru ca rezultatul să fie dulce, aromat şi fără excese gratuite. Vinul e sec, roşu, puternic fără să se dea-n spectacol, cu post-gust uşor astringent. La detalii aş aminti toaleta foarte curată şi elegantă. Concluzia: voi reveni pentru vita argentiniană şi pentru mielul zeelandez. // Florin Barbu Osteria Gioia, B-dul Ion Mihalache 16, 021.311.37.50; www.osteriagioia.ro

La Nana mergem de când l-am descoperit, adică de un an şi ceva. La Nana mergem pentru gazde, pentru gust, pentru că ne simţim ca-n bucătăria unei mătuşi... sau, mai degrabă, a unor prieteni. La Nana mergem pentru icrele de ştiucă, întotdeauna proaspete, întotdeauna savuroase, mai ales acompaniate de un pahar de vin alb şi o ciabatta caldă. La Nana mergem pentru că putem combina ce poftim din mâncărurile gătite dimineaţa (noi n-ajungem niciodată înainte de prânz), deci ne putem trezi în farfurie cu pulpă de viţel la tavă şi sote de mazăre sau varză dulce şi imambayaldî (fiecare îl scrie cum vrea, donc). La Nana mergem pentru că ştim că vom stropi bucatele cu socată de casă, întotdeauna parfumată. La Nana mai mergem şi pentru dulciurile cu aromă de copilărie – trec peste chec şi tartele cu fructe rapid, pentru că vreau să ridic în slăvi cel mai bun krantz pe care l-am mâncat vreodată. La Nana mergem ca să ne simţim (ca) acasă – şi, exact ca acasă, încheiem cu un rachiu de casă, din partea casei. La Nana... o să spuneţi că mergem de snobi sau burgheji sau cărpănoşi (nu costă mare lucru) şi, dat fiind că tot pomenim de casă, mai bine înţepenim în fotoliu. Ei bine, la Nana se poate comanda şi pentru acasă de-acum – so there. // Andrei Crețulescu La Nana, Ion Câmpineanu 22, 0722.293.069; nananaturalfood@gmail.com

ca acasă te simți dacă treci pragul casei IANUARIE 2012 | BeWhere! | 67

Foto: Adi Bulboacă

Foto: Claudiu Popescu

Osteria Gioia

filÉ de Dentex cu sparanghel și paste fierte cu sfeclă. La Osteria


CHINA [TO GO]

Restaurant & Fast-Food Dragon 1, Etaj 1, Complex Europa, comenzi la 0788.808.533 68 | BeWhere! | IANUARIE 2012

rulouri cu diferite texturi și arome de pește cu orez

Just Sushi. Take Away Inițial, îl găseaȚi în piaȚa DorobanȚi (nici acum nu-s lămurit de ce i se spune acelui loc totalmente indecent piaţă...), la câteva trepte sub nivelul trotuarului. Acum e în spatele pieţei Floreasca. Meniul e tot îndestulător, dar băuturile sunt... Sunt destul de scumpe. Printre altele, o sticlă de 375 ml cu Moet & Chandon=155 lei. Comand supa miso (12 lei), sushi cu anghilă (12 lei), sashimi cu lup de mare (33 lei) şi ridichi japoneze (9 lei). Prepararea a durat cam 25 de minute (mi-ar fi plăcut să văd bucătarul la lucru), timp în care clienţii intrau, constant, şi îşi luau comenzile. Supa e caldă, cu gust de alge şi dashi (zeamă japoneză de peşte) şi cu mici bucăţi de tofu. E foarte revigorantă, mai ales într-o o zi ploioasă şi mohorâtă de... decembrie. Rulourile, toate, sunt bune, diferitele texturi, arome şi culori de peşte cu orez, în combinaţie cu wasabi şi sos de soia, la care am adăugat ridichile japoneze (murate şi răzuite), dau un rezultat delicios. Hm, parcă aş bea o mini sticlă cu şampanie... // Florin Barbu Just Sushi. Take Away, Banu Andronache 33, 0733.121.982; www.just sushi.ro Doar sushi, mai ales pentru acasă

Foto: PR

Şi Leo şi Gabi Masaci şi eu auzisem de savurosul refugiu culinar chinezesc, aşa că am făcut o mică excursie în acea zonă a... „Europei” prin toamna anului trecut. Trecuse de amiază şi cât p-aci să renunţăm. Ultima încercare şi, după vreo 2 curbe, dăm de un panou care ne îndruma la etajul 1... E decembrie 2011 şi revin, singur. Cu amintiri şi tristeţi. E schimbat. E mai mic, mesele sunt pe culoar, mai puţine, a apărut o vitrină frigorifică cu tăvi metalice, în care văd mâncare. Personalul neschimbat, să zic aşa. Meniul e mai mic (1/2 dintr-o A4) şi lipit la loc vizibil, pe „parbrizul” vitrinei. Comand supa-spaghete cu chiftele din peşte (12 lei), colţunaşi jiaozi cu carne de porc şi legume (15 lei,10 bucăţi), vită în sos de stridii şi orez (15 lei). Aflu că restaurantul mare nu mai funcţionează, că au micşorat spaţiul şi meniul din cauza scăderii clientelei (de aceea au scos şi raţa din meniu...), că nu e prea bine. Păcat! Sunt servit cu un mic bol, în care văd bucăţi de carne de vită, alge, morcov tăiat mărunt şi bucăţele de rădăcinoase asemănătoare cu hreanul, sau cu ghimbirul, nu m-am dumirit. Arăta şi mirosea apetisant, astfel că beţele adună toate ingredientele solide, iar lichidul e băut dintr-o sorbire. V-am spus, nu era mare. Doar că... Unde erau peştele şi spaghetele? Merg, uşor mirat, şi întreb. Nu e o greşeală. Se cheamă că e o supă fierbinte, gratis! E şi pe meniu! Obrigado! Mi-era bine. Cam în 5 minute masa se umple cu trei farfurii, decente ca mărime, dar pline cu mâncare. Una bucată bol mare și roşu plin cu tăiţei, bucăţele de şalău date prin amidon şi niţel rumenite şi foi de salată chinezească, o supă fierbinte şi gustoasă. Pe altă farfurie aşteptau colţunaşii din foaie de orez, moale, umpluţi cu carne de porc şi legume, calzi, condimentaţi, rumeniţi şi săţioşi, pe care eu îi înmuiam în supă. A treia şi ultima avea o mână sănătoasă de orez, carne de vită învelită cu sosul de stridii, consistent, dar nu gros şi greţos, însoţită de bucăţi de ardei gras, morcov, ceapă, varză murată, dar uşor dulce, mazăre, ridiche. De-li-cios! Am făcut tot posibilul să termin la faţa locului, dar era peste puterile mele. În magazinul alăturat nu mai era, deocamdată, wok-ul din metal. Găseaţi coşuri din bambus pentru fiert la aburi şi tot soiul de condimente din China, Thailanda. Preferatele mele: cozile de homar (265 lei/kg) şi limbile de raţă (48 lei/ kg). Eu zic că merită... extravaganţa. // F. B.

