HAVE YOUR CAKE AND EAT IT

HAVE YOUR CAKE AND EAT IT

PUBLICAลขIE INDEPENDENTฤ

Ediţie realizată cu sprijinul PRINT PRESS SFERAMUN MANUFACTURA HANDMADE CAFE

Ediţie îngrijită de: Noemi Hügel, Claudia Ioana Doroholschi, Ana Kun Corectură: Mihaela Gheorghiţă Copertă şi layout: Ana Kun Tipar: Print Press Timişoara 2011

Infection of Fatigue © 2011 Ana Kun; AMR 99 © 2011 Ana Kun; Curs de prim ajutor © 2011 Natalia Ronkov; Liban Fast Food © 2011 Dana Ionescu; Despre ciocolată, fără verbe © 2011 Adela Ardereanu; Despre frici © 2011 Adela Ardereanu; Inverted Ode to Cats © 2011 Adela Ardereanu; În picaj © 2011 Alexandra Anton; Despre bărbaţi şi nu numai... © 2011 Patricia Gabor; Cuvinte şi apă © 2011 Noemi Dumitrescu; Velocitate © 2011 Andreea Varga; Unborn © 2011 Corina Ferugean; A Soliloquy © 2011 Olivia Lungu; Names © 2011 Mihaela Popa; Şoseţel © 2011 Mihaela Popa; Aroxol © 2011 Roxana Veronescu; Fapte adevărate: Fantoma de la Bulci © 2011 Noemi Hügel; Dimi şi Lucuţa © 2011 Noemi Hügel; Monster © 2011 Noemi Hügel; De mă laşi © 2011 Noemi Hügel; Schimbare © 2011 Ioana Frîntu; Călătorie în trei © 2011 Cornelia Iordache; Dragonul © 2011 Mihaela Gheorghiţă; Lumea din neglijenţă © 2011 Mihaela Gheorghiţă; Angoasă metafizică © 2011 Claudia Ioana Doroholschi; Fugi pocitură © 2011 Claudia Ioana Doroholschi.

ISBN 978-606-92458-2-8 PUBLICAŢIE INDEPENDENTĂ

Manufactured in Timişoara

Claudia Ioana Doroholschi

Infection of Fatigue

Ana Kun

7

AMR 99

Ana Kun

8

Curs de prim ajutor

Natalia Ronkov

17

Liban Fast Food

Dana Ionescu

19

Despre ciocolată, fără verbe

Adela Ardereanu

20

Despre frici

Adela Ardereanu

21

Inverted Ode to Cats

Adela Ardereanu

22

În picaj

Alexandra Anton

23

Despre bărbaţi şi nu numai...

Patricia Gabor

26

Cuvinte şi apă

Noemi Dumitrescu

29

Velocitate

Andreea Varga

32

Unborn

Corina Ferugean

33

A Soliloquy

Olivia Lungu

34

Names

Mihaela Popa

35

Şoseţel

Mihaela Popa

36

Aroxol

Roxana Veronescu

39

Fapte adevărate: Fantoma de la Bulci

Noemi Hügel

40

Dimi şi Lucuţa

Noemi Hügel

41

Monster

Noemi Hügel

42

De mă laşi

Noemi Hügel

43

Schimbare

Ioana Frîntu

44

Călătorie în trei

Cornelia Iordache

46

Dragonul

Mihaela Gheorghiţă

53

Lumea din neglijenţă

Mihaela Gheorghiţă

58

Angoasă metafizică

Claudia Ioana Doroholschi

60

Fugi pocitură

Claudia Ioana Doroholschi

61

Manufactured in TimiĹ&#x;oara

Mai întâi a fost un proiect de creative writing al Consiliului Britanic. Pe urmă, câteva cursuri opţionale pentru studenţii de la engleză. În cele din urmă, din 2004, un masterat destinat atât celor care doresc să devină scriitori, cât şi celor interesaţi de munca de redactare, de scris ca metodă de predare a limbilor străine – sau de scris pur şi simplu, în engleză şi/sau în română.

Ideea care a stat la baza atelierelor de scriitură şi a masteratului a fost că scrisul e o artă ca toate celelalte – şi un limbaj; că, în consecinţă, unele aspecte ale scrisului pot fi învăţate.

Nu toate, desigur. Un atelier de creative writing nu te poate învăţa să ai ceva de spus. Te poate însă învăţa ceva despre cum să amesteci culorile pe paletă, ce game să foloseşti dacă vrei să cânţi jazz; îţi poate pune instrumentul în mână şi te poate obliga să exersezi; te poate aduce în contact cu publicul ca să-ţi dai seama ce anume din ce ai de spus înseamnă ceva şi pentru alţii.

Jazzul, după aceea, e al tău. Celor care cred că rezultatul atelierelor de creaţie e stereotip şi mecanic şi că scrisul nu se învaţă, ci e la latitudinea capriciilor unor entităţi absconse de tipul Muzei, Inspiraţiei şi daimonilor de tot felul, le oferim drept contraargument diversitatea textelor din această mică antologie.

Această colecţie de texte reprezintă o selecţie din cele care au fost citite în cadrul serilor noastre de lectură publică începute în iunie 2010 la Manufactura (ne aflăm acum, deci, la a zecea duminică şi la un an de public reading). Printre autorii lor se numără absolvenţi ai masteratului din mai multe generaţii şi (din spirit de solidaritate) subsemnata, una din iniţiatoarele programului. Am început seria de lecturi publice pentru că simţeam nevoia unui contact direct între textele noastre şi potenţialii lor cititori; pentru că e un privilegiu, ca scriitor, să simţi nemijlocit efectul pe care rezultatul unei îndeletniciri altminteri solitare îl are asupra celor pentru care scrii; pentru că încercasem de câteva ori să citim în public şi nu ne-a ieşit deloc rău; şi pentru că acest tip de eveniment adună în jurul său oameni pasionaţi de literatură pe care merită să-i cunoaştem.

La primele seri de lectură, publicul am fost noi şi câţiva prieteni. Pe urmă au început să apară în jurul nostru alţi oameni care scriu. Aşa s-a născut ideea de a face şi „open mic.” Le mulţumim şi pe această cale celor care au citit din textele lor şi ni s-au alăturat într-un jam session literar din care cred că am avut cu toţii de câştigat. Mulţumim şi Manufacturii pentru găzduire – ce loc mai potrivit să prezinţi rezultatele unei munci de atelier?

Claudia Ioana Doroholschi

HAVE YOUR CAKE AND EAT IT

INFECTION OF FATIGUE Ana Kun To the Reader I still look young, younger than my age, I can pass for 25ish easily, and with a clear gaze maybe even less. It’s all the filth in my head that’s keeping me mortified in this make-believe youth. Plus, I have a good sense of observation, I can see and mimic youthful behaviour, so much so I can fool them easily into believing in that youthful soul shite without losing the focus for one second. Yeah, being an organized & thorough perv comes in handy often enough. Being brainy in my own fucked up obsessive way. I miss being dumb though, I miss really brainy men or boys for that matter.

The Pleasures of Youth A silly old guy is at the library, in his mid-twenties – younger than me, but still. Mumbling away from a book. All say library is for getting the hots for smart fannies or brainy pricks. Call me whatever whenever, but be sure to know, those brainy fucks nowadays got the looks too. Yeah, and there’s the benefit of talking Russian Formalism after a moist shag. Ain’t life grand? Yeah, but I didn’t know blokes did that too, looking for shags in all the wrong places. But hey, there’s evolution for you right here, wouldn’t you say?

The ladies look great though, even the intellectual type: oh, they’ll love you senseless just on the principle of “otherness” – they’ll shag you like mad on the stairs leading to the attic, they would. Not for being lessies though, no, who’s a lessie these days when all is postmodern in-betweenness, open-mindedness, dissolution of labels, no matter what pickle they stand for. And then you hit 20.Then you go back to all that shite good ma & pa told you, about good clean girls and how they marry good providers. “You won’t like anyone smarter,” ma said, “not really. Remember James, sure, he had the brains one gets feelings for, but didn’t really work out, did it?”

Well, it didn’t because I was in and he was too out of it. Still get sobbing thinking – him being savagely exposed to all them cunts for what they thought he really was: a schizo man with or without the heroin flow. Even more so without. So he got out, was pushed out of this convenient world, ironically based on dissolution of patterns. He was pushed out by me & ma & his fucked up ma, and what good did it ever do him all that brain?

So yeah, I did what ma said. Had my fill of fannies and married a providing sort of dick by the time I was 20. Brillo, ain’t it?

What now then, why go lurking around the library, if all’s well in love & war?

What if I told you that, after all this, I miss being next to that brain of his, I miss the pussy in-between, but most of all, I miss a Russian Formalist Hard-on.

Public Reading 05.12.2010 9

AMR 99 Ana Kun Prima parte se desfăşoară în 1981, în municipiul Timişoara M-am întâlnit cu unchiul pe coridor, la câteva zile după jurământ – Hai să bem o cafea la mine, mi-a zis. Ia încuie uşa aia, să nu ne deranjeze gradaţii.

– Auzi, mă Aurele, cum te descurci cu şahul?

– Binişor, zic, l-am bătut pe tata de câteva ori.

– Ce-ai zice dacă te-am trimite la spartachiadă la Braşov, reprezentant al unităţii.

N-ar mai trebui să faci instrucţie, alea-alea, şi când te întorci, te trimitem la Biroul Politic, responsabil cu Propaganda, pe motiv că nu ai făcut instrucţie şi îţi încurci colegii de batalion.

Aveam acasă în clasor o serie de timbre din 1965 cu spartachiada, parcă le vedeam şi atunci, aşezat pe fotoliul tapiţat al unchiului meu, colonelul Popovici: atletism 55 bani, fotbal 1 leu 55, gimnastică 1 leu 75, turism 2 lei şi caiac-canoe 5 lei. Pe fundalul ocupat de zâmbetul cald al unchiului, se prefigura cel de-al şaselea, într-o serie nouă, cu mine în chip de eminenţă cenuşie, cu nişte fulgere albastre descărcându-se din creier spre un cal ce dărâmă regele – Aurelian Traian Popovici, campion naţional la şah, 10 lei.

– O să fie ca-n concediu, gândeşte-te. Dar nu te gândi mult, că mai ştiu şi alţii cal la C5.

Da, nu era rău. M-am dus la Braşov pentru o săptămână, n-a fost rău, lumea era foarte cumsecade, mai ales când se auzea de Popovici. Unchiul însuşi era un tip foarte sufletist. M-am întors la Timişoara fără medalii sau ceva, iar unchiul m-a luat în primire de cum am ajuns.

– Na Aurele, te ştiam băiat deştept, ce ai făcut la Braşov, ţie nu ţi-e ruşine, mă? Eşti ditamai nepotul lui Popovici, ar fi cazul să te porţi ca atare şi să ştii că nu cadrează să te-ntorci bronzat de la un sport de interior. Că doar ai făcut artele frumoase şi atâta lucru ar trebui să vă înveţe ăia acolo. Cum ar fi să pictezi, de exemplu, o scenă de interior, să zicem cu echipa de creiere de la Timişoara, făcându-i mat din trei mutări pe ăia de la Sibiu, şi să-i faci pe toţi bronzaţi şi musculoşi ca nişte canotori? Păi, mai crede privitorul că ăia chiar joacă şah de performanţă acolo, sau mai degrabă sunt în pauză de la dat la rame? Gândeşte-te şi tu, măi Aurele, că nu pe tine te faci de măgăreaţă, ci pe mine, că doar ştie tot batalionul că eşti nepoţelul meu. Sau mai bine lasă gânditul că văd că nu te prinde, şi pune-te pe executat.

M-a trimis la duşuri, cu un şut în fund şi un săpun de casă în buzunarul de la veston, să spăl dovezile incriminatorii de pe mine, deşi nu puteam înţelege cui îi pasă. M-am frecat cu soda aia să-mi sară smalţul, şi după câteva ore rezolvasem să mă fac din maro roz, cu accente roşii pe unde frecasem mai mult. Ziceai că venisem de la exerciţii cu HAVE YOUR CAKE AND EAT IT

arme neconvenţionale, nu de la sport de interior. Duminica aia, la prânz cu mămica şi tăticu, venise şi nenea Popovici; şi ce se mai bătuse pe burtă cu tata, de pocinogul pe care l-am făcut, iar mama clipea când la unul când la altul, lasă, Aurele puiule, că aşa se construieşte caracterul, că doar eşti în armată. Cred că tata renunţase să mai scoată „bărbat adevărat” din mine, şi îi predase proiectul lui frate-său, care, militar fiind, ştia cum devine problema.

– Na frate-miu, mi-ai stricat nepotul cu liceul ăla de arte frumoase – uite ce pufarin a ieşit, eu ţi-am zis. Şi acum, tot pe mine pică greul să-l vindec de tendinţe. Na lasă, că acum că-mi dai mână liberă, te servesc.

Săptămâna următoare nu m-am mai cafelit cu unchiul, interpretând tăcerea sa ca pe un prim pas în devenirea mea ca bărbat – pare-se că transformării mele nu-i pria arabica. Îmi reluasem orele de poligon. Duminică, văzând noi şi noi semne de masculinizare în rosăturile de la bocanci, mamei i se umezea privirea – în fine lucrurile mergeau spre bine, iar puful de Aurică era o figură a trecutului, despre care nu mai pomenea nimeni. Unchiul nu venise la masă, că altfel sigur ar fi pomenit cineva.

Luni de dimineaţă, toată unitatea fierbea după ce se declarase pierdut un pistol automat, marca Oţel Rapid, din colecţia privată a colonelului Popescu, „bucureştean de meserie” zicea colonelul Popovici: Am eu un colonel la unitate, bucureştean de meserie!, venea, de obicei, după o poveste de vitejie din care cei ce erau „de meserie” olteni, moldoveni, gugulani etc. ieşeau cufuriţi. Singurii care n-aveau meserie erau timişorenii, iar meseria cea mai haioasă era aia de bucureştean, fincă tot Regatul e un cuib de legionari din care unii se năşteau cu lingura de capitală-n gură. Dispariţia pistolului avusese loc când eu făceam remiză la Braşov, şi chestiunea începuse să fiarbă de-a binelea când incidentul a intrat în atenţia biroului de contra informaţii. Intram şi eu într-o nouă fază a proiectului: eram chemat de urgenţă de la pictat de pancarte, la biroul colonelului Popovici, mai marele de la contra informaţii. M-am prezentat cu gândul la o cafeluţă pe nisip, că mi se încurca privirea pe literele alea roşii şi nu lipsise mult de dimineaţă să pictez definitiv „popoul” în loc de „poporul”, şi n-ar fi fost bine, n-ar fi fost bine deloc, cu atât mai puţin pentru tovarăşul colonel pe care-l reprezentam în calitate de nepoţel.

– Îmi pare rău de tine, măi Popovici, de azi dimineaţă am dat alarmă, şi tot personalul va fi consemnat în unitate până la găsirea pistolului colonelului Popescu. N-avea grijă, c-o să fie şi el scuturat zdravăn pentru neglijenţă, chestiunea este foarte serioasă şi tovarăşul Popescu ar face bine să ia măsuri, să ia măsuri zic, că dacă nu, le iau eu pe ale lui. Cra-să neglijenţă, crasă, ăsta e cuvântul; şi ce nu realizează Popescu ăsta e că alţii au fost maziliţi şi pentru mai puţin; aici nu e pardon, vorbim de o armă de foc, cât ar fi ea de colecţie, rămâne o armă. Parcă nu ştie toată lumea ce e cu pistolul ăla; na, lasă că ţi-l aranjez eu pe musiu Popescu de la capitală, de-or să-i meargă fulgii de trădător de neam la umplut pernele retrogradării. L-a ros să-l aducă în unitate? Aşa? Na, lasă că ţi-l aranjez eu, că îl aranjam şi pe mai puţin... unde te uiţi, numai oameni slabi, în fine.

11

Copleşit de gravitatea problemei, dădui să mă aşez.

– Nu te aşeza, că numai te strici, îşi recăpătă colonelul umorul. Am nevoie de cineva de încredere, care să mă asiste în toate aspectele delicate, în condiţiile unei suspecte atmosfere de revoltă. Din acest moment eşti transferat de la propagandă la contra informaţii, unde vei ocupa funcţia de furier al colonelului Popovici. S-a înţeles, soldat? Afară te aşteaptă maiorul Titi Negreanu, cu o însărcinare specială. Liber.

Am ieşit din birou, uşor ameţit de întorsătura situaţiei, în care fusesem retrogradat de la a trece prin armată făcând creaţie ca artist de curte, la a rezolva toate „aspectele delicate” în „suspectele chestiuni serioase”. Oare făcea mişto de mine? Negreanu îmi făcu semn să-l urmez, ceea ce am făcut, până ce am ajuns în piaţa 700, în incinta blocului de garsoniere. Intrarăm în garsoniera lui Ionuţ Muşat, care avea zgâriat pe uşă „Aurel”, după numele fratelui său, mort de mult, pe când făcea de pază la un depozit de armament din Hălânga: – Săru-mâna, făcui eu din reflex către nenea Muşat, fotograf la morga Spitalului Judeţean, pe care nu-l mai văzusem de când eram mic, şi care, acum, stătea în baie, pe un taburet. Acesta ridică o privire albastră spre mine şi nu spuse nimic.

– Soldat! Du-te în cameră şi lipeşte teancul ăla de Scânteia pe geamuri, până discut eu ceva cu civilul. În cameră mai era un soldat, care trecu în hol cu o mină albă, din care nu puteam să extrag nimic. Din baie se auzeau discuţii legate de lupta de clasă şi război în general, contextul politic intern şi geografia internaţională, acţiunile de sabotaj, coloniile de muncă de la canalul Dunăre-Marea Neagră. În timp ce lipeam ziarele pe geam, am aflat că Muşat e nume de chiabur şi posibil element subversiv, dovadă şi garsoniera, a doua proprietate personală, care era numai bine de aproape de Cercul Militar. Am lăsat ziarele şi m-am pus să desfac candelabrul de cristal de la Oglinda, de care avea şi mama unul şi ştiam cât i-ar fi părut de rău lu’ tanti Muşat după el. Negreanu mă strigă şi-mi ordonă să-l însoţesc pe civil până la domiciliul de pe Aleea Ripensia. Celălalt soldat se pusese deja să monteze cârligul de măcelar, pe locul candelabrului. Muşat îi predă lui Negreanu cheile, ţinându-le de laba de iepure, grijuliu să nu se mai atingă de maior.

