Literatura și arta nr_16 (2018)

SĂPTĂMÂNAL AL SCRIITORILOR DIN REPUBLICA MOLDOVA JOI, 19 aprilie 2018. FONDAT LA 3 OCTOMBRIE 1954 NR. 16 (3789)

LA EST DE VEST

PUBLICAŢIE DE LIMBA ROMÂNĂ

George COŞBUC

Cărţi descătărămate

Aurelian Silvestru e un scriitor citit de critica noastră literară (cea care mai există) cu un singur ochi.

Cronicarii literelor îl citesc altfel – doar cu un ochi, şi-acela întredeschis (asta e părerea care ţi-o lasă) – de teamă că ar putea descoperi în persoana lui un mare scriitor pentru adolescenţi.

Dar cele spuse mai sus nu-i împiedică pe cititorii de diverse vârste să-i parcurgă cărţile, să-l aibă de scriitor drag, de învăţător (nu doar pentru elevii Liceului său „Prometeu”, ci şi pentru cei din toată republica, aici – românească, de la Tisa şi până dincolo de Nistru). Şi dacă unii confraţi de condei afirmă cu emfază că scriitor e cel care scrie, Aurelian Silvestru dă de înţeles, cu toate cărţile sale, că scriitor e cel care e citit.

La ora actuală Aurelian Silvestru e unul dintre cei mai îndrăgiţi scriitori din Republica Moldova.

El scrie dintr-un respect pentru cititor, despre el, cu el, pentru el.

De aceea nu mă mir deloc să aflu că el lipsește din manualele școlare, curricula fiind alcătuită în continuare de adepți ai realismului socialist al cărui simpatizant Aurelian Silvestru nu a fost niciodată.

Ultima lui carte, „Îngerii dispar în ploaie”, deşi e una autobiografică, e despre adolescenţa ca graniţă între copilărie şi maturitate, locul, spaţiul şi timpul unde se întâmplă cele mai multe minuni din viaţa fiecărui muritor.

Mi-l amintesc student în anul întâi, când venise la Facultate cu două valize mari: una plină cu cărţi şi o alta – cu haltere de gimnastică, cele de care ulterior aveam să ne împiedicăm zilnic de zeci de ori în camera noastră din căminul nr. 7. În această carte va vorbi de ele, dar, lucrul cel mai semnificativ, de treptele unei scări, care duceau în podul plin cu cărţi al unchiului Nicanor, ca de treptele unui urcuş către sine.

Crescuse într-o pădure de lângă satul său Cuşelăuca, pe care o iubea ca un pustnic.

Acum pădurile sale, prin care se plimba, pe care le colinda şi-n care se pierdea rătăcindu-se fără salvare, erau cărţile.

Iar biblioteca universitară – un canton din desiş de codru. Animalele din acea pădure erau cuvinte. Păsările erau rime. Fluturii erau expresii după care alerga zile întregi ca să le prindă cu auzul sau cu creionul şi să le fixeze pe foaie.

Chiar dacă – în anul întâi de studii, spun cu tristeţe acest lucru, nu prea avusesem ce să învăţăm de la profesorii noştri (gen Crăciun, Borşci, Dobrovolschi ş.a.).

Ba, mai mult îndrăznesc să cred că învăţau ei de la noi – sinceritate, curaj, lecturi neortodoxe etc. (Afirm în cunoştinţă de cauză, pentru că unii dintre ei foloseau citate improvizate de noi, atribuite unor critici inexistenţi ca Tudor Canţer (tractorist din satul meu), ca mari autorităţi ale scrisului, care combăteau realismul socialist sau îi apărau de Ivan Racu, la cursurile lui Ivan Racu, pe Druţă, Vasilache, Vieru, Damian…).

Copilăriile noastre semănau.

Mama lui îi spunea în dimineţile de duminică: – Adu Cartea! Şi el aducea din Casa Mare o Evanghelie mare cu coperte de lemn şi încuiată cu două catarame argintii.

Evanghelie de aceasta cu cataramă şi cu lăcăţică aveau şi bunicii mei, pe care nu o putea deschide oricine, ci doar cel cu cheia. Duminicile, bunicii, părinţii şi noi, copiii lor, ne îmbrăcam în haine de sărbătoare şi, când ne adunam cu toţii în Casa Mare, bunicul îmi spunea: – Adu Cartea! Şi eu o aduceam – o Carte mai mare decât mine –, i-o dădeam bunicului, el o aşeza sub candelă pe masă, acoperea cu ea jumătate din suprafaţa mesei, îi săruta cataramele, scotea cheiţa pe care o purta totdeauna cu el – ca un deschizător de taine –, descuia Cartea şi o punea pe bunica sau pe mama să citească, iar el plângea.

Plângeam şi noi, nu pentru că înţelegeam ceva din baterea în cuie a Mântuitorului Iisus Hristos, ci pentru că plângea bunicul.

Cartea din copilăria mea era de la Mănăstirea Zloţi, cartea copilăriei lui Aurelian era de la Mănăstirea Cuşelăuca, cărţi mănăstireşti, peste care s-au aplecat generaţii de rugători, ele deschizându-se singure la pasaje de care cititorii ei aveau cea mai mare nevoie din locuri cu icoane care plâng, cu sfinţi şi sfinte printre care copiii îşi disputau nestingherit trăsnitele lor jocuri.

Una din nuvelele-eseu cele mai impresionante ale cărţii e cea despre Sfânta Oarbă – un roman de doar patru pagini (care s-ar cere desfăşurat poate într-o viitoare lucrare de proporţii)!

Autorul spune: „Cernea o ploaie deasă şi măruntă, dar hainele bătrânei rămâneau uscate”. În dialogul ei cu autorul – cel care a colindat desculţ, în toţi anii copilăriei, când Mănăstirea Cuşelăuca fusese închisă de către barbarii de la Răsărit, pe urmele Sfintei Agapia de la Cuşelăuca, sanctificată recent de Biserica Ortodoxă – Sfânta Oarbă menţionează:

– Dumnezeu mi-a luat ochii, dar mi-a lăsat vederea.

– Acest lucru – vederea Basarabiei – îl preocupase şi pe Mihail Sadoveanu când ajunsese la Cuşelăuca, descrisă în volumul „Drumuri basarabene”, unde dialogase cu preoţii din mănăstire şi cu consătenii lui Aurelian. În 1918 marele prozator căutase ceva, nu ştie nimeni ce şi pe cine, în mănăstire, apoi la moşia boierului Cazacliu, care avea trei feciori, membri în Sfatul Ţării şi care votaseră Unirea cu România, intrase într-o colibă a unui călugăr de lângă izvor, murmurând „Nu-i!”, colindase printr-un crâng din preajma mănăstirii, ca să îngâne „Nu-i, încă nu-i!”, privise în scorbura mare a unui stejar bătrân, care vuia ca un stup, şi exclamase: „Nu-i nici aici!”. Apoi ascultase clopotul cel mare de la mănăstire, întrebându-se ca pentru sine: „Oare nu el bate clopotul?”.

Prietenul său, boierul Cazacliu, l-a întrebat mai mult cu privirile: – Ce căutaţi, maestre?

El a zâmbit, dar n-a spus nimic.

N-a aflat nimeni ce şi pe cine căutase atunci la Cuşelăuca autorul „Neamului Şoimăreştilor”.

După ani, îmi dau tot mai mult seama că marele prozator îl căutase atunci la Cuşelăuca pe Aurelian Silvestru. Dar el nu se născuse încă. Locurile de la Cuşelăuca erau şi ele în aşteptarea unui Visător. Şi a unuia dintre scriitorii importanţi ai Limbii Române.

Atunci, Sadoveanu s-a întâlnit cu căpitanul Ion. Pe acesta l-am cunoscut şi eu în 1967, când Aurelian mă invitase la Cuşelăuca, să văd locurile descrise de el în cartea „Îngerii dispar în ploaie”.

Tot satul i se adresa acestui bătrân de vreo optzeci de ani cu un fiu (Aurelian) de şaptesprezece: – Să trăieşti, Căpitane!

Credeam că e un grad militar. Din armata țaristă.

Sau cea sovietică.

Aurelian m-a dumirit: era gradul moştenit de la părintele său, care îl moştenise şi el de la părintele lui, iar acela – de la părintele părintelui lui, şi însemna Căpitan de Răzeşi. Era vorba de celebrii răzeşi de graniţă puşi la Nistru încă de Ştefan cel Mare.

Căpitanul Ion era tatăl lui Aurelian Silvestru.

Acum o sută de ani, Căpitanul de Răzeşi Ion Silvestru a fost trimis cu oastea Basarabiei la Alba Iulia, la manifestările de la 1 decembrie 1918.

Au fost delegaţi la Marea Adunare, după ce au fost selectaţi mai întâi în două escadroane de flăcăi basarabeni chipeşi, înalţi ca brazii, toţi cu mustaţă: un escadron de tineri blonzi şi un alt escadron – de tineri bruneţi.

Când au intrat călări pe cai albi în Piaţa Cetăţii din Alba Iulia, regele Ferdinand a tresărit în tronul său şi s-a ridicat în picioare, omagiindu-i astfel pe fiii Basarabiei, dar omagiind, de fapt, Basarabia.

O mare de lume, când l-a văzut pe rege ridicat în picioare, a strigat: „Trăiască Regele!

Trăiască România Mare!”.

România Mare, cea care începuse la Chişinău, şi ai cărei martori fuseseră căpitanul Ion şi cei trei consăteni ai lui, fiii boierului Cazacliu de la Cuşelăuca.

Despre acest moment vorbeşte, plin de emoţie, scriitorul în cartea „Îngerii dispar în ploaie”.

Aurelian Silvestru e condeierul care a introdus psihanaliza în literatura basarabeană. Interesul pentru acest obiect vine de la lecţiile profesoarei noastre Cleopatra Vnorovschi, pe care el le-a frecventat doar jumătate de an, mai înainte de a fi exclus din universitate „pentru naţionalism”.

Azi aceeaşi universitate jinduieşte întâlnirile cu el şi cu cărţile sale. În timp, lasă impresia că ea a fost mai degrabă cea exclusă atunci din circuitul firesc al valorilor în devenire, fără să-şi mai poată reveni.

Azi Aurelian Silvestru e un distins om de cultură.

O enciclopedie umblătoare. Un filozof. Un ilustru pedagog.

Am avut norocul să lucrez împreună cu el la ciclul de manuale „Daciada”, primele manuale de istorie introduse în şcolile noastre.

Ele au modelat o generaţie.

Alecu Reniţă botezase manualele de istorie „Daciada”, apărute în 1990, „Albinuţe ale Unirii”.

Iar jurnalistul Nicolae Becciu numise generaţia de elevi de după 1990 „Generaţia Daciadei”.

Toate cărţile lui Aurelian Silvestru sunt cuvinte de încurajare, adresate celei mai importante vârste a unui om – adolescenţa. În rezumat ele îndeamnă: „Îndrăzniţi! Iisus a cucerit lumea. Voi puteţi face un lucru la fel de mare: să cuceriţi lumea din interiorul vostru!”.

Tonalitatea scrisului e a unui Învăţător, care predă Cumsecădenia, Demnitatea, Curajul, Reuşita, Bunătatea, Viaţa.

Despre ultima sa carte am putea spune: îngerii dispar în ploaie, ca să devină ploaie şi să ajute lanurile să rodească, pomii să fie încărcaţi de fructe, şi oamenii – plini de speranţe care să se împlinească.

Nicolae DABIJA

Scumpă ţară românească Scumpă ţară românească, Cuib în care ne-am născut, Câmp pe care s-a văzut Vitejia strămoşească, Scumpă ţară românească, Te salut! Şi-a mea frunte ţi se-nchină Ca naintea unui sfânt, Căci, deşi copil eu sunt, Inima de dor mi-e plină.

Să te văd mereu regină Pe pământ.

Acum cincizeci de ani, marele lăutar Dumitru Blajinu, dădea viață renumitei, în întreg spațiul românesc, orchestre de muzică populară „Folclor”

Să ai viaţă de vecie, Să sporească-al tău popor; Sub stindardul tricolor Să nu vezi decât frăţie, Şi-atunci, dac-o fi să fie, Pot să mor!

REVENIND LA RĂDĂCINI Folclorul este dorul de a te întoarce acasă.

Nichita STĂNESCU Iată că s-au trecut Luminatele Sărbători de Paşti. Noi, creştinii ortodocşi, am stat cu cei ai casei la Masa Învierii Fiului Tatălui Ceresc, apoi, peste o săptămână – de Paştele Blajinilor, ne-am închinat cu sufletul întru pomenirea celor apropiaţi, care şi-au aflat odihna de veci, păstrându-le, ca pe o iconiţă, imaginea neîntinată.

Dar, în aceste zile de curăţenie şi de purificare spiritual-morală, ne răscolesc memoria nu doar cei apropiaţi, plecaţi dincolo, ci şi cei cu care pe traseul acestei vieţi zbuciumate şi trecătoare ne-a legat cândva în prietenii necondiţionate, cele mai gingaşe şi rezistente, vorba clasicului de la Mărţişor Tudor Arghezi. Uite că la acest gând, la această stare de adâncă resemnare m-a provocat chiar în Vinerea Săptămânii Luminate întâlnirea inopinată cu admirabila şi înzestrata Doamnă de Televiziune Nina Bolboceanu, producătoare de emisiuni muzicale, cea care acum trei decenii a dat viaţă îndelungată şi strălucire bine cunoscutului şi apreciatului în întreg spaţiul românesc „Evantai folcloric”.

De la această puternică şi talentată personalitate aflu că celebra Orchestră de Muzică Populară „Folclor” se apropie de pragul unei jumătăţi de veac, de când şi-a anunţat apariţia în acele vremuri tulburi ale obscurantismului bodiulist, atunci când cea mai mică şi nevinovată sclipire sau adiere la spiritul autohton, la cultura, tradiţia, datinile şi de conştiinţa de sine a băştinaşilor erau puse la index, în captivitate. Şi, Doamne fereşte să se fi făcut cea mai nevinovată aluzie că suntem înrudiţi cu fraţii noştri de sânge şi de spirit naţional din dreapta Prutului. În acele împrejurări draconice, cu un pronunţat iz stalinist repug-

nant, gestul celebrului lăutar-viorist din nordul Basarabiei Dumitru Blajinu a fost cu adevărat unul temerar, dârz, bărbătesc şi cutezător. Inegalabilul nostru dirijor, compozitor, muzician-folclorist, marcat de Pronia Cerească, a imprimat proaspetei formaţii o respiraţie liberă, curată, nealterată, adică a împodobit-o în veşminte sonore, pe care primul ei solist bucovineanul Ion Paulencu (pe atunci student la Conservatorul, G. Musicescu din Chişinău), le numeşte zestrea şi podoaba cea mai aleasă şi desăvârşită pe care am moştenit-o din moşi-strămoşi, adică folclorul autentic, cel nealterat, al Orchestrei „Folclor”.

***

… La acele începuturi, când Orchestra lui Dumitru Blajinu îşi încerca primul zbor spre înalturile gloriei ce i se deschidea în cale, subsemnatul (student şi el în anul doi la Facultatea de Filologie a Universităţii de Stat din Chişinău), fiind angajat prin cumul ca redactor la nou-înfiinţatul Post de Radio „Luceafărul” pentru tineretul din fosta RSSM de pe acele vremuri de către marele patriot Nicolae Lupan, părintele meu spiritual de pe atunci, transformat în desident, fiind alungat din propria lui ţară, am avut, zic, privilegiul să-i cunosc pe toţi „folcloriştii”, pe care Dumitru Blajinu i-a adunat sub aripa lui ocrotitoare într-o strânsă şi frăţească familie: interpreţii Angela Păduraru, Veronica Mihai, sus-numitul Ion Paulencu, Nina Ermurache, Teodor Negară; dăruiţii cu har instrumentişti Ignat Bratu (vioară); Leonid Moşanu (fluier, caval, flaut); cunoscutul compozitor Dumitru Gheorghiţă, dar şi Sergiu Pavlov (acordeon); Vasile Crăciun şi Vladimir Sârbu (ţambal); Vasile Iovu (nai). În această ordine de idei îmi aduc bine aminte că primele imprimări (dar ce imprimări!) cu Orchestra „Folclor” au fost plasate în emi-

siunile muzicale ale Postului nostru „Luceafărul”, însoţite de comentariile foarte inspirate ale inimoşilor colegi şi prieteni de redacţie Serafim Belicov, Petru Dudnic, Sandu Mihailov, Anatol Gondiu, Efim Lăzărescu, Natalia Cimpoi, Nicolae Cimiliuc. Nu voi uita niciodată impactul, profund emoţional, cu adevărat cutremurător, pe care l-a avut asupra radioascultătorilor romanţa „Cântecul mamei”, pe care a compus-o însuşi maestrul Dumitru Blajinu pe versurile dragului său verişor Grigore Vieru. După debutul în eter al acestei perle, căreia i-a dat viaţă îndelungată excepţionala voce a Ninei Ermurachi, zeci şi sute de scrisori veneau în şuvoi neîntrerupt la redacţia „Luceafărului” nostru cu rugămintea de a reasculta „Cântecul mamei”. Cu îngăduinţa redacţiei săptămânalului „Literatura şi arta” (pentru care solarul nostru poet Grigore Vieru a fost a doua casă de refugiu sufletesc, precum mereu recunoştea poetul), anexăm acest text pătrunzător, care l-ar putea atinge şi pe cel cu o inimă de piatră:

Alexandru Odobescu, credem cu certitudine că şi în vremurile noastre rămâne în picioare adevărul conform căruia fiecare om îşi are măsura sa. Şi după acea măsură îşi poate măsura faptele, pe care le lasă după sine. Iar măsura cu care şi-a măsurat traseul pământesc inegalabilul şlefuitor de nestemate ale tezaurului nostru folcloric-muzical Dumitru Blajinu s-ar explica prin rezistenţa şi mesajul pe care ni le-a lăsat drept moştenire copilul său drag – Orchestra „Folclor”. … Iar în clipa cea de neocolit, când degetele maestrului nu mai aveau puterea să mângâie gâtul viorii sale – cea mai fidelă prietenă care l-a însoţit de-a lungul zbuciumatei sale vieţi, ultima lui rugăminte a fost ca acea vioară să-i fie pusă sus, în cui, pe peretele din odăiţa micului său apartament din sectorul Botanica al capitalei.

Drept omagiu şi recunoştinţă pentru cel care şi-a luat zborul spre nemărginirea spaţiilor cereşti am aşternut aceste rânduri întru luminoasa şi eterna lui amintire.

CÂNTECUL MAMEI

BALADA VIORII DE DEMULT

Nu-mi lua cercei şi salbe, Că de-amu am plete albe.

Nu-mi lua năfrămi străine, Că de-amu eu nu văd bine.

Rochie nu-mi lua de lână, Că de-amu eu sânt bătrână. Încălţări nu-mi mai alege, Că de-amu eu nu pot merge.

Ia-i mai bine norei, lasă, Că ea-i tânără, frumoasă, Iar eu, fiule,-s bătrână, Cine m-o vedea-n ţărână?

Casa cu nelinişti

Un corb planează pe deasupra cimitirului. Pădurea freamătă. Drumul se furişează pe sub garduri. Neliniştea mă strangulează. Blajinii mă aşteaptă.

– Ce faci, fiule? întreabă cineva.

Mama? Înlăcrimată, ea stă alături de tata pe lespedea ce le acoperă mormântul. Un pâlc de stânjenei străpung ţărâna. Tata îşi mângâie mustaţa.

– Eşti şi acolo căpitan? îmi scapă de pe buze o prostie, menită să-mi ascundă tulburarea.

– Aici e pace…

Mă invită cu privirea între ei.

– Ai visele albite, constată şi simt în vocea lui

***

Parafrazându-l uşor pe remarcabilul scriitor şi om de ştiinţă din a doua jumătate a sec. XIX

păreri de rău.

– A nins, răspund. Am pulbere de nea în păr.

– Dar casa? întreabă mama. Ea de ce s-a întristat?

– Am lăsat-o în grija unor rude. Iar ele… au plecat din sat. S-au dus la muncă, în străinătate.

– Izvorul, totuşi, a rămas.

– Şi păsările…

– Şi noi…

Mă uit spre fosta gospodărie a ultimului dintre răzeşi. Temelia a intrat în pământ. Acoperişul a putrezit. Podul s-a surpat. Câţiva ciulini s-au cuibărit pe prispă. Patru ferestre oarbe întreabă cerul dacă afară e noapte sau e zi.

– Crezi că mai eşti în stare s-o repari?

Atârnă vioara în cui Şi-i tristă ca toamna târzie Şi nimeni alături nu-i Umbra măcar să-i mângâie.

Arcuşul stă trist lângă ea, Împărtăşindu-i sorocul, Aşa cum mereu îi purta Norocul, dar şi nenorocul.

O, câte balade-ar fi stors Arcuşul din piept de vioară Pe-un ceas să se fi reîntors Maestrul din odinioară.

Uitarea a prins-o în cui Şi încărunţeşte vioara Şi nimeni alături nu-i Să-i scoată tristeţea afară…

Mihai MORĂRAŞ

Între filozofie şi morală Ridic din umeri: – Nu ştiu… Voi încerca.

– Încearcă, mă îndeamnă mama.

Vântul întredeschide uşa înaintea mea. Rugina se opune. Balamaua scârţâie tânguitor. Gutuiul de la poartă geme de flori. O rază de soare pătrunde prin găurile din acoperiş şi simt cum întunericul din mine prinde a se subţia puţin câte puţin.

E primăvară. Albinele zboară cu braţele încărcate de polen. O pasăre albastră deschide uşa cuibului şi îşi trimite puiul în lume. El îşi desface aripioarele şi o ia agale pe cărarea ce coboară spre izvor.

Copilăria mea…

Aurelian SILVESTRU

2

Literatura şi arta

O PRIMĂVARĂ, SĂ NE DEFINEASCĂ Încă o primăvară venită pe neaşteptate, cu pomi înfloriţi brusc, parcă peste noapte.

Poate că vedem schimbările majore ale naturii, pentru că, prinşi în iureşul unor nevoi şi griji de care avem parte cu toţii (şi aici mă refer în primul rând la cititorii noştri), observ că mergem mai mult cu capul în jos, meditând la ce va mai fi, la ce ne mai aşteaptă, dacă nu vom fi foarte atenţi.

Nu mă apuc aici şi acum să-i judec sau să-i trec în revistă pe candidaţii la funcţia de primar, sau cel puţin nu chiar acum. Dar mă enervează la culme apariţiile inoportune şi inopinate ale lui Ion Ceban, cel care candidează din partea… lui dodon. Adică, din partea partidului socialiştilor, dar dat fiindcă dodon apare tot timpul la/în spatele lui, susţinându-l în secvenţele publicitare, cu care a umplut aproape toate posturile de televiziune şi internetul, face impresia că e păpuşa sa personală, marioneta sa. În fine, e unica mutră care, băgată pe gât cu atâta fervoare, distonează de toate celelalte lichele şi licheluţe, şi, deci, iese urât de tot din peisajul primăvăratic, pe care-aş vrea să-l păstrez în suflet cât mai întreg şi cât mai proaspăt.

Credeam că numai pe mine mă agasează cu obrăznicia lui fără margini, dar, ascultând-o pe bibliotecara Ludmila Vîhristiuc, mă conving că foarte mulţi oameni simt la fel.

Noi, oamenii de litere, cel puţin ne putem aşterne indignarea şi pe hârtie uneori, dar doamna Ludmila răbufneşte fără reţinere în faţa mea, de parcă aştepta de mult pe cineva dispus s-o asculte şi s-o înţeleagă: Vă închipuiţi, acest Ion Ceban nu ascultă pe nimeni! Am privit câteva emisiuni

televizate cu participarea lui, şi m-am îngrozit. Le închidea tuturor gura, nu-i lăsa pe ceilalţi invitaţi să răspundă la întrebări, îi întrerupea obraznic! Vorbeşte fără să asculte!

Doamne fereşte să vină o atare persoană la primărie! Vă imaginaţi că săracii oameni nici n-o să poată deschide gura, nu încă să-i mai împărtăşească necazul cu care ar veni la tovarăşul primar (în niciun caz! zicem noi).

Tocmai de aceea ar trebui să chibzuim bine, cu toţii, pe cine să votăm. Ce ne vor spune de data aceasta scriitorii? M-ar interesa ce cred Nicolae Dabija, Mihai Cimpoi, Valeriu Matei, Arcadie Suceveanu, Nicolae Rusu… Pe cine ni l-ar recomanda săptămânalul nostru preferat, „Literatura şi arta”?

Pe cine ni l-ar propune să-l votăm Uniunea Scriitorilor? …Da, nu mai pot bucura prea mult, în linişte, de frumuseţea primăverii. Trebuie să apară neapărat ba ici, ba acolo, câte un rât de porc, ca să-i ştirbească din dumnezeiasca frumuseţe. Trebuie să se posteze cumva mai presus de impecabilele legi ale naturii, să încerce cu tot dinadinsul să strivească „corola de minuni a lumii”, vorba poetului…

Pe când, mergând grăbită pe stradă, mă străduiesc din răsputeri să nu strivesc nici cel puţin o gâză, o furnică, care, grăbite şi ele, mi se vâră pe sub tălpi… Şi deşi s-a încălzit brusc, timpul schimbându-se pe neaşteptate, mă mai gândesc la aprilie al anului trecut, când ne-a potopit zăpada…

Or, cu natura nu prea ne putem înţelege, dar cu anotimpurile sufletului cred că ne-

LEPĂDĂTURA

am putea descurca. În aşa mod, ca îngheţurile, gen Ion Ceban şi cel care-i stă la /în spate, slujitori zor-nevoie ai lui Putin, să se ducă prin cele siberii, unde le este locul la această vreme. Şi de unde, dacă s-ar putea să nu se mai întoarcă… cei care le adoră, căci fac parte din Rusia lor iubită.

Pentru că iernile date nouă de la Dumnezeu sunt cum nu se poate de calde, adică nu prea geroase, şi cu mult, foarte mult omăt. Cel puţin aşa erau în îndepărtata mea copilărie: abia ne vedeam dintre nămeţi.

De altfel, nu demult, am surprins o discuţie într-o alimentară. O doamnă încă destul de tânără se confesa în gura mare: „L-am votat pe dodon, dar el, în loc să vadă de nevoile ţării, s-a înhăitat cu Putin, şi una-două e la Moscova, pe mică pe ceas e cu liderul de la Kremlin.

Dacă ştiam că va face aşa, nu-l mai votam cât lumea, şi nici pe rudele mele şi pe prieteni nu i-aş fi îndemnat să-l voteze.

Dar tot păţitu-i priceput: nici pe el, şi nici pe ciracii lui socialiştii, nu-i mai votez niciodată. Şi vă rog şi pe Domniile Voastre să deschideţi bine ochii, şi să nu-i votaţi pe mincinoşii care nu fac nimic pentru noi, dar se îmbogăţesc pe durerile noastre”.

M-am bucurat: oamenii, a câta oară, se trezesc. Deschid larg ochii, ca această primăvară, care a înflorit peste noapte. Şi cât aş vrea ca, odată treziţi, oamenii să nu se mai lase prinşi în plasa minciunii. Şi cât aş vrea ca această primăvară înflorită să ne definească mai îndelung sufletele…

Nina JOSU

Nr. 16 (3789), 19 aprilie 2018

Scrisoare deschisă, detractorilor valorilor româneşti Domnul Ion Aurel Pop, preşedinte al Academiei Române a fost ţinta atacurilor neprincipiale ale unor indivizi lipsiţi de orice respect faţă de valorile intelectuale ale ţării. Surprinde atitudinea imorală a acestor indivizi care nu fac decât să distrugă orice urmă de raţiune.

