Page 1

SĂPTĂMÂNAL AL SCRIITORILOR DIN REPUBLICA MOLDOVA JOI, 3 ianuarie 2019. FONDAT LA 3 OCTOMBRIE 1954 NR. 1 (3826)

LA EST DE VEST

„Sfatul Ţării-2” în An Centenar

PUBLICAŢIE DE LIMBA ROMÂNĂ

Gheorghe SION

La Basarabia

La 27 decembrie 2018, în incinta Teatrului Naţional „Satiricus. Ion Luca Caragiale” din Chișinău, s-a desfășurat ședinţa Consiliului Republican al Mișcării Unioniste „Sfatul Ţării-2”, în cadrul căreia dl Nicolae Dabija, președinte al „SŢ-2”, a prezentat un raport de activitate. Stimaţi deputaţi, membri ai Mișcării Unioniste „Sfatul Ţării-2”, dragi prieteni! Vă felicit cu ocazia sărbătorilor de iarnă. Inclusiv cu ocazia Anului Nou care vine, „când în biata noastră ţară n-ar fi rău să fie bine”, cum zice proverbul. Pentru că ce reprezintă aşa-numita „ţară” la acest sfârşit de an? Case părăsite. Câmpuri nelucrate. Câini fără stăpâni. Fântâni fără căldări. Şcoli fără elevi. Partide fără electorat. Prezent fără viitor. Iar populaţia ei, a celei mai înapoiate şi triste ţări din Europa, nu e săracă, ci sărăcită. Nu e urâtă, ci urâţită. Nu e rea, ci înrăită. Nu e proastă, ci prostită. Au făcut-o astfel – supărată, necăjită, derutată – formaţiunile politice, atât cele de la guvernare, cât şi cele din opoziţie. Asta e părerea pe care ţi-o faci, când o vezi înaintând, resemnată că va pierde din nou, către alegerile de la 24 februarie 2019 – ca vitele la abator. 2018 a fost pentru noi Anul Centenar. Fiecare dintre Domniile Voastre şi-a adus contribuţia la omagierea acestuia prin activităţi şi participări la diverse evenimente. Membrii Consiliului Director au fost prezenţi la zeci de întâlniri, adunări, manifestări, consacrate Unirii. Am omagiat membrii Sfatului Ţării în localităţile lor de baştină. Eu personal am participat la omagierea lui Anton Crihan în Sângerei, a lui Pan Halippa – în Cubolta-Sângerei, a lui Ion Ignatiuc – în Prepeliţa, a lui Ion Cernov – la Cimişlia, a lui Ion Inculeţ, Ion Pelivan și a Elenei Alistar – la Ialoveni şi Răzeni, a lui Daniel Ciugureanu – la Măgurele ş.a. La aceste omagieri au mai participat M. Cimpoi, V. Grozavu, N. Josu, Gh. Răileanu şi alţi membri ai „Sfatului Ţării-2”. Doi membri ai „Sfatului Ţării-2”, compozitorul Eugen Doga şi subsemnatul, au realizat opera „Unirea cea Mare”, a cărei premieră a avut loc la Craiova pe 1 decembrie 2018 şi care a fost calificată de presă drept „cel mai important eveniment cultural al Anului Centenar”. Preşedintele Mişcării Unioniste „Sfatul Ţării-2” a prezentat conferinţe dedicate Anului Centenar la Parlamentul României (ianuarie 2018), la Congresul Românilor de Pretutindeni de la Alba Iulia (30 noiembrie), la Iaşi (28 noiembrie), Botoşani (27 noiembrie), Craiova (15 septembrie), Oradea (11 noiembrie), Bucureşti (15 ianuarie), Bacău (20 septembrie), Roman (10 iulie), Târgu-Neamţ (15 septembrie), Curtea de Argeş (15 mai), Dumbrăveni (15 iunie), Tecuci (5 octombrie), Huşi (12 aprilie) ş.a. Am participat, de asemenea, la zeci de conferinţe ştiinţifice, simpozioane, manifestări consacrate acestui eveniment în şcoli, instituţii culturale, colective din Republica Moldova. La 5 septembrie – pentru prima dată în toată istoria de după 1944 – am prezentat un raport despre necesitatea Unirii Republicii Moldova cu România în Consiliul Europei de la Bruxelles (alături de alţi doi membri ai Mişcării „Sfatul Ţării-2” – Anatol Petrencu şi Gheorghe Negru). Fiecare membru al Mişcării noastre şi-a adus contribuţia la marcarea Centenarului. Aş menţiona în mod special câteva dintre realizările deosebite ale acestui an. Spectacolul „O sută de minute de libertate”, în regia lui Sandu Grecu, la Teatrul Naţional „Satiricus. Ion Luca Caragiale”; Spectacolul „Clopote la Putna”, pe versuri de Leonida Lari, realizat de Ninela Caranfil la Teatrul Naţional „M. Eminescu”; Concertele unioniste ale Mariei Stoianov, cu câteva imnuri, în mod special „Unire, fraţi români!”, din repertoriul lui Fuego şi al altor interpreţi; Emisiunile de la postul de radio „Vocea Basarabiei” şi articolele din presă ale lui Aurelian Silvestru; Congresul Eminescologilor dedicat Centenarului, convocat de acad. Mihai Cimpoi;

Cele circa 160 de Declaraţii de Unire ale primăriilor, multe sugerate sau apărute şi cu concursul dumneavoastră, inclusiv Declaraţia de Unire a Institutului de Filologie al AŞM, realizată de Vasile Bahnaru; Simpozionul Internaţional „Cucuteni-5000”, dedicat anului 1918, care s-a desfăşurat la Chişinău la iniţiativa lui Valeriu Dulgheru; Concertele şi recitalurile colegilor noştri: Nicolae Botgros, Sandu Grecu, Petru Hadârcă, Tudor Ungureanu, Zinaida Bolboceanu, Ricky Ardezianu, Tudor Grigoriţă, Maria Iliuţ, Vasile Iovu, Maria Sarabaş, Ion Paulencu, Nicolae Jelescu cu tematici unioniste. Aş mai menţiona: prezenţa delegaţiei basarabene la Congresul Românilor de Pretutindeni de la Alba Iulia, ghidată de Vasile Grozavu; Activitatea Cenaclului „Floarea Neamului”, cu şedinţe în majoritatea localităţilor raionului Sângerei (preşedinte – Ion Roşca); Expoziţiile cu tematică unionistă ale artistului plastic Leonid Popescu; Aleea Marilor Ierarhi Români, realizată la Catedrala „Sfinţii Petru şi Pavel” de către părintele paroh Petru Buburuz; Cărţile academicienilor Sergiu Chircă, Vasile Micu, Gheorghe Ghidirim, Mihai Cimpoi, ale scriitorilor Iulian Filip, Iurie Colesnic, Ion Găină, Daniela Vacarciuc, Ion Negrei, Anatol Petrencu, Vlad Pohilă, Alecu Reniţă, Arcadie Suceveanu, Nina Josu, Eugenia Bulat ş.a., care au consemnat în mod special evenimentul; „Sfatul Ţării-2” a participat activ la maratonul Alba Iulia-Chişinău, consacrat Centenarului Unirii (Ghenadie Cosovan, Anatol Caraman, Valerian Grosu, Grigore Popa ş.a.), la „Caravana Unirii”, organizată de ODIP (preşedinte Vlad Bileţchi), la alte acţiuni unioniste; De-a lungul anului săptămânalul „Literatura şi arta” a susţinut o pagină intitulată „Sfatul Ţării-2”, în care mulţi dintre membrii Mişcării Unioniste „Sfatul Ţării-2” au publicat articole de atitudine, de la Valeriu Dulgheru la Ionel Căpiţă, de la Virgil Mândâcanu la Romeo Şcerbina, de la Mihai Morăraş la Ion Buga şi alţii. La 29 octombrie şi 1 noiembrie Consiliul Director a lansat un Apel către partidele politice cu propunerea de a conlucra în vederea alegerilor parlamentare şi un altul în privinţa identificării persoanelor care ar putea fi propuse şi susţinute în circumscripţiile uninominale. Considerăm că alegerile din 24 februarie 2019 sunt cele mai importante de după anul 1991. Federaţia Rusă pompează foarte mulţi bani în Dodon şi ciracii lui, Putin dorind astfel să câştige pe cale paşnică Basarabia. Dacă socialiştii vor câştiga alegerile, toate victoriile noastre obţinute cu sacrificii de-a lungul celor trei decenii de luptă (limbă, alfabet, tricolor, libertate, democraţie, independenţă, apropiere de România şi UE) vor fi spulberate. R. Moldova va deveni o anexă a Transnistriei. Scopul lui Putin este să federalizeze Republica Moldova şi să o ofere drept model Ucrainei, ca o condiţie de încetare a războiului declanşat de Rusia în estul acestei ţări. Iar după „modelul Republicii Moldova” – o federaţie de cantoane, unde fiecare raion sau localitate, de la Bălţi (numită ostentativ „capitala de nord a republicii”), la Cahul (numită şi ea „capitală de sud”), de la Taraclia la Soroca sau Orhei („Monaco cu kolhozuri”) ar putea deveni subiecte de federaţie – urmând ulterior ca după acesta să fie federalizate Georgia, Armenia, Azerbadjan, alte state foste sovietice, dar şi – nu este exclus – România, Estonia, Letonia etc. E un pericol de care Uniunea Europeană încă nu este conştientă. Sărăcia se va adânci, în condiţiile în care Republica Moldova va trebui să plătească datoriile de 8 miliarde de dolari ale Transnistriei la gaze şi alte vreo 20 de mi-

Dulce sor’a ţării mele, Basarabie iubită! Iată-n fine că acuma fiii tăi te văd cu dor: Ei te cheamă-n veselie la viaţă fericită, Şi te strâng la sânul lor. Fost-ai fost înstrăinată, dulce sor’a ţării mele! Legi străine suferit-ai, limbi străine te-au domnit, Ţi-ai dus viaţa-n întuneric, ca un nor pe după stele, Şi tu totuşi ai trăit! Neferice ca şi tine a fost soră-ta iubită, Dar avu măcar un nume de o ţară pe pământ; Iar tu între alte neamuri nu aveai a ta ursită. Nu aveai al tău cuvânt! Fie-ţi râurile limpezi, fie-ţi calea înflorită, Fie câmpii tăi tot veseli, fie-ţi anii auriţi! Căci de dulcea-fi fericire va fi lumea mulţumită, Şi noi mult mai fericiţi. Iată ceasul se deschide, steaua noastră se arată: Viitorul nostru-i mare, plin de pace, fericit! Vin şi tu la noi în horă, să-ţi dăm inimă bărbată Şi dovezi că te-am iubit! Maria Mardare-Fusu. Din ciclul „Trandafirul", „Cel Ce Avea Să Vină"

liarde – împrumuturi ale Transnistriei de la Federaţia Rusă, în timp ce Banca Mondială, Uniunea Europeană şi România îşi vor suspenda sprijinul. Integrarea europeană va fi stopată o dată pentru totdeauna, libera circulaţie cu paşaport moldovenesc în statele Uniunii Europene va fi anulată pentru moldoveni, republica se va umple cu baze militare ruseşti, Armata a 14-a va fi mutată de la Tiraspol la Ungheni, iar statul Republica Moldova va deveni o ameninţare permanentă pentru UE, NATO şi România. Unioniştii vor fi scoşi în afara legii. Cuvântul „unire” va fi interzis. Limba rusă va fi declarată limba de stat a viitoarei federaţii. Se va reveni la primitiva „limbă moldovenească” şi la alfabetul rusesc, cum propusese Smirnov încă acum 20 de ani, ca o primă condiţie de împăcare cu Transnistria. Tricolorul şi celelalte simboluri statale vor fi înlocuite cu fabulaţii ruseşti. Persoanelor cu cetăţenie românească le va fi interzis să ocupe funcţii în stat sau în administraţia publică. Tinerii vor pleca. Zeci de mii de „sirieni” (citeşte: „ruşi”) vor umple masiv republica. Graniţa Federaţiei Ruse va fi stabilită definitiv pe râul Prut. Toate acestea se vor face sub pretextul fals de „întărire a statalităţii moldoveneşti”. Ţările baltice sunt prospere, salariile acolo sunt de zece ori mai mari ca în Republica Moldova, pentru că au reuşit la timp să se debaraseze de tutela Moscovei şi să se dezică de socialism şi comunism. Noi vom reveni în sclavie. Cu ajutorul alegătorului nostru. În faţa ofensivei fără precedent a propagandei ruseşti, a coruperii electoratului, a prezenţei tancurilor ruseşti care sunt televiziunile Federaţiei Ruse, am crezut şi credem că există o singură soluţie: crearea unui front comun la alegerile parlamentare din 24 februarie, pe care „Sfatul Ţării-2” îl vedea alcătuit din Societatea civilă, intelectualitate, tineret, democraţii de toate naţionalităţile, Academia de Ştiinţe, Uniunea Scriitorilor, celelalte uniuni de creaţie, universităţile, şcolile, toţi oamenii de bine etc., plus partidele proeuropene, unioniste, de la PAS – la Partidul Liberal, Partidul Liberal Reformator, Partidul Naţional Liberal, Partidul Unităţii Naţionale, Partidul Liberal Democrat, Partidul Popular European, Partidul Ecologist, Partidul Democraţia Acasă, Partidul Acţiunea Democrată, Partidul „Forţa poporului”, şi încă atâtea alte formaţiuni înregistrate şi care intenţionează să se avânte în parlamentare. (Continuare în pag. 2)

1856

DECLARAŢIA „SFATULUI ŢĂRII-2” La 24 ianuarie 1918 Sfatul Ţării a proclamat independenţa Basarabiei faţă de Rusia. La 27 martie 1918 – Unirea provinciei istorice cu Patria Mamă România. Actul Unirii Basrabiei cu Ţara a încununat voinţa generaţiei de aur a basarabenilor, prin care a fost reparată odioasa crimă săvârșită de Imperiul Rus în 1812. În acest sfârșit de An Centenar, an în care toată suflarea românească a celebrat și i-a cinstit pe toţi străluciţii înaintași care au făurit în 1918 România Mare, în această deja începută campanie electorală parlamentară, ţinând cont de configuraţia politică și de situaţia geopolitică, Consiliul director al Sfatului Ţării-2, face următoarea DECLARAŢIE: Sfatul Ţării-2 a fost creat pentru coagularea tuturor iniţiativelor, ideilor și valorilor spirituale și materiale care să servească realizării DEZIDERATULUI SFÂNT AL NEAMULUI ROMÂNESC – REUNIREA TUTUROR TERITORIILOR ÎNSTRĂINATE (aflate în formaţiuni statale distincte sau ocupate de alte state), care nu le reprezintă idealurile, năzuinţele și sensul. Pentru aceasta, poziţia oficială a Sfatului Ţării-2 constă în susţinerea plenară a tuturor persoanelor care împărtășesc sincer și necondiţionat acest sfânt ideal, prin identificarea personalităţilor și conturarea unei liste de aspiranţi la funcţia de deputat al Parlamentului Republicii Moldova, persoane integre, capabile să aducă valorile neamului românesc la inima întregii populaţii din republică, listă ce ar urma să fe adusă la cunoștinţa întregului electorat, pentru a se orienta cine sunt cei care îi vor cu adevărat binele. Sfatul Ţării-2 condamnă cu toată hotărârea încercarea formaţiunilor politice angrenate în campania electorală, care denigrează și deformează strădaniile noastre de informare corectă a populaţiei de la noi, în vederea aducerii ei la adevărul istoric. Tot așa, Sfatul Ţării-2 condamnă orice ingerinţă străină în campania electorală și consideră inacceptabilă finanţarea decidenţilor electorali din surse externe și obscure.

Sfatul Ţării-2 condamnă hotărât orice ingerinţă și îngrădire internă sau externă în drepturile inalienabile ale populaţiei Republicii Moldova de a-și hotărî singură soarta sa de mai departe, în conformitate cu prevederile documentului primordial al statului – Declaraţia de independenţă: „Dreptul nostru este libertatea de a ne hotărî prezentul și viitorul fără nici un amestec din afară, în conformitate cu idealurile și năzuinţele sfinte ale poporului în spaţiul istoric și etnic al devenirii noastre naţionale”. Sfatul Ţării-2 consideră absolut necesară crearea unui front larg, care ar cuprinde toate forţele unioniste și proeuropene, care ar cuprinde asociaţiile și partidele unioniste și de orientare clar europeană. Sfatul Ţării-2 face apel către toţi primarii și consiliile orașelor, comunelor și satelor în care s-a votat Reunirea cu Ţara Mamă, să nu admită ca aceste localităţi să ia un alt curs și, în acest sens, să solicite ajutorul Sfatului Ţării-2 în lupta lor pentru cauza naţională. Sfatul Ţării-2 prin Consiliul său director își asumă responsabilitatea să monitorizeze actele de încălcare a legislaţiei electorale și să informeze în acest sens toate forurile europene, Vurtea europeană a drepturilor omului, Comisia de la Veneţia. Prin străluciţii săi reprezentanţi, Sfatul Ţării-2 consideră de datoria fiecărui cetăţean, conștient de apartenenţa sa etnică la neamul românesc, să depună toate eforturile pentru ca populaţia mancurtizată și dezinformată de la noi să nu mai fie victima acţiunilor aventurierilor politici de tot soiul și agenţilor statelor străine. Sfatul Ţării-2 îndeamnă toată populaţia conștientă și raţională să ne fie alături pentru a realiza purificarea societăţii de sistemul oligarhic corupt din Republica Moldova, pentru a înlocui un sistem putred și antinaţional cu o clasă politică curată, axată pe năzuinţe nobile și care să servească exclusiv binele tuturor locuitorilor. Așa să ne ajute Dumnezeu!

LA FIRUL IERBII

Naşterea Veşnicului în Timp

Sfatul Ţării-2

Domnul a lăsat tronul său ceresc şi a coborât printre oameni să se nască întro iesle. Dacă se gândea numai la Sine, ar fi rămas acolo între stele, şi n-ar fi venit să ne arate cum iubirea poate străbate adâncurile sau să ne convingă că putem fi mai tari decât moartea şi că existenţa noastră nu se reduce numai între leagăn şi mormânt, ci avem un chip veşnic, pe care trebuie să-l înfăţişăm înaintea Ziditorului. Omul Cerului s-a ţesut pe Sine în firea cea omenească ca să ne dăruiască timpul fără timp şi să făurească în interiorul nostru o ordine spirituală absolut necesară, dar şi să ceară de la noi sfinţenia pe care am pierdut-o demult. Iar prin purtarea Lui să ne arate şi nouă, celor de azi, cum să ne purtăm şi să ne înrudim cu Dumnezeu. Mulţimile de atunci care-l urmau peste tot, voiau să facă din El un împărat al pământului, doar că Cel care a împodobit cerul cu stele voia să-i facă pe ei oameni ai cerului, spunându-le: „Împărăţia mea nu este din lumea aceasta… nu este de aici de pe pământ”. (Ioan 18: 33-37) Şi nu ne deosebim cu mult de cei de odinioară, suspicioşi la fiecare bine făcut, tindem să ne construim fiecare câte o împărăţie lăuntrică, în care de multe ori Creatorul nu are loc, dar El încă aşteaptă… Aşteaptă ca în inima omului să încapă toată iubirea, să încapă El cu tot cu cerul Lui de stele!

Chișinău, 27 decembrie, 2018

Doina DABIJA


2

Literatura şi arta

Nr. 1 (3826), 3 ianuarie 2019

„Sfatul Ţării-2” în An Centenar „NE TREBUIESC OAMENI REZISTENŢI LA ISPITĂ”

(Urmare din pag. 1) Am crezut şi mai credem că Dodon poate fi oprit doar creând un front larg al tuturor forţelor cărora le pasă cu adevărat de destinul Republicii Moldova. „Sfatul Ţării-2” a făcut apel la solidaritate, în contextul în care hoţii sunt solidari, răii sunt solidari, duşmanii neamului nostru sunt solidari. Argumentele noastre au fost: noi suntem mai mulţi ca ei. Dar noi pierdem mereu. Iar ei câştigă mereu. De ce? Pentru că noi suntem dezbinaţi, iar ei sunt uniţi. Partidele noastre se ceartă, se ofensează, mai ales în preajma scrutinelor electorale – şi asta doar ca să nu fie împreună. L-am întrebat pe liderul unui partid de dreapta de ce nu colaborează cu liderul altui partid de dreapta, doar, am zis, programele partidelor voastre sunt aceleaşi. Răspunsul lui a fost: „Fiindcă l-am înjurat la televizor”. Argument suficient, crede Domnia Sa, pentru ca ei să nuşi dea „bună ziua”. Din cele 49 de partide înregistrate, mai mult de jumătate sunt unioniste. Membrii simpli ai acestora din urmă doresc ca formaţiunile lor să fie împreună la aceste alegeri. Dar şefii, care s-au certat ca proştii, contează doar pe victorii separate, concluzia noastră fiind că aceştia nu ştiu să conlucreze, să facă compromisuri, să comunice. Şi atunci, ne întrebăm: cum vor uni dânşii ţări, dacă nu pot uni nişte orgolii? Să nu vezi pericolul care te ameninţă e o miopie politică. „Unirea face puterea!”, spune un proverb, care ar trebui să devină vers de imn naţional. La ora actuală există diverse scenarii, pentru ca unioniştii să nu se unească. Şi ca cei peste 30 la sută din populaţie, care se declară adepţi ai Unirii, să nu fie reprezentaţi în viitorul Parlament. Provocările, etichetările la adresa unioniştilor urmăresc un scop: ca nimeni să nu se unească cu nimeni. Şi ca electoratul unionist să fie pus în condiţia de a-i vota pe neunionişti. O soluţie a părut a fi crearea Convenţiei Euro-Unioniste, la fondarea căreia a participat activ Alecu Reniţă, vicepreşedinte al „Sfatului Ţării-2”. Dar citesc pe internet, unde fostul nostru coleg V. Şoimaru scrie că cel mai negativ eveniment al anului 2018 nu sunt escapadele lui Dodon, sau ameninţările Federaţiei Ruse, ci crearea Convenţiei Euro-Unioniste, pusă la cale (citez) „de Plahotniuc”. Şi despre „Sfatul Ţării-2”, persoana nominalizată, a afirmat, fără niciun argument, acelaşi lucru. Azi, dacă nu susţii în toate Platforma DA, eşti imediat etichetat că „te plăteşte Plahotniuc”. Etichetările, inclusiv de acest fel, sunt diversiuni care au un singur scop: să-l aducă pe Dodon la putere. Dacă vă amintiţi, noi i-am invitat a face parte din „SŢ-2” pe toţi cei care doresc unirea Republicii Moldova cu România. Admit că între cei care au venit la „SŢ-2” sunt şi membri ai PD. M-aş bucura dacă în „Sfatul Ţării-2” ar fi şi membri ai partidului lui Dodon sau Voronin, care ar dori Unirea Republicii Moldova cu România. Dacă Dodon declară mâine că pledează pentru Unirea Republicii Moldova la România, îl primim şi pe el în „Sfatul Ţării-2”. Dar nu aceştia iau decizii. Nu credem că a existat vreo decizie a „Sfatului Ţării-2” care i-ar fi favorizat pe Plahotniuc sau PD. „Sfatul Ţării-2” e un organ colectiv, care poate lua decizii, făcând abstracţie de interesele cuiva anume. Pentru noi, mai presus de interese personale, de grup sau de partid, este cauza naţională. Ea ne ghidează în toate acţiunile noastre. Nu-l cunosc pe Plahotniuc. Şi nici nu vreau să-l cunosc. Sunt convins că nici el n-a auzit niciodată de mine. „Sfatul Ţării-2” a apărut în urma unor dezbateri desfăşurate la o masă rotundă de către Societatea Civilă în martie 2016, după ce cineva încercase să substituie toată societatea civilă cu interesele unui partid. Acolo s-a luat decizia să se creeze „Sfatul Ţării-2 din următoarele componente: Forul Democrat al Românilor, două asociaţii, „Credinţă Patriei” şi „Tiras-Tighina”, care au apărat integritatea republicii la Nistru, şi „Tinerii Moldovei”.