L-am escortat pe Ionuţ Muşat până la domiciliul de pe Aleea Ripensia. Şi-a căutat îndelung cheile, până ce tanti Muşat l-a auzit şi a venit să-i deschidă. L-am văzut galben când s-a întors spre mine şi mi-a zis: – Cheile... i le-am dat lui Negreanu. Toate.

Tanti Muşat, când mă văzu, lăsă privirea spre picioarele lui Ionuţ şi, apucându-l de alendelon, îl trase înăuntru, atât de neaşteptat, că nu lipsise mult să se dărâme sub greutatea parpalacului şi a conţinutului său.

– Nu uitaţi sacoşa, am zis eu, cam răstit, e păcat de candelabrul ăsta, dar uşa se închise înainte să termin. Mai un pic, mi-am zis, închide supapele, nu contează, nu-i nimic de înţeles aici, Aurele, gândeşte-te la Cluj, examenul la desen, tabăra de creaţie de la Mraconia.

HAVE YOUR CAKE AND EAT IT

Colonelul Popovici lucrase sub Muşat la spital, îi fusese ucenic la laborator când avea şaişpe ani. Obişnuia să petreacă duminicile pe canapeaua Muşaţilor, îndopându-se cu işlere, şi jucând şah cu Aurel, pe vremea aia un copil. Apoi plecase la Liceul militar din Sibiu, şi tata îi luase locul ca ucenic la spital. Un om foarte cumsecade nea Muşat, cam boem el, zicea tata mereu, dar a ştiut întotdeauna să aprecieze talentul meu pentru compoziţie. Aici cu mine semeni, că şi eu mi-am dorit să fac creaţie, când eram de vârsta ta, dar vremurile, atunci, erau altfel. Oameni cumsecade, ăsta a fost norocul nostru întotdeauna, în jur am avut numai oameni cumsecade, care au avut grijă.

Ajuns înapoi la unitate, am raportat colonelului Popovici, care mi-a dat dispoziţie să eliberez unul din atelierele de la propagandă şi să-l dotez corespunzător pentru anchete, să le arătăm elementelor duşmănoase că Popovici i-a mirosit. Eu n-am miros, nu-mi foloseşte la nimic. Am luat lista cu dotări şi până la sfârşitul zilei, atelierul fusese eliberat complet de pânze şi bidoane, avea uşa antifonată şi geamurile obturate cu Scântei, o masă metalică în centru, un sac de nisip lunguieţ, o lampă, o pereche de cleşti şi o scrumieră, iar lateral, cârligul de măcelar prins de tavan cu ligheanul metalic dedesubt. Au mai rămas 99 de zile, o să vină şi eliberarea, Mraconia, facultatea la Cluj, mai un pic, mai un pic.

Am raportat înapoi la superiorul meu. Acesta mi-a înmânat o hârtie unde numele Popescu apărea de câteva ori şi un pistol învelit într-o cârpă murdară de rahat. Mi-a zis: Ai găsit pistolul în latrina ofiţerilor. Ai detaliile în raport. Am luat cina împreună cu colegii de pluton, care povesteau cum a fost la ancheta preliminară. Toţi gradaţii erau suspectaţi în frunte cu Popescu. Eu ştiu ceva despre asta? Nu, nu ştiu nimic, eu execut.

Cât mai e? Mai e.

La orele 23, m-am prezentat la atelierul de anchetă, cu hârtia semnată în mâna stângă şi pistolul în dreapta. Le-am pus pe amândouă pe masă. Deasupra ei stăteau vălătuci de fum şi de transpiraţie, iar dedesubt – două tălpi murdare cu nouă degete vis-a-vis de pantofii cu găurele, şosetele kaki şi picioarele colonelului Popovici, care spunea o anecdotă cu işlerele doamnei Muşat. Recunoşti arma, tovarăşe?

Totul miroase a rahat; eu n-am miros.

A doua parte se petrece în 1975, la depozitul de armament din Hălânga Raportez, în foişor avem un veston, un Mărăşeşti scuturat, o pereche de pantaloni, o bluză, un guler de plastic pe care trebuie să-l cos din nou la ora de gospodărie, izmene, doi bocanci şi corespondentul în ciorapi şi şireturi, un Avtomat Kalashnikova Modernizirovanniy seria 20923, un încărcător de 20, două ploşniţe, o baionetă seria MR 4878, un cartuş FJM, o mască de gaze, şi un Aurel Muşat cu gândul la conservele de cepefeu (carne porc fasole) din săculeţul de alarmă al caporalului Nae Niţă, să trăiţi.

Raportez, în afara bătăii, pe poligonul de trageri au intrat doi ţărani şi trei capre acum jumătate de oră şi când o să ies eu din tură, peste două ore, tot acolo or să fie.

Noroc că nu-mi place brânza de capră.

13

Raportez, în afara bătăii, lângă tufele de scaieţi de lângă biută, doi iepuri au fost prinşi în act de către doi gradaţi şi predaţi ardeleanului Kurta de la popota ofiţerilor, unde se face cea mai bună ciorbă ardelenească din câte i-a fost dat lui Aurel să miroasă. Raportez, şi eu am avut un iepure mai demult, dar nu la cină – la cină am avut şi o să am conducte cu brânză, pedeapsă pentru că ieri la prânz le-a scăpat nişte carne în ciorbă. Săracii pufarinii din ciclu-ntâi, îi treceau toate alea ieri seară, când au văzut macaroanele cu brânză pentru a 25-a oară consecutiv de la înrolare. Unu’, Mielu Doftei, care stătea la capătul mesei şi îi ajungea numai câte-o grămăjoară de conducte, uşor vizibile în apa tulburată de trecerea brânzei, a început să plângă – iar. A plâns ieri la macaroane, a plâns azi dimineaţă la instrucţie cu faţa năclăită de noroi, a plâns acum două săptămâni la prânz, deşi era 23 august şi ne-au dat prăjitură, a plâns acum o săptămână când ne-au făcut control la efecte, noaptea la unu, după ce venisem din pază la 12. Eu venisem, dar Mielu plânsese. Tot îi ziceam şi eu şi alţii, taci mă, că te aude vreunul mai diliman dintre gradaţi şi te ia mama dracu’ pe-aici. Şi atunci, să te ţii frate şuvoaie, de începusem să intrăm la gânduri, mă pe ăsta l-o lovit leuca cu ăl plâns. Băi, ăsta nu e zdravăn la minte, ziceau şi pufarinii, cum o nimerit ăsta la artilerie?

– Bă, ia vino-ncoa’, l-a reperat în fine bestia aia de Popovici.

– Ordonaţi, răcni Mielu săracu’, uitându-se la el ca la Abraham, că la Popovici nu sufli.

– Ia bagă, bă, 40 de ture la pluton, să mă mai ventilez şi eu – şi asta a fost ieftin.

Se cheamă că ai căutat-o, i s-a explicat la gustarea de la 10, când am primit tradiţionala bucată de săpun, adică slănină fiartă cu pâine şi când Mielu a zâmbit şi şi-a mâncat săpunul de parcă ar fi fost mana lu’ Dumnezeu; şi atunci i-am băgat una la Vevi, care era comandant de patrulă şi bun prieten cu mine: bă, acum e cel mai grav. În fine, poate nu e chiar aşa, poate mâine o ia cu plânsul de la capăt, nici nu ştii cum să zici că e mai bine. N-ar fi fost el primul vindecat de Popovici, ăla a fost Vevi care, de altfel băiat fin şi sufletist, mesteca tot cu ochii în farfuria de cositor: – Ăsta trebuia trimis la dilibau, să dea cu sapa şi lopata până se umplea de sfinţenie.

Asta nu e atitudine de artilerie. Pesemne se umflaseră macaroanele şi-n Vevi.

Raportez, bate vântul, Negruţ – pisica batalionului – e în călduri şi eu n-am cu cine schimba o vorbă. Tura trecută când am fost de pază, eram de noapte, şi mă jucam tot aşa, de-a raportez aia, raportez ailaltă, şi Negruţ urla de jale, singură în specia ei.

Bătea şi un vânt rece de-ţi usca ochii şi la un moment dat, spre dimineaţă, mă luaseră tot felul de gânduri, numai bune de Batalionul disciplinar. Nu mai ştiam de pisică şi mi se părea că e un bebeluş abandonat în pustietatea aia de poligon, nici nu-mi dădeam seama dincotro se aude. Nu-mi aminteam ultima baie pe care o făcusem, sau cum se simţeau sânişorii lu’ Maricica când am strâns-o în braţe, sau ce gust are crema de zahăr ars pe care mi-o făcea bunica, sau cum e să alergi pe desculţ prin iarbă, aşa, numa’ fincă poţi. Şi nu-mi mai aminteam ce-am vrut înainte de încorporare. Şi, deşi mă bărbieream în fiecare dimineaţă, nu-mi aminteam atunci cum arăt, ce ochi am, dacă am nasul coroiat sau în vânt, dacă am buză de iepure sau nu, era numai plânsetul ăla şi

HAVE YOUR CAKE AND EAT IT

toate gândurile ce mi se învârteau în cap: să mă duc să iau bebeluşul în braţe, sau să-l împuşc de unde stau. Şi până să mă dezmeticesc,Vevi, care era comandant de patrulă, urla la mine cât îl ţineau bojocii: – De ce-ai băgat cartuşul pe ţeavă?! Te-am auzit, ai tras piedica! Băi, îţi fac raport, m-auzi, bagă-ţi minţile-n cap, te dau pe mâna lu’ Popovici, te lecuieşte ăla!

Era serios, îmi dădeam seama cumva, ca prin ceaţă, şi numele lui Popovici m-a pocnit ca o palmă peste ureche. Înapoi în dormitor, încă îmi ţiuiau creierii gândindu-mă la poveştile pe care le auzisem cu Popovici şi talentul lui de a vindeca elementele subversive, care element, la o adică, putea fi oricine. Discuţii din astea avea şi cu frate-miu Ionuţ, acum vreo zece, doişpe ani să zic, când eu eram un mucos şi Popovici venea duminica la noi, să se-ndoape cu işlerele lu’ maică-mea şi să mă snopească la şah, poftim ambiţie.

Pe vremea aia nu era aşa mare sculă pe basculă, dar se arăta cu potenţial. Avea el o marotă cu „scosul de bărbat adevărat” din unul şi din altul, deşi nu umbla cu brancardierul Titi Scânteie, care era legionar, şi cu care altfel, semăna ca două picături de păcură. Ba din contra, frate-miu trebuia să se bage între ei la spital să nu se pocească. Întins pe pat, vedeam clar gura lui Popovici, plină de işlere şi soldaţi, parc-ar fi mâncat rahat.

Dar Vevi nu m-a spus, că e prietenul meu, deşi nu am mai fost aşa de tovarăşi după aia.

Diseară vine rândul meu să citesc din Scânteia, ieri a fost Vasile Pisa din Independenţa, sau Bairam Dede pe turceşte; alaltăieri a fost unul din Sudiţi – Emil Vlante, un tip cam tolomac, care acum era la arest. Emil mi-a povestit o dată, când eram la veghe, că în Sudiţi sunt aproape numai femei, în starea civilă de văduvie, din cauza muncii fizice grele la care bărbatul este mai predispus decât femeia. Unele sunt mai tinere, majoritatea nu. Şi-acum cine face muncile grele, cât eşti tu înrolat, l-am luat eu, iar Vevi şi cu Nelu, care atunci veneau din pază, au început şi ei să râdă, şi să mai zică şi altele, că bă, Vlante o murit de anu’ trecut, da’ dacă i-a venit ordinul de încorporare, el s-a prezentat la datorie, şi de-atunci între noi ne zicem Mortu’ Cutare sau Cutare, iar lui Vlante i-a rămas Strigoiu, că e aşa, mai pirpiriu. Pe noi ăştia trei care citim frumos Scânteia, comandantul Popescu, un bucureştean foarte cumsecade, ne-a poreclit, cu afecţiune cred, ciulinii bărăganului, deşi eu nu sunt din Bărăgan. În fine, funcţia obligă. Facem cu rândul la ora de educaţie politico-ideologică să nu ne scrântim limba; la sârmişti citeşte numai unul, şi e tot leşinat săracu’ după câte un articol. Eu mai încerc să exersez în pază: Noua şi elocventa mărturie a preţuirii şi interesului faţă de prodigioasa activitate a tovarăşei academician doctor inginer Elena Ceauşescu consacrată progresului ştiinţific. Nicio virgulă, nimic. Şi aşa o ţine tot articolul, că până ajungi la sfârşit, te-ai tâmpit de tot de cap. Noroc cu comandantul Popescu, că e cumsecade şi nu ne pune să-l citim din scoarţă-n scoarţă.

Raportez, caprele tot în poligon, una în bătaia puştii, una nu. Unul dintre ţărani, îl cheamă tot Aurel, ca pe mine, mi-a făcut semn că a pus un pachet de Mărăşeşti sub piatra mea. I-am făcut şi eu semn că adică, chipurile, nu trebuia. Parcă nu ştie toată unitatea că el îşi paşte caprele, măcar nu mai trebuie să cosim. Îmi face semne multiple: în sat e bal duminică şi să mă primenesc de dans cu fata ăluilalt, Maricica Maiakovski, 15

una cu fundul mare şi alte calităţi care acum nu-mi vin în minte. Are o aluniţă pe ureche, motiv pentru care o tachinează jumate de batalion că are păduchi. Dau să zic că ţine-mi loc, când mi-aduc aminte de muşcăturile de pe gât şi obraz, de când am dormit acum cinci zile pe ţambal, şi m-am trezit că-mi intrase o ploşniţă-n nas. Am sărit cât colo, dând pe jos cu Vasile Pisa care numai ce se întinsese şi el. O ploşniţă depune zilnic între unu şi doişpe oă, în special în locurile umede, mi-a zis, acum mai bine de un an jumate, căcăciosul ăla de Dorel, când i-am arătat ordinul meu de recrutare, că pe aia cu hepatita mi-a zis-o frate-miu în aceeaşi seară, când i-am povestit de Dorel. L-am întrebat pe Lare, care e sanitar, dacă e pe bune şi mi-a zis că nu sunt dovezi concludente că ar transmite boli. Stai mă, cum adică, l-am întrebat eu, care totuşi, îs băiat deştept, dar Lare îmi făcu semn că mai sunt şi alţii la rând şi să-l mai slăbesc. Aşa că, preaplin de necaz şi de oă, îi fac semn lu’ Aurel, să se ducă frumuşel-n mă-sa, cu Maricica ăluilalt cu tot. Mă mai alinai la gândul că poate are lăţei – Maricica sau Aurel, n-are importanţă.

Popescu, comandantul nostru, e un tip foarte cumsecade, la care îi spune toată lumea Oţel Rapid, şi până la prima permisie, am crezut că o fi microbist sau ce ştiu eu.

La prima permisie însă, m-am luat cu Vevi să mergem până-n oraş, să mai luăm ţigări, că eu încercam cu disperare să mă apuc de fumat, să fiu şi eu în rând cu lumea. Şi-n oraş, la Restaurantul militar Ardealul, peste cine dăm, peste Oţel Rapid – uşor afumat şi foarte bine dispus, deşi singur la masă. Noi am intrat, mai mult ca să avem ce bârfi în unitate, că la o adică, acolo numa’ ofiţerimea făcea pureci. Comandantul ne zăreşte cum ne fofilăm pe-acolo, ca nişte vădane, şi tună către noi: – Ia veniţi, băi, încoace.

– Ordonaţi.

– Ce ţigări aveţi – pe masă.

Noi punem, amărâţi, mărăşeştile pe masă, calculând pierderile. Vevi, cu o mină cam albastră, eu gândindu-mă că mai pot amâna viciile bărbăteşti încă vreo lună două, poate şi mai mult. Comandantul se opreşte în loc, parcă dat cu fixativ, cu o mână-n aer şi cu una pe ţigări – eu mă uitam cu un ochi la el, un ochi la Vevi, un ochi la ospătar, un ochi la uşa ce rămăsese întredeschisă, şi pe unde intra o viforniţă mai îmbietoare decât răsuflarea comandantului. O luai încetişor către uşă, cu promisiunea nămeţilor salvatori de afară, când odată Comandantul se topi înapoi în restaurant, şi se puse pe un râs, de-i săreau tresele.

– Mă, fac eu către Vevi, hai de-aici, că ăsta nu e sănătos.

– Băi, ia veniţi încoace, ce, v-am zis eu că puteţi pleca? tună Oţelul. Care ştie să-mi spună, care a fost primul pistol semiautomat românesc, ei?

Pauză, nimeni nimic. Păi ce, te pui cu militarii ăştia de carieră, care-au făcut liceul de ofiţeri la Sibiu, sau mai ştiu eu unde, şi ţi le ştiu pe toate până la basca furnicii; de unde să ştim noi, care nu demult fusesem pufarini?

– Băi, ăsta de arăţi ca o fată, care-i primul pistol semiautomat românesc? Spune, că te mănânc cu fulgi cu tot.

HAVE YOUR CAKE AND EAT IT

– Raportez că nu ştiu, să trăiţi, zic eu împleticit ca vai şi-amar, gândindu-mă ce-o să-mi facă ăsta, doamne?, că nu ştiam că-i om cumsecade.

– Raportezi că nu ştii, da? Dar tu, mă ţânţarule, că arăţi de patruj’ de kile cu chipiu cu tot, ştii?

– Carpaţi, să trăiţi?

– Păi să trăiesc sau nu prea? Ei, hai bă, că glumesc. Carpaţiu’ e din ’74, păcatele mele.

Ieri, cum ar veni. Bine, lasă asta, ia ziceţi voi, cum îmi zic, mă, ăştia în unitate, ei?

Vezi să nu-i spunem noi cum l-or botezat ăia în unitate; noi, doi bolovani în ciclul întâi, ierarhic veneam adică imediat după Negruţ, pisica unităţii.

– Măi, dar voi chiar nimic nu ştiţi? Sau vă e frică? Sau ale’mândouă? Hai bă, că vă tachinez, văd că v-aţi udat de tot. Ia luaţi binişor loc la separeu, să vă educe mandea, îşi drese vocea, se trase de marginile vestonului, îşi puse cascheta pe cap şi începu să ne ţină o prelegere care dură până spre dimineaţă.