Foto: Florin Barbu

pentru leo


cronică [de bar]

Nu l-am cunoscut pe tânărul Nick, dar de bătrân ne-am amorezat la Sinaia, unde franciza comportă deja un pub (cam plin şi cam plin de fum, dar o fi semn de succes) şi o cafenea (absolut adorabilă). Old Nick a sosit şi-n Bucureşti, tiptil, şi s-a aşezat în Lahovary, pe colţul ex-Escu, ex-Trattoria nu-mai-ştiucum (dar ştiu că grătarul de pui sosea cu ketchup, oroare!), nu mai contează. Contează că ne-am des­ fătat cu cocktailuri – Amnezia, în primul rând, făcut ca la carte (arzător/ameţitor, carevasăzică), niscai White Russians (cu multă gheaţă), ceva Long Islands (aproape perfecte, în sensul că doamna Coca abia se făcea simţită) şi un Old Fashioned, pare-mi-se, care nu exista în meniu, drept care ni l-am preparat singuri, ca nişte profesionişti ce ne aflăm. Nu mai ţin minte (Amnezia, deh!) dacă am fost noi foarte simpatici sau gazdele foarte primitoare – cert este că, pentru cele de mai sus (plus câteva shot-uri şi o baghetă mexicană, deci picantă) am plătit puţin peste 100 de lei. De bucurie, am decis să vizităm şi clubul din hrubă (intrare separată) – aerisit, nu înghesuit, cu muzică (parcă am auzit ceva R.E.M.) decentă. Pe curând, deci. // Andrei Crețulescu Old Nick Pub Bucureşti, Dionisie Lupu 88, 0733.525.150; www.oldnickpub.ro

Foto: Claudiu Popescu

nick's cocktails

Un prânz pentru campioni; servicii exemplare

[revisited]

Champions bar

Ce extravaganţă mai mare decât să merg să mănânc un burger la Marriott? Voiam să comand şi (să încerc) să duc până la ultimul dumicat un burger de un pound. Timpul meu sosise... Şi meciul se termină înainte să înceapă. Oroa­ re! Dispariţie! Eşec! Mega-chifteaua mea fusese scoasă din meniu! Vai, mie! Aş fi plecat ca din block-start-uri, dar tribunele (citeşte stomacul) erau tare gălăgioase. Eu, fire slabă şi cam înfometată (ce vreţi, mă pregătisem pentru o „juma de kil” de carne tocată plus însoţitoarele ei), cedez şi cer burger cu blue cheese (43 lei), o salată mixtă (26 lei), bread pudding (24 lei), răcorite cu gin tonic (25 lei) şi un shot de Camino Real (18 lei). Uitaţi de tacâmuri, încercaţi să muşcaţi dintr-odată. You will not succed! Dar plăcerea şi gustul merită! După cum vedeţi/citiţi, e fix un prânz de campioni. Mondiali, aş spune, cel puţin după... diurnă. Nu prea văd o rezervă de prin „judeţeană” poposind aici după chinuitoare şedinţe tehnico-tactice, parcă aşa se spune, nu? Pentru că vorbim de liga mare, detaliile care fac întotdeauna diferenţa sunt şi aici prezente: serviciul este exemplar, dependinţele fără cusur, locuri de parcare găsiţi. Chiar şi pentru copiii din dotarea unora. // Florin Barbu

Old nick, cocktailuri și muzici bune

Champions Bar, JW Marriott Grand Hotel, Calea 13 Septembrie 90, 021.403.19.17 IANUARIE 2012 | BeWhere! | 69


[nou deschis]

Mi-ar plăcea să primesc, măcar o dată, un așa meniu, care, pe lângă o fotografie foarte dichisită a ceea ce aș putea presupune că voi primi în farfurie, să aibă și o „porție” de povestire, ca un ingredient secret, fără de care nu se poate. Al zecelea album al lui Răzvan Voiculescu este o premieră: e primul lucrat în echipă. Pe care o puteți cunoaște (era să zic pe viu...) dacă deschideți DVD-ul însoțitor al cărții. Unde Mircea Dinescu, gazdă imperială La Cetate, vă face poftă de mâncare și de amintiri culinare. Echipa s-a plimbat vreo 2 ani prin țară și a gătit („bucătărit” cum tot zice, în exces, autorul) prin curțile oamenilor, încercând și, de cele mai multe ori, reușind un soi de gastronomie fusion itinerantă. Dobrogea, Făgăraș, Delta, Țara Lăpușului sunt „felurile” prefe­rate pe un traseu neorganizat și „adulmecat”, cred, instinctual. Asta are mai puțină importanță. Chiar dacă fotografiile și imaginile cu mâncare sunt mult prea viu colorate și dau, astfel, o ușoară sațietate indigestă, ansamblul este savuros. Eu m-am oprit la „Ultimul potcovar” (pag. 72), am admirat „Sonata boreală” în alb-negru (pag. 94), am trecut prin „Tentacule de mister” (pag. 127) și vreau să ajung până la Greci, unde cineva din redacție mi-a confirmat „Balada bucătarului grăbit”. Până atunci, mai hoinăresc prin bucătării. // Florin Barbu

Bucătăria hoinară/Wonders of Cooking, Editura Q-traz, 300 pag., 170 lei

Am să fiu succint, pentru că voi dezvolta „reţetele” în next BeWhere!, unde, sper, să-l am invitat şi ghid pe dom­nul Tudor Alexandru, bar­manul care ne-a făcut o demonstraţie de mixologie. Bref, cuvântul ăsta înseamnă să faci cocktailuri folosind ştiinţa, tehnologia&utilajele folosite în bucătăria moleculară. Ce vedeţi în imagine sunt Cosmopolitan, White Russian, perle de mure, altfel spus, cam ceea ce coman­ daţi şi promiţi în orice bar de­­cent. Din păcate, în formele acestea le puteţi savura doar aici, la etajul magazinului de pe Calea Victoriei şi doar la cerere. Alcoolul este prezent, dar este articulat şi modelat cu gelatină, lemn afumat şi, nu aici, cu azot lichid. Rezultatul sunt tot felul

Foto: Adi Bulboacă

Bucătăria hoinară/ Wonders of Cooking

Cocktail molecular la Orange Concept Store

Beți un caviar? Din fructe de pădure.Santé!

de jeleuri, colorate şi servite pe platouri, sau în pahare în care se vede... caviar creat din tot fe­lul de fructe. Toată experienţa face 50 de lei de persoană şi e nevoie de rezervare şi de 5 doritori. Distracţia e terminată la 21 (luni-vineri) şi la 18, sâmbăta.

