Ziarul Vaii Jiului - nr. 1110 - 21 decembrie 2012

CMYK

VINERI

Ziarul Vãii Jiului

Nu există lege împotriva ADEVĂRULUI!

21 decembrie 2012

Anul V Nr. 1110 12 + 8 + 4 + 8 pagini Preţ: 1 LEU www.zvj.ro Răsărit: 08:00 Apus: 16:40

ZIARUL POPORULUI Citeşte şi dă mai departe!

Director: Cătălin DOCEA

Curs valutar: 1€ = 4,4762 lei 1$ = 3,3788 lei 1₤ = 5,4967 lei

Cotidian regional * * * Apare de luni până vineri (inclusiv) în toate localităţile Văii Jiului * * * Redacţia şi administraţia: str. Nicolae Bălcescu nr. 2, etaj II, Petroşani

Sfintele Sărbători ale Crăciunului şi Anului Nou să vă aducă în fiecare casă linişte, împăcare sufletească şi multe bucurii.

Vă doresc dumneavoastră, locuitori ai judeţului Hunedoara, ca în 2013 să aveţi parte de multă sănătate, belşug şi împliniri.

LA MULŢI ANI! Mircea Ioan MOLOŢ Preşedinte al Consiliului Judeţean Hunedoara

Din lumina sărbătoririi Naşterii Domnului şi din speranţa ce însoţeşte Noul An, vă doresc multă sănătate, bucurii şi cât mai multe împliniri!

LA MULŢI ANI! Ioan RUS Vicepreşedinte al Consiliului Judeţean Hunedoara În prag de sărbători, Naşterea Domnului să vă aducă alături de cei dragi, iar iubirea, încrederea şi înţelepciunea să vă călăuzească paşii în Noul an!

Sărbători fericite şi LA MULŢI ANI! Tiberiu Ioan BALINT Vicepreşedinte al Consiliului Judeţean Hunedoara Sărbătoarea Naşterii Domnului să vă găsească alături de cei dragi, în bucurie şi sănătate, iar Noul An 2013 să vă aducă împliniri, bunăstare şi multă fericire.

Crăciun fericit şi LA MULŢI ANI! angajaţilor CNH-SA şi familiilor acestora, colaboratorilor companiei şi tuturor locuitorilor Văii Jiului.

Ing. Nicolae DRĂGOI DIRECTOR GENERAL C.N.H. – S.A. PETROŞANI

Căldura sărbătorilor să vă deschidă în suflet bucuria, iar frumuseţea Crăciunului şi Anului Nou să vă găsească împreună cu toţi cei dragi.

Vă doresc să aveţi parte de un Crăciun fericit, aşa cum vă doresc, pentru noul an 2013, sănătate, fericire şi împlinirea tuturor dorinţelor.

LA MULŢI ANI! Tiberiu IACOB-RIDZI Primarul municipiului Petroşani Sărbătorile Crăciunului şi Anului Nou să vă aducă bucurie în suflete, sănătate, fericire alături de cei dragi şi speranţa unui an 2013 pe măsura tuturor dorinţelor şi aşteptărilor dumneavoastră.

LA MULŢI ANI! Momica IACOB-RIDZI Deputatul tău În Noaptea Sfântă de Crăciun lăsaţi deoparte grijile şi supărările. Deschideţi-vă inima şi primiţi un strop din binecuvântarea care se revarsă peste lume în această noapte!

Anul Nou să vă găsească alături de cei dragi, să vă aducă sănătate, fericire şi împliniri.

Tipar digital

Cel mai bun preţ din judeţ!

Transmite cererea ta de ofertă la office@zvj.ro

R

MARCĂ ÎNREGISTRATĂ

Ing. Ioan TEMNEANU Preşedinte Sindicatul „Huila Valea Jiului” Departamentul Petrila Fie ca Magia Sărbătorilor de iarnă, cu zvon de cântece şi clopoţei, să aducă fericire, sănătate şi bunăstare angajaţilor Societăţii Naţionale de Închideri Mine Valea Jiului SA, familiilor lor şi tuturor colaboratorilor.

Crăciun fericit şi LA MULŢI ANI! Petru DRĂGOESCU Director General SN IMVJ SA Petroşani

iubiţilor noştri Elisabeta şi Sabin Hagiu le urăm din toată inima LA MULŢI ANI, multă linişte sufletească şi sănătate alături de cei dragi.