– Băgaţi pe urechi aici, asta e istoria neamului vostru, mă, să nu vă fie ruşine că sunteţi români, da?

– Da, să trăiţi.

– Bă, da’ sunteţi români? Ochi şi urechi la mine. În ’35 s-a construit o fabrică de armament, la mine acasă, în Bucureşti – Societatea Anonimă Română pentru Prelucrarea Oţelului. În ’42, prezintă Ministerului Înzestrării Armatei şi a Producţiei de Război un proiect pentru testare, o copie să zicem, după zebeu – Zbrojovka Brno, ăia care fac arme, maşini, piuliţe şi lighene în Cehoslovacia, da? Şi au şi echipă de fotbal, da?

– Da, să trăiţi.

– Păi, cui le-or plăcut zebeurile, ei? Păi nouă şi la aliaţii noştri nemţi, în primu’ rând; p-ormă la aliaţii noştri mai noi: tovarăşii chinezi, tovarăşii nord coreeni, tovarăşii nord vietnamezi şi la prietenii noştri iugoslavi. Da, v-aţi prins? Şi ăia de la Biroul Tehnic, oameni deştepţi, au văzut că merge mai bine decât originalul, cum ar veni. Şi au comandat 1500 de bucăţi, care au fost livrate pe front în acelaşi an. Asta după ce, în ’41, s-au comandat 5000 de Beretta 38, la care a durat un an livrarea. S-a înţeles? Eh, acuma vine chestiunea. În ’43, se duc iară la minister şi la generalul Dobre, aţi auzit de generalul Dobre, nu?, cu două noi proiecte, dintre care unul era un focos de grenadă şi un al doilea – un pistol semiautomat, botezat după numele fabricii, Oţel Rapid, cel mai cel de la vremea aia. Băi, s-a reţinut? Cel mai cel, da? Generalul Dobre ordonă experimentarea i-me-dia-tă a pistolului pe poligoanele de tragere ale Şcolii de tragere a Infanteriei din Făgăraş. Rezultate ex-ce-lente. Buun. Până aici e bine. Pregătesc oamenii documentaţia necesară, să i-o prezinte mareşalului Antonescu, de ăsta hai c-aţi auzit. Antonescu e un creier, de-ar fi mai mulţi ca el! Dar mareşalul, luat cu bombardarea României de către aliaţi, nu ajunge să vadă documentaţia şi făbricuţa se naţionalizează în ’49, după care se închide. Care-i morala, soldaţi? Unde-ar fi fost România, dacă mareşalul ar fi avut pistoalele astea? Unde ar fi fost Germania?! Speculez şi eu, asta rămâne între noi. Pistolul ăsta e un simbol, măi soldaţi, a ceea ce ar fi fost dac-ar fi fost, cum ar veni. Măi, înţelegeţi unde bat?

17

Reiau: un pistol semiautomat, românesc, care funcţiona cu aceeaşi muniţie ca pistoalele mitralieră aflate în dotarea armatei române Orita, Beretta şi ălălalt, cum îi zice – Mp40; dar, dar – precizie mai mare, putere mai mare, plus că răspundea unei necesităţi reale, re-ale, a armatei române. Care-i morala? Oficial, nu s-a păstrat niciun pistol, nu a intrat în dotarea armatei – salut. Nici măcar ofiţerii nu mai ştiu de el, şi nici n-a fost aşa de demult. Da’ şi prin absurd să dai peste unul, ar fi tevatură mare, pe motiv că-i suvenir legionar, trădare de ţară şi alte alea. Ce trebuie reţinut e că nu mai e niciunul, ce atâta-ncolo. Care-i morala, soldaţi?

Uite-aşa ne-a ţinut până la dimineaţă, mai zicea ceva de pistol, că energia la gura ţevii, că înzăvorârea, că gheara extractoare, dă-i la paralele cu Beretta, şi mai ales, soldaţi, soldaţi, care-i morala, care-i morala, dar a dracu’ de morală, crezi că ne-a zis care e? Parcă murea să ne zică marea conspiraţie, dar totuşi nu zicea. S-a ridicat la un moment dat, complet limpede, că de când se pornise cu prăpădenia de pistol nu mai băuse nimic, iar noi, dacă nu băusem înainte ce rost avea să-ncepem. S-a ridicat, şi-a aranjat cozorocul, şi-a luat mantaua şi a plecat, nu înainte de a ne ura un călduros pe loc repaus. Care e morala?, mister, mister şi lapte bătut. Am plecat de acolo cu capul făcut chiseliţă, gândindu-mă numa’ că mai un pic şi mă întorc la Timişoara, numa’ să nu mă trimită la scos porumbul sau săpat şanţuri şi latrine, sau crescut porci în fermele militare, până când şi-n urechi ai rahat, să vezi atunci câte ocazii să te-ntrebi care-i faza, unde-i morala?

Aurel Muşat – stau în post.

Lectura publică 06.03.2011

HAVE YOUR CAKE AND EAT IT

CURS DE PRIM AJUTOR Natalia Ronkov Şi acum vom învăţa cum să întoarcem victima inconştientă de pe burtă pe spate.

Atenţie, un aspect foarte important: nu călcaţi victima pe cap! Oricât de mult v-aţi grăbi, nu îi provocaţi leziuni gratuite. Îi ajunge că e inconştientă, nu mai are nevoie de alte traume! Şi nu îi trântiţi capul la întoarcere! Nu vrem să îi lezăm creierul, nu? În niciun caz nu pălmuiţi victima şi nu o înjuraţi. Se prea poate să îşi revină, dar această tehnică nu e indicată în acordarea primului ajutor. Într-adevăr, e bine să încercăm să comunicăm cu victima, dar nu să o abuzăm verbal. Strigaţi şi voi: Viorica, trezeşte-te! Sau Viorica, mă auzi? Nu inventaţi porecle sau alte jigniri. Îngenunchem în partea spre care e îndreptat capul victimei. Un picior vine sub celălalt, atenţie la cap, aaaaşaa, acum o apucăm de centură sau de cusătura din talie a pantalonului/fustei, în niciun caz nu prindem victima de părţi ale corpului, cum ar fi burtă, coapse, sâni. Încet tragem victima spre noi. O să vedeţi că e foarte uşor. Apoi ne apropiem urechea de gura victimei şi ascultăm dacă respiră. Nu vă puneţi să îi verificaţi pulsul, nu ţine de competenţele voastre. Dacă observăm că victima nu respiră, atunci o resuscităm, adică îi facem respiraţie gură la gură, pe înţelesul tuturor.

– Nu, Mădăline, nu trânti capul fetei, poate îl spargi. N-ar fi păcat?

– Cristina, hai încearcă şi tu! Cu grijă la ochelari, că-s scumpi, nu vrei să te pună la plată dacă are norocul să o salvezi.

– Adi, vezi că o calci pe picioare!

– Aşa, Vlad, aşa, încet, şi încă un pic, na... că ai dat-o cu capu’ de beton. Ce mai, o murit săraca, asta e!

Nu scuipaţi în gura victimei, nu o ajută cu nimic! Nu suflaţi mai mult aer decât expiraţi voi de obicei. Nu umflăm baloane, încercăm să salvăm pe cineva. Şi nu uitaţi să prindeţi victima de nas, că altfel suflaţi degeaba.

– Vlad, vezi că mai are puţin şi explodează!

– Nu, Elena, nu trebuie să îi rupi chiar toate coastele. Totuşi, nu te lăsa! Dacă nu moare din cauza infarctului, sigur o omori tu! *** În caz de arsură, NU aplicaţi miere, lapte, albuş de ou sau ulei pe rană. Nu e eficient! Şi nici nu face bine. Sigur că ştiu că aţi încercat, dar nu e bine. Ce se întâmplă? Simplu, se infectează. *** Dacă victima are un atac de panică, sub nicio formă nu o loviţi. Nu se va calma! A, tu ştii că se va calma? A, o baţi până...? Înţeleg, dar nu e recomandabil. Să-i dai şi un picior?

Hm... tu zici că tot timpul ai cuţit la tine... aaaa... nu, nu e ok aşa. Nu, sincer. Nu faceţi aşa. Victima o să se sperie şi mai mult. Exact, Adi, o calmăm. Dacă repetă că îi e frică 19

sau că o să moară sau că nu mai poate şi e foarte, foarte agitată, noi nu o supunem unui stres mai mare, noi o îndepărtăm de la locul sau persoana ce îi provoacă acea stare şi încercăm să o calmăm. *** Nu sări în apă să salvezi pe cineva care se îneacă dacă tu nu ştii să înoţi. Serios, siguranţa voastră ca salvatori e pe primul loc. Doar nu vrei să mori şi tu şi să nenoroceşti şi victima. Eu zic ca e mai bine să îi întinzi un băţ, asta dacă se poate. Dacă nu, caută pe cineva care ştie să înoate şi sună la 112.

Lectura publică 20.06.2010

HAVE YOUR CAKE AND EAT IT

LIBAN FAST FOOD (fragment) Dana Ionescu Mara Jelea, inspector la secţia de Criminalistică din oraş, abia ajunsese la locul crimei. Era 6:20 dimineaţa şi râul încă arăta ca o oglindă aburită; vălul de ceaţă de deasupra apei se mişca independent de flux, ca gazele într-un intestin gros.

I se spusese să urmeze râul ce brăzda oraşul, încolăcindu-se pe harta lui ca o tenie în stomac, până la podul cu cele două şaormerii libaneze, aflate una peste drum de cealaltă. În maşină, Marei i se părea că toate picioarele podurilor din oraş fuseseră împodobite cu câte o şaormerie, cel puţin, ca micoza la baza degetului mare de la picior.

Când a parcat exact în faţa siglei roşii cu Liban Fast Food, şi-a dat seama că parcă o şi iritau ca o micoză într-o zi călduroasă, când vrei să încalţi sandale şi trebuie să porţi tenişi cu şosete de bumbac 100%.

Nu ajunsese prima, dar toată lumea ştia că nu vrea să audă nimic de la nimeni până nu vedea ea, cu ochii ei, victima. Aşa că toţi i se dădură din cale, de la fotograf împreună cu medicul legist, până la oamenii de la Analize Laborator. Era încă devreme pentru presă, ceea ce era şi mai bine.

Fata zăcea sub o salcie, în poziţia clasică de Johnny – aşa-i spunea Mara, încă din Academie, manechinului care juca rolul de victimă la toate practicile de pe teren ale studenţilor şi care, indiferent de unde era aruncat, mereu cădea în aceeaşi poziţie ce aducea mai degrabă cu o zvastică desenată invers. În mâna stângă, cea de lângă tâmplă, încă mai ţinea o cutie de bere, după design era Becks, al cărui conţinut se scursese, negru şi spumos, către capul fetei, închizându-i la culoare părul, de altfel puţin şi blond-cenuşiu.

Picioarele, îndoite de la genunchi, erau goale sub rochia roz, udă. Pe glezna stângă, spre exterior, un fluture bleu părea tatuat recent, culorile fiindu-i atât de vii, încât Mara parcă se aştepta să îl vadă lăbărţându-şi aripile în repaos. În mâna dreaptă, fata ţinea un mănunchi nedefinit de ingrediente, ce păreau deja pe jumătate digerate şi scuipate înapoi în cartonul cu sigla roşie de la Liban Fast Food.

Mara îşi ridică ochii către salcia sub care fusese depusă victima. O foaie A4 era legată cu scotch din abundenţă şi strâns lipită de scoarţa copacului, ca o a doua victimă, torturată şi spânzurată, în cele din urmă.

Două rânduri umpleau pagina, cu fonturi de 20, ca un titlu de tablou: „O bere şi-o gustare Sub salcie la răcoare” Lectura publică 06.02.2010

21

DESPRE CIOCOLATĂ, FĂRĂ VERBE Adela Ardereanu Cu lapte, cu alune, cu stafide, cu cremă, cu biscuiţi, cu lichior, cu biluţe crocante, cu fructe, aerată, neagră, albă, cu surprize, dietetică, de 100 de grame, de 300, în formă de iepuraş, de moş crăciun, de ursuleţ, lichidă curgândă.

Cioco-subţire.

Cioco-spirală.

Cioco-rotundă.

Cioco-lată.

Locţiitoare de foame.

Dătătoare de răspuns bun la examen, Dar şi de urticarii şi spuze.

Degrab’ ajutătoare la îngroşarea picioarelor, La umflarea burţii şi la dosul cel nemaiîncăpător pe scaunul de tramvai.

Izvorul bărbiei duble. Îngălbenitoarea dinţilor Şi săpătoarea de tuneluri În măsele.

Mâzgălitoarea gurii şi a Degetelor celor lipicioase.

Primul gust al dimineţii, Urmarea felului doi, Gustarea de după-amiază Şi desfătarea din ceasul serii. În culcuş de staniol, cu ochi de vacă mov.

Lectura publică 13.06.2010

HAVE YOUR CAKE AND EAT IT

DESPRE FRICI Adela Ardereanu M-am vindecat de păianjeni de lift, de tren, de treişpe, de injecţii, de tunet şi de îngropare.

Mi-au mai rămas câteva frici.

De partea dreaptă, de cuvinte lungi, de viermii din cireşele prea coapte, de spanacul ce rămâne între dinţi, de untul de arahide care se lipeşte de cerul gurii.

De dunga de pe pernă imprimată pe faţă, de sâmburii de caise ţinuţi prea mult la soare, de cărţile intacte, de bulele din bere, de jegul de pe întrerupătorul din cămară, de borcanul gol de 5 litri din chiuvetă, de posibilitatea lipsei unei litere dintr-un cuvânt. În rest nu mi-e frică.

Lectura publică 13.06.2010

23

INVERTED ODE TO CATS Adela Ardereanu I open my mouth to say cat.

Both lips recede, letting out the sound.

It’s not round like dog, but snappy like a curse.

It makes my mouth look wry, like I’ve just tasted old porridge.

Like the cat goes when she sees dogs.

All the hair up on her spine, arched legs and scary face, a grimace, the only moment you realize she has teeth.

Here, cat!

She only answers to kitty.

It’s closer to her personality.

You don’t have to draw back your lips so much and it’s longer, you can jump on ki and tty and be friends with her.

She won’t display the teeth.

She’ll come running ’cause kitty means you’ll give her food.

Or at least stroke her. Both are fine.

Oh, there’s something moving under that leaf, she has to go, sorry about that, maybe she’ll come by later in the evening, if you call her kitty many times and smell of fried meat.

Or maybe not.

Lectura publică 20.06.2010

HAVE YOUR CAKE AND EAT IT

ÎN PICAJ (fragment) Alexandra Anton Lucica Cozma făcea cel mai nasol chec, dar îi ieşea grozavă vişinata. Îmi amintesc ca ieri seara aia de vară în care stăteam între ea şi mama pe colţarul pluşat din sufragerie. Capul îmi ajungea fix deasupra măsuţei de cafea pe care gazda servea vişinată de culoarea sângelui închegat. Discuţiile lor se legau ca de obicei ca prieteniile din tabără – rapid şi straşnic. Eu nu le urmăream mai deloc. În schimb eram atent la pauze. Fiindcă numai atunci cineva ar fi putut observa că-mi vâram câte trei degete deodată în paharele verzui de băutură. Cu ele pescuiam vişinele înecate în alcool. La un moment dat am simţit că sunt pe cale să vomit şi mi-am părăsit postul strecurându-mă printre picioarele celor două femei. Ale mamei erau acoperite de ciorapii lycra care-i făceau pielea aproape translucidă ca piftia. Ale Lucicăi purtau o blăniţă aspră şi uşor cârlionţată.

Am ieşit în patru labe de sub măsuţa cu trei picioare şi m-am târât ca o reptilă spre uşa de la balcon. Covorul aspru îmi zgâria genunchii pentru că purtam pantalonaşii scurţi cu camioane şi tractoare multicolore. Lucica ţinea balconul deschis tot timpul.

Fie vară, fie iarnă, Felix trebuia să aibă acces la propriul său aeroport, mi-am spus eu.

Balconul avea o balustradă de beton cu marginea îmbrăcată în tablă maronie ruginită pe alocuri de la ploile torenţiale care cad pe la noi.

Era o seară de mijloc de august. Căldura absorbită peste zi de betonul din bloc iradia neplăcut dinspre sufragerie. În depărtare un câine urla la luna aproape plină care spânzura pe cerul piperat din loc în loc cu stele sticloase. Din când în când vuietul unui motor de maşină în viteză spărgea liniştea nopţii. Felix era un ghem alb cu pete portocalii şi negre uitat parcă într-un coş vechi de răchită sub taburetul de lemn.

M-am apropiat de el şi l-am mirosit prin somn. Doar câteva mişcări scurte făcute cu vârful mustăţilor mi-au arătat că m-a simţit. Văzându-l atât de relaxat m-am gândit că venisem degeaba, că mogâldeaţa de lângă mine ar fi fost ideală într-o reclamă la somnifere sau anestezice pentru animale, în niciun caz nu ar fi putut zbura în filmul de acţiune pe care-l aveam eu în cap. Deodată însă, când credeam că numai o bombă îl mai poate trezi pe motan din letargie, un singur urlet de felină în călduri a fost suficient pentru ca Felix să sară din culcuşul lui ca un pop-corn răscopt din tigaie.

L-am urmărit ieşind agale din coş cu lăbuţele abia atingând betonul, apoi un singur salt i-a fost suficient ca să ajungă direct pe taburetul vechi sub care picotise cu numai câteva minute înainte. Acolo a încremenit ascultând zgomotele şi adulmecând miresmele aduse de aerul nopţii. Un timp mi s-a părut că arăta fix ca un bibelou din colecţia imensă a Lucicăi. Asta până în clipa în care vacarmul din grădina spre care dădea balconul a ajuns la cote de coşmar şi împins de proverbiala curiozitate pisicească 25

sau – cine ştie – de instincte adânc înrădăcinate în propriul ADN, Felix s-a urcat de pe scaun direct pe policioara unde Lucica ţinea ghivecele ei cu flori veşnic uscate. De acolo un singur pas îl mai despărţea de balustradă.