Domnia sa a dat o replică de bun simţ şi de respect faţă de indivizii care l-au atacat: „Din afirmaţiile unor formatori de opinie din România, înţeleg că aproape toţi dintre aceia care am trăit înainte de 1989 şi am fost maturi în acei ani odioşi ar trebui să murim fizic sau spiritual, să ne plecăm veşnic şi să ne facem neîncetat „nostra culpa”. Şi poate şi aşa! (...). Am fost şi suntem (consideraţi), eu şi contemporanii mei, pleiade de proşti, inculţi, semidocţi, politruci, taraţi de ideologia marxistă, autohtonişti, protocronişti şi naţionalişti. Prin urmare, astăzi suntem (priviţi ca) adevărate pericole publice sau dacă nu chiar aşa, atunci complet inutili, relicve ale unei lumi revolute şi blamate de istorie. Mă simt ca şi mare parte din generaţia mea, maculat de un ev comunist catastrofal, pe care noi l-am construit. Din moment ce am trăit atunci, şi mă aştept ca dl. Hodor, CNAS, Revista 22 şi alte instanţe (mai mult sau mai puţin morale) să ne ceară, spre a se face dreptate, condamnarea la moarte”. În încheiere domnia sa îşi cere scuze tuturor acuzatorilor săi „fiindcă a ales deliberat să se nască în 1955, în loc să fi fost contemporan cu Alexandru cel Bun, fiindcă a făcut grădiniţa în trei limbi (română, maghiară, germană), deoarece aşa prevedea „internaţionalismul proletar”, în loc să fi început copilăria la Londra, în engleză.”

Ca naţionalist eminescian, condamn atitudinea huliganică a formatorilor de opinie aserviţi cauzelor sorosiste, care, de ani buni, macerează conştiinţa tineretului, în mod special Revista 22 şi Revista Dilema, reviste cu atitudine clară antiromânească încurajaţi de pseudo-intelectualii care îndeamnă sub diferite forme la deznaţionalizarea poporului român cu promisiuni şi atracţii himerice.

Ca român am fost înainte de 1989 un consecvent anticomunist cu atitudine făţişă faţă de autorităţile comuniste care au

lăsat urme adânci în conştiinţa mea. Vocea mea a fost auzită de mii de conorăşeni (bârlădeni) înainte de 1989. Iată că, după 28 de ani, aşa-zisa democraţie imperialistă, în care astăzi suntem obligaţi să trăim şi să credem în ceea ce ne obligă situaţia economică.

Atacurile neprincipiale împotriva a tot ce a fost valoare înainte de 1989, nu fac decât să distrugă realele valori ale poporului român. Zvonistica sorosistă şi pleiada de rufoşi intelectuali şi în straie cu precădere cei ideologizaţi în anti-românism, îmbuibaţi de cultivarea ostentativă a limbii engleze de baltă nu face decât să evidenţieze faptul că se încearcă pe toate canalele să se desfiinţeze cultura românească.

Loviturile au început cu atacurile împotriva poetului naţional Mihai Eminescu, terminând astăzi cu preşedintele Academiei Române, dl. Ion Aurel Pop. Cine sunt cei care se află în spatele acestor asasinate culturale şi morale? Aventurieri demagogici lipsiţi de orice respect faţă de realele valori. Aceştia nu fac decât să iasă şi mai mult în evidenţă, faptul că ei vor să şteargă definitiv noţiunea de iubire faţă de ţară.

Ce-i caracterizează şi ce-i uneşte pe aceştia? Bădărănismul, viermuiala invidiei! Aceşti impostori viscerali sunt rezidurile conştiinţei româneşti. Poate şi eu ca anti-comunist trebuie să mor pentru că am trăit 40 de ani în comunism, deoarece pot fi oricând un pericol public pentru această adunătură soroşistă.

Aceşti nerozi ibecilizaţi de darul arginţilor lui Iuda sunt în fapt demolatorii istoriei care militează împotriva adevăratului neam românesc. Aplicarea planului de discreditare a valorilor româneşti face parte dintr-un studiu cu aplicare pe termen lung de desfiinţare a poporului român.

La mine răbdarea a ostenit şi simt nevoia să dau o replică împotriva veiletarilor în sensul moral, altfel, impostura devine atotstăpânitoare într-o ţară cu profunde personalităţi intelectuale. Şleahta de pseudo-intelectuali susţine ostentativ limba engleză de baltă crezând astfel că vor putea lua locul intelectualilor rasaţi.

Mihai Sultana VICOL

Dincolo de oglindă

Cum altfel? Numai aşa: Omul vede oameni, măgarul – măgari vede, şi lepădătura vede lepădături!

Fireşte că şi ăsta, aşa-zisul preşedinte al nu ştiu cui, nu poate să vadă altceva decât ceea ce este, în propria-i persoană. L-ai auzit cumva ce dă pe gură? Întocmai ceea ce este, ce crede şi ce vede.

Dar ce i se arată înaintea ochilor? Lepădături! A spus-o de sus şi tare. Pentru toată Lumea! Ca să înţeleg şi eu mai bine cine-i el, adică ce înseamnă lepădătură, am apelat, şi de această dată, la DEX, care descifrează: LEPĂDĂTÚRĂ, lepădături, s. f. (Pop. şi fam.) 1. Copil născut înainte de termen (şi adesea cu mari deficienţe fizice sau psihice); stârpitură. 2. Fig. Om lipsit de caracter; persoană depravată, coruptă, decăzută. – Lepăda + suf. - ătură.

Departe de mine ar fi fost gândul că individul, căţărat în vârful piramidei politice de la Chişinău, le-ar fi putut spune, fără pic de simţ omenesc, tuturor celora, care susţin ideile unioniste, că „sunt nişte lepădături”, dar, ce să-i faci? cucul îşi cânta numele!

Odată ce ban la ban trage şi bou la bou rage, nu se poate altfel – ca o lepădătură să nu vadă lepădături. Ba şi mai şi: o lepădătură mare se înconjoară cu altele, după chip şi asemănare, şi, nemăsurata lepădătură, prinde curaj şi se năpusteşte asupra cui se nimereşte: pe unii îi ameninţă, pe alţii îi brânceşte, pe-o seamă îi batjocoreşte... Bietul, să nu aibă ac de cojoc? În plin veac XXI mişună oameni frumoşi la chip şi la suflet, cu idei luminate, oameni ai acestei republici, care susţin adevărul că unirea face puterea, şi, vezi Doamne, aceşti oameni au

ajuns, nitam-nisam, să fie etichetaţi, de cine? că „ sunt nişte lepădături”. Oare mai are pereche acest aşa-zis preşedinte? Interesant, cu cine îl potriveşte dicţionarul de sinonime?

LEPĂDĂTÚRĂ s. 1. derbedeu, lichea, netrebnic, puşlama, scârnăvie, secătură, (pop. şi fam.) cioflingár, (înv. şi reg.) pujlắu, (reg.) orbéte, oşíştie, postoróncă, pújlă, (Mold.) nandralắu, poghibálă, (Transilv. şi Maram.) techerghéu, (înv.) ştrengár, (fam.) cútră, marţafói, (fig.) căzătúră, otreápă, zdreánţă, (reg. fig.) loáză, (arg.) sichimeá. (Mare ~ mal eşti, amice!) 2. stârpitură, (livr. fig.) avortón. (Nu e decât o ~.) 3. (fig.) drójdie, gunói, pleávă, putregái. (~ societăţii.)

Mai zi ceva! N-ai decât să te convingi, a câta oară? că cine cum se vede, aceea vede: lepădătura – lepădături... şi mai are ăsta impertinenţa de a acuza vehement: - Acum, din cauza la nişte lepădături, să distrugem speranţa milioanelor de moldoveni care vor să se întoarcă acasă pentru ca să ne unim nu ştiu cu cine?

Au cine apucă prăjina? Cine îndrăzneşte să mă ponegrească în aşa hal, să-mi defăimeze memoria părinţilor şi să-mi batjocorească Neamul, străjer al civilizaţiei de peste două mii de ani?

Cine? Şi pentru ce? Doar pentru că am fost şi suntem uniţi în cuget şi simţiri? Pentru că avem un Ideal Sfânt?

Noi distrugem speranţa milioanelor de moldoveni din care facem parte? Sau poate e tocmai urzeala ăstui individ, năpustit asupra cetăţenilor republicii, ca vultanul peste nişte pui... pentru „a sta de strajă statalităţii cu orice scop?!” Huideo, sălbăticie! Huideo, nenorocire!

Sărmanii moldoveni, din acest stat amărât,

ca să nu fie sfâşiaţi de ghearele sărăciei organizate de ăst dezlănţuit răpitor cu gaşca lui, au umplut străinătatea... Mai face să te întrebi cine ameninţă populaţia cu răfuiala şi cine dărâmă statalitatea? Oare cine să fie acela care face zâzanie interetnică în această republică? Ştiut că nu-i altul decât aşa-zisul preşedinte, care declară, cu ştreangul la gât, că diferiţi poeţi, istorici, jurnalişti sunt paraziţi..., care au sarcina să distrugă Republica Moldova. Păzea! Odată ce o lepădătură vede doar lepădături, ar fi pe dos ca un parazit să vadă altceva decât tot paraziţi!

Dar ce poţi crede că face o lepădătură năpădită de paraziţi? Nimic altceva decât că vede în jurul său numai lepădături, numai paraziţi! Cine îşi doreşte un asemenea aşa-zis preşedinte nu are decât să-l imprime la dictafon şi să-l asculte zi şi noapte, să tot înghită baliverne scârboase, în loc de pâine şi la pâine. Vorba ceea: - Măi Fâsule, de ce îndrugi numai minciuni?

Spune o vorbă cinstită!

- Da ce, mo, minciuna nu-i tot forbă? ontoarce Fâsu, fâsăind.

Unde s-a mai pomenit în toată lumea ca un stat să fie condus de o adunătură de habarnici antineam, antistat, mafioţi, scufundaţi în hoţii până peste cap (cum ar fi îndrăcita Lepădătură, Înaltpreadeşertul Doi Metri de Bulbuci, diacul Sforar, fariseul Şmecherilă, Tărcuş de la Colonie, Păpuşarul Păpuşilor...) şi să nu se prăbuşească?

M-aş mira ca o lepădătură sau alta să fie în stare să înţeleagă vreodată că de ceea ce se teme, de aceea nu va scăpa!

Este de aşteptat ca în privinţa Proiectului de Reîntregire a României în graniţele de dinainte de 1 Septembrie 1939 să se poarte dezbateri anevoioase: după intrarea în NATO şi în UE, obiectivul prioritar al Neamului Românesc este Reîntregirea României.

Revista 22 din 3-10 Aprilie 2018 îi consacră acestui Proiect un articol intitulat teribilist Tăcerea preşedintelui şi pericolul unirii cu R. Moldova. Se cuvine să-i spunem autoarei articolului, Doamna Sabina Fati (şi celor care conduc foaia înfiinţată în 1990 de Silviu Brucan) , că ReUnirea Basarabiei cu România este nu numai oportună, dar şi urgent necesară, pentru pertinentele şi întemeiatele motive aici enumerate: a. Eliberarea ramurii Basarabene a Neamului Românesc de sub jugul neo-sovietic; b. Asigurarea păcii în Europa, în spaţiul de întâlnire a civilizaţiei cu tradiţii democratice cu zona totalitară de la marginea Asiei; c. Prin eliminarea consecinţelor Pactului Molotov-Ribbentrop se deschide perspectiva unei vecinătăţi paşnice şi civilizate între Popoarele Român, Ucrainean şi Rus. Văzând genul de „pericole” şi construcţii folosite de Doamna Fati, credem necesar să-i furnizăm câteva elemente pe care un ziarist profesionist ar trebui să le deţină.

1. „Referendumul” sugerat de ambasadorul rus la Bucureşti nu are ce căuta în procesul de anulare a urmărilor Acordului dintre Hitler-Stalin de la 23 August 1939. Teritoriile Româneşti din Răsărit au fost răpite cu forţa în 1940, şi reocu-

pate în 1944; Carta Atlanticului, la care şi Rusia a aderat, dispune că nicio modificare teritorialã operatã după 1 Septembrie 1939 nu este permisã.

2. Graniţele stabilite cu forţa după al Doilea Război Mondial au fost deja nu numai „puse în discuţie” , ci şi corectate în sensul Cartei Atlanticului: - Ţările Baltice şi-au redobândit suveranitatea politicã şi teritorialã; ele sunt azi independente şi aliatele noastre; - Ucraina, Georgia etc., etc. s-au desprins şi ele de imperiul neo-colonial rusesc, cu ale cãrui tentative de expansiune sunt recurent confruntate.

Este evident cã şi României trebuie să-i fie recunoscute drepturile care de la Kutchuk Kainargi încoace i-au fost răpite de Rusia.

3. Minoritatea rusă nu va fi o problemă pentru România Mare şi populaţia majoritar româneascã a acesteia: ea va reprezenta circa 1% (unu la sută) din populaţia României reîntregite.

Afirmaţia autoarei despre o minoritate rusă influentă arată că nu ştie că în teritoriul administrat azi ca „R. Moldova” ruşii reprezintã sub 6% din populaţia totalã. Chiar în Transnistria, Românii sunt cei mai numeroşi (34%), ruşii doar 27%, ucrainienii 32%. Iar România a fost, încă din anii ’20 ai sec. XX, citatã drept model în privinţa regimului minorităţilor naţionale.

4. Prutul nu este o frontieră legitimă. Acest caracter i-a fost atribuit în mod unilateral, ca efect al politicii de expansiune colonialã dusã de Rusia de la Petru I încoace. Aşa cã nu se poate vorbi despre „inviolabilitatea frontierelor”, iar

Actul Final de la Helsinki (1975) nu este contrar vindecãrii rănilor produse de regimurile hitlerist şi comunist.

5. Când judecăm poziţia fraţilor noştri de peste Prut în chestiunea re-unirii trebuie să ţinem seama că „R. Moldova” trãieşte încã sub ocupaţie militară, economică, mediatică şi religioasă. O ocupaţie de tip colonial bazatã pe teroarea bolşevică, pe care nu a egalat-o încã în cruzime şi perfidie niciun alt tip de asuprire cunoscut.

Adevărata Elită Basarabeană - care întruchipeazã cele mai înalte aspiraţii ale comunitãţii româneşti de peste Prut - s-a pronunţat deja clar şi rãspicat pentru Re-Unirea cu România. În acelaşi număr din 22, ambasadorului Germaniei la Bucureşti i se pare că nu ar fi utilă comparaţia cu unificarea germană , „fiindcă a avut loc într-un cu totul alt context politic şi istoric”. Dar argumentarea tezelor D-sale lipseşte cu desãvâşire din declaraţia cu pricina.

Iar Doamna Tia Şerbănescu glumeşte şi dânsa; ar fi înţelept din partea D-sale, rugăm, să ţină seama de ce am spus la punctul 5 de mai sus.

Aşadar, Reunirea Teritoriilor Româneşti din Răsărit la Patria-Mamă sunt cerinţe fireşti, fãcute în spiritul dreptăţii şi al pãcii, spre folosul tuturor popoarelor din zona istorico-geograficã direct afectatã de recrudescenţa expansionismului neocolonial sovietic.

Ionel CĂPIŢĂ

Reunirea Basarabiei cu România: un imperativ

Ion VARLAM, preşedinte Liviu PETRINA, purtător de cuvânt

SEMNE DE ÎNTREBARE

Oare vom scăpa de râia bolşevică?

Forţele proruse sunt permanent în alertă de război!

Asta le-o cer „brigadirii” de la Kremlin vasalilor gen Dodon, Ivan Ceban, ZinaidaCarabina care se tot gudură la picioarele stăpânilor. Uneori, din mlaştina politică mai apare câte un „expert”, un fel de Stepaniuc, cu gânduri mirosind a naftalină, „istoric licenţiat”, ce mai vorbă!

Nu mai vorbesc de cei care jinduiesc la fotoliul Primarului de Chişinău cum ar fi marele „hoţ în lege” Ilan Şor, pe care justiţia moldovenească îl ocroteşte, ţinându-l în fotoliul de primar de Orhei. Şi, să vezi, acum a delegat o fosilă candidat pentru primăria capitalei, care nu cunoaşte nici pe

departe limba aborigenilor, în schimb, ţine cu tot dinadinsul să ne „fericească” pe noi, chişinăuenii! Scenariile se repetă, iar noi, cei orbi şi surzi, ne pregătim să călcăm pe aceeaşi „greblă electorală” .

Vă amintiţi?! La prezidenţiale oraşul era împânzit cu pancarte, care îl promovau pe Dodon alături de Putin, acum Greceanâi stă lipită de Ceban, care ne anunţă fără scrupule de victoria lor anticipată. Atenţie!

Ei, socialiştii, vor „salva” Ţara! Ca să vezi intuiţie! În schimb noi, cei de dreapta, ne tot certăm, ne bârfim şi nicidecum nu vrem să contrapunem roşcaţilor un candidat unic, susţinut de întreaga suflare românească!

Oare politicienii de dreapta nu înţeleg peri-

colul ce ne paşte?!

Ce-i de făcut? Răspunsul e simplu: să-şi unească eforturile politicienii din sânul acestui umilit popor! Stimaţii noştri Mihai Ghimpu, Vitalia Pavlicenco, Anatol Şalaru, Ana Guţu, de ce nu vă uniţi pentru a câştiga Chişinăul? Numai aşa vom scăpa de râia bolşevică!

Câte jertfe ne mai trebuie pentru a ne trezi?!

Romeo ŞCERBINA, membru al Sfatului Ţării-2

Două sute douăzeci şi două de trepte Două sute douăzeci și două de trepte pe care le ridic în fiecare dimineață.

Două sute douăzeci și două de trepte de granit adus de undeva, din inima Rusiei. Acum mai bine de o jumătate de secol…

Scări bine șlefuite de pașii trecătorilor. Cu parapet, la fel, acoperit cu plăci de granit.

O întreagă comoară, o frumusețe pe care aș include-o în patrimoniul cultural. Sunt treptele din Parcul ,,Valea Morilor” din capitală. De la lac și până la Universitatea de Stat din Moldova.

De câțiva ani încoace, însă, treptele se ruinează. În special parapetul. Plăcile de granit, care îl acopereau, crapă, se surpă, dispar.

Tot de câțiva ani, în parcul ,,Valea Morilor” se desfășoară o reconstrucție capitală la comanda Întreprinderii Municipale ,,Direcția construcții capitale”…

Bună idee, care îi aparține lui Dorin Chirtoacă. Și multe s-au făcut până acum – parapet și trotuar în jurul lacului, felinare care, noaptea, luminează atât de frumos, drumul din jurul lacului asfaltat din nou, scările dinspre intrarea de pe str. Serghei Lazo și, în sfârșit, Rotonda și Scara Cascadelor restabilite așa cum au fost inițial și asemuite cu cele 200 de trepte ale lui Potiomkin din Odessa, ale noastre fiind chiar mai multe la număr – 218.

Inaugurarea Rotondei și Scării Cascadelor a fost lansată, cu mult fast, pe 14 octombrie 2016, de Ziua orașului. Atunci primarul Dorin Chirtoacă anunța, că pentru reconstrucție s-au cheltuit circa 15 milioane lei. Anterior, pentru aceste lucrări fuseseră prevăzute cheltuieli în sumă de 12 milioane…

Am fost martor la toate aceste lucrări și, ca simplu trecător, miam pus mai multe întrebări.

Vechea Scară a Cascadelor, deși avea un fundament temeinic, a fost ștearsă de pe fața pământului și construită din nou. Să zicem că era necesar de a construi din nou cascadele de apă, sistemul de iluminare.

Dar a urmat scara dinspre strada Serghei Lazo, care, la fel, era foarte trainică și putea fi doar restabilită. A fost și ea demolată și construită din temelie, nu se știe de ce, din sus în jos… Și a treia scară, ce duce spre Ambasada SUA, care avea doar temelia, bună temelie, demolată și ea. De ce? Pentru a o construi din nou. Un bun gospodar nu era să facă asta.

Te pune în gardă și calitatea lucrărilor efectuate. Scara Cascadelor e din piatră de Cosăuți. Albă și frumoasă la început, acum, la nici doi ani, s-a cam întunecat și, pe alocuri, sar așchii din ea.

Evident, nu este granit…

Fără să vreau, îmi amintesc de pavajul din jurul lacului, care, deja la al doilea an a început să se surpe. Pentru că nu avea o te-

melie puternică. Astfel încât constructorii s-au văzut nevoiți să-l refacă. Cu cheltuieli suplimentare.

Vine rândul scărilor ce duc spre Universitatea de Stat din Moldova. Treptele de granit, la care mă refeream la început. Vor fi oare și ele demolate?

Potrivit unui afiș din parc, tranșa a patra a reconstrucției lacului – amenajarea acestuia, a demarat în martie 2017 și va dura până în anul 2021. Beneficiar este Î. M. ,,Direcția construcții capitale”, proiectant – Î. M. P. ,,Chișinăuproiect”, antreprenor principal – ,,Dacvi – Com” S. R. L. Sergiu Cojocaru, diriginte de șantier din partea antreprenorului general, avea să precizeze, că și scările dinspre Universitatea de Stat urmează a fi demolate definitiv, numai că materialul din granit de aici va fi refolosit. Însă, deoarece reconstrucția acestei scări va fi destul de costisitoare, organizația pe care o reprezintă așteaptă deschiderea finanțării.

Deocamdată lucrările din parc, pentru perioada iernii, sunt stopate. …Între timp, parapetul acoperit cu plăci de granit continuă să se demoleze. Lespezile, pe ici pe colo, se urnesc din loc. Și dacă în primăvară, cel târziu, nu va demara reconstrucția, pierdem definitiv această comoară. Într-o țară săracă ar trebui să fim măcar buni gospodari. Noi, ca întotdeauna, suntem risipitori.

Or, reconstrucția celor 4 intrări în parcul ,,Valea Morilor” trebuia să înceapă anume cu această scară. Pentru a nu admite risipirea unui material atât de prețios.

Sergiu VLĂDICĂ P.S. Între timp, aflăm că la 27 februarie curent, Consiliul Municipal Chişinău a aprobat Acordul de grant pentru finanţarea lucrărilor de reconstrucție a scărilor de granit din Parcul „Valea Morilor”. Primăria capitalei îşi asumă cheltuieli în proporţie de 5 la sută din valoarea totală a proiectului – circa 945 mii de lei. Totodată, primăria va beneficia de un grant în valoare de peste 18,9 mln de lei din partea Consiliului local Sectorul I Bucureşti, care la 18 decembrie 2017 a decis finanţarea proiectului „Reconstrucţia Scării de granit din municipiul Chişinău, Republica Moldova, parte a proiectului Reconstrucţia lacului de acumulare „Valea Morilor”, tranşa a IV-a”. Implementarea proiectului va începe în luna martie, iar lucrările vor fi executate pe parcursul a 14 luni.

Nu rămâne doar să salutăm această decizie.

S.V.

Nr. 16 (3789, 19 aprilie 2018

3

Literatura şi arta Momentul zero

De la suflet la suflet...

Centenarul Marii Uniri ne îndeamnă spre REUNIRE Să nu aceptăm atitudinea selectivă față de lichidarea consecințelor atrocităților comise de tiranii Stalin și Hitler De foarte mult timp mă frământă întrebarea: de ce față de românii moldoveni din Basarabia (ca și față de cei din nordul Bucovinei și din Ținutul Herța) se manifestă, la nesfârșit, o astfel de atitudine? Or, aceasta e o situație a cărei depășire constituie pentru noi cea mai importantă condiție existențială.

Condiție de care depinde dacă vom mai putea - și pe ce durată - să existăm etnic, adică ca parte a românimii.

Motivele din care cercurile politice ale Rusiei s-au împotrivit și se împotrivesc tot mai crâncen lichidării - și pe acest segment european – a consecințelor odiosului pact Molotov-Ribentrop sunt bine cunoscute.

Iar urmărirea acestor motive se realizează nu doar prin intențiile și vorbele acestor politicieni, ci și pin acțiuni / politici masive și permanente ale imperiului de la răsărit – în toate domeniile -, acțiuni menite să permanentizeze această situație, pentru noi nocivă.

Dar mult mai dificil e să înțelegem de ce, în fapt, și politica Berlinului manifestă, de la un timp făcând-o chiar în mod deschis, o astfel de atitudine selectivă.

Adică se împotrivește, într-un mod sau altul, lichidării consecințelor acelui monstruos pact, atunci când vine vorba despre Basarabia, ruptă din trupul României Mari de către imperiul sovietic.

Când scrisesem acest aliniat, m-am gândit dacă nu cumva am spus-o prea apăsat. Dar, după citirea afirmațiilor pe tema unirii celor două state românești, făcute, pe 11 aprilie, de mbasadorul RFG la București, toate îndoielile mi-au dispărut.

Chiar dacă diplomatul nu a dezvăluit rădăcinile acestor împotriviri ale actualelor vârfuri politice din țara sa. Rădăcini care conduc la unul din interesele naționale fundamentale ale nemților, formulat încă de făuritorul celui de al doilea imperiu german, cancelarul Otto von Bismark. Și anume de a avea relații bune cu Rusia.

Iar urmărirea, ca atare, a acestui interes (chiar dacă actualmente se face ȘI din marea dorință a vârfurilor guvernării de a fi cât mai pe placul marilor concerne germane...) – urmărirea deci a acestui interes e ceva firesc și de înțeles. Însă doar dacă asta nu se face în dauna altor state

și națiuni. Or, cu regret, dorința Germaniei de a avea relații bune cu Rusia vrea să se realizeze – ȘI DE DATA ACEASTA – prin sacrificarea românilor basarabeni.

Căci anume asta înseamnă lăsarea noastră în bătaia vânturilor geopolitice, cu un teritoriu separatist de la Nistru, ascultător în toate de Moscova și legat basarabenilor de gât, dar tot promițându-ni-se susținerea RM în APROPIEREA ei de spațiul UE, acea apropiere fiind ca linia orizontului, o linie în promisiunile lor, la care nu vom ajunge niciodată, atâta timp cât nu ne reunim cu România.

Dl ambasador ne amintește că reunirea celor două state germane s-a realizat în cu totul alt context politic și istoric. De parcă pe glob contextele în cauză nu ar fi, cel mai frecvent, foarte diferite. Totodată, se trece absolut cu vederea interesul VITAL al unor milioane de români de a reveni la matca lor etnică, ei doar astfel putându-și asigura supraviețuirea, ca parte a națiunii române. În alți termeni, putându-ne salva ființa națională. Or, vorba e de interesul OBIECTIV (deci, neinventat) fundamental al acestor români, chiar dacă, la moment, o parte a lor, din cauza conștiinței pe care le-a deformat-o regimul comunist, nu-și conștientizează acest interes. Și nu pot scăpa de gândul că, de fapt, prin cuvintele despre context ni se spune că ceea ce s-a permis nemților (adică de a se reuni) nu poate fi permis românilor, de parcă noi nu am fi oameni (această recurgere la standarde duble ne amintește dictonul latin cu Jovi și bovi, adică despre deosebirea dintre zei și niște bovine...).