Maria Mardare-Fusu. Cartea

La Masa Rotundă am declarat: scopul nostru este Reunirea Republicii Moldova cu România, dar şi „de-dodonizarea şi de-plahotniuc-izarea republicii”. Şi-atunci: cum putem fi noi ai lui Dodon şi Plahotniuc? Şi-apoi: de când Plahotniuc şi PD-ul sunt unionişti, cum declară Dungaciu şi Ţâcu, când n-au dorit să rectifice prostia înveşnicită de Articolul 13 al Constituţiei, când M. Lupu, căruia i-am dedicat articolul „Ultimul stalinist”, spune că niciun unionist nu va mai păşi pragul Parlamentului, când PD şi-a luat la ultimul lui congres drept program „moldovenismul primitiv”, când Parlamentul RM a refuzat să facă o şedinţă consacrată Centenarului Unirii, când sesiunile parlamentare au ajuns la legislatura a XX-a, acestea fiind numerotate de la ocupaţia din 28 iunie 1940 şi nu de la independenţă, din 27 august 1991 etc. Din păcate, politicienii noştri sunt un fel de daltoniști. Ei văd doar două culori: alb şi negru. De la ei s-au contaminat şi alegătorii. Aşa e în politica de la noi: numai uri şi numai iubiri. Doar demoni şi îngeri. Dincolo de aceştia omul e lipsă. Ca şi problemele lui. Cu atât mai mult – cauza naţională. În acest context ni se sugerează să alegem „răul mai mic” şi să susţinem necondiţionat ACUM-ul, spre exemplu, care e „răul mai mic”. Dar, părerea mea e că „răul mai mic” e rău şi el. Care de fiecare dată, după ce-l alegi, devine mare. Blocul ACUM, care şi-a făcut program electoral din lupta contra unei persoane, nu este unionist şi nu ne poate reprezenta. După abandonarea Blocului ACUM de către PL, care face eforturi disperate, cu ajutorul unor compromisuri necesare, să unifice dreapta, situaţia se poate modifica. În acest context al neunirii partidelor alegerile pe circumscripţii ar putea să ne favorizeze. Persoanele bine plasate, într-o circumscripţie sau alta, ar trebui să ne dea câştig de cauză. Aşa cum s-a întâmplat la alegerile pe bază de circumscripţii în Parlamentul URSS din 1989 şi la cele din Parlamentul RSS Moldoveneşti în 1990. Nu cred că electoratul e atât de prost, că poate vota cu ochii închişi, precum se afirmă, sau atât de corupt, că poate fi cumpărat cu jumătate de kilogram de orez, cum se crede. Eu personal m-am retras mai de mult din politică şi nu voi candida. Dar vreau să ajut. Îi voi încuraja, participând la întâlniri cu electoratul, voi susţine şi voi promova candidaţii unionişti. Consiliul Director al „Sfatului Ţării-2” a examinat numele mai multor personalităţi – iar „Sfatul Ţării-2” are personalităţi proeminente, care le lipsesc partidelor – pentru diverse circumscripţii, care, credem, pot învinge. Şansele noastre sunt reale, chiar dacă ne vom confrunta în aceleaşi circumscripţii cu adversari puternici. Pentru că reprezentanţii PD se vor război ca să se menţină la putere. Cei de la ACUM – cum să-l dea jos pe Plahotniuc, Pe când candidaţii noştri vor lupta pentru Cauza Naţională şi Interesul Naţional. Ar trebui să recunoaştem azi, că în ultimii ani am asistat cu toţii la o luptă dintre două tabere oligarhice: una de la putere şi alta – din opoziţie. Scopul uneia fiind să se menţină la putere, iar ale celeilalte – s-o dea pe prima la o parte de la treuca puterii şi să-i ia locul. Iar noi ne-am pomenit între ei. Dânşii se războiesc, iar cei care sângerează de răni suntem noi. O decepţie de după scrutinul electoral din 24 februarie ar fi să constatăm că s-au schimbat doar actorii, iar piesa a rămas aceeaşi. Iată de ce e importantă implicarea noastră. Dragi prieteni! Unioniştii sunt învinuiţi că subminează statalitatea. Dar nu ei subminează statalitatea, ci Dodon şi cei care fură ţara, afirmând că o fură din „patriotism”. Unirea nu înseamnă lichidarea statului, ci invers – consolidarea lui. La ora actuală, statul R. Moldova este un apendice al Federaţiei Ruse. Abia făcând parte din România, vom avea stat. Abia atunci vom fi independenţi cu adevărat. Statalitatea, aşa cum e ea la ora actuală, e o invenţie rusească. Făcută ca să nu fim cu neamul nostru. O dovadă ar fi că cei mai mari apărători ai statalităţii se declară tocmai cei care ne urăsc neamul, limba, fiinţa naţională – ruşii, urmaşi ai celora care ne-au deportat, găgăuzii care nu cunosc nici găgăuza, nici româna etc. Ideea unionistă nu e compromisă, cum afirmă câte cineva, compromise sunt partidele şi unele persoane care l-au promovat, urmărind scopuri oculte. Despre Reunire ar trebui să spunem: generaţiile de până la 1990 au visat-o, generaţiile de după ’90 au gândit-o, iar generaţiile de azi au misiunea s-o realizeze. Noi credem că Reunirea este posibilă. Pentru că o vrea şi Dumnezeu! Pentru că ea nu mai poate suferi amânare.

Nicolae DABIJA

„În sala spaţioasă a Teatrului „Satiricus. Ion Luca Caragiale” s-a adunat, am putea spune cu certitudine, floarea intelectualităţii noastre, la o adunare de totalizare a eforturilor Mişcării Unioniste Sfatul Ţării 2 pe întreg parcursul Anului Centenar în vederea propagării, practic pe întreg teritoriul ţării şi dincolo de hotarele ei, a idealulului Unirii, prin nenumărate manifestări culturale şi civice dedicate Centenarului Unirii, cât şi în cadrul a peste 30 de conferinţe ştiinţifice. Scriitorul Nicolae Dabija, preşedintele Mişcării Unioniste Sfatul Ţării 2 i-a felicitat pe cei prezenţi în sală cu ocazia tuturor sărbătorilor de iarnă noi şi vechi și a prezentat detaliatul şi foarte interesantul său Raport (vezi pag.1), cum au ţinut să sublinieze vorbitorii. Petru Buburuz, Protoiereu Mitrofor, preot paroh al Catedralei „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, înainte de a binecuvânta adunarea, a vorbit despre „visul de a fi împreună cu Ţara”. Alecu Reniţă, preşedinte al Mişcării Ecologiste din R. Moldova, a accentuat că Sfatul Ţării 2 a scos din îtutuneric generaţia din 1918, care a făcut Unirea, exprimându-și regretul că am uitat că Basarabia prosperă din anii 1918-1940, când a fost în componenţa Statului Român. Atunci au fost şcolarizaţi aproape jumătate de milion de basarabeni, România ne-a oferit peste 4000 de profesori. Domnia Sa a spus că partidele au compromis ideile, s-au lipit de alţii, că noi am fost trădaţi de-ai noştri; că 30% din electorat, adică 850.000 de alegători n-au reprezentare, adică am rămas fără partide, am fost marginalizaţ, am avut parte de. etichetări. „Ne lipseşte un partid în care să credem până la capăt. Cum votăm la 24 februarie - aceasta-i întrebarea. Dar să nu lăsăm aripile în jos, pentru că, sper, va apărea o forţă nouă, necompromisă” – a mai spus Alecu Reniţă.. Gheorghe Răileanu, primar al oraşului Cimişlia, cavaler al Ordinului „Credinţă Patriei”, a numit Cimişlia „ cel mai proromânesc oraş din republică, primul care a semnat Declaraţia de Unire, am vorbit și la Strasbourg despre aceste Declaraţii”. Domnia Sa a amintit că mulţi primari au fost intimidaţi, presaţi de cei de la putere să nu facă Declaraţii de Unire şi că, din păcate, opoziţia, blocul ACUM, are frică de lozincile noastre de Unire. Gheorghe Răileanu a mai observat că suntem în mare parte un popor rătăcit, demoralizat,

care „cum să aleagă oameni morali, dacă îl dezorientează şi corupţia, furturile de miliarde? Să ajutăm poporul să revină la identitate, în primul rând. Mai suntem legaţi de geopolitica Rusiei. Dar să fim uniţi, să-i susţinem şi să le dăm o apreciere candidaţilor, să-i selectăm pe cei mai puternici din cei înaintaţi. Ne trebuiesc oameni rezistenţi la ispită, la mită. Să mai atragem oameni de valoare, precum Nicolae Dabija şi Alecu Reniţă”. Mihai Patraş, academician, doctor în economie, şi-a exprimat doleanţa ca 24 februarie să fie un nou început, accentuînd că în proporţie de 95 la sută Reunirea depinde de noi. El a rememorat că în martie 1964 şi la 1990 am avut două ocazii să ne reunim cu Ţara, dar le-am ratat şi că a treia ocazie ar trebui să fie cea multaşteptată. Domnia Sa a propus să se lucreze la perfecţionarea documentului ce vizează referendumul în ce priveşte numărul de deputaţi, a constatat că avem o lege electorală imperfectă ce poate duce la consecinţe nedorite şi că din ”89 şi până acum am avut parlamente neprofesioniste. Cu multă durere sufletească a vorbit scriitoarea Eugenia Bulat, care a accentuat că suntem singuri, a opinat că alegerile din Transnistria trebuiau declarate nule, că suntem transformaţi într-o zonă de tampon spre comfortul Occidentului. Domnia Sa şi-a exprimat regretul că unor demnitari nu le pasă de soarta ţării, iar Basarabia „este bussinesul lor”; a afirmat că ODIP-ul, Acţiunea 2012 şi Sfatul Ţării 2 sunt cei care ne reprezintă. Scriitoarea a mai propus ”să încercăm să ne coagulăm. Cei din fruntea partidelor să negocieze la sânge, pentru că suntem pe malul unei mari prăpăstii, avem nevoe de o forţă nouă, de un păstor, de un lider: poate Mircea Druc, Nicolae Dabija, Ilie Ilaşcu, Eugen Doga, poate un preot - părintele Buburuz. Să-l căutăm”. Ghenadie Cosovan, preşedinte al Asociaţiei „Credinţă Patriei” a regretat că n-am reuşit să unim politicienii, partidele noastre. „S-o începem de la credinţă, să mergem la bisericile Mitropoliei Basarabiei, nu la cele ale lui Vladimir; să trezim poporul” – a propus Domnia Sa. El a mai observat că s-a declanșat un război hibrid, că Chişinăul este un centru partinic, nu unionist, că avem 19 partide unioniste, suntem dezbinaţi. „Să ne unim!”- a îndemnat Ghenadie Cosovan.. Anatolie Caraman, preşedinte al Asociaţiei de Combatanţi „Tiras-Tighina” a remarcat că schimbarea legii electorale este un lucru foarte periculos şi că trebuie să mergem cu o singură forţă politică. A observat că lista candidaţilor pentru alegeri propusă de Sfatul Ţării 2 este prea mare şi că ar trebui „să ne aşezăm la o masă cu Convenţia Unionistă, cu Andrei Groza, să discutăm. Actuala guvernare nu doreşte înlăturarea lui Dodon. Se dau bani cu sacii îm-

Personalități ale neamului

Ion Buzdugan

(9.III.1887-21.I.1967)

Poet, folclorist, scriitor, publicist, doctor în economie, licenţiat în drept, cadru didactic, deputat în Sfatul Ţării, laureat al Premiului Academiei Ro-mâne pentru volumul Păstori de timpuri, 1937. Renumitul politician şi patriot s-a născut la 9 martie 1887, în satul Brânzenii Vechi, judeţul Bălţi. A învăţat la şcoala primară din satul natal şi la şcoala secundară din satul Bairamcea. A urmat agronomia în Belarus şi dreptul la Universitatea din Moscova. La Universitatea din Iaşi fost licenţiat în drept. Era bine familiarizat cu economia la Cernăuţi, unde a obţinut titlul de doctor în ştiinţe economice. În final, îşi alege cariera de pedagog. Primele poezii le publică în revista Cuvânt Moldovenesc. A desfăşurat o intensă activitate în sprijinul ideii naţionale. A fost mem-bru al Comitetului Central al Frontului Român şi al Comitetului Ostăşesc Moldovenesc. A participat activ la lucrările congreselor învăţătorilor din Basarabia (1917), în cadrul cărora ridica problema alfabetului în care trebuiau să înveţe copiii în şcoală. Ulterior devi-ne deputat în Sfatul Ţării. În calitate de secretar el dă citire documentului ce proclama Unirea Basarabiei cu România. După Marea Unire, devine deputat de Bălţi (până în 1932) în Parlamentul României. Ulterior Ion Buzdugan se dedică deplin activităţii literare. Poeziile lui cuprind două perioade distincte. Prima perioadă – începutul activităţii sale cu „Cântece din Basarabia” (1921) şi „Miresme din stepă” (1922). Sentimentul care formează în bună parte fondul lor e cel naţi-onal. Poezia celei de a doua perioade prezintă dificultăţi de cunoaştere, deoarece nu este reunită în volum.142 Cu timpul, poetul Ion Buzdugan edi-tează mai multe volume de poezii. Dar crezul lui a rămas mereu neschimbat, aşa cum şi l-a schiţat în imnul Eu aş vrea să fiu o stană. Pan Halippa menţiona: „Ion Buzdugan este o ilustraţiune a trecutului nostru românesc din Basarabia. Poeziile lui, versul său sonor şi plin de ma-iestate l-au făcut cunoscut înainte de război în paginile revistei Cuvânt Mol-dovenesc – prima revistă românească din Basarabia”. Gheorghe BACIU

potriva unionismului. 22 de miliarde de dolari au plecat în Europa pentru distrugerea Europe, şi dacă România nu ia o atitudine serioasă în privinţa Basarabiei, nu ştiu unde vom ajunge. România nu se implică, trebuiesc mari cheltueli, fără bani nu rezolvi nimic”. Subsemnata, scriitoarea Nina Josu, preşedintă a Asociaţiei pentru Literatura şi Cultura Română „Astra Basarabiei”, a propus o unire a tuturor partidelor unioniste, propunere ce vine în contextul celei formulate de Dorin Chirtoacă, noul preşedinte al Partidului Liberal. Mai mulţi dintre cei prezenţi în sală au susţinut cu căldură, prin aplauze, cuvinte şi gesturi aprobatoare, această propunere. Vlad Bileţchi, preşedinte al Asociaţiei Obşteşti „UNIREA – ODIP” , şi-a exprimat certitudinea că alegerile sunt doar nişte instrumente. ,Idealul meu este Unirea”, a subliniat el, propunând „să nu ne mai mâncăm între noi, deşi putem să le imputăm unor lideri multe lucruri, să găsim inteligenţa şi să iertăm. România ar trebui să investească în presa şi audiovizualul nostru, pentru că Rusia are 24 de posturi TV în republica noastră, pe când România – doar unul. Maria Stoianov, artistă a poporului, a relatat despre faptul că a vrut să candideze la Străşeni, pentru a lupta împotriva premierului Filip, care s-a înscris în aceeaşi cursă. Dânsa i-a rugat pe liderii altor partide să nu-şi trimită candidaţii în aceeaşi circumscripţie, dar n-a avut parte de susţinere şi a declarat că-şi retrage candidatura. „Consider că societatea nu este pregătită pentru a spune: „Unire, fraţilor!” Unirea noastră cu Ţara depinde de puterile mari” – a încheiat cunoscuta interpretă. Preşedintele Mişcării Unioniste Sfatul Ţării 2, scriitorul Nicolae Dabija a dat citire unor noi nume ale membrilor Mişcării, cu care a fost completat Consiliul Director, printre care Ion Mărgineanu, Vlad Susarencu, Vlad Bileţchi, Ion Leaşcenco, Marcel Zgherea, Natalia Creţu... Valerian Grosu, arhitect, profesor de arte, com. Bahmut, Călăraşi a dat citire Declaraţiei Sfatului Ţării 2. Conferinţa s-a încununat cu un minunat concert dedicat Centenarului Unirii, susţinut de: cunoscutul şi îndrăgitul Ansamblu de elevi al Liceului Prometeu, însufleţit de dirijorul Veaceslav Adam, care a debutat cu cântecul de rară simţire şi trăire patriotică „Îndemn la Unire” (versuri şi muzică Aurelian Silvestru). La concert și-au mai dat concursul: interpreţii Mircea Zegrea, Daniela Beja, Vasile Fotescu, Daniela Pleșca, care au interpretat cântece patriotice; cu un recital de poezie i-a impresionat pe cei prezenţi actorul Sandu Aristin Cupcea. Nina JOSU

Scrisoare deschisă

către domnul Pavel Filip, Prim-ministru al Republicii Moldova

Stimate domnule Prim-ministru, sunt un simplu cetăţean al acestui stat şi mă confrunt cu aceleaşi probleme cu care se confrumtă marea majoritate a populaţiei de aici: dificultăţile de ordin material sunt multe şi grave, iar rezolvarea lor necesită un efort enorm atât din partea guvernului pe care îl conduceţi, cât şi din partea întregii societăţi. În rândurile ce urmează doresc sămi exprim profunda indignare faţă de un aspect deranjant de ordin spiritual. Mă doare sufletul când văd că nu pot să-mi vorbesc liber şi nestingherit limba bunilor şi străbunilor mei, aici în propria-mi Ţară. La Cahul, bunăoară, de foarte multe ori, adresându-mă în localuri publice în limba română, mi se răspunde în rusă…. Dar această problemă e bătrână, are peste două sute de ani. Mai exact, din 1812, anul marii tragedii a românilor dintre Nistru, Prut şi Dunăre. Anul în care au venit peste noi nişte barbari de la răsărit şi de două secole ne supun unui adevărat masacru, moral, economic şi fizic. Mă mir cum am mai supravieţuit. Nu vreau să mă extind prea mult. Doresc să vă atrag atenţia asupra unui lucru care la prima vedere e nesemnificativ… Dar, vorba ceea: Diavolul se acunde în detalii. Bănuiesc că zilnic consumaţi produse alimentare autohtone. Câtă neobrăzare din partea producătorilor interni care ne propun de pe rafturile magazinelor „coniac cumanioc”, „cvas cvasov”, „derevenschii”, „bere bocicovoie”,

„pâine monastârschii, melina” şi „salam crestianschii”, floarea-soarelui prăjite Banzai, Semki, rachiu „Zernof”, vin spumant „Danilof”. Peste tot întâlnim firme cu nume deocheate. Magazine alimentare „Abjora”, „Poncic” şi altele. Tot prin Cahul ţi se eliberează bonuri de plată cu douătrei cuvinte româneşti, restul în rusă. Problema cu bonurile am întâlnit-o şi pe la Chişinău. La Cahul, apare Cahul (gazeta dlea cagulcean), patruzeci şi patru de pagini, dar niciun procent din materialele şi anunţurile publicate aici nu-s în limba română. Apropo de presă: şi la Cahul, şi la Chişinău, peste tot în ţara asta chioşcurile sunt pline cu ziare şi reviste în limba rusă, în română vreo două-trei exemplare şi acelea ascuse sub tejghea, sunt scoase din ascunziş doar dacă întrebi de ele. Şi această stare de lucruri e aici între Prut şi Nistru, unde sunt peste optzeci şi două de procente de români (moldoveni). Aici, în această capitală a sudului, am întâlnit un microbuz cu o placă de traseu foarte exotică: CahulЛопэцика (cea dea doua localitate scrisă cu litere ruseşti). Adevărată babilonie, adevărată bătaie de joc faţă de noi, titularii acestui stat. Domnule Prim-ministru, interveniţi, vă rog… Dacă, iertaţi-mă, lucruruile nu Vă depăşesc. Cu respect, preot Anatol CRISTEA, paroh al Bisericii din Badicul Moldovenesc, Cahul


BASARABIE, ÎNCOTRO (3)? „Prin unire cresc lucrurile mici, prin dezbinare se prăbuşesc cele mai mari” (Emil Cioran). Suntem în ultimele zile ale Anului Centenar. A fost un an plin de evenimente unioniste: marșul unionist Alba Iulia – Chișinău, marșul centenar de la 25 martie, marșuri unioniste, proteste împotriva oligarhiei, Marea Sărbătoare Centenară de la Alba Iulia. Dar cel mai mare eveniment unionist din acest an îl consider faptul semnării Declaraţiilor de Unire cu România de către 166 de autorităţi locale, municipii, consilii raionale, 11 organizaţii, printre care și Universitatea Tehnică a Moldovei, 37 de comune, municipii și consilii judeţene din România, 3 organizaţii de peste hotare. Toată stima și adâncă consideraţiune celor de la Parcova, în persoana primarului Marcel Snegur, care au fost spărgătorul de gheaţă în acest proces. Toată stima autorităţii locale de la Cimișlia, personal primarului Gheorghe Răileanu, care a fost primul oraș semnatar al Declaraţiei de Unire. Aceasta este o demonstraţie a faptului că unionismul a devenit mai pragmatic. Faptele contează mult mai mult decât declaraţiile oricât de frumoase ar fi ele. De menţionat faptul că aceste semnături se datorează parţial și Sfatului Ţării 2, fondat cu doi ani în urmă (oricare ar fi opinia unora!), și activităţilor promovate de tineri în cadrul Caravanei Unirii, de asemenea, ajutorului acordat de România localităţilor basarabene pe parcursul ultimilor ani, multe din ele semnatare ale Declaraţiei de Unire. Fiind de la Universitatea Tehnică a Moldovei, vreau să declar că Universitatea a participat activ la organizarea mai multor evenimente centenare unioniste în acest An Jubiliar.În primul rând, în februarie profesorii UTM au semnat o declaraţie de susţinere a primarilor semnatari atunci când mankurtulDodon a început să-i persecute. Pe 24 martie 2018, la UTM a fost organizat un frumos eveniment centenar, care i-a încheiat cu semnarea de către 296 de profesori, academicieni, decani a Declaraţiei de Unire cu România. De menţionat că până în prezent UTM este unica instituţie de învăţământ superior care a semnat această Declaraţie. Pe 20 mai 2018, în cadrul Simpozionului Internaţional „Cucuteni 5000 REDIVIVUS”, i-a organizat, împreună cu autorităţile locale Costești, Ialoveni, un frumos eveniment cultural unionist „Hora care ne unește!” – cu participarea unui număr mare de colective artistice (în mare parte de copii) din Basarabia (inclusiv din sudul Basarabiei din actuala Ucraină) și România. Pe 24 noiembrie 2018 am organizat un frumos eveniment cultural – „Centenar Autumnal” – cu participarea Excelenţei Sale Ambasadorul României la Chișinău Daniel Ioniţă, a mai multor personalităţi din Basarabia și România. Pe 1 decembrie 2018, un grup de profesori ai Universităţii Tehnice a Moldovei a participat în mod organizat la marele eveniment unionist de la Alba Iulia. La nivel guvernamental România a promovat activ mai multe proiecte: – Interconectarea sistemelor electroenergetice ale Republicii Moldova și României; – Gazoductul Ungheni-Chișinău; – Autostrada „Unirea” ș.a. Acestea au fost cele mai importante acţiuni unioniste în acest An Centenar. Dar cu regret a fost și Anul celei mai mari dezbinări între unioniști. „Prin unire cresc lucrurile mici, prin dezbinare se prăbuşesc cele mai mari”, spunea marele filozof Emil Cioran.Este un mare adevăr, confirmat din păcate, de propriile noastre