Pe acesta l-am văzut făcându-l în relanti, ca şi cum ar fi ştiut că aşa e şi mai mare suspansul. Când a ajuns în sfârşit pe suprafaţa metalică mi-a dat impresia că e acolo doar ca să admire teii şi salcâmii în bătaia brizei nocturne de vară. Eram sigur că reuşeşte să distingă tot ce se întâmplă jos de tot. Aşa-mi spuseseră toţi – că pisicile văd şi aud mult mai bine ca omul. Observându-i poziţia perfect arcuită a corpului am fost convins atunci că poate să şi zboare. Din unghiul în care mă aflam, Felix părea să aibă o formă aproape aerodinamică, era un animal cu capacităţi nebănuite pregătit de orice. Aş fi jurat că e un adevărat maestru la sărituri. Din clipă în clipă avea să plonjeze direct în vid şi eu eram gata să-i surprind tehnica desăvârşită, şi cine ştie, la nevoie aveam poate chiar să o imit întocmai într-o zi.

Dar Felix nu dădea niciun semn că ar fi vrut să se lanseze în gaura neagră ce se căsca la picioarele lui. Stătea cu mai bine de jumătate din corp aplecat înainte, cu toate simţurile încordate la maxim, însă nimic din atitudinea lui nu trăda ce avea să facă în momentul imediat următor. De emoţie îmi transpiraseră până şi tălpile goale şi mi lipiseră de betonul cald. Brusc am înţeles ce se petrece. Felix era nehotărât. La fel ca mine când mama mă punea să aleg dimineaţa între fulgi de porumb cu lapte sau Cola Cao cu brioşe umplute cu gem. Sau ca atunci când nu ştiam dacă să mă duc la fotbal cu băieţii sau să rămân cu Andra de la parter şi să ne jucăm de-a violatorul şi victima cum văzusem la ştirile de la ora cinci. Era tare fain fiindcă numai pe mine mă lăsa să pun mâna pe păpuşile ei Barbie primite de la unchi-său Costi din State.

Totul îmi era extrem de clar acum. Motanul avea nevoie doar de o mică încurajare, cum ar fi spus mama. Şi eu eram singurul care i-o putea oferi. Am făcut un pas mare înainte şi m-am uitat apoi la urmele umede lăsate de picioarele mele goale pe locul unde stătusem atâta timp. Erau mici şi deformate ca ale unui animăluţ necunoscut.

După asta am tras aer adânc în piept şi mi-am luat avânt ca atunci când urma să execut un unşpe metri în curtea şcolii. Îmi aduc aminte perfect că m-am folosit de ambele mâini ca să-l împing pe Felix în afara balustradei şi că mi-a trebuit pentru asta toată forţa pe care o aveam la nouă ani. Când am simţit cât de tare se împotriveşte motanul, am înţeles că făcusem o greşeală mare de tot.

A urmat apoi sunetul prelung pe care l-a scos când s-a văzut plutind în gol. Acesta a sunat prea puţin a mieunat şi mult mai mult a ţipătul unui porc dus la tăiere. La auzul acestuia am simţit cum toate vişinele înghiţite mai devreme pe nemestecate mi se adună în capul pieptului şi se îndreaptă vertiginos spre gâtlej. Şi dacă n-aş fi făcut un efort supraomenesc să le trimit înapoi în stomac, cu siguranţă că în clipa imediat următoare le-aş fi urmărit cum se duc în căutarea lui Felix într-un jet la fel de apos ca dulceaţa prost închegată. Cu ochii plutind în lacrimi m-am uitat după el. În aer, Felix devenise o ghiulea de blană care se deplasa cu o viteză ameţitoare. La un moment dat

HAVE YOUR CAKE AND EAT IT

chiar l-am surprins făcând o întoarcere de mai bine de 180 de grade, probabil menită să îl ajute să-şi recapete cât de cât echilibrul. A fost ultima mişcare pe care am mai putut-o urmări cât timp trupul lui se mai afla în bătaia luminii lăptoase care venea de la stâlpul de pe stradă. Dar odată ieşit din raza de acţiune a becului uriaş, motanul Felix s-a făcut una cu negura foşnitoare în care îl împinsesem chiar eu.

Urletul scos de animal în cădere a adus-o imediat pe stăpâna lui la locul faptei.

Lucica Cozma a ieşit pe balcon aşa cum se ducea la gunoi sau la pâine. Doar un capot scurt roşu cu margini de dantelă roz îi acoperea cămaşa de noapte din satin galben. În picioare avea o pereche de papuci de casă supradimensionaţi de culoare bleu ciel cu câte o inimioară roz uriaşă. Când s-a aplecat ca să mă apuce zdravăn de umeri ochii mi-au rămas aţintiţi asupra decolteului ei extrem de generos. Pieptul îi sălta aproape sălbatic în timp ce mă întreba unde este Felix. Şi odată cu el sărea şi cruciuliţa de aur atârnată de un lănţişor foarte fin. Nu m-a mirat foarte tare reacţia ei. La urma urmei nici eu nu prea eram în apele mele. Îmi venea să fac pipi pe mine şi nu ştiu cum de am reuşit totuşi să mă abţin. Aş fi dat orice să mă arunc în braţele mamei, să-mi îngrop faţa în bluza ei de bumbac verde mirosind a săpun de casă cu iasomie şi să nu ies de acolo până când Lucica nu avea să termine cu isteria ei parcă ruptă direct din telenovele.

Lectura publică 13.06.2010

27

DESPRE BĂRBAŢI ŞI NU NUMAI… Patricia Gabor Dacă aş putea să mă opresc din mâncat fistic, aş putea să-mi bag mâna în buzunar, să-mi scot cheia şi să descui uşa. E aproape de trei dimineaţa. Punga de fistic în care-mi tot bag mâna e rămăşiţă de la film. Am luat-o la intrare, că mi-era cam foame. Şi n-aveam chef de pop-corn nu-ştiu-de-care sau de nachos sau de chipsuri sau napolitane în fel şi chip. Că încerc să devin vegetarian, deşi încă nu-mi iese prea bine. Am început de două zile. Şi deja am luat la bord două porţii de cartofi prăjiţi cu patru şniţele din piept de pui, o shaworma şi o pizza Hawaii. Pizza am mâncat-o astăzi. Cu Alina, că i-am tot promis c-o scot la pizza. Tot cu ea am fost şi la film. A auzit ea că-i film fain. N-am prea vrut eu să merg la un film pe care-l chema „Despre bărbaţi şi nu numai...”, mai ales că în sala de vizavi rula „Târâtă în iad”.Am insistat să mergem la „Târâtă în iad”, că tipa din poster arăta beton şi îmi plăcea şi titlul. Dar Alina a insistat, şi a insistat, postându-se la coadă la o casă să ia bilete la „Despre bărbaţi şi nu numai...” şi aproape că a izbucnit în lacrimi când eu am mers ţanţoş la altă casă, hotărât s-o las să meargă ea la filmul la care vrea, şi eu la filmul la care vroiam eu. Din păcate pentru mine, când am ajuns la rând, casieriţa – o brunetă focoasă cu părul lung, ondulat şi ochi albaştri deschis ca ai lui Emilie de Ranvin din Lost, noua mea pasiune care mă face să stau treaz nopţi întregi şi să fiu tot cu degetul pe butonul de space când mă uit la serial – mi-a zâmbit frumos şi mi-a spus: – Îmi pare rău, băieţii din faţa dumneavoastră au luat ultimele bilete la „Târâtă în iad”. Mai avem, totuşi, bilete la „Despre bărbaţi şi nu numai...”, dacă doriţi.

Aş fi vrut să-i spun „Nu, nu vreau un bilet la filmul ăsta! Dar fiindcă mi-ai frânt sărmana inimioară când mi-ai zis că nu mai ai bilete la „Târâtă în iad”, film pe care vroiam cu tot dinadinsul să-l văd, ce-ar fi să-mi dai numărul tău de telefon în schimb? Sunt sigur că inima ar înceta să mă mai doară dac-ai accepta să vii cu mine la un suc/pahar de vin/bere...” Dar nu i-am zis asta. Că de la cealaltă casă mă fixa cu privirea Alina. Şi ştiu că femeile au un super simţ al auzului când văd că prietenul lor vorbeşte cu altă fată. Mai ales cu una aşa drăguţă ca şi casieriţa asta. Nu că asta m-ar fi oprit, dac-aş fi vrut neapărat să-i iau numărul. Dar şi dacă i-aş fi luat numărul Nadiei (aşa scrie la ea pe ecuson – Nadia Iuga), asta ar fi însemnat să mă cert cu Alina, şi asta nu se fereşte să-mi facă scene în public, s-o aştept (probabil) pe Nadia până îşi termină tura, apoi urmând sucul, vinul sau berea. Fără să ştiu dacă după suc, vin sau bere şi câteva ore în fermecătoarea mea companie (sunt foarte fermecător când vreau) tipa m-ar fi invitat la ea. Sau ar fi acceptat să vină la mine. Bineînţeles că prefer ca fetele să vină la mine, deşi nu întotdeauna. Îmi plac fetele care vin, stau puţin (sau puţin mai mult, depinde) şi pleacă. Am oroare de tipele care vin, ne facem treaba, şi apoi, în loc să înceapă să se îmbrace, se cuibăresc lângă mine în pat şi se HAVE YOUR CAKE AND EAT IT

pregătesc să doarmă. Ca şi cum simplul fapt că am fost cuplaţi pentru o perioadă de timp le-ar da dreptul ăsta. Aşa că în seara asta, când ştiam că oricum o să am parte de sex, m-am decis să nu mă risc. Aşa că i-am zis Nadiei, destul de tare ca să audă şi Alina, care se uita la mine de lângă cealaltă casă: – Două bilete la „Despre bărbaţi şi nu numai...”, pentru mine şi pentru prietena mea, fata de acolo...

– Ah... a oftat (dezamăgită?) casieriţa.

– Da, i-am zis eu, întinzându-i mai mult cu o bancnotă de cinci lei pe care scrisesem numărul meu de telefon (am tot timpul una la mine, în caz că se iveşte vreo ocazie). Am cheltuit o grămadă de bancnote de 5 lei aşa, dar majoritatea au dat roade, aşa că nu-mi pare rău. Deşi prietenii mei care ştiu de faza cu bancnotele mi-au sugerat în repetate rânduri să le dau lor bancnota şi să-mi fac cărţi de vizită sau să-mi scriu numărul de telefon pe un post-it, sau pe-un şerveţel sau o hârtiuţă sau un alt fel de bileţel improvizat, că ar fi „mai spontan” aşa. Am rămas totuşi fidel bancnotelor, că mi se pare mai cool şi mai original, că din cercul meu de prieteni sunt singurul care foloseşte metoda asta. Şi sunt şi cel cu cea mai mare rată de succes la agăţat, dar nu vreau să mă laud. Aşa că i-am dat numărul meu, în felul meu special. Că deşi n-o vreau pentru seara asta, cine ştie ce-o să fie mâine? Şi aşa, dacă mă sună ea, în loc s-o fac eu, o să am tot dreptul să mă gândesc la sex de la prima sticlă de vin, sau primul suc, sau prima cafea, sau orice ar comanda. Când o fată îşi manifestă interesul pentru un tip, e urmarea naturală a lucrurilor ca băiatul să primească undă verde la chiloţeii tipei din primă seară. Asta-i de la sine înţeles. Poate că nici măcar nu poartă chiloţei. Oare poartă? Dacă mă aplec puţin mai tare peste tejghea o să pot să zăresc vreo dungă de la chilot prin pantalonul negru-uniformă pe care-l poartă Nadia? Mă aplec. Dar nu, nu se vede nimic. Pot doar să-i zâmbesc Nadiei cu subînţeles (adică mai degrabă îi rânjesc tipei aplecat peste tejghea, sperând ca Alina să nu bage de seamă cât de mare s-a făcut coada în spatele meu şi că mie parcă nu-mi mai vine să mă dezlipesc nici de tejghea, nici de Nadia).

M-am dezlipit, totuşi, de amândouă, când Nadia mi-a surâs, întinzându-mi cele două bilete. Şi mi-a mai surâs o dată, în timp ce punea deoparte bancnota cu numărul meu de telefon. Şi când am luat biletele din mâna ei mi-a mai zâmbit o dată.

Aşa că normal că sunt foarte mulţumit de mine, că pe lângă că am evitat o scenă cu plânsete, urlete şi eventual nişte încercări să-mi dea palme (nu reuşeşte niciodată, că o prind de mâini şi atunci Alina nu şi le mai poate mişca) ci, mai mult, când am ajuns în dreptul ei cu biletele, Alina m-a privit cu ochii umezi de lacrimi (lacrimi de fericire că sunt un băiat aşa de bun, bănuiesc, că îmi şi zâmbea, neavând habar de discuţia mea cu casieriţa), apoi şi-a pus braţul după mine, şi bineînţeles că a trebuit să mi-l pun şi eu după ea, şi aşa îmbrăţişaţi am intrat în sala de spectacole. Deşi nu înainte ca eu să-mi întorc capul să mă mai uit o dată la Nadia, care mă urmărea şi ea cu privirea, şi să-i fac semnul cu mâna la ureche ca un telefon mobil, adică „Aştept 29

să mă suni”. Ea a dat din cap în semn că da, ok, şi s-a întors la următorul client şi eu am intrat în sală, cu mâna Alinei tot după mijlocul meu.

Filmul a fost rezonabil – pentru fete, ce-i drept, dar mă gândesc că ar fi putut fi mult mai rău; fisticul a fost bun, îmi zic, îndesând ultimul în gură, şi mototolind punga; sexul cu Alina – se putea şi mai bine, dar uite că am găsit cheia. Descui uşa, intru în casă, şi mă îndrept glonţ spre frigider, că mor de foame. Oare mă sună Nadia mâine?

Adică azi? Dacă nu, mă duc iar la cinema. Că vreau neapărat să văd şi „Târâtă în iad”. Şi poate ar fi mai sigur să-i cer şi ei numărul de telefon. Că nu contează care dintre noi sună primul, atâta timp cât rezultatul e acelaşi. Sandvici cu şuncă?

Lectura publică 06.03.2011

HAVE YOUR CAKE AND EAT IT

CUVINTE ŞI APĂ Noemi Dumitrescu Ar vrea să îşi amintească. Sunt atâtea lucruri pe care le-a trăit, atâtea lucruri pe care mintea ei le-a stocat undeva, în colţuri răcoroase şi protejate. Oare cum erau Raluca şi Miţi? Erau ele blonde? Sau poate că părul lor se deschidea în funcţie de razele soarelui în dimineţile acelea impregnate în rouă. Îşi aminteşte cum ieşea alergând din casă, nerăbdătoare să le întâlnească acolo, pe dalele de ciment umede, gri închis. Doar că ele nu erau niciodată afară atât de devreme. Îşi aminteşte foşnetul lung şi gros al frunzelor din copacii înalţi şi cum uneori, se gândea că ei plâng pentru că sunt prea bătrâni şi au obosit să fie legănaţi de vânt. Însă oricât ar încerca, nu poate să prindă decât imagini neclare, frânturi vizuale din lucruri ce au fost cândva şi care acum îi par aproape străine. Precum nişte pojghiţe de piele uscată, gata să cadă. Ţine minte mirosul de dimineaţă şi felul în care razele de soare reflectate pe geam o orbeau uneori.

Ochii ei sunt acum prea grei pentru a-şi mai putea ridica pleoapele. Însă ştie că dincolo de geamul larg deschis aceiaşi copaci bătrâni foşnesc lung, de data asta îngreunaţi de alte păsări. Oare cum ar fi să te naşti copac? Să ai atâtea păsări care se adăpostesc în braţele tale, să le protejezi pentru un timp, doar ca mai apoi ele să plece şi să vină altele mai zgomotoase, mai neliniştite? Şi-ar dori să se poată mişca acum sau măcar să fie şi ea legănată de vântul rece, să fie mângâiată de curenţii de aer.

Ar vrea să se poată întoarce la ea însăşi când avea patru ani şi să mai simtă o dată uşurătatea unui corp mic şi plin de energie. Să alerge la vale cu o umbrelă şi să fie luată pe sus la fel ca atunci. Oare unde este acum fetiţa aceea protejată de zei, fetiţa care ieşea singură în ploaie şi vorbea cu frunzele, cu furnicile şi râmele roz? De ce copilăria este ca un film developat parţial, cu pete albe în centru, cu fire de praf şi zgârieturi? Acum are impresia că toate fotografiile făcute de ea în 40 de ani se amestecă cu fotografiile propriei sale memorii. Poate că Raluca şi Miţi nici măcar nu au existat cu ea, pentru ea atunci la începuturi. Poate că sunt nişte fete dintr-un cadru de film rămas nedevelopat. Şi totuşi râsetele lor şi felul Ralucăi de a înghiţi litere din cuvinte par să fi existat cândva. Îşi aminteşte sunetul vocii ei oarecum întrerupte precum o ţeavă plină de depuneri prin care apa trece cu greu şi cum o făcea să râdă, deşi ştia că râsul ei o răneşte.

Gura ei este uscată şi băşicile din colţuri o ustură. Îi este atât de sete încât ar vrea să fie aruncată în ocean, să înghită apă albastră şi cerul gurii să îi fie gâdilat de peşti mici coloraţi. Să aibă branhii şi să înoate cu mişcări ample şi silenţioase, până când va deveni şi ea un peşte, poate o balenă. Nu a mai înotat de când atunci cu Anda la mare. I se pare acum că valurile de frunze răsturnate şi împinse se transformă în valuri de apă.

Ce cald a fost atunci la mare. Stătea pe balconul hotelului seara şi îşi simţea pielea încărcată de picături dese de transpiraţie fierbinte. Ştia că probabil Anda şi Bogdan dor31

meau în camera de lângă şi se întreba cum ar fi fost viaţa ei dacă şi ea ar fi avut bani să meargă la mare la 20 de ani, precum fiica sa acum. Simte în mâini suprafaţa rece şi lucioasă a aparatului foto şi pofta cu care în secret fotografia mobila din cameră, ca şi cum ar fi vrut să stocheze fiecare imagine din viaţa ei, fiecare imagine în care era singură.