Căci cum altfel să înțelegem că nevoia de reunire a nemților a fost una de neignorat, pe când aceeași nevoie a românilor nu numai că se ignoră, ci mai că și se condamnă (fiindcă, vedeți Dvs., reunirea noastră ar putea genera nemulțumiri – ale unora din jur sau ale celor aduși de Rusia peste românii de la est de Prut)? Dar să ne amintim că nemții din fosta RDG, chiar dacă li se deforma coștiința cu dogme comuniste, nu erau supuși deznaționalizării – o catastrofă pe care Rusia le-a adus-o basarabenilor și de care nu putem scăpa decât prin reunire cu Patria-Mamă, România.

Cât despre context, deosebirea dintre cel de atunci și actualul e foarte mare, indiscutabil. Însă se păstrează și marea asemănare, căci clauzele Pactului de la Helsinki încă nu sunt anulate (condiția fundamentală despre care nu obosește să ne tot convingă ex-președintele Traian Băsescu și pentru asta se cuvine să-i fim foarte mulțămitori).

Altceva e faptul că România nu are nici pe

departe acele posibilități financiare de care dispunea vechea RFG. (O informație spunea că cei din estul Germaniei au acceptat definitiv propunerea de reunire, doar după ce cancelarul Helmut Kohl le-a promis că banii lor vor fi schimbați pe mărcile vestgermane în proporție de una la una. Ceea ce a însemnat pentru multă lume de acolo un mare avantaj economic...).

Totuși, are și România de azi nu puține posibilități pentru a face ideea reunirii mult mai atractivă între Prut și Nistru, iar, în cele din urmă, anume asta va fi factorul decisiv pentru realizarea Reunirii. Dar să nu uităm și de marea experiență istorică a românilor, ea învățându-ne că numai prin UNIRE românii au progresat. Așa a fost după Mica Unire (1959), ca și după Marea Unire de acum 100 de ani. Așa va fi și pe viitor. CONTEAZĂ foarte mult, deci, CA ACEASTĂ EXPERIENȚĂ SĂ FIE ACTUALIZATĂ și folosită cât mai deplin.

Inclusiv în calitate de imbold foarte important pentru vindecarea conștiinței părții de moldoveni basarabeni încă rătăcite.

Contează nu mai puțin și că românii știu să nu se lase intimidați. Așa precum, în 1941, nu s-au temut ostașii români să se arunce în lupte pentru a-și elibera Basarabia și nordul Bucovinei, răpite de imperiul roșu, în 1940. Iar un sfert de veac până la asta – să-și apere Țara, în Primul Război Mondial. Atunci când, în vara lui 1916, la cerința Rusiei, România a intrat în război, dar n-a fost susținută de armata rusă, dislocată în Bucovina. A fost lăsată de una singură împotriva masivei înaintări germane, cu intenția de a pătrunde, prin trecătorile montane, în Moldova. Și acea nesusținere a Armatei Române n-a fost întâmplătoare.

Căci, printr-un plan secret al șefului guvernului țarist de atnci, neamțul Boris Șturmer (plan convenit cu germanii), fusese pusă la cale înfrângerea Armatei Române și desființarea Românei – prin luarea întregii Moldove de către Rusia, iar TOT restul țării să fi revenit Austro-Ungariei... Anterior (1887), în schimbul agreării de către Rusia a politicii sale de pătrundere – prin Balcani – în Orientul Mijlociu, Germania a susținut așa-zisul drept al imperiului țaris asupra sudului teritoriului românesc de la est de Prut. Deci, urmărirea acum a propriilor interese pe seama românilor nu e ceva nou. Precum și pactul Ribentrop-Molotov a fost continuarea unei tradiții politice condamnabile, indiscutabil.

Românilor de rând nu ne rămâne decât să trecem peste faptul că un ambasador, chiar dacă e al unui stat cu cea mai mare influență în UE, se pronunță CATEGORIC

Despre Paştele Blajinilor şi despre unionismul dezbinat Centenarul Unirii de la 1918 a trecut. Urmează o pauză lungă până la un alt centenar. Sau, mai aproape de precizie, până la un centenar şi jumătate. Încerc să-i calmez pe nerăbdători: admit că evenimentul se va produce mai repede – la un centenar şi un sfert. În orice caz, până la un centenar şi un deceniu este imposibil de a umple ziarele şi televiziunile cu articole semeţe şi cu reportaje încurajatoare. Citite şi ascultate de un cerc restrâns de persoane. Refuz înadins să purced la număratul cititorilor şi ascultătorilor. Mă înşel conştient pe mine însumi. Îmi doresc să fie mulţi, deşi realitatea mă contrazice implacabil. Simt că ne stingem treptat şi lent. Nici rudele, inclusiv prietenii la cataramă, nu ne mai citesc şi nu ne mai ascultă. Unii ne conving: te citesc, te citesc. Nu-i credeţi, că mint.

Unirea noastră se desfăşoară în miniatură la biserica din Dereneu (Călăraşi). Acolo lupta pentru unire încă mai continuă. Dereneul e un pitic comparativ cu uriaşa Republică Moldova. Făcând abstracţie de alolingvi, îmi imaginez ce tămbălău ar declanşa numeroasa armată de mancurţi în frunte cu Dodon. Câţi unionişti se vor comporta vitejeşte aidoma preotului Florin Marin şi primăriţei Elena Oaserele? – mă tem să caut un răspuns la această întrebare.

Cu teoria stăm minunat, practica adesea ne dă de sminteală. O televiziune ne informează că de recentul Paşte al Blajinilor, la cimitirul eroilor români din capitală ţipenie de om nu s-a văzut. Gunoaie la tot pasul şi, pe alocuri, câte un adăpost ascuns pentru boschetari. La cimitirele cu lume s-a mâncat din belşug şi s-a băut relativ enorm – unii au şi adormit lângă morminte. În fiece an scenariul se repetă: ne angajăm să ne purtăm creştineşte şi corect la împărţitul pomenilor, ca la sfârşit să constatăm comiterea vechilor abuzuri. Angajamentul vorbit se lipeşte, în faptă, ca nuca de perete.

Niscaiva colegi s-au încadrat într-o competiţie deocheată – sug din deget o iluzie: detaşamentul unioniştilor creşte ca în poveste. Iniţial erau circa 20 la sută, apoi dânşii s-au înmulţit până la 30, ca în numărul precedent al revistei cineva să presupună că ne-am roti în jurul cifrei de 40. Ia să vin şi eu cu o idee fantezistă şi teoretică: unioniştii ar constitui cam o jumătate din populaţia republicii. Mâine-poimâine, câştigăm referendumul. Cobor fulgerător pe pragmatismul pământesc. Îmi apar chipurile luminoase ale unioniştilor practici de felul lui Florin Marin şi Elena Oaserele... Mi-e frică să ghicesc cifra lor reală.

Pare-mi-se, o să mor cu sintagma m-am născut ortodox, fără a deveni un ortodox exemplar de facto. Mă plictiseşte la culme ignoranţa enoriaşilor şi textele plictisitoare ale serviciilor divine. Astea ajung doar până în urechi, nu reuşesc să

urce în cap. Îmi displac fiinţele dogmatice şi negânditoare.

Recent am văzut la televizor un caz tragicomic. O doamnă zăpăcită şi-a uitat candela aprinsă în limuzină, ea asistând la un serviciu divin într-o biserică. Între timp, maşina a izbucnit în flăcări. Ardea ca un stog de fân. Clar: vinovat e Cel rău, iar Cel bun a uitat s-o preîntâmpine pe femeie de cele întâmplate.

La ortodocşi cine vrei poartă vină, numai nu ei.

Preoţii de la Mitropolia Moldovei sunt cei mai curajoşi ecleziaşti din lume. Să te situezi la câţiva metri de Dumnezeu şi să nu te temi de Dânsul e un act de curaj unic, identic cu obrăznicia şi nesimţirea absolută. În plus, mai adaugi un păcat la cele multe: te ocupi de politică în faţa altarului şi propagi interesele precedentului cotropitor. Ce neruşinare!

Nu regret defel că m-am născut ortodox, transformândumă, cu anii, într-un creştin ordinar, fidel surselor istorice, manifestând toleranţă respectuoasă faţă de toate religiile lumii.

Suntem o civilizaţie compactă, şi ne aşteaptă un final identic – moartea. Că aceasta are un conţinut creştin, islamic sau budist – nu contează. Şi nimeni, deocamdată, nu revine din ea. Rudele noastre răposate nu suflă o vorbă despre viaţa de apoi. Arareori, le întâlnim în vise, cu mesaje puţine şi pline de mister.

Ne întoarcem la ale noastre, cele pământeşti. Rămânem cum am fost din Antichitate: dezbinaţi. O lună ne desparte de scrutinul de la Chişinău şi Bălţi. Doar unioniştii cei taciturni, care vor să ajungă în Europa, ocolind formal reunirea cu România, susţin un candidat comun la postul de primar al capitalei. Unioniştii tranşanţi şi băţoşi se vor lupta separat. Foarte frumos! Partidul Unităţii Naţionale, prin vocea lui Traian Băsescu, îl lansează pe Constantin Codreanu. În primele clipe, am rămas stupefiat. Mă abţin de la orice comentariu. Înţeleg: la mijloc e o reglare de conturi pe intern. Bălţean fiind, am scăpat de bătaia de cap a chişinăuienilor. Voi susţine cu votul personal un candidat al dreptei care, precis, nu va trece în turul doi, ca apoi să optez în favoarea răului cel mic – pentru oricine, numai nu pentru socialistul dodonist.

Concomitent, este extrem de riscant să faci pronosticuri.

Ai putea să dai lesne în bară. Mult mai chibzuit e să aştepţi rezultatele şi să le analizezi fundamental. În situaţia dată, riscul include şi un element benefic – fiecare individ îşi va cunoaşte adevărata pondere în faţa alegătorului. Odată cu bilanţul, unii protagonişti vor muri în viaţa publică. Regretabil că neglijăm tradiţional sfatul poetului Alecsandri: Unde-s doi puterea creşte / Şi duşmanul nu sporeşte! La orele de literatură, din păcate, poeziile cu tâlc se opresc doar pe limba celor mulţi.

Spre minte nu urcă, se lenevesc, or, până acolo... E-o cale-atât de lungă... Salut!

Iulius POPA (ppiulius@yahoo.com)

împotriva soluționării unei probleme vitale pentru poporul țării în care se află. O problemă, trebuie menționat obligatoriu, care nu privește nemijlocit relațiile dintre țara sa și statul în care o reprezintă... Nu știu, însă, dacă și cum au reacționat la această faptă impardonabilă oficialitățile de la București.

Ei, dar să-i lăsăm pe nemți cu interesele lor și să revenim la noi înșine. Căci nu mai puțin gravă pentru cauza reunirii e actuala atitudine a clasei politice de la Chișinău, dar, în mare măsură, și a celei de la București. De la cei de pe Bâc, cel puțin deocamdată, nu ne putem aștepta la ceva oportun reunirii. Haitele proruse, speculând lozinca statalității și a suveranității RM (ca, chipurile, ceea ce ar ferici poporul, dar în realitate pentru a-și garanta și pe viitor accesul la fotolii și, deci, la bani mulți) îi amenință pe unioniști cu răfuială fizică.

Dintre cei cu promiterea apropierii veșnice de Europa, fără a ajunge realmente cândva în UE, unii, aflați la guvernare, poate că ar accepta reunirea, însă doar după ce o vor face alții... Iar cei care promit că – fără a conlucra cu unioniștii – ar fi în stare să-i redea poporului statul, captivat de oligarhi, sunt, în fond, o altă specie de stataliști moldoveniști. Prin urmare, în stânga Prutului singura perspectivă oportună reunirii este creșterea rândurilor unioniștilor și înmulțirea de către ei a celor ce înfăptuiesc, întru a-i aduce în rândurile lor pe cât mai mulți dintre cei încă indeciși sau chiar care deocamdată i se împotrivesc. Dar la asta va contribui și mai mult amplificarea politicii României de susținere a localităților și, cu deosebire, cea de securizare energetică a (încă) teritoriului RM. Dată fiind această politică benefică a României, pe adepții reunirii nu poate să nu-i întristeze foarte mult faptul că pe Dâmbovița chiar și frumosul eveniment de celebrare a CENTENARULUI MARII UNIRI a fost utilizat ca tragere a canatului / reglare de conturi de către parlamentarii PSD-iști, pe de-o parte, și de către președinție, pe de alta. Și e foarte greu să scapi de impresia că chiar și Declarația de reunire nu ar fi fost votată, doar pentru a-l defavoriza pe președintele Claus Iohanis, care (să te crucești, nu alta!) refuzase să participe la menționta ședință solemnă...

Dar și mai revoltător e faptul că, după acea Declarație, la București s-a scris cu lux de amănunte (eu am citit un text, făcut profesional, în Ziare.com) de ce reunirea nu e posibilă și că, prin urmare, la acest proiect trebuie de renunțat. Adică s-a optat, de fapt, pentru menținerea

Iar revin la tine, Sfântă basarabă, Îmbrăcată-n haine Tricolore, dalbe, Eşti în sărbătoare, Fraţi vin să te vadă, Că doar eşti din ţară, Scumpă basarabă.

FEMEILE MIRONOSIŢE – MODELE DESĂVÂRŞITE DE FEMEI CREŞTINE

consecințelor Pactului sovieto-nazist.

Printre argumente invocându-se (probabil, ca motiv pentru plecarea capului, căci cum altfel să ne comportăm într-o situație complicată!?) și presupusa posibilă nemulțumire a cutare sau cutărică stat - din vecinătate sau de mai departe. Dar și a celor aduși în Basarabia de Rusia. Ca și a secuiemei, evident. A fost parcă un fel de proiect pentru cele ce urma să ne spună, în scurt timp, și ambasadorul Germaniei, la care – spuse – m-am referit.

Toate acestea conving o dată în plus că REUNIREA NU NE VA CĂDEA DIN CER. Ba și că ea va continua să aibă mulți adversari. Iar pe unioniști ne obligă - categoric – să contribuim maximal, fiecare cu ce poate, la creșterea rândurilor adepților ei. Ca și, bineînțeles, a faptelor care cnving că Reunirea e singura cale de salvare a locuitorilor RM. Ba chiar a întregii Basarabii. Și asta nu numai pentru că, ne reunindu-ne, vom rămâne la cheremul intereselor geostrategice ale celor care se confruntă mereu în această zonă. O altă cauză nu mai puțin importantă e că fără reunire românii basarabeni, și nu numai ei, nu pot avea o dezvoltare economică prosperă. Fiindcă această economie, pentru a funcționa normal, are nevoie de a fi parte a unui întreg. Și experiența istorică a demonstrat că – FĂRĂ CA POPULAȚIEI SALE SĂ-I FIE DISTRUSĂ FIREA NAȚIONALĂ - acest teritoriu se poate dezvolta normal doar în unitate cu restul spațiului românesc. Asta cu atât mai mult, cu cât, prin revenirea în spațiul românesc, acet teritoriu și locuitorii lui ajung realmente parte a UE. Unde vor beneficia de foarte multe avantaje. Însă așa ceva nu se va întâmpla, dacă adepții reunirii, chiar și deveniți tot mai mulți, vor aștepta ca cineva din UE să le permită reunirea, adică o vor tot cerși. Înainte de 1859, Europa nu permisese românilor să aibă un singur domnitor. Deci, să se unească... Prin urmare, a-i pune pe nebinevoitorii romnilor în fața faptului împlinit, asta e singura noastră cale de înfăptuire a reunirii. Și nu cred nicidecum că pentru așa ceva UE ar exclude România din componența sa. Însă putem admite, cred, că - odată cu înmulțirea mult mai considerabilă, pe ambele maluri ale Prutului, a rândurilor unioiștilor – actuala atitudine dezaprobatoare a unora din UE față de reunirea românilor se va schimba în bine. Căci foarte de mult e spus: TOTUL CURGE...

În a treia Duminică după Învierea Domnului, biserica creştinortodoxă prăznuieşte Duminica consacrată Femeilor Mironosiţe, acelora care s-au dus, la revărsatul zorilor, să ungă cu mir trupul Domnului Iisus Cel răstignit şi care au devenit mărturisitoare ale Învierii Mântuitorului.

Subliniind credinţa şi marele curaj al mărturisirii, prin faptul că dragostea lor pentru Domnul Iisus Hristos s-a dovedit mai puternică decât frica, Sfântul Ioan Gură de Aur le-a numit „Apostolii Apostolilor”. Şi pentru că Biserica aşa le vrea pe femei – pline de evlavie, cu inimă milostivă şi cu o dragoste care biruie orice temeri – a rânduit ca anume această zi să fie dedicată tuturor femeilor creştine. În zilele noastre, când diferite ideologii încearcă să distrugă modelul de familie tradiţională, de familie, în genere, nevoia de femei care să-şi asume educarea tinerei generaţii în spiritul valorilor creştine, în dragoste jertfelnică faţă de Iisus şi faţă de aproapele, care să se implice în viaţa Bisericii, e şi mai stringentă.

Oare ar mai exclama cineva astăzi dintre necreştini aşa după cum cândva se minuna marele filosof păgân Libanius: „Ce mame au creştinii!”.

Prea multe femei doresc astăzi, în primul rând, să se realizeze în plan profesional, să devină vestite, să fie asigurate material, să nu aibă prea multe griji etc. şi abia în ultimul rând – să devină mame creştine, care s-ar trudi întru creşterea şi educarea duhovnicească a urmaşilor.

Avem nevoie de mai multe femei care ar duce modul de viaţă al mironosiţelor, care ar auzi cuvintele rostite de Mântuitorul odinioară Mariei Magdalena: „Mergeţi şi vestiţi fraţilor Mei”, adică tuturor oamenilor, Învierea, şi ar urma îndemnul: „Lăsaţi copiii să vină la Mine!”.

Femeia trebuie să înţeleagă că principalul altar în care a rânduit-o Bunul Dumnezeu este familia. Ea este primul dascăl şi preot al copiilor săi. În familie mama îndeplineşte rolul mironosiţelor, având grijă să nu se stingă credinţa, nădejdea şi dragostea faţă de Dumnezeu şi cei din jur. Ea dezvoltă toate virtuţile şi contribuie, în primul rând, la creşterea unei adevărate personalităţi. De mamă depinde cel mai mult cum va creşte copilul şi cum va fi generaţia de mâine.

De educaţia mamei depinde dacă vor mai fi sau nu războaie, pruncucideri, desfrâuri, droguri şi atâtea alte flageluri.

Iată de ce, dragi femei creştine, cu prilejul acestei sărbători vă îndemnăm să urmaţi îndemnul Mântuitorului adresat Mironosiţelor: „Bucuraţi-vă! Nu vă temeţi!”

Hristos a înviat!

Nicolae COJOCARU, dr. în filosofie

Vrem să fii cu ţara Vin copiii ţării Să-ţi facă dreptate, Că ceasul răbdării A ajuns la capăt.

Nu vrem ca dodonii Să ne umilească Şi nici ca muscalii Să ne otrăvească.

Vrem să fii cu ţara, Cum ai fost odată, Tu, cea floare rară, Dulce basarabă.

Ion BAJUREANU

Preot Octavian MOŞIN

FOŞTII MEI STUDENŢI, MĂ AUZIŢI?

Scriu aceste rânduri rupt de resentimente.

Dar n-ar fi trebuit să fie aşa. De Paştele Blajinilor, când sufletele celor duşi în neundele veşnic aşteaptă să le pomenim de bine lângă cruci şi omeneşte, mergem la mormintele lor striviţi de angoase. Dar acum vreau să-mi pun degetul pe rană pentru altceva. Un altceva care, pentru mine, egalează cu a fi la datorie în faţa Omeniei.

La doar o bătaie de praştie de căsuţa mea de vacanţă de lângă pădure, într-un container de doi metri pătraţi, locuieşte o mamă tânără cu doi copilaşi – un băieţel preşcolar şi o fetiţă de cl. a II-a (anexez foto). Care e nevoită să parcurgă 2,5 km tur-retur în fiecare zi pentru a ajunge la şcoala-i din satul vecin. Ameninţată de haite de câini, stropşită de ploi şi ninsori vrăjmăşite. Pentru că n-o primeşte nicio casă din localitate, cu toate că în una din ele are o bunică. Nu pot să le dezvălui pe toate şi chiar nu le cunosc. N-o fac din laşitate – mă ştii bine, cititorule. Acum un an, la invitaţia mea, TV Publika a transmis un reportaj cu luări de interviuri despre destinul vitreg al acestei familii şi m-am ales doar cu reproşuri. Pentru că, îmi spuse, răzvrătită, mămica, am făcut-o de râs în faţa satului, unde ani de zile nu şi-a mai putut obţine viza de reşedinţă. Dar m-am făcut eu de râs: ştiind ce patron atotputernic e în spatele acestei televiziuni, eram aproape sigur că filiala PDM-ului din localitate va face totul ca aceşti doi copii cu mama lor să-şi cumpere o căsuţă dintre acelea, multele, părăsite. N-a fost să fie.

Dar de data asta vin eu cu o pocăinţă în faţa colegului Iulius Popa căruia, cu ceva timp în urmă, i-am reproşat, răzvrătindu-mă, că prea loveşte în învăţătorii şi profesorii şcolilor noastre din republicuţă, pentru că, mancurţi cum sunt, nu-şi cunosc rădăcinile şi nu-i ajută nici pe învăţăceii lor să le cunoască, că-şi mai zic zilnic în manieră sovietică Maria Ivanovna şi Igor Visarionovici etc. Ei bine, micuţa mea vecină şi prietenă care a citit şi două-trei cărţi

de-ale mele, auzindu-mă că-i spun ´„româncuţă”, îmi răspunse bănuitoare: „Nu-s româncuţă.

Sunt moldovancă”. Şi adăugă, ca să mă limpezească deplin: „Noi sântem moldoveni, nu sântem români”. O întrebai: cine i-a spus aceasta?

Răspunse: „Învăţătoarea noastră”. Tonalitatea cu care rostise asta anunţa din start că orice contestare e inutilă. Uite-aşa!

Să mai încerce cineva dintre unioniştii învăpăiaţi, cititorii celor două scrisori ale mele în care-l îndemnam pe dl Vlad Plahotniuc să facă Reînregirea, să mai încerce să mă acuze de obedienţă! O ţaţă mascată sub pseudonimul Lupul Dac mă apostrofase pe Facebook (pentru prima oară am fost mânjit cu noroi de o studentă de-a mea – ea afirmă că mi-a fost, dar mie nu-mi vine să cred!) că-l pup în dos pe mafiotul Plahotniuc. Cum să nu-l pup, anonimo, dacă nu l-am auzit niciodată să rostească un cuvinţel insultător la adresa neamului meu şi e unicul mag atotputernic care ar putea să vrăjească Parlamentul ca să voteze Reunirea cu Ţara?! Mă răzvrătesc doar că până acum cancelaria PDM căreia i-am expediat cele două

Răzvrătitul din provincie

scrisori nu are obraz sămi răspundă! Ori nu vezi, dumneata, zoilă intransigentă, ce cadre didactice mai modelează pervers conştiinţele copiilor noştri? Trebuie să fii un handicapat de marcă să crezi că învăţăceii de azi ai învăţătoarei micuţei mele vecine vor vota Reîntregirea la un eventual referendum pe care şi-l doresc atât de fierbinte lingăii fâsului din fotoliul prezidenţial!

Foştii mei studenţi, dragilor, mă auziţi?

Voi, care mi-aţi sorbit cu sete, pe parcurs de decenii, cuvântu-mi încărcat de dragoste şi suferinţă faţă de limba română (în anii dezmăţului roşu îi spuneam maternă, dar voi, isteţi cum eraţi, înţelegeaţi perfect că-i română, pentru că profesorul vostru nu i-a zis moldovenească nici după şedinţele biroului de partid, unde era scărmănat pentru naţionalisticeskie vzgleadî. Voi care mai sunteţi la datorie prin şcoli, luminaţi-le, rogu-vă, creierii învăţătoarelor tinere, care ar trebui să ştie din facultate, ba poate şi de pe băncile şcolii, de ce etnie sunt, ca şi strămoşii noştri, care i-au apărat demnitatea cu pana şi sabia.

Gheorghe CALAMANCIUC P.S. Chiar în ultimele clipe, după tastarea acestor rânduri la căsuţa-mi de vacanţă, îmi bate copiliţa-n uşă, anunţăndu-mă radioasă şi sonor: „Avem de-acum casa noastră, nenea Gheorghe!” Maică-sa-mi explică din poartă: un sponsor binefăcător i-a ajutat să cumpere o casă în sat. Cu grădină, cu pomi fructiferi.

Nu ne-a părăsit de tot Dumnezeu, mi-am zis.

El ne va ajuta să săvârşim şi Unirea. Că nu ne poate lăsa la nesfârşit, Preabunul, la cheremul Kremlinului şi servilor lui fâsâiţi – pieri-le-ar seminţia vânzătoare de neam!

Gh. C.

4

Literatura şi arta

DRAGOSTE ŞI BLESTEM: POVESTERA TA, POVESTEA MEA, POVESTEA NOASTRĂ...

Notiţe

Impresii despre romanul lui Nicolae Dabija „Te blestem să te îndrăgosteşti de mine!”

Te blestem să te îndrăgosteşti de mine! este titlul noului roman semnat de Nicolae Dabija. Precedentul, „Temă pentru acasă”, scris acum zece ani, ajuns la a noua ediţie cu un tiraj total de 65.000 de exemplare, rămâne a fi încă unul dintre cele mai citite romane în spaţiul românesc.

Noul roman, care are subtitlul „Cartea iubirilor imposibile”, autorul îl dedică „îndrăgostiţilor de toate vârstele, celora care au iubit, care iubesc sau care vor iubi”. Câţi dintre noi îşi „ascund” iubirile sau se tem să iubească?!... Probabil, mulţi... Căţi dintre noi au căutat în iubire un refugiu, dar au găsit... iadul de pe pământ! De ce, uneori, iubirea a fost sau este imposibilă?

Coperta a patra a romanului redă un dialog de toată frumuseţea! Iată-l: „– Mă iubeşti? mă întreabă ea sub clar de lună.

– Da. – Mult de tot?

– Mult de tot.

– Şi ai putea face totul pentru mine?

– Aş putea, afirm cu încredere.

– Dacă mă iubeşti mult de tot şi zici că ai putea face totul pentru mine, atunci, te rog, să nu mă mai iubeşti...”

Un dialog demn de pana unui mare maestru! Personajul principal, arhitectul Vlaicu (pasaje din roman ne demonstrează o profundă cunoaştere a arhitecturii oraşului), a fost la un pas de moarte. L-a salvat, printr-un apel telefonic la Urgenţă, Oana Nour. Acesta este numele „binefăcătoarei”, al celeia care o dată i-a salvat viaţa lui Vlaicu, iar altă dată – nu. Despre „cealaltă dată” este această carte: cartea iubirilor imposibile! Care este atât de a „noastră”! S-ar putea să încapă în ea şi povestea ta, şi povestea mea, şi povestea noastră.

Iubirile din roman sunt trăite pe meleagurile noastre. O buna parte din acţiune se desfăşoară la Chişinău.

Merită să fie citită această carte. Care nu este doar o poveste de dragoste „între a alege de a fi fericit şi a alege a fi cu mine”, ci cuprinde câteva zeci de istorii de dragoste. Fiecare din ele ar putea fi subiectul unui alt roman.

Cartea este scrisă într-o frumoasă limbă română, vorbită azi, vorbită la noi, aici, la Chişinău sau în alte localităţi, de oamenii noştri.