Şi, din păcate, e printre puţinele locuri din Bucureşti, unde puteţi fuma „decât” afară... Dacă veţi timp de ţigară. // Florin Barbu Experimental Bar, Calea Victoriei 41 (Orange Concept Store), 021.203.30.30, 0744.411.411

[PASTICCERIA]

I Siciliani

Nu am fost niciodată în Italia, aşa că nu ştiu dacă în pasticceria de pe Calea Victoriei este aceeaşi atmosferă ca într-o patiserie din Sicilia. Ce ştiu însă este că se ascultă doar muzică italiană şi că se servesc cannoli, cassate, pastă de migdale, tiramisu şi alte delicii italieneşti. Din meniu puteţi alege preparate sărate calde, cum ar fi sandviciurile cu prosciutto crudo, mozzarella, roşii cherry şi parmezan, platouri cu aperitiv italian, bruschette, paste, chiar şi tort cu urdă şi spanac sau cartofi şi cârnaţi. La capitolul coffee snack intră, pe lângă clasicul espresso, laptele de migdale (8 lei un pahar), granita de lămâie, migdale sau ciocolată şi frullato di frutta (14 lei).Tot la patiserie găsiţi însă şi bere, de la Heineken la Moretti (10 lei la 330 ml), Proseco şi Martini, printre altele. Aş fi încercat poate un Martini Bianco, în speranţa că-mi va fi servit cu două măsline verzi, dar seara abia începea, aşa că m-am delectat, în schimb, cu o cafea cu mult lapte şi un sandvici cu salami şi mozzarella. „Cina” a fost

70 | BeWhere! | IANUARIE 2012

servită rapid. Poate şi pentru că, dintre cele patru mese din patiserie, doar două erau ocupate. Per total, ne-a plăcut la „Sicilieni” acasă. Chiar dacă atmosfera ne-a părut un pic rece, poate chiar distantă, iar pe plasmă rula o prezentare Victoria's Secret în heavy rotation. Am dat bile albe pentru servire, pentru tiramisu şi pentru muzică. // NATALIA TOMESCU I Siciliani, Calea Victoriei 52, 021.423.53.36, 0736.472.864, www.isiciliani.ro

Foto: Claudiu Popescu

cartea lunii

Tiramisu de aici este printre cele mai bune din oraş


D

luburi

re vizitat

[nou deschis]

Fire club

Am fost aici încă de la deschidere (să tot fie vreo 12 ani de-atunci) și, trebuie să recunosc, în anii stu­ denției mergeam mai des. Chiar dacă nu i-am trecut pragul de ce­va vreme, Fire, vă spun încă de la început, merită revizitat. Inițial am crezut că sunt părtinitoare și că vorbesc doar în numele ge­nerației mele.

loc de joacă

Într-adevăr, veți auzi aici playlisturi celebre prin anii 2000, chiar și melodii mai vechi. În seara revizitării am avut parte de Vanilla Ice, Prodigy sau Depeche Mode. Dar și Metallica, și Rammstein (piesele recente) sau Paraziții. Fire-ul e, de fapt, un cocktail clasic, îi recunoști „ingredientele”. E spațios (e mult mai bine amenajat după renovare), practică prețuri decente (cca. 8 lei berea) și împacă multe gusturi muzicale. Mă miră, totuși, faptul că acest melanj nu creează disonanțe. Revenind la posibila mea „păr­ tinire”, aici întâlnești nu doar găști din generația �80, ci și ti­neri aflați acum în perioada stu­ denției. Cu toate acestea, nimeni nu deranjează pe nimeni. Vă re­comand Fire-ul în weekend, dacă vreți într-un club cu muzică decentă și să aveți loc pe ringul de dans. Tot aici vă recomand să mergeți în timpul săptămânii. Ce contează că e miercuri seară? The night is still young! //

Foto: Claudiu Popescu

întâlnirii dintre C.A. Rosetti cu Magheru este o provocare. Sau, ca să fim mai exacţi, drumul până înăuntru este ceva mai „special”. După ce l-am localizat (Google Maps să trăiască), am poposit vreo 2 minute la uşă. O uşă masivă de fier, deasupra căreia se afla o firmă mică şi drăguţă, puţin vintage. Pe perete, în loc de sonerie, stătea scris citeţ „Loc de Joacă 18+”. În rest, linişte totală, nici urmă de posibil dezmăţ acustic dincolo de stradă. Am tras aer în piept şi am deschis uşa. Înăuntru, un fel de curte acoperită sau hol de bloc, în fine, acel spaţiu în care locatarii plasează tomberonul de gunoi şi cei câţiva saci care n-au mai încăput în el. Nici pereţii scorojiţi şi lumina de la o tentativă de juma' de bec nu ne-au convins cine ştie ce. Cu toate astea, am înaintat. Odată trecuţi de a doua intrare, spiritele (cu care venisem) s-au mai liniştit.Înăuntru am găsit un subsol de cărămidă albă cu vreo trei camere luminate exact cât trebuie, două baruri şi tot două leagăne (în care, din păcate, n-am reuşit să mă dau) plus un DJ tare inspirat. Pentru că, deşi media de vârstă nu depăşea 25 de ani, am ascultat de la The Gossip la U2, Cherry Lips, Robbie Williams, Faithless şi alţi clasici în viaţă plus ceva remixuri reuşite pe dubstep şi drum'n'bass. La capitolul inedit punem meniul „de colorat” care, lângă Albă ca Zăpada şi cei 7 pitici gata să fie coloraţi, avea cocktailuri de toate felurile, de la cele arhicunoscute până la unele mai originale, cum ar fi Alice in Wonder Land cu rom, suc de portocale şi ananas, un Perfect Mai-Tai, un June Bug, dar şi Pirates of the Caribbean într-un pahar cu umbreluţă. Şi mai punem colecţia de diplome înrămate