3

Literatura şi arta

Nr. 1 (3826), 3 ianuarie 2019

greșeli. Atât de mari și deciși am fost în anii 90 și atât de mici și indeciși suntem acum, în acest An Centenar, în ajunul alegerilor parlamentare cruciale. Ce ne așteaptă în anul 2019? Alegerile parlamentare care sunt cruciale. Din păcate, este prima dată de la 90’ încoace când unioniștii nu vor fi reprezentaţi în parlament de o forţă unionistă. Este regretabil că s-a ajuns la această tristă stare cauzată doar de elitele politice unioniste. Curentul unionist este în continuă creștere. A depășit cota de 30%. Dar unde sunt liderii care ar trebui doar să culeagă aceste roade? Referitor la Convenţia Euro-Unionistă. Mi se par pripite și neargumentate etichetările la adresa acestui bloc eurounionist, care ar fi putut să-i reprezinte plenar pe unioniști în viitorul parlament, acumulând cele vreo 1015% tradiţionale de voturi unioniste. Acest bloc ar fi putut culege aceste roade dacă i-ar fi reușit să unească toate așchiile liberale Unioniste (PL, PUN, PLR). Fără aceste partiduţe liberale (așa cum sunt ele!) blocul „Convenţia Euro-Unionistă” nu are nicio șansă de succes. Cu atât mai mult acum, când unul din cele 2 partide componente, este vorba de PNL, a părăsit această Convenţie și s-a lansat de unul singur. Mă întreb: ce se întâmplă în capul liderilor acestui partid când în alegerile de toate nivelurile (ultimul fiind localele din vară, unde acest partid a luat tocmai 0,17%!) el depășește 1% din voturile susţinătorilor. Să fie doar un business sau e ceva mai serios la mijloc? Cei de făcut în această situaţie? Cel mai important este să rămânem la suprafaţă, să facem tot posibilul să nu ne înecăm, să nu ne ducem la fund. Să folosim toate căile de a câștiga pe circumscripţii. În acest sens într-un fel salut crearea unei liste electorale de candidaţi independenţi susţinuţi de Sfatul Ţarii-2, dar care să fie una scurtă, constituită doar din personalităţi cu șanse reale de a câștiga pe circumscripţii. Consider absolut inadmisibilă lupta candidaţilor unioniști (de pe această listă, de pe lista ACUM, dar și de pe lista PL) în aceeași circumscripţie. Luptele fratricide, oricare scop nobil ar urmări, sunt, până la urmă, dăunătoare, în primul rând, pentru cauza eurounionistă. Pe parcursul acestor aproape 30 de ani am avut exemple multiple de acest gen. La ce a dus lupta fratricidă dintre PPCD și PFD (mă refer nu numai la liderii lor)? La dispariţia ambelor partide unioniste. La ce a dus lupta fratricidă dintre PL și PLDM (cu toate rezervele faţă de Filat, care prin comportamentul său arogant a trădat cauza naţională și l-a adus la putere absolută pe Plahotniuc)? Astăzi ambele partide nu mai există ca forţe decizionale. Orice război fratricid are un final prost. De aceea vor trebui evitate cu orice preţ luptele fratricide pe circumscripţii. Cu această ocazie mă adresez celor din conducerea blocului ACUM să fie mai flexibili și să se pătrundă de gravitatea momentului. Să nu admită etichetări și atacuri la persoane unioniste. Există personalităţi care nu se vor regăsi pe listele ACUM, dar care ar putea să asigure câștigul în unele secţii de votare. Dar tocmai acesta este cel mai important lucru. De exemplu, pe una din circumscripţiile din Chișinău ar putea candida tânărul Vlad Bileţchi, care a demonstrat prin fapte unionismul, nu doar l-a declarat. De asemenea, pe circumscripţia Cimișlia unicul candidat al dreptei – centru dreptei ar trebui să fie Gheorghe Răileanu, actualul primar care prin acţiunile sale a demonstrat expres poziţia civică. Oricare altă candidatură a ACUM pe această circumscripţie este contraproductivă cauzei naţionale. Acești candidaţi, fiind susţinuţi și de ACUM, au șanse reale de a câștiga în faţa candidaţilor Binomului. Aceeași conduită va trebui s-o accepte și candidaţii de pe lista Sfatului Ţării-2, din păcate, și de pe potenţiala listă a liberalilor.

Maria Mardare-Fusu. Din ciclul „Trandafirul", „Cel Ce Avea Să Vină"

Ce-am avut și ce alegem

Referitor la Binom. Indiscutabil, Dodon este creatura lui Plahotniuc. Acest lucru s-a văzut foarte clar în alegerile prezidenţiale. Va mai amintiţi de megabannurele instalate pe drumurile Republicii, pe o parte a căruia era plasată reclama lui Dodon „Dodon președinte”, iar pe cealaltă parte – reclama lui Plahotniuc „Împreună suntem puternici”. Într-adevăr, împreună ei au fost puternici. Cu ajutorul aparatului administrativ, al finanţării rusești exorbitante, prin fraudă electorală Dodon a fost făcut președinte. Ulterior au urmat o serie de acţiuni concertate de Binom: modificarea Legii electorale făcută de cei doi; formarea circumscripţiilor electorale în favoarea Binomului; de asemenea, totala inactivitate a lui Dodon în problema întoarcerii miliardului furat. În acești doi ani de președinţie el a demonstrat cu lux de amănunte cui îi slujește. Să fim atenţi la faptul cât de ușor se lasă Dodon suspendat din funcţie, chiar și ultimul caz când a fost promulgată controversata hotărâre de organizare a referendumului privind reducerea numărului de parlamentari până la 61. Referitor la relaţiile dintre Dodon și Plahotniuc cu ceva timp în urmă se făcea aluzie la jocul pisicii cu șoarecele. Atunci Dodon a precizat: se va vedea cine va fi pisica. După ultimele declaraţii și acţiuni (de creare, după modelul lui Putin, a unei mișcări populare „Președinte puternic”, de chemare la Revoluţie după alegeri dacă le va pierde, dar și din sondaje în care Dodon apare cel mai puternic pe fundalul slăbiciunii celorlalţi actori politici) Dodon se pare că și-a întrat în rol și dorește să fie pisica. Putin, care după ultima înfrângere – pierderea bisericii ucrainene, catalogată de o revistă germană drept începutul căderii imperiului, se pare că va merge direct, îl va susţine masiv pe Dodon să câștige alegerile parlamentare, după care să realizeze varianta rusească de federalizare a Republicii, care va fi un prim pas spre realizarea proiectului lui Putin „Novorossia”. În scopul lor murdar vor folosi la maximum grupurile etnice conlocuitoare, în primul rând pe cea găgăuză. Toate lepădăturile și scursurile își permit acest comportament faţă de unioniști fiindcă suntem slabi, suntem conduși de liderași ranchiunoși care nu pot face „unirea unioniștilor”, să nu mai vorbim de Marea Unire, suntem priviţi de acestea drept niște gâze unioniste, care oricând pot fi strivite. Vă mai amintiţi cum deputaţii transnistreni din primul parlament votau corect de frica străzii. Acum nu mai au nicio frică, niciun respect faţă de cei peste 82% de autohtoni români moldoveni, mulţi dintre care însă fac parte din specia nevertebratelor, adică sunt fără coloană vertebrală. Peste 82% suntem dominaţi de minorităţi agresive (găgăuză (4,0%), rusă (4,75%) ș.a. Unde ne este mândria naţională, domnilor?! La 1918 ţăranul român basarabean considerat de șovinii ruși prost, ignorant, s-a aflat la înălţime, a susţinut Unirea. Astăzi se vinde ușor unor intruși (gen Șor, Plahotniuc, Dodon), care numai binele nu i-l doresc. Mie rușine de moștenirea pe care o lasă generaţia noastră (din anii 90’) tinerei generaţii, copiilor și nepoţilor noștri. Dar există speranţa că Unirea totuși se va produce, fie și cu concursul factorilor externi. Este important să ne menţinem la suprafaţă, să nu fim striviţi complet de tăvălugul binomului „Plahotniuc+Dodon”. Situaţia geopolitică din regiune ar putea să ne fie de ajutor pentru cauza Reunirii, așa cum s-a mai întâmplat la 1859, când Rusia a pierdut în Războiul Crimeii, și la 1918, când cele trei imperii – Otoman, Austroungar și Rus – s-au destrămat. Să ne ajute Dumnezeu, să ne lumineze minţile la intrarea în cabinele de vot, să alegem grâul de neghină.

Oare-i atât de mic Ştefan cel Mare?

Spirit de observație

– Mămico, de ce Ştefan cel Mare este mai mic decât Dodon? o întreabă un copil, probabil, de grădiniţă, doar că din grupa mare, pe mămica sa în troleibuzul nr.10, care tocmai trecea pe lângă panoul publicitar din preajma Ministerului Sănătăţii. – Fiule, nu vorbi inepţii, de la instaurarea în scaun a lui Ştefan cel Mare şi până în prezent încă nicio figură istorică din cuprinsul nostru n-a reuşit să se ridice deasupra Măreţiei Sale, remarcată chiar şi de Sixt Paul al IV-lea, care l-a numit „atlet al creştinismului” pe întinsul european. – Mămico, păcat că n-ai observat panoul. Să vezi că acolo Ştefan cel Mare al Moldovei este de multe, multe ori mai mic decât Igor Dodon. Când vei mai trece pe lângă acest panou să fii atentă, ai să vezi cât de mic este Ştefan cel Mare, aproape că nici nu se vede. Dar să vezi ce mare este Dodon. – Puiul mamei, taci, c-o să ne audă lumea şi-o să ne considere proşti. Că doar proştii ar putea să creadă aşa ceva. Pe când oamenii deştepţi ştiu ce înseamnă dimensiunea Ştefan cel Mare. Nu în zadar a fost declarat sfânt. L-am admirat pe micuţul de grădiniţă care ştie că Ştefan cel Mare este mare cu adevărat. Mă bucur pentru grădiniţa pe care o frecventează, spusele copilului denotă că acolo nu se doarme, dar se lucrează serios cu micuţii pe care în viitor nimeni nu-i va putea minţi. Această generaţie a zilei de mâine nu va permite nimănui să se joace cu numele lui Ştefan cel Mare, să speculeze cu acest nume sfânt. Se vor opune vehement minciunii şi dezinformării. Această generaţie va cunoaşte istoria românilor temeinic şi nu va permite ca în opere literare sau de cine-

ma, acolo unde se va pomeni numele Voievodului dintotdeauna Ştefan cel Mare să se facă cu discernământ lucrul acesta: cineva speculează cu numele lui, îl proclamă pe Ştefan cel Mare slugă personală sau îl aduce exemplu pentru demascarea laşilor şi mincinoşilor. Personal n-am văzut filmul preşedintelui republicii despre Ştefan cel Mare ale cărui fapte şi credinţă a poporului l-a ridicat la rang de rege peste secole, şi nu ştiu de care momente din viaţa de adevărat apărător al Cetăţii, al poporului nemuritorului domnitor se vorbeşte în film. În viitor cred că îl voi viziona. Şi dacă n-am să descopăr nicăieri momentul unde Ştefan cel Mare, la sfârşitul vieţii sale, le spune sfetnicilor săi ca, în caz de restrişte, să închine ţara turcilor, numai nu celor din răsărit. Că, mai devreme sau mai târziu, socotea Măria Sa, turcii oricum se vor retrage la matca lor. Iar rusul din răsărit, dacă va veni, nu se va mai duce. Astăzi ne dăm seama câtă dreptate şi cât de profet a fost Ştefan cel Mare atunci când se gândea la destinul poporului pe care, prin grija şi credinţa ce i le purta, era îndreptăţit să-l considere al său. Cât de profund cunoştea bravul domnitor năravul rusului, fiind convins că acesta va rămâne la fel chiar şi peste secole. Dacă în filmul făcut de Igor Dodon se conţine acest adevăr trist, prevăzut de cel care şi-a apărat poporul timp de 47 de ani într-o mână cu sabia, iar în alta cu sceptrul, îl voi crede că-l proslăveşte cu adevărat pe Ştefan cel Mare. Raisa CIOBANU

Stau la pândă. Urmăresc Binomul

Nicicând nu este târziu să prinzi la minte. Privesc la televizor emisiuni cu oponenţii politici. Uneori cad de acord cu argumentele lor. Ultimul exemplu. Eram gata să votez împotriva scăderii numărului de deputaţi de la 101 la 61. Însă Vladimir Voronin m-a atenţionat: aceasta se face pentru ca Unirea să se producă mai uşor. Într-adevăr, e mai uşor să-i convingi pe 61 de deputaţi să se reunească cu statul român decât pe 101. Graţie lui Voronin, mi-am schimbat părerea: voi vota pentru scădere. Astfel, în mintea mea de unionist a pătruns o doză apreciabilă de speranţă. La ai noștri nu le-a trecut prin cap asemenea supoziţie, noroc de comunistul Voronin. Îi sunt recunoscător că mi-a deschis ochii, privind treaz la adevăr pe reversul monedei. Absolut de acord cu un aforism rostit de Voronin: frica naşte pasivitatea. Se referea la indiferenţa societăţii moldoveneşti în ansamblu. Un sfat pentru hoţi. Fură cât îţi pofteşte inima, dar în campaniile electorale aruncă-le proştilor nişte scofături. Dacă le dai şi câte o şampanie, aceştia de două ori, concomitent, votează pentru tine. Cea mai răspândită vocabulă în politicul basarabean se adevereşte binom. De dimineaţă până seara îmi zumzăie în urechi. Oamenii naivi – aceştea sunt majoritari – cred că protagoniştii binomului – Plahotniucşi Dodon – au împărţit republica în două părţi egale şi domnesc după bunul lor plac. În situaţia dată naivul devine sinonim cu prost. Adevărul e altul. Dodon reprezintă ultimul client, deocamdată nesacrificat de către Plahotniuc. În lunile de până la alegerişi, îndeosebi, după ele, deznodământul se va produce. Nu are cum să întârzie. Partidul Democrat l-a ajutat pe Dodon să câştige alegerile prezidenţiale. Nu avea alternativă. În caz contrar, îşi semna propria sentinţă. Dacă Maia Sandu ajungea în fotoliul de Preşedinte, a doua zi ordona reţinerea lui Plahotniuc. Deşi acesta din urmă promitea Valeriu DULGHERU la începutul campaniei că o va susţine pe Sandu, ulterior s-a convins Urătură repejor că nu are rost să ajuţi pe cineva care te vrea la puşcărie până Aho, aho! Iar, dacă-o priveşti la rece, la moarte. Şi l-a ajutat pe Dodon. Surori şi fraţi, Nu ai chip să nu iei seama – Binom nu înseamnă frăţie. Dodon critică tranşant şi fără menaStaţi puţin şi nu mânaţi, Anul trece, Timpul trece... jamente parlamentul şi guvernul Limuzinele parcaţi Undeva, ca într-o gară, Partidului Democrat. Optează neŞi aminte să luaţi: Ne-au rămas cândva părinţii, ruşinat pentru o politică promoscovită. Parlamentul democraţilor nu Caldă-i vremea sau e rece – Transmiţându-ne povara şade cu mâinile în şolduri, îi dă regulat la bot: l-a exclus pe Dodon de Anul trece, Timpul trece... Cea de griji, de suferinţe... Şi nu trece pe-undeva, S-o purtăm spre alte maluri, 4-5 ori, pe cinci minute, din funcţia de Preşedinte al republicii pentru Dar şi prin inima mea: Legănându-ne pe valuri refuzul de a semna nişte decrete de numire a unor miniştri propuşi Trece, curge şi se scurge Pruncii, zilele, destinul de democraţi. Preşedintele ParlaUndeva spre zări albastre, Şi să nu uităm colinul mentului a adiat despre posibilitatea unui impeachment. Mai simplu Lăsând urme pe răbojul Pomului ce ne-a dat viaţă... spus: să-l dea afară cu totul. La rânSfânt al sufletelor noastre. Şi-o povaţă du-mi, mă întreb: la ce ne-ar trebui, Căci şi viaţa-i ca o apă Mai aparte. în genere, postul de preşedinte? Blocul ACUM nu are cum să În strâmtoare prinsă-n maluri, Ca să-o ducem mai departe câştige majoritatea în parlament. Peste ea se pot abate La anul şi ia mulţi ani! Persistă două cauze. Prima: majoritatea votanţilor lui au plecat în Valuri mici şi ‚nalte valuri... ţări străine. A doua. Acasă au răPetru IACOB mas foarte puţini deştepţi. Majori-

Conștiința de sine

tatea sunt ca orheienii lui Şor şi cei din satul Rădoaia, care, aidoma proştilor, au aşteptat două ore în frig caravana lui Şor să le dea nişte bomboane. Dulciurile s-au terminat repede şi majoritatea s-au întors cu buza întoarsă pe la casele lor. Se creează impresia că la respectivii indivizii ignoranţi Patria costă mai ieftin decât o bombonică. Fiindcă a venit vorba de acest personaj, Agenţia Naţională de Integritate l-a pus la punct – i-a acordat permisul de a participa la scrutin candidatului la puşcărie. Individul promite că va face colhozuri, că va muta guvernul la Orhei, că va deveni prim-ministru şi alte neghiobii. La Orhei se evidenţiază şi un element erotic. Mă uit la doamnele trecute de 40-50 de ani, repezindu-se să-l pupe pe Şor. Şi îl pupă înfometate şi lăcomos dintr-odată pe toată faţa. Mai că l-ar viola. Nu ştiu cum suportă consoarta Jasmin asemenea dezmăţ din partea orheiencelor. Timp de şapte ani, am fost orheian. La început mă rodea nostalgia. De când Şor a devenit primar, nostalgia s-a evaporat. Ascultându-l mereu, m-aş transforma într-un idiot terminat. Am scăpat de belea. Ceilalţi ascultători permanenţi, probabil, s-au deprins în rolul de idioţi. Mergând spre Chişinău, circul pe drumul de la marginea Orheiului. Mă tem să cobor. Idioţenia e molipsitoare aidoma ciumei. De necaz, aşa-mi vine câteodată să dau cu cuţâtun chiatră. Pe de o parte, îi invidiez pe patrioţii naivi: una-două, îi învinuiesc pe ruşi că suntem proşti. Starea asta de lucruri am descoperit-o şi peste Prut: acolo o parte dintre români luptă pe viaţă şi pe moarte cu regimul instaurat de Liviu Dragnea. Vă relatez în mare secret: ruşii poartă vina. Virusul stricăciunii lor a plutit fără obstacole peste apa Prutului. În tabăra unioniştilor a apărut un partid necunoscut – Democraţia Acasă –, al cărui lider a acumulat 0,25 de procente la scrutinul din Chişinău. Îmi doresc şi eu debarcarea Partidului Democrat. Momentan, e imposibil. Suntem slabi. Amintiţi-vă de kilometrul pătrat de proşti. Apoi, place sau nu, procentul elementului românesc este prezent în Partidul Democrat. Oligarhii noştri vorbesc româneşte, nu moldoveneasca lui Dodon, unii declară că în vinele lor curge sânge românesc. Echivalent aproximativ cu elementul românesc al lui Liviu Dragnea la Bucureşti. Nu vreau ca a doua zi după alegeri, ca în anii de şcoală, să recit repetat poezia lui Puşkin: Во глубине сибирских руд (În adâncurile minelor siberiene)... şi aşa mai departe. Mă declar lucid la minte şi nu cred că voi ajunge până acolo. În schimb Dodon mă va ajuta: va deşerta Siberia peste mine. De mult stau la pândă. Urmăresc Binomul. Pe sol basarabean, acesta nu coincide cu sensul din dicţionare. E foarte încurcat, sofisticat şi contradictoriu. Ca să-l studiezi, se cuvine să locuieşti în republica din stânga Prutului. Dacă eşti isteţ la minte, poate-poate vei reuşi să-l înţelegi. E greu. Or, el îşi schimbă zilnic culoarea şi conţinutul. Iar uneori, şi năravul. Salut! Iulius POPA (ppiulius@yahoo.com)


4

Literatura şi arta

Mereu aproape, Lumina

Decembrie este văduvit de razele soarelui, nu este o lună prea prietenoasă. Fac parte dintre oamenii care ar prefera să se strecoare sub plapumă şi să rămână acolo până la primăvară. Aşa am vrut să fug de frigul din Moldova şi am ales palmierii din Egipt şi apele calde ale Mării Roşii. Peninsula Sinai m-a întâmpinat cu 25 de grade şi haina îmblănită în braţe. Cele şapte zile de vacanţă oferite corpului însă nu mă fac fericită. De ce? Alergătură multă în ultima zi, cea înainte de zbor – nu mă pot eschiva de la plata facturilor pentru întreținere; mă aşez la rândul – mi s-a părut uriaş – de la oficiul poştal. Înaintea mea, conform cifrei de pe bon, mai erau 60 de oameni. Dacă erau şi o sută, nu aveam timp de a alege, ca alteori, o altă oră şi zi – noaptea aveam zborul. Resemnată, îmi aleg colţul din care să urmăresc, nestingherit, cifrele de pe panou, până îmi vine rândul. Şi ce îmi văd ochii? Bugetarii, la ora asta, sunt la muncă. În faţa mea, numai bătrâni. Au venit să-şi drămuiască acei câţiva lei de supravieţuire la limită. Dar şi să socializeze. Tratamente, drumuri la spitale, puţina hrană şi multe altele. Nu au decât jumătate din această sumă – pensia, şi niciun alt ajutor, decât al copiilor. „Aş vrea să am posibilitatea să cumpăr mai multe medicamente, să merg la alte clinici, să fac investigaţiile care mi se recomandă de mai mult timp, să încerc tot ce se mai poate, dar sunt limitat de neputinţa fizică şi cea financiară”, spune, mai mult pentru sine, un bătrân, iar cel de alături dă afirmativ din cap şi parcă-i continuă gândul: „E ger şi afară, şi în casă! Să îmi cumpăr ceva pentru iarnă de îmbrăcat şi de încălţat. Mă chinuiesc să strâng măcar o mie-două de lei, dorinţă prin care visez, şi eu, să mă agăţ de viaţă, dar credeţi-mă că rămân nemâncat uneori, şi tot nu reuşesc. Nu visez să ajung la clinici private şi scumpe, ci să prind anul 2019 şi să trăiesc cu demnitate, atâtea zile câte voi mai avea de sus...” După un timp, mă apropii de ghişeu, trec cinci minute, şi cei de la coadă se frământă. Un bătrân mă atinge uşor. Coada formată din oameni oarecum intransigenţi l-a lăsat totuşi să treacă peste rând – atât de umil, de neajutorat şi vlăguit era. Nu avea bon de ordine, doar trei facturi şi nişte lei deasupra. Puteam, după ce plăteam, să-i iau hârtiile şi să i le pun casieriţei în faţă. Toţi cei adunaţi mă înţelegeau. Eu însă l-am lăsat în dreptul ghişeului şi am plecat. Probabil a fost trecut din nou la coadă... Pe mine mă aşteptau alte treburi. Micile, dar și marile lucruri mărunte care trebuie făcute urgent, mâncare la pachet pentru câine şi pisică pe o săptămână, nişte telefoane şi vizite... În timp ce ne deplasăm pe trotuar – unicul segment care ne uneşte pe toţi cei legaţi să-şi ducă traiul în Chişinăul din acest sfârşit de an: pe cei tineri de cei bătrâni, pe cei bogaţi de cei sărmani, pe milionari – de vagabnonzi, absorbiţi de grijile de zi cu zi, trecem mai mult nepăsatori unii pe lângă alţii. Capetele unora sunt