Copiii, nepoţii şi strănepoţica

De Sărbătoarea Sfântă a Crăciunului ne mai despart câteva zile, şi toţi ne pregătim să primim Naşterea Domnului cu sufletele deschise. Doresc ca această mare sărbătoare să vă găsească în primul rând sănătoşi, să aveţi parte de un Crăciun liniştit alături de cei dragi, iar în anul care vine să avem putere de muncă, să reuşim împreună să ducem la bun sfârşit proiectele propuse.

Crăciun fericit şi LA MULŢI ANI!

Până pe 7 ianuarie 2013, le urăm cititorilor şi colaboratorilor noştri

Ilie PĂDUCEL Primarul oraşului Petrila

La mulţi ani şi să ne citească sănătoşi şi la anu’ care vine!

Prãvãlia cu istorii CMYK

Apare sub direcþia lui Marian Boboc ISSN: 2065-510X

Publicaþie de istorii din Valea Jiului Anul V Nr. 169-170 21 decembrie 2012 8 pagini

Emigranţi din Valea Jiului în Brazilia şi Palestina I VII e Iinil Pag

Când Pampon, în D’ale carnavalului, îi dă următoarea răvăşel: „În replică lui Crăcănel care citeşte un…

Bulgaria? Ce căuta neamţul în Bulgaria?”, cu siguranţă că I.L. Caragiale nu bănuia cariera pe care avea să o facă această, până la urmă, banală întrebare. Parafrazând-o şi noi, ca atâţia alţii, ne întrebăm: „În Brazilia? Dar ce căutau petroşenenii/ lupenenii din Valea Jiului în Brazilia?”. Sau în SUA, ori Palestina? La aceste întrebări încercăm să găsim răspuns în documentarul nostru.

Marian BOBOC, Adrian CATANĂ

1. Vrei să emigrăm în…

Brazilia?

Calvarul brazilian al unei familii de muncitori din Lupeni

LA MULŢI ANI!

La frumoasa aniversare a nunţii de aur - 50 de ani de căsnicie

Jurnalul Văii Jiului abundă în 1923 în relatări despre fenomenul emigranţilor din Valea Jiului, şi nu doar în tărâmul făgăduinţei, în Brazilia. Săptămânalul petroşenean publică cu ritmicitate scrisori ale emigranţilor din Brazilia către rudele din Lupeni, articole de opinie ale redacţiei, puncte de vedere ale oficialităţilor.

La 10 martie 1923 publică articolul „Calvarul brazilian al unei familii de muncitori din Lupeni”.

Sclavagism modern

„Multe se spun în zilele noastre despre emigrarea în Brazilia. Oameni umblaţi în lumea largă vin în trista Vale a Jiului şi, cu promisiuni şi diverse sume de bani, conving harnicii noştri muncitori să plece departe, peste mări şi oceane, tocmai în Brazilia.

Noi ne-am mai exprimat punctul de vedere în legătură cu această problemă.

De câte ori am avut ocazia şi, în faţa tuturor celor care au vrut să ne asculte, am prezentat argumente care dovedesc că aceste oferte de muncă se bazează pe multe neclarităţi şi induc multe semne de întrebare. Aproape că nu este zi în care câte un bun cunoscut să nu-şi ia rămas bun de la noi. Trenul îi duce până la malul mării şi de acolo cu vaporul pleacă spre meleaguri străine.

Nu intenţionăm să ne amestecăm în problemele personale ale nimănui, dar părerea noastră este că toată această acţiune de racolare de forţă de muncă pentru Brazilia nu este nimic altceva decât o formă modernă de sclavagism. Însă, cei vrăjiţi de promisiuni refuză să ia în considerare toate aceste avertismente şi se aruncă cu capul înainte într-o mare aventură, de multe ori drum fără întoarcere, şi odată ajunşi acolo descoperă îngroziţi crunta realitate. Sunt greu de imaginat condiţiile de muncă în soarele dogoritor, care nu se poate compara nici cu cele mai fierbinţi zile de vară de la noi. Dar sărmanii noştri muncitori tot pleacă. O explicaţie ar putea fi că fiecare speră să devină şef, şi asta îi motivează să plece. Deşi ar trebui să le fie

tuturor clar: nu trebuie să aştepte nimic de la nimeni.