// Anca Negoiţă

Loc de Joacă, Vasile Conta 18, 0724.531.795

Barletto Club

Nu mai ştiu nici cum era servirea înainte, dar acum nu a fost prea... diplomată. După ce domnişoara de la intrare ne-a poftit înăuntru cu un zâmbet larg, chiar şi fără rezervare într-o seară de sâmbătă, ne-am aşezat la o masă mică, înaltă, cu două scaune, poziţionată chiar lângă bar. Aici am fost avertizaţi că masa este rezervată şi că va trebui să plecăm când vor sosi „stăpânii” mesei. Nimic în neregulă. Numai că, atunci când am vrut să comandăm (50 de Jack-ul clasic, o Corona şi nişte sucuri), ni s-a explicat că, dacă stăm la masă, trebuie să cumpărăm „o sticlă de ceva”. Hmm. Ne mutăm la bar atunci. Oricum masa este ca şi ocupată. Şi oricum plecăm în jumătate de oră, doar eram aici în interes de serviciu. „Cum vreţi”, a venit şi răspunsul, cu o voce uşor agasată. Am privit în jur cu atenţie. Media de vârstă era în jur de 30 de ani, trasă în jos de domnişoarele de 20 şi de ani şi în sus de domnii de 40 şi de ani. Din nou, nimic neobişnuit. La plecare a fost puţin complicat să-mi recuperez haina, deşi clubul era doar pe jumătate plin, deci garderobiera nu ar fi trebuit să aibă vreo dificultate. În fine. Bila albă merge către parcare. Foarte civilizată şi, cel mai important, asfaltată. Spre deosebire de parcarea cu pietriş de la Fratelli, unde cu succes vă puteţi rupe chiar şi cele mai groase tocuri. // Natalia

Un tavan-candelabru, un fel de ecran imens pe care scrie numele clubului, oglinzi multe şi mari, canapele din piele, un bar pătrat în centrul sălii, pe care tronează şiruri întregi de sticle de votcă. Aşa arată noul local care a avut lansarea oficială la începutul lui decembrie, anul trecut. Barletto este, de fapt, fostul Turabo Society. Din păcate, nu prea pot identifica diferenţele, de vreme ce nu am vizitat Turabo Society decât de vreo două ori şi asta cu mai bine de un an şi jumătate în urmă. Cu toate acestea, pot să vă spun că nu am mai găsit scena şi că împărţirea meselor şi a canapelelor este alta şi parcă şi muzica este alta, pe acelaşi stil electro, dar ceva mai elitistă.

STELA NADOLEANU

Fire Club, Gabroveni 12, 0732.166.604; www.fire.ro 72 | BeWhere! | IANUARIE 2012

leagănul se mişcă şi el în ritmul muzicii

de pe pereţi. Noi am citit cu atenţie şi una era din anii '40, deci tot respectul! Preţurile sunt şi ele studenţeşti. Un whiskey-cola este 13 lei, iar cocktailurile costă între 18 şi 22 de lei. Atmosfera, per total, mi-a amintit de nopţile zbuciumate din facultate, cu muzică aproximativ la fel de eclectică, lumină la fel de difuză şi barmani tot aşa de confuzi.

tavanul seamănă cu un candelabru imens

Foto: PR

Foto: Claudiu Popescu

Mai mult decât orice altceva, noul club răsărit în zona

Tomescu

Barletto Club, Olteţului 30, 0743.315.461; www.barletto.ro


to shop Carol Parc Hotel

Foto: PR

Un fost palat cu camere regale și candelabre impunătoare. Servicii de lux, de la meniul à la carte, până la concierge sau chiar chaperon. Detalii la pag. 79

IANUARIE 2012 | BeWhere! | 73


hopping

Alb scandinav

1

Imaculat, patinat sau lăcuit. Un tablou de iarnă pentru un decor pe cât de „înzăpezit”, pe atât de cald... De Anca Negoiţă Corp de iluminat Le Soleil by Vincente Jimenez din policarbonat,

1 Garcia

de la 2.800 lei, Moir Design Concept, Iancu de Hunedoara 64, www.moir.ro

LAMPĂ Atelier Anda Roman,

2 1510 lei, www.atelierandaroman.ro Platou prăjituri din porţelan Rosenthal

3 Hutschenreuther,

114 lei, My House, Calea Dorobanţilor 168, www. myhousecult.ro

Suport lumânare Atelier Anda Roman,

4 665 lei, www.atelierandaroman.ro.

Panou Christopher Guy cu finisaj alb

5 lăcuit,26.130 lei, Fantasia Interiors,

Intrarea Catedrei 27, www.fantasiainteriors.ro

Cutie muzicală din porţelan Rosenthal

6 Hutschenreuther,316 lei, My House, Calea

Dorobanţilor 168, www.myhousecult.ro

Oglindă cu ramă din lemn masiv sculptat culoare albă antichizată,

1.014,75 lei, Comptoir de Famille, Calea Do­ robanţilor 116-122, www.comptoir-de-famille.com

Şifonier cu finisaj exterior alb şi cu tapet de hârtie din colecţia „Petit Trianon”, 2.470,5 lei,

8 interior

Comptoir de Famille, Calea Dorobanţilor 116-122, www.comptoir-de-famille.com 74 | BeWhere! | IANUARIE 2012

Foto: Claudiu Popescu

7 de

4


2 3

6

5

7

8


ealth [Beauty]

Q Studio

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu merg la salon nu atât pentru efectele terapeutice şi este­ tice ale tratamentelor cos­ metice, cât pentru cele câte­ va minute de relaxare, golire totală a minţii şi, uneori, chiar pentru un pui de somn. De Anca Negoiţă