Ce frumoasă era Anda atunci şi ce frumoasă este şi acum, deşi nu poate să o privească. O vede acum 20 de ani, cu părul lung ondulat şi roşiatic, cu braţele subţiri şi delicate şi cu acel zâmbet oarecum sfios sau trist, un zâmbet care nu era convins şi nici convingător. Ştie că e lângă ea şi îi aude lacrimile căzând pe pernă. S-au adunat atâtea, încât le simte umezeala caldă în spatele urechii stângi. Ar vrea să îi spună să nu mai plângă. Însă, oricât de puternice sunt cuvintele în mintea ei, ele nu vor să iasă. Îşi adună aerul şi îl împinge către afară. Tot ce iese este un geamăt scurt. Ar vrea să deschidă ochii, însă lumina e prea puternică şi grea acum. Chiar şi cu ei închişi, albul pătrunde şi deconturează siluetele din trecut. Albul inundă şi curăţă puţinele fragmente. Nu vrea să îl lase să pătrundă complet pentru că ar putea fi sfârşitul şi încă nu a revăzut destul. Păsările de acum sunt altele şi totuşi vorbesc ca cele de-atunci. Uneori noaptea, când era copil, se aşeza sub copacul din pădurice şi le asculta lamentările.

Un bleumarin dens filtra verdele frunzelor şi felinarele roz căpătau din unele unghiuri o aură violacee. Le spunea păsărilor că nu sunt singure şi ştia că ele înţeleg. Simte şi acum substanţa lipicioasă cu gust dulceag de pe scorbură. Se întreba atunci dacă poate deveni una cu copacul.

Oare Victor e cu ea acum? Oare o aşteaptă? Prima dată când a luat-o de mână se plimbau în câmp şi discutau nimicuri. Ea era arsă de soare pe piept şi pe braţe şi el avea pielea albă şi totuşi atât de aspră. Prima oară când degetele lui au atins încheietura ei, a simţit furnicături şi a început să râdă de emoţie. Avea şaisprezece ani.Victor era îmbrăcat cu o cămaşă albă de in şi de câte ori bătea vântul, materialul i se lipea de piept pentru un interval scurt. Atunci a ştiut că totul se va schimba. Îl vede şi acum, cu ochii lui albaştri, atât de deschişi încât avea impresia că e un lup în deghizare şi cu zâmbetul lui ştrengar ca şi cum lumea era la picioarele sale. Îi vede cureaua groasă de piele maro cu cataramă de metal şi cât de elegant arăta cu ea. Atât de impunător încât oameni necunoscuţi îl priveau ca pe un rege. Îl vede şi mai târziu, în pat, cu cuverturile trase peste corp, respirând încet în lumina albăstruie de iarnă, cu mâinile împreunate aproape rigid, tresărind din când în când. Şi pe Anda, care şi atunci plângea şi lacrimile îi cădeau pe parchetul maro şi creau un ritm crescendo. Şi el a oftat şi ochii lui, acum deschişi, erau verzi şi clari.

De ce îşi simte corpul atât de greu, când e atât de slabă? Poate că e şi ea precum un copac bătrân plin de umezeală în miezul nervurilor. Şi umezeala pătrunde încet extremităţile, se dilată rapid ca într-un burete. Poate că tot timpul ce l-a avut până acum se compactează în câteva zile şi formează cheaguri dense, care se înfăşoară în jurul organelor precum nişte păsări ce se lipesc de crengi când plouă şi îşi înfig ghearele adânc pentru a nu aluneca. Corpul ei se afundă în pat şi trece dincolo de el până la parchetul

HAVE YOUR CAKE AND EAT IT

maro şi rece. Şi e acelaşi pat în care Victor a deschis atunci ochii verzi, acelaşi pat în care Anda şi-a petrecut nopţile pubertăţii, acelaşi pat în care îi citea basme Tinei.

Acum e în spital cu Tina. Are trei ani şi se simte rău. Doctorii spun că e grav, însă ea nu plânge. O ia de mână şi încearcă să îi zâmbească, însă nu reuşeşte. De ce un copil, cu ochii atât de mari şi lipsiţi de grijă, trebuie să sufere atât de mult? De ce tocmai nepoţica ei? O ţine de mână pe Tina şi când merg pentru prima dată la grădiniţă. Ea râde şi se răsuceşte. Vrea să alerge. Tina are acum părul vopsit negru şi o voce adâncă şi calmă. O vede de la geamul trenului aşteptând-o gânditoare şi expirând fum de ţigară în lumina portocalie de după masă. E atât de sigură pe ea, acolo pe peron, şi ştie că fetiţa căreia îi inventa poveşti cu cosânzene va ajunge departe, mai departe decât ea, şi chiar mai departe decât Anda.

Ce mândră e de amândouă şi ar vrea să le spună, însă nu poate. E mai greu acum să respire, însă albul îi încălzeşte pleoapele şi se gândeşte că poate nu e atât de rău. Durerea se estompează lent. Simte acum că mintea îi fuge şi trebuie să jongleze printre cadre pentru a-şi aminti totul. Tina o ţine de mână şi îi vorbeşte încet. Cuvintele ei o mângâie şi îi transmit linişte. E ca şi cum Tina ştie ce e dincolo de frânturi, de alb şi de umezeală. Vrea să îi spună să aibă grijă, dar îşi dă seama că ea ştie. Îi simte buzele umede pe frunte la intervale regulate şi cum mâna ei dreaptă îi mângâie umerii.

Acum începe să înoate şi toate cadrele se întregesc, se lipesc unul de celălalt, se topesc în margini şi se aliniază în conţinut şi ea simte că îi cresc branhii şi că se afundă din ce în ce mai tare în albastru. În jurul ei peşti mici alunecă în aceeaşi direcţie. Acum albul e mai puternic, însă le vede pe Anda şi pe Tina pentru o fracţiune de secundă, până când lumina îi îneacă simţurile. Expiră aerul şi filmul e complet developat, îl vede acum în întregime, nealterat de timp şi tot ce a fost se concentrează într-o singură clipă de alb imaculat şi călduros.

Lectura publică 27.06.2010

33

VELOCITATE Andreea Varga Sunt într-o mare neagră şi plutesc printre spermatozoizi. Sunt cam ciungă, pentru că n-am coadă ca şi ei, care să mă propulseze în zigzaguri. Sunt fusiformă şi translucidă. Prin mine se oglindesc, pe secundă, zeci de codiţe şerpuite care-şi aruncă priviri competitive. Iar eu parcă sunt inertă, mişcarea mea e aproape nulă. Ei ştiu unde merg, îşi urmăresc traiectoria cu precizia unui glonţ, se întrec, se încrucişează şi se îmbârligă, precum un ghem de mătase. Iar eu nici măcar nu ştiu cine sunt.

Destinaţia e ca şi trezirea dintr-un vis greu. Încerci să-ţi aminteşti ceva, dar succesiunea frânturilor e prea rapidă şi rămâi doar cu o stare care îţi atârnă în corp.

Destinaţia e undeva în mine, ascunsă sub piele, dizolvată în celule. Aş vrea să-mi ţâşnească prin fiecare por literele care formează numele locului unde mă îndrept; cu o viteză demnă de cea a spermatozoizilor. Velocitate – un cuvânt bun, cu care ai putea să impresionezi un student la fizică, dar nu pe care să îl foloseşti într-o scriitură literară. Cred că vine de la vélo, biţiglă în franceză. Oare tu ştiai asta? Mişcarea de rulare a roţilor mă duce cu gândul înapoi, în nemărginirea acvatico-enclavică în care tronează spermatozoizii. Şi mă gândesc la imaginea lor de maraton: – pe locuri fiţi gata START! – din animaţii, desene şi bancuri de prost gust spuse întotdeauna de libidinoşi fetelor cu cel mai gentil stomac. Câtă nedreptate li s-a făcut, când ei ne sunt cu mult superiori! Ei merg nestingheriţi către lumină, către capătul tunelului, sunt kamikaze, ghilgameşi, sunt luptători dintre cei mai desăvârşiţi – fair-play, regulile nonsensului, codul Bushido şi orice alt cod de onoare. Ei calcă pe unde au mai călcat şi alţii, dar cu certitudinea că vor birui. Spermatozoizii se poartă ca nişte feţi-frumoşi: intră în basm pe cal, îşi primesc misiunea, căsăpesc căpcăunii şi se aleg cu fata la final. Că despre feţii care au ratat nu se spune nimic, rămân no names. La fel şi spermatozoizii. Oricum, ei merg la sigur, totul ţine de atitudine. Eu de ce nu am atitudine? De ce nu pot să îmi cresc o codiţă sau o elice, poate nişte aripioare, sau să-mi cresc roţi să pedalez cât mai repede, în rând cu bancurile de moluşte albe?

Mi-am dat seama că vreau să fiu martoră la momentul final de glorie, izbânda celulei sexuale masculine care a ajuns în grădina cu mere a Ilenei Cosânzeana, cel care ia premiul de excelenţă pentru velocitate, Prâslea comunităţii spermatozoizilor, serial lover. Oare spermatozoizii tăi au un Prâslea? Eu îţi ţin microfonul, tu răspunde. Aştept să te opreşti din gâfâit şi apoi să-mi vorbeşti. Am să rămân lipicioasă şi pielea se va strânge sub locurile marcate haotic dintre coapse.

Lectura publică 27.06.2010

HAVE YOUR CAKE AND EAT IT

UNBORN Corina Ferugean It is swimming inside me.

Taking me for a huge swimming pool.

It is touching my ribs, my veins.

Tickling‌ It is building itself month to month nine, cell to cell.

Eyes are opening inside me Eyelashes are not scratching, Hands and nails are moving‌ pointing to my heart, my lungs, my kidneys my liver.

An unborn anatomy teacher.

Public Reading 27.03.2010

35

A SOLILOQUY Olivia Lungu To wed or not to wed – that is the question Whether ’tis nobler to receive an elbow Or knee in the back at night To share the bed, the pillows, the sheets, the air With one whose snoring might bring you to despair?

Or to keep them all for you – to sleep, to snore To have the entire bed which you adore?

To cook three times a day, to clean, to wash Two plates, two spoons, two cups, two forks, two knives Or to give up the idea of becoming wives?

To hear the desperate crying of a child At night to feel that you are going wild Or to lie in bed, to smile, to yawn To dream, to sleep whenever you may please And thus to be eternally at ease.

Public Reading 27.03.2010

HAVE YOUR CAKE AND EAT IT

NAMES Mihaela Popa Potăraş,Vasile Potăraş Not educated enough He would have been too much work Kept his only book Johansson, Freddy Johansson Too naïve I kept his Johnson oil He forgot it in the bathroom anyway Rico, Fernando Rico Too don Juan, very macho I kept his women’s underwear collection Richard the III, John Richard the III Too serious Pointing too much when fighting Kept his index finger Winston, George Winston Snored too much Heavy beer drinker Kept his one liter pint Potter, Andrew Potter Deceiver and too self-confident Kept his best picture printed on my entrance rug.

Public Reading 06.02.2011

37

ŞOSEŢEL Mihaela Popa Eram acolo, ca în fiecare seară, liniştiţi, stând comod pe podeaua groasă de lemn, la adăpostul patului mare din dormitor. În cameră era întuneric, Gândăcica şi familia ei îşi făceau plimbarea de seară, domnişoara cu şase picioare se trezise din somn şi se apucase să coasă de zor la noua ei casă. Eu stăteam liniştit, întins pe spate, ascultând sutele de picioruşe subţiri atingând podeaua. Ghemotocul se contrazicea din nou cu Vălătucul: – Eu sunt mare şi lotund, dar sunt pufos!

– Poate, dar eu sunt lunguieţ şi subţire, pot zbura uşor pe sub orice uşă şi pot ajunge oriunde vreau!

– Şi ce, şi eu mă pot lostogoli! ripostă Ghemotocul.

– O da, hai să vedem cât de bine te rostogoleşti, că de nu, am să-ţi smulg eu scama aia albastră de deasupra buzei! se răsti Vălătucul, zburând pe sub Ghemotoc dărâmându-l.

– Nu e scamă, e o aluniţă! se zvâcni Ghemotocul încercând să se ridice.

– Ia nu vă mai certaţi, dragă, că nu-mi pot face somnul de frumuseţe, mormăi Smocul de sub două bucăţele de coji de portocală, ce le avea pe ochi.

– O să mi se lase pielea de pe faţă dacă nu dorm, zău acum, nu o să mă mai angajeze nimeni pentru nicio reclamă, se miorlăi gesticulând cu o mână în direcţia în care credea că sunt Vălătucul şi Ghemotocul şi cu cealaltă arătând spre colecţia de reclame la spray de mobilă şi detergent de podele din reviste şi ziare, care arătau produsul îndepărtând câte un smoc de praf speriat care nu semăna nici pe departe cu el; bineînţeles, fără să vadă că amicii lui se rostogoleau cu mare viteză spre el împrăştiind un nor de praf în jurul lor şi cât ai clipi, puff! căzură peste el. Cojile de portocală îi săriră îndată de pe ochi şi toţi trei au început să se zbată şi să zvâcnească, care mai de care, dând din mâinile şi picioarele lor din paie de mătură, coji de seminţe şi franjuri de covor. Ghemotocul îl trăgea pe Vălătuc de partea dreaptă, lungindu-l şi mai mult, Vălătucul striga să termine că se sufocă, iar Smocul încerca să nu îşi strice freza pe care şi-o făcuse cu alifie chinezească; ultimii stăpâni ai casei scăpaseră o cutie sub pat, o găsise într-o zi când se plimba. Cu greu o adusese acasă. Se rostogoliră pe o parte şi pe cealaltă până ajunseră la piciorul patului, dărâmându-i Smocului toată colecţia de reclame care căzu pe mine şi mă sperie teribil, fiindcă aţipisem. Cocoloşul sări şi el imediat deasupra.

– Grămadăăăăăă! Grămadă, grămadă, grămadă!!! Joc, iuhu, iupi! Grămadă! Joc! Joc! Grămadă! Grămadăjoc! Grăjocmadă! Grăjocmadăăăăăă!!!

– Ia mai staţi, dom’ne, locului odată! Ce, vi s-au urcat la cap firimiturile de pufuleţi de la prânz? V-am zis eu că sunt expirate, ciiine ştie de când or fi fost sub colţul ăla de covor.Voi nu vedeţi că am rămas singuri în casa asta, ia mai bine trageţi un pui de somn.

HAVE YOUR CAKE AND EAT IT

Şi spunând acestea am vrut să mă întorc la visul meu, în care stăteam confortabil la căldură într-un pantof nou italienesc cu piele pe dinăuntru.

– Şi ce-ai vrea, măi ciorap chinezesc ce eşti, să stăm ca tine cu burta la soare toată ziua? Măcar de am avea soare, dar stăm aici sub patul ăsta, de când ne ştim. Nu facem nimic niciodată, nu am plecat niciodată de aici, începu a se răsti Vălătucul.

– O, da, ce frumos ar fi să mergem la Paris. O, Parí, modă, parfumuri, cosmetice… visa Smocul.

– Grăjocmadăăăăă!!! Parígrăjocmadăăăă!!! Cocoloşul desigur.

– Eu, ciorap chinezesc??? O nu nu nu, dragul meu, eu ştiu exact de unde vin. Şi sunt 100% lână, lână auzi!!! Nu ştiţi ce-i lâna? Păi totul a început cu bunica fostului meu stăpân care era bătrână, bătrână, şi s-a gândit ea într-o zi că acu’ o muri şi nepotul ei nu are nimic de la ea. Aşa că aşteptă până veni vremea să tundă oile, care sunt nişte animale, ce unii oameni le cresc pentru lapte, carne şi lână. Lâna e un fir ce se face din blana animalelor. Şi cum vă spuneam, aşteaptă bătrâna lâna şi se apucă apoi să tricoteze cu nişte andrele mari mari. Şi unu pe faţă unu pe dos, unu pe faţă unu pe dos, uite aşa am apărut eu. După care tot unu pe faţă unu pe dos, a apărut şi fratele meu geamăn.

– Huhhhh!!! făcură toţi într-un glas. Ai un frate geamăn?

– Normal că am, ce, aţi văzut voi vreun ciorap care să fie făcut singur?

– Păi, nu ştim, că tu eşti singurul ciorap pe care îl ştim… spuse printre dinţi Ghemotocul cu degetul mare pe jumătate în gură.

– Ei bine da, fiecare ciorap are fratele lui geamăn pentru că oamenii au două picioare. Şi bătrâna, după ce ne făcu pe amândoi, ne înfăşură într-un ziar şi ne aşeză într-o cutie veche de pantofi. Apoi într-o zi când a venit pe la ea nepotul ei a scos cutia de sub pat şi i-a dat-o. Aşa că să nu îmi spui mie de China că nu am pic de poliester în mine.

Am căscat lung şi m-am întins din nou pe spate.

– Şi ce s-a întâmplat cu flăţiorul tău?

– Şi hoaşca ce a făcut, a dat ortu’?

– Nu, Vălătucule, bătrâna nu a murit, cel puţin când a plecat stăpânul de aici încă trăia. Cât despre fratele meu… ce să vă spun, stăpânul a împachetat totul şi se pregătea să plece. Ne-a pus pe amândoi într-o cutie, dar eu am alunecat şi am căzut sub pat. Degeaba a strigat fratele meu după mine, până a ieşit stăpânul din casă cu cutia, am rămas aici de atunci.

– Ce tlist! spuse Ghemotocul cu aluniţa tremurând.

– Ce aiurea, să fii cât p-aci să pleci din locul ăsta, şi totuşi, să rămâi.

– Tlistp-aci!!! strigă Cocoloşul.

– Oh, nu mă faceţi să plâng vă rog… că mi se umflă ochii!

– Şi ce clezi că s-a întâmplat cu…

Ghemotocul se opri pentru că un zgomot imens, ca un vuiet puternic, se auzea de dincolo de uşă. Curând, aceasta se deschise larg şi am rămas cu toţii orbiţi de lumina care intra.

39

– Aspiratorul i-a înghiţit din prima pe amicii mei şi eu am rămas înţepenit în gâtul lui mare şi înfometat. Îi auzeam cum îmi spun că este întuneric, Smocul se plângea că e mult praf şi o să îi iasă coşuri, Vălătucul se izbea puternic de peretele sacului spunându-i că iese el afară şi îi arată cine-i şefu’, Cocoloşul sărea în grămezile de praf: grămadăăă!!!

Noua stăpână, care administra cu toată sârguinţa aspiratorul care ne-a sorbit pe toţi dintr-o înghiţitură, m-a luat şi m-a pus într-o pungă şi, ei bine şi restul îl puteţi ghici, spuse Şoseţel, zâmbind larg şi înclinând capul, în semn de mulţumire faţă de celelalte şosete desperecheate, care aplaudau de zor.