La fel procedau şi grofii feudali.

Preferau să lucreze cu grupurile de migratori. Aceştia aveau mult mai puţine drepturi şi nici nu aveau pretenţia la pământ.

Toate cele spuse de noi sunt argumentate de rândurile prezentate în continuare. Este scrisoarea a două persoane din Lupeni, care au plecat în urmă cu două luni. Vă prezentăm scrisoarea aşa cum a fost ea

scrisă, fără corectarea greşelilor gramaticale”:

Scrisoarea lupeneanului Simon Janos

„Kurupa de Est, ‘923, 26 ianuarie.

Dragii noştri, În primul rând, vă dorim să vă dea D-zeu multă sănătate, vouă şi întregii familii. Noi sănătate mai avem, dar în rest nimic absolut. Acum am aflat ce înseamnă să fii cu adevărat sărac. Pe 2 ianuarie am ajuns la Santos şi în aceeaşi zi am mers la San Paolo.

După o aşteptare de două zile, am părăsit San Paolo

şi am venit încoace cale de 700 km, dintre care ultimii 8 km călare pe catâri. În fine, am ajuns aici, într-un mormânt unde suntem îngropaţi de vii. De aceea vă şi scriem atât de târziu. Abia acum ne-am convins că de aici, sub nicio formă, nu putem pleca, pe de altă parte am înţeles că suntem la cea mai bună plantaţie. Ştiţi foarte bine, mie îmi este totuna, pot foarte bine să sap şi la arborii de cafea. Fac orice fel de muncă şi încă nu este căldura aia insuportabilă despre care se vorbeşte şi nici şerpii ăia mulţi despre care, de asemenea, circulau multe vorbe, deşi mai întâlnim din când în când câte unul pe care îl omorâm dintr-o lovitură, în schimb, există îngrozitor de mulţi gândaci. Dar nici nu mai contează. Pe aici nu există nici urmă din toate acele fructe exotice la care visam. Aici nu există carne. Nici nu putem spera la o mâncare cu carne.

De când am ajuns aici nu am mâncat carne. Mâncarea de zi cu zi se compune din cafea, fasole, orez, sare, ceapă, mămăligă, pâine foarte puţină fiindcă e foarte scumpă. A, şi mai primim zilnic un litru de lapte. Dacă vrem o schimbare în meniu, putem să mâncăm porumb. Dacă nici asta nu ne place şi nu vrem nici fasole şi nici orez, atunci facem foamea.

De alte alimente nici nu poate fi vorba.

Dacă mâncăm multă pâine, atunci ne îndatorăm foarte tare şi nu mai plecăm de aici veci pururi. Dacă vrem, putem pleca oricând. Nu suntem ţinuţi cu forţa la fazenda (fermă,) doar să nu avem datorii. Pentru că am venit pe banii statului, suntem obligaţi ca, timp de un an de zile, să lucrăm în Brazilia. Nu contează unde. Nici nu are vreo importanţă, nicăieri nu este mai bine. Toate promisiunile lui Herberger sunt minciuni sfruntate. Dacă ar fi să putem trăi măcar ca o familie săracă din Lupeni, am avea nevoie zilnic de cel puţin 7 reali, iar noi nu câştigăm nici 4. Ce ar fi

TĂ ER ALĂ O F E CI SP

HDD 40GB IDE/ATA – 75 LEI - 55 LEI DVD-RW IDE/ ATA – 85 LEI - 69 LEI HDD 80GB IDE/ATA – 125 LEI - 99 LEI P4 CEL 2.53GHZ/512/40/CD/PCI-EX - 295LEI - 225 LEI P4 2600+/512/40/CD-R – 295 LEI – 225 LEI P4 CEL 2.8GHZ/1GB/40/DVD-R/PCI-EX – 325 LEI - 295LEI P4 2800+/1GB/40/CD-R/ - 315 LEI – 269 LEI P4 3000+ ATHLON/1GB/80GB/DVD-R/CD-RW - 425 LEI - 335 LEI DUAL-CORE E2140/ 1GB/ 160/ DVD-RW/ PCI-EX – 685 LEI - 595 LEI

Electronic Center 0765 459 316

Petroşani, Piaţa Centrală, Hală, Etaj 1

Ziarul Vãii Jiului

2 TRADIŢII

vineri, 21 decembrie 2012

Lumea zice că de la Ion Gângu Împărat nu s-a mai pomenit aşa ceva:

Costel Avram a adunat, în jurul bradului de Crăciun, 400 de angajaţi ai Apei Plus copiii şi invitaţii de onoare Miercuri, la ora 16 fix, curtea societăţii de distribuţie a apei din Petroşani a fost luată cu asalt de angajaţii care, împreună cu copiii lor, au venit să sărbătorească venirea Crăciunului.