Foto: Claudiu Popescu

s

tudio a fost un loc bun pentru toate cele trei enumerate mai sus. În plus, am obţinut un ten curat şi ceva mai multe informaţii despre cum ar trebui să îmi îngrijesc „cartea de vizită”, adică faţa, gâtul şi decolteul. Am ajuns la salon într-o seară ceţoasă de decembrie, după o zi plină şi obosi­ toare. Aici m-a primit Mihaela Gheorghe, esteticiana. Am fost poftită în cabinetul ei, unde a avut loc tratamentul. Ceea ce mi-a plăcut, pentru că nu prea am întâlnit asta în saloanele bucureştene, a fost consultaţia de la început, o discuţie în care am fost î­ntre­bată ce îmi place şi ce nu la tenul meu şi, foarte important, ce aşteptări am de la această şedinţă – dacă vreau să scap de cearcăne, de punctele negre, de riduri sau dacă vreau doar să mă relaxez. Am decis astfel, împreună cu Mihaela, că am nevoie de un tratament facial complet pentru ten sensibil. Şi am purces la fapte. Mi s-a făcut demachierea specifică Maria Galland, cu demachiant pe bază de lapte şi miere, cu mişcări circulare. Apoi mi s-a aplicat loţiune exfoliantă pentru a elimina celulele moarte. A urmat loţiunea tonică pentru a

tratamentul s-a desfășurat în 8 etape: demachierea, exfolierea, reglarea pH-ului, extracția, dezinfectarea, masajul, masca și crema

regla pH-ul.Toate aplicate pe faţă, gât şi decolteu. De altfel, gâtul, decolteul şi mâinile sunt cele care trădează întotdeauna vârsta unei femei, mi s-a spus. A urmat expunerea la vapofor pentru „a înmuia stratul cornos şi pentru a deschide cuticula”. După ce am scăpat de partea dureroasă, extracţia punctelor negre, a urmat dezinfectarea cu cremă şi închiderea porilor cu un aparat numit electrodermă. Etapa masajului de fermitate şi relaxare a început cu aplicarea cremei numărul 5 de la Maria Galland (care a fost creată ca tribut pentru Coco Chanel no 5). După masaj, faţa mea s-a răsfăţat cu patru tipuri de măşti: masca pentru ochi

obosiţi, masca de faţă pentru nutriţie, cea de gât pentru fermitate şi masca pentru decolteu pentru tonifiere. Cu masca am stat 7 minute, timp în care da, am avut timp să şi dorm. Apoi mi s-a aplicat serumul adecvat fiecărei zone şi, în cele din urmă, crema specifică fiecărei zone. Şi, pentru că aveam de ajuns şi la un eveniment după program, Mihaela m-a dat cu un fond de ten nutritiv profesional.Tratamentul facial complet Maria Galland a durat 105 minute şi a costat 179 de lei. C Q Studio, Tudor Vianu 41, 031.107.84.54, www.q-studio.ro

[guilty pleasure]

Foto: PR

dots

gogoși aproape dietetice 76 | BeWhere! | IANUARIE 2012

Guilty şi healthy, de fapt. Pentru că cele mai noi gogoşi din oraş nu sunt preparate cu grăsimi hidrogenate. Brandul care le produce, Europastry, este pe primul loc în Spania pe piaţa produselor congelate de patiserie. Procesul de congelare nu afectează calităţile desertului însă. Le găsiţi prin oraş, în câteva localuri care şi-au pus eticheta „Dots – Acest local este incredibil de proaspăt”, cum ar fi cafenelele Gloria Jeans din Afi Cotroceni, Băneasa Shopping City şi Bucureşti Mall şi în Zodiac Caffe din Afi Cotroceni. Gogoşile sunt cu ciocolată, vanilie, măr şi scorţișoară. De ultima variantă puteţi să vă bucuraţi inclusiv în ianuarie, chiar dacă au trecut sărbătorile şi, teoretic, s-a terminat şi mărul cu scorţişoară din meniuri. // anca negoiță


Nou deschis Showroom Kettler

Noua sală se întinde pe 3.000 de mp

[sport]

Kettler, Occidentului 3, www.kettleronline.ro

s

-a deschis încă o sală World Class Health Academy „la cererea segmentului corporate şi a celui exclusivist din zona Pipera”, dar şi pentru cei care vor să se aventureze în zona Fabrica de Glucoză doar pentru a vedea sau încerca cea mai mare sală de forţă din România. Noul spaţiu măsoară 3.000 de metri pătraţi şi are o echipă de antrenori simpatici, gata să scoată untul din voi şi la propriu, şi la figurat. De altfel, în ciuda contextului economic încă incert, World Class România se laudă cu o creştere a numărului de abonaţi de 24% în ultimul an şi estimează un record de 20.000 de membri în 2012. La noua sală, la fel ca şi la celelalte, puteţi alterna activităţile energice ca aerobicul, cyclingul, funcţional trainingul cu partea holistică, ce include piscina şi zona de relaxare. În plus,

aveţi ocazia să încercaţi trei noi concepte – bodybump, bodycombat şi cxworks, plus alte programe noi de training din primăvara. Antrenorii sunt din categoria vedetelor din domeniu – Anca Bucur, campioana naţională şi internaţională la fitness şi Miss Fitness Universe, instructorii internaţionali Peter Ambjorn, Richmond Bachia, Per Markussen. Noul club are o capacitate de până la 5.000 de membri, vestiare VIP, 250 de metri pătraţi de studiouri pentru aerobic, zonă de spa şi masaj, jacuzzi cald şi rece, saune, studio în care se lucrează cu antrenor personal, sală de yoga. Pentru anul viitor, World Class anunţă deschiderea a încă două cluburi în America House din Piaţa Victoriei şi World Class Titan. // Anca Negoiţă C Health Academy at Upground, Fabrica de Glucoza 9-11, 021.796.13.65 Foto: Claudiu Popescu

sigur v-au mai rămas bani după ce aţi cumpărat cadouri pentru toată familia, prieteni, vecini, pisică. Iar ianuarie e luna în care aveţi voie să fiţi egoişti şi să vă răsfăţaţi numai şi numai pe voi. Pentru asta, Kettler, unul dintre cele mai cunoscute branduri internaţionale în materie de echipamente de fitness, mese de tenis, biciclete, jucării pentru activităţile copiilor în aer liber şi mobilier de grădină, a inaugurat de curând primul showroom din România. Cei de la Wellness Solutions, distribuitorul oficial Kettler la noi în ţară, au cheltuit 200.000 de euro pentru noul magazin din Bucureşti. Suprafaţa totală a showroom-ului este de 200 de metri pătraţi. Aici încap mai bine de 150 de produse, echipamente, accesorii şi alte obiecte necesare pasionaţilor de sport. Aflat la câteva minute de mers pe jos de Piaţa Victoriei, showroom-ul are şi o grădină în spate cu piscină interioară, un loc în care clienţii să poată testa produsele destinate activităţilor outdoor. În magazin se află acum toată gama de produse Kettler, de la biciclete eliptice şi benzi de alergat până la biciclete electrice sau de oraş, mobilier de grădină din aluminiu, răşină şi fier forjat, jucării pentru copii şi mese de tenis plus noua linie de accesorii pentru echilibru, antrenament şi forţă. // A.N.