– Ssssssttt! Cred că avem un client, spuse una dintre ele.

– Şi în cutia asta, aaa şosete desperecheate, cine ar cumpăra aşa ceva? Doamnă, cum puneţi aşa ceva la vânzare, îi spuse indignată vânzătoarei bunicuţa îmbrăcată complet în roz, care tocmai intrase.

– Să ştiţi că şi noi cumpărătorii de secăn-end avem demnitate, da! se răsti în timp ce ieşea.

– Ehh… poate data viitoare băieţi! zâmbi ştrengar Şoseţel.

Lectura publică 20.06.2010

HAVE YOUR CAKE AND EAT IT

AROXOL Roxana Veronescu În mod cât se poate de poetic, taina ochilor lui Aroxol includea în primul rând întrebarea dacă era într-adevăr prevăzut cu doi ochi. Of, cine ştie, poate dincolo de acel ambalaj gri lucios cu albastru închis se aflau nişte ochi la fel de albaştri ca el (deci cu totul greu de observat), prevăzuţi poate cu nişte sprâncene ca nişte săgeţi în diagonală care cu siguranţă, în cazul de faţă, ar fi devenit mai groase şi mai sfidătoare. Iar ochii lui Aroxol erau acum poate mai bombaţi şi aprinşi ca un incendiu. Dar nimeni nu putea vedea acei ochi, din păcate nici Melişoara, tânăra şi sprinţara ţânţăriţă. Începu să înghită aer cu lăcomie, să-şi umple plămânii şi apoi tot corpul lui albăstrui şi urlând cât putu de tare singurul citat pe care îl ştia din Shakespeare, „Dibaci spiţerul! M-a pălit otrava!”, plonjă în supa de legume proaspăt oprită de pe aragaz.

Dar faptul că începu să plutească domol printre frunze de pătrunjel, bucăţi de cartofi tăiaţi în cubuleţe aproape perfecte, conopidă, boabe de mazăre, rondele de morcovi, Knorr Delikat şi pete aurii spre oranj de ulei, îl făcu să realizeze că încă se afla sub tirania eternului ambalaj, ceea ce îl împiedica deocamdată să otrăvească supa cu substanţa lui toxică. Aroxol nădăjdui pe dată şi în mare taină că va reuşi cât de curând să se umfle atât de tare cu aer încât ambalajul va plesni niţeluş la unul dintre colţuri, iar măcar o mică picătură din supă îi va atinge trupul albăstrui şi aşa, într-o bună zi, când vreunul dintre oamenii casei îl va introduce în aparatul de ţânţari şi apoi va băga aparatul în priză, atunci… în sfârşit, li se va arăta el, AROXOL. BUM BUM BUM. CSSSSSSS. Doar un mic scurtcircuit. Cu moartea pe moarte călcând! Moarte prizei, cea aducătoare de moarte bieţilor ţânţari, bietei şi adoratei lui Melişoara! Pentru asta se ruga Aroxol.

Lectura publică 27.06.2010

41

FAPTE ADEVĂRATE: FANTOMA DE LA BULCI Noemi Hügel În conacul Mocioni din Bulci bântuie o fantomă şi toţi sătenii or fost tare îngrijoraţi pentru că asta nu era o fantomă cuminte care să stea la ea în conac, asta era o fantomă rea şi vicleană care numai pagube şi necazuri făcea prin tot satul.

Acu’ doi ani o înecat trei oi, doi copii şi o vacă în Mureş; i-a uscat gherberele lui Tanti Uţa şi a scris „Gigel” cu pipi în zăpada din faţa primăriei.

Anul trecut o furat banii de pensie din geanta poştaşului şi i-o dat lui Moş Costin să meargă să-i bea pe toţi la cofetărie. O lăsat-o gravidă pe Nuţica; i-o tăiat pofta de mâncare lui Găbiţa şi o uscat castanul de lângă biserică.

I-o furat ultimii doi dinţi buni lui Baciu Trie; i-o înnegrit o unghie de la picior lui Moş Ioio şi i-o furat părul din creştet învăţătorului, care de ruşine o trebuit să-şi pieptene restul părului peste locul păgubit.

I-o mâncat tema de casă lui Oti; o ciupit-o de fund pe Viorica şi i-o furat lui Cristi câte o şoseată din fiecare pereche, din care una roşie o pus-o în maşina de spălat fix în ziua în care Tanti Vivi o spălat cearceafuri şi perdele.

O secat fântâna lui Viorel; o luat curentul două ore de Sf. Mărie şi o furat semnalul de GSM de Crăciun, tocmai când primarul se pregătea să trimită un răspuns la cele 37 de urări pe care le-o primit.

De toate au făcut sătenii: au raportat la oficialităţi, s-au rugat, au aruncat baloane umplute cu apă sfinţită în conac, au chemat o vrăjitoare, un vraci şi un exorcist. În pragul disperării unu’ dintre săteni o intrat în conac, da’ o ieşit palid ca varul şi a doua zi o dispărut. Şi-or adus sătenii cărţi şi filme de la oraş ca să se documenteze. Or sacrificat o virgină, o oaie şi o capră. Or fost la un pas de-a da foc conacului da’ s-or hotărât că n-are rost. Şi aşa, om după om or plecat toţi din sat şi-or lăsat fantoma singură să facă câte necazuri vrea ea.

Lectura publică 06.02.2011

HAVE YOUR CAKE AND EAT IT

DIMI ŞI LUCUŢA Noemi Hügel De mult sunt duse zilele de glorie ale lui Dimi Cotescu, fost campion naţional de ping-pong, frânt în ascensiunea lui sportivă de către o luxaţie la încheietura dreaptă după o sesiune nefericită de onanie în cantonamentul de la Zăbrani.

Acum chelind şi cu un început de ulcer, vinde casete piratate cu muzică clasică în piaţa Mihai Viteazu’. Neambiţios în domeniul pirateriei, Dimi niciodată nu a putut ajunge printre cercurile înalte unde CD-urile cu muzică populară şi DVD-urile cu concerte Madonna pot asigura o viaţă demnă şi un statut de respect în pătura de mijloc a oraşului.

Divorţat de două ori, o dată de o handbalistă frigidă şi o dată de o beţivană uşuratică, Dimi trăieşte singur într-o casă de chirpici într-un cartier de case de chirpici lăsată în grija lui de către părinţii lui, care sunt plecaţi în Italia de 10 ani.

Poşo, alcoolul făcut de Dimi din fructele pomilor de pe stradă, deşi slab în gradaţie, i-a umflat ochii, ficatul şi depresia datorită consumului regulat şi excesiv.

Ursuz, plictisit şi beat, Dimi îşi petrece timpul liber hrănind câinii vagabonzi cu pâine înmuiată în apă şi oregano, singurul lucru pe care l-a primit de la părinţi de când au plecat şi insuportabil pe pâinea cu untură, mici sau în ciorba de legume. Nopţile şi le petrece ascultând Bach pe întuneric şi defulându-şi încărcarea sexuală visând-o pe Biba Golic, această Ana Kurnikova a tenisului de masă.

Tablele sunt singura activitate socială care îl preocupă pe Dimi. Şi şi acestea doar cu vecinul lui de stand, Jonny, care vinde chiloţi şi piepteni împreună cu fiul lui. Cu un scor de 243 la 224, în favoarea lui Jonny şi ţinut de-a lungul a 7 luni, Dimi speră să ajungă la 300 primul, înainte de sfârşitul anului.

Mare ar fi surprinderea lui Dimi Cotescu dacă ar şti că în curând zilele, tristeţile şi amărăciunea lui vor fi curmate de către Lucuţa, o leoaică de doi ani, scăpată din casa unui cântăreţ de muzică populară, despre care într-o seară, un pic ameţit, a crezut că dacă îi aruncă o minge în fundul curţii ea o va duce înapoi.

Obosită şi flămândă, Lucuţa se va ascunde timp de două zile prin tufişurile, şoprurile şi podurile oraşului până când într-o seară mult prea caldă de toamnă va ajunge la casele de chirpici unde geamurile deschise ale lui Dimi, trupul lui transpirat şi sforăitul său zgomotos o vor atrage pe Lucuţa către cămăruţa lui. În dimineaţa ploioasă când trupul sfâşiat al lui Dimi Cotescu va fi găsit de către o vecină, care va veni să-i vândă parfumuri Oriflame aproape noi, Lucuţa va fi de mult plecată, un poster cu Biba Golic va fi mototolit pe jos, o sticlă de alcool puturos va fi răsturnată pe masă şi în faţa porţii şapte câini vor aştepta să li se dea de mâncare.

Lectura publică 06.04.2011 43

MONSTER’S MONSTER Noemi Hügel I killed the Leviathan when I was five.

I dragged his wet body through the streets of Sidney.

When I was sixteen I gave my girlfriend Medusa’s head for Valentine’s Day. At twenty-three I shot the Yeti, I made this hat out of his thick fur.

On my twenty-ninth birthday I impaled King Kong.

Two days later I cut off Godzilla’s head.

At forty-four I single-handedly Strangled an army of werewolves.

At fifty-six I sliced a dragon, I gave his heart to the people of Komodo.

At sixty I was killed by PETA vigilantes, While I was stabbing the Cookie Monster.

Public Reading 13.06.2011

HAVE YOUR CAKE AND EAT IT

DE MĂ LAŞI Noemi Hügel De mă laşi ia-mi inelele cu tine, rupe-mi lanţurile de la gât, ia-mi pantalonii şi cămaşa, maiou’, chiloţii şi şosetele.

De mă laşi scoate-mi pielea de pe mine, bagă-mi ochii în buzunarul tău, ia-mi nasul, gura şi obrajii, pieptul, coapsele şi fundul.

De mă laşi ia-mi ficatul, plămânii şi rinichii, ia-mi toate oasele cu tine, bagă-mi femurul în ghiozdan.

De mă laşi pune-mi unghiile în portofel, fă-ţi bijuterii din degetele mele, mănuşi din părul meu.

De mă laşi poartă-mă pe tine.

Lectura publică 09.01.2011

45

SCHIMBARE Ioana Frîntu Mirela are nasul mare şi urechile depărtate de cap.

Are un metru şaptezeci şi doi, cincizeci şi opt de kilograme, ochii albaştri, sprâncene arcuite, buze rozalii, subţiri, dar nu foarte, păr castaniu, lung şi uşor cârlionţat. Ar arăta bine aşa. Dar are nasul mare şi urechile depărtate de cap.

Carmen are sânii mici.

Are un metru şaizeci şi opt, cincizeci şi patru de kilograme, ochii albaştri, buze roşii voluptoase, e brunetă, tunsă scurt, băieţeşte.

Ar arăta bine aşa. Dar are sânii mici.

Mirela şi Carmen sunt surori. N-ai zice, dacă le vezi împreună. Doar ochii îi au la fel.

Mirela face 18 ani şi vrea să-şi opereze nasul.

S-a săturat să o recunoască toţi după nas, de prea multe ori a auzit: „N-o ştii pe Mirela? Aia cu nasul mare din B, stă în Pipirig.”

Carmen, la 18 ani, a făcut şcoala de şoferi. Dar ea avea prieten. S-a căsătorit între timp cu el, nu i-au mai trebuit ţâţe. Avea carnet.

Mirela vrea să se opereze în Bucureşti. Acolo doctorii au mai multă experienţă. Şi încă nu sunt tentaţi să plece din ţară. Dar operaţia ar costa 1500 de euro, mai mult decât îşi pot permite ai ei.

Aşa că mai trebuie să aştepte.

Mirela face 24 de ani, are un prieten stabil de 2 ani şi vrea să-şi opereze nasul.

Pentru că s-a săturat s-o recunoască toţi după nas, de prea multe ori a auzit: „N-o ştii pe Mirela? Aia cu nasul mare, prietena lui Dragoş.”

Carmen, la 24 de ani, era gravidă – rezolvase problema sânilor, chiar dacă i se măriseră şi multe părţi ale corpului de care în mod normal ar fi fost mulţumită. Avea sâni... şi 25 de kile în plus.

Mirela vrea să se opereze în Timişoara. Şi aici doctorii au căpătat experienţă, au suficienţi clienţi şi încă nu sunt tentaţi să plece din ţară. Dar operaţia ar costa 2500 de euro.

Are 1400 de lei salar, prietenul ei 1600. Pe scurt, o să-i ia cam 2 ani să strângă banii.

HAVE YOUR CAKE AND EAT IT

Prea mult. Dar lui Dragoş îi place de ea aşa. Nasul o să ţină mai mult decât Dragoş.

Bunicile, mătuşile, părinţii, vecinii, chiar şi fosta educatoare îi spuneau Mirelei că e frumoasă aşa cum e, că de fapt contează sufletul, şi alte banalităţi care puteau fi rostite numai de oameni care nu au nasul mare sau prea mult respect de sine.

Carmen are 6000 de lei salar, un depozit în bancă, şi i-a împrumutat banii Mirelei, fără vreun comentariu sau dobândă.

La prima consultaţie, doctorul s-a oferit să-i aranjeze şi urechile, pentru modica sumă de 200 de euro în plus – super ofertă – Mirela n-a ratat-o.

Mirela face 26 de ani, are un prieten stabil de 4 ani, e mulţumită de nasul ei şi de viaţă în general.

Carmen face 34 de ani, e căsătorită, are un copil de 9 ani jumate, sânii mici şi un pic lăsaţi, e mulţumită de familia ei şi de viaţă în general.

Lectura publică 06.02.2011

47

CĂLĂTORIE ÎN TREI Cornelia Iordache Personajele DRAGOMIR ILINCA LIVIU Scena 1 Aeroport în Madrid Dragomir şi Liviu tocmai au trecut de controlul de securitate când Ilinca, tânăra care îi urmează îl loveşte pe Dragomir discret cu bagajul de mână.

DRAGOMIR Pardon!!!

ILINCA Îmi pare rău...

DRAGOMIR Dacă mă băgam eu aşa, ai fi zis că mă dau la tine sau că sunt grosolan, sau amândouă.

Unde te grăbeşti parcă ai vrea să prinzi autobuzul? Oricum are întârziere.

ILINCA În ţară.

DRAGOMIR Aaa, ţi-ai făcut vacanţa în Madrid?

ILINCA În Madrid locuiesc.

DRAGOMIR (indicând către tânărul rămas puţin în urma sa) Şi noi tot aici. Am fost în vacanţă în Tenerife.

LIVIU Bună. Să ştii că nu ne-a plăcut, era frig, lume puţină şi nici la club nu era deschis.

DRAGOMIR ÎN club.

LIVIU Păi ce, ai ajuns tu până ÎN club?

HAVE YOUR CAKE AND EAT IT

DRAGOMIR Nu măi, dar aşa se zice, ÎN, nu LA. LIVIU (arătând cu degetul) Acolo, fix trei scaune, eu zic să stăm jos, cine ştie când o să decoleze, şi noi cu el...

ILINCA Eu merg să-mi iau reviste.

LIVIU (strigând după Ilinca) Îţi păstrăm loc. (lui Dragomir) Nu-mi place când îmi ţii lecţii din astea, mai ales de faţă cu cineva. (iritat şi totuşi potolit) Ştii foarte bine că ce ai tu în rucsac se zice că e furt şi cu toate astea nu te demasc.

Nu aş putea să-ţi fac asta.

DRAGOMIR Pe naiba, hoţie e atunci când contează, când e unicat sau când iei ceva de la altcineva care chiar are nevoie, asta e doar o cârpă. Furt era dacă luam rochia, să zicem, poate nici atunci.

LIVIU Ai vrut să iei şi o rochie?

DRAGOMIR Erau pe acelaşi umeraş, dar nici nu mi-a trecut prin cap, nu mă pretez la aşa ceva.

(Ilinca revine cu două reviste în braţe şi se aşează la o oarecare distanţă faţă de cei doi) LIVIU (privind lung în direcţia în care e fata) Oare o să stăm mult aici?

DRAGOMIR Vrei să te bagi în seamă, sau ce? Nu pare prea relaxată. Sigur e una din aia, cu hainele de firmă în bagajul de mână, de frică să nu îi rătăcească ăia valiza.

LIVIU Mie mi se pare drăguţă.

DRAGOMIR Dacă îi păreai şi tu drăguţ, nu ne expedia aşa. Mai bine ascultă, acum că mă gândesc cred că ştiu cum a stat treaba şi zău dacă îmi pare rău.

49

LIVIU Care treabă?

DRAGOMIR Cu eşarfa.

LIVIU Cum? DRAGOMIR Să presupunem că eşarfa asta a fost la început şi ea rochie, una cu tivul prea lat, aşa ca să justifice preţul umflat, că de, material mult, preţios, lucrat manual, mătase prima. Dar rochia asta împopoţonată avea o poală mult prea lungă şi grea şi îi trăgea în jos clientei fidele, grăsuţe şi minione, decolteul de mai că i se vedeau ţâţele şi i-a cerut croitorului să o scurteze. Ei, ce zici, nu-i mai interesant acum? Voinţa sorţii, decât să o vândă la suprapreţ...

LIVIU (absent) Poate că aşa a fost.

DRAGOMIR Sigur a fost aşa, totul se leagă, şi se leagă bine, cu fundă. Păi gândeşte-te, dacă i se vedeau, atunci croitorul a fost halucinat de privelişte şi a încrucişat drumul foarfecii de a trebuit apoi să tot îndrepte, şi uite de aia, a ieşit doar o fâşie îngustă de cinci cm pe care pot să mi-o bag şi între dinţi, dacă o înfăşor ca pe un şerveţel.

LIVIU Eu mai bine foloseam o scobitoare. De fapt de ce ai făcut-o?

DRAGOMIR Păi dacă nu se uita...

LIVIU Croitorul? Poate chiar nu se uita, poate că nu era atras şi nici interesat. Ştii cum sunt ăştia..

DRAGOMIR Nu mă pricepi, vânzătoarea de pe tură nu se uita. O afurisită, una din Portugalia. O dată, m-a întrebat la o ţigară cât mai stau că în caz că mă gândesc să plec vrea să-l aducă pe frate-su... i-am arătat eu, acum e bună de plată.

LIVIU (îi zâmbeşte fetei) Ai văzut? Tocmai s-a uitat şi ea la mine. Nici nu ştiu cum o cheamă. Ce zici, îi arătăm eşarfa?

DRAGOMIR Cu ce scop?