Gazdele, spre lauda lor, s-au pregătit cu toate cele trebuitoare unei mari sărbători creştine.

Au venit să-i colinde cei de la „Salvaţi copiii” din Petrila, Craii de la Câmpu lui Neag, Pompierii din Petroşani şi, desigur, însuşi Moş Crăciun. În final, angajaţii au fost colindaţi chiar de către conducerea societăţii (un grup artistic sudat format din Costel Avram, Monica Tarcea, Cristian Andrei Ionică, Florin Donisa, Luci Matei, Adriana Dăian, Gabriela Gomoi şi Adi Donisa), ajutată, vocal şi instrumental, de faimoasa formaţie „Marinică şi Alin”.

Ca la orice sărbătoare creştină, binecu-

vântarea a venit din partea părintelui Gabriel Bulf care, după o scurtă slujbă, a dat tonul colindelor.

Au fost invitaţi şi au onorat invitaţia toţi primarii din Valea Jiului, care au adresat scurte mesaje de felicitare şi urări de bine numeroşilor participanţi la sărbătoare.

Conducerea societăţii, împreună cu liderii sindicali Florin Ignat şi Zoltan Benke, au pregătit 400 de porţii de fasole cu cârnaţi (plus varza murată aferentă), pachete pentru toţi copiii angajaţilor, vin fiert, ţuică fiartă şi ceai fierbinte plus cozonaci pentru copii, doamne şi domnişoare.

Doi invitaţi speciali, Cristian Fodor şi Ovidiu Olari din Deva, au colindat pentru toată lumea. Ei au fost vestitorii lui Iisus care nu i-au uitat nici pe cei mai sărmani, nici pe copii şi nici pe mai bătrânii creştini. Mesajul lor a fost clar: „Gazdă bună, primitoare, să trăieşti/ Toate visele, acum, să-ţi împlineşti/ Ai primit pe vestitorii lui Iisus/ Domnul nostru cel de sus!”.

Mihai BARBU P.S. Oameni mai vechi din societate îşi aminteau că, parcă, pe vremea lui Gângu Împărat, conducerea se mai gândea la angajaţii săi şi voia să sărbătorească, împreună, venirea Crăciunului. S-ar putea să fi fost aşa.

Dar cum presa vremii nu a avut acces la respectiva sărbătoare rămâne cum am stabilit acum: Pentru prima dată, în scurta sa istorie, cei de la Apa Serv au sărbătorit, împreună, Crăciunul. Gospodarii Apelor s-au pregătit şi colinda au primit! Să fie într-un ceas bun!

Restaurant Valahia Lupeni & Cabana La Mario Parâng angajează în condiţii foarte avantajoase bucătar.

Relaţii la telefon 0769.299301

Colindătorii au plecat încărcaţi cu daruri de la SE Paroşeni şi EM Paroşeni Au avut de umblat, nu glumă, zilele acestea colindătorii din Vulcan. În ultimele trei zile, dar şi ieri, ei au fost oaspeţii administraţiei publice locale şi ai minerilor de la Vulcan şi Paroşeni şi ai energeticienilor de la Termocentrala Paroşeni.

Ei, colindătorii,

au fost primiţi şi omeniţi cum se cuvine şi la Termocentrala Paroşeni. De fapt, nu-i an în care Sindicatul Liber al SE Paroşeni (preşedinte - Dorin Modrea) şi Sindicatul Independent Termoserv (preşedinte - Titu Birou), în colaborare cu conducerea uzinei, să nu-i aştepte cu braţele încărcate de daruri.

În jur de 150

de pachete au fost pregătite, din timp, pentru colindători.

