Frank Herbert-Imparatul Zeu al Dunei

― Aţi interpretat greşit istoria esenţei de mirodenie, spuse Leto. Simţurile păstrăvilor de nisip o percep doar ca apă. ― A fost o încercare, Doamne, murmură Anteac. Atâta tot. ― Voiaţi să mă puneţi la încercare? ― Curiozitatea e singura noastră vină, Doamne, zise Anteac. ― Şi eu sunt curios. Puneţi esenţa de mirodenie pe marginea cornişei, lângă Moneo. Am s-o păstrez.

Cu mişcări lente, pentru a demonstra clar că nu avea nici o intenţie ostilă, Luyseyal îşi strecură mâna sub aba şi scoase la iveala un mic flacon ce iradia o luminiscenţă albastră.

Depuse încet flaconul pe marginea cornişei, evitând cu grijă orice gest care să dea de bănuit că ar putea recurge la un act necugetat. ― Curat Dreptvorbitoare! rosti ironic Leto.

Luyseyal îi adresă o grimasă pierită ce se voia zâmbet, apoi se retrase lângă Anteac. ― De unde v-aţi procurat esenţa? întrebă Leto. ― Am cumpărat-o de la contrabandişti, răspunse Anteac. ― Nu mai există contrabandişti de peste două mii cinci sute de ani! ― Nu risipi tot ce ai, mâine nu ştii de ce dai, rosti Anteac. ― Înţeleg. Şi acum, va trebui să reevaluaţi ceea ce aţi considerat a fi marea voastră răbdare, nu-i aşa? ― Am urmărit cu atenţie evoluţia corpului Tău, Doamne. Am crezut...

Anteac tăcu şi-şi îngădui o uşoară ridicare din umeri, nivelul de gesticulare pe care şi-l puteau permite Surorile doar între ele, şi nu cu una cu două.

Drept răspuns, Leto îşi ţuguie buzele. ― Eu nu pot ridica din umeri, zise. ― Ai să ne pedepseşti? întrebă Luyseyal. ― Pentru că m-aţi amuzat?

Luyseyal aruncă o privire spre flaconul de lângă Moneo. ― Am promis să vă acord o recompensă, spuse Leto. Mă voi ţine de cuvânt. ― Am prefera să-ţi putem acorda protecţie în sânul comunităţii noastre, Doamne, zise Anteac. ― Nu încercaţi să obţineţi o recompensă prea mare, rosti Leto.

Anteac dădu din cap. ― Întreţii relaţii cu ixienii, Doamne. Avem motive să credem că s-ar putea hazarda să acţioneze contra Ta. ― Mă tem de ei la fel de puţin ca de voi. ― Nu se poate să nu fi auzit ce sunt pe cale să facă, interveni Luyseyal. ― Moneo îmi aduce din când în când copiile unor mesaje pe care şi le transmit persoane sau grupuri de persoane din Imperiul meu. Aflu o mulţime de lucruri. ― Ne referim la o nouă Monstruozitate, Doamne! spuse Anteac. ― Credeţi că ixienii sunt capabili să producă o inteligenţă artificială? Conştientă de aceeaşi manieră în care sunteţi voi conştiente? ― Ne temem că da, Doamne. ― Vreţi să mă faceţi să cred că Jihadul Butlerian supravieţuieşte prin Comunitatea Surorilor? ― Ne e teamă de necunoscutul care s-ar putea ivi dintr-o tehnologie prea inventivă.

Luyseyal se aplecă în faţă. ― Ixienii pretind că maşina lor va penetra Timpul întocmai cum o faci Tu, Doamne, rosti ea. ― Iar Ghilda susţine că ixienii se află în plin haos temporal, observă batjocoritor Leto.

Trebuie deci să ne temem de orice creaţie?

Anteac păru să înţepenească. ― Vă vorbesc amândurora cu toată sinceritatea, reluă Leto. Recunosc aptitudinile voastre.

De ce nu le recunoaşteţi şi voi pe-ale mele?

Luyseyal dădu scurt din cap, apoi spuse: ― Ix şi Tleilax au încheiat o alianţă cu Ghilda şi acum vor să obţină deplina noastră cooperare. ― Iar voi, cel mai mult vă temeţi de Ix? ― Ne temem de tot ce nu putem controla, răspunse Anteac. ― Nici pe mine nu mă puteţi controla. ― Dacă n-ai fi Tu, poporul ar avea nevoie de noi! ― În sfârşit, adevărul! exclamă Leto. Veniţi la mine ca la un Oracol şi-mi cereţi să vă risipesc temerile.

Vocea lui Anteac răsună rece şi stăpânită: ― Vor construi ixienii un creier mecanic? ― Un creier? Bineînţeles că nu!

Luyseyal păru uşurată, dar Anteac rămase rigidă. Oracolul nu o satisfăcuse.

Pentru ce se repetă tâmpenia asta cu o precizie atât de monotonă? se întrebă Leto. Memoria îi oferea nenumărate scene asemănătoare acesteia ― caverne, preoţi şi preotese în mrejele extazului mistic, glasuri solemne rostind profeţii periculoase în fumul narcoticelor sacre.

Coborî ochii spre flaconul cu irizaţii albastre de pe marginea cornişei. Care va fi fost valoarea sa comercială în clipa de faţă? Enormă, desigur. Era esenţă pură. O comoară concentrată. ― Oracolul şi-a primit plata, rosti el. Vă voi oferi cu plăcere contravaloarea. Încordarea puse subit stăpânire pe cele două femei. ― Ascultaţi şi luaţi aminte! urmă Leto. Lucrul de care vă temeţi nu este lucrul de care vă temeţi.

Lui Leto îi plăcu fraza pe care-o rostise. Avea din plin rezonanţa solemnă a unui Oracol.