Am simţit o enormă plăcere s-o citesc, să mă „cufund” în ameţitoarele istorii de dragoste. „– Ce-nseamnă să iubeşti, domnʼ Edmond?

– Să fii fericit în infern. Asta înseamnă.”

Am citit această carte pe îndelete. Vreo două luni. „Ce-i asta?” mă-ntrebam. Ceva halucinant. Îmi era teamă să nu se termine... Iar după ce am ajuns la „Sfârşit”, mă gândesc mereu la romanul lui Nicolae Dabija „Te blestem să te îndrăgosteşti de mine!”. Ce titlu! E ca o magie...

Larisa UNGUREANU

IUBIREA CARE NE SALVEAZĂ

Am rămas singuri, eu şi cartea. O deschid, în faţă îmi apare un dialog, care se termină cu replica „Dacă mă iubeşti mult de tot şi zici că ai putea face totul pentru mine, atunci, te rog, să nu mă mai iubeşti.” Din clipa aceasta, am înţeles, că voi petrece mai multe seri împreună cu ea. Dar când am întors pagina şi am citit descrierea dragostei neexplicabile a unui tânăr, căruia nu i-am cunoscut încă numele, faţă de Oana Nour, ardeam de nerăbdare să-i descopăr esenţa. Şi, când am citit cuvintele „Pe Oana am început să o plac cu adevărat atunci când dragostea dintre noi – un fel de a zice relaţiei noastre – se sfârşise” am înţeles că dimineaţa mă va prinde citind.

Iar când am citit cuvântul „sfârşit” de pe ultima pagină, m-au copleşit emoţiile, nu vroiam să cred că s-a încheiat cartea, cea care mă făcea să meditez mereu, cea care mi-a explicat multe lucruri, la care pană acum nu am avut răspuns.

Care mi-a arătat că binele făcut de tine, numaidecât ţi se va întoarce. Nu credeam că s-a sfârşit, şi probabil am avut dreptate. Nicolae Dabija nu ne-a redat viaţa lor după operaţie, probabil cu scopul ca fiecare cititor, atât de unic, să continue singur povestea, după cum a înţeles-o. Cartea nu a luat sfârşit, ea abia a luat un început în imaginaţia fiecăruia dintre noi – cititorii.

Trei luni de dragoste între un tânăr şi o fată, urmată de despărţire. Nu, n-a încetat dragostea, s-au despărţit doar tinerii. Fata, care crede în dragoste imposibilă, băiatul, care caută dragostea imposibilă peste tot, cu speranţa că împreună cu

ea va regăsi şi fata. O dragoste imposibilă, care a salvat două vieţi, prima începând cu primele rânduri, a doua sfârşind cu ultimele. De fapt, salvându-se unul pe altul, fiecare se salva pe sine.

Eroii cărţii se completează. Oana, cu atâtea întrebări, şi Vlaicu cu atâtea răspunsuri. Oana Nour, o fiinţă ce-şi exprimă liber părerea şi nu lasă să fie ofensată, Vlaicu, un tânăr ce este binevoitor faţă de toţi, şi care depăşeşte conflictele posibile. Dar, totuşi, calitatea principală, le este comună. înnebunesc nespus unul după altul. Nu aş putea să nu o plasez aici, printre personajele importante, pe Nuţa. Ah, ce mă frapează acel „Nu” al ei. De fapt, de la istorioara ei încep iubirile imposibile, chiar dacă încă nu este inclusă în carneţelul lui Vlaicu, care nu ştia pe atunci că le va colecta.

Aş vrea să schimb ceva în comportamentul lor? Ce cred despre ei?

Cred că chiar aici ar fi potrivite drept răspuns cuvintele din această carte scrise de Nicolae Dabija: „Eu nu credeam nimic. Pentru că nici nu aveam dreptul să cred ceva. Numai cel care trece printr-o astfel de dragoste poate vorbi despre focul care arde în două cu gheaţă, fără să se stingă şi fără să înceteze să-i încălzească pe cei degeraţi”.

M-au captivat iubirile imposibile prin unicitatea lor. Nicolae Dabija a reuşit sa ne prezinte cât de diferite, speciale, neobişnuite sunt toate iubirile, care reuşesc să unească două personalităţi atât de diferite: un sătean şi cea mai întrebată domnişoară din oraş, un tânăr extrem de gelos împreună cu o domnişoară nespus de frumoasă apreciată de

toţi bărbaţii. Chiar şi numele sunt alese atât de iscusit. Nuţa care era poreclită Nuda şi Danu. Doua nume opuse. Unul format din cuvintele „nu” şi „da”, altul din „da” şi „nu”.

O carte în care depistăm nu doar o iubire între un băiat și o fată, ci și cea dintre părinte şi copil.

Pe lângă tânărul care-şi iubea nespus iubita, căreia i-a alcătuit (gândit) chiar el numele – Emira, ea avea (se bucura) de o dragoste nemărginită din partea tatălui, care îi dorea fiicei sale tot binele.

M-a impresionat modul de a începe fiecare fază nouă a cărţii cu o mică introducere. Ştiind că cuvintele plasate ca motto vor avea nemărginita legătură cu cele povestite în curând, îmi plăcea să ghicesc, să mă gândesc ce ar putea fi descris mai departe. Am fost surprinsă de capacitatea autorului de a lega strâns începutul romanului cu sfârşitul lui.

Mi-am evidenţiat lucruri importante, pe parcursul lecturii întregului roman.

Băbuţa, întâlnită de tânărul îndrăgostit de Marianita, mi-a dat răspuns la o întrebare importantă.

De ce pe parcursul vieţii iubim mai mulţi oameni, dacă soarta ne este să iubim doar pe unul? lată răspunsul, găsit în vorbele ei: „Femeia pe care o iubeşti acum... poate că-n ea ai iubit o altă femeie.

Cea pe care abia urmează s-o întâlneşti…”.

Am înţeles că din sintagma „iubire imposibilă” sensul cuvântului „imposibil” este unic pentru fiecare. Pentru mulţi, „o iubire imposibilă” este cea care nu poate fi, care nu poate exista, care are ceva, ce respinge partenerii. Însă pentru alţii cu-

***

vedere, am mai crescut şi continui să vizez şi să cred în „posibil” mai mult decât o făceam înainte şi vă datorez sincere mulţumiri.

Ana Maria SAVA, cl. a IX-a, Liceul Teoretic „Mircea cel Bătrân”

M-a impresionat mult personajul principal, Oana Nour, o tânără care refuză inițial să fie fermecătoare, deoarece dorește ca nimeni să nu se îndrăgostească de ea. Dar, într-un final, reușește să îl facă pe Vlaicu să o iubească mai mult ca orice. De asemenea, pot spune că autorul a reușit să evidențieze trăsăturile Oanei Nour asemenea unei zeițe, în ochii persoanei iubite.

Acest roman mi-a demonstrat ca iubirea poate învinge timpul, orgoliul și imposibilul doar prin răbdare, speranță și voință.

Galina DUMINICĂ, cl. a XI-a „B”

Prietenul meu Constantin Guzun i-a expediat fiicei Mariana care lucrează la Paris, romanul „Te blestem să te îndrăgosteşti de mine” de Nicolae Dabija, imediat după apariţia lui. Tânăra citea din carte dimineţile şi serile în metrou, aşa cum fac şi parizienii, în drum spre şi dinspre serviciu. Într-o dimineaţă a văzut în acelaşi vagon pe cineva, un tânăr, care citea acelaşi roman. Și-au zâmbit, s-au apropiat unul de celălalt și au intrat în vorbă. Tânărul e basarabean și se numește Octavian Suprovici. Acum cei doi s-au căsătorit.

Iată că şi cărţile pot logodi oamenii, ca altădată preoţii.

Leonid POPESCU, artist plastic

***

Ca rezultat al lecturii romanului „Te blestem să te îndrăgosteşti de mine” am rămas uimită de însuşi conţinutul lui, care mi-a provocat o mare plăcere de a-l citi. Romanul conţine mai multe iubiri imposibile. Cu toate acestea, peste atâtea istorii de dragoste, predomină una singură, frumoasă şi posibilă. O iubire care a învins şi timpul şi orgoliul, şi imposibilul prin răbdare, speranţă şi voinţă.

***

Mihaela CAUTĂ

Posibilul din imposibil Romanul „Te blestem să te îndrăgosteşti de mine!” este o lucrare cutremurătoare. El face parte din TOP-ul celor mai interesante cărţi citite de mine.

Frazele, expresiile şi simplele cuvinte din rândurile acestei opere semnifică existenţa posibilului din imposibil. Mi-au dat de înţeles că iubirea adevărată există, și omul este în stare să o găsească, dar pentru ca ea să fie cu Tine, lângă Tine şi în Tine, este nevoie de foarte multă răbdare, de foarte mult timp împerecheat cu un chin enorm.

Este o proză pe care citind-o am trăit şi fiori, şi zâmbet, şi lacrimi.

Absolut fiecare istorioară este plină de înţelepciune pentru suflet şi morală pentru gând.

Ana GRIB, cl. VIII-a „B”, Gimnaziul „Ştefan cel Mare”, s. Mihailovca *** Şi începând cu fraza „Te blestem să te îndrăgosteşti de mine”, farmecul cărţii iese cu adevărat la iveală. Oana a făcut „o glumă care i-a lovit pe amândoi, iar pe dânsa cel mai mult”. O carte profundă şi feerică de care este imposibil să nu te îndrăgosteşti, care a lăsat o amprentă în sufletul meu de copil și care încă speră şi refuză să creadă în iubiri imposibile, dar a găsit un refugiu în această carte căreia i-am putut încredinţa sufletul. Mă resemnasem cu sfârşitul, chiar dacă nu-l aflasem încă. A fost atât de neaşteptat. În alte contexte, iubirea celor doi ar părea „deosebită sau imposibilă”, acum aceasta pare atât de „reală şi obişnuită”. O iubire care te cutremură din interior, care pare a fi infernală, însă adevărată, de care Vlaicu a încercat să fugă.

Am descoperit puterea remarcabilă a cărţii asupra subconştientului nostru când mă simţeam inconştientă, incapabilă, dezorientată, când încrederea pierise pur şi simplu am citit, m-am lăsat în voia lecturii şi m-am redescoperit dintr-un alt punct de

***

Titlul romanului „Te blestem să te îndrăgosteşti de mine” invocă intrigă. El abordează teme general-umane mult mai ample. Autorul scrie: „…viaţa e făcută din principii, nu din exclamaţii”, astfel însumând înţelesurile tuturor deciziilor Oanei Nour.

S-ar părea că e o poveste de dragoste imposibilă, dar imposibilul există doar când iubirea este prea puţină, că iubirea e o boală de care nu se moare, dar nici nu se trăieşte: „…Să n-ai nimic, doar un cort şi o pătură cu care să te înveleşti, şi să crezi că ai totul, să poţi da la o parte cu puterea gândului ploaia de deasupra omului drag şi să potoleşti furtuna care a pornit să-i smulgă traista cu mălai din mână, el să te iubească ca un nebun şi tu să-l iubeşti ca o nebună…”. Astfel, încărcătura emoţională trasată de autor demonstrează că într-o dragoste se amestecă totul: cer şi pământ, spaimă şi bucurie, război şi iar dragoste, astfel încât Oana Nour a devenit pentru Vlaicu cea care a pornit stelele din loc şi a ordonat traiectoriile acestora, iar dacă nu te vei sacrifica pentru ea, ce altceva ar merita sacrificiul tău?

Opera lui Dabija dobândeşte un lirism extraordinar, în care visezi, te pierzi, şi, într-un final, te regăseşti. Exact ca-n viaţă, unde fraza: „ce dureros de dor îmi e de tine”, e înlocuită cu: „o zi bună îţi doresc ţie, cea pe care o visez şi după ce somnul se termină”.

Diana FIODOROV, cl.XI-a „B”, LT „Mihai Eminescu”, Cimişlia

***

Romanul „Te blestem să te îndrăgosteşti de mine” pe lângă faptul că însumează toate poveştile de dragoste imposibile este divers şi prin complexitatea temelor abordate. Fiecare povestioară, fiecare sfat şi idee ne oferă o lecţie valoroasă. Dragostea este sentimentul suprem şi înălţător care poate provoca atât durere, furtună interioară, cât şi linişte, regăsire, fericire.

Prin acest roman sau, mai bine zis, prin această capodoperă, Nicolae Dabija a reuşit să sensibilizeze inimile cititorilor şi să-i facă să se îndrăgostească de scrisul său.

Personal, lecturând acest roman, am simţit cei mai neobişnuiţi fiori, am învăţat că în viaţă nimic nu este imposibil, ci doar noi suntem cei care încercăm să ne minţim inima, care, totuşi, mereu va face ceea ce simte.

Datorită diversităţii temelor general-umane acest roman va fi şi o alegere bună la lucrarea de bacalaureat la limba şi literatura română.

Ana CIOBANU, cl. XII-a „B, Liceul Teoretic „M. Eminescu” *** Cartea iubirilor imposibile – astfel este clasificat acest roman sublim care reliefează faptul că iubirea este o boală de care nu se moare, dar cu care nici nu se poate trăi.

Romanul ,,Te blestem sa te îndrăgostești de mine” se citeşte uşor, parcă ai zbura prin cerurile lui.

El însumează toate poveștile de dragoste imposibile.

***

Citind romanul „Te blestem să te îndrăgosteşti de mine”, dacă l-aş fi întâlnit pe autor, i-aş fi pus o mie de întrebări.

Cea mai importantă dintre ele ar fi: Ce s-a întâmplat cu eroii cărţii dincolo de ultima filă a romanului?

Voi aştepta continuarea romanului, dorindu-mi ca partea a doua a lui să fie la fel de palpitantă.

Anastasia MOCANU, elevă, cl. XI-a, Liceul „Socrate”, Chişinău

***

Acest roman te cucerește din primele clipe, deoarece fiecare dintre noi se poate regăsi în el. Ce este o iubire imposibilă? Protagoniștii romanului - Oana Nour și Vlaicu sunt doi tineri îndrăgostiți de la prima vedere, dar care vor suferi pe parcursul romanului din cauza unei iubiri imposibile. Blestemul de dragoste și dispariția Oanei îl fac pe Vlaicu să sufere și să o poarte pretutindeni în sufletul lui ca pe o dulce povară, dar cu un dor ce îl tot chinuie și îi provoacă o stare de singurătate, neliniște și tristețe. „Spune sunt ca să pot fi” această afirmație denotă dorința lui Vlaicu de a-și regăsi iubita, deoarece vedea în Oana sensul vieții sale, nu putea exista, avea nevoie de dragostea ei, ca de aer. Oana, fiind o fire sensibilă, dar totodată dură și rece, pleacă din viața lui Vlaicu, pentru a-i oferi şansa de a fi fericit cu ea. Ținea prea mult la el ca să-l facă să sufere. A considerat iubirea lor imposibilă, pentru că știa că moartea se așezase între ei doi. Până la urmă totuși Vlaicu înțelege că viața iubitei sale este în mâinile lui, acesta îi donează un rinichi, cu speranța că își va salva dragostea. Mă impresionează această calitate ce îl caracterizează pe Vlaicu: avea un sentiment de încredere că totul va fi bine în momentul în care totul pare a fi pierdut. O iubea pe Oana și dorea să cunoască fericirea numai alături de ea. Această carte m-a convins că sentimentul dragostei e cel mai de preț lucru în viața unui om.

Doar prin dragoste sufletul nostru capătă strălucire, fericire, dăinuire. La fel am înțeles că nu poate fi niciodată o iubire imposibilă atunci când iubești!

Sabina DUMINICĂ, clasa a XI-a „B” ***

Domnule Dabija, m-a impresionat enorm romanul dumneavoastră „Te blestem să te îndrăgostești de mine”, deoarece, lecturând, am trăit, în mare parte, aceleași emoții, momente ca și eroii romanului. În special, mi-a plăcut relația Oanei și a lui Vlaicu, deoarece m-a readus oarecum cu picioarele pe pământ, la realitate, demonstrăndu-mi că iubirea este o suferință, pe cât de plăcută și necesară, pe atât și de nocivă. Consider că iubirea acestora ne oferă o

vântul „imposibil” ar putea fi înlocuit cu cuvântul „nespus”.

Imposibil de puternică, imposibil de pură, imposibil de sinceră, imposibil de vătămăduitoare (tămăduitoare). Deci, nespus de puternică, nespus de pură, nespus de sinceră, nespus de vătămăduitoare (tămăduitoare). Această iubire se referă la Oana şi Vlaicu. Când Oana Nour şi-a salvat iubitul nici nu putea presupune, că de fapt şi-a salvat viaţa. Dacă nu ar fi Vlaicu, nu ar avea şanse să supravieţuiască, nimeni nu avea să-i doneze un rinichi. La fel şi Vlaicu, salvând-o pe Oana, şi-a salvat propria viaţă, propriul viitor, care ar fi lipsit de culori fără iubita sa..

Impresiile mi-au fost puternice de la prima pagină terminând cu ultima. Este o carte, în care ciocolata bomboanei era delicioasă, iar umplutura – şi mai.

Recomand această carte tuturor, ea va fi potrivită, cred, pentru toţi. Iubirile imposibile descrise în ea sunt într-atât de diverse, că fiecare din cititori şi-ar putea depista un lucru foarte important în măcar una dintre ele.

Ea m-a încredinţat de faptul că cifrele se îndrăgostesc şi ele, iar matematica are legătură cu iubirea.

Victoria ZOLDOI, Liceul Teoretic „Alexandru cel Bun”, oraşul Bender, clasa IX-a „A” lecție, cea de a nu ceda, fiindcă iubirea este un har Dumnezeiesc și atunci omului nu-i rămâne decât să se conformeze și să iubească când îi vine timpul și nu când vrea el.

Iar dintre toate pasajele, acesta m-a fermecat în totalitate : „Prima dragoste totdeauna e ultima - Iubim o singură dată în viață: prima oară. Celelalte iubiri vin ca o completare a celei dintâi”.

Iana LEORDA, clasa a XII-a „A”

***

Cartea „Te blestem să te îndrăgostești de mine” relatează povestea de dragoste a două suflete compatibile care s-au găsit fără să se caute.

O colecţie ce întruchipează câteva zeci de iubiri imposibile, doar una singură până la final în ciuda tuturor obstacolelor învinge. Dragostea învinge totul, învinge orgoliu, aşteptare, are puterea de a-ţi dezlocui sufletul.

Iubirea dintre cei doi complici a unei dragoste comune a învins şi TIMPUL şi IMPOSIBILUL doar prin speranţă, voinţă şi răbdare.

Multe fraze m-au impresionat, mi-au ajuns la suflet declanșându-mi o avalanşă de sentimente, trăiri, emoţii.

Până la final m-am convins că „Nu trebuie să ne temem să fim fericiţi”, deoarece „Singurătatea e o boală şi lumea fuge de ea să se ascundă în spital” și „ Cel mai nefericit e omul care nu poate iubi”.

Adriana VULPE, eleva clasei a XI-a „A”

***

Am fost prinsă în mrejele acestei cărți foarte neașteptat. La fel ca Vlaicu am nimerit într-un labirint al iubirilor imposibile din care nu pot găsi ieșirea, dar oare trebuie să o găsesc?

E puțin spus ca e o carte foarte bună, e o carte căreia orice cuvânt de laudă i-ar fi prea puțin pentru a-i preamări existența.

Marina COBÎLEANSCHI, clasa a VIII-a „A”

***

Am savurat cu plăcere această carte, acest elogiu al iubirii, mai bine zis, al blestemului iubirii totale.

Ne convingem de acest lucru parcurgând fiecare povestioară descrisă în acest roman și mai ales în istoria Oanei și a lui Vlaicu, atunci când după despărțire el trece prin toate locurile pe care le-au vizitat împreună, de parcă ar vrea să o reconstituie din amintiri, astfel toate convorbirile lui se reduc la Oana, toate se învârt în jurul ei, ca un adevărat blestem. Au fost mai multe istorioare care m-au pus pe gânduri, însă ceva mi s-a părut extrem de incitant: formula iubirii pe care autorul o explică prin termeni matematici și anume prin cifrele 220 și 284, unde „un număr este suma divizorilor celuilalt și cuprinde tot ce are celălalt mai intim în ființa sa” ceea ce „în plan uman se traduce ca gândurile, temerile, bucuriile, aspirațiile și preocupările unuia să-și găsească rezonanță în sufletul celuilalt”. E ceva destul de neobișnuit și interesant în încercarea de a explica sentimentele, emoțiile, prin formule și termeni științifici.

Marina CIOBANU, clasa a XII-a „A”, Liceul „Mihai Eminescu”, or. Cimişlia

Nr. 16 (3789), 19 aprilie 2018

Pe schelele „Cascadei în Cer” cu o colecţie de voci îndrăgostite Renaşterea naturii se asociază cu primăvara, cu pictura lui Sandro Botticelli ce poartă numele anotimpului respectiv. O implicare a primei luni din primăvara este şi cifra de 15 martie întâlnită în romanul lui Nicolae Dabija Te blestem să te îndrăgosteşti de mine! (2017, Editura pentru Literatură şi Artă), bifată cu ora 12:00. Miezul zilei apare ca un punct de cotitură în destinul personajului: „Data şi ora salvării şi, aşa cum aveam să constat cu mult mai târziu, ale pierzaniei mele”. Constituie ora intrării în labirintul vieţii conştiente în care domină iubirea, dar este şi timpul în care iese din timpul trăirii automatizate de serviciu, de cotidian. Timpul în care lumea din jur are o altă conotaţie – prietenii devin şi ei cei care au suferit şi se bucură de dragoste, toţi prieteni, cunoscuţi, persoane întâmplătoare, sunt expuşi din optica emoţiei –iubirea îi face deosebiţi, uneori mistici, alteori suferinzi. Calităţile lor umane se reliefează în alte dioptrii, indiferent de situaţii, dragostea devine sentimentul care îl face sublim, maiestuos. În căutarea fiinţei iubite Vlaicu parcurge destine de oameni, făcând o colecţie de iubiri imposibile – aşa îşi mai numeşte romanul autorul (Cartea iubirilor imposibile). Ce este posibil şi ce este imposibil într-o iubire e greu de spus. Traversarea drumului cu scopul de a găsi persoana care îl salvează de la moarte, care îl roagă „Dacă mă iubeşti mult de tot şi zici că ai putea face totul pentru mine, atunci, te rog, să nu mă mai iubeşti”. Rugămintea include această imposibilitate – dezicerea de sentiment pe cale raţională. Oana, în esenţa sa are inclusă sensibilitatea, dar consideră că prin intermediul raţiunii se poate stopa o iubire. Or, după Ovidiu, exegetul în Ars amandi, i-ar sugera că o iubire se poate distruge de asemenea prin emoţie. Dar interdicţia prin filiera gândului este o provocare de a căuta argumente, de a găsi soluţii pentru a depăşi situaţia nedorită – raţiunea în cazul dat nu se dezice de emoţie, dar o amplifică. Jocul este o parte componentă a menţinerii sentimentului de iubire. Avem mai multe circumstanţe care provoacă diferite reguli: • căutarea persoanei după presupusul număr de telefon cu marja de greșeală – o singură cifră; • teatralizarea – o condiţie a cunoaşterii; • încercarea de a crea diferite situaţii care îi va place persoanei iubite – este un traseu de a fi împreună; • parcurgerea în singurătate a traseului invers, elaborat de sine stătător, prin intermediul condiţiei de a colecta povestiri cu iubiri imposibile; • asumarea iubirii găsite – jocul crud al compatibilităţii.

Romanul conţine multe pasaje care sună ca maxime, unele din ele sunt extrase în titlurile capitolelor drept motto, altele sunt lăsate să fie descoperite de cititor: „mă băteam cu umerii de cer şi cu capul de pereţi”; „Cunoscusem de mai multe ori în viaţă bunătatea. Şi de fiecare dată mă întrebam: facem noi oare totul ca să fim vrednici de ea?”; „Plângeam pentru că în acea zi murise cel mai frumos vis al vieţii mele”; percepţia antipygmalionică sau de a redobândi corpul iniţial de Galatee a tinerei fete care pozează sculptorului: „Carnea ei albă de fecioară visează să devină cândva statuie”; „...virtutea principală a omului e dragostea”; „Actorul încercă să joace vântul, apa, ploaia, foşnetul, frunza, iarba, ceaţa, tăcerea”.

Viziunea nu limitează, ci, dimpotrivă, lărgeşte spaţiul, doar vocea (cu exceţia personajului central) nu se vede decât dintr-o singură ipostază. Marja de eroare e inacceptabilă pentru destin, altminteri se sfârşeşte, moartea în acest sens poate să însemne viaţă şi invers (parabola cu Afganul e în antiteză cu decizia lui Vlaicu). Dragostea este depăşirea condiţiilor, metamorfoza se realizează în toate planurile: ea se exteriorizează, dar, concomitent, adânceşte cunoaşterea de sine.

Frumuseţea este întruchipată prin dragoste, nu se acceptă frumosul sterp, fără emoţie. Frumuseţea devine tandră prin distrugerea autorităţii raţionalului. În niciun caz nu putem susţine că sentimentul denaturează raţiunea. Structura pe care raţiunea o dăsimţirii determină luciditatea conştientizării frumosului, trăit nu doar la un nivel intuitiv, dar plasat într-un loc şi spaţiu. Raţionalul începe să asculte, să fie determinat de dragoste. În aceste împrejurări emoţia oferă culoare existenţei. Meritul lui Nicolae Dabija este de a nu transforma acest sentiment în obsesie ce ar distruge personajul, ar arde punţile vitale, ar distorsiona totul până la o negare totală. Dragostea, în toate fractaliile ei, are menirea de a cultiva umanul, de a se apropia de natura primordială.

Dragostea apare într-o situaţie-limită, e determinată de o fisură a destinului: de a fi între viaţă şi moarte, între aici şi acolo. Probabil de aici şi tentaţia titlului de a combina cuvintele care la prima vedere nu pot apărea într-o sintagmă: blestemul – tenta malefică de pedeapsă care nu poate fi recuperată energetic decât printr-o ispăşire de generaţii şi îndrăgostirea – relevarea emoţiei ce se asociază cu Epoca Renaşterii.

Apropierea nu apare ca un adverb sau nume, este o esenţă care transferă totul într-un scop de supravieţuire. Este o atracţie într-o secvenţă scurtă de timp a celor mai diferite senzaţii – de parcă ar fi un punct de iniţiere de unde are loc transformarea omului – de la cel care a trăit doar pentru sine şi cel care e gata să-şi dedice viaţa altei persoane. Personajele acţionează invers proporţional.

Durerea este cuvântul care îi uneşte. Iniţial durerea fizică este cea care estompează perceperea umanului, dar durerea fizică este înlocuită cu durerea de inimă, metaforic spus. Nu întâmplător am specificat inima, este anima sufletului care zăcea inert în colivia corpului. Personajele se simţeau comod de a nu-şi cunoaşte această abilitate – este confortul timpului în care domină uzualul, ordinea stipulată de o existenţă calmă.