Maria Mardare-Fusu. Din ciclul „Cel Ce Avea Să Vină"

plecate, resemnate, ca într-o cerere nespusă, iar privirile lor ţintuiesc pământul, ca şi cum întrebând: „Când, Doamne?”. Alţii reuşesc să-şi facă acel minim curaj pentru a ne cere dacă nu milă, măcar un pic de atenţie. Câţi dintre noi îi vedem? Câţi dintre noi îi auzim? Câţi dintre noi le întindem o mână? Puţini. Iarna a venit brusc şi oarecum neaşteptat, aşa că înainte de a ieşi din casă m-am îmbrăcat cu un pulover, mi-am pus mănuşile, fularul gros. Văd – în întâmpinare – o bătrână. Galoşii săi traşi pe piciorul gol şi cămaşa de noapte, lungă, cu broderie spartă ieşită de sub pardesiul de cort, mi-au sărit în ochi. Cu o reţetă boţită în mâini, se îndrepta, aşa mi s-a părut, spre farmacie. Părul alb şi răvăşit şi vocea stinsă cu care a trecut pe alături trădau neputinţă, bătrâneţe, sărăcie. Ochii săi adânci în orbite, cu pleoape transparente şi fără gene, erau secătuiţi de lacrimi. Puteam să o sprijin de umerii mei, puteam să îi încălzesc picioarele îngheţate, dându-i nişte ciorapi. A avea grijă de picioarele celui necăjit este o favoare, ne spune Biblia, şi tot ce a urmat în istorie confirmă acest lucru. Era un suflet chinuit, căruia plânsul nu-i oblojise durerea, doar că nu mai avea lacrimi. Îi puteam pune pe umeri blana mea, măcar cinci minute, că tot aveam pulover de cașmir, se spune, cea mai fină şi mai bună achiziţie pentru sezonul rece, făcând-o să se ghemuiască la bine şi la cald. Să o conving să intrăm în magazinul pe lângă care ne aflam, să-şi aleagă cea mai bună pijama, ciorapi, o căciulă, un fular; şalinci nu erau, că nu-s la modă, însă încălzesc cel mai bine umerii slabi şi gârboviţi ai unor femei singure… Puteam, dacă tot sunt mereu grăbită, să-i strecor în mână sau în buzunar o sută de lei, echivalentul celor 5 euro oferiţi egipteanului de la receptie, care ne-a urcat, un singur etaj, valizele mici şi uşoare… Poate era unica faptă bună trecută în dreptul numelui meu, ajuns, mai devreme sau mai târziu, în faţa judecăţii supreme. Cum putea să mă ajute mai bine Îngerul meu, decât să îmi pună aceşti oameni în faţă, ştiind cum suntem amăgiţi, în posturile mari ale anului, cu momeli efemere, de o clipă, dar care ne despart de mântuire? Îngerii sunt nişte alter ego necorupţi. El, îngerul tău, este cu tine douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. Singura lui treabă este să fie cu tine şi să te iubească infinit. Suntem ca doi fraţi siamezi ce privesc în direcţii diferite. Îngerul este detaşat de chestiunile omeneşti, are o viziune mult mai amplă, priveşte evenimentele în timpul cosmic. Tu, suflete, nu eşti nici începutul, nici sfârşitul eternităţii, ci doar o etapă din milioanele de încarnări pe care Sinele le-a avut. El, Îngerul, îți cunoaşte cel mai bine evoluţia şi interesele, vede potenţiala frumuseţe care se află în noi, vede în noi ceea ce putem fi, ceea ce ne dorim să fim şi ne primeşte de dragul a ceea ce vede. Şi pentru că suntem iubiţi, pentru că s-a întâmplat cu noi minunea aceasta, că am venit din nou pe pământ, că cineva a văzut în

noi nu urâtul, ci preafrumosul, nu răul, ci binele, nu hidoşenia, ci frumuseţea, putem începe să creştem – să creştem din uimirea în faţa iubirii acesteia, să creştem din uimirea în faţa faptului că prin această dragoste ne-a fost arătată propria noastră frumuseţe, pe care nici nu o bănuiam. Că unicul mijloc de a-l renaşte pe om, unicul mijloc de a-i da omului posibilitatea de a înflori deplin este a-l iubi: a-l iubi nu pentru virtuţile lui, ci în pofida faptului că el este imperfect, a-l iubi pur şi simplu pentru că este om şi pentru că omul este ca atare atât de măreţ şi de minunat. În asta putem crede întotdeauna. Noi nu putem vedea asta întotdeauna, doar ochii dragostei ne pot îngădui să zărim... ... În fine, soarele te revigorează de minune şi îţi alungă tristeţea hibernală. Am profitat de lumină, de apă caldă, am admirat recife şi stoluri de peşti multicolori, m-am lăsat mângâiată de razele soarelui şi brize, am luptat cu valurile mari – unicul indiciu că în Europa, de fapt, a sosit iarna. Am rătăcit în zona turistică aglomerată, am luat lecţii de la un instructor de scufundări. Mă gândeam că acasă e iarnă, iar eu stau aici, la peste 25 de grade şi la 50 de paşi de o apă azurie, caldă, nedescris de ademenitoare, fascinantă şi blândă. Am mers spre piramide, pentru o călătorie în timp, până în Antichitate – cică este unul dintre cele mai măreţe muzee în aer liber din lume –, ne-am convins că aşa este. Deşi locul e o ruină, a rămas totuşi spectaculos, deoarece constituie o vastă arhivă în aer liber a istoriei scrise în timp şi în piatră, inima ţării Egiptului şi, posibil, a omenirii şi civilizaţiei. Faraonii îngropaţi în morminte adânci, ornamentate cu imagini închipuind Viaţa de Apoi şi încăperi care adăposteau cândva comori neasemuite. Am admirat piramidele de pe platoul Giza, una dintre cele şapte minuni ale lumii antice. Sunt singurele care au supravieţuit trecerii timpului, iar pentru turiştii moderni ele continuă să fie mai minunate şi mai misterioase decât erau pentru antici. Piramidele au două caracteristici: sunt mari şi vechi, aşa cum spune şi un proverb arab care exprimă cel mai bine ideea: „Omul se teme de timp, iar timpul se teme de piramide”. All inclusive în plin post – tot o seducţie, îmbuibare, ademenire. Readucând la viaţă opulenţa şi grandoarea din palatele emirilor şi şeicilor arabi de odinioară, ne sunt stimulate simţurile prin mâncare bună şi dansuri exotice, frumoase, dar, evident, inoportune. Numai aşa m-am detaşat însă de gândurile triste aduse cu mine în avion. Îmbrăcată à la Miami beach, nu aveam cum empatiza cu bătrânii înfriguraţi din republică. În ţările veşnic calde sunt alte probleme sociale. Aici, dacă eşti alb, european, chiar de ai buzunarele rupte, localnicii vor crede că stai bine cu banii. Până la urmă, şi negocierea e haioasă, într-un fel, dar nu trei preţuri până şi pe sticla de apă! La aeroportul din Chişinău mă bucur – în sfârşit, sunt acasă. Capitala este cuprinsă de febra sărbătorilor: au pornit luminiţele, magazinele şi-au anunţat promoţiile de Crăciun şi îşi expun decoraţiunile, radiourile transmit melodii care te îndeamnă să fii mai bun, se aud colindele. Totul este adecvat momentului şi îmbracă un veşmânt potrivit. Şi totuşi, ceva nu se leagă… nu se lipeşte vorba cu fapta, primim nişte cuvinte legate de credinţă, dar fără să încercăm să pătrundem în semnificaţia lor proprie. Și în acest an generozitatea este practicată prin luarea cu asalt a magazinelor, prin consumul de bunuri. Puţinii oameni care ştiu ce înseamnă de fapt Crăciunul ne vorbesc despre naşterea lui Hristos, despre Maria, Iosif, despre iesle, stea, cei trei magi şi darurile lor, despre îngerii care binevesteau şi păstorii care i se închinau Pruncului. Toate acestea sunt corecte, dar nu ştiu cât de mult mai reflectăm la ele, cât le înţelegem, iar dacă le înţelegem, în ce măsură le acceptăm. Dumnezeu s-a arătat sub înfăţişarea smerită a omului şi chiar a pruncului neputincios. Dezbrăcându-se pe Sine de mărire şi de putere pentru a se face pe măsura noastră… deoarece fără acceptarea de către Fiul a umilirii sale şi a preluării tuturor slăbiciunilor pe care le presupune natura umană, Dumnezeu ne-ar fi rămas inaccesibil pentru eternitate.

Nr. 1 (3826), 3 ianuarie 2019

Imagini Prin întrupare, Fiul lui Dumnezeu a sfinţit natura umană şi a pus astfel bazele regenerării noastre, care va fi împlinită definitiv prin jertfa Sa de pe cruce. De la an la an, suntem puşi în faţa acestor adevăruri de neclintit, pentru că pe măsură ce înaintăm, urcăm spirala timpului, descoperim noi semnificaţii fără de care nu avem parte de împlinire, cunoaşterea deplină a lumii, a vieţii, a adevărului. Şi nu vom înţelege nimic dacă nu vom face efortul de a-L întâmpina pe Prunc ca pe Dumnezeul ce se naşte pentru salvarea noastră. Rămânevom condamnaţi la o viaţă materială, plini de patimi, dedaţi doar plăcerilor, învinşi de moarte… Cel mai important este să încercăm să ne gândim şi la cel de lângă noi. Există o vorbă în Biblie, care spune că omul care are posibilitatea de a face bine şi nu o foloseşte păcătuieşte. Aşadar, ar trebui nu numai să ne străduim să nu facem rău, ci să facem un pas mai mult şi să ne dăm silinţa să facem bine. În sărbătoarea Naşterii Domnului ar trebui să ne aflăm nu atât în calitate de consumatori, cumpărători sau cerşetori de daruri, cât de oameni chemaţi la îndumnezeire. Crăciunul a devenit astăzi atât de „frumos” împachetat, încât nu-L mai putem întrezări pe Hristos între atâta poleială şi marketing. Un Crăciun bogat în daruri precum ale magilor, adică mici, dar cu semnificaţii profunde, e ceea de ce inima noastră are mai mult nevoie. Ne stă mai bine să fim colindători, adică binevestitori şi dăruitori, pentru că primim Darul făcut de Dumnezeu-Tatăl tuturor oamenilor şi fiecăruia în parte, pe Hristos. În ultimul timp – pentru că suntem în febra electorală – ne sunt prezentate grozăvii pe la ştiri despre oameni mult mai necăjiţi, care nu au case, nu au nimic. Dacă votăm corect – toţi vom avea de toate, ni se promite. Şi atunci înţeleg cum să mă rog în seara de Crăciun: „Doamne, Te rog, dă-le sănătate şi luminează minţile celor care ne conduc, ca să meargă bine ţara aceasta, să nu mai fie atâtea boli şi atâta sărăcie. Dacă lucrurile se vor schimba, îmi va merge şi mie bine. Doamne, dă-ne tuturor putere să rezistăm şi să putem îndrepta lucrurile!” „Sub zdreanţa lui, minunea sentrupează. În el e Dumnezeu, ce stă de pază”, spunea Adrian Păunescu despre bătrâni şi cei nevoiaşi. Dacă, de sărbători, tot le este mai frig în case decât afară, ei inundă străzile, pieţele, stau uitaţi în staţii, privesc, prin geam, la raftul de pâine, ne petrec cu privirea când trecem împovăraţi cu sacoşe pline cu tot ce se cuvine de sărbători, prilej de benchetuială şi adorare a pruncului gastronomic din noi, a modului nostru special de vestire, de slăvire şi cinstire a Pruncului născut în ieslea săracă a Betleemului. Or, poate de aceea a lăsat Dumnezeu Crăciunul pe pământ, ca să se poată bucura tot sufletul, ca să fie fericit oricine, nu după cât are, ci după cât e dragostea Domnului pentru oameni... … Să ne fie mereu aproape lumina şi Cel născut din Lumină! Colinde pe toate văile şi oameni bucuroşi cu puţinul celor puse pe masă şi cu multul har al bucuriei pe care îl dăruiesc din plin aceste zile sfinte de sărbătoare. Pace nemăsurată, linişte îndestulătoare şi bucurie sfântă de la Hristos Cel născut în ieslea săracă şi luminoasă a Betleemului. Răgaz de pătruns, atât cât este cu putinţă omului, taina de negrăit a naşterii lui Dumnezeu-Omul printre noi, oamenii. Bucuria întrunirii în familie, revederea celor dragi, voie bună, frunţi descreţite, inimi deschise. Să ne imunizăm trupul şi sufletul cu aroma de cetină, verde, vie, eternă. Apele de argint – fulgii – să ne lege de Înalt şi Cer, să aibă şi cel ce dă, şi cel ce primeşte. De felul meu sunt atât de optimistă, încât încerc să nu-mi umbresc gândurile, dar cele din jur nu mă prea lasă. Când, dacă nu în ajun, când se întâmplă minuni, să-mi urez mie şi tuturor să nu pierdem speranţa că la un moment dat vor apărea nişte politicieni care să găsească mai mult timp din timpul lor pentru a ne face bine nouă? Nu poţi fi fericit într-o ţară de nefericiţi, de sărmani, într-o ţară fără spitale şi şcoli. Dacă fiecare am schimba ceva în bine – bine cu bine s-ar cunoaşte şi Domnul s-ar bucura pentru noi. Mariana JIOARĂ

Profil

De profesori buni avem nevoie Ar fi o minune dacă s-ar publica în Republica Moldova, în tiraj de masă, ceea ce scrie şi publică în „Literatura şi arta” scriitorul şi profesorul Aurelian Silvestru. Profesorul Aurelian Silvestru (LA, nr. 50, 2018) ne atenţionează despre responsabilitatea celui ce vine la catedra şcolii… Întrebarea întrebărilor a fost şi este pregătirea cadrelor didactice, dar şi a conducătorilor de şcoli sau instituţii de învăţământ!... E timpul când cadrele didactice trebuie să lucreze în condiţii total schimbate. Ele trebuie nu numai să comunice o sumă de cunoştinţe, dar şi să educe personalitatea elevului, a părinţilor. Fără o şcoală bună societatea nu se poate dezvolta. Asta au înţeles-o mai multe popoare… Şcoala interbelică în România a devenit istorie. Una luminoasă. Patru clase în Basarabia erau preţuite înalt, apoi şcoala din anii ’50, ’60, ’70 ai secolului trecut ne-a dat personalităţi de adevărată mărime… Reformele de după 1989 se reţin prin cele înfăptuite de ministrul Nicolae Mătcaş… Apoi câţi au mai fost şi sunt la educaţie?! Nu s-a conştientizat în R. Moldova că educaţia, medicina, agricultura ş.a. sunt domenii de mare însemnătate şi ele cer toată atenţia şi eforturi considerabile. Optimizările sunt bune dacă au o bază bine pregătită. La noi s-a greşit însă cu optimizările. Au

rămas sate fără şcoli în adevăratul sens al cuvântului, cu profesori şcolari pe drumuri… Ne dorim în Uniunea Europeană, dar unii funcţionează tot ca odinioară, şi tot cu coada ochiului spre Est… Uităm că totul depinde de mentalitatea europeană a societăţii civile din R. Moldova. Nişte sondaje (ca vai de ele) ne spun nişte lucruri monstruoase. Nimeni nu se întreabă cine participă la ele, care e nivelul lor de pregătire, ce citesc, ce televiziuni privesc ş.a. Acestea devin „directive” pentru alegătorii noştri şi aşa slab pregătiţi. Apoi mai este Dodon-Vanga cu „preziceri” repetate pentru „partidul” său… Cum privesc cadrele didactice la tot ce ni se întâmplă – iată întrebarea! Pe timpuri în sat învăţătorul era Domnul învăţător! Scriitorii, profesorii au fost în primele rânduri în lupta pentru Adevăr şi Dreptate. Cineva însă a socotit că de ei nu mai este mare nevoie. Rusia are profesorii ei, Ucraina l-a avut pe V.Suhomlinski, noi astăzi îl avem pe Aurelian Silvestru. Liceul său e un model de şcoală nouă. De ce n-am avea şi altele?! Totul se clădeşte pe dăruirea şi creaţia profesorilor, pe lumea bogată şi frumoasă a copiilor. Iov RUSNAC

Voluptatea mirifică a spiritualităţii

EVENIMENT

Motto: „Crăciunul este momentul în care s-a unit cerul cu pământul şi omul cu divinitatea” (David Boia) În atmosfera mirifică a sărbătorilor de iarnă a avut loc tradiţionala adunare a femeilor din Clubul „Nobleţe”. Evenimentul, desfăşurat sub genericul „Naşterea lui Iisus Hristos”, a fost marcat de frumuseţea şi esenţa spirituală, de nobleţea şi eleganţa poetică a cântecelor şi colindelor populare româneşti. Preşedinta adunării, Maria Şalaru, a felicitat audienţa cu ocazia „Naşterii lui Iisus Hristos”, urându-le celor prezenţi un minunat Crăciun fericit. Ulterior dânsa a prezentat un bilanţ succint al activităţii desfăşurate de Clubul de femei „Nobleţe” pe parcursul lui 2018 şi a menţionat sumar succesele şi realizările cele mai importante ale membrilor acestei reuniuni. În mod special, a fost apreciată promovarea valorilor spirituale şi culturale prin intermediul mijloacelor de informare în masă: televiziune, radio, reviste, ziare, cărţi. În cadrul adunării preşedinta menţiona că Societatea Culturală „Vasile Militaru” a reuşit să-şi completeze succesele editoriale cu o nouă carte: „Imnul neamului”, creaţie excepţională a marelui poet martir, Vasile Militaru. Acest volum, adevărat mărgăritar editorial inedit, cuprinde poezii cu tematică spirituală şi patriotică. Apariţia a fost lansată la Salonul Internaţional de Carte „Mold-expo” şi s-a bucurat de o apreciere deosebită din partea multor somităţi intelectuale din Moldova şi România. Ulterior, fiecare din cei prezenţi a primit în dar câte un exemplar de „Imnul neamului”.

Ana Sîrbu, cercetător ştiinţific şi publicist, a mulţumit cu profundă recunoştinţă Mariei Şalaru pentru darul oferit şi a ţinut să aprecieze tenacitatea şi eforturile tuturor celor care şi-au dat concursul la apariţia volumului respectiv. La rândul său, ea le-a dăruit celor prezenţi cartea „Labirint din sentimente”, cu poezii spirituale semnate de Vera Sîrbu, o tânără poetă, despre care academicianul Nicolae Dabija a spus laconic şi sugestiv „Veruţa când scrie, îşi moaie pana în curcubeu”. Concomitent vorbitoarea a relevat importanţa educaţiei moral-spirituale, dezvăluind misterul naşterii lui Hristos, citând pe Episcopul William Temple, care menţiona: „Dacă un om spune că înţelege relaţia dumnezeirii cu umanitatea în Hristos, el arată doar, că nu înţelege de loc ce semnificaţie are întruparea.”. Larisa Erşov şi Angela Levinţa au prezentat cartea „Viaţa şi hagiografia lui Voino-Iaseneţki, arhiepiscop şi chirurg”, tradusă de distinsul filosof creştin Vasile

Bulgări de humus

*Încearcă să descoperi sufletul aproapelui tău, apoi decide perspectiva relaţiilor cu el. *Rugă: străduie-te să exprimi un gând pentru a motiva iubirea, nu să spui o vorbă pentru a fi probozit! * De unde lut dacă frământăm doar glod? *Să conştientizăm: problemele personale pot provoca unora o dispoziţie excelentă. *Laurii pentru coroana recunoştinţei vor fi mai viabili în cazul în care au fost udaţi cu sudoarea deţinătorului cununii. *Omul meschin la suflet şi oişte la carul funebru poate să se facă. *Să apreciem şi clipa când un fluture, mângâindu-ne obrajii cu aripile şi răcorind văzduhul, ne stimulează să râvnim zborul. *Dacă a crăpat catarama care încheie prietenii, nu mai căuta s-o înlocuieşti – azvârle cureaua. *Pentru un caracter puternic cea mai mare problemă este lipsa acesteia. *O parte din prieteni, pe parcurs, dispar din paginile vieţii noastre fără utilizarea gumei de şters. *Gândurile care te copleşesc în singurătate, în funcţie de faptul cum sunt stăpânite, îndulcesc sau amărăsc nu numai sufletul tău, dar, în perspectivă, şi pe al celor din jurul tău.

Ciobanu. Ele au menţionat că editarea acestei cărţi s-a produs doar din prea multă credinţă în Dumnezeu şi multă dragoste. Veronica Pârlea-Conovali şi Olga Truda au cucerit audienţa cu un colind inedit pe versuri şi muzică proprii. Valentina Chirilov a impresionat adunarea prin mesajul de felicitare cu ocazia sărbătorilor de iarnă şi prin gestul plin de mărinimie – o donaţie financiară de cinci mii lei pentru a bucura creştinii nevoiaşi cu magia Crăciunului. Cei prezenţi au răsplătit cu aplauze colindul Valentinei David, care a venit cu o „Capră” originală, creaţie proprie, care a înveselit publicul cu urări de bine şi sănătate. Evenimentul, susţinut de membrii clubului prin interpretarea cântecelor şi colindelor frumoase din tezaurul folcloric naţional, a devenit o trecere în revistă a activităţii acestor femei creştine. V. FILIP-LUPU

* Nu atât zborul ca atare contează, cât candoarea avântului. *Neîncrederea înalţă munţi de nisip şi în oceanul fără furtună. *Patrie se numeşte nu ceea ce te ademeneşte, dar ceea ce răvăşeşte sufletul tău. *Să nu ne fie frică să vedem, să nu ne speriem să observăm, iar aprecierea să nu ne bage în panică. *Omul pozitiv nu duce lipsă de caracter: el este plin de bunătate sau bunăvoinţă. *Soarele, când nu vede lumină în jur, apune mâhnit. *Sufletele mari au uşi doar de intrare. *Timpul, răsfăţat de ploi, se aşază cuminte lângă noi. *Dacă te împiedici de pragul casei pătinteşti, atunci nici nu mai deschide poarta spre lume. *Nu mâhni timpul! Rişti să ai doar zile mohorâte. *În viaţă putem să ne mişcăm şi mai iute, şi mai încet. Dar să păşim ferm! Nicolae SCHIŢCO


Mihai MORĂRAŞ

Şi toate ce ţi se întâmplă, sunt în transfigurare…

Profundului grafician Iurie BRAŞOVEANU Poeme-n negru-alb stau toate-ngândurate – Icoane suspendate în spaţiile lor: PASĂREA, iat-o, lângă Oul ei se zbate Şi, vai, cum îl păzeşte de-un hulpav răpitor.

Ecou venit din umbra unui veac ori poate dintr-o noapte, mai de-aproape? Abia se-aude-n codrii cei de fag, abia tresare în sclipiri de ape… Grigore BOSTAN („Poem bucovinean”)

E-o linişte tulburătoare Aici, la Marginile Ţării, Încât doar paşi de căprioare Se-aud în faptul înserării.

Pe cărărui din veac ştiute Cu şerpuiri în serpentină Sprintenul neam de cerbi şi ciute E-n drum spre apa cristalină.

Că apa e despărţitoare, Iar eu ― înstrăinat de casă Montanelor vieţuitoare Deloc de asta nu le pasă.

Iată, COPACU-NFIPT adânc cu rădăcina-n Tectonice străfunduri, chiar dacă-s de granit! Dar seva şi-o adună proaspătă şi plină Şi-o urcă pân’la ramuri cu rodu-i împlinit. Iată şi SPICU-N PAI – cel aurit de Soare Şi copt-răscopt din Ruga truditului plugar, Când se preface-n Pita rumenă şi mare, Dar şi-n sămânţă nouă Ea se preschimbă iar.

Şi tot ce ţi se-ntâmplă e în Transfigurare – Pământ şi apă, Aer şi Dorul de săteni Cu Pasăre, cu Spic şi cu un Pom în floare Şi cu copilăria Rămasă-n Copăceni…

Doar liniştea amăgitoare E ca ecourile-albastre ― O linişte fără hotare La Marginile Ţării noastre…

Anul 2018 a rotunjit cinci secole de când geniul lui Leonardo da Vinci a dat expresie misterioasă portretului pe o bucată de scândură cu mărimea 77x53 cm al Giocondei, pe care nu l-a mai terminat. Ulterior capodopera a intrat în conştiinţa umanităţii sub denumirea de Mona Lisa.

Zâmbetu-i intrigant ― O nălucire? Ce-o fi ascuns în ea Această privire?

Surâs misterios Atins de frondă. Această zeiţă ― Gioconda, Gioconda…

RUINELE CETĂŢII ŢEŢINA (Văzute din depărtare pe Traseul Internaţional Cernăuţi – Suceava, care străbate Codrii Cosminului seculari.)

E tot ce a rămas ― Un singuratic stei Pe zare, sus, retras ― Reproş în ochii mei…

Între mare şi-ntre munte Până sus, spre Ararat ― Cine să ne-arunce-o punte, Cine să ne fi salvat?