World Class Upground

[Beauty Spot]

geta voinea

Tot în complexul UpGround Pipera de pe Fabrica de Glucoză s-a deschis şi un salon Geta Voinea. Aşadar, dacă nu vreţi să plecaţi de la sală arătând neglijent, ar fi bine să treceţi pe la salon după fitness sau piscină pentru o coafură şi poate şi o manichiură. Atmosfera era de sărbătoare când am ajuns noi, pe la mijlocul lui decembrie. Ne-au promis sărbătoare şi în ianuarie însă. Pentru că promoţiile de Crăciun se prelungesc tot anul. Aşa că va curge cu discounturi dacă aţi fost pe fază şi aţi verificat lista Moşului de pe site-ul salonului. În plus, Geta Voinea a anunţat, pentru sfârşitul lui ianuarie, deschiderea unui club în Satul Francez. geta voinea anunță Iar în februarie, un al doilea salon cu licenţă, în deschiderea unui club în Craiova. În Bucureşti se mai anunţă o extindere în Satul Francez mallurile Sun Plaza şi Afi Cotroceni. // A.N.

78 | BeWhere! | IANUARIE 2012


oteluri

În perioada comunistă, palatul șuter a fost sediul Serviciilor Secrete Sovietice

info point Elemente de Design. Marmură de Venezuela şi Spania, candelabre din cristale Swarovski şi Strass, tapet din Scandinavia, piese clasice din lemn de cireş şi, piesa de rezistenţă, cel mai lung candelabru din cristal de Murano inspirat din Coloana Infinitului a lui

Brâncuşi, cu 2.000 de cristale masive. Acesta cântăreşte 2 tone, are 14 metri lungime şi uneşte stilistic cele trei etaje ale palatului.

Foto: PR

Carol Parc Hotel

Apartamentul Regal Regele Carol I Se întinde pe 137 de mp şi are 2 dormitoare cu pat king size, un living mare, 2 băi imense şi 3 balcoane. Camerele sunt amenajate în stil cla­s­icprinciar, cu influenţe prusace şi italiene. Pereţii sunt tapetaţi cu mătase vişinie, ivoire şi grej din Suedia. Draperiile din brocart şi perdelele din mătase şi organza au fost comandate în Austria. Unul dintre dormitoare este izolat fonic, pereţii fiind matlasaţi cu brocart

Hotelul are o arhitectură neobrâncovenească și este decorat în stil clasic-princiar

Pe vârful Dealului Filaret, în cel mai înalt punct natural al Bucureştiului, se află un small luxury boutique hotel de 5 stele. Carol Parc Hotel a fost inaugurat acum cinci ani în fostul palat Şuter de la 1906. De Anca Negoiţă

f

iecare dintre cele 17 camere şi suite ale hotelului are un design diferit. Iar restaurantul, piano-clubul, terasa-lounge, barul privat şi sălile de conferinţă sunt decorate în stil clasic-prin­ ciar. În plus faţă de ambianţa aristocratică, cei de la Carol Parc Hotel se laudă cu discreţie şi securitate. Motiv pentru care printre oaspeţii trecuți în registrul hotelului se numără personalităţi ca Secretarul General al Naţiunilor Unite, Excelenţele lor, Prinţul şi Prinţesa de Liechtenstein, preşedinţi de stat, diplomaţi şi celebrităţi internaţionale. De altfel, hotelul se află pe Hot List Conde Nast Traveler – Cele Mai Bune 130 de Hoteluri şi Resorturi din Lume şi a câştigat titlul de Cel Mai Bun Hotel din România în 2008.

Construit de unul dintre apro­ pi­aţii Regelui Carol I, acesta a fost proiectat în stil neo-brâncovenesc de arhitectul francez Redont şi arhitectul elveţian Adolf Şuter (prieten al familiei regale) ca loc de întâlnire a elitei sociale a oraşului, un mic palat pe creştetul unei podgorii ce dezvăluie o pa­ no­­ramă superbă asupra Capitalei. Povestea începe din anul 1895, când Regele Carol I al României a transformat mlaştinile din jurul Dealului Filaret într-un parc, cu ocazia organizării Expoziţiei Universale de la 1906. Şuter s-a mutat în palat în 1907, urmând ca, la scurt timp după moartea Regelui, să se mute înapoi în Elveţia şi să-l vândă unui bancher grec. Acesta îl dăruieşte ulterior amantei sale, o franţuzoaică, cea mai frumoasă femeie a vremii din Bucureşti şi soţia unui renumit politician. În

perioada comunistă clădirea a fost transformată în sediu al Partidului Comunist şi apoi în sediul Serviciilor Secrete Sovietice (NKVD) în România. Începând din 2003, proprietatea a intrat într-un proces de restaurare minuţioasă (care a durat 4 ani şi a costat 6 milioane de euro). Aşezat în capătul unei străzi „cul de sac”, Carol Parc Hotel este „păzit” astăzi în trei puncte de parcul Carol, Mitropolia Română şi Palatul Parlamentului. Aici se poate ajunge fie pe Aleea Şuter, fie pe strada Xenofon, o scară urbană veche de 200 de ani. Zona era foarte atrăgătoare în acea perioadă, așa că Şuter a proiectat şi alte vile din împreju­ rimi, dar şi pe strada care îi poartă acum numele.  C Carol Parc Hotel, Aleea Şuter 23-25, 021.336.33.77, www.carolparchotel.ro

nobil din Germania. Întreaga boiserie, parchetul şi mobilierul au fost aduse din Italia şi sunt realizate din lemn de cireş. Lămpile de Cristal de Murano sunt din Veneţia, iar covoarele sunt piese persane autentice. Băile sunt decorate integral cu ceramică Laura Biagiotti, cu armături clasice din bronz şi oglinzi de cristal, iar cosmeticele sunt Bvlgari, Chopard şi Lanvin. Serviciile luxury cuprind concierge, restaurant à la carte, room-service, la cerere şofer, transfer cu limuzina, presă românească sau străină, hair stylist, cosmeticiană şi masaj, shoepolish, baby-sitting sau chaperon, translator, ghid şi biciclete pentru plimbări în Parcul Carol sau împrejurimi. Tariful apartamentului regal este de 1.360 de euro pe noapte pentru o persoană.