Evident că un scriitor nu poate evita tema creaţiei. Laboratorul creativ persistă în pasajele determinate de importanţa cuvântului în destinul omului, în „Elizar” dorinţa sculptorului de a realiza: „Sculptura e ca o şoaptă de dragoste (...). Ea nu trebuie doar să se vadă, ci şi să se audă (...) Cosmică, imponderabilă, cu posibilitatea de a fi percepută nu atât cu privirea, cât cu celelalte simţuri, alcătuită din unde electromagnetice, chimioluminescenţe, radiaţii solare, lucrări, unele au posibilitatea de-a fi văzute doar la razele infraroşii, altele – dotate cu inteligenţă artificială –, ce-ar avea ochi eyeborg care s-ar uita ei la vizitatori sau care ar vedea vise: „Să-şi viseze sculptorul, spre exemplu, cum le face perfecte”; dorinţa din „Actorul” de a fi selectat în rolul principal. În toate aceste cărămizi de castel al iubirii care se înfăptuieşte pentru a o revedea pe Oana intenţionat se oferă loc pentru sacrificiu. Sacrificiul apare ca un minimum maxim pe care îl poate oferi omul iubit. Totul este pe muchie de cuţit pentru a depăşi „confuzia întâlnirii nesincronizate”. Durerea detemină căutarea, durerea determină responsabilitatea, dar durerea oferă şi fericirea regăsirii.

Scriitorul Nicolae Dabija relevă problema eticii profesionale a medicului prin personajul Stancu. Într-o deontologie a medicilor ne introduce autorul care valorifică ajutorul imediat necondiţionat dat la timp după dictonul latinesc Qui cito dat, bis dat: „Moarte sigură. Dacă se mai întârzia cu 5-10 minute, stăteai de vorbă cu Sfântul Petru şi nu cu mine”. Cinismul, o modalitate de susţinere a pacientului, constituie o viziune a medicului Stancu care a fost martor la multe situaţii, nevoit de profesia aleasă să contribuie la depăşirea situaţiilor nefaste.

Dar care ştie să impută singurătatea ca una din consecinţele somatice care contribuie la apariţia bolii.

Dacă e să analizăm din optica morală, atunci apare în prim-plan problema omului căruia i se face rău în faţa unui local cu tentă distractivă şi toţi îl clişeizează ca pe un ratat care nu ştie măsura consumării. Într-o olgindă a societăţii apar persoane de diferte vârste, din diferite pături socale, atente la detalii („în faţa magazinului „Vinurile Moldovei”, „zăcea prăbuşit un tânăr”) îl diagnostichează rapid – „Se îmbată dis-de-dimineaţă”. În realitate tânărul are acces de peritonită. Unica fiinţă care păşeşte fără indiferenţă, fără acuzări şi subaprecieri, este cea de care se va îndrăgosti personajul central.

Imaginea medicului apare la începutul romanului şi la sfârşit. Vindecarea corpului este într-o conexiune cu sănătatea sufletului. Singurătatea este percepută ca un viciu, care absoarbe energia omului. Dacă e să ne raportăm la virtuţile expuse mai sus, după romanul lui Nicolae Dabija, omul religios nu poate fi singur. Sihăstria, expusă în „Pahomie”, „Duhovnicul lupilor”, „Actorul”, „Călugărul Mihail” denotă o purificare, o dezvăluire a omului care alege calea mântuirii prin dragostea ce se află în conexiune cu credinţa şi speranţa, omul care este aproape de Dumnezeu, fiind în spaţiul naturii, trăind după preceptele religiei, devine o parte componentă a lucrării divine.

Victoria FONARI, dr. conf., USM

Angela MÂNDÂCANU

Merg pe câmp de mină, dar alerg, Fericită-s, Doamne, că trăiesc!

Cine-s ei de nu mă înţeleg?

Că nu sufar când mă mint şi nu roşesc!

Vrei, nu vrei, minciuna se topeşte Și nici noi cât lumea n-om trăi!

Fii la locul tău, fă omeneşte!

De-ai uitat, învaţă-te-a zâmbi!

Uităm să ne iubim Noi am uitat să ne iubim, Să ne privim îndeaproape, Mereu fugim şi ne grăbim Din zori până în miez de noapte.

Noi am uitat să ne iubim, Uităm că viaţa-i măsurată, Uităm la suflet să venim, Uităm...

Că doar trăim o dată!...

N-am să obosesc nicicând să cânt!

Pe muchii de cuvânt

Stii de ce în codru frunza-i deasă Şi de ce e bolta mai albastră?

Pentru că si tunurile tac, Când răsună melodii pe plac!

Să mă lăsaţi la margine de gând Să merg pe cuie aspre de cuvânt, Să mă lăsaţi la margine de gând Să ar cu vorba brazda de pământ.

Stii de ce iubeşti cu-atâta foc Când cuprinzi iubirea de mijloc Și-i eternă fericirea ta?

Pentru că ea stie a cânta.

Să mă lăsaţi sămânţa s-o stropesc Cu ochii mei plecaţi deasupra ei, Din fiecare bob să urmăresc Cum cresc lăstari voinici de stejărei.

Ştii tu oare maica ce doinea Pe picioare când te legăna, Cu năframa lacrima ştergând?

Să creşti Om! Eu pentru Oameni cânt!

Iar dacă-a fi sămânţa ca să cadă, Nu pe pământ, ci-n mijloc de asfalt, Să-1 îngrădesc, ca firul să se vadă, Iar firul crească Adevăr înalt.

Tu primeşte-n dar Muzica mea.

Tu primeşte-n dar Dragostea mea.

Pentru Dragoste şi Pace pe pământ N-am să obosesc nicicând să cânt.

Să mă lăsaţi la margine de gând Să merg pe muchii aspre de cuvânt, Să mă lăsaţi la margine de gând Să ar cu vorba brazda de pământ.

Ştiu doar să zâmbesc!

Nici nu mai ştiu de sunt

Pentru Adevăr și vorbă dură Sunt ochită-n spate zi de zi, Ca pe cei ce nu se tem să spună...

Dar n-am frică! Știu doar a zâmbi!

Mi-i ferecată firea De gândul fix al tău, Mă macină-amintirea Ce-i doar în visul meu.

Am murit deja de două ori...

Eu m-am ridicat din fund de groapă...

Orice clipă-o schimb pe sărbători, Iubesc neamul,

Țara,

Lumea toată!

Mă doare clipa-ncinsă Ce n-o pot dezlega...

Mi-arunci o „cursa-ntinsă” Spre veşnicia mea.

Lidia OLOG Moto: Binecuvântată să fie de-a pururi fata care şi-a păstrat cinstea, femeia-mamă iubitoare, soție fidelă și înțeleaptă.

Fiorul acesta nu te întreabă când vine. Apare ca fulgerul dintr-o privire. Acel alb orbitor în esență te urmăreşte toată viața. Iar în momentele grele rămâne unica lumină ce-ți mai călăuzeşte pașii.

– Anița, ia mănușile mele. Vezi că ale tale sunt ude de tot? a spus băiatul cu multă duioşie în glas.

– Atunci ţine-le pe ale mele la tine, i-a răspuns ea și şi-a pus mănușile lui calde încă, pentru că el le ținuse de fapt în sân anume pentru ea. Era frig și el își freca mânile una de alta, le desfăcea și le strângea de multe ori în pumni să nu înghețe. Era atât de bucuros că ea acceptă propunerea sa.

Trei copii într-o bancă, trei îngerași, iar cel mai frumos dintre aceştia era ea, cea care sta între doi băieți din clasa întâi.

Gropița din obrazul ei stâng, ochii căprui străjuiți de arcadele-i fine, buzele conturate cu pensula celui mai talentat pictor sau vocea ei catifelată, sau cine știe încă ce, îl făceau să-i caute des privirea. Şi a doua zi fata părea şi mai frumoasă, pentru că ea intra veselă în clasă. Cele mai triste zile pentru el se întâmplau când fetița lipsea uneori de la școală, pentru că pleca la bunici, iar ei se aflau departe, tocmai în Ucraina.

Zorian se străduia să învețe bine să nu se se facă de rușine în fața fetei.

S-ar fi bătut cu orice băiat din clasă care ar fi privit măcar o dată urât la ea.

Când era în clasa a patra, avea și un pix de rezervă în geantă, în caz că

5

Literatura şi arta

Nr. 16 (3789, 19 aprilie 2018

Mă mistuie şi-ntreb: De ce n-a fost să fie?!

Anița îl uită pe al ei acasă, neapărat i-l va putea împrumuta pe al său.

Acum Zorian sta în banca a treia, iar Anița în banca a doua, chiar în fața lui. De aici o putea urmări în permanență la lecții. Știa ce face, auzea ce spune, vedea cui îi zâmbește.

Era fericit că este aprope de ea și poate s-o admire fără obstacole.

Zâmbetul ei făcea să răsară soarele până și în cea mai întunecată zi de toamnă cu ploi și glasuri de viori. Era gingașă, dar abilă și delicată. Avea părul castaniu și purta două cosițe împletite în panglici albe din mătase fină, iar alteori din fatin roz sau iarăşi alb imaculat.

Odată Anița a îmbrăcat scurta în grabă şi a trebuit să o ajute să-i scoată o gâță de sub haină, iar în obrajii ei înflorise două roze.

Fata puse gluga în cap, și-a aranjat cosițele cu panglicile atrăgătoare, și-a încheiat nasturii și-a legat centura, iar Zorian a observat că cosițele împletite atât de grijuliu păreau nişte rămurele de cireș ce-i, încununau fața îngerească. Ce noroc să-ţi pice la inimă o fată atât de atrăgătoare, deșteaptă, cuminte, cu suflet angelic.

Timpul trecea. Și ea accepta să fie prietenă cu el, cu ceilalți colegi. Zorian nu se supăra – știa că o vedetă trebuie admirată de toți.

Timpul se juca cu ei. Și-i făcea mai frumoși din an în an. Prin clasa a VIII-a era la modă ca fiecare să aibă câte un caiet de anchetă, care era cea mai strălucitoare noutate a zilelor de școală. Caiet de anchetă aveau chiar și cei mai șotioși și obraznici băieți.

Caietele conţineau întrebări, iar pe ultimele foi se scriau amintiri pentru stăpânul anchetei.

Aceste amintiri scrise circulau prin clasă și scoteau la iveală taine seculare de-ale elevilor zvăpăiați de-a binelea. Fetele șușoteau despre băieți, iar ei despre ele. Astfel apăreau tot felul de constatări care păreau a fi mai importante decât toate problemele mondiale. Acum nimeni nu se mai gândea la niciun fel de teoremă a lui Pitagora sau la valențele clorului (I, III, V, VII).

La întrebarea din ancheta Aniței cu numărul 19 (pe cine îl iubești?) emoțiile dădeau peste margini. Oare cine a scris asta?

S-a uitat la pagina a doua și a aflat că era Zorian.

El i-a scris: „Te iubesc numai pe tine”.

Mama lui era profesoară de limba engleză.

– Știți, doamnă Maria, se pare că

Nu pot să înţeleg – Câte mi-s date mie.

Doar două pocale-pereche, Ce-absorb din nectarul iubirii, Aprind şi mai mult focul setei Ascuns ce-i sub geana privirii.

Mă urc, cad la pământ, Zbor şi mă zbat ca prins, Nici nu mai ştiu de sunt, De-s viu sau de m-am stins...

Două inimi Două inimi rănite Şi-au deschis aripi grele, Ca să zboare grăbite Peste nori, către stele.

Zbor fără-aripi Privirea mea, Privirea ta –

Rouă de floare.

Căldura mea, Căldura ta –

Rază de soare.

Buzele moi Pe buze moi –

Sete de vară.

Doi suntem noi, Unul noi doi –

Cânt de vioară.

Zbor fară-aripi, Vis şi-mpliniri –

Clipă din stele.

Jos trandafiri, Ploi de-amintiri –

Două inele.

Seară albastră, Zână frumoasă –

Iz de regină.

Voal de mireasă, Icoană pe masă –

Din cer lumină.

Arde soarele, vântul, Ploaia curge perete, Fulger-suliţi ca gândul Rănesc Terra cu sete.

Două inimi rănite Şi-au deschis aripi grele, Ca să zboare grăbite Peste nori, către stele...

Fără umbrelă

O lumânare tăcută O lumânare tăcută Străpunge-ntunericul serii, O melodie plăcută Mai mângâie-auzul tăcerii.

Doar două pocale-pereche, Ce-absorb din nectarul iubirii, Aprind şi mai mult focul sete, Ascuns ce-i sub geana privirii.

Căldura din palma-ţi fierbinte Topeşte o umbră de gheaţă, Când mângâie-ncet şi cuminte Picioarele-mi strânse în braţe.

Doar două pocale-pereche, Ce-absorb din nectarul iubirii, Aprind şi mai mult focul setei Ascuns ce-i sub geana privirii.

Te am lângă mine, te simt Şi fierb ca la primu-nceput, Aş vrea, dar nu pot să mă mint, Eşti chipul din visul pierdut.

Să mă lăsaţi să merg prin ploi de toamnă Fără umbrelă şi fără cărare, Să-mi pot ascunde lacrima de mamă, Să nu mă-ntrebe nimeni ce mă doare.

Să mă lăsaţi stejarul să-1 cuprind Vărsând povara mea-n tulpina lui, Doar unul el să ştie că eu plâng Şi n-o să mă trădeze nimănui.

Adevărul care doare

Două frunze Spune-mi, piatră tăcută şi rece, Cine-n stâncă grea te-a tencuit? Ţi-am adus şi-al meu dor ce nu trece Cu-al meu suflet rănit şi zdrobit.

Ei m-au răscolit până la os, Mi-au stors lacrimi, m-au întors pe dos…

Sunt aduşi din Mocra, satul meu, Ieri când am cântat la Chişinău.

Două frunze le-am pus eu pe apă, Am crezut c-or pluti răzleţit, Însă, ca un magnet, ele-ndată S-au făcut una s-au lipit...

Spune-mi, piatră tăcută şi rece, Cine-n stâncă grea te-a tencuit? Ţi-am adus şi-al meu dor ce nu trece Cu-al meu suflet rănit şi zdrobit.

Azi e ziua mea şi-i sărbătoare, Casa-i plină – floare lângă floare, Însă când privesc la ghiocei, Eu văd chipul mamei, ochii ei…

Lasă raza să te-alinte

Florile toate De soarta m-ar striga pe nume, Mi-aş face drum prin vânt şi ploi, Să-i mulţumesc de zile bune, Ce le-am trăit cândva în doi.

I-aş dărui florile toate, În rouă şi de farmec pline Şi să mă ierte, dacă poate, Că astăzi nu sunt lângă tine..

Ghioceii de la Mocra Azi e ziua mea şi-i sărbătoare, Casa-i plină – floare lângă floare: Trandafiri înalţi, mândre lalele, Crizanteme, crini şi viorele.

Cum să-ţi cânte dorul din vioară, Când n-ai dor de mamă, nici de Ţară?

Cum să-ţi facă umbră-un pom rotat, Când de-un veac prin codru n-ai umblat?

Cum s-auzi cum cad fulgi albi şi moi, Când îi calci şi-i mături la gunoi?

Cum să ştii că raza e fierbinte Fără-a o lăsa să te alinte?

Chiar gherghina fără colţ de casă Uită câte-odată să-nflorească, Fără dragoste şi fără Dumnezeu Nu ştiu de-aş putea cânta şi eu.

Cum să-ţi cânte dorul din vioară, Când n-ai dor de mamă, nici de Ţară?

Cum să-ţi facă umbră-un pom rotat, Când de-un veac prin codru n-ai umblat?

Să nu minţi, te rog, chiar de ţi-e greu, Să-mi spui adevărul care doare, Să nu minţi, cruţând sufletul meu, Nu-s oricine, nici un oarecare.

Să nu minţi, sau să nu spui nimic, Să mă laşi să înţeleg tăcând...

Cine te-ncălzea de-ţi era frig?

Sau lipeai obrazul tău plângând De ţărâna bunei la mormânt, Udând florile cu lacrimă sărată, Ascultând-o cum şi ea plângând Te-alina: „copila bunei, fată...”

Să nu minţi spunând că totu-i bine, Să nu minţi spunând: „Totu-a trecut.”

La fel doare sufletul în mine Chiar de nu te caut, nu te uit.

PĂCATUL (Nuvelă)

Zorian s-a îndrăgostit.

– De unde aţi aflat-o? a întrebat profesoara uimită.

– Priviţi acum pe geam!

Zorian o ajuta pe Anița să-şi spele cizmele pline de noroi în vasul cu apă umplut de îngrijitoare. Era după o ploaie de toamnă când de abia te bucuri că ai ieșit din frământarea drumului anevois pe o bucățică de cărare asfaltată din curtea școlii.

– Ce mai face prințesa ta, măi Zoriane, l-a întrebat mama. E o fată foarte străduitoare. Îți place de ea?

– Îmi place, a răspuns el și a lăsat privirea în jos de jenă. Din ziua aceea mama îi dădea mai mulți bani de buzunar și-i spunea să-i cumpere ceva și prințesei inimii.

Venise timpul scrisorilor cu alfabet cifrat din cerculețe, litere, figuri geometrice pe care-l descurcau doar ei amândoi. Un alfabet secret și foarte provocator. Și iar nu-i mai intrau în cap legile de fizică sau subordonatele circumstanțiale, că desigur mesajul primit trebuia descifrat de urgență. Și tainele acestui răvaș ascuns îl știau numai ei doi. Ce mai conta acum toată rutina și inexplicabila vâltoare a lecțiilor de fizică. Când te uiți la profesor și te gândești: – Doamne, ce mai vrea de la mine acum? !

Observau și profesorii că Zorian îi făcea adoratei ochi dulci la lecții, o ajuta să ţină curățenie în clasă când o ajungea rândul de serviciu.

Era pe vremea cadourilor: flori, ciocolate, agrafe, caiețele, bibelouri, fotografii și alte nimicuri mai valoroase pentru ei decât un tablou de Paul Cézanne* pentru un pictor.

Ea le păstra într-un borcan ascuns în grădinuța cu flori din fața casei, iar el – în casa cea mare, în tainița de după dulap. Acolo se păstra cu mare sfințenie și toată corespondența intimă, poate că nu atât de poetică ca la Victor Hugo și iubita lui, Juliette, dar oricum fantastice, deoarece erau scrise uneori cu lacrimi, alteori cu dor nebun. Asta e! Ce știți voi adulții?!

De la școală până la casa fetei erau vreo 20 de minute de mers liniștit. Zorian o petrecea strict până la colțul din ulița copilăriei, ca nu cumva să se întâlnească cu părinții ei. Ar fi intrat în pământ de rușine!

Dar se întâmpla des ca Anița să ajungă acasă peste două ore în loc de 20

Însă într-o parte singurei Un buchet micuţ de ghiocei, I-am luat în mână cu mult drag, Floare ce creştea la maica-n prag…

de minute.

Oare ce discută fata cu băiatul? se întrebau oamenii din sat care îi vedeau faţă în faţă când treceau în drum spre magazine, ori îşi aduceau odraslele de la grădiniță, ori mergeau la vreo vecină… Tinerii stăteau tot acolo. Lumea zâmbea: „Cu dragostea nu se glumește”.

– Acasă nu-i de lucru oare? o întreba mama supărată.

Of, că la sat lucrul nu se termină nicicând, izvorăște ca apa din fântănă. Faci una, apare alta, dar este și în aceasta un farmec al copiilor crescuți la ţară, obișnuiți nu cu trândăveala de la orașe, ci cu încercarea unor deprinderi de viață, care vor spori fericirea lor de mai târziu.

Seara cei doi erau la întâlnire. Lumea era a lor și ei erau toată lumea.

Până în clasa a 11-a au trăit romanul lui Daphnis și Chloe*. Acum aveau 16 ani. Sentimentele adolescentine sunt foarte periculoase! Ispita e la un pas de tine și greșeala ar putea costa mai scump ca viața.

Uneori mama copilei ieșea la poartă și-i făcea semn cu mâna să vină acasă.

– Cât se poate? o întreba. Nu-i bine să stai atâta cu un băiat.

Grafică: Victoria Tătaru Asta era părerea mamei. „Ce știe ea despre iubire?” se întreba cu multă importanţă Anița.

Dar mama știa, pare-se, mai multe și tare dorea s-o facă să înțeleagă că înțelepciunea poate veni doar atunci când nu mai ai ce face cu ea.

Păcat!

Încercați și voi să explicați celor doi tineri de 16 ani că ceea ce trăiesc ei poate fi o simplă pasiune. Dar cred că riscaţi să deveniţi cel mai mare tămpit care a existat vreodată. Pentru că tinerii cred altfel! Și doar atunci când realitatea vieţii îi loveşte dureros, ei pătrund sensul existenţei, dar uneori e prea târziu!

Toate dealurile din jurul satului, pădurea cu toți mestecenii, brazii pufoși frumos mirositori, izvorul și toate păsările cu florile de mai urmăreau în taină povestea lor minunată de dragoste. Li se părea că iubirea nu mai are sfârșit.

Ca doi porumbei sidefii ei îşi plimbau zilele de vară în pădure cu privirile agăţate de norii jucăuşi, ori se jucau de-a mijatca, ori stăteau tolăniţi pe o cuvertură. Misterul pătrundea în sufletele deghizate în sentimentele înălţătoare!

Paul Cézanne, pictor francez, considerat actualmente cel mai mare înnoitor al picturii la sfârșitul secolului al XIX-lea, iar tablourile sale se fac acum cele mai scumpe din lume.

Tot aici ei au învăţat multe din poeziile lui Eminescu, iar ea a înțeles, în fine, tema la algebră despre logaritmi. De toate examenele se pregăteau împreună. Învățau foarte bine.

Anița știa că adevărata dragoste nu se ascunde numai în cuvinte, ci și în faptele pe care le face prietenul pentru tine. Iar în momentele nefaste te convingi, de fapt, că cel de alături este cu tine și nu a plecat disperat.

Prima atingere de mâini a înălţat-o după vreo trei ani de asedii.

Fiorii au zguduit-o pe Anița, încât ea a făcut brusc un pas înapoi speriată ca o ciută de zborul unei păsări din făget.

Primul sărut, primele lacrimi urmau să vină ca o rânduială nescrisă.

Când nu se puteau vedea, că părinții încercau să mai schimbe lumea, să-i protejeze de ispite, urmau lacrimi și scrisori de foc. Tristețea iubirii e nespus de dulce și frumoasă. Durerea despărțirii e răstignire.

Prințesa mea, draga mea, iubita mea, sfânta mea , steluța mea, puișorul meu, îngeraşul meu, iubitul meu, viața mea, te iubesc mult de tot, mi-i tare dor de ochii tăi, de vocea ta, să nu mă lași, inima mea bate doar pentru tine și multe alte cuvinte de

iubire. Amețeau și stelele de pe cer...

Dorul de dragoste este dragoste.

Pentu că nu ai putea dori ceva ce nu știi ce este.

(Antoine de Saint-Exupery) …Era o zi frumoasă de mai. În ajun mama l-a întrebat pe Zorian dacă nu știe cumva unde o fi pătura cea albastră.

– De unde să știu eu?! s-a revolat el, dar în mintea lui își spunea: caută cât vrei că n-o mai găsești!

– O fi luat-o taică-tău s-o aștearnă prin portbagajul mașinii!?

– Da, poate fi lucrul lui, a răspuns Zorian, dar de ici îşi zicea: lasă să creadă că tata a luat-o...

A avut el grijă să ducă aşternutul ceva mai devreme pe locul întrevederii. Avea 17 ani și cele mai grandioase planuri pentru noaptea aceea.

Prima noapte de dragoste. Au studiat împreună câteva cărți pe tema dată și parcă erau gata de toate aventurile. Erau nişte cărţi destinate tinerilor căsătoriți. Dar parcă asta are vreo importanţă?

Hormonii se îmbulzesc și totul pare atât de simplu…

Anița nu se prea grăbea, dar lacrimile și cuvintele lui Zorian îi sunau încă în urechi: te va acosta altul dacă eu plec la armată, … nu mă iubești… pentru cine te păstrezi? și tot aşa până a convins-o pe fată să accepte apropierea cea fatală.

Au fost fericiți în noaptea aceea a mestecenilor? Și totuși acel ceva ireparabil s-a întâmplat! Ceva s-a schimbat în viaţa lor! Deşi el venea la întâlnirile lor tot mai des, iar cuvintele de iubire păreau și mai emoţionante, ochii fetei ascundeau tristețea inconsolabilă. Oare vina păcatului săvârșit poate fi măsurată?

Un bărbat se simte mai erou în asemenea cazuri. Pentru bărbat apropierea e importantă, iar pentru o femeie ţine de sensul vieții. Viața ei se divizează îm două: până la castiate și după. Dar tinerii aceştia frumoşi n-au ținut cont de legea păcatului. O lege simplă. Dacă nu o respecți, zadarnic vei căuta fericirea. Ce crudă și absurdă e realitatea!

Anița se simțea mereu vinovată, a pierdut respectul faţă de sine, o chinuia păcatul.

Ba mai mult. Acum scenele de gelozie s-au înmulțit odată cu înaintarea în plăcerile vieții libertine.

Uneori se certau pentru vreun fleac, dar până în zori se împăcau.

Cam vreun an de zile au fost împreună.

Anița i-a jurat cu lacrimi în ochi

credință, iubire și fidelitate. Spera să-l aștepte, să facă o nuntă frumoasă, să fie fericiți.

La 18 ani el a plecat la armată departe de tot, în Siberia, în taiga. Acolo unde iarna coboară până la minus 50. Tinerii îşi scriau cu dor unul altuia. El aștepta răvașele Aniței cum așteaptă pustiul ploaia, cum așteaptă florile primăvara. Căldura scrisorii ei îi făcea viața mai ușoară, mai frumoasă, mai blăndă, mai plină de sens. Zorian se gândea la ea, la zilele când alergau fericiți prin poienele pline de flori, sorbind din picăturile dulci ale sucului de mesteacăn. Lumea o vedea ca o poveste!

Dar nu a fost așa să fie! Peste jumătate de an scrisorile ei au încetat să mai vină și zilele lui Zorian se făceau lungi și chinuitoare. Și-a pus mii de întrebări gândindu-se la ei amândoi. Îi trecea prin cap ideea că i s-a întâmplat ceva rău iubitei sale, celei pe care o visa în fiecare noapte. I-a scris multe răvașe de disperare, de dor, de iubire, cu lacrimi de sânge, dar în zadar. Într-o zi a primit o scrisoare, dar nu era de la iubită, ci de la sora ei care i-a scris că Anița s-a căsătorit și nu-l mai așteaptă. L-a rugat s-o ierte.

Cerul se prăbușise peste el. Sufletul era răvăşit. Lacrimile curgeau, împăienjenindu-i lumina ochilor.

Durerea rupea din el cum ar smulge o lupoaică flămândă și crudă bucăți din prada încă vie.

Trădarea! Ce poate fi mai umilitor și mai oribil decât ea?! Sufletul omului se sfarmă în mii de cioburi ca un pahar de cristal scăpat pe podeaua de gresie. Şi e imposibil să-l lipești la loc. Omul, dacă supraviețuiește suferinței, devine totuși altfel. În cazarmă se făcuse foarte frig.

Cineva l-a întrebat ce s-a întâmplat.

Alt camarad i-a luat cu grijă arma pe care o ținea în mâini. Băiatul rămasemai multă vreme împietrit de-a binelea. Ore întregi a privit în golul pereților, zile la rând a ascultat aceleași melodii triste. Prietenii l-au încurajat și peste un timp durerea l-a mai lăsat din prinsoare.

Au trecut câțiva ani și Anița îi trimite o scrisoare de iertare și regret.

Ar vrea să se întoarcă la el, dar… avea copil. Zorian parcă ar fi acceptat. Au mai vorbit de câteva ori la telefon. S-au întâlnit în mare taină.