Tu poate eşti Trimisul din Ierusalim cu nimbul de Profet Destinul să ni-l predici …

Şi-un tril de ciocârlie îşi are rostul lui Când puişorii-şi lasă ascunşi pe sub un grui. Cântarea ei aprinde şi soarele-n tării – Spectacolul luminii cu neam de ciocârlii…

O SEARĂ DE POEZIE Pentru dăruitul Recitator, actorul Nicolae JELESCU, născut la Gurile Dunării

Această pitorească şi misterioasă ridicătură, ţâşnită parcă dinadins din străfundurile subcarpatice, se înalţă pe umerii străvechii suburbii cernăuţene Roşa-Stâncă, căreia străinii, ale căror case de vacanţă s-au cocoţat până-n Dealul Stâncii (învecinat cu Cetatea Ţeţina, aflată azi în ruine), i-au dat deşucheata denumire muscălească Krasnogorovka.

Stela noastră, Stela – Stea aprinsă, Sus – Raza ei Cerească Fără de apus…

OBSESIA ÎNAVUŢIRII Goana după bogăţie aduce cu sine un fel de beţie, căreia omul avar, indiferent de vârstă, nu-i rezistă niciodată. H. de Balzac

Eşti tentat chiar anii să ţi-i pui în pungă pentru-mbogăţire şi o viaţă lungă?

Iar cei ce n-au scaune stau în picioare – Şi clipa solemnă abia o aşteaptă. Şi iată, Actorul în scenă apare În ropot de-aplauze-n stânga şi-n dreapta.

Şi timpul scontează, în adevăr, dar cel mai mare cămătar, dintre toţi scontatorii, e tocmai timpul. Mihai EMINESCU

PORUMBELUL DEZMIERDAT De la natura-mamă ne vine tot ce este perfect. (PINDAR, mare poet al Greciei Antice)

Mi-am făcut prieten Un blând porumbel. Mă-ntrebam: ce oare M-a legat de el? Poate insistenţa Lui spre zori de zi La aceeaşi oră De a mă trezi?

Eu prin ferestruica De la dormitor Îi admir alintul În deplinu-i zbor.

Parcă-ar face valsuri Sus, în largul lui, Cum ca dânsul altă Zburătoare nu-i.

S-a trecut ca roua Ziua cea de Ieri― Şi ce-ţi mai rămâne De la ea să ceri?

Iată-n geam îţi bate Azi ― o nouă zi, Parcă te întreabă: „Mâine ce-o mai fi?”

Acel Mâine care Stă pe la răscruci Şi e-n aşteptare ― (De-o să-l mai apuci…)

ÎNĂLŢARE La plecarea în Nemărginitul Stelar a inegalabilei artiste Stela POPESCU, de la Teatrul Naţional de Revistă „Constantin Tănase” din Bucureşti, născută pe plaiuri orheiene.

Dintr-odată, iat-o, În picaj căzând Pasărea mea dragă – Porumbelul blând.

A plecat la stele Stela din Orhei. Cine să mai umple Golu-n locul ei?

Taie ceru-n două, Lunecă în jos Ghemuleţul cela Mic şi curajos.

Trist s-ajungi la starea când n-ai ce aduna în falimentara vistieria ta…

Şi rimele curg ca o apă fierbinte, De parcă-ar ţâşni din străfunduri afară. Şi sapă Actorul, sapă-n cuvinte Şi urcă Poemul spre cer fără scară.

INTERFERENŢE (Ieri –Azi – Mâine)

Cine să ne-adune Acasă înapoi Să stăm la o masă Alături – ea cu noi?

Dar ce rost viaţa ta să ţi-o măsori cum îţi numeri banii: tot de-atâtea ori.

Anii se strecoară nu în buzunar chiar de te consideri mare cămătar. -------------------------------

Rostirea-i, precum Demnitatea Regală – Cu fluxuri – refluxuri în tonalitate, Ca marea în valuri când se răscoală, Apoi, resemnată,-n retragere bate.

Poemele pe rând noi azi ţi le rostim, aşa cum am crezut în salvatoare Predici.

ZBOR

El n-a ştiut ce-i zboru-n stol nici ţinta nu l-a prins, chiar când bătrân se prăbuşea ― dar mândru, neînvins!...

DEALUL STÂNCII

Dealul Stâncii. Acest monom cu-nsemn de egalitate înstrăinării nu s-a lăsat, nici că se lasă! El stă înfipt lângă Ţeţina noastră ca o Cetate chiar la poale de Carpaţii Latini ― Acasă!

Al meu nume o să-l poarte Secolii din gură-n gură… Mihai EMINESCU

Doar prin gurluitul Lui misterios Presupun: „dejunu”-i Place şi-i gustos…

O seară magnifică de Poezie. Ochesc spre scenă un loc mai aproape, Chiar dacă unii spectatori întârzie, Mai speră că-n sală cu toţi vor încape.

Dealul Stâncii. Acest pleonasm ― denumire ciudată: două pronume îngemănate ― el şi ea, încât din străvremuri să nu se mai despartă vreodată cum nu şi-a schimbat nici Prutul Albia sa.

CU NIMBUL DE PROFET…

A fost adevărat Vultan cu-aripi ca de oţel şi nicio zburătoare-n cer nu se-ntrecea cu el. Stăpân pe zări şi-mprejurimi şi fără-nsoţitori cu vânturile se-nfrunta şi nu ararerori

Dacă ar fi să răspund la prima întrebare formulată de draga mea „Literatura şi arta”, aş răspunde pe scurt că am avut parte şi de unele bucurii, unele izbucniri de energii pozitive, chiar dacă am fost silit de nişte împrejurări dezastruoase să sufăr enorm nedreptăţile care dau năvală peste noi din toate părţile. Iar această senină, caldă şi încurajatoare bucurie a venit pe neaşteptate de la cei trei Oameni – creatori de valori: domnii academicieni Dumitru Radu Popescu (Bucureşti), Vasile Tărâţeanu (Cernăuţi) şi Mihai Cimpoi (Chişinău), care mi-au înlesnit apariţia la Editura Academiei Române a volumului antologic „O sută şi una de poezii”. Le rămân recunoscător tot restul vieţii… Ce gânduri mă frământă cu prilejul sosirii noului an? Se ştie că va fi anul Porcului. Dea Domnul ca Râtosul să nu-şi facă mendrele aşa cum îi este natura, adică să nu răstoarne lucrurile cu capul în jos… În rest, dacă îmi vor ajunge puteri şi cât voi putea economisi din bugetul modest al familiei, sper să aduc în ordine cuvenită cele două cărţi care nu-mi dau linişte – una de versuri (aproape gata pentru tipar) şi cealaltă – de publicistică. Îmi mai doresc, desigur, ca familia să-mi fie sănătoasă, ca nepoţica Mihaela să finalizeze cu bine studiile şi, bineînţeles, să mă bucur de realizările prietenilor mei în domeniile de activitate al fiecăruia luat în parte.

Vine glonţ spre mine Chiar în clipa cea Când farfurioara Plină e deja.

Inimile a o mie de potârnichi nu fac decât o singură inimă de vultur. (Aforism oriental)

Parcă-ar fi prizoniere Chiar cocoarele în zbor, Care peste frontiere Mai răzbat spre cuibul lor.

Dar şi norii grei când tună Parcă ar fi strâmtoraţi De atâta mătrăgună Ce-a ajuns până-n Carpaţi…

…Să luăm aminte în aceste zile de profetica previziune a Măritului nostru Poet Naţional din inegalabilul poem Glossă: Vreme trece, vreme vine, Toate-s vechi şi nouă toate; Ce e rău şi ce e bine Tu te-ntreabă şi socoate… Iată că am ajuns şi la acest final de an 2018, când orice om de bine, care a mai rămas în această bântuită fără milă de vânturile disperării şi dezbinării ruinătoare îşi răspunde sieşi şi semenilor săi în care mai pâlpâie o sclipire de speranţă, l a fel ca-n Glossa eminesciană: „ce e rău şi ce e bine – tu te-ntreabă şi socoate”… Dacă am sta şi ne-am întreba şi am socoti ce ne-a adus nouă, basarabenilor şi bucovinenilor mei înstrăinaţi în propria lor casă, ne-am alege doar cu regrete, regrete şi regrete. Fiecare dintre noi mai trăgea nădejde că Centenarul Unirii s-ar fi putut să ne apropie de idealul nostru naţional, adică de reîntregirea pământurilor furate, dar… am rămas numai cu nişte cioburi. Şi totuşi, în sumbra realitate în care trăim, când un personaj monstruos precum este acest Dodon, care deja se vede după alegerile parlamentare din 24 februarie 2019 unicul stăpân peste sufletele noastre, mai cred că s-ar putea întâmpla miracolul când forţele sănătoase, atâtea pe cât le avem, se vor strânge într-un singur pumn…

BĂTRÂNUL VULTUR

cu-n glonte ce-l pândea de jos să fie împăiat. Dar să rămână i-a fost dat pe păsări împărat.

Între munte şi-ntre mare Cerul pare-nstrăinat. Parcă-i prins într-o strânsoare, Într-un prizonierat.

ENIGMA GIOCONDEI

PRIZONIERI ÎN PROPRIA MOŞIE?

„Vreme trece, vreme vine…”

Din volumul „Elogiu Vieţii”, în curs de apariţie

POEME-N NEGRU-ALB

LINIŞTEA-N CARPAŢII BUCOVINEI

5

Literatura şi arta

Nr. 1 (3826), 3 ianuarie 2019

ZEUL SURD Prin anul 1818 Ludwig van Beethoven devine complet surd. Totuşi, prin eforturi supraumane realizează ultimele sale Sonate pentru Pian, Cvartetul de coarde şi celebra Simfonie a IX-a. Prima ei audiţie are loc în ziua de 7 mai 1824 la Viena. Compozitorul, deşi grav bolnav, se prezintă la Premieră, fiind întâmpinat cu cinci salve de aplauze, când, potrivit etichetei, însăşi familia imperială era salutată la intrare în sala de spectacole doar cu trei salve. De la primul acord şi până la ultima frază muzicală a Simfoniei, publicul s-a aflat într-o misterioasă stare de entuziasm delirant. Multă lume plângea. Beethoven, care dirija Orchestra şi, fireşte, stătea pe scenă cu faţa la muzicieni, nu auzea nimic din cele ce se petreceau în sală. Una din soliste l-a întors cu faţa spre public. Astfel, genialul compozitor al tuturor timpurilor, surprins şi profund emoţionat, cu ochii scăldaţi în lacrimi, a putut trăi aievea clipele propriului său triumf… (Dintr-o cronică pe Internet)

Cea de-a noua Simfonie. Luna Mai la început. Spuma aristocraţiei Toată Viena a umplut. Premieră absolută! Beethoven e fără-auz. Unii-aprins ceva discută, Cei mai mulţi ― cu ochii uzi. Intră în Eternitate, Îndelung aplaudat ― Chiar în clipa-n care, poate, Însăşi moartea a cedat…

Zeul surd li se închină Tuturor pân’la pământ. Se cutremură Cortina Ca în faţa unui Sfânt…

Grafică de Iurie BRAȘOVEANU


6

Baki YMERI

Literatura şi arta Privirea vecinilor. La optsprezece ani Mergi la piaţă: Nu vinzi acolo nimic, Dar te întorci bogată acasă. Bogăţia ta aspră Ne umple de frică.

POEM PUFOS CÂNTEC POPULAR Prin Rai alergând, Coborând, Pe asternutul de vânt, Sânii tăi tremurau. Undele lor mã loveau, Mã trânteau la pãmânt.

PASTEL Scoica sânilor tăi Era sfăntă ca luna, Culoarea lor albă Era precum spuma La marginea mării.

FRICĂ La cincisprezece ani Furi primele mere – În sân le ascunzi. Bagă vecinii de seamă. La şaptesprezece ani Văd şi eu Că ţii ascunsă în sân

Revoluţia se face În numele unui ideal pufos Într-o legalitate pufoasă. Lupta miroase a moarte pufoasă Şi iubitei mele i se înmoaie picioarele După o bătălie pufoasă. Fericirea devine o realitate pufoasă În aşternutul pufos. Până aici e totul simplu Ca într-un roman. Fericirea începe Când se deschide Poarta Raiului Pentru un vulcan setos Ca o surpriză pufoasă Şi foarte pofticioasă.

Rugăciunilor reci. Vii şi-mi arăţi Perla plăcerii Strălucindu-ţi la sân. Din bătrânele nopţi Se furişează Din nou tinereţea. La marginea mării.

PUTEREA IUBIRII Cu pielea ta luminezi stelele, Cu gasul tău sorbi izvoarele, Cu buzele tale încălzeşti iernile, Cu gura ta rosteşti rugăciunile, Cu ochii tăi orbeşti zorile, Cu numele tău albeşti zilele. Cu sângele tău înroşeşti rodiile, Cu sânii tăi străpungi nopţile, Cu pântecul tău roteşti soarele, Vezi?! Cu pântecul tău roteşti soarele!

PERLA PLĂCERII Parcă eşti un deşert De şoapte-nsetate! Tu aprinzi focul sacru În clipele

Nr. 1 (3826), 3 ianuarie 2019

UN VESTITOR La prima mea vizită pe care o făcusem, în 1987, la Bucureşti, l-am cunoscut pe Baki Ymeri. Arăta aşa cum trebuie să arate un poet balcanic: ochi scânteietori, melancolici, tăcut şi vorbăreţ în acelaşi timp, recitator de poeme străine şi proprii. Discutam ore, ca şi cum ne cunoşteam dintotdeauna. Ca şi cum ne revăzuserăm după o lungă despărţire. Îmi vorbea cu fragmente din viitoarele sale poeme: Treziţi-vă, pietre! şi întrebaţi-mă despre Câmpia Mierlei şi despre munţii care vor muri cu copiii noştri în braţe.

Marin Sorescu scrisese despre el, anticipând colaborările noastre ulterioare, că Baki Ymeri „a reuşit să cucerească simpatia şi preţuirea confraţilor săi din partea stângă şi din partea dreaptă a Prutului”. La cele două limbi materne ale lui Baki, româna şi albaneza, Marin Sorescu mai adăuga una: limba poeziei. Deci avem de-a face cu un poliglot. Aflu între timp că, pe lângă cele trei limbi de care vorbise Marin Sorescu, Baki cunoaşte majoritatea limbilor europene – în total vreo zece – din care traduce. Versul românesc transpus de el în albaneză e ca şi cum se întoarce la izvoare: în acele timpuri străvechi când noi, românii şi albanezii, avuseserăm un trecut comun, rămas în substrat de poezii sau cuvinte-poezii, când limba română şi limba albaneză erau una: cea vorbită de tracii lui Orfeu. Dar Baki Ymeri nu e doar un foarte bun traducător – translator nu de cuvinte, ci de stări poetice –, ci şi un foarte bun poet, ultima – o calitate obligatorie pentru un tălmăcitor de poem. Aş compara poezia lui cu munţii Al-

baniei, care poartă aproape toţi nume româneşti – Corabi, Pietrele, Babe, Fluor, Lumi. Versul său are prospeţime de izvor de munte, respiraţie de frunziş mişcat de vânturi marine, înălţime de gorun lovit de trăsnete care se încăpăţânează să rămână acolo, între fulgere, verde şi neclintit. Acesta lasă impresia că se naşte mai degrabă din tăceri decât din cuvinte. Lirica lui trăieşte în afara cuvintelor celor zece limbi pe care le cunoaşte şi care îl cunosc. Poezia sa e de atmosferă. El ştie să creeze atmosferă în jurul unor stele moarte, ca să poată deveni apte pentru viaţă. Adică pentru poezie. Pentru Baki viaţa şi poezia fiind sinonime. Este o sinceritate a trăirilor, sentimente transformate în texte de poem, idei simţite, îngândurări sentimentale. Poezia pentru Baki Ymeri e modul de a visa nevisatul şi a spune nespusul. Înţeles subînţeles. Limbaj al tăcerii. Iluzie a realului. Ochi, ureche, nară, care să vadă, să audă şi să miroase poezia, despre care spune: Floare tăcută erai – florile mor dacă tac!

El crede în puternicia iubirii. Iubirea e puterea ce vindecă. Balsamul prelins pe inima rănită. Fir tors din sentimentele celor doi, ca dragostea să dureze în timp. De ieri Trei mii de ani au trecut.

Iubirea e paradisul pe care îl purtăm cu noi, după ce am fost alungaţi din el, în peregrinarea noastră pe pământ. Dunărea e foarte frumoasă şi rece Tu eşti foarte frumoasă şi caldă. Dacă printre mâinile mele ai trece, Cămaşa mi-ar prinde să ardă.

Sintagma lui Goethe Rămâi, clipă! la poetul albanez capătă alte reverberaţii. Dezbracă-te în ape curgătoare Şi rămâi, frumuseţe!

Femeia e zeificată şi coborâtă între muritori: Te răsuceşti ca o cheie Şi te apleci ca un lan, Şi te arunci în oglindă… Părul tău greu ca o beznă Tremurând lângă gleznă.

El cântă femeia aromâncă (armână) din Macedonia copilăriei şi tinereţii sale: Spune-mi, armâno, Buzele tale sunt fragi? Ah, armâno, La amiază, când a fulgerat, De la fulger s-au înmiresmat.

Când iubim, afirmă poetul, „suntem mai aproape de Dumnezeu”, iubirea fiind un antidot al singurătăţii, al uitării, al egoismului. Baki Ymeri, un distins traducător din limba sa maternă (mama lui, Aurelia Graur, e româncă) în limba sa paternă (tatăl lui, Aivaz Voka, e albanez), la ora actuală se prezintă drept unul dintre poeţii balcanici reprezentativi, poezia sa încercând să arunce punţi între popoare şi să lichideze graniţele dintre culturi. Poezia sa traco-iliră sau albano-română e una care are rădăcini nu doar în trecut, ci şi în poezia de mâine, pe care creaţia acestui poet original şi modern o anticipează. Putem astfel vorbi despre Baki Ymeri nu doar ca despre un creator, ci ca şi despre un vestitor. Nicolae DABIJA

Victor Voinicescu-Soţchi: „Fiecare dintre noi trebuie să simtă când vine timpul să întoarcă o pagină ” că până la acest film eu am jucat în documentarul Olgăi Uliţkaia „Alături de noi”. Sper că acest film ideologic care, deşi proslăvea regimul sovietic, era făcut bine, cu profesionalism, se mai păstrează în arhivele studioului „Moldova-Film”. Chiar mi-aş dori să-l revăd, este primul meu pas în cinematografie, la vârsta de doar 17 ani. A urmat „Poienile roşii”.

Pe 6 noiembrie 2018, la Căuşeni, a fost inaugurat cinematograful şi centrul cultural polivalent „Grigore Grigoriu”, în urma strădaniilor fiului marelui dispărut, regizorul şi cineastul Octavian Grigoriu, care a ţinut să înveşnicească astfel memoria celebrului său tată. La eveniment a participat un alt mare actor, dar şi poet, venit cu această ocazie de la Paris – Victor VoinicescuSoţchi. Înainte de a prezenta un interviu cu Domnia Sa, vom aminti de câteva din filmele în care s-a produs: documentarul „Alături de noi”, filmele de ficţiune: „Poienile roşii”, „Каратель”(„Justiţiarul”), „Grânele amare”, „Dacă vrei să fii fericit”, „Această clipă”, „Singur în faţa dragostei”, „Salut, Maria”, „Ofiţer în rezervă”, „Lăutarii”, „Сicatrice în amintire”, „Ultimul haiduc”, „Rădăcinile vieţii”, „Servindu-ţi Patria”, „Un răsărit pe Gange”, „Întuneric peste Chile”, „Vreau să cânt!”, „Un caz la festival”, „Bătrânul şi mârţoaga” etc., precum şi în filmele de la studiourile din Franţa:„Engrenages”, „Un flic”, „Interpol” etc. – Domnule Victor Voinicescu-Soţchi, când s-a născut în inima Dvs. dragostea pentru actorie şi care iubire a venit prima: actoria sau poezia, căci, o spunem pentru cititorii care nu ştiu, că sunteţi şi poet, având la activ patru plachete de versuri: „O sută şi unu poeme”, „Cântecul lăstunului”, „Umbre şi lumini”, „Evanescenta miezenopţii oră”? – Ambele iubiri s-au născut concomitent, căci verbul, dar şi prezentarea lui merg mână în mână. Eu, când dau de o poezie frumoasă, în suflet imediat se naşte dorinţa de a o rosti în faţa spectatorilor, de a împărtăşi cu ei bucuria cuvântului artistic, de a trăi împreună starea de katarsis. Desigur, vorbind cronologic, la început a fost poezia. Pe rol de catalizatoare s-a produs regretata mea mamă, care a fost profesoară de limba română şi care, în lungile seri de iarnă din copilăria şi adolescenţa mea, ne citea, mie, fratelui şi surioarei mele, poezii de Eminescu. Noi o ascultam vrăjiţi, ca mai târziu, pe la 16-17 ani, să îndrăznesc să aştern pe hârtie primele mele versuri. Şi pasiunea pentru actorie tot din copilărie mi se trage. Ea a izvorât din dragoste, iar ceea ce se naşte din dragoste este durabil. Vorba e că pe când aveam vreo 15 ani m-am îndrăgostit de profesoara mea de limba franceză. Era tânără, cred că avea vreo 22 de ani, era foarte frumoasă şi, desigur, foarte spirituală. A înţeles ce mi se întâmplă şi mă trata cu menajamente. Ea mi-a insuflat dragostea faţă de teatru. De prin clasa a cincea am început să joc pe scena şcolii şi încă de pe atunci am îndrăgit scândura scenei. – Dar pe marile ecrane cum aţi ajuns? – E o poveste întreagă. În anul 1962 eu am absolvit şcoala în oraşul Bălţi, unde se stabilise, venind din Floreşti, familia noastră, şi am sosit la Chişinău, ca să-mi continui studiile la Facultatea de Biologie a Universităţii de Stat. Dar mie numai de biologie nu-mi ardea. Gata, morbul artistic îşi făcuse treaba, eu eram contaminat iremediabil de dragostea pentru actorie. La nivel de subconştient, fără să-mi dau seama, parcă aşteptam să mi se întâmple miracolul cinematografic. Şi miracolul s-a întâmplat! Mulţi consideră că primul film în care m-am produs este „Poienile roşii”, dar puţini ştiu

