Demența frontotemporală nu este demența bunicilor noștri

Aflată în categoria largă a demențelor, demența frontotemporală este diferită de ceea ce înțelegem și de ceea ce așteptăm în mod obișnuit de la o demență, atât sub aspectul debutului, cât și al formei de manifestare. Demența frontotemporală este cauzată de pierderea celulelor nervoase din lobii frontali și temporali ai creierului, ceea ce are impact asupra raționamentului, vieții emoționale și personalității celui afectat.

Boala Alzheimer versus demenţa frontotemporală

Demența frontotemporală se instalează precoce, încă de la 50, uneori chiar 45 de ani, fără a fi neapărat moștenită genetic – cu alte cuvinte, o persoană fără istoric de demențe în familie se poate confrunta în mod spontan cu această tulburare. Doar în aproximativ o treime din cazurile identificate se poate constata moștenirea genetică. În schimb, demența Alzheimer apare la vârste mai înaintate (peste 65 de ani), semnele inițiale constând în dificultatea de a-și aduce aminte întâmplările recente, iar moștenirea genetică este mult mai frecventă.

Instalarea demenței frontotemporale este insidioasă, graduală și mai greu de diagnosticat deoarece aici, la început, nu este afectată funcția cognitivă.

Simptome ale demenței frontotemporale

• Reducerea empatiei și dezechilibru emoțional (pacientul devine mai dezinhibat, nu mai controlează răspunsurile emoționale, trece prin emoții extreme întrun timp foarte scurt, emoțiile nu sunt adecvate la context)

• Reducerea capacității de a verbaliza ideile (persoana nu mai găsește cuvintele sau nu mai răspunde adecvat la context, are dificultăți în a scrie sau a citi, îi este greu să ia o decizie și să o justifice)

• Comportamente insolite, disruptive sau atipice (pacientul dezvoltă diferite comportamente repetitive, pierde abilitatea de autoîngrijire, poate încerca să mănânce obiecte necomestibile)

• Dificultăți motorii (persoana tremură, nu se mai poate coordona, nu mai poate înghiți alimentele, are senzația de slăbiciune musculară, lipsă de vlagă)

• Slaba conștientizare a simptomelor, care se agravează (familia poate observa modificările, însă persoana afectată nu este atât de conștientă de acestea, având nevoie să se bazeze pe cei din exterior pentru orientare și sprijin, pentru a efectua investigațiile și a urma un tratament).

Stabilirea diagnosticului

Pentru o diagnosticare corectă, persoana afectată și familia vor avea în vedere efectuarea atât a unor analize de sânge, cât și efectuarea unui RMN și testarea neuropsihologică. Deși nu există un tratament care să vindece această afecțiune, intervențiile recomandate au scopul de a tempera evoluția bolii și de a contribui la gestionarea simptomelor pentru a menține calitatea vieții.