El, privind-o în ochi, înțelese că ceva s-a prăbuşit în relaţia lor, în chipul Aniței, al fiinţei celeia dintâi pe care a iubit-o atât de fierbinte. Fiorul durut îl va urmări toată viața…

6

Literatura şi arta

POMUL VIEŢII

Pomul, mai bine zis, ramura de copac împodobită cu dulciuri, covrigi, nuci, un rând de straie, o pereche de încălţări, un pieptene, oglinda, care a fost purtat înaintea coşciugului, se înfige la mormânt lângă cruce, după ce a fost golit de bunătăţile din el, ce se dau de pomană. Ultima picătură a fost atât de amară, încât sufletul nu a mai putut-o suporta, s-a infiorat, s-a smucit şi a ieşit, dar, în acest mod, alegoric, le îndulceşte ultima oară şi le bucură pe cele rămase deocamdată aici. Pentru a se învrednici sã fie părtaşe vieţii veşnice şi neîmbătrânitoare. Bunătăţile de vârf care au încântat acest suflet, i-au dat sens, avânt, rosturile cardinale, tot ceea ce l-au împins să-şi lase amprenta pe ce a întâlnit în cale nu le duce cu sine mai departe. Pomul vieţii, rămas dezgolit, nu mai e decât un vreasc, iar omul, cum dezbrăcat a venit, în aceleaşi straie pleacă.

Orice moarte este, concomitent, o formă de viaţă. Pe crucea din lemn putred aleargă gâze, o pasăre alege lemnul ei să-şi spună păsul, iar iedera o cuprinde pătimaş şi lăstăreşte în voie, căci ştie – viaţa şi moartea nu sunt contrarii, nu se exclud reciproc, ci se completează; totul e aleatoriu, iar existenţa umană este o imbinare sofisticată de moarte şi de inviere. „Pelerinajul nostru pe pământ este un Paşte permanent. Să iertăm toate pentru înviere în viaţa cea veşnică a Împărăţiei Cerurilor”, rosteşte preotul, apoi ne stropeşte cu agheasmă pe toţi cei de faţă, viii şi morţii laolaltă, tresărim împreună la atingerea stropilor reci, bucuroşi că ni se relevă noţiunile de Înviere şi Înălţare. Dar şi disperarea singurătăţii în faţa morţii, imensa credinţă cu care ne încredinţăm sufletul Marelui Părinte Ceresc… Tot timpul murim şi această experienţă cotidiană a morţii pe câţi îi înzdrăveneşte?

Cine se trezeşte nou şi proaspăt a doua zi de Paşti?

Bucuroşi că ne văd, cei prefăcuţi în abur ne urmăresc câţi vii sunt printre acei veniţi, cine din cei prezenţi îşi trăieşte cu adevărat viaţa. „Veţi muri atât cât aţi refuzat să trăiţi”, spune versetul şi ne duce cu gândul la viaţa veşnică în această existenţă scurtă, ne readuce cugetări amare la plenitudinea vieţii neglijată veşnic.

Dintre imaginile aburii s-au ivit iubirile mele – mama şi bunica –, care au ieşit din negură spre lumina de pe trotuarul pe care apăruse de niciunde şi fratele meu, prematur şi grăbit plecat dincolo, îmbrăcat în scurta preferată de jeans Alain Delon, care ne vede şi vine spre noi cu braţele larg deschise. Ne îmbrăţişează strâns, dar scurt şi parcă îl împingem uşor, fiindcă din spatele lui venea chiar tata, ca în anii lui buni, semeţ şi zâmbitor, flancat de bunicul, apoi toţi trei se îndreptară dinspre grupul nostru transcendental care îi urmăream cu emoţie tremurândă. În spatele meu era umbra mătuşii dragi, care a ştiut să-mi devină bună prietenă şi se făcea că voiam să o întreb ceva imperios

O LEGENDĂ A NEAMULUI

CUGETĂRI

important, dar imediat la umăr am simţit respiraţia Floricăi, gazda ce ne astepta, care-mi spuse: „Vino la noi, la masă!”... şi Blajinii din 2018, care riscau să devină o ploaie de lacrimi, s-au preschimbat în zi de rememorare. În unul din aceste cimitire modeste de ţară vom fi, prin voia Domnului, înmormântaţi şi noi. Dna Florica ne spune că speră şi va ramâne în formă de floare, la fel de vie şi senină precum a fost şi în viaţă. Unchiul Gheorghe va ajunge gheorghină, într-o nuanță violetă, căci i-a plăcut mereu această culoare. Viorica, Margareta, Crina, Lilia, Dalia, Roza, Romaniţa, Laura, Florin, sub nume care ne însoţesc, îşi trăiesc vieţile conform legilor impuse de aceste plante şi urmează să fie sădite în grădinile memoriei urmaşilor.

Flori sau stele, ierburi sau gâze, revenim pe pământ constant.

Curiozitatea umană păstrată postum pentru a-i urmări pe cei lăsaţi să descurce iţele vieţii, hâde, banale şi divine deopotrivă, dar şi toate câte le înfăptuiesc (pentru care ne dau întruna ghes şi brânci, îndeosebi dacă suntem lăsători şi habarnici), ei ştiu, doar acesta este avutul pe care-l scoatem din trăistuţa cu care ne prezentăm în faţa Înaltului. Şi nu există sfâşiere mai cumplită decât traista faptelor bune ce se răsfiră deşartă... Înţelegem, fără drept de apel, ce sărac am trăit... ce puţin am cules... Apoi cerşim o pedeapsă mai mică şi implorăm revanşa... Îţi întrebi atunci sufletul: a meritat tot zbuciumul? ... Sub cupola mărului încărcat de muguri din capătul livezii, în ziua de Blajini, ni se adună neamul la masa vorbelor, când morţii se hrănesc cu amintirile noastre şi aburii bucatelor. De aceea stăpâna are încă sarmalele pe foc, să fie fierbinţi. A dat de pomană căni şi străchini întinse peste mormânt, dar ne cheamă să ne omenească, la gura livezii, cu câte un colac şi o ceşcuţă de ţuică tare de prună, să ni se deschidă pofta pentru masa de prânz, căci vinul de pomenire vine apoi. A adus cu dânsa o ramură sfinţită în slujba din biserică şi a aruncat-o din pragul casei până-n mijlocul curţii, să-i fie gospodăria protejată de pagube.

Spre seară ritualul zilei a fost completat cu o ploaie curată, dar nu ne-am lăsat duşi în casă. Vorbim sub umbra dantelată şi aromată cât de lesne trece timpul şi cum se face că livada asta reuşeşte măcar o dată în an să ne adune pe toţi. Parcă ne spune, arătându-ne florile sale: priviţi şi urmaţi-mă, cum simt lumina – mă umplu de floare, absorb seve, cântăresc zările, fac rod, îl pârguiesc, toamna dintre frunze cineva îl adună şi îl pune în coş. Şi iar o iau spre floare… Intraţi şi voi în crugul acesta, ne zicea cu cele trei niveluri ale cosmosului: cel subteran, prin rădăcini; suprafaţa pământului, prin trunchi şi crengile de jos; înaltul, prin ramurile dinspre vârf.

Dintr-un vreasc din mărul acesta şi mie îmi vor alege de pom, când va fi să fie, cărţile mari sugerează crud că o părere, o pală, o adiere e viaţa. Pomii totdeauna ne supravieţuiesc, ei ştiu ce văd, ei cunosc ce spun când aleg să ne vorbească cu petale presărate pe plete, mere strecurate în palmă, frunze pogorâte pe umeri...

Noi, cei alegând să gustăm pe furate din pomul oprit, ca să dobândim ştiinţa cunoaşterii binelui şi răului şi să ajungem aidoma lui Dumnezeu, sau cei care urmăm drumul invers, râvnind merele celeste, ca pe nişte fructe interzise muritorilor, pe care le culeg doar aleşii, întrucât aceste fructe sunt din copacul veşniciei... Unde greşim alegerea?

Mariana JIOARĂ

Nr. 16 (3789), 19 aprilie 2018

Despre acest om s-a scris, s-a filmat şi s-a vorbit atât de mult, că la un moment dat ţi se creează impresia că nu mai ai ce spune despre dânsul. El a devenit atât de popular, încât lipsa lui chiar şi de scurtă durată pe ecranul televizorului, la radio, în presă şi în genere în viaţa publică începe a deranja societatea, ca să se întrebe dacă nu s-o fi întâmplat ceva cu Domnia Sa. Pentru preşedinţi de ţară, de parlament, pentru şefi de guverne, pentru senatori şi deputaţi, scriitori consacraţi, artişti şi savanţi cu renume, ca să nu mai vorbesc de omul simplu de la ţară sau de la oraş, este o mare onoare ca să se întâlnească, să-i strângă mâna şi să facă un schimb de vorbe cu dumnealui, care însă nu se consideră mai presus de cineva, ci, ca un muritor de rând, găseşte timp ca să se întâlnească cu cel care-şi doreşte acest lucru. Domnia Sa acceptă orice post de televiziune, de radio, revistă sau ziar, cu ziarişti în parte. Şi face acest lucru de zeci de ani cu căldură şi bunăvoinţă.

E de ajuns să-l întâlneşti chiar şi pentru prima dată, ca să-ţi dai seama că vorbeşti cu dânsul de la egal la egal, de parcă vă cunoaşteţi de când lumea. Şi acest om nu este altul decât faimosul Nicolae Botgros, Artist al Poporului, cavaler al Ordinului Republicii, al Ordinului „Serviciul Credincios” în grad de Comandor şi al Ordinului „Meritul Cultural” in grad de Mare Ofiţer, prietenul fidel al tuturor românilor, al fiecărui spectator. Unde şi când s-a născut Nicolae Botgros, unde şi când a învăţat; când, unde şi cum dirijează şi cântă dumnealui, ştie o lume întreagă, dar dacă este curios şi ar vrea să cunoască şi alte date biografice sau momente din viaţa lui, cititorul le poate afla din cartea „Sufletul viorii.

Nicolae Botgros”, recent apărută la editura Pontos din Chişinău.

Graţie muncii sisifice a distinsei ziariste şi interprete de muzică populară Veta Ghimpu Munteanu, care a selectat cu migală numeroasele materiale publicate în media de masă pe parcursul activităţii muzicale de aproape o jumătate de veac a maestrului Nicolae Botgros, a şi văzut lumina zilei impunătorul volum „Sufletul viorii. Nicolae Botgros”. În prefaţa cărţii „Nicolae Botgros şi lăutărismul adevărat”, academicianul Mihai Cimpoi ţine să menţioneze că „Pe lângă meritul capital că este un profesionist desăvârşit, Nicolae Botgros – cel puţin – are altele două care ni se par, de asemenea, esenţiale: este un continuator al unei tradiţii ce ne-a ţinut ca fiinţă, dacă nu făuritoare de istorie, măcar ca una ce a rezistat în istorie; îi aparţine calitatea de a forma cea mai bună orchestră de muzică populară din întreg spaţiul românesc – lucru, să recunoaştem, greu de făcut într-un cadru geografic, unde a cânta cu voce sau la un instrument e o vocaţie şi o binecuvântare dumnezeiască pentru mulţi.”

Despre Orchestra de muzică populară „Lăutarii” astăzi se vorbeşte ca despre ceva ieşit din comun, ca despre un fenomen, o legendă vie a timpurilor noastre. Fără doar şi poate că toate acestea în mare parte i se datorează distinsului om de cultură, inegalabilului Nicolae Botgros. Un talent înnăscut, moştenit prin seva părinţilor, cu alte cuvinte, transmis ereditar. Nicolae Botgros

a înţeles acest lucru de mic copil, când l-a văzut pe tatăl său, Dumitru, cântând la vioară şi muncind ca un plugar adevărat pentru a-şi menţine măiestria. Putem afirma cu toată certitudinea că Nicolae a moştenit şi dragostea de muncă de la tatăl său Dumitru Botgros, cunoscut lăutar din sudul Basarabiei.

Personalităţi notorii ale neamului românesc, ca: Grigore Vieru, Maria Bieşu, Vladimir Curbet, Simion Ghimpu, Andrei Vartic, Nicolae Dabija, Andrei Strâmbeanu, Gheorghe Zamfir, Mihai Munteanu, Ştefan Petrache, Vasile Iovu, Gheorghe Mustea, Irina Loghin, Sofia Vicoveanca, Maria Ciobanu, Constantin Rusnac, Aurelian Dănilă, Tudor Chiriac şi mulţi alții, l-au elogiat pe Nicolae Botgros cu cele mai duioase cuvinte.

S-au întrecut în apelative, metafore şi epitete şi ziariştii Victor Ladaniuc, Nicolae Roibu, Veta Ghimpu Munteanu, Serafim Belicov, Elena Tamazlâcaru, Anatol Caciuc, Vlad Olărescu, Gheorghe Bologan, Rodica Iuncu, Gheorghe Ciocoi, Rodica Mahu, Tatiana Corai, Tudor Colac, Aneta Grosu, Andrei Viziru, Constantin Mardare, Victor Lavric, Liliana Popuşoi, Ecaterina Deleu, Nina Bolboceanu, Veronica Ghimpu, Tatiana Slivca, Violeta Gorgos, Dinu Mihail, Nicolae Gh.Rusu şi mulţi, mulţi alţii, prin eseurile şi interviurile lor dedicate marelui maestru Nicolae

Botgros. În medalionul său Triptic, academicianul Nicolae Dabija atenţionează cititorul că „…Botgros nu e o poreclă care caracterizează un defect omenesc, ci o pasăre, care, atunci când cade zăpada, nu pleacă în ţările calde, ci rămâne în pădurile noastre, ca să ne aline şi pe timp de iarnă cu cântecele ei fără pereche.

Parcă aceasta ar fi o trimitere şi la destinul lui Nicolae Botgros, care, deşi a fost invitat cu tot ansamblul la curţi împărăteşti, a rămas cu noi, ca să ne îmbărbăteze, ca să ne facă să ne simţim oameni aici, în casa noastră, unde cântecul popular este tot mai nedreptăţit şi cântat mai mult prin tindă sau pe după casă.”

La o întâlnire convenită special la Palatul Naţional „Nicolae Sulac”, bunul meu prieten şi mare artist Nicolae Botgros mi-a dăruit fundamentala carte „Sufletul viorii. Nicolae Botgros”, ca, revenind acasă, să o răsfoiesc şi să o citesc cu nerăbdare. Este puţin să spun că este o carte, mai degrabă aş zice că e o enciclopedie neterminată despre viaţa şi activitatea legendei muzicii româneşti Nicolae Botgros. Ziarista Veta Ghimpu-Munteanu, care a muncit cu sârg prin arhivele bibliotecilor, televiziunii şi radioului pentru a găsi şi a selecta numeroasele articole şi interviuri despre eroul volumului, a îmbogăţit lucrarea sa editorială şi cu foarte multe fotografii color, ce l-au surprins pe artist atât în viaţa de toate zilele, cât şi în cea concertistică.

Ca o pâine puhavă de casă este apariţia cărţii „Sufletul viorii.

Nicolae Botgros”, care va fi binevenită nu numai pentru lumea muzicală, dar şi pentru toţi fanii lui Nicolae Botgros, cu alte cuvinte, pentru toţi românii de pretutindeni.

Ion CUZUIOC

ARTA ORNAMENTALĂ ÎNTRE TRADIŢIE ŞI MODERNITATE Ornamentele transmise de spiritualitatea arhaică nu-şi pierd capacitatea de reactualizare, sunt valabile pentru o conştiinţă şi o artă modernă cum este arta ornamentală pe motiv că ele au devenit construcţii arhetipale, viziuni primordiale asupra lumii.

(Ludmila Moisei, Ornamentul: fenomen artistico-estetic, Chişinău: Ed. Pontos, 2017) Orice inovaţie are o sursă mai veche cu rădăcini secular-milenare în civilizaţia pe care o slujeşte dinspre credinţă şi fiinţă. Duhul de casă surprins în contururile artistice ale ornamentului, de când lumea rostuit geometric şi metaforic dinspre culoare şi valoare, personalizează şi actualizează, dacă nu universalizează setea de nou a arhaicului metamorfozat, înmuiat în legendă, picurat cu nectar de rouă ca firele de iarbă sau de lână mioritică bicoloră de mărţişor strădacic şi mitic, imnic şi rapsodic. Dincolo de măiestria împletirii firelor călăuzitoare de roşu şi alb, de nou şi vechi respiră însăşi fiinţa Neamului, trecută prin frământările socioumane secular-milenare. De unde dominanta întotdeauna e armonia dobândită din interior pe parcursul constituirii schiţei desenului, alimentat de o idee şi de un simbol de acasă şi întru ea dinspre ethos.

Nedespărţită de culorile pământului, contrastante şi relevante, ale locului în funcţie de peisajul rural şi dimensional pe întreaga durată a istoriei dintotdeauna, „ornamentica, inclusiv cea a ţesăturilor”, după cum subliniază Varvara Buzilă, doctor, exeget în domeniu, „se deschide cercetării pe falii mari, interdependente, păstrându-şi în acelaşi timp o doză din ermetismul său pentru viitor”. Fireşte, multe dintre detaliile care înfrumuseţează un ornament sau altul, mai vechi sau mai nou, comportă prin compoziţia lor formală şi formativă o construcţie ideatică (fie laică, mireană, dar civilizaţională în fond dinspre parte şi întreg în linia evolutivă a timpului sau a atmosferei rurale româneşti, problematice, într-un fel sau altul).

Tradiţional simbolice, înaripate, cultural-artistice, florale şi geometrice, obiectuale, dinamice, întotdeauna reprezentative şi luminoase, sintetizatoare nu numai stilistic, dar şi coloristic (apelând deloc incidental la ideea de zbor a imaginaţiei bogate alimentată de suita de figuri şi simboluri naţionale sau universale, telurice, cosmice sau astrale etc.), motivele decorative în ornamentica ţesăturilor ce populează variat şi diversificat arealul detaliilor şi imaginilor transpuse în pânza covoarelor, scoarţelor etc. demonstrează cultul permanent al conaţionalilor noştri pentru arta rustică de secole şi milenii. De unde şi căutările autoarei, Ludmila Moisei de a se pătrunde indubitabil de universul „Ornamentului” ca „fenomen artistic şi estetic”. „Pasărea” şi „pomul vieţii”, „mâna” şi „coroniţa

miresei”, „şorţul miresei”, „colacul miresei” etc., precum şi motivele stelare, motivele cerealiere („spicul de grâu”, „ştiuletele de porumb”), motivele stilizate, motivul „viţei-de-vie”, motivul „busuiocului”, motivele geometrice – toate elucidează şi iradiază interiormente chipul creatorului, creatoarei despre ideea de frumos a „ornamentului ca expresie plenară” şi ca unicitate a lui.

Anexele, oricum (în total nouă), reprezintă „cel mai bine starea de graţie şi de spirit a ornamentului” ca obiect de artă naţional, paneuropean şi nu numai.

Deloc incidentală, aşadar, suprapunerea lui pe orizontală şi pe verticală în context universal (a se vedea în plan comparativ asociativ şi disociativ), bunăoară „Covor estonian”, motive geometrice şi fitomorfe, sec. XIX; „Ţesătură în table”, Estonia, sec. XIX;„Covor estonian” cu decor astral şi fitomorf, sec. XIX; „Chilim în vrâste şi roate”, Grecia, sec. XIX; „Piesă de ceremonial”, „Păsări afrontate la pomul vieţii, sec XVIII, Alsacia (Franţa)”; „Ţesătură estoniană”, „Pomul vieţii”, sec. XIX, sau covoarele tradiţionale din Azerbaidjan (între care: „Covor Zeyva Khuba”, „Covor Borchali Kazan”, „Covor cu reprezentarea svasticii”, „Covor Kohne Gence”) etc.

Armonia ideatică şi cromatică a lucrărilor dezvăluie magistralmente nu numai „dialogul cu vizibilul”, dar şi acel invizibil propriu ermetismului intraductibil în care depăşeşte fantastic imaginarul tropic al discursului tacit – cuvântător şi revelator, înainte-mergător ca un aisberg în largul oceanului. Printre altele, autoarea remarcă desigur că „studiul Domniei Sale îşi propune să demonstreze că pe parcursul istoriei a existat un complex simbolic ornamental universal, iar membrii fiecărei comunităţi au devenit homo simbolicus, desfăşurând în această ipostază o completă formă de comunicare: cu sine, cu natura, cu semenii, cu cerul”.

Consideraţiile istoricului de artă francez H. Focillon că „arta ornamentală poate fi considerată primul alfabet al gândirii umane...” nu pot fi neglijate. Mai mult, doar pornind din acest punct dialogul cu ornamentul devine altul, universul lui depăşeşte limitele lizibilului. Îmbrăţişarea francă şi decizională a termenilor de artă tradiţională sau artă populară îi permit cercetătoarei să se pătrundă de adevărul că „obiectele

studiate au caracteristicile tradiţiei”, ele „înglobând continuitatea şi schimbarea”. Elocventă deci şi principialitatea atitudinal-personală de care nu ne putem îndoi nicicum, de vreme ce „esteticul ţărănesc desemnează cultura materială şi întreaga gamă de creaţii artistice anonime şi colective ale unei comunităţi sociale”. Or, autoarea constată (prin convingere...) că „din această gamă face parte şi ornamentica”. De cele mai multe ori, după cum subliniază Domnia Sa pe bună dreptate, atât esteticul ţărănesc, cât şi ornamentul fac trimitere la sintagma artă populară. De aceea considerăm necesar a menţiona că sintagma artă populară, folosită de cercetători ca N. Iorga, Al. Dima, T. Bănăţeanu, G. Stoica, P. Petrescu, G. Smeu, B. Zderciuc, semnifică cultura materială din perspectiva estetică a tuturor categoriilor de obiecte cu funcţii utilitare şi decorative. Ea va releva, ce-i drept, şi articularea „altor sintagme, tangenţiale cu ornamentica, întâlnite la cercetătorii din partea noastră de ţară (gen V. Zelenciuc, E. Postolachi, , V. Buzilă, Z. Şofransky, A. Simac), acestea fiind artă tradiţională, industrie casnică, creaţie meşteşugărească, meşteşug artistic”. Întru a înţelege rolul ornamenticii „în viaţa omului, evoluţiei ei ca artă ornamentală, racordată la conceptele-cheie” respective „trebuie să ne raportăm la timpurile arhaice, acolo unde iniţial fiecare semn era o modalitate de comunicare, un mod de a gândi despre cele din jur. În istoriografie există mai multe opinii cu privire la apariţia primelor semne, care prin evoluţie au devenit simboluri ale artei populare. Ele se regăsesc în studiile lui L. Morgan, S. Eisenstein, J. Chevalier şi A. Gheerbrand, H. Focillon, R. Berger, Js. Baltrusaitis, Gh. Aldea, V. Vasilescu, E. Florescu”.

Cuprinzătoare prin aria investigaţiilor în domeniu, prin spiritul ei creator (Capitolul I. Arta ornamentală – fenomen artistico-estetic al culturii tradiţionale.

Capitolul II. Particularităţi artistico-estetice în ornamentica ţesăturilor tradiţionale. Capitolul III. Semnificaţii ale motivelor decorative în iconografia ornamentală. Consideraţii finale. Glosar de termeni şi semnificaţii. Bibliografie. Anexe (1-11, inclusiv Lista informatorilor), monografia „Ornamentul: fenomen artistico-estetic” de Ludmila Moisei, doctor în istorie, cercetător ştiinţific la Institutul Patrimoniului Cultural al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova, atestă prin „viziunile ontologice şi estetice asupra ornamenticii ţesăturilor tradiţionale” o fire pasionată cu adevărat de arta frumosului românesc, în special de arta

ornamentală între tradiţie şi modernitate. Mai mult, problematica studiului este una de o manieră structurată complexă, iar limbajul expunerii este unul sobru, metodologic şi conţinutal, relevând forma expresivă a travaliului ştiinţific alimentat de sursele documentare necesare şi concludente. De unde şi stilul variat şi aprofundat al lucrării racordat la contextul istoriei culturale şi la cultura istoriei contextului (ornamentului, artei ornamentale naţionale şi universale). De aceea este justificată totalmente părerea că „numai citindo poţi aprecia cât de atractivă este lectura vechilor motive ornamentale”, precum subliniază Varvara Buzilă, neuitând să ne amintească, evident, că „este uşor s-o faci având-o ca ghid pe autoare, o cercetătoare cu largi orizonturi, care ştie să ghideze”. Mai mult, „ea îţi oferă posibilitatea să savurezi din acest mare tezaur, te ajută să te contopeşti treptat cu el”, cu ideea de el şi de noi dinspre ethos şi dinspre frumos din perspectiva unităţii lor culturale şi civilizaţionale.

Constatarea cercetătoarei Ludmila Moisei „că ţesăturile ca fenomen ideatic, cu reprezentări naturaliste reflectă o nouă etapă a culturii” este una justificată de cunoaşterea profundă a spaţiotimpului „ornamental”, al universului respectiv. Or, „tocmai pentru că deja oamenii menţin aceste motive mai bine de un secol, înseamnă că s-a instaurat o nouă tradiţie, nu pot fi considerate regresive doar pentru că sunt supuse dinamismului tradiţiei”. Observaţiile, sondajele date remarcă funciarmente întreaga gamă panoramată, metaforică şi ideatică a unicităţii ţesăturilor: „Pe lângă specificul ornamental, ţesăturilor le sunt atribuite şi alte trăsături, care de asemenea pot fi raportate la tradiţie şi modernitate, cum ar fi funcţionalitatea, modul de producere, caracteristicile morfologice şi estetice etc.”.

Simbolic şi emblematic, racursiul retrospectiv şi reiteractiv al „ornamentului” în jurul căruia gravitează mutaţiile viziunilor gnoseologice şi ontologice relevante pe care le configurează arcadic şi concentric expres studiul Ludmilei Moisei imprimă conotativ demersului analitic şi cultural-artistic un spirit nu numai istoric, dar şi aristocratic, neoromantic şi neopedagogic, euristic şi revelator, imnic, reciprociamente etico-civic şi estetic. „Nevoia de alb” a ornamentului vine din dorul necunten de „pomul vieţii”, dar şi din setea de lumină veghind esenţele şi dimensiunile lor interne şi moderne, matern-paterne, naţional-universale, ascensionale şi originar-originale.

Discursul dialogal-monologal al monografiei este remarcabil tocmai prin acest nesaţiu de alb, ca „esenţă a luminii” emanate de ornament ca simbol românesc şi pământesc, strădacic şi imnic. Autoarea îl exploreazăcu o atingere lină şi plină de devoţiune dinspre ideea ce-l încape istoric şi criptic. A intra în acest templu al „ornamentului nu poţi intra decât cu sufletul curat şi numaidecât luând aminte că înainte de asta trebuie

să-ţi ştergi picioarele”, arghezian vorbind. Or, pe mai departe „ornamentul” pentru cercetătoare este o litotă a „albului”, care încape toate culorile dalbului incomensurabil şi insaţiabil.

Prin ideaţie şi imaginaţie, studiul respectiv denotă o activitate laborioasă susţinută, alimentată de combustia lecturilor interdisciplinare şi neobişnuite, ce comunică simbolic şi sublim la alte niveluri, întotdeauna având deschise canalele inspiraţiei. Geometric şi pedagogic constituită dinspre imagine şi idee, monografia „Ornamentul: fenomen artistico-estetic”, gândită şi scrisă cu multă dăruire de către doctorul în istorie Ludmila Moisei, autoarea mai multor lucrări ştiinţifice şi de popularizare a ştiinţei, scoate în evidenţă domeniile ei de interes: ornamentica tradiţională, motive şi simboluri decorative, interferenţe culturale în domeniul ornamental, semiotica motivelor decorative etc., precum şi participările active la diverse conferinţe naţionale şi internaţionale prin care vocaţia de cercetare se manifestă expres şi plenar.