– Unde V-a găsit regizorul filmului, Emil Loteanu? – Nu Loteanu m-a găsit, ci Mihai Bădicheanu, de altfel, ca şi pe Svetlana Toma, ceva mai târziu. Însă iniţiatorul acestei căi în arta mare şi persoana care cu adevărat m-a contaminat de teatru a fost regretatul regizor şi actor, prietenul meu de atâţia ani, celebrul Andrei Băleanu. Mihai Bădicheanu pe timpul acela avea misiunea, fiind adjunctul lui Loteanu, care îşi pregătea viitorii actori, deschizând o şcoală de actorie pe lângă studioul „Moldova-Film” (de altfel, printre profesorii de măiestria actorului, la această şcoală a fost invitat de către Loteanu talentatul actor şi regizor Ion Sandri Şcurea), să fie responsabil de găsirea candidaţilor, avea ochi versat şi nu prea dădea greş, pe cine punea ochiul, acela era proscris, devenea actor profesionist. Eu deja ştiam de Loteanu, văzusem filmul lui „Aşteptaţi-ne în zori” şi-l adoram. În anii aceia era o obişnuinţă ca în weekend noi, studenţii, să ieşim la plimbare pe bulevardul Lenin, azi Ştefan cel Mare. În una din zile, în timp ce mă plimbam pe bulevard, se apropie de mine şi mă opreşte Andrei Băleanu. Îmi zice: „Tu ai mutră de artist. Eşti moldovean?” I-am răspuns afirmativ. Cuvintele lui mi-au intrat adânc în subconştient. În altă zi dă de mine Bădicheanu. Tocmai căuta, la indicaţia lui Emil Loteanu, noi candidaţi pentru şcoala sa, şi el m-a invitat acolo să-mi facă cunoştinţă cu Emil Loteanu. Vin eu la studio şi Loteanu din prima privire a pus ochiul pe mine, distribuindu-mă în rolul jurnalistului Andrei Gruia din filmul său “Poienile roşii”, care, pe atunci, se concretiza în mintea lui. Se ştie cât de minuţios, altfel spus, exigent, era. În acest context, mi-am amintit de Eugen Doga şi de munca lui uriaşă la filmul „Gingaşa şi tandra mea fiară”. Loteanu i-a zis tranşant: vreau un vals. Doga îi aducea variantă după variantă, dar Emil i le respingea, aşa încât maestrul ajunsese deja la vreo 50 de variante. „Am însurit! Veneam cu notele şi tremuram: iarăşi o să mi le respingă...”, îşi aminteşte Eugen Doga. Astfel, „în chinurile facerii”, s-a născut celebrul vals, îndrăgit pe toate meridianele lumii. Acesta era Emil Loteanu, un mic dictator în artă, cu un acut simţ al frumosului, probabil, unicul domeniu în care cuvântul „dictator” n-are conotaţii negative, ci este un îndemn permanent, fie el brutal şi fără menajamente, pentru obţinerea şi perfecţionarea rezultatului căutat. Ca în celebra expresie: „Scopul scuză mijloacele”, aici „Finalul căutat îndreptăţeşte toate mijloacele…” Desigur, am abandonat studiile de la Universitate şi la îndemnul lui Emil Loteanu am plecat la Moscova pe cinci ani, fiind primit în una din cele mai prestigioase şcoli teatrale din lume, renumitul GHITIS. – A fost prima întâlnire pe platoul de filmare cu Svetlana Toma? – Întocmai. Ulterior am mai jucat împreună în vreo cinci-şase filme. Dacă eu mai jucasem în documentarul de care am amintit, pentru Svetlana „Poienile roşii” a fost botezul în cinematografie. Apropo de titlul filmului. Ştiaţi că iniţial s-a numit altfel, şi anume „Ciuleandra”? Dar, când filmul a fost prezentat la consiliul artistic, acest titlu n-a trecut cenzura. Se iscase mare tărăboi, şicane dureroase mai ales pentru Emil Loteanu, căci pietrele se aruncau în primul rând în capul regizorului: „Ce-i cu titlul acesta? Parcă-i scos din

saloanele burghezo-moşiereşti româneşti!” Şi tot aşa, nişte absurdităţi! Ca să fie salvat filmul, de altfel, primul film postbelic color pentru ecran lat în limba română din RSS Modovenească, am început să-i căutăm alt titlu. Veneam cu toţii cu fel de fel de propuneri, ca până la urmă tot dinspre înţeleptul şi şmecherul moşneguţ Bădicheanu să ne vină salvarea – „Poienile roşii”. Având conotaţii ambigue, biata culoare roşie fiind acaparată de bolşevici şi prefăcută în portdrapel, acest titlu a trecut, deşi în film ea, culoarea, are cu totul altă semnificaţie – poienile roşii sunt poienile mănoase, pline de belşug, o bucurie a pământului pentru ţăranii implacabil legaţi de glie. Din cele patru plachete de versuri, care au văzut lumina tiparului, una cred că Vă reprezintă plenar – „Evanescenta miezenopţii oră”. Vorba e că aici cititorii îndrăgostiţi de poezie descoperă cu totală uimire versuri în trei limbi – română, rusă şi franceză. Vom preciza că nicio poezie nu este scrisă într-o limbă şi apoi tradusă în alta, toate sunt scrise în original, lucru întâlnit rar de tot printre mânuitorii condeiului, aşa precum menţionează în postfaţă şi scriitorul Gheorghe Vodă. Cum aţi ajuns la atare performanţă?

N-a fost deloc uşor. Eu sunt perfecţionist, dar şi autodidact prin excelenţă. Limba mea maternă – româna – a avut multe de pătimit. La Bălţi primele patru clase le-am făcut în limba rusă, apoi şi mediul urban era şi, la Bălţi, din păcate, mai este şi azi, unul rusolingv. Aşa încât, nu am avut niciodată probleme cu exprimarea în limba rusă. Cât priveşte limba franceză, când am venit la Paris, m-am pus vârtos pe carte, studiind limba nu doar livrescă, ci, mai cu seamă, cea vorbită. În străinătate am lucrat, iniţial, de toate, pentru că nicio scenă nu mă aştepta acolo cu braţele deschise, aşa e legea străiniei. Am lucrat chiar şi în construcţii, dar încercam să trag foloase „lingvistice” de peste tot de unde puteam, vorbeam cu muncitorii în limba franceză, exersam. Limbile romanice, având aceeaşi matrice, a fost mai uşor pentru mine, vorbitor al unei limbi romanice, să însuşesc o altă limbă romanică, totuşi, e franceza, nu chineza. Eu am respectat întotdeauna principiul: cu cât ştii mai multe limbi, cu atât mai bogat eşti. Este naşterea ta de mai multe ori în viaţă! Apoi, fără cunoaşterea limbii băştinaşilor, nu ai ce căuta în ţara în care ai ales să locuieşti. Acest principiu de bază a fost neglijat conştient şi brutal de către şovinii velicoruşi, obraznici şi aroganţi, instalaţi şi chiar născuţi la noi, care, de altfel, a şi servit ca unul din motivele importante în procesul de dezintegrare şi dispariţie a aşa-zisului imperiu URSS. Ziceam că limba mea maternă – româna – a avut de suferit şi vreau să precizez unele nuanţe. De 33 de ani sunt rupt de ea, de limba mea dragă. Nu am cu cine s-o vorbesc decât sporadic, aleatoriu. De aceea mă străduiesc, pentru a nu o uita, să privesc cât mai multe emisiuni în limba română, de asemenea să citesc permanent şi literatură în română. Bineînţeles, să-mi uit limba maternă este un lucru imposibil! În acelaşi timp, o limbă literară frumoasă are doar de suferit dacă n-o vorbeşti un timp îndelungat. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu celelalte două limbi în care mă exprim prin vers: cea franceză şi cea rusă. Nu e deloc uşor. Această abnegaţie de a scrie poezie în limbi diferite cere un efort suplimentar şi o concentrare deosebită. De-aţi şti câtă plăcere şi satisfacţie sufletească are autorul, uitând de „chinurile facerii”, când tainicele sale gânduri primesc culoarea unei alte limbi! – Chiar dacă, vorba Dvs., să-l joci pe Moliere în original, oricât ţi-ai dori, este imposibil, dacă nu eşti francez nativ, aţi jucat pe scenele pariziene, alături de actori francezi, în limba franceză, aţi ridicat în

picioare spectatorii francezi şi aţi fost aplaudat la bis. Vorbiţi-ne, în această ordine de idei, de colaborarea cu celebrul regizor român Virgil Tănase, stabilit şi el la Paris. – Unealta principală a actorului, în afară de talentul său, munca cotidiană şi multe altele, este cuvântul bine rostit. Limba se învaţă de la vârsta fragedă şi este integrată inconştient în vorbirea de toate zilele. Cu cât vocabularul vorbitorului, bazat pe legile verbului, este mai bogat, cu atât limba devine mai flexibilă, mai elegantă şi mai înţeleasă. Fiecare limbă are specificitatea ei. Uneori, în aceeaşi ţară, regiunile îndepărtate geografic au probleme de înţelegere între locuitori. Închipuiţi-vă pe o clipă vasta ţară Franţa! De la început, când hotărâsem ferm să joc pe faimoasele ei scene, mă pusei pe muncă fără întârziere, absorbind cuvintele, sunetele, muzicalitatea şi multitudinea sensurilor ascunse în unul şi acelaşi cuvânt. Îmi venea să plâng uneori de necaz, privind şi ascultând televiziunea franceză, înţelegând toate cuvintele învăţate, dar nereuşind să înţeleg lucrul cel mai important – sensul frazei. Mi-au trebuit zece ani de muncă, pentru ca până la urmă să-mi dau seama că pot vorbi curgător şi că pot cu uşurinţă deosebi dialectele şi accentele specifice fiecărei regiuni franceze. Dar problemele mele ca actor abia începeau… Nici tu vorbă de roluri franceze. După câteva fraze pronunţate, interlocutorul meu francez îmi punea de fiecare dată una şi aceeaşi blestemată întrebare: de ce origine sunteţi? Vorbiţi perfect, dar vă trădează o muzicalitate ce nu scapă unei urechi franceze… Îmi venea să-l pălmuiesc şi să-mi dau câteva palme şi mie! Dar viaţa e plină de surprize, când nu te laşi de scopul urmărit. La Ambasada Română din Paris l-am întâlnit pe celebrul regizor Virgil Tănase. El onora postul de director al Centrului Cultural Român în incinta Ambasadei şi de mult pusese ochiul său experimentat pe mine. Căci, având proaspăt scrisă în franceză o piesă în versuri după motivele piesei celebrului dramaturg italian Carlo GOLDONI, „Doi gemeni din Veneţia”, îşi căuta pe atunci eroul principal. Întâlnirea cu talentatul regizor Virgil Tănase a fost una prodigioasă. Ne înţelegeam dintr-o privire. Aveam aceeaşi şcoală şi aceleaşi aspiraţii. Cu acest spectacol şi cu „Acest copil teribil al secolului XX”, altă piesă scrisă şi montată de Virgil Tănase, în afara scenelor pariziene, am fost aplaudaţi pe scenele faimosului festival al artei teatrale din toată lumea, în oraşul din sudul Franţei, vechiul sediu al Papei de la Roma, Avignon. Cu ele am mai colindat prin toate oraşele ruseşti de la Moscova până la SanktPetersburg, la invitaţia Teatrului European Rus, pentru Micul Festival Avignon din Rusia. Când, în timpul spectacolului, scoteam intenţionat câte o frază în rusă, publicului fascinat nu-i venea a crede că un actor francez (căci astfel eram considerat!) posedă la perfecţie limba lor! Era aşa precum Alain Delon ar fi pronunţat un monolog, fără niciun accent, în limba chinezească… Cui să-i treacă prin cap că-n piept mi se zbătea o inimă română! – Care sunt cele mai frumoase amintiri de la baştină? – Dulcele chip al măicuţei mele… Ochii ei plini de lacrimi, de dragoste şi de îngrijorare, când mă

pornisei în necunoscut… Asta nu se uită! Fiica, cu durerosul sentiment de culpabilitate, ce-mi apasă pieptul… Colegii şi prietenii dragi, mulţi dintre care nu mai sunt. Plaiul blând moldav, ce mi-a legănat visurile. Oamenii simpli, de la sat sau din oraşe – spectatorii mei iubiţi, cărora le datorez succesul scenic şi cel cinematografic şi cărora mai aveam ce le spune... Duc dorul şi lipsa lor în permanenţă!

În ce împrejurări aţi accepta revenirea temporară sau chiar definitivă acasă? Azi, acasă unde se află: la Paris sau la Chişinău? Ca să fiu sincer, e greu să vă răspund la cea mai dureroasă întrebare pentru cei ce şi-au părăsit meleagul natal, fie în căutarea unui ideal, care în fond nici nu există, fie în căutarea unei vieţi mai bune. Pentru o colaborare cinematografică fructuoasă şi vrednică – n-aş ezita mult. La apusul soarelui mai avem nevoie de lumina lui strălucitoare, ca să ne mângâie visurile dulci până la următorul răsărit… Afirmarea sau negarea unei întoarceri definitive în momentul dat este sterilă. Să ne rugăm ca pace-n lume să fie. Iar „acasă” pentru fiece om este locul unde te simţi ca acasă, acolo de unde lacrimile mamei nu te lasă să pleci… Când Vă cuprinde dorul de scenă, cum Vi-l alinaţi? Pe când noi roluri şi noi volume de poezii? Aici, în Republica Moldova, fanii Dvs. sunt în aşteptare. Astăzi îi admir pe alţii în scenă şi mă bucur ca un adolescent. Roluri noi – nu ştiu. Niciodată nu-i târziu. Ştiu numai una: fiecare dintre noi trebuie să simtă când vine timpul să întoarcă o pagină… Sper să apară în curând o nouă culegere de versuri în limba română: manuscrisul e gata. Fiind în ţară nu demult, am văzut, am simţit, am tresărit de emoţie, văzând în ochii oamenilor blânda sărbătoare a regăsirii între ei şi între cel care cândva le-a legănat pe ecrane şi pe scenă tinereţea fugitivă … Vă mulţumim frumos pentru aceste sincere şi palpitante destăinuiri. Interviu realizat de Veronica BOLDIŞOR

Maria Mardare-Fusu. Din ciclul „Cel Ce Avea Să Vină"


Nr. 1 (3826), 3 ianuarie 2019

Literatura şi arta

ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI Dr. Arhitect Alexandru BUDIŞTEANU Acest titlu sună cunoscut. S-a potrivit adesea, inclusiv pentru perioada la care mă voi referi. Ne-am adunat să discutăm despre rolul unei instituţii de prestigiu din ţara noastră, privind totalitarismul, ale cărei importanţă, necesitate şi activitate nu pot fi puse la îndoială. Totalitarismul a fost şi este o realitate, care trebuie cunoscută şi a cărei înţelegere trebuie să fie certă, deoarece, indiferent de scurgerea timpului, ea nu poate şi nu trebuie să fie o noţiune abstractă. Şi nici nu a fost. * Totalitarismul afectează toate activităţile umane, lupta cu acest fenomen trebuind să abordeze toate domeniile sale de manifestare. Ajungem astfel la implicarea noastră personală, în special în funcţie de competenţele pe care le avem. În consecinţă, permiteţi-mi să mă refer la mine. Am împlinit recent 90 de ani. Sunt român, deci aparţin unui popor european, care în decursul istoriei sale milenare a fost supus unor numeroase forme de totalitarism, generate de forţe externe sau interne. Desigur că totalitarismul extern a fost cel mai dur, dar şi cel intern, fie generat din exterior sau din interior, şi-a pus amprenta pe suferinţele românilor. Pe lângă faptul că sunt român, trebuie să adaug faptul că sunt basarabean, ceea ce implică o puternică suferinţă suplimentară, determinată atât de factori externi, cât şi interni, prioritate având totalitarismul generat de vecinătatea Rusiei, atât ţariste, cât şi comuniste. (Oricum, în cadrul intervenţiei mele nu vreau să abordez posibilele probleme totalitare viitoare. Trecutul şi, eventual, prezentul cred că ne sunt suficiente.) Perioada cea mai frumoasă a vieţii mele a fost perioada interbelică, simţindu-mă cetăţean al României, o ţară cu care mă identificam din toate punctele de vedere. Locuiam la Bălţi. Necazurile au început în iunie 1940, odată cu ultimatumul sovietic, prin care ne-am pomenit eu şi părinţii mei, peste noapte, cetăţeni sovietici. Asta după ce regele Carol al II-lea declarase că nu vom ceda nicio brazdă de pământ din Basarabia. M-a surprins hotărârea de atunci a Consiliului de Miniştri de a ceda Basarabia fără luptă. Altceva învăţasem la şcoală... Părinţii erau salariaţi. Tata – funcţionar la Administraţia Financiară, iar mama – profesoară. Eu aveam 11 ani şi eram singur la părinţi. Din fericire, nu aveam vreo avere imobilă. Primii civili sovietici ne-au şocat, arătând ca nişte fiinţe sărace, demodate şi declasate. Bărbaţii aveau în picioare tenişi fără ciorapi, iar femeile erau ca nişte ciudăţenii din afara timpului, cu rochii de culoare închisă adesea până în pământ. Proprietarul celor două case din curtea noastră a fost scos în stradă cu familia. În cealaltă casă a fost cazat un maior sovietic de la KGB, cu soţia, un băiat şi o fată. El era transnistrean, ştia româneşte, soţia era rusoaică, dar în familie vorbeau numai ruseşte. El vorbea româneşte numai cu mine şi mă descosea despre părinţii mei şi despre viaţa noastră în timpul „ocupaţiei române”. Soţia ofiţerului venea încărcată cu sarsanale de la piaţă, întrebând: „Aşa–i la dv. mereu?” Dar, în foarte scurtă vreme n-a mai fost aşa: au dispărut alimentele din piaţă, precum şi marfa din magazine. Basarabenii erau consideraţi fie foşti exploatatori români, fie oamenii acestora. Sovieticii se uitau la noi cu dispreţ, considerându-ne exponenţii unei culturi inferioare...Tata a fost dat afară din serviciu de două ori, deoarece s-a considerat că exploatase poporul. În iunie 1941 a început pe neaşteptate războiul de eliberare cu un cumplit bombardament german, iar ocupaţia sovietică a luat sfârşit, părând că a fost un vis urât. Partea cea mai dură a ocupaţiei o constituiau deportările, care începuseră la 10 iunie 1941, dar, din fericire, nu am avut parte de acea cumplită experienţă. Ne-am bucurat imens la apariţia soldaţilor români eliberatori. Dar în martie 1944 frontul a revenit şi de data asta n-am mai fost luaţi prin surprindere, aşa că ne-am refugiat la Alba Iulia şi de aici la Ploieşti. Perioada de şedere la Alba Iulia, deşi scurtă, a fost extrem de importantă, deoarece am putut cunoaşte Transilvania, completându-mi imaginea despre România. A început o etapă nouă din viaţa mea, fiind vorba de viaţa din ţara mea, dar într-un regim politic comunist. Începeam o viaţă nouă. Dar devenisem activ într-un regim pe care îl detestam. Este momentul să explic atitudinea mea de ansamblu. Am dorit la un moment dat să mă opun chiar cu arma în mână. Existau oameni pe care îi admiram şi alături de care voiam să mă aflu efectiv. Simţeam că aşa aş fi fost credincios mie însumi. A fost o mare perioadă de frământare. Am renunţat la varianta luptei de partizani. Trebuie să spun că poziţia mamei mele a fost foarte importantă, mai exact, lacrimile şi disperarea sa. Am ajuns să adopt, în final, una din următoarele atitudini: Există patru căi de aplicare a supunerii într-un regim dictatorial. Prima este cea conform căreia devii o persoană care la un moment dat începe să se dea pe brazdă şi îmbrăţişează concepţiile faţă de care iniţial era în opoziţie. Gândirea dublă dispare şi tu îţi însuşeşti comportamentul comod şi majoritar. Cea de a doua este slăbiciunea care te domină: datorită ei îţi păstrezi diferenţa de concepţie, dar nu ai nici puterea, nici intenţia să te manifeşti vreodată altfel, deoarece consideri situaţia ca un dat imuabil. A treia cale este conştientizarea compromisului, care se combină cu o anumită constanţă şi perseverare. Iar aici intervine mobilul. Acţionezi pur şi simplu, pentru că astfel ai nişte avantaje şi eşti dispus din principiu să faci compromisuri şi pentru că, de fapt, îţi este indiferent, care sunt principiile cu care te confrunţi. A patra cale este atunci când te pliezi, deoarece apreciezi că aceasta este calea supravieţuirii, dar într-o zi vei putea vorbi şi acţiona conform unor principii la care, de fapt, n-ai renunţat şi la

un moment dat îţi vei putea răscumpăra greşelile şi slăbiciunile. Aceasta era calea mea, pe care am ales-o şi de la care nu m-am abătut. Mai există o cale, cea mai puţin glorioasă, când te pliezi, dar pretinzi că n-ai greşit şi atunci fie ascunzi ce ai făcut, fie găseşti scuze şi faci eforturi să demonstrezi cu orice preţ că nu ai făcut ce ai făcut şi că eşti victima unor acuzaţii false sau a unui complot împotriva ta. Desigur, să fim bine înţeleşi, în toate cazurile navigăm într-un domeniu lipsit de glorie, unde se situează cei care nu au avut puterea să se impună cu orice risc şi să devină acei opozanţi sau chiar eroi, pe care trebuie să-i admirăm necondiţionat, Dar, cel puţin pornind de la asumarea unui trecut, inclusiv recunoaşterea sinceră a greşelilor, îţi creezi premisa mântuirii. * După bacalaureat, a urmat pentru mine, în anul 1948, Institutul de Arhitecură „Ion Mincu” din Bucureşti şi obţinerea, în anul 1955, a diplomei de arhitect urbanist. Am fost repartizat la un institut de cercetare şi proiectare din Bucureşti. Pentru rezultate bune obţinute la învăţătură şi în activitatea profesională, precum şi cunoaşterea limbii ruse, am fost trimis în 1956 în URSS la Institutul de Arhitectură din Moscova pentru a obţine diploma de candidat în Ştiinţe. Trebuie să spun că acolo am făcut carte bună şi m-am specializat în amenajarea teritoriului. Lucrarea mea de candidat în ştiinţe a avut ca subiect „Amenajarea teritoriului preorăşenesc al marilor capitale, având ca obiect de studiu cazul oraşului Bucureşti”. În anul 1960 am revenit în ţară, fiind repartizat la Comitetul de Stat pentru Construcţii, Arhitectură şi Sistematizare (C.S.C.A.S.), unde mi-am continuat activitatea profesională, dându-mi doctoratul în arhitectură. În 1963 am fost primit în cadrul PCR. Situaţia unui basarabean retras din faţa trupelor sovietice nu mai era un păcat. Am reprezentat România în diferite reuniuni internaţionale de specialitate. Conta hotărâtor şi faptul că eram interpret atestat pentru limbile rusă, engleză, franceză şi spaniolă. Am participat la interesante reuniuni de lucru, în diferite ţări europene şi nu numai. Am fost activ pe linie CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc) şi ales preşedinte al Asociaţiei Specialiştilor în Problemele de Urbanism şi Amenajarea Teritoriului din Ţările Socialiste. Am putut să călătoresc în mod oficial în Statele Unite, însoţind o expoziţie de prezentare a urbanismului românesc. Am fost numit responabil cu problemele de sistematizare şi amenajarea teritoriului din cadrul Primăriei Capitalei. Iar în toamna anului 1966 – surpriză – sunt propus de conducerea C.S.C.A.S. – cu consultarea şi recomandarea conducerii Ministerului de Externe al României – să devin funcţionar internaţional în cadrul Secretariatului ONU de la New York. Hotărâtoare a fost intervenţia lui Mircea Maliţa, atunci ministru adjunct la Externe. României îi reveneau 5 posturi. Astăzi mă puteţi întreba de ce am acceptat să reprezint statul român comunist în acea perioadă? Răspunsul este că am făcut-o pentru că era vorba despre cel mai important organism tehnic internaţional şi că era în joc prezenţa României la nişte reuniuni de la care nu era normal ca Ţara mea să lipsească. Acolo în prim-plan se prezentau realizările tehnice şi economice ale ţării noastre în domenii care meritau să fie cunoscute şi apreciate. De asemene, a trebuia să se audă vocea noastră şi din punctul de vedere al implicaţiilor sociale, privite prin prisma politicii noastre internaţionale specifice atunci. Eu aveam un rol important în activitatea de sistematizare şi construcţii din Capitală. Eram eficient pentru că beneficiam de încrederea lui Ceauşescu, omul care avea monopolul acestui domeniu de activitate. Mecanismul de implementare erau în primul rând machetele, pe care eu i le prezentam lui Ceauşescu săptămânal sau la două-trei săptămâni. Ce hotăra Ceauşescu era literă de lege. Cunoscându-i stilul, trebuia să prezinţi cu multă grijă soluţii care, în principiu, să pară că îi respectă gândirea sau concepţia urbanistică, adesea grandomană. Nu aveai voie să conteşti pur si simplu ceva, arătând că el a greşit. Soluţia adesea era să-i ceri voie să se facă o variantă, care să se apropie de o posibilă viziune suplimentară a sa, care să îmbogăţească gândirea lui, de fapt întărind-o. Era o luptă dificilă, care pornea de la acceptarea aparent totală a viziunii sale, care putea să fie îmbogăţită, dar niciodată pur şi simplu contestată. Situaţia se complica prin rolul Elenei Ceauşescu, care îl însoţea adesea pe Ceauşescu şi care se implica şi ea practic în toate problemele, turnând gaz pe foc. Starea Capitalei era conformă cu cele ce se întămplau în toată România. Ţara devenise o victimă a regimului comunist, care, sub imperiul unor lozinci aparent superumaniste, ducea la ignorarea intereselor celor mulţi şi la supunerea totală faţă de gândirea lui Ceauşescu. Lipsurile materiale se accentuau, iar tensiunea în sânul poporului creştea. Soţia dictatorului, „Tovarăşa”, contribuia prin agresivitatea ei brutală la accentuarea atmosferei de ignorare generală a nevoilor populaţiei. Obiectivele gândirii sale inculte, dar grandomane, cu pretenţiile unei „savante”, agravau şi mai mult situaţia. Deciziile sale autoritare erau adesea complet lipsite de efecte pozitive, implicându-se şi în domeniul urbanismului. Ea nu dorea să rămână mai prejos de soţul ei. Prin aplicarea unei politici dure a regimului, „sistematizarea” devenise o metodă de realizare a unei viziuni constructive şi urbanistice megalomane, cu ignorarea adevăratelor necesităţi de evoluţie urbanistică a localităţilor. Astfel, efectul general era în realitate crearea în România a unei nemulţumiri şi tensiuni reale, care nu trebuiau ignorate şi care semănau cu formarea preludiului unei răscoale generale. Toată România putea fi considerată că în acei ani i se aplica diagnosticul realist: „În preajma revoluţiei”. În poziţia mea de arhitect-şef al Capitalei m-am luptat, atât cât a fost posibil, pentru anularea acestei acţiuni catastrofale a regimului. Iar uneori am reuşit, domnul Radu Ciuceanu fiind alături de mine.