IANUARIE 2012 | BeWhere! | 79


ravel

Malta, de la superbissima Valletta la sălbatica Gozo

turnul roşu, cu insula Gozo în fundal

Malta este un arhipelag aparte, perfect adaptat standardelor turistice actuale, dominat de o limbă 60% arabă și plin de domuri catolice, dintre care unul este atât de mare, încât ar încăpea în el toți locuitorii oraşului în care a fost construit. De Costin Mihalache

info utile n Engleza și malteza sunt limbi oficiale. Puteți apela și la italiană ori germană. n Se conduce pe stânga, iar mașinile au volanul pe dreapta. n Un adaptor cu trei pini este extrem de folositor în privința utilizării prizelor. n Pentru shopping, alegeți orașul Sliema, pentru viața de noapte, St. Julian’s, iar pentru baie în mare, plajele din nordul Maltei. n Majoritatea bisericilor din Malta au câte două ceasuri, dintre care doar unul arată ora exactă, pentru ca diavolul să nu știe niciodată cât este ora și să nu poată participa la slujbe. n Din patrimoniu UNESCO fac parte capitala Valletta, Hypogäum-ul din Hal Safliéni şi templele megalitice din Malta şi Gozo. 80 | BeWhere! | IANUARIE 2012

m

alta m-a întâmpinat cu soare, cu 25 de grade în plină iarnă și cu un ținut ce părea mai degrabă oriental, cu un iz puternic de n­or­­dul Africii. Hotelul Fortina, la care eram cazat, era cotat la 4 stele, dintre care străluceau propriu-zis vreo 3. Însă perspectiva de la balconul camerei ar fi putut umple cu siguranţă jumătate de cer: golful Sliema, cu insula Manoel în mijloc, și, peste apă, Valletta, capitala Maltei, cel mai nou oraș vechi al Europei, clădit cap-coadă de Cavalerii Ioaniți în secolul XVI. Simţeam că mă aflu, cumva, în prezenţa a două lumi care au găsit un mod straniu de a pune laolaltă, într-un fel de echilibru concentrat, elemente proprii și Orientului, şi Occidentului. Iar priveliștea Vallettei mă trimitea, sincer, cu gândul – deși nu sunt vreun maniac – la o combinație între Osgiliath (avanpostul capitalei Gondorului) și Cetatea

Regelui din Stăpânul Inelelor. Pe scurt, am rămas cu gura căscată. Impresia de stranietate s-a păstrat în continuare și atunci când am străbătut parte din golfurile Sudului Maltei la bordul unuia dintre feriboturile faimosului Captain Morgan şi am văzut de pe apă The Three Cities. Unul dintre ele, Vittoriosa, conține chiar în numele său mândria maltezilor de a fi rezistat Marelui Asediu Otoman al secolului al XVI-lea. Ca să nu mai spun că fosta capitală, Mdina, este supranumită The Silent City: cetate-fortăreaţă cu un trafic auto redus la extrem și cu străduţele mici, gândite de cavaleri astfel încât fiecare om să fie vizibil de la maxim o aruncătură de săgeată. Imposibil de epuizat, voi încerca totuşi o minimă listă, aleatorie, a celor memorabile: în nordul Maltei, Turnul Roşu al cavalerilor deschide priveliştea către toate cele trei insule locuite ale arhipelagului (Malta, Gozo şi Comino);


GrĂdinile Barrakka de sus, din Valletta, se deschid către Marele Port

O străduță din Valletta, în plină iarnă

Bradul de Crăciun din sticlă de mdina,în centrul Vallettei Vedere de pe zidurile citadelei din Gozo

o pisică se odihneşte pe zidurile citadelei Victoria din Gozo

fereastra albastră de la Dwejra, Gozo

în sudul insulei, Grota Albastră este punctul recomandat de localnici ca indicator pentru cât este de albastră Mediterana; nu sunt de ratat cele două picturi de Caravaggio găzduite de St. John Co-Cathedral din Valletta ori vizitarea Marelui Palat al Ordinului Cavalerilor Ioaniți, deschis publicului în momentele în care Parlamentul nu își desfășoară ședințele în interior. V-aș recomanda să încercați un safari trip: stimulează trupul și ochiul. Iar ca ghid alegeți-o pe Pat, o simpatică luxemburgheză care a venit să trăiască în Malta acum mulți ani, alături de soțul ei neamț. Chiar ea ne-a povestit ultimele zvonuri în materie de plaje: se pare că, pentru plajele stâncoase din sudul insulei, autorităţile au decis să aducă nisip din deşert, deoarece este mai greu decât cel scos direct din mare, pe care oricum Mediterana şi-l revendică cu asiduitate înapoi în fiecare an.

A silent street in The Silent City (Mdina)

Nu am ratat călătoria, clasică de altfel, cu feribotul pe insula Gozo, a doua ca mărime dintre cele locuite. În trecere, am lăsat pe dreapta insula Comino, unde nu locuiesc iarna decât 3 oameni şi un poliţist. Gozo este, aşa cum scrie în ghiduri, mai sălbatică, cu străduţe şi mai înguste, cu un aer şi mai oriental decât Malta. În insula lui Calipso am dat, printre altele, de un capăt de lume – sunt deja absolut convins că sunt mai multe –, la Dwejra, unde Fereastra Albastră m-a uluit peste poate. În cele din urmă, nu pot să nu adaug două vorbe despre pisicile malteze: sunt atât de multe, de mari, de lenoase și de peste tot, încât par a fi dintotdeauna stăpâne peste insulă. Îmi imaginez chiar că puteau liniștite să facă oficiul de șoimi atunci când Cavalerii Ioaniți trebuiau să-și plătească tributul regelui Spaniei și nu aveau la îndemână vreo zburătoare. C

Foto: Costin Mihalache

Un loc de şezut în tihnă pe o străduţă, în Valletta

no comment...

IANUARIE 2012 | BeWhere! | 81


adrese utile Dacă nu știți cum și unde să ajungeți, noi vă punem semnul exclamării pe hartă.