Cartea de faţă, dedicată cu dragoste mamei sale Eugenia, după opinia dnei Varvara Buzilă, este una de „mare anvergură”.Ea „formulează probleme asupra cărora s-a insistat şi se va mai insista în mediile ştiinţifice”, vorba savantei. Ornamentica, inclusiv cea a ţesăturilor, a inspirat-o în mod deosebit, bazându-se evident pe cercetările unor savanţi de mult recunoscuţi în domeniile explorate (L. Blaga, M. Eliade, J. Frazer, R. Vulcănescu, V. Dumitrescu, J. Chevalier, A. Gheerbrant etc.). „Prin ea, după cum subliniază întemeiat autoarea studiului monografic impunător şi revelator, finalmente „rotund”, călinescian vorbind, ornamentica este normativă, simbolică şi de natură progresivă”, iar „ornamentele transmise de spiritualitatea arhaică nu-şi pierd capacitatea de reactualizare, sunt valabile pentru o conştiinţă şi o artă modernă, cum este arta ornamentală, pe motiv că ele au devenit construcţii arhetipale, viziuni primordiale asupra lumii”. În definitiv, nu putem să nu ne exprimăm sinceramente încă o dată bucuria şi admiraţia că tânăra cercetătoare încearcă a „şterge colbul de pe cronice bătrâne” (M. Eminescu) ale timpului şi spiritualităţii româneşti întru a le da o nouă viaţă, inclusiv prin contribuţia la valorificarea şi conservarea ornamentului ca „fenomen artistico-estetic”, ca element definitoriu al „identităţii noastre culturale”. Este un gest care merită deplin apoteozal lauda contemporanilor şi preţuirea lor dezinteresată. În final dorim să menţionăm că această lucrare este o realizare de succes şi a Editurii Pontos, manifestată atât prin îngrijirea lingvistică a textului, cât şi prin aranjamentul şi calitatea materialului ilustrativ.

Tudor PALLADI, critic de artă şi literatură

Literatura şi arta

Nr. 16 (3789, 19 aprilie 2018

CÂNTECUL ÎNSEAMNĂ VIAŢĂ De când se ştie, cântă. Pentru Ala Mereuţ, muzica înseamnă viaţă. Părinţii i-au transmis dragostea pentru cântec încă din copilărie, şi de atunci n-a mai putu trăi fără el.

– Doamnă Mereuţ, ce înseamnă pentru Dumneavoastră cântecul? Poate trăi un artist fără muzică?

– Muzica, aş zice, sunt eu, în esenţă, fiindcă pentru mine ea înseamnă viaţă.

Când am avut o problemă de sănătate serioasă şi m-am adresat domnului doctor, în primul rând l-am întrebat: „O să pot cânta?”, iar el mi-a răspuns: „Păi, cei care vin aici nu întreabă aşa ceva”. „Pe mine mă interesează cântecul!”. Şi atunci când am revenit, am început chiar cu cântecul: Asta-i viaţa mea,

Mie-mi place-aşa!

De când mă ţin minte, cânt şi chiar îmi place. Mama îmi spunea: „Veşnic te urcai pe scaun şi ziceai: „Evoluează interpreta cutare!”. Îmi plăcea să fiu în mijlocul atenţiei, să fiu ascultată, chiar dacă peste ani am devenit mai melancolică sau mai distantă, dar când venea vorba de cântec, eram peste tot prima. Atunci când am terminat clasa a 10-a şi doamna director mi-a înmânat diploma de absolvire, a spus: „Felicitări privighetorii şcolii noastre!”.

Nu m-am gândit niciodată că toată viaţa mea va fi legată de muzică, de artă, ca peste ani să-mi dau seama că acest lucru îl fac cel mai bine, şi de ce să fug de ceea ce-mi este dat.

Fără cântec, cred că nici nu aş exista, ba mai mult, nici nu vreau să exist. Cred cu tărie că el ne este trimis de acolo, de Sus. Îmi plăcea mult muzica clasică, şi mă vedeam pe scenă, pentru că-mi plăcea şi teatrul… Şi acum, cu copiii cu care muncesc, ţin la expresie, gesturi, la dicţie, la mişcare, mimică. Îi pun să cânte cu gura-nchisă, să-mi redea emoţiile pe faţă, ca să explice ceea ce vor să transmită.

Mi-a plăcut mişcarea-n cântec, viaţă. Nu este suficient doar să cânţi, ci să transmiţi ceea ce vrei să spui, prin privire, prin mişcarea sprâncenei, nu contează, orice muşchi mişcat pe faţă. Şi, paradox, în anul în care am mers la Conservatorul de Stat s-a deschis Facultatea Muzical-Pedagogică, dar s-a închis cea de Operetă, şi atunci mi-am dat seama că scena va fi clasa mea, unde voi evolua zi de zi.

Am visat încă de la început să învăţ la Conservatorul de Stat, mi se părea ceva neAcad. Mihai CIMPOI Tudor Colac, în dubla sau tripla sa ipostază de cercetător al folclorului, de cronicar cultural (muzical) şi de muzician-interpret, ne reaminteşte – ici cu dovezi ştiinţifice, ici cu amintiri din copilărie (casa părintească, vatra, satul, habitatul românesc bucovinean în genere, ici cu un discurs publicistic polemic), ici cu prezentarea portretistică a unor personalităţi din domeniul culturii – ce înseamnă memoria culturală (formatoare de canonicitate), zice Harold Bloom) sau substanţa inconştientului (cum zice Lucian Blaga al nostru, intenţionat să ne dea o cercetare, în Trilogia culturii, recurgând la ipoteza psihismului inconştient ca la un punct de plecare).

Volumul său de studii, articole, comunicări, eseuri, interviuri, intitulat Repere etnologice (2017, ediţie apărută cu ocazia aniversării a 70-a a naşterii sale), începe cu o mărturisire tulburătoare a lui Mihail Sadoveanu, pe care trebuie s-o receptăm ca un reper programatic, ca un declic hermeneutic: „Aşa de antice şi primitive mi se păreau uneori aceste colinde, când le ascultam în seri de Crăciun, în nopţi înstelate şi în tăcerea câmpurilor albe, încât aveam halucinaţia unor îngânări melodice ale pământului însuşi, glasuri telurice, ecouri ale morţilor din milenii”.

Aceste ecouri melodice htonice, imaginar sincronizate cu tremurul pământului, vin, bineînţeles, din illo tempore, teoretizat de Mircea Eliade, din acel tărâm îndepărtat al eminescianei „lumi ce gândea în basme şi vorbea în poezii”. Lume pe care o vedem ca purtătoare de miteme (precum le defineşte Claude-Levy-Strauss) şi de arhetipuri (aşa cum le va defini Jung şi acelaşi Mircea Eliade). Sunt rostiri sacre, ritualice, cu care strămoşii noştri începeau să tragă prima brazdă, să întâmpine schimbarea pe crugul vremii, adică Anul Nou, începutul sau sfârşitul secerişului, Nopţile de Sânziene, Dragobetele, sau să însoţească muncile câmpului.

Volumul se prezintă şi ca un jurnal sentimental sui generis, şi autorul enumeră câteva „operaţiuni secrete” prevăzute de colindatul ca atare: pregătirea traistei pentru daruri, punerea la înflorit a crenguţelor de măr, lustruirea zurgălăilor, confecţionarea, costumului popular în felul în care era gândit în partea locului, cu mănunchi de busuioc, măghiran, crenguţă de brad, muşcată, spic de grâu, iederă şi câte şi mai câte până la prima băsmăluţă, numită tulpan şi câştigată de la fata

obişnuit. Îmi amintesc că atunci când l-am vizitat pentru prima dată, m-am gândit: „Câte personalităţi ilustre au deschis această uşă!”. Stăteam în prag şi nu îndrăzneam să-l păşesc, ca în momentul acela s-o văd pe Maria Bieşu, şi atunci mi-am spus: „Nu, aici învaţă doar persoane deosebite. Nu voi avea parte să deschid nici uşa intrării…”. Acolo nu se admiteau persoane fără pregătire muzicală. Trebuia să ai ori Colegiul Pedagogic ori Şcoala de Muzică, iar eu terminam doar clasa a X-a. Am mers atunci şi-am studiat la Colegiul Pedagogic, apoi a urmat Conservatorul de Stat.

Astăzi cânt muzică de tot genul, dar muzica populară am îndrăgit-o abia după Colegiul de Muzică. Până atunci, n-o înţelegeam.

La Conservator, cineva chiar mi-a spus: „Poate încerci muzică de estradă!”, dar am zis: „Nu, acolo e nevoie de îndrăzneală!”.

Acum cânt muzică populară, în funcţie de starea mea de spirit.

Zilele acestea am cântat împreună cu copiii un cântec pascal. Felul în care cântă, ambianţa, energia pe care o emană ai vrea s-o prelungeşti la nesfârşit. Dacă se întâmplă, de exemplu, să cântăm la petreceri, acolo e altceva, cânţi o melodie pentru tine, o melodie care stârneşte emoţii cuiva. Ca să creezi, trebuie să-ţi placă, pentru că dacă nu-ţi place, nu poţi crea. Atunci când cântăm la liturghie

şi susţinem corul bisericesc, acolo este altă atmosferă. Te ridici la nivelul altor valori, de rugăciune. Nu poţi să sensibilizezi omul acela care te ascultă, dacă ţie nu-ţi place.

Obişnuiesc să ascult foarte des muzica clasică. Acest gen de muzică îmi oferă momente de relaxare şi mă face să mă simt de parcă m-aş întoarce-n timp.

Am ascultat de curând împreună cu copiii – Vivaldi „Primăvara”. Copilul ascultă, dar are necesitatea să oferi şi tu o direcţie.

Când primăvara imploră iarna să plece, iar iarna nu vrea, şi iată că intervine dialogul acesta… Îmi place, dar nu trebuie doar să asculţi.

Ce înseamnă a asculta? A permite să treacă prin tine ceea ce simţi. Îl învăţ pe copil să asculte, iar mai apoi vreau să-mi relateze ceea ce a auzit, fie prin vers sau chiar prin desen. Alţii ar spune: „Muzica-i pentru a cânta, nu pentru a desena”. Dar eu le spun: „Încercaţi să cântaţi şi să desenaţi ceea ce-aţi cântat sau să desenaţi ceea ce-aţi ascultat”.

Le-am oferit copiilor de clasa zero să asculte „Chemarea păsărilor” de Ravel. Un copil a început să plângă şi a insistat să deconectez, pentru că el nu putea să asculte melodia respectivă. Ca să-mi dau seama că motivul era acel tremolo, cum se numește în arta muzicală, care-l făcea să se înfioreze uşor. Îmi place muzica clasică. Mă odihnesc ascultând-o şi vreau să trezesc şi în copii dorinţa aceasta de-a se găsi, de-a se regăsi, a cânta şi a descoperi! Le-am propus şi „Sonata lunii” de Beethoven. O lucrare destul de dificilă. Am crezut că n-o să le placă, dar copiii au ascultat cu interes, iar mai apoi m-au întrebat: „Ce fel de lună a văzut fetiţa?”. „Dar vouă ce fel de lună vă place?, înjumătăţită sau nouă?” Iar ei au răspuns: „Nouă!”. „Păi, firesc, de ce este nouă, pentru că este în creştere şi voi creşteţi, şi e bine să crească ceea ce e frumos!”.

Se întâmplă să am şi un cor. Aici vin toţi copiii cărora le place să cânte. Nu-i diferenţiez. Au auz muzical, au simţul ritmic.

Cred că toţi îl au, poate că cel melodic nu-l fredonează toţi la fel. Dar, paradoxal, poate fi un grup de 32 de copii, să fie afoni toţi, să cânte numai doi, dar în grup cântă toţi bine. Este ceva de nedescris. Chiar i-am verificat. 30 de copii afoni care nu puteau să intoneze melodia, dar puteau să susţină numai doi linia melodică corectă, iar ceilalţi din cor, când începeau să cânte, cântau toţi corect.

Trebuie să-i înveţi să se asculte unul pe celălalt. Să-i înveţi să-şi audă vecinul. Întrun cor nu poţi fi doar tu de unul singur.

Nu poţi spune: „Ce bine cânt!”. Trebuie să ştii să trezeşti o emoţie. Dacă eşti ca o statuie şi doar prezinţi un cântec fără să transmiţi nimic, degeaba ai ieşit!

De ce îi învăţ pe copii să cânte muţiş, să cânte şi cu faţa, pentru că, atunci când imită sunetul, îl imită în alt mod şi conştientizează că aici se munceşte cu orice muşchi de pe faţă, cu orice gest al mâinii. E dificil. Nu pe toţi îi porneşti, dar le place. După ce-mi cântă muţiş, le spun: „acum cântă mâinile”. Şi atunci când porneşte şi sunetul, se îmbină şi gestul, mişcarea, deja cântă nu doar coardele vocale, cântă tot corpul în întregime, până şi sufleţelul lor.

Este greu să lucrezi cu copiii mai mici.

Trebuie să fii o mărgică în faţa lor. De multe ori se plictisesc sau sunt obosiţi, şi atunci trebuie să te conformezi şi să le aduci acea ambianţă, comoditate în care ei nici să nu-şi dea seama că deja învaţă. Trebuie să te apropii de ceea ce le place lor, dar să-ţi faci şi interesul tău.

Cred că noi toţi cântăm. Ascultând pe cineva, tu cânţi, chiar dacă nu ştii versurile ori melodia. Şi acel care-i lipsit de auz cântă, fredonează-n el, chiar dacă nu vrea. Nu putem să nu cântăm. Cel care este lipsit de cântec este lipsit de viaţă, pentru că nu are emoţie, nu are trăire, acel zbucium pe care-l avem zi de zi. Viaţa noastră este muzică, iar noi suntem creaţi pentru a trăi, pentru a cânta. Prin cântec se trezesc nişte emoţii şi valori ale noastre care, până la urmă, pun acea

pornire a talentului, a harului, a îndrăznirii şi a reuşitei.

Desenul cred că este emoţia fixată, versul este o emoţie statică, iar muzica este o prelungire a acestora.

Mă bucur pentru faptul că mă aflu aici şi mă bucur de aceşti copii care-mi luminează ziua. Muncesc la „Prometeu” din anul 1992 şi n-am predat în nicio altă şcoală.

Eram la începutul anului cinci, la Conservator, când profesorul nostru de dirijat coral, Pavel Anton, s-a apropiat de mine în timp ce stăteam pe o băncuţă, arătând cu mâna spre mine de la distanţă, şi a rostit: „Numai tu o să fii bună acolo, numai tu!”.

Dându-şi seama că nu înţeleg ce vrea să spună, mi-a explicat: „L-am vizitat pe fostul meu student A. Silvestru, care este director la Liceul „Prometeu” şi m-a invitat să fiu profesor de muzică, dar m-am gândit că numai pe tine aş putea să te recomand”.

Nu ştiam unde o să merg, dar m-am bucurat că Conservatorul era vis-a-vis de instituţia respectivă şi m-am gândit că n-o să-mi răpească mult timp. Am mers la un interviu şi când l-am văzut atunci pe domnul director, m-am simţit calmă şi liniştită, pentru că s-a uitat la mine cu încredere, era ca şi cum vedea sufletul meu. Şi iată că de atunci nu am mai plecat...

Domnul director a creat din start o ambianţă familiară în acest liceu. Nu a impus nimănui programul său. Cei care au ajuns aici au înţeles din start că sunt liberi să muncească aşa cum cred ei să facă lucrul acesta mai bine. Activând aici, nici prin cap nu-ţi trece că ai vrea să pleci în altă parte, pentru că te

punct de orientare în spaţiu, brâul cu însuşiri de protecţie curativă şi ca „dans dinamic”, apa (Prutului, Nistrului) ca element simbolic al înstrăinării, pâinea ca „stăpână pe soartă şi pe vatră”, ca simbol al mântuirii creştine, oul pascal asociat oului cosmic, care a fost obsesia lui Constantin Brâncuşi, asociere existentă şi în credinţele altor popoare, la chinezii de acum câteva mii de ani, bunăoară. În câmpul atenţiei etnologului intră, apoi, Dragobetele ca sărbătoare a primăverii şi a dragostei, asemănătoare sărbătorii Sfântului Valentin al catolicilor. (Dragobetele este Cap de primăvară sau Cap de vară, fiu al babei Dochia şi cumnat cu eroul vegetaţional Lăzărică.) Practicile folosite la naştere (prin Moaşă) şi la invocarea ploii (Paparuda), la lucrările agrare, viticultură (viţa-devie, care semnifică ideea continuităţii şi permanente virtuţile umane, de Uliţa Mare ca drum în viaţă a generaţiilor tinere constituie subiectul altor subcapitole.

Un compartiment consistent este rezervat folclorului de familie, cu întregul complex ritologic: naştere, nuntă, înmormântare şi numeroase specii ale ritului nupţial (oraţii, cântecul miresei, conocărie, pocloanele, iertăciunea), ale pomenirii morţilor, cumătriei, tipurilor de înrudire şi relaţiilor de rudenie în familie la români, grupurilor de familie, folclorului copiilor şi rolului formativ al mamei şi al paternităţii, formelor de relaţii interfraterne (fraţi şi surori).

Sunt ample lucrări monografice, în care studiul etnologic propriu-zis se îmbină cu cel sociologic şi cu o privire istoriografică largă asupra folcloristicii româneşti (cu trecerea în revistă şi a concepţiilor despre creaţia populară orală ale marilor scriitori,

simţi de parcă ai fi la tine acasă. Dacă ar fi să aleg din nou domeniul meu de activitate, aş face exact aceeaşi alegere. Mult contează îndrumarea venită de Sus şi să alegi calea corectă. Viaţa noastră mai mult curge aici, şi-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru tot ceea ce ne-a dăruit.

Atunci când se întâmplă să moderăm evenimentele care au loc în liceu, mulţi ne spun: „Vai, dar ce frumos cântaţi!” şi atunci eu le răspund: „Nu eu cânt, Dumnezeu cântă!”. Pentru că noi, oamenii, nu suntem decât instrumentele Lui, dar El creează frumosul prin intermediul nostru”. Întotdeauna am căutat sufletul în ochi.

Scanam oamenii după privire. Şi sufletul soţului meu l-am văzut în ochii lui albaştri.

Eram studentă şi la o oră de franceză i-am remarcat privirea. El privea într-un punct fix, iar eu am putut să-i văd culoarea ochilor, în care am descoperit atâta căldură, comoditate şi confort. Şi atunci i-am zis: „Îmi plac ochii tăi!”. La început nu m-a crezut, dar probabil că am fost atât de convingătoare, încât am rămas de atunci împreună.

El este colacul meu de salvare. M-a învăţat să văd viaţa în alte culori. Că este soare, fericire, iubire. Este ca un generator pentru mine. Avem între noi o conexiune aparte. Iar albastrul ochilor lui şi bunătatea le-a transmis-o şi fetelor noastre Victoriţa şi Valeria.

Amândouă au studiat aici, la acest liceu, iar în prezent Victoria este studentă la Strasbourg, face masterul la Facultatea de Drept, iar Valeria este studentă la Iaşi în anul întâi, la Medicină.

Ele sunt sensul şi viaţa şi izvorul meu de inspiraţie. Şi vis, şi gând, şi frământare, sunt tot ce am mai drag, sunt tot ce mi-am dorit.

Dar drag îmi este şi acest liceu, unde fiecare copil de aici, care este creaţia frumoasă a fiecărui părinte, are un zbor frumos.

Aici fiecare copil este ca un fluture ce porneşte spre lumina soarelui.

Mult contează cine porneşte plămădeala pentru o pâine bună şi gustoasă. Dacă pornirea la ceea ce s-a frământat este în creştere bună, şi de mult timp pâinea aceasta este delicioasă şi gustoasă, oricine ar veni vreodată în fruntea acestui liceu, trebuie să fie demn şi responsabil de-a duce această ştafetă mai departe! Ar fi păcat să se arunce în această plămădeală ceva care ar face să nu crească în continuare pâinea aceasta frumoasă şi de care am avut parte până acum.

Pentru conformitate: Doina DABIJA

REACTUALIZĂRI DIN ARHIVA MEMORIEI

dragă în acel calendar sentimental. Vom întâlni, în paginile ce urmează şi o descriere a diverselor obicee păstrate în localităţile din Moldova, din comuna lui Ion Creangă, din spaţiul basarabean şi câmpia Dunării din Sighetul Marmaţiei şi Maramureş – alaiuri de Capre, Urşi, Căiuţi, Haiduci, Irozi, Cerbi, Arnăuţi, Turci, Păpuşari.

Prezentarea se încheie cu memorabila caracteristică a lui Mircea Eliade: „Colindătorii sunt oaspeţi buni, trimişi de Dumnezeu ca să aducă noroc şi sănătate. Cele mai numeroase şi arhaice colinde ne introduc într-un univers imaginar. Acţiunea are loc în largul lumii, între vârful cerului şi văile adânci sau între munţi şi Marea Neagră”.

Personajele acestor alaiuri, după cum remarcă mitograful, sunt veniţi ca şi cum de pe alte tărâmuri, bineînţeles fabuloase, poartă însemnele divinităţii, Cosmosului: „Eroii acestor colinde arhaice sunt înfăţişaţi la modul fabulos: sunt frumoşi şi de neînvins, au zugrăvite pe veşmintele lor soarele şi luna asemenea lui Dumnezeu în colindele creştine). Stăpânul casei şi toţi ai lui sunt mitologizaţi, proiectaţi într-un peisaj paradisiac şi asemuiţi unor crai şi împăraţi.

Scenariile multor colinde amintesc unele ritualuri iniţiatice. O analiză corectă a universului imaginar al colindelor este capabilă să dezvăluie un tip de experienţă religioasă şi de creativitate mitologică, specifică ţăranilor din Europa Centrală şi Orientală...”.

Centrul acestei experienţe religioase şi creativităţii mitologice este vatra, concepută şi ca axis mundi, ca loc sacru şi securizant, unde omul se simte ca şi creatorul epopeii, evocat de Hegel: acasă într-un Heimat cald, familiar, într-un otium, asigurat de linişte, de tăcerea blândă a câmpiei din jur. Autorul ne trimite, în legătură cu noţiunea românească de vatră la italienescul focolare, venit din latină şi însemnând casă, familie.

De Vatră este legat cultul focului sacru la traci (cultul zamolxian), sacrificarea animalelor în cinstea divinităţilor, practicile jertfirii care asigură temeinicia construcţiei (la început era sacrificat chiar un om, de unde ideea Meşterului Manole), şi ale ciclului nupţial sugerând corespondenţa dintre focul dragostei şi focul din Vatră.

Un interes deosebit prezintă modul în care etnologul prezintă simbolurile şi imaginile sacre, recurgând adesea la forma de schiţă şi crochiu literar cu personaje, locuri şi întâmplări concrete, ceea ce imprimă explicaţiei ştiinţifice savoare şi antreu, precum şi credibilitate în autenticitatea documentară: însemne de hotar, care feresc de locurile periculoase, şarpele casei cu atribuţii de protector al căminului, Steaua-Ciobanului ca

7

filosofi, oameni de cultură).

Cercetarea se desfăşoară în plan teoretic şi în plan practic, autorul valorizând un imens material documentar strâns pe teren de el însuşi sau de alţi specialişti în materie.

Familia se dovedeşte a fi purtătoare şi păstrătoare tradiţională a culturii etnice, chiar dacă în contextul unor realităţi sociale şi al unor presiuni exercitate de stat şi circumstanţele istorice şi economice această calitate statutară s-a diminuat. „Or, consemnează autorul, strădania de a determina chipul „etern” românesc, de a înţelege lumea, faţa noastră spirituală, se înscrie în preocupările de tipologie a culturii. O asemenea cercetare este maximum de angajată, căci prin gândurile conturate ne aflăm „în centrul împărăţiei româneşti adevărate: împărăţia valorilor româneşti”. Se recurge în continuare la o precizare a lui Mircea Vulcănescu din Dimensiunea românească a existenţei: „Căutăm axa de orientare a spiritului românesc în existenţa şi raţiunea prin care justificăm dreptul de a fi român în faţa spiritului pur”.

Cercetarea vizează în acest sens familiile cu o pronunţată creativitate artistică, care au lideri capabili de a genera noul pe fundalul vechilor tradiţii seculare şi milenare. Îşi spune cuvântul greu aici, dincolo de realitatea faptului psihic uman, relaţia intersocială, deoarece orice creaţie se bazează pe ceva preexistent şi se realizează prin elementele determinate de practica socială a colectivităţii date. Câteva pagini sunt consacrate poeticii cântecului de leagăn, care este „o creaţie individuală, şi aceasta îl face mai puţin cunoscut de cercetători, ţinut mai la distanţă de interpreţii scenelor şi spectacolelor audio/ video; în context psihologic, individualitatea speciei poate fi aplicată şi prin funcţia sa de o specificitate aparte, care constă într-o tainică exprimare a sentimentelor de gingăşie, de alint şi de ocrotire a fiinţei fragede şi scumpe”. La baza cântecului de leagăn se află, observă exegetul, legănatul propriu-zis, susţinut de o formulă specifică alcătuită din două silabe onomatopeice, având rostul să promoveze senzaţia monotoniei şi putând fi continuată la infinit.

Cercetătorul, bazat pe un studiu interdisciplinar, a efectuat şi un sondaj sociologic, în 1981, şi un studiu-anchetă, în anii 19951996, în scopul de a identifica grupurile de familie dotate cu har (ele s-au dovedit a fi în număr de 519) şi de a elabora unele mijloace adecvate de susţinere şi promovare a creativităţii şi valorilor familiale, elucidării rolului instituţiilor culturale şi de învăţământ artistic în acest sens şi lansării unui program de stat de susţinere şi protejare a familiilor dotate. Aceste sondaje au relevat preocuparea

pentru specificul etnic local şi naţional, pentru folosirea folclorului ca element formativ, obiectivele esenţiale şi modul de a se realiza actul transmiterii moştenirii spirituale (de la bunici şi străbunici la cei tineri), care a relevat rolul povestitului şi povestitorului, descântecului, ocupaţiilor tradiţionale, meşteşugurilor artistice, cântecului de leagăn, colindei, obiceiurilor de calendar, obiceiurilor de familie, credinţei religioase. Chestionarele au relevat situaţia grupurilor familiale artistice, problemele lor, factorii care afectează cel mai mult specificul zonal – local, orientarea spre alte zone culturale, kitsch-ul, rolul îndrumării metodice, impactul negativ al perioadei de tranziţie, domeniile concrete practicate, rolul profesionalismului.

Statutul deontologic al paternităţii în cadrul relaţiilor interfamiliale şi modul de a concepe importanţa tatălui în societate, în lume (în special în cea românească) sunt urmărite în creaţia populară ca atare, în basme, balade, în proza populară, cercetătorul angajând în discuţii păreri ale sociologilor, cadrelor didactice, juriştilor, istoricilor din mai multe ţări. Concluzia ar fi că, în ciuda diversităţii de opinii şi de stabilire a modelelor socio-culturale, „familia este un mecanism în care fiecare element joacă un rol diferit, dar poartă răspundere egală faţă de funcţionarea ansamblului”.