Iată un exemplu concret, care demonstrează suplimentar şi rolul potenţial negativ al Elenei Ceauşescu, în materializarea organizării zonelor de locuit din localităţile României. Astfel, într-o dimineaţă mă sună şeful de cabinet al „Tovarăşei”, respectiv „Cabinetul II”, şi îmi transmite o sarcină importantă şi urgentă pentru mine, ca ahitect-şef al Capitalei, din partea Tovarăşei. Mi se cere să-i prezint tovarăşului Ceauşescu o propunere de sistematizare a localităţii Săftica, de lângă Bucureşti, întrucât el a hotărât sistematizarea acesteia, aplicându-i-se aceleaşi principii ca în cazul localităţii Otopeni. Aceasta însemna demolarea integrală a construcţiilor de pe o latură a şoselei, cu realizarea în locul lor a unor blocuri P+3, iar pe latura opusă, realizarea sau păstrarea unor case parter de calitate. Totul ca la Otopeni. Importanţa şi urgenţa sarcinii erau evidente. În această atmosferă de îngrijorare bruscă, am surpriza binevenită să mă pomenesc cu domnul Radu Ciuceanu, care vine pur şi simplu întâmplător, conform obiceiului de a mă vizita din când în când. Îl pun la curent cu sarcina primită din senin şi începem să ne gândim la ce e de făcut. Ca de obicei, domnul Radu Ciuceanu era principalul meu sfătuitor.

În primul rând, referitor la Săftica, am acţionat pentru a afla ce se întâmplase, ca să se ia o asemenea hotărâre pe neaşteptate. Şi iată ce am aflat: Într-o după-amiază, „Tovarăşa” pleacă de la Snagov spre Bucureşti cu maşina. Traversând localitatea Săftica, se opreşte şi intră în vorbă cu nişte femei. Nu se ştie nici până azi ce au discutat, dar Ceauşeasca se înfurie şi discuţia devine o ceartă cu strigăte şi ameninţări ale ”Tovarăşei”, care se suie în maşină, trântind uşa şi plecând în trombă. Ceea ce, domnul Ciuceanu şi cu mine, am făcut cu grijă şi grăbire. Dar am luat în acelaşi timp o hotărâre de foarte mare importanţă şi curaj: să prezentăm în premieră o propunere de sistematizare corectă, după gândirea noastră, fără distrugerile impuse dictatorial. M-a impresionat faptul că domnul Radu Ciuceanu a organizat personal elaborarea materialului de prezentare. Vine şi prezentarea. Atât Ceauşescu, cât şi „Tovarăşa” sunt de faţă. Dar noi nu mai propunem o soluţie cu blocuri noi P+3, care să apară, ca la Otopeni. Se păstrează pe ambele laturi ale şoselei casele mai bune. Pe o latură a şoselei, care trece prin localitate, apar două clădiri mai mari propuse de noi, marcate cu alb, situate pe latura opusă zonei cu blocurile albe realizate la Otopeni. Ele aduc aminte de soluţia aprobată anterior de Ceauşescu, care conţinuse nişte blocuri noi albe, care se realizaseră la Otopeni. Ceauşescu întreabă ce e cu acele două clădiri albe noi, pe cealaltă parte a şoselei principale. Domnul Ciuceanu declară că ele sunt clădiri istorice de valoare. Secretul nostru este că noi ştim că „certificatul de descărcare arheologică” existent ca de obicei, folosit prin domnul Ciuceanu, specifică într-adevăr că aceste clădiri au o valoare istorică, deci trebuie păstrate, ceea ce noi am şi făcut. Suntem martori, cum „Tovarăşa” intervenea acum pentru prima dată personal într-o problemă privind demolările necruţătoare. Iar eu mi-am permis să ignor pentru prima dată un ordin primit de la ea prin şeful ei de Cabinet! Ne uităm cu mare atenţie la cuplul prezidenţial, întrucât indicaţiile de desfiinţare au fost transmise de la acest nivel! E drept că indicaţia de restructurare categorică a localităţii nu a venit personal de la Ceauşescu. Dar „Tovarăşa” era şi ea suficient de hotărâtă şi cunoscută pentru autoritatea ei necontestată. Şi totuşi noi ignorăm o hotărâre clară a sa! Acum asistăm la o acţiune fără precedent. Localitatea Săftica este menţinută şi, conform machetei prezentate, sunt păstrate case pe ambele laturi ale şoselei. Şi iată că, datorită domnului Ciuceanu şi mie, restructurarea fundamentală a localităţii nu mai are loc! Iar despre desfiinţarea localităţii Săftica nu se mai pomeneşte! Cuplul prezidenţial nu intervine. Victorie! Soluţia propusă de noi este acceptată. Asistăm la un moment istoric. * În bătălia permanentă de protecţie edilitară a Capitalei, uneori lucrurile erau mai simple. Astfel a fostul cazul celebrului monument al soldatului sovietic „eliberator„ , care domina Piaţa Victoriei, fiind un înalt obelisc, având în vârf soldatul cu pricina. Ştiam că Ceauşescu voia să scape de acest simbol al puterii sovietice brute. Eu prezentam ca de obicei macheta elaborată de proiectanţii de la Institutul „Proiect Bucureşti” privind sistematizarea zonei Piaţa Victoriei. Ceauşescu analizează cu mare atenţie macheta pieţei sistematizate şi constată că pentru staţia de metrou de pe Bulevardul Aviatorilor are prevăzut un singur acces pe direcţia nord-sud, pe latura de răsărit a pieţiei. Mă întreabă de ce nu există, în mod firesc, încă o cale de acces la metrou al publicului pe latura opusă, spre apus, a Bulevardului. Îi explic că această intrare simetrică nu s-a putut realiza, deoarece acolo este amplasat monumentul soldatului sovietic. Ceauşescu are o reacţie surprinzătoare, de valoare istorică, şi îmi spune zâmbind: „Ocupă-te

Dimensiuni dumneata de staţia de metrou, că mă ocup eu de soldatul sovietic!”. În consecinţă în nota de cancelarie, care se elaborează după prezentarea respectivă, se explică necesitatea mutării monumentului soldatului sovietic, pentru a se putea realiza pe amplasamentul lui o a doua intrare necesară pentru public la staţia de metrou respectivă. Statuia soldatului sovietic a fost astfel dată jos de pe soclul ei şi a ajuns amplasată pe un soclu mic în cimitirul existent al soldaţilor sovietici din nordul Capitalei, nemaiavând caracterul ei gigantic iniţial. Dar intrarea suplimentară de metrou nu a fost executată niciodată... În calitatea mea de român basarabean, acest episod mi-a plăcut foarte mult. Soldatul sovietic mă scosese din casa unde locuisem la Bălţi în Basarabia, iar eu, la rândul meu, l-am scos din Piaţa Victoriei, unde avea la picioare tot Bucureştiul... * În conformitate cu activitatea mea curentă de arhitect-şef al Capitalei, îi făceam lui Ceauşescu prezentările permanente de soluţii de sistematizare, care precedau totdeauna lucrările de investiţii în construcţii. O problemă importantă o constituiau şi o constituie monumentele istorice şi, în special, bisericile. În acest context vreau să mă refer la două intervenţii importante ale mele în calitate de arhitect-şef al Capitalei. Trebuia să-i prezint dictatorului macheta zonei centrale a Capitalei, conţinând şi Piaţa Sfântul Gheorghe, dominată de Biserica Sfântul Gheorghe-Nou şi statuia lui Constantin Brâncoveanu, în apropiere găsindu-se şi bazinul cu marcarea Kilometrului 0 al României. Unul din locurile mele favorite din Bucureşti, întrucât eu vin adesea aici, să-mi luminez sufletul privind interiorul bazinului respectiv, unde pe direcţiile respective sunt săpate numele judeţelor din timpul României Mari, inclusiv numele sfânt pentru mine: „Bălţi”. Biserica Sfântul Gheorghe Nou, atunci cu un aspect modernizat nereuşit, având în faţa ei o clopotniţă cenuşie nouă, nepotrivită, cu o arhitectură complet ruptă de stilul brâncovenesc, domina peisajul. Eram în anul 1982. Ceauşescu ridică mâna şi spune: „Biserica asta...”. Conform uzanţei sale, urma verdictul de demolare. Am intervenit, întrerupându-l şi spunând: „Aici este mormântul lui Brâncoveanu!” Ceauşescu a reacţionat imediat, zicând: „Se va proteja mormântul lui Brâncoveanu!” şi s-a îndepărtat grăbit. În consecinţă biserica a rămas neatinsă, iar tot ansamblul bisericesc a putut fi reconstruit cu succes, eliminând clopotniţa neavenită. Conducerea bisericească are meritul de a fi realizat, pe baza aprobării de principiu, păstrarea mormântului lui Brâncoveanu şi amenajarea adecvată a complexului ecumenic. Nu puteam bănui atunci că într-o zi, la 8 februarie 2015, voi trăi una din cele mai fericite zile din viaţa mea, în calitate de român şi basarabean, când am fost răsplătit pentru ceea ce făcusem atunci: adică salvarea Bisericii Sfântul Gheorghe Nou. După terminarea lucrărilor de restaurare şi redarea în circuit public a întregului ansamblu, am beneficiat de un gest extrem de frumos al părintelui paroh Emil Nedelea Cărămizaru. Acesta mi-a spus că vrea sămi mulţumească public pentru salvarea bisericii de la demolare. Ne-am înţeles cum şi în consecinţă am venit într-o duminică la prânz la slujbă în biserică, am fost invitat să intru în altar prin spate, evitând lumea, şi rugat să aştept, ca să fiu poftit să apar în faţa credincioşilor. Lucrurile s-au desfăşurat întocmai aşa. L-am putut auzi pe înaltul prelat, prezent în faţa altarului, referindu-se la faptul cum biserica era pe punctul de a fi demolată de Ceauşescu, dar a existat un credincios care l-a prevenit pe Ceauşescu că în biserică se găseşte mormântul lui Constantin Brâncoveanu. Iar Ceauşescu a declarat imediat că mormântul trebuie protejat. Acum preotul Paroh a anunţat credicioşii că persoana care l-a prevenit atunci pe Ceauşescu este fostul Arhitect-Şef de atunci al Capitalei – Alexandru Budişteanu. În mod firesc, nimeni nu a mai ridicat vreodată problema bisericii. Salvatorul bisericii, Alexandru Budişteanu, este acum prezent şi li se va adresa celor de faţă, povestind ce s-a întâmplat. În consecinţă, am fost invitat să apar, am ieşit în faţa altarului, şi am povestit succint cum s-au desfăşurat lucrurile. A urmat un mare ropot de aplauze ale credincioşilor, pe care nu am să le uit vreodată. Ca arhitect-şef, am mai salvat încă o biserică din Bucureşti. Este vorba despre Biserica Sfântul Elefterie Vechi, o frumoasă biserică în stil brâncovenesc din secolul XVIII, amplasată pe carosabil în axul străzii Sf. Elefterie în Cotroceni. (Întâmplarea face să locuiesc în apropierea acestei biserici.) Într-o zi, în anul 1982, am fost chemat de Nicolae Matei, secretarul de partid cu problemele organizatorice ale Capitalei, şi rugat să-i dau un acord scris pentru demolarea bisericii respective. „Chem nişte muncitori, mi-a zis el, ”şi într-o săptămână nu mai rămâne nimic din ea!” Răspunul meu a fost: „Dv. ştiţi că în Bucureşti biserici nu a demolat nimeni, cu excepţia tovarăşului Ceauşescu? Credeţi c-o să-i placă dacă cineva o să facă la fel?” Tovarăşul Matei a oftat şi a renunţat la idea lui. În ceea ce mă priveşte, am reuşit ca în anul 2015, cu acordul Preotului Paroh Valer Ulican al Parohiei Sfântul Elefterie, să obţin aprobarea direcţiei Cultură a Municipiului Bucureşti, reprezentată de Directorul Dragoş Frăsineanu, pentru montarea pe faţada bisericii a unei plăci de marmură cu următorul text: „În anul 1982 această biserică a fost salvată de la demolare de Alexandru Budişteanu, Arhitectul- Şef al Capitalei (1977-1983)”. Iată câteva faţete ale existenţei mele într-un regim totalitar. * Azi, când aniversăm 25 de ani de la crearea Institutului Naţional pentru Studierea Totalitarismului (INST) al Academiei Române, devine tot mai evidentă necesitatea cunoaşterii problemelor specifice ale regimurilor totalitare. Iar INST îşi îndeplineşte în continuare, cu perseverenţă şi succes, misiunea de a face cunoscute şi de a dezbate aspectele diverse pe care regimurile totalitare le pot implica. (Material elaborat pentru a fi prezentat la 21 noiembrie 2018 în cadrul Conferinţei Naţionale şi al aniversării a 25 de ani de activitate a Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului al Academiei Române.)

7

Matematica, Mărturisiri dragostea mea! Pentru orice gospodar, om de ştiinţă sau preşedinte de ţară vine o vreme, vine o zi când îşi totalizează rezultatele muncii sale. La fel am procedat şi eu, la 22 septembrie 2018, ziua în care am ţinut un referat la o conferinţă ştiinţifică internaţională. După absolvirea şcolii primare din satul de baştină Rotunda, raionul Edineţ, părinţii mi-au satisfăcut dorinţa de a-mi continua studiile la liceu. Astfel, în 1938, am susţinut examenele de admitere la liceu, la Iaşi, devenind primul licean în istoria satului Rotunda. În luna iulie a fiecărui an de studii mă ocupam de preparaţii, de pregătirea absolvenţilor şcolilor primare din Iaşi pentru examenele de admitere la liceu. Îmi selectam elevii buni pentru a fi sigur că vor susţine cu succes examenele de admitere. Eram plătit bine, fiindcă în acele vremuri studiile liceale erau cu plată şi numai oamenii înstăriţi îşi permiteau să plătească taxa de studii la un liceu bine cotat, de aceea şi plata pentru preparaţie era pe măsură. Am absolvit primul ciclu liceal – capacitatea – cu toate notele de 10. Însă din cauza războiului n-am absolvit liceul şi în 1948 am absolvit şcoala medie din Edineţ şi chiar în luna septembrie a aceluiaşi an m-am angajat la serviciu ca învăţător. Paralel cu activitatea de învăţător de matematică făceam studii prin corespondenţă la Facultatea de Matematică a Institutului Pedagogic „Ion Creangă” din Chişinău. În vara anului 1952 absolvisem cursul trei. În august 1952 m-am concediat de la serviciu şi am continuat studiile la facultate, la secţia de zi (staţionară). În 1954 am absolvit Facultatea de Matematică, am primit diploma de „otlicinic” (de excelenţă) şi am fost repartizat la serviciu la Institutul Pedagogic din Tiraspol – conferenţiar la catedra de matematică, unde nu era niciun doctor în ştiinţe. Din acel an, 1954, satul Rotunda avea primul, în istoria sa, absolvent de facultate. Paralel cu activitatea didactică eram implicat intens în activitatea ştiinţifică, de cercetare. Am făcut doctoratul şi în 1964 am susţinut teza de doctor în matematică la Academia de Ştiinţe din Kiev. Din acest moment, catedra de analiză matematică a institutului din Tiraspol avea primul doctor în matematică, dar şi satul meu de baştină avea primul doctor în ştiinţe şi, cu regret, până în prezent satul Rotunda nu are încă un doctor în matematică, şi nici în fizică. În 1968 am trecut, prin concurs, la Institutul Pedagogic din Chişinău, unde, altădată, făcusem facultatea. În activitatea mea ştiinţifică am publicat în ţară şi peste hotarele ei mai mult de 100 de lucrări ştiinţifice, am scris şi am publicat 14 volume de carte de matematică şi un volum de carte de sociologie. Sunt autorul primului manual de analiză matematică pentru universităţi, publicat în Moldova, la Editura Lumina din Chişinău, în 1992. Altă lucrare pentru universităţi, „Teoria limitelor şi calculul diferenţial”, am publicat-o în 2006 la Editura Spiru Haret din Iaşi. În 2010 şi 2011 am publicat două volume de carte de matematică cu acelaşi nume – „Bazele analizei matematice”. În volumul din 2010, pag. 663-665, am inclus o scrisoare testamentară, o poruncă pentru consătenii mei, care se potriveşte pentru orice comunitate de ţărani. Din această scrisoare, inclusă în toate cărţile mele publicate ulterior, scot în evidenţă, în acest articol, următorul citat: „Nu lăsaţi copiii dotaţi la coarnele plugului, îndrumaţi-i să facă studii liceale, iar apoi şi studii universitare. O parte dintre ei se vor întoarce la vatra părintească, vor fi învăţători, profesori, medici, contabili, agronomi sau altă profesie şi, ca urmare, veţi avea o intelectualitate băştinaşă, veţi avea, măcar jumătate din corpul didactic al şcolii, învăţători şi profesori băştinaşi, care, mai mult decât alţii, vor fi interesaţi să apere cu sfinţenie onoarea şcolii, care este şi onoarea satului. Având o intelectualitate băştinaşă, veţi reuşi să alegeţi un primar instruit, înţelept şi cinstit, bun gospodar, care va munci pentru comunitatea satului. Totodată, această intelectualitate, cu trecerea anilor, se va perfecţiona tot mai mult, devenind astfel un izvor de cultură, un exemplu de comportament onest pentru întreaga comunitate a satului. Numai aşa veţi dăinui peste secole cu demnitate şi înţelepciune”. Un vis al meu, menţionat în citatul de mai sus, este alegerea doamnei Galina Iuşan în funcţia de primar al satului Rotunda. Primara Galina Iuşan este o doamnă cu studii superioare în domeniul economiei şi contabilităţii, este bine instruită, este cinstită şi harnică, îşi iubeşte consătenii şi face tot ce-i stă în putere pentru ca viaţa fiecărei familii din sat să devină mai uşoară. A reuşit să construiască în sat o bună parte de drum asfaltat, să asigure comunitatea satului cu apă potabilă, a efectuat o reparaţie capitală de toată frumuseţea a clubului din sat, în care se află şi biblioteca satului. Sunt de părere că doamna Galina Iuşan ar fi bine să-şi înainteze candidatura sa, la alegerile din 2019, pentru următorul mandat de primar al satului, căci mai sunt probleme care se cer a fi rezolvate şi anume ea, intrată în aceste probleme, fiind o persoană bine instruită, inteligentă şi înţeleaptă, va duce la capăt, la bun sfârşit toate problemele cu care se confruntă satul, inclusiv va rezolva şi problema şcolii, numai să-i dea Domnul sănătate. Revin în continuare la rezultatele muncii mele, revin la cea mai veche şi controversată problemă de matematică din istoria omenirii, pe care am reuşit s-o rezolv după 40 de ani de muncă. Cu multe mii de ani în urmă, meşterii olari şi meşterii dogariconstructori de butoaie au observat că între lungimea unui cerc şi diametrul lui există un raport care nu depinde de lungimea diametrului. În acele vremuri, măsurările se efectuau cu o sfoară. Multe mii de ani acest raport a fost considerat numărul 3. După ce Arhimede a arătat că raportul dintre lungimea cercului şi diametrul lui este mai mare decât 3, s-a început goana în căutarea unei definiţii bine închegate din punct de vedere matematic pentru raportul menţionat. Peste ani acest raport a fost botezat cu litera grecească π, se citeşte „pi”. De-a lungul secolelor şi miilor de ani, multe generaţii de matematicieni cu minţi măreţe şi lucide şi-au sacrificat viaţa în căutarea unei definiţii matematice pentru dezlegarea enigmei generate de problema raportului π (pi). Iată că Dumnezeu a poruncit ca această problemă să fie dezlegată, rezolvată aici, pe pământul românesc, şi, după 40 de ani de muncă intelectuală, am reuşit să rezolv problema generată de enigma raportului π. După ce am terminat să aştern pe hârtie rezolvarea problemei menţionate, m-am întrebat: De ce Tu, Doamne, mi-ai dat anume mie cuget şi putere să trec peste obstacolele vieţii şi să rezolv cea mai veche şi controversată problemă de matematică din istoria omenirii, ce faptă dumnezeiască am împlinit în faţa Măreţiei Tale? Cred că Dumnezeu mi-a dat cuget şi putere să trec peste obstacolele vremii, să urc cu uşurinţă versantul vieţii şi să rezolv problema generată de enigma numărului π datorită faptului că de-a lungul vieţii am muncit cinstit, am trăit cinstit, mi-am iubit graiul românesc şi neamul din care am provenit. Odată cu rezolvarea problemei numărului π, am scris şi am publicat altă trigonometrie, pe care am numit-o „Trigonometria absolută”. Se găseşte în Biblioteca Naţională şi în cea municipală din Chişinău, în bibliotecile universităţilor cu profil real, în bibliotecile liceelor „Pan Halippa” şi „Mihai Eminescu” din Edineţ, în biblioteca AŞM, precum şi în posesia şefilor de catedre de matematică a universităţilor din ţară. Mulţumesc bunului Dumnezeu că mi-a dăruit cuget şi putere pentru a găsi acea cale, acel drum care m-a condus la rezolvarea celei mai vechi şi controversate probleme de matematică din istoria omenirii, problemă despre care de-a lungul vremii s-au scris cărţi. Sergiu MIRON, doctor în matematică, profesor


8

Literatura şi arta

Nr. 1 (3826), 3 ianuarie 2019

UN EXEGET ÎNTRE TRĂIRE ŞI MĂRTURISIRE

A plecat anul! Pe lângă impresia reală a unei interminabile hărmălăi politico-babilonico-sodomice pe ambele maluri ale nevinovatului Prut, dar şi în lume, a fost... tulburat incredibil de frumos de o veste cu adevărat foarte aşteptată până şi de subconştientul fiecăruia dintre noi: literatura română a fost binecuvântată de un premiu internaţional, egal cu Premiul Nobel! Ba chiar mai important, cred foarte întemeiat, deoarece se decernează o dată la 5 ani!!! Şi se întâmplă această fericire intelectuală în anul când literatura universală a fost... pedepsită de Comitetul Organizatoric pentru decernarea Premiilor Nobel pentru aceleaşi babilonii-sodomii, în principiu, despre care nu e cazul să vorbim aici. Doar că deja în acest an, în 2019, Premiul Nobel pentru Literatură va avea două nominalizări. Iertată ne fie nemodestia, dar şi aici avem aşteptări. Aşadar, Dumnezeul Literaturii iubeşte România! Cu mare şi sigură certitudine! Şi se bazează siguranţa noastră îngemănată cu certitudinea pe simplul motiv: îl avem pe Eminescu! Cât de mult s-ar fi bucurat Marin Preda, Nichita Stănescu, Grigore Vieru... Alţi câţiva mari scriitori români şi nu doar... Ca pentru propria clipă de glorie s-ar fi bucurat, cu siguranţă. Aşadar, Medalia de Aur pentru Filologie „Alfred Nobel” în aceste prime zile ale lui 2019 îi va fi înmânată Domnului Profesor, academician Eugen Simion. Incredibil de frumos, incredibil de just. Şi foarte apreciat acest gest al Societăţii Internaţionale de Filologie de a înainta candidatura acad. Eugen Simion, care candidatură să fie susţinută de 200 de mari şi importante universităţi din întreaga lume... Şi cum e iarnă şi suntem în primele clipe ale lui 2019, să dăm curs amintirilor, să revedem un pic calea parcursă de acest iubit scriitor şi mare prieten al Basarabiei.