Foto: Adi Bulboacă, Claudiu Popescu, PR

Cocktail molecular de la orange concept store

Vernisaj Șetran/leonte Moir Concept Store

elizaveta bam regia Alexandru Tocilescu

Osteria Gioia un spațiu cald și primitor

B Oraș ArCuB, Batiște 14, 021.319.26.90; www.arcub.ro British Council, Calea Dorobanților 14, 021.307.96.00; www.britishcouncil.org Cărturești, Pictor Arthur Verona 13-15, 021.317.34.59; www.carturesti.ro Centrul Ceh, Ion Ghica 11, 021.303.92.30; www.czech-it.ro Centrul Naţional de Artă „Tinerimea Română”, Gutenberg Johann19, 021.315.81.65; www.centrul-tinerimearomana.ro Crama Domnească, Şelari 13-15, 0722.291.195; www.cramadomneasca. com Forumul Cultural Austriac, Dumbrava Roșie 7, 021.201.56.21 Green Hours, Calea Victoriei 120, 0788.452.485; www.greenhours.ro Hobby Café, Negustori 34, 0724.288.850/ 0771.760.238; www.hobbycafe.ro Happy Planet, Vergului 59, 0771.037.797; www.happyplanet.ro Jackson Bar, Calea Griviţei 55 La Copac, Pitar Moş 23,

B Film Cinema Eforie, Eforie 2, 021.313.04.83 Cinema Patria, Bulevardul Gheorghe Magheru 12-14, 021.316.92.66 Cinema Studio, Bulevardul Gheor­ ghe Magheru 29, 021.316.55.26 Cinema Union, Ion Câmpineanu 21, 021.313.92.89 Noul Cinematograf al Regizorului Român, Intrarea Monetăriei 3, MȚR, 021.312.98.75

E4, 021.318.91.37; www.mnac.ro Galeria Prospekt, Calea Victoriei 107 MNAR, Calea Victoriei 49-53, 021.313.30.30; www.mnar.arts.ro Melenia Art Gallery, Daniel Constantin 3, 021.315.77.50; www. meleniagallery.com Sala Palatului, Sala Coloanelor, Et. 2, Ion Câmpineanu 28; 0372.756.651; www.salapalatului.ro, Salonul de Proiecte, Calea Moșilor 62-68; www.salonuldeproiecte. blogspot.com B teatru&dans MNS „Dimitrie Teatrul Național Gusti”, Secția „Muzeul Radu Stanca Costumului Popular”, IzSibiu, Bulevardul vor 2-4, Corpuri A3 și F, Corneliu Coposu 2, 021.317.91.03; www. 0269.210.092; www. muzeul-satului.ro B Muzică sibfest.ro  Moir Concept Store, Club A, Blănari 14, Teatrul Naţional Iancu de Hunedoara 64, 021.316.16.67; Bucureşti, Bulevardul 0374.036.827; www.cluba.ro Nicolae Bălcescu 2, www.moir.ro 021.314.71.71 Club Control, AcadeICR, Aleea Alexandru miei 19, 0733.927.861; Teatrul de Come38, 0317.100.627; die, Sf. Dumitru 2, www.icr.ro www.control-club.ro 021.315.91.37 Hard Rock Cafe, Teatrul Odeon, Calea B Localuri Șoseaua Kiseleff 32, Victoriei 40-42, I Siciliani, Calea 021.206.62.61 021.314.72.34 Victoriei 52, The Silver 021.423.53.36, Church, Plevnei 61, B Artă 0736.472.864; 021.313.55.92; www. Pavilion Unicredit, Nicolae Titulescu 1, www.isiciliani.ro tscarena.ro 021.310.54.69; www. Barletto Club, Zone Arena, Barbu pavilionunicredit.ro Olteţului 30, Văcărescu 313-321, MNAC, Izvor 2-4, Aripa 0743.315.461; 031.432.85.99 021.319.27.57; www.lacopac.ro La Scena, Calea Călăraşilor 55, 021.320.35.67; www.lascena.ro Muzeul Storck, Vasile Alecsandri 16, 021.317.38.89; www.muzeulbucurestiului.ro Muzeul Țăranului Român, Șoseaua Kiseleff 3, 021.317.96.61; www.muzeultaranului. ro The Library, Șoseaua Fabrica de Glucoză 21, 0720.333.080; www. thelibrary.ro Zorky’s Planet, Bulevardul gen. Vasile Milea 42D, 0751.159.342; www.zorkysplanet.ro

82 | BeWhere! | IANUARIE 2012

www.barletto.ro Fire Club, Gabroveni 12, 0732.166.604 Loc de Joacă, Vasile Conta 18, 0724.531.795 Tartelier, Clucereasa Elena 8, 0727.382.783; www.tartelier.ro Osteria Gioia, Bulevardul Ion Mihalache 16, 021.311.37.50; www.osteriagioia.ro La Nana, Ion Câmpineanu 22, 0722.293.069; www.facebook.com/ pages/Nana-NaturalFood Restaurant & FastFood Dragon 1, Etaj 1, Complex Europa, 0788.808.533 Just Sushi. Take Away, Banu Andronache 33, 0733.121.982; www.just sushi.ro Old Nick Pub Bucureşti, Dionisie Lupu 88, 0733.525.150; www.oldnickpub.ro Champions Bar, JW Marriott Grand Hotel, Calea 13 Septembrie 90, 021.403.19.17 Experimental Bar, Calea Victoriei 41

(Orange Concept Store), 021.203.30.30, 0744.411.411 B Shopping Atelier Anda Roman; www.atelierandaroman.ro My House, Calea Dorobanţilor 168; www.myhousecult.ro Fantasia Interiors, Intrarea Catedrei 27; www.fantasiainteriors. ro Comptoir de Famille, Calea Do­robanţilor 116122; www.comptoir-defamille.com B Health Q Studio, Tudor Vianu 41, 031.107.84.54; www.q-studio.ro Kettler Showroom, Occidentului 3; www.kettleronline.ro World Class Health Academy UpGround, Fabrica de Glucoză 9-11, 021.796.13.65; www.worldclass.ro Geta Voinea UpGround, Fa­ brica de Glucoză 9, 0740.829.980; www.getavoinea.ro B travel Carol Parc Hotel, Aleea Şuter 23-25, 021.336.33.77;


BeWhere! numarul 4, Ianuarie 2012  

Extravagante - Iau forma unor performance-uri insolite sau tratează teme prea puțin uzitate. Putem să le numim idei curajoase, controverse,...

Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you