Etimologul constată că în structura familială tradiţională tatăl îşi găseşte reflectare într-un număr de categorii folclorice: „Dacă raporturile mamă-copil sunt amplu reprezentate în cântecul de leagăn şi în cântecul liric, rolul tatălui ocupă un loc central în sistemul relaţiilor de familie reflectate în basme şi balade. Producţiile epice, în special cele de proză, reflectă relaţiile soţ-soţie, părinţi-copii, fraţi-surori ş. a., evidenţiind rolul tatălui ca agent educativ”. În compartimente aparte Tudor Colac analizează fenomenul doinei şi al romanţei, referindu-se atât la cercetările care s-au făcut (nemijlocit, cu multiple obiective, prin contactul cu mediul folcloric), tipologice (preponderent teoretice, în birou), interpretative (presupunând o evaluare a faptelor înregistrate şi sistematizate). Sunt trecute în revistă şi aici opiniile şi preocupările teoretice ale clasicilor, inclusiv modul de a le prelucra creativ (Alecsandri, Hasdeu, Asachi, Negruzzi, Alecu Russo, Kogălniceanu), se stabilesc categoriile tipologice şi se urmăreşte modul de interpretare şi particularităţile fonetice şi lexicale sau diferenţierile teritoriale ale graiurilor (în cazul doinei) în cadrul unor festivaluri (Festivalul Doinei, „Maria Drăgan”). Romanţa este definită ca „sentiment de la început şi până la sfârşit”,

Spaţiu de scriitor luând forma de lied (la germani) şi de cântec de lume (la noi; denumirea de irmoase apare la Eminescu şi Anton Pann).

Impresionantă este galeria de profiluri ale „personalităţilor consacrate”, privite din interior, cu instrumentarul specialistului: folclorişti (Nicolae Băieşu, Ion Bejenaru, Andrei Hâncu, Sergiu Moraru, Victor Cirimpei, Grigore Botezatu, Efim Junghietu, Andrei Tamazlâcaru), rapsozi populari şi profesionişti lăutari, maeştri ai dansului, interpreţi (Nicolae Sulac, Nicolae Botgros, Toader Captari, Maria Drăgan, Dumitru Blajinu, Vladimir Curbet).

Asociate cercetării cvasimonografice, sub formă de microstudii sau de revistă bibliografică, sunt numeroase cronici ale evenimentelor culturale, festivalurilor (de umor, bunăoară), ritualurilor (de vânătoare, apariţiilor editoriale (cărţi, culegeri şi colecţii de folclor, manuale, istorii ale satelor). Încheiem ultima pagină a masivului volum Repere etnologice raliindu-ne la ceea ce spune atât de exact folcloristul ieşean Ion H. Ciubotaru: „Tudor Colac se individualizează printr-o serie de calităţi ce nu pot fi trecute cu vederea: o temeinică pregătire teoretică şi practică, alimentată în permanenţă cu cele mai proaspete rezultate ale cercetărilor tenofolclorice efectuate şi date la iveală în ţările din jur, dar şi pe plan european şi, nu în ultimul rând, o rară capacitate de a scruta universul culturii populare, cu un discernământ exemplar. Altfel spus, Tudor Colac este un cercetător de vocaţie”.

Mai putem adăuga că, născut în Dumenii Costicenilor, judeţul Hotin, azi în regiunea Cernăuţi, Tudor Colac s-a pătruns profund de acel spiritus loci, de acel suflu epopeic care împresoară încă satele noastre, vorbind cu afecţiune sufletească despre valorile pe care le păstrează şi pe care etnofolcloristica le consideră drept un bun suprem.

Lui Tudor Colac etnolog, artist, vânător I Din vechea Siliştea Dumenii Fiind, precum ne-ai zis, originar, Fiind şi-activ în trei domenii, Ai devenit... original.

II În toate cele trei domenii Ne-ai adus dovezi că eşti Şi din Siliştea Dumenii1*, Şi din Siliştea Gumeşti2**.

1 * Dumenii Costicenilor – localitatea de baştină a etnologului.

2 ** Siliştea Gumeşti – satul natal al lui Marin Preda.

8

Literatura şi arta

La Blajini, la Ţaul…

Soarele şi timpul frumos ca în mijloc de mai a ţinut cu cei de au venit duminică să-i pomenească pe Cei Dragi şi Scumpi, plecaţi dintre noi la cele veşnice.

Cu noaptea-n cap pornim la drum. Trezim sate mai mari şi mai mici, mahalale prin care trece şoseaua...

Am răgazul să admir atât hărnicia zorilor, cât şi a naturii... Grădini şi case îngrijite, livezi cu vălul parfumat de mireasă, răsfirat peste câmpiile de un verdecrud, peste porţiuni proaspăt lucrate, peste altele încă în aşteptarea gospodarilor...

Rămân în urmă şi Făleştiul, şi Bălţiul… La ieşirea din satul Drochia surprindem lume venită din dragă dimineaţă la cimitir. Sunt cei care au de vizitat în aceste două zile – duminică şi luni – mai multe morminte aflate în mai multe sate. Nici nu observăm când ne pomenim zburând prin Târnova... Facem o vizită matinală şi centrului raional Donduşeni şi ne întoarcem spre Ţaul... Dealul Fetelor, cum îi spunem în familie, cel de după biserică şi dinspre Plopi, ne întâmpină cu soarele în faţă, dar şi cu o surpriză de proporţie – o moară eoliană! Ridicată cam în locul fostei ferme ori „la brigadă”! Maşina trece de poarta unchiului Sandu Grama şi mergem să fotografiem neaşteptatul „fenomen” al civilizaţiei urbane contemporane lăudând, inclusiv, posibilitatea de a fotografia practic în fiecare secundă cu telefonul! La întoarcere unchiul ne aşteaptă aproape de poartă, soţia-i, Daria, începe a pune în farfurii, mezina Marina are grija colacilor şi a pomenilor, fiică-sa Sănduţa începe să se îmbrace, să-şi aranjeze cosiţele... Primeşte şi primele pomeni… Îmbrăcaţi la patru ace, cu tot ce trebuie pentru ziua specială de Blajini, iată-ne mergând spre luminosul şi înlăcrimatul eveniment al întâlnirii cu Cei Dragi şi Plecaţi fără de întoarcere. Admirăm din viteză şi un cuib cu doi cocostârci, şi un foarte frumos cocoş, urcat pe gard, pregătit să cânte extrem de fericit că a scăpat de perspectiva de a fi o... excepţională răcitură...

La cimitir toată lumea are de muncă: unchiul Sandu şi Sorin merg să cumpere lumânări, să invite preotul şi corul la locul de veci al apropiaţilor... Întind

Inscripţii pe hărţile Siriei şi Ucrainei: „Здесь был Вова”.

Unionismul e vremelnic S-ar putea să fie. Cu toate acestea, el ţine mai mult de 160 de ani. Comunismul, socialismul dezvoltat, alte-isme ruseşti şi basarabene n-au ţinut nici jumătate din acest termen. Întrebare pentru proşti De ce basarabenii doresc să se unească cu România, dar nu cu Ucraina sau cu Turcia?

Ce e mai bine?

Pe 25 martie 2018 mă duceam la datorie, cu troleibuzul. În centru, şuvoaie de oameni se îndreptau spre PMAN. O cetăţeancă din troleibuz, văzând cum nişte bărbaţi în bastoane se îndreptau spre Piaţă, zice agitată: „Şi aiştia c-un picior în groapă se îndreaptă încolo”? Replica n-a aşteptato mult: „Mai bine la bătrâneţe olog decât o viaţă întreagă să duci un cap bâhlit pe umeri”.

La policlinică O doamnă revoltată fulgeră şi tună: „Mi-au pierdut „cărticica”…

Zic: „Moldovenii, în genere, sunt cam căscaţi de natura lor, au pierdut şi Hotinul şi Cetatea Albă”.

Doamna: „Da’ ce am eu cu Hotinul şi cu Cetatea Albă?”

– Da eu ce am cu „cărticica” Dumneavoastră?

Pe gânduri Juna Dora Dodon a hotărât să se căsătorească cu chipeşul Nae Plahotniuc. Deodată însă a căzut pe gânduri, ce nume de familie să poarte după înregistrarea căsătoriei? Sfatul înţeleptului: „Să le porţi, Dora, pe amândouă, azi ele prind bine”.

Prezentarea setului de cărţi dedicat Centenarului Marii Uniri Vineri, 20 aprilie 2018, ora 15:00, în sediul central al Bibliotecii Municipale „B.P. Haşdeu” (bd. Ştefan cel Mare şi Sfânt, nr. 148), va avea loc Prezentarea setului de cărţi dedicat Centenarului Marii Uniri. Lansarea va avea loc în cadrul Salonului Internaţional de Carte pentru Copii şi Tineret.

Moderator Gheorghe Prini, directorul Editurii Ştiinţa.

LANSĂRI DE CARTE

Sfinte sărbătorile noastre

peste morminte o faţă de masă croşetată de Mama, apoi cu Marina aranjăm pomenile... Sănduţa, la anii săi, sare, ciripeşte, se roteşte într-un picior, punânduşi în valoare fustiţa.

Bat clopotele. Pun la fiecare cruce, după obicei, câte un ou pascal, bomboane. De la mormântul Mamei trei cruci vor avea lumânări decorative, în formă de ouă, vopsite în culorile tricolorului... Şi vor arde, spre deosebire de cele de la pomeni, pe care nu a mai fost posibil să le aprindem nici pentru un minut, cel puţin... Şi nu doar noi – toţi cei prezenţi la creştinescul eveniment au avut problema aceasta în ambele zile ale Blajinilor... Ne facem semnul crucii, primim şi dăm de pomană, mai scăpăm câte o lacrimă amară şi durută, mai depănăm amintiri cu cei plecaţi… Preotul şi corul vizitează mormintele pe jumătatea nouă a cimitirului, iar noi suntem în cea veche…

Tristă, dar luminoasă masa de pomenire acasă, la unchiul. Şi foarte grăbită, într-un fel – cât nu este prea aglomerat traseul eu cu Marina trebuie să ajungem la Chişinău, Sorin să se întoarcă la Orhei după Carolina şi băieţi...

Cât priveşte lumânările de la cruci: mi-a atras atenţia că două au ars până la capăt, pe rând. Nu pot explica, dar lumânarea de culoare albastră de pe mormântul Mamei, similară şi egală cu celelalte, mai avea… rezerve, mai avea fitil şi nu putea fi stinsă la plecarea noastră de la cimitir. Acelaşi fenomen l-a observat la crucea mamei sale şi Lidia Dencicov, a doua zi... Întrun cimitir, în care lumea nu putea aprinde lumânările din cauza unui vântişor abia sesizabil... Nu ştiu dacă sunt semne, fenomene... Ştiu că Bunul Dumnezeu lucrează prin oameni şi prin fapta lor şi ne aminteşte, şi ne sugerează că doar prin Credinţă se mai poate merge Înainte prin Viaţă, Darul suprem al Celui de Sus...

Până descifrăm semnele sau fenomenele de care am vorbit aici, să ne salutăm, până la Înălţare, cu creştinescul Hristos a înviat! Şi să răspundem salutului creştin cu: Adevărat a înviat!

Elena TAMAZLÂCARU

MOZAIC DIN VIAŢA NOASTRĂ

Răspuns celor care îmi pun în cutia poştală ziarele socialiştilor şi ale comuniştilor Marfa voastră ideologică s-ar întreba bine în Donbas, noua pepinieră a comunismului, şi la Nijnii Taghil, patria tancofonilor şi a baletului cu tancurile. Luaţi, dragii mei, avionul Chişinău – Rostov-pe-Don şi acolo treceţi la motorâlele (de la Motorola) din Donbas, sau avionul Chişinău – Nijnii Taghil şi acolo ascultaţi până la delir huruit de tancuri. Pe mine însă, vă rog frumos, să mă lăsaţi în pace.

Verzi-bureaţii basarabeni, viitoarele noastre motorâle Kstati, Baconţiu, Babatrâncea, Derbedinschi, Mudhreac, Zarazaria, Puturoşca, Ostaşliop, Borşevicu, Stepanpuk, Boţârdea.

Autoproclamatul apărător al „limbii moldoveneşti” Vladimir Krasnoţăranski Îndeamnă tovarăşii deputaţi statalişti de la Chişinău să-şi dea copiii în şcolile moldoveneşti cu grafie chirilikă de la Tiraspol. Ăştia nu-l aud.

Ce să însemne aceasta?

Oraşul e împânzit cu portretul lui Ivan Ceban, în spatele căruia stă foarte serioasă Zinaida Raţămutovna. Oare „Jos Aliansu” şi-a înaintat candidatura pentru alegerea primarului de frică, stă Zina cu carabina în spate? Oricum trebuie votat, zic oamenii poluetnici serioşi, merită – are buze de răţuşcă.

Discuţie între moldoveni la Prut MD: Nu kak?

RD: Ce cac?

MD: Delo kak?

RD: Eu delo n-o cac?

Ion HOLBAN

Album Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918 Autori: Ion Ţurcanu, Mihai Papuc Sfatul Ţării Documente (I) Procesele-verbale ale şedinţelor în plen Îngrijitor: Ion Ţurcanu Nicolae Iorga Neamul românesc în Basarabia Colecţia „Pagini despre Basarabia”

Adresa redacţiei: „Literatura şi arta” str. Sfatul Ţării nr.2, 2009, or.

Chişinău Tipografia „Universul”

Basarabia în presa anului 1918 Interviuri şi anchete Îngrijitor: Victor Durnea Colecţia „Pagini despre Basarabia” Ştefan Ciobanu Populaţia. Istoria. Cultura. Colecţia „Pagini despre Basarabia” Basarabia în Parlamentul Marghiloman Îngrijitor: Victor Durnea Colecţia „Pagini despre Basarabia” Nicolae Bălcescu Opere Colecţia „Moştenire”

Nr. 16 (3789), 19 aprilie 2018 Membrii ai Sfatului Ţării

Lumini din gânduri Zilele acestea, în Sala cu Cămin a Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, a avut loc lansarea noului volum de aforisme Lumina gândurilor noastre, semnat de cunoscutul scriitor umorist Ion Diordiev, originar din Transnistria. Cartea include 23 de compartimente mici, dar sugestive, printre care: Umoristice, Satirice, Pedagogice, Ecologice, Sfaturi, Constatări, Despre legi şi fărădelegi, Despre dragoste, Despre adevăr şi minciună etc., selectate, redactate şi sistematizate de redactorul Vasile D. Ciubuc şi ilustrate cu desene originale de pictorul Radu Diordiev. Este a doua carte la număr în această colaborare după „Pâinea mea caldă”, editată în anul 2010.

Evenimentul a fost deschis de către moderatorul Teo Chiriac, vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, care a prezentat asistenţei noul volum, menţionând faptul că în el sunt expuse mai multe opinii referitoare la creaţia lui Ion Diordiev, printre care figurează numele notorii ale academicienilor Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija, prof. univ. Ion Buga, Mihai Lescu, criticilor literari Lidia Grosu, Tudor Palladi, poetului Iuliu Cârchelan ş.a., care-i apreciază lucrarea dată. În luările de cuvânt care au urmat, Ion Diviza, preşedintele Asociaţiei Epigramiştilor din Republica Moldova, redactorul Vasile D. Ciubuc, colegul de la revista „Chipăruş”, Gheorghe Postolache, criticul literar Ion Ciocanu, profesorii universitari Ion Buga şi Gheorghe Colţun au felicitat autorul pentru noua sa apariţie, accentuând că în această carte este concentrată experienţa de o viaţă a maestrului privitoare la aforismele plasate, că s-a lucrat cu dragoste atât din partea redactorului, cât şi a pictorului, care a ilustrat acest volum reuşit şi atrăgător pentru cititorul pasionat de cugetări.

Publicul i-a ascultat şi i-a aplaudat pe poetul Vasile Căpăţână, care a recitat mai multe aforisme din cartea recent apărută, pe actorul Sandu Aristid Cupcea şi pe compozitorul Ilie Văluţă, care a interpretat la pian două piese muzicale („Eu vin din adâncuri, din huma străbunilor mei”, vers. Vasile Căpăţână, „Apa Nistrului”, vers. Dumitru Matcovschi), dedicate cu drag sărbătoritului.

La finele seratei culturale Ion Diordiev a recitat câteva aforisme din noua sa lucrare, precum şi o poezie a poetului-martir, a consăteanului său Nicolae Ţurcanu, a mulţumit din suflet publicului pentru prezenţă, dăruind fiecărui participant volumul recent lansat cu autograf.

Ştefan Holban (1 .VIII. 1886-27. VIII. 1961)

Avocat, licenţiat în drept, politician, deputat în Sfatul Ţării şi Parlamentul României.

S-a născut în satul Cărpineni, judeţul Lăpuşna, Basarabia, într-o familie de plugari pricepuţi, Ciprian şi Parascovia Holban. Învaţă la şcoala primară din satul natal, apoi şi-a continuat studiile la Seminarul Pedagogic de la Novâi Bug (Herson). Ulterior face studii la Politehnica din Odessa, secţia electrotehnică. În anii 1912-1913 a studiat electrotehnica în Germania (Altstreilitz). Şi-a început activitatea în domeniul învăţământului public. În anul 1915 a fost numit director la şcoala din satul Sipoteni, Lăpuşna, iar în anul 1916 este mobilizat în armata ţaristă şi trimis la Simferopol pentru pregătire militară. Ca militar a ajuns cu Divizia nr. 61 pe Frontul Român.

La 20 octombrie 1917 a fost ales secretar al Comitetului Revoluţionar Ostăşesc Moldovenesc din Odessa şi al Congresului General Ostăşesc Moldovenesc care a avut loc la Chişinău, unde s-au pus bazele Sfatului Ţării. În cadrul primului Congres al Militarilor Moldoveni din toată Rusia a fost ales deputat în Sfatul Ţării. A exercitat şi funcţia de secretar al Biroului Camerei Deputaţilor.

După unirea Basarabiei cu România, în mai multe rânduri (1919, 1920-1922, 1932) a fost ales în Parlamentul României. În anul 1926 a absolvit Facultatea de Drept a Universităţii din Iaşi, fiind licenţiat în acest domeniu, în anii 1928-1931 a deţinut funcţia de prefect al judeţului Lăpuşna, unde reprezenta Partidul Naţional Ţărănesc, secţia Lăpuşna. În anii 1940-1944 activează ca avocat. Odată cu ocuparea Basarabiei din anii 1940 şi 1944 Ştefan Holban se refugiază în România. În ambele cazuri se adăpostea la Râmnicu-Vâlcea.

Istoricul Ion Negrei, studiind anii ʼ50 ai secolului XX, când Guvernul Român, prezidat de Petru Groza, activa la indicaţiile primite de la Moscova, a constatat că tocmai atunci s-a iniţiat o vastă companie de anihilare şi exterminare a persoanelor politice care întruchipau simMihai CUCEREAVÎI bolul României Mari. Atenţia organelor respective a fost îndreptată în special împotriva oamenilor politici de origine basarabeană, membri ai Parşi-n graiul cu dulceaţa mierii tidului Naţional Liberal sau slăveşte-ţi neamul izbăvit! fruntaşi ai Partidului Naţional Ţărănesc. Marea lor majoritate au fost judecaţi şi încarceraţi. ! eu ţie mă închin, Hristoase, Până la războiul din 1941-1945, Ştefan Holban a fost distins cu ordinele: „Steaua României” în grad de Ofiţer şi în grad de Cavaler; „Vulturul României”, Ţie, Moldovă, mă închin, în grad de Ofiţer; medaliile „Regele Ferdinand I” şi „Peleş”. La Chişinău, o stradă morminte cu sfărmate oase, din cartierul Botanica îi poartă numele.137 îndurător popor creştin, În anul 1957, Ştefan Holban a fost arestat de către organele secrete ale Româcu mâinurile-i luminoase niei pentru activitate contrarevoluţionară şi condamnat la 15 ani de muncă silnică Domnul ţi-a scris un nou destin; prin mai multe închisori: Jilava, Gherla, Botoşani. Nu se cunoaşte unde, în ce întoarceţi-vă pe la case, condiţii a decedat şi unde a fost înmormântat. Abia în anul 1962 familia lui Ştefan moldavi îngenuncheaţi deplin, Holban a aflat despre decesul lui.

Aşa s-a întâmplat că una dintre figurile cele mai neobişnuite ale mişcării noastre naţionale din perioada 1917-1918, Ştefan Holban tot timpul a fost, parcă, oco! eu ţie mă închin, Hristoase, lit de biografi, de bibliografi, de cercetători, deşi fiul lui, Eugen, a încercat în câteŢie, Moldovă, mă închin, va rânduri să ne atragă atenţia, să ne îndrepte spre această personalitate marcantă Domnul cu mâinile frumoase a istoriei noastre. sângeră în Moldova vin Om de mare onestitate, Ştefan Holban a înţeles un singur lucru principial – a fi patriot nu înseamnă a fi profitor şi întotdeauna a mers pe acolo pe unde alţii nu Lui ne-nchinăm şi azi şi mâine, au îndrăzneală şi întotdeauna a făcut ceea ce alţii n-au avut curajul să facă. De bem sângele-i, lichor divin, aceea, moartea lui a survenit atât de tragic într-un timp când alţii deja scăpaseră şi trupul lui, – cea sfântă pâine, de puşcărie. Ştefan Holban a fost omul care a trimis telegrama despre începerea lucrărilor scoşi din robie pe deplin, Congresului Ostaşilor Moldoveni în 1917, telegramă care a fost dublată de Gherman Pântea. În jurul acestei telegrame s-a discutat mult, iar despre întâietatea călăuziţi de scrisa slovă, expedierii se mai discută şi astăzi. Eugen Holban a demonstrat că Ştefan Holban pe cer, de stele, vers divin, a fost primul care a expediat telegrama cu pricina. eu, ţie mă închin, Moldovă, Iurie Colesnic afirmă: „Sunt convins că Ştefan Holban este figura noastră poŢie, Hristoase, mă închin! litică ce urmează a fi descoperită. Fiindcă este una să cunoaştem activitatea lui eu, ţie mă închin, Moldovă, din perioada interbelică şi cu totul altceva este să ştim cum a acţionat el pe timpul Ţie, Hristoase, mă închin! dominaţiei comuniştilor în România. El a făcut cea mai grea alegere între a trăi demn şi între, pur şi simplu, a trăi”.

Gheorghe BACIU, Cezar IVĂNESCU profesor universitar

Închinare Moldovei ! eu ţie mă închin, Hristoase, Ţie, Moldovă, mă închin, Hristoase-n veci cu mâini frumoase sângeră în Moldova vin, cu mâinile împarte-ţi trupul, cum Crucii-n veci l-ai împărţit, cei ce purtau pe flamuri Lupul azi poartă semnul tău sfinţit, cu sânge şi cenuşă ninge cerul Moldovei, cer deschis, sub semnul Crucii-i vom învinge pe-acei ce fiii ne-au ucis, pe-acei ce ne-au ucis părinţii, bătrânii, tot ce-i viu în jur, pentru Moldova suferinţei Teodiceea o conjur, Lucrăm cu Domnul dimpreună Grădina Maicii Domnului Şi Domnul singur ne răzbună, turnând urgia cerului în Ţara cea Mongolo-Rusă, Pustiul cel Ruso-Mongol, Moldovă, Tu, Lumină Susă, Ceresc Ierusalim, Simbol al Îndurării – Învierii, arată-ţi chipul tău cumplit

REGULAMENTUL CONCURSULUI DE CREAŢIE LITERARĂ ȘI ARTĂ PLASTICĂ NICOARĂ – EDIŢIA A XXII-a/2018 Concursul de creaţie literară şi artă plastică NICOARĂ este organizat de fundaţia Culturală Nicoară Botoşani, anual, potrivit obiectului de activitate cuprins în statut.

Concursul îşi propune să stimuleze actul de creaţie în rândul elevilor claselor gimnaziale şi liceale.

La concurs pot participa elevi din clasele V-XII care au preocupări literare şi de artă plastică din România, Republica Moldova şi regiunea Cernăuţi – Ucraina.

I. La secţiunea Creaţie literară, vor fi transmise cel puţin 5 poezii sau 3 proze scurte (schiţe, povestiri, nuvele, scenete), dactilografiate în 3 exemplare. Lucrările vor fi semnate pe verso cu numele şi prenumele autorului (vârsta, clasa, şcoala, cercul literar, telefon, adresa).

II. La secţiunea Artă plastică, vor fi transmise 3 lucrări (desene, acuarele, ceracolor, guaşe, tuş,etc.).

Lucrările vor fi semnate pe verso cu numele autorilor şi toate datele informative despre aceştia.

Secţiunea artă plastică se desfăşoară pe doua secţiuni: - desen, pictură; - grafică; Dimensiunea lucrărilor: format A3 sau până la 50/40 cm.

Precizăm că nu intră în concurs lucrările care nu respectă dimensiunile indicate. Tematica şi subiectele lucrărilor este la libera alegere a copiilor.

Participă la concurs numai lucrări de concepţie originală, gândite şi executate de copii, fără intervenţii directe ale persoanelor mature. Nu intră în concurs desene tip reprodu-

Telefoane: „Această publicaţie a fost tipărită cu sprijinul Ministerului pentru Românii de Pretutindeni”: www.mprp.gov.ro. „Conţinutul acestei publicaţii nu reprezintă poziţia oficială a Ministerului pentru Românii de Pretutindeni”.

Redactor-şef: 022.23.82.l7, 022.2l.02.l2.

Secretar general de redacţie: 022.2l.02.l2.

Secţia literatură, stilizator, fotoreporter: 022.23.82.l6.

Publicistica: 022.23.85.46 e-mail: literaturasiarta1954@gmail.com

http://www.literaturasiarta.md/

cere operă de artă.

Lucrările vor fi transmise până la data de 4 iunie 2018 la adresele: România: Fundaţia NICOARĂ Botoşani, str. Călugăreni, nr.31 – lucrările literare, iar cele de pictură la Sediul Şcolii Populare de Artă Botoşani, bd. M. Eminescu, nr. 50; Moldova: Redacţia revistei Literatura şi Arta, Chişinău, str.

Sfatul Țării, nr.2; Ucraina: sediul Societăţii Culturale ARCASUL” Cernăuti; Un juriu format de personalităţi ale culturii române din România, Moldova și Ucraina, reg. Cernăuţi, va stabili laureaţii concursului, pe cele două secţiuni, festivitatea de premiere (diplome și bani) urmând a avea loc la Botoşani la o data ce va fi anunţată ulterior.

Companie solidă angajează secretar-referent în anticamera directorului şi contabilşef.

Relaţii la tel.: 069553595

DODONIADA

Dialog La o întâlnire într-o şcoală, unde e prezent Dodon, un elev afirmă: – Unirea, vreţi dumneavoastră sau nu vreţi, oricum va fi: – Eu văd, i se adresează Dodon, că mata eşti prea deştept.

– Eu? întreabă elevul.

– Dar cine?! Cred că nu eu.

Redactor-şef: Nicolae DABIJA Secretar general de redacţie: Raisa CIOBANU Publicistică şi informaţie: Andrei MOROŞANU, Elena TAMAZLÂCARU, Aleutina SARAGIU; Literatură: Nina JOSU; Arte: Doina DOBZEU; Cultură: Iulius POPA; Stilizator: Valentin GUŢU; Machetare şi design: Andrei DORGAN; Ilustrator: Leonid POPESCU; Contabil: Ludmila LARE; Corector: Ana SURDU; Fotoreporter: Victor LAVRIC.