HAVE YOUR CAKE AND EAT IT

LIVIU Aşa, să vedem dacă îi place.

DRAGOMIR Nu mă încred în gusturile ei. Şi nu ei vreau să-i placă, la Ana, e pentru ea, să ştie că mi-a fost dor.

LIVIU Dă-mi-o mie puţin.

DRAGOMIR Te-ai ţicnit, păi de aia mi-am riscat eu pielea şi locul de muncă? Ce paznic e ăla care-şi driblează colegii? (pauză) Ce, tu ştii cum se poartă asta, ai fi în stare să-ţi ştergi de ulei lanţul de la bicicletă. (exemplificând) Se dă aşa după gât de multe ori, sul, ca hârtia igienică dublu stratificată, şi îţi adânceşti bărbia în ea ca să pari misterios, şic. Neapărat cu ochelari mari de soare, tip ochi de muscă. Eu le-am văzut pe unele care purtau helancă şi tot se pavoazau cu eşarfe. De moft. Nu insista, nu e pentru tine, e de fete. Numai haine de fete avem acolo.

LIVIU De fete aşa şic, ca şi Ana...

DRAGOMIR Îţi înţepenesc falca dacă mai vorbeşti aşa. Să ştii că peste un an o iau şi pe ea aici, îşi dă bacalaureatul şi pleacă din văgăuna aia, o fac fată de mall.

LIVIU Dă-mi-o numai să văd dacă îi place. Nu o s-o şifonez şi nici nu sunt cu bicicleta.

DRAGOMIR Aiurea.

Scena 2 Interiorul avionului (Cei doi băieţi şi fata stau pe scaune alăturate, într-un avion al unei companii low-cost) LIVIU Ai zis că nu ai fost în Tenerife, nu?

ILINCA Am zis, nu am avut concediu.

LIVIU În Tenerife nu se merită primăvara, poate mai încolo...

51

ILINCA Noi o să mergem în Portugalia.

LIVIU Bineînţeles, sunteţi mai mulţi. Eşti cu familia în Spania?

ILINCA Da. LIVIU Eu am venit singur, dar să ştii că nu mi-a fost frică, trebuia să vin că nu ne descurcam bine acasă. Am avut noroc, m-a luat el, m-a ajutat mult. Nu am reuşit să găsesc ceva la un hotel, dar e bine, lucrez şi sâmbăta. (pauză) Tu, lucrezi în agricultură?

ILINCA Acum lucrez într-un restaurant.

LIVIU Şi unde locuieşti, de fapt?

ILINCA Ţi-am mai spus, în Madrid.

DRAGOMIR Dar ce eşti aşa înfumurată, şi-i arunci răspunsurile ca plasticul la gunoi, nu vezi că te place? Şi ce dacă ai mai spus, poţi să repeţi. Doar eşti mândră că locuieşti în Madrid, în Madridul ăla unde faci 45 de minute cu metroul până la gară şi de acolo iei trenul ca să ajungi acasă şi când în sfârşit eşti acolo e trecut de ora 23? Tot Madrid îi zice, nu? Mai ales când merge fata în ţară şi vrea să creadă rudele că i-e cald, că are de toate şi mai stă şi în buricul capitalei, nu aşa, la periferie...

ILINCA Mi-e bine în Madrid şi în concediu merg la socri în Portugalia. Ţi-e clar acum, mai ai alte întrebări?

LIVIU (înghiţind în gol) Ah, un soţ...

ILINCA Unul singur.

LIVIU El sigur lucrează în agricultură.

ILINCA El nu mai lucrează.

HAVE YOUR CAKE AND EAT IT

DRAGOMIR Şi totuşi, îşi permite Madridul.

ILINCA Deocamdată e şomer, m-am gândit că poate mai găsesc vreun anunţ în reviste.

Oricum, i-a promis cumnată-mea că o să-l recomande ca paznic în mall-ul din sud dacă se eliberează la ea postul.

DRAGOMIR (cu interes) Paznic zici? Toţi vor în mall. E cald acolo, calci numai pe marmură, nu te afunzi în moloz şi nici nu te cocoşezi la rădăcina vreunui vrej. Şi la ce magazin?

ILINCA Un magazin de modă.

DRAGOMIR Dar ce, acolo nu e paznic?

ILINCA Unul care cică mai mult îşi poartă ochii după cliente.

DRAGOMIR Ăsta-i chiar un nemernic, ia spune, jigneşte-l, discreditează-l, uşurează-i munca lu’ cumnată-ta, poate îl ştie cineva de aici...

ILINCA Nici nu-l cunosc.

DRAGOMIR Tocmai de aia, spune-o. Ah, eşti inocentă. Portughez paznic şi româncă ospătăriţă, ceai de mentă cu lămâie. Sigur, tu ai prefera să-i zici cocktail de fructe exotice, să înfrumuseţezi realitatea.

ILINCA Totuşi, mie îmi pari grosolan.

DRAGOMIR Eu, în schimb, cred că ajungem să ne înţelegem. Îmi eşti chiar dragă. Stai, uite, îţi dăruiesc ceva. (ridicându-se să scoată eşarfa din buzunarul rucsacului) Ce zici, îţi place? Când s-o angaja polonezu’...

ILINCA E portughez.

DRAGOMIR Mall-istul... la magazin, să-l vizitezi cu asta la gât. Să te admire toţi colegii lui...

53

LIVIU Şi când am vrut să i-o dau eu...

ILINCA Ai vrut să-mi dai o eşarfă, iar eu te-am repezit?

LIVIU M-am pripit.

DRAGOMIR Ai şovăit.

ILINCA Nu mai contează acum.

DRAGOMIR Să nu ne purtăm pică.

LIVIU Ne întoarcem acasă.

ILINCA Ne-am împrietenit.

DRAGOMIR La cataramă.

ILINCA Ne ştim planurile de viitor.

LIVIU Poate la vară mergem în Tenerife.

DRAGOMIR Toţi patru.

ILINCA O să ne luăm bilet din timp.

SFÂRŞIT Lectura publică 06.02.2011

HAVE YOUR CAKE AND EAT IT

DRAGONUL Cap.1 – NEED FOR SPEED Mihaela Gheorghiţă Păi sigur că da, de când eram mic ştiam să zbor, mi-a răspuns Dragonul, râzând pe înfundate şi scoţând fum pe nări. Să mor eu, de când nu m-am mai gândit la treaba asta! Eram un puşti oarecare, dar câţiva ani buni am fost convins că am aripi… Nu, n-am zis la nimeni, evident, am ţinut-o doar pentru mine, era mai fain aşa…

A, îţi dai seama că-mi plăcea la nebunie să-mi închipui că zbor… Nu, nu mă duceam departe şi nu mă ridicam foarte sus, dar ajungeam măcar până deasupra măsuţei din sufragerie, cam la un metru sub lustra mai mare decât mine, ştii, din aia cu trei braţe în formă de lujeri de nufăr, de care erau pline magazinele pe atunci. Acolo planam câte jumate de minut, mai mult când pe măsuţă mamă-mea punea un platou cu prăji – Alba ca zăpada de obicei, proaspăt scoase de la presat, cu zahăr pudră pe deasupra. Cu Alba ca zăpada la bord, mă roteam în aer şi viram scurt afară pe uşă, traversam în viteză holul şi aterizam în picaj înapoi pe mochetă. Şi mă întorceam la jucăriile mele obişnuite: maşini de curse din plastic, tancuri în miniatură, avioane cu elice sau luptători ninja pictaţi, cu ochii ca două dungi – din cauză că cineva le-a strâns prea tare părul în coadă de cal, mă gândeam eu…

Nu, n-a aflat nimeni, fiindcă mă jucam de-a zborul numai când eram singur acasă, nu vroiam să mă prindă careva şi să mă vândă la circ – cum a păţit fetiţa din povestea pe care mi-o citea bună-mea seara la culcare. Aia din carte s-a născut cu aripi de lebădă şi-a fost trapezistă toată viaţa. Pe mine nu mă interesa circul, vroiam să mă fac pilot de Formula 1 sau supererou şi să salvez lumea – ca Batman, cum ar veni. Aşa că aveam grijă să nu descopere nimeni că am puteri supranaturale. Bine, mie mi-era mult mai uşor decât fetei din poveste, pentru că aripile mele erau transparente, ca de libelulă, nu cu pene ca ale ei, şi de-aia erau invizibile – îţi dai seama ce minte aveam?… A, păi… îmi ieşeau vertical din spate, direct prin tricou sau pulover, dar fără să rupă materialul, şi când nu le foloseam le ţineam pliate, paralel cu corpul…

Niciodată n-am putut să uit de tot cum era când ştiam să zbor, când îmi închipuiam că plutesc prin apartament fără să ating podeaua. Sau că mă lansez rapid, ca o torpilă, din balconul mic de la dormitorul alor mei, plin de cactuşi şi crăciuniţe, de ziceai c-au făcut seră acolo. Şi ajungeam într-o secundă până la uşa de la balconul mare din sufragerie, unde-mi trăgeam sufletul jumate de minut şi mă-ntorceam ca vântul în capătul celălalt al casei.

Cred că din cauza asta când am trăit din nou o chestie asemănătoare – eram la volanul unei rable cu motor modificat şi opţiune turbo, care putea să prindă peste 150 la oră, cu tuningul făcut chiar de mine la taller-ul unde lucram – când am trăit aproape aceeaşi chestie, îţi dai seama c-am fost înnebunit după aşa ceva…

55

A nu, n-a fost din cauza vitezei, doar conduceam în curse de stradă de vreun an jumate pe tot felul de fluturo-foarfeci neînmatriculate, luate de la unul sau altul. Şi de fapt în momentul ăla chiar stăteam pe loc, turând motorul şi aşteptând să se dea startul. Îmi tremurau un pic mâinile pe volan şi simţeam cum mi se formează o picătură de transpiraţie deasupra sprâncenei stângi. Nu mai pariasem niciodată atâţia bani într-o cursă – 2000 de euro, o nimica toată pentru baştanii care-şi puseseră în joc şi maşinile, şi mult mai mult mălai, dar pentru mine tot ce reuşisem să strâng de când venisem aici. Pe lângă asta, puteam să câştig de vreo zece ori mai mult, pentru că era un fel de turneu regional, care se întâmpla doar o dată pe an şi la care veneau cei mai tari corredores din toată Comunitatea Andalucía. Dar n-au fost nici măcar banii, la urma urmei ştiam foarte bine c-o să-i ard aproape mai repede decât i-am făcut, pentru că vroiam să încep să-mi construiesc de la zero maşina mea cu care să concurez.

Nu, a fost prima dată când cineva – şi s-a nimerit să fie Alfonso, noul meu copilot – mi-a întins un joint. ¿Quieres un porro? m-a întrebat rânjind. Şi, văzând că mă încrunt: ¿Cómo se dice en inglés – pot?

Aş fi ştiut ce e şi fără să-mi spună, chiar dacă nu mai văzusem joint-uri pe viu până atunci, iar ăsta arăta ca o ţigară fără filtru obişnuită. Dar mi-am dat seama că e iarbă imediat ce l-a aprins, pentru că maşina s-a umplut rapid de mirosul înţepător, ca de balegă, pe care-l ştiam de la party-urile şi concertele la care mergeam când încă mai eram la liceu la Timişoara. Doar cuvântul în spaniolă nu-l mai auzisem. Eram la Sevilla de aproape doi ani, iar mai înainte am stat câteva luni la Barcelona, aşa că o rupeam destul de bine în spaniolă, dar până la cursa de care-ţi zic am reuşit cumva să stau departe de droguri, deşi sigur am mai trecut pe lângă ele – sau ele pe lângă mine – de-o groază de ori…

Ba, ţigări normale fumam ca un turc şi pe-atunci, tot Marlboro roşu, dar nu mă atingeam de alcool – conduceam mult şi nu vroiam probleme cu poliţia. În schimb, trăiam cu ness şi Red Bull, pentru că aveam deja două joburi. Cel de zi era la taller-ul lui Jesús, un fel de gangster cam pârlit, dar iute la mânie, care făcea tot soiul de investiţii tembele de pe urma cărora ieşea aproape de fiecare dată păgubaş. De aia era mereu ocupat să se răzbune pe ăia care l-au înşelat sau cel puţin l-au lăsat baltă; şi se răzbuna crunt, tăindu-le mâini sau picioare, arzându-i cu acid sau înecându-i în Guadalquivir. La garajul lui lucram ziua, reparând maşini obişnuite şi făcând tuning pentru alea de curse. Iar noaptea lucram tot pentru Jesús, care deasupra taller-ului construise un fel de hostal, cel puţin aşa zicea reclama luminoasă, unde de fapt îşi aduceau fetele lui clienţii; eu păzeam recepţia şi aveam grijă să nu apară niciun fel de probleme în camere… Păi na, mai apăreau, dar asta-i altă poveste. Acum îţi ziceam cum m-am apucat de fumat. Sau nu te mai intere?…

Cum spuneam, pe-atunci trăiam cu ness şi energizante şi ca să fiu în formă pentru cursa din ziua aia, cum nu mai dormisem deloc în ultimele două nopţi, cred că bău-

HAVE YOUR CAKE AND EAT IT

sem vreo şapte cafele şi vreo trei Red Bull-uri. De fapt, din cauza asta eram şi-aşa de agitat – în mod normal, sunt un şofer foarte calm, mai ales în trafic, după cum vezi.

Dădusem boxele la maxim şi-n urechi îmi urla 50 Cent cu In da Club. Ştiam că tremur pentru că am prea multă cofeină la bord şi de fapt începeam să intru un pic în panică. Aşa că atunci când am văzut joint-ul între degetele negre de la uleiul de motor ale lui Alfonso nu m-am gândit de două ori, m-am aplecat repede şi-am tras adânc din el. Mă şi ce trip am avut, să mor eu!

Primul efect a fost că am înţeles brusc şi celelalte versuri care urmau după I don’t know what you heard about me din piesa care tocmai începea. Am ţinut fumul înăuntru tot refrenul şi l-am scos afară fix când 50 Cent zicea: You can’t see that I’m a motherfuckin’ P.I.M.P. Exact în secunda aia s-a dat şi startul. Am simţit cum piciorul drept apasă pe acceleraţie până la capăt fără să fac eu nimic, iar stângul dă drumul la ambreiaj. Subaru-ul a ţâşnit ca din puşcă dintre celelalte maşini, şi-am trecut razant pe lângă gagica în fustă roşie mini înfoiată, care a dat startul desfăcându-şi sutienul şi împingându-şi ţâţele în faţă. În câteva secunde schimbasem deja într-a cincea. Nu mai tremuram şi transpiraţia mi se oprise, deşi simţeam cum îmi bubuie inima în piept mai tare ca niciodată.

Piciorul drept era lipit de acceleraţie, ca şi cum pedala devenise o prelungire a corpului meu, ca şi cum împingeam maşina înainte doar cu gândul. Ţineam strâns de volan, urmăream cum botul Subaru-ului înghite sutele de metri de asfalt şi, chiar dacă simţeam toată maşina vibrând de la viteză şi din cauza lui 50 Cent – She like my style, she like my smile, she like the way I talk –, aveam impresia că sunt în jocul ăla de computer, Need for Speed: Hot Pursuit 2 – îl ştii, nu? – pe care mi-l trimisese văru-meu Adiţu din România pe CD. La un moment dat chiar m-am întrebat de ce nu văd traseul şi cât gaz mai am în colţul din stânga sus. Tocmai atunci m-a ajuns din urmă marocanul ăla împuţit din Cádiz pe acelaşi Volvo cu care-mi luase faţa şi anul trecut şi mi-am amintit că sunt într-o cursă reală. M-am prins instant că de data asta pot să-l fac eu şi i-am tăiat calea schimbând pe banda a doua chiar când se pregătea să treacă de mine. Look baby this is simple, you can’t see, You fucking with me, you fucking with a P.I.M.P. Maşina îşi depăşise deja propriul record, atinsese 180 la oră, şi mi se părea că o conduc acum din vârful degetelor, cu care apăsam uşor volanul. Pe lângă mine treceau ca fulgerul în sens opus parapete umplute cu graffiti, depozite industriale şi parcări uriaşe. I’m your friend, your father, and confidant, bitch. Apoi în faţă mi-a apărut curba aia strânsă de care ştiam tot de anul trecut, o curbă după care te duci întins până la aeroport. La viteza cu care zburam n-o puteam lua decât cu un drift de toată frumuseţea, iar ca să-mi iasă trebuia să fiu concentrat la maxim. Am lăsat-o mai moale şi-am schimbat într-a patra. But a bitch can’t get a dollar out of me, a repetat 50 cu dispreţ, iar în dreapta mea, cu burta săltându-i în sus şi-n jos, cu părul ăla creţ şi parcă umflat cu pompa turtit de plafon, cu porro-ul fumegând între degetele de la 57

mâna stângă şi cu cealaltă agăţată de mânerul de deasupra portierei, Alfonso urla excitat: ¡Vamos Dragón! ¡Vamos Dragón!

Nu mi-a tremurat mâna nici măcar o clipă. Cu câţiva metri înainte să înceapă curba, am accelerat din nou şi-am început să trag de volan la stânga, apoi am călcat ambreiajul şi-am schimbat la loc într-a cincea. Simţeam că fac toate mişcările ca teleghidat, fără să le gândesc, ca şi cum îmi veneau de undeva din străfundurile minţii, din codul cu care fusesem programat; mai mult, roţile mi se păreau prelungiri ale mâinilor şi picioarelor, pedalele şi manetele un fel de piese de legătură prin care transmiteam comenzile de executat. Pielea de pe volan devenise complet elastică, mi se mula în palme, iar adidaşii păreau că mi s-au topit în pielea tălpilor şi tălpile în metalul pedalelor, în care se ramifica acum reţeaua mea de vene, prin care adrenalina circula la aceeaşi viteză cu aia de pe indicatorul de bord. Pe şosea nu mai era Subaru condusă de un puşti de douăzeci de ani, ci doar eu, un fel de om-maşină, care se mişca perfect coordonat între partea din carne şi oase, şi partea electrică şi mecanică.