Tânăr, talentat, de înaltă calitate morală, dar şi şomer uşor „camuflat” în „Colectivul Eminescu” condus de Perpessicius (D. Panaitescu) pentru un salariu modic, scrie lucrarea „Proza lui Eminescu”, recent reeditat la Iaşi, în care dă dimensiune eminesciană şi acestui gen profesat de Marele Poet şi Cetăţean, Eminescu, şi în 1964 este distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut literar. Poate exista o mai frumoasă intrare în literatură? Alături de colegul de liceu şi de facultate, Nichita Stănescu?! Reuşeşte să păstreze în mare taină faptul că scrie poezie şi se consacră teoriei literare şi predării cursului de literatură la universitatea din Bucureşti. Nu scapă de ispita de a scrie jurnal şi pasiunea aceasta îl va tot însoţi. Ba mai mult: scrie şi critică literară, şi jurnal intim cu aceeaşi peniţă a sincerităţii, dăruirii şi devotamentului! De parcă ar scrie foarte bune romane de citit şi de pus la căpătâi. La începuturi are o bursă de studiu în Germania, apoi în Franţa, pe care le fructifică la maximum, nemţeşte cumva. La Paris, la Sorbona, este profesor de limba română. şi ce fel de profesor?! Pe lângă studenţii universitari cursurile ţinute de tânărul domn Profesor sunt frecventate şi de femeile intelectuale ale Capitalei Luminilor, vin ca la cenaclu, ca la un adevărat spectacol literar! Să mai asculte frumoasa limbă română, să mai admire şi un... veritabil Alain Delon, de ce nu?! Purtau cu sine acele vestale ale frumosului, alături de poşete, şi elegante truse cu gheme, andrele, cârlige... Şi după un răspuns sau o replică de excepţie, îmi închipui, se dedau ancestralului lucru manual – croşetării diverselor obiecte vestimentare sau bibelourilor! Se reîntoarce în Ţară şi vin nişte ani când titlurile răsunătoare de volume, premiile pentru munca de ocnaş în hăţişurile scrisului naţional şi universal se înmulţesc direct proporţional cu… surprizele muncii

Conştiinţă şi om „Luptătorul învins în cădere totdeauna este biruitor în idee”. Tudor PALLADI Născut în 1930, scriitorul Mihail Garaz la data de 13 noiembrie ar fi împlinit 88 de ani. Ar fi împlinit… Şi s-ar fi bucurat că idealul pentru care a luptat şi s-a jertfit – ecologia plaiului şi al sufletului – sunt azi pe prim plan: mişcarea ecologică ia amploare tot mi mult; şi omul s-a schimbat, a dispărut „sminteala colectivă” şi fiecare îşi caută de viaţa şi de nevoia sa. Şi dacă n-ar fi fost acea minte întunecată care a tras cu arma, pe lângă cele 20 de cărţi care îi poartă semnătura, Mihail Garaz ar fi editat încă multe, toate plne de dragoste pentru om, pentru natură şi neam. Poetul Victor Teleucă scrie despre el astfel: „Mihail Garaz a fost o personalitate de o înaltă cultură complexă, în care activau concomitant poetul, ecologul, antropologul, psihologul şi numaidecât lingvistul. Mihail Garaz a fost un gânditor”. Iar criticul literar Tudor Palladi se referă tulburător despre versul garazian. Iată ce scrie printre altele: „Cei care vor lectura poeme gen „Ecologia neliniştii”, „Mărul”, „Să nu uităm” etc. nu vor putea rămâne indiferenţi faţă de contribuţia poetului la sporirea forţei spirituale a versului

Mihai GARAZ

Comemorări

care a fost şi rămâne nu numai un necesar şi ideal înţeles intraductibil al cuvintelor, al începutului de noi şi de nou, dar şi de taină, de mister, de stea şi de cer, de clopot şi de luminăce ne purifică gândurile de rugină şi de rutină şi ne adună sub a stelelor cunună întru a vedea dincolo de imagine şi idee, dincolo de trup, de ochiul de ciclop al cuvântului pământului, al cuvântului de duh şi de văzduh, „steaua” de „după stele” a viersuitorului inconfundabil de la Susleni, angajat de la „Cântec în septembrie” la „Destin” în muncile sisifice ale cuvintelor ce l-au înstelat în memoria generaţiilor şi muzelor creaţiei”. Doctorul în chimie Dumitru Batâr consemnează despre poet, totodată făcând un apel către generaţiile care vin după noi: „Destin pe cât de tragic, pe atât de luminos, Miahil Garaz a fost nu numai un bun poet, prozator, ziarist, publicist, ci şi un chimist profesionist de cea mai înaltă probă. Fără îndoială, Mihail Garaz a fost o conştiinţă şi un om al inspiraţiei cu un suflet mai înalt decât muntele şi mai greu decât plumbul şi chiar uraniul. Voi, cititorii din viitor să nu-l uitaţi pe multregretatul cărturar Mihail Garaz”. Alexandra CUCU *** Luminile plopilor Se sting câte una Frunzele vraişte Zboară pe lacuri… Iar mie îmi pare Că timpul vuieşte Şi curge ca apa Prin scocuri şi lacuri (veacuri)?

Şi-n undele lungi de păsări Lunecând pe străbunele vetre. Dacă spun cărţile drept, Lumea e circ zgomotos. Cu mine, sau fără de mine Trăieşte la fel de frumos.

Amintirea ta Când inima căldură vrea Îi dau din amintirea ta Şi inima pribeagă Cu zbor de pasăre se leagă.

Senzaţia-aceasta O am totdeauna Când văd cum se duc Rândunelele noastre Şi prinde rugină pădurea Şi via pe dealuri Cu frunzele-albastre.

Când ochii vor lumină Din amintirea ta o cer să vină Şi ochii neguraţi Cu soarele se prin – doi fraţi.

În astfel de clipe Se naşte tristeţea Şi gândul mă bate Cu drumuri pierdute, Rupând stăvilare Spre zările luminilor Necunoscute…

O stropule fierbinte, Ce picuri rar peste cuvinte, Să potoleşti a lor arsură Tu eşti izvor de lumină şi căldură.

*** Poate vă par uneori Ca străinul venit fără veste. De unde-am venit? De unde sub zările-acestea?

scriitoriceşti, mari şi mici... Pentru profesarea onestă şi de întâmpinare a criticii literare, cum să nu. Câte nu i se pot întâmpla unui scriitor care publică articole ştiinţifice în reviste, este membru al colegiilor de redacţie ale revistelor literare, mai are şi alte munci, onorifice şi importante, în diferite comitete ştiinţifice naţionale, europene, internaţionale. Prin urmare, calitatea, succesul mai şi deranjează, cunoaştem. Apoi vin şi acei ani când este împins, propulsat de prieteni şi colegi în faţă, ca să se angajeze în lupta pentru renaşterea Ţării pe pista cotită a preşedinţiei României, imediat după căderea dictaturii. Dar... Rămâne doar să regretăm cu toţii pentru că există în istoria modernă a Ţării acel „dar”, că n-a funcţionat acel Grup de Iniţiativă inteligentă pentru prosperarea României! În doar câţiva ani vine la conducerea Academiei Române în calitate de vicepreşedinte, şi din ianuarie 1998 ca preşedinte al celui mai important for ştiinţific din Ţară şi după activitatea sa aici, după patru mandate, eligibile, de vicepreşedinte şi două de preşedinte – şi este unul dintre cei mai buni preşedinţi ai Academiei Române, pornind de la fondarea ei, din 1866 –, putem

Să nu uităm Într-o zi, într-o noapte cândva Ne vom apropia cu nespusă tristeţe De gurile fluviului, de capătul vieţii.

Ştiu! Vă-ntrebaţi cu dreptate Şi nu pot să vă explic Că vin să vă dărui lumina Şi viaţa mi-o trăiesc ca un schivnic. Totuşi, vă rog să mă credeţi, Vin din visele bizare, din vechiul pământ Ca ploaia, ce umblă mânată de vânt Prin noaptea vieţii fără prihană.

Ne vom aminti bucurii şi necazuri. Şi ce am făcut pentru binele lumii, Şi ce am scăpat - la răul ei nume.

După lungi căutări, După brume şi gheaţă Mi-a fost hărăzită Încă o viaţă.

Să nu uităm deci să punem la număr, Alături de laudă, semnul prihanei – Balanţa cu braţele rupte din umăr.

Şi cărţile spun Că eu voi trăi în pietre

Va fi cel de pe urmă prilej să cunoaştem, Că ne-am rătăcit prin greşeli, falsităţi Şi ne-am regăsit în lumina dreptăţii.

Adresa redacţiei: „Literatura şi arta” str. Sfatul Ţării nr.2, 2009, or. Chişinău Tipografia „Universul”

să ne dăm seama unde ar fi fost azi Ţara, dacă avea norocul unui asemenea preşedinte! Mare intelectual şi gospodar din părinţi gospodari din Chiojdeanca Ploieştilor... Sunt sigură că sărbătoream Centenarul în cadrul Ţării Reîntregite! Aşa se face că revista „Literatura şi arta” a fost prezentă şi a relatat pe larg despre evenimentele pe care le organiza şi la care participa Domnia Sa, Domnul Profesor, acad. Eugen Simion. Academia Română a adus aproape de inima şi cugetul cititorilor săi modul de muncă la proiectele academice ale instituţiei – despre editarea Manuscriselor Eminescu, visul sacru al lui Constantin Noica, al celorlalţi eminescologi – şi sunt 38 de imense volume şi 44 de tomuri, copie exactă a originalelor, obţinută mai întâi la un copiator nemţesc de mare performanţă, care a găsit printre rânduri nemuritoare eminesciene, devenite aproape ilizibile în timp, până şi urme de creion! Şi, atenţie: acest set complet, Manuscrisele Eminescu, sunt donate de Academia Română celor mai importante biblioteci româneşti... de pretutindeni. Dar proiectul Pleiade, după modelul Academiei Franceze, unde să se întâlnească toţi scriitorii români! Şi să se ajungă astăzi la circa 300 de somptuoase volume. Dar averea istorică a Academiei Române, înstrăinată de proletcultism, şi care imobile încetul cu încetul se reîntorc ca muzee ale literaturii. De fapt Domnia Sa a trecut Prutul de foarte multe ori şi de fiecare dată cu importante donaţii de carte! Cu importante şi pline de înţelepciune tradiţională superioară discursuri... Cu mult drag şi dragoste pentru literatura română, pentru cultura neamului, pentru tezaurul testamentar, pentru Basarabia şi basarabeni. Spuneam mai sus despre titluri simioniene de carte de mare impact asupra cititorului elevat, volume de critică literară, de eseu, de jurnal... Ce mai putem adăuga? Capacitatea de muncă a savantului este uluitoare: calitatea scrisului se împleteşte firesc şi cu teoria literară

Cu mulţi ani în urmă, drumul mă ducea pe la Mănăstirea de maici Agapia. Era iarnă şi se înnoptase deja. Dar sătucul adăpostit de zidurile mănăstirii era plin de lumină. Curioşi, noi, câţiva ziarişti de la ,,Moldova suverană”, însoţiţi de o călăuză de la mănăstire, am bătut cu pietate la o uşă. Ne-a deschis o maică. Ne-a invitat cu blândeţe să intrăm. Înlăuntru, o soră trebăluia la războiul de ţesut. Pe pereţi – covoare, lăicere, păretare. Şi atâta lumină în casă. Călugăriţa ne povesti despre îndeletnicirile sale, dar şi ale celorlalte măicuţe de la mănăstire. Despre covoarele ţesute seară de seară, despre alte articole de artizanat meşteşugite cu migală, care, odată gătite, luau calea spre pieţele României şi dincolo de hotarele ei. Tot astfel la a doua, la a treia casă. Tihnit şi paşnic pe din afară, înăuntru sătucul forfotea de muncă. Astfel încât am rămas cu impresia că am vizitat un muzeu în devenire, un cătun din poveşti. Îmi dăinuie şi acum în amintire lumina acelor covoare. Am impresia că demult, cândva, şi satele noastre, mai ales iarna, erau parcă din poveste. Aproape fiecare casă era împodobită cu covoare şi lăicere, cu broderii şi alte articole de artizanat, confecţionate de gospodarii înşişi. Aproape fiecare casă avea fie un război de ţesut, fie altă unealtă de pe vremuri. Iarna, după ce se lăsa întunericul, ţăranii mai continuau să muncească de zor. Precum la Mănăstirea Agapia. Ţesute manual, din lâna care era vopsită de coloranţi naturali, pe care gospodinele le pregăteau din plante, în trecut covoarele serveau drept măsură a bunăstării unei familii şi se transmiteau ca moştenire din generaţie în generaţie. Scoarţa era de nelipsit în zestrea unei mirese, dacă nu un atribut principal. Toată viaţa ei, bunica Marfa a ţesut la stative. Veneau la ea femeile din tot satul. Cu lână, cu terfe. Comenzile nu mai aveau sfârşit. Şi numai ea ştia cât efort depunea ca să mă măgulească cumva să-i dau aţa prin iţe, să ţin fusul ori să-i ajut la o altă îndeletnicire. Ce sărbătoare mai era atunci când aducea la bun sfârşit o lucrare! Aşa o şi ţin minte pe bunica – bătând la vatale. Şi mai ţin minte scoarţa de pe perete. Un covor mare cu trandafiri roşii pe fundal negru.

După moartea bunicii, stativele i-au revenit mamei. A ţesut şi ea la covoare o bucată de vreme. Acum a rămas din ele doar scheletul din salcâm. Stă atârnat pe peretele din spate de la poiată. Casa bunicii îmi revenise mie drept moştenire. Eram încă mic şi cei mari au vândut-o de nevoie. Cu tot cu scoarţă… Odată, am vizitat nişte rude dintr-un sat de pe malul Nistrului. Am rămas uimit când am văzut în casă, aşternut pe jos, un covor tradiţional basarabean de toată frumuseţea. În stare bună. Cu ornamente vechi, de culoare roşie, pe fundal negru. Semăna izbitor cu scoarţa de altădată a bunicii. Fără să stau pe gânduri, le-am zis: Vă daţi seama pe ce călcaţi?... Le-am propus atunci să mi-l cedeze în schimbul unui covor persan. Rudele mele, după o ezitare, mi-au răspuns că se vor mai gândi. Peste un timp, când mă întâmplasem din nou în acea casă, am zărit acelaşi covor… atârnat pe perete. Nemţii cumpără covoarele noastre naţionale şi le atârnă, în ramă, pe perete. Ca pe o operă de artă. Noi, le aşternem pe jos, le călcăm în picioare. Duminică, de ziua Târgului Naţional al Covorului, ajuns în acest an la ediţia a cincea, am călătorit cu vederea prin colecţia de covoare ale Muzeului Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală. O colecţie veche, inegalabilă, cu care s-ar mândri orice muzeu din Occident. Încât mi-am zis: niciun covor, dar niciun covor, oricât de iscusit confecţionat astăzi, nu poate fi asemănat ca frumuseţe şi valoare cu acestea de la muzeu. Pentru că, adevărat, covoarele confecţionate de meşterii populari sunt frumoase, sunt confecţionate cu respectarea tradiţiei, vopsite cu culori naturale, din plante. Numai că, ele ar fi, ca şi cum, o sintetizare a covorului vechi, precum ar fi un cântec popular străvechi în interpretare modernă, stilizat. – Este o colecţie inedită, cu mostre datând din secolul al XVIII-lea până în secolul XX, avea să-mi spună ulterior etnografa Varvara Buzilă, doctor în filologie, secretar ştiinţific al Muzeului. Colecţia muzeului nostru constituie un

Cântec muscălesc

Şi mână fotoliu’ spre sobă, Ca focul s-ascult cum trosneşte, Că para din vatra aceasta De baştina mea-mi aminteşte.

Maria Mardare-Fusu. „Admirându-l pe Rafael, Madona Sixtină", detaliu

profundă, şi cu talentul hărăzit de Domnul, şi cu dragostea şi forţa de a munci, şi artistismul nativ superb, şi cu profunda moralitate, şi cu sinceritatea, cu nonşalanţa fără de care nu te prea descurci, la o adică... Răsfoim câteva cărţi. „Dimineaţa poeţilor” este un volum de eseuri de referinţă, urmat-egalat poate doar de „Paşii lui Orfeu” de Nicolae Dabija, scris în aceeaşi perioadă, şi foarte bune de recitit pentru toţi cei ce gândesc în cheia lui Ispirescu, „tinereţea fără bătrâneţe”. „Timpul trăirii, timpul mărturisirii” este un volum de jurnal parizian care aşa şi nu reuşeşte să se... odihnească pe rafturile librăriilor sau bibliotecilor! şapte sau opt reeditări! Se întâmplă un fenomen asemănător cu cel al romanului „Tema pentru acasă” de acelaşi Nicolae Dabija – sunt printre cele mai căutate, citite, apreciate şi dăruite cărţi. Spre decepţia rivalităţilor de tot felul. „Moartea lui Mercuţio”, un alt volum de eseuri fără de egal... „Ficţiunea jurnalului intim”, trilogie şi ea fără de egal, dar şi premieră ştiinţifică mondială în domeniul studiului jurnalului intim scriitoricesc şi nu doar, scrisă cu verva tinerească din „Dimineaţa poeţilor”. Ei, şi cum putem continua cu enumerarea titlurilor simioniene de excepţie, mă cam tem să nu intrăm în... „metrii” colindului strămoşesc şi să cam înnoptăm! Zilele mari coincid fericit şi cu perioada colindului şi uratului! Cu atât mai mult că raftul personal al scriitorului, cel cu titluri originale de carte, o fi depăşit cei doi metri liniari de spaţiu de bibliotecă! Titlu lângă titlu, volum lângă volum. Aşadar, să-l felicităm încă o dată, să ne bucurăm pentru dragul nostru Eugen Simion, pentru gloria sa foarte, foarte binemeritată. Şi răsfrântă larg asupra întregii literaturi române, asupra culturii României, asupra Tezaurului cultural universal. La mulţi ani, Domnule Profesor! Elena TAMAZLÂCARU

Covorul… ne-a lăsat numai dorul

Te uită cum cântă decembre, La geam visez feerii – E tare frumos în Moldova, Păcat în Ural să revii.

Va fi un spectacol transparent ca o lacrimă Prin care se vede un drum în origini La cele izvoare mustind de ferigi.

PORTRET

Mai spuneţi s-aducă şi vinul Şi puneţi pe masă de toate, Că doar ştiţi, vă păzim de români – Aşa se tratează un frate.

„Această publicaţie a fost tipărită cu sprijinul Ministerului pentru Românii de Pretutindeni”: www.mprp.gov.ro. „Conţinutul acestei publicaţii nu reprezintă poziţia oficială a Ministerului pentru Românii de Pretutindeni”.

Îmi pare puţin întuneric – Mai spuneţi s-aducă şi lampa – Că-mi place să beau până-n ziuă, Să beau până-n starea beat-cleampă. Eu nu mă voi duce acasă, Că doar nu-s complet fără minte – Te uită cum ninge decembre, Nu râdeţi…, turnaţi înainte.

Redactor-şef: 022.23.82.l7, 022.2l.02.l2. Secretar general de redacţie: 022.2l.02.l2. Secţia literatură, stilizator, fotoreporter: 022.23.82.l6. Publicistica: 022.23.85.46 e-mail: literaturasiarta1954@gmail.com

http://www.literaturasiarta.md/

tezaur, un patrimoniu naţional adevărat. Majoritatea covoarelor sunt scoarţe în adevăratul sens al cuvântului. Îmi vorbi apoi, cu multă pasiune, de atâţia şi atâţia meşteri populari, ţesătoare, care reabilitează, continuă şi chiar îmbogăţesc tradiţiile basarabene în arta ţesutului. Bunăoară, meşteriţa populară Ecaterina Popescu din Clişova Nouă, Orhei, fondatoarea Complexului de Meşteşuguri ,,Rustic Art”, care încearcă să restituie tehnicile vechi ale ţesutului artistic al covoarelor tradiţionale, să promoveze covorul basarabean cu motivele lui autentice, tradiţiile, cromatica şi toate principiile artistice realizarea covorului, pentru a-l readuce la valoarea lui iniţială. ,,Ecaterina Popescu este acea care din bucăţi mici de covoare vechi a reuşit să strângă o scoarţă adevărată”, mi-a spus Varvara Buzilă. O altă meşteriţa populară, Tatiana Popa din satul Palanca raionul Călăraşi, a reînviat tehnica ţesutului covorului în bumbi… Potrivit Varvarei Buzilă, actuala ediţie a Târgului Naţional al Covorului cu genericul ,,Covorul Dorului” a venit să descopere noi valenţe în arta ţesutului, să ne vădească noi tendinţe în dezvoltarea acesteia în republica noastră, să confirme că arta ţesutului se dezvoltă. – Acum, după ce elementul ,,Tehnicile tradiţionale de realizare a scoarţei în România şi Republica Moldova” a fost inclus, în 2016,în Lista reprezentativă UNESCO a patrimoniului cultural imaterial al umanităţii, scoarţele noastre au devenit cunoscute la nivel mondial. Sigur că ne revin sarcini mult mai mari de valorificare a acestei arte, transmiterea tradiţiilor altor generaţii. Iar din partea statului se cer intervenţii serioase privind susţinerea producerii covoarelor în mai multe localităţi de la noi. Covoare, care să valorifice tradiţia autentică, cea care a uimit lumea şi ne-a dus faima pe glob ca covoare basarabene. „O mare greşeală pe care o fac contemporanii din neştire este faptul că pun covoarele pe podea, pentru a călca pe ele. Covoarele au fost însă gândite pentru a fi puse pe perete şi citite ca o carte”, avea să-mi mai spună împătimita de arta ţesutului Varvara Buzilă. Sergiu VLĂDICĂ

DODONIADA

După George Bacovia Ce bine-i prin părţile voastre Şi lumea e tare cuminte, Aici, zău, aş sta o vecie, Nu râdeţi – turnaţi înainte.

Telefoane:

Tradiții în declin

Fără schimbări În prima zi de an nou, o vecină de la Sadova o întreabă pe mama lui Igor Dodon: – Ce mai face Igoraş al tău? – Cum spunea prostii când era mic, așa spune şi-acum, cum îl lua gura pe dinainte, aşa îl ia şi acum, cum îi lipsea o doagă mai înainte, așa îi lipseşte doaga şi acum… – Slavă Domnului!, îi zice vecina. Numai de n-ar boli!

Alexandru-Horaţiu FRIŞCU

Redactor-şef: Nicolae DABIJA Secretar general de redacţie: Raisa CIOBANU Publicistică şi informaţie: Andrei MOROŞANU, Elena TAMAZLÂCARU, Aleutina SARAGIU; Literatură: Nina JOSU; Arte: Doina DOBZEU; Cultură: Iulius POPA; Stilizator: Valentin GUŢU; Machetare şi design: Andrei DORGAN; Ilustrator: Leonid POPESCU; Contabil: Ludmila LARE; Corector: Ana SURDU; Fotoreporter: Victor LAVRIC.

Profile for Andrei Dorgan

Literatura și arta nr_1 (2019)  

Revistă din Republica Moldova.

Literatura și arta nr_1 (2019)  

Revistă din Republica Moldova.

Advertisement