Dreptul a apăsat din nou pe acceleraţie, până la podea, iar când stângul s-a ridicat de pe ambreiaj, am simţit în tot corpul cum Subaru-ul o ia din spate la dreapta şi începe să alunece pe diagonală în curbă. Pentru mine toată faza s-a derulat cu încetinitorul: scrâşnetul roţilor îmi scrijelea timpanele mai crunt decât dacă aş fi dat boxele la maxim în Need for Speed, dar am avut senzaţia că mă desprind de maşină şi mă ridic deasupra ei, şi-am văzut cum mă învârt în curbă, am văzut şi urmele negre lăsate de cauciuc pe asfalt, de parcă schimbasem perspectiva de la driver la bird’s eye view. Şi tot de-acolo de sus mi-am dat seama că oi fi făcut eu toate mişcările la dungă, dar am reuşit cumva să uit să virez în sens opus după ce-am dat drumul la ambreiaj, iar acum mă desprinsesem fizic de Subaru şi nu mai puteam să mişc nimic.

Aşa că maşina era încă în drift când ar fi trebuit deja să se redreseze, iar parapetul albastru pe care scria cu litere mari de tipar: No temas, cree solamente, Lucas 8:50, se apropia ca fulgerul chiar de portiera mea. Catch a date, suck a dick, shiiit, TRICK, a fost ultimul lucru pe care l-a urlat 50 Cent înainte să-i piară piuitul în izbitură, iar ultimul gând care mi-a trecut prin cap înainte să dau cu el de geamul portierei a fost că Jesús o să-mi spargă faţa mai mult ca sigur…

Dragonul a început iar să râdă şi a îndesat chiştocul uitat între degete în scrumieră. Cu gingiile dezgolite, semăna şi mai bine cu un urangutan, iar cearcănele vineţii păreau că i se adâncesc tot mai mult. Şi-a trecut palma dreaptă mai întâi pe frunte, deasupra sprâncenelor atât de blonde că abia se distingeau, apoi pe restul ţestei rase complet, acoperită cu piele translucidă, pe sub care se întrezăreau oasele craniului, mobile parcă, alunecând printre venele groase şi verzui. Mâna dreaptă, pe al cărei inelar trona o piesă de aur alb masiv, în montură cu un oval maroniu pe care era gravat un simbol chinezesc, s-a lăsat pe schimbătorul de viteze şi l-a dus lin şi rapid într-a cincea, aşa de lin şi rapid că n-am simţit trecerea la altă treaptă decât

HAVE YOUR CAKE AND EAT IT

într-un punct nedefinit dintre stomac şi cutia toracică. Pe afişajul CD player-ului încă mai apărea intermitent P. Diddy feat. diverşi alţi artişti de care nu mai auzisem – cu excepţia lui Timbaland, pe el îl ştiam din vara trecută cu o lălăială care se chema Apologize –, dar muzica îmi suna în continuare în urechi doar în surdină. Şi Jesús, Alfonso, maşina? l-am întrebat.

Lectura publică 13.06.2010

59

LUMEA DIN NEGLIJENŢĂ Mihaela Gheorghiţă Iarna trecută mi-am promis c-o rezolv în primăvară, cum dă căldura. Dar după Paşti, când am venit de la ai mei de la Severin, a început un val de ploi şi m-am gândit că e prea multă umezeală ca să se usuce repede varul, aşa că mai bine aştept până în vară. Apoi în iunie mi s-a stricat maşina, s-a fisurat nu ştiu ce căcat la pompa de răcire şi se amesteca uleiul cu apa. Pe chestia asta am băgat o groază de bani în ea, plus c-a stat mai mult în service şi nu prea mai aveam timp decât în weekend – iar weekendul e sfânt – pentru că mă duceam la lucru cu metroul. Am zis că-mi iau mai multe zile de concediu şi o scot la capăt fie înainte, fie după vacanţa în Corfu cu soră-mea Roxi şi bărbatu-său, unde ne-am dus din fericire fără monstrul lor de doi ani jumate, pe care l-au făcut pachet şi l-au expediat la Severin, ca să scape de urlete. Dar în zilele dinainte de Corfu am zăcut ca o legumă şi-am frecat menta pe net. Iar când m-am întors, nu mai aveam bani. După aia am zis c-o împulec în septembrie, dar atunci nu mai aveam zile de concediu, iar weekendul – se ştie – e sfânt. Şi oricum, din octombrie au început iar ploile.

Aşa stăteam şi mă gândeam în duş în seara de 31 decembrie, inspectându-mi tavanul băii printre aburi. Numai printre aburi mă uitam la el, pentru că aşa priveliştea mucegaiului în plină floare, mai ceva ca-n temniţa lui Arghezi, părea că se mai estompează.

Petele verzui au început să apară cu vreun an înainte. În primă fază n-au fost multe sau mari, aşa, doar câte câteva răzleţe, de parcă tavanului i-ar fi ieşit pistrui vineţii. Dar apoi au prins să se înmulţească, prin diviziune sau ce, dracu’ ştie cum se mai reproduce şi mucegaiul. Şi nu încetuţ, ci văzând cu ochii. În câteva săptămâni, pistruii de culoare atipică au devenit vânătăi de-a binelea, de parcă se spărgeau progresiv vasele de sânge din pielea tavanului, în efect de domino. Apoi vânătăile s-au lăţit într-un fel de insule, insulele s-au expandat, s-au unit şi coalizat, până au ajuns ca nişte arhipelaguri într-un ocean lăptos.

M-am şi întrebat la un moment dat dacă nu cumva aşa s-o fi întâmplat şi când a început să iasă uscatul din ape. Poate că dumnezeu ăla, sau ce creatură aburindă plutea peste ele, nu aerisea bine după ce făcea duş. Şi numai ce s-a trezit deodată cu insuliţe, arhipelaguri, apoi ditai continentele, cu tot cu lanţuri muntoase, platouri şi canioane, fix când îi era lumea mai dragă, ca să zic aşa. Pe care lume, de altfel, n-a avut nicio intenţie s-o creeze, lui îi plăcea supa aia lăptoasă şi sărată peste care levita. Şi lumea aşa cum o ştim nu a apărut de fapt decât din neglijenţă.

O fac în ianuarie, fie ce-o fi, mi-am spus în timp ce mă limpezeam de săpun în seara zilei de 31 decembrie, indiferent cât o să fie de frig. Şi m-am şi vizualizat în puloverul ăla negru vechi cu fermoar, pe care l-am pus la uscat pe calorifer şi s-a decolorat pe spate pe o porţiune mare, portocalie şi neregulată, aproximativ de forma Australiei.

HAVE YOUR CAKE AND EAT IT

Şi-n blugii pe care-i am din liceu, bleu-alburii de-acuma, şi pe care nu-i mai port pe stradă de ceva vreme, pentru că s-au rupt între picioare cam rău, au făcut un fel de rift care se tot propagă şi care se vede când mă aşez. Iar pe cap m-am imaginat cu un coif din ziarul de Real, aşezat cu grijă să-mi protejeze chelia. Mai întâi raşchetând de zor varul anterior, plin de crevase oricum, apoi spoind tavanul cu toată atenţia cu un strat nou-nouţ de vopsea lavabilă lăptoasă. Uite – mi-am spus, oprind apa şi fixându-mi privirea pe colţul de deasupra duşului, cel mai aglomerat de pete vineţii, ca o Polinezie produsă prin traume repetate, induse prin presiune excesivă – aş putea să încep de aici. M-am văzut imediat răzuind dintr-o mişcare pata principală, de fapt destul de compactă, ca un fel de Eurasie, mai închisă la culoare pe mijloc unde ar fi venit Uralii, cu franjuri somptuoşi în jos, spre Mediterană, şi cu danteluri în partea din stânga sus, exact ca nişte fiorduri, încadrată simetric de-o parte şi de alta de Arhipelagul Mucegaic al Japoniei, respectiv de cel Britanic.

Gândindu-mă la asta m-am simţit mai bine, mi-am spus că poate chiar o să reuşesc să mă distrez în seara aia, chiar dacă nu mergeam decât la soră-mea, s-o văd toată noaptea mângâindu-se pe burdihanul în care de astă vară clocea a doua clonă a părosului de Sandu. Şi Revelionul în trei – monstrul fusese expediat din nou la Severin – poate fi reuşit, m-am consolat. Mai ales când ştii că în ianuarie o să te pui pe treabă şi-o să razi metodic toată lumea de mucegai de pe tavanul din baie, care o să rămână pur, fără neregularităţi ca cea de deasupra chiuvetei, formată din două bucăţi vineţii consistente, ca nişte Americi vomitate, conectate printr-un istm Panama dubios rău, mai mult negru decât verde, şi cu Pata Americană de Sud prelingându-se până în colţul de peste budă.

Am păşit din vană direct în băltoaca aproape triunghiulară, ca un fel de Africă lichidă, pe care o creasem pe ciment, şi-am mers plici-plici până la cuiul de care ţineam agăţat prosopul. În primul weekend din ianuarie, mi-am promis, cu cât mai repede, cu atât mai bine. Dar – mi-am amintit apoi – weekendul e sfânt. E de stat în pat până la prânz şi de făcut slalom pe net, de comandat pizza când nu mai pot de foame şi de uitat cu totul de spălat pe dinţi, bărbierit, făcut duş sau pornit maşina de spălat, ticsită de săptămâni bune de chiloţi, ciorapi, tricouri şi haine de pat, al căror miros nici chiar eu nu-l mai puteam suporta. Dar dacă nu în weekend – m-am gândit apoi, şi-am simţit cum iar mi se pune un nod mare în gât – atunci când?

Lectura publică 09.01.2011

61

ANGOASĂ METAFIZICĂ Claudia Ioana Doroholschi Zine văru Doruc cu Oana lui în vacanţă şi numa ce-i aud grăind de ceva ce-i zice angoasă metafizică.

Ce-i aceea, zic io, şi-l văd cum să uită la mine şi încearcă să-mi zică domneşte. da io zic – stăi că ştiu îi aşe un fel de amuce n-a şti nime ce cum o fo când eram io cocoană mnică ş-am şădzut acolo pă prag ş-am început a zdiera şi m-o-ntrebat mama ce bai am ş-am zis nu ştiu, gândeşti că mni-i somn ş-o zis mama du-te de te culcă ş-am zis nu mă duc da ce-ţ trea nu ştiu nu-mi tre nemică ş-am tot zdierat aşe şi n-am ştiut a zâce şi numa apoi, într-un timp, mi-o trecut.

No, Doruc, zic bine? aceea-i angoasă metafizică?

Lectura publică 27.06.2010

HAVE YOUR CAKE AND EAT IT

FUGI POCITURĂ Claudia Ioana Doroholschi Fugi, măi pocitură, dihania naibii, mânca-te-ar păduchii, futu-ţi marea mâne-ta de andicapat, tu cu scălâmbăielile tale cu tot, tu nu te vezi cât eşti de urât? Aşa i-am zis, domnişoară, că eu aşa ceva la mine în taxi nu bag, ferească Sfântul Dumnezeu. Du-te la poponarii tăi, nu te vezi cât eşti de gras, ce cur ai, ce moacă buhăită, păi ai tu moacă de maşina mea? Ai tu obraz de leasing? Sună la dispecerat, i-am zis, şi cere trabant, cere dacia o mie o sută, cere skodă din aia de pe vremea lui Ceauşescu, boule şi păduchiosule. Aşa i-am zis, domnişoară, vă daţi dumneavoastră seama, era bărbat, aşa, ca toţi bărbaţii, adică se vedea că are un pic de mustaţă, şi avea şi un pic de chelie, mă înţelegeţi, că aşa suntem toţi, sau mă rog, marea majoritate după o anumită vârstă. Şi dat cu ruj pe buze, ce să mai zic, şi cu, să mă iertaţi, sâni şi într-o rochie din asta verde aşa, mai scurtă ca a dumneavoastră, zău, poate nu mă credeţi, o să spuneţi că vă mint, i se vedeau genunchii, Doamne apără şi păzeşte, uite aşa ca la dumneavoastră până deasupra de genunchi venea, mă iertaţi că vă arăt, şi probabil că dumneavoastră, ştiţi cum e, ca femeile, v-aţi epilat că e netedă pielea, scuzaţi că mi-am permis, dar la ăsta cum nu avea ciorapi se vedea, mă scuzaţi, neras ca o barbă nerasă. Şi îi aluneca decolteul de pe umăr şi se vedea breteaua de la, mă iertaţi, sutien – uitaţi, la dumneavoastră decolteul stă ca lumea, cred că nici dacă tragi de el într-o parte un pic aşa nu se vede breteaua de la sutien, vedeţi, dar la ăsta se vedea, domnişoară, pe cuvântul meu, Doamne iartă-mă. Şi strig eu aşa la el, du-te-n pizda mă-tii de piticanie, de avorton, de căcat de om şi rebut ce eşti şi nu te apropia de solenza mea că îţi fut una de te fac poster pe perete la tutungerie – şi ăsta în loc să plece mai departe, să se ia dracu de-acolo şi să se ascundă să nu-l mai văd că-mi venea deja greaţă de la stomac, ce face? Mă trezesc că pune mâna pe portiera din faţă şi o deschide, tâmpitul, zic: ăsta pe lângă că e futut şi pe invers mai e şi surd pe deasupra. Încerc să trag de portieră înapoi, ştiţi, dar individul era solid, era mic şi gras şi când trage odată de portiera aia mă trezesc că mi-o deschide şi odată se trânteşte în scaun cu curul lui ăla bombat de poponar, de am zis că mi se face negru în faţa ochilor, animalul dracu. Îl mai bag o dată în pizda mă-si, mă înţelegeţi, că acum genunchiul ăla al lui era la trei centimetri de schimbătorul de viteze, domnişoară, pentru că aşa cum vedeţi că staţi acum, normal, genunchiul nu vă ajunge până la mâna mea decât dacă dau aşa până într-a cincea. Dar ăsta cum era gras se lăţea pe jumate de maşină, futu-i, şi făcea pe surdul când îi ziceam eu să se dea jos, sau mă rog aşa am crezut eu până mi-a zâmbit ca un cretin şi mi-a întins un bilet pe care scria „Ambasada Germaniei”. Adică, boul nu era surd, era neamţ şi nu pricepea ce vreau eu de la el. Ce să fac, domnişoară, l-am dus, că suntem profesionişti, trebuie să ducem tot felul de oameni, nu-i aşa, domnişoară? Mă înţelegeţi – şi dumneavoastră, 63

acolo la ziar, că presupun că acolo lucraţi, nu? ştiţi ce înseamnă să fii profesionist, nu? că tot cu oameni lucraţi, şi ştiţi cum e, nu ştii niciodată cu cine ai de-a face. Adică, o ştiţi pe Brigitte Bardot aia, nu? păi aia dacă urca la mine în taxi cu un maidanez din ăla de-al ei o scoteam afară de perucă, îi lipeam una cât era ea de babă de nu se mai aduna de pe trotuar. Că nu zici că e nimic de capul ei, dar mă trezeam cu un scandal internaţional? mă trezeam, era faţa mea şi moaca ei urâtă pe toate canalele. Şi cum opream la semafoare nu ştiu ce curenţi de aer se creau cu ventilaţia asta de la solenza, că îmi venea câte un val, câte o rafală din asta de parfum de la poponar, de nu puteam să mă gândesc decât cum o să se îmbibe greţoşenia aia în tapiţerie, şi era, să mă iertaţi, un parfum de cocotă, nu era aşa, un parfum fin, ca al dumneavoastră, cum îşi pun domnişoarele după urechi. Noroc că n-am stat în trafic şi că-n cinci minute am fost la ambasadă, că altfel cred că făceam toată iarna taxi cu geamul deschis. Şi închipuiţi-vă, domnişoară – când ajungem la ambasadă, nebunul ce credeţi că face? Scoate suta de lei şi mi-o pune pe bord! Vă daţi seama, pentru o cursă de cinci minute! Dau să-i fac semn, că tâmpitul era clar că habar n-are de banii româneşti – da cum stăteau banii aşa pe bord îmi cad ochii pe abţibildul ăsta cu Fecioara Maria care l-am sfinţit la Patriarhie, şi îmi stă vorba-n gât. Că mare-i Dumnezeu şi de acolo de sus pe toate le vede. Să ştiţi, domnişoară, că voi tineretul mergeţi la biserică la Paşti şi la Crăciun, da’ vă garantez eu, că noi aşa am fost educaţi, Dumnezeu până la urmă dă la fiecare om ce merită. Şi în seara aia m-am dus cu colegii de la taxi să vedem meciul, că e un birt cu plasmă la noi în cartier unde ne ducem noi să vedem meciurile, şi cu banii ăia de la poponar am luat un rând de bere la toată lumea, şi ne-a rămas şi de ţigări.

Lectura publică 27.06.2010

HAVE YOUR CAKE AND EAT IT

65

The Gang of the Creative Writing MA

2004-2006 Adina Alimpesc Cristina Băniceru Adina Baya Monica Borş Mihaela Brînzea Alina Contrea Karolina Fekete Gabriela Furdui Mihaela Gheorghiţă Alexandra Jivan Simona Nicorici Ramona Paşca Nicoleta Sabău Adriana Ştefănescu Timea Szarvashegyi Cristina Vifor 2005-2007 Alexandra Anton Ciprian Begu Lavinia Bloju Ligia Cioloca Ramona Dobrei Elena Dumitru (Gui) Adina Fader Patricia Gabor Mădălina Gorlă Emilia Iacob (Miluţ) Laura Laurenţiu Tudor Olariu Mihaela Pănuş Izabella Sárközi Mihaela Sauciur Dana Stoica Alina Vesa

2007-2009 Noemi Dumitrescu Oana Gelep Andrada Jichici Mirela Lapugean Bianca Paulevici Mariana Popescu Beatrice Serediuc Andreea Varga 2008-2010 Ana-Maria Arşovan Melinda Banyai Antonela Cărăbaş (Macaneata) Adela Cordoş (Ardereanu) Corina Ferugean Cristina Dalgacev Andrada Sterpan Noemi Hügel Cornelia Iordache Ana Kun Olivia Lungu Attila Nagy Ioana Frîntu Carmen Mihăieş Mihaela Popa Ioana Rişcou Natalia Ronkov Raluca Şchiopu Roxana Veronescu

Mulţumim participanţilor de la secţiunea Open Mic a Lecturilor Publice pentru contribuţia şi entuziasmul lor Doru Arăzan Livia Basista Veronica Fibişan Denisse Hodoşan Giani Miroiu Bogdan Munteanu George Paşca Silvia Takács Joaquín Lameiro Tenreiro HAVE YOUR CAKE AND EAT IT