Miercuri, au colindat, la uzină, corul elevilor de la Casa de Copii din Uricani, cel al elevilor de la Şcoala Generală nr.5, un grup de copii cu dezabilităţi de la Vulcan şi preşcolarii din cartierul Sohodol-Paroşeni. pe la unsprezece şi ceva, energeticienii au primit colinda micuţilor din grupul vocal Doruleţ. Puţin mai târziu, au intrat în scenă brunduşii şi craii de la Paroşeni. Aceiaşi care, astăzi, pe la ora unsprezece, îi colindă pe minerii din schimbul doi de la EM Paroşeni, iar puţin mai târziu le vor ura cele bune şi fericire angajaţilor de la CNH Petroşani.

Gheorghe OLTEANU

Ieri,

Colinde peste colinde la Consiliul Local al municipiului Vulcan Ieri, consilierii locali vulcăneni au avut ultima întâlnire oficială din acest an. Ordinea de zi a şedinţei nu a fost nicidecum una care să le dea emoţii aleşilor sau subsemnatului vreun motiv ca să-şi descarce pixul în domniile lor.

A fost o adunare care,

după cum a spus, la sfârşit, doamna Alina Anamaria Cîrstoiu, preşedinte de şedinţă, a arătat cum se desfăşoară şedinţele de consiliu la Vulcan în acest mandat al USL-ului: super liniştite şi în deplină armonie. Cel căruia doamna preşedinte de şedinţă i-a făcut dedicaţia a fost domnul ex-consilier local PRM Ioan Dorel Şchiopu, aflat în sală ca să susţină şi verbal, ca mandatat al unui prieten al său, solicitarea făcută de investitorul româno-american care, din ruina de bloc 2 din Dallas, a făcut, pe banii lui, o bijuterie de construcţie. Dar, despre asta, voi vorbi cu o altă ocazie.

Înainte de a intra

în ordinea de zi, consilierii locali vulcăneni au fost colindaţi de grupuri de copii şi tineri din municipiu.

www.zvj.ro

Joi,

Primii au fost colindătorii de la Doruleţ-ul doamnei Doina Bughe.

Acestora le-a urmat un grup numeros de elevi de la Şcoala Generală nr. 5 şi de la Colegiul Tehnic Mihai Viteazu. Câteva colinde a cântat, apoi, acompaniindu-se la chitară, părintele greco-catolic Laurenţiu Bulzan. După ce şi-au aranjat instalaţia de sonorizare, au intrat în scenă corul de copii şi corul mare ale Bisericii Penticostale din Vulcan. Prestaţia lor corală a fost, de-a dreptul, uimitoare.

Primarul Gheorghe Ile

le-a mulţumit tuturor pentru colinde şi urări, i-a felicitat, la rându-i, în numele Primăriei şi Consiliului Local Vulcan, iar la plecare colindătorii au primit dulciuri.

Gheorghe OLTEANU

Ziarul Vãii Jiului

ACTUALITATE 3

vineri, 21 decembrie 2012

Gata, s-a inaugurat!

Telegondola din Lupeni te duce în 10 minute în Straja Cum administraţia locală nu prea ştia sigur cine şi cum sau dacă se va inaugura telegondola, am mers pe informaţia furnizată de angajaţii telegondolei, conform căreia ieri, joi, 20 decembrie, telegondola va fi pusă în funcţiune, iar prima tură va fi gratis pentru tot poporul.

La inaugurare nu a ajuns, din motive obiective, prefectul Sorin Vasilescu, dar a ajuns preşedintele Consiliului Judeţean Hunedoara, Mircea Ioan Moloţ, Dănuţ Terteci - directorul cancelariei Instituţiei Prefectului, viceprimarul Cornel Lungan şi primarii Gheorghe Ile şi Dănuţ Buhăescu.

Telegondola a funcţionat ieri fără

probleme. Vă informăm că biletul dus şi întors până în Straja costă 15 lei, iar doar dus - 10 lei. Îmbarcarea în telecabină se face în condiţii bune, traseul fiind străbătut în 10 minute.

Staţiunea arată bine, cel puţin faţă de anul trecut, pârtiile păreau lărgite.

De ieri

Ieri se afla lume multă în Straja, anunţându-se un Crăciun şi un An Nou cu foarte mulţi turişti.

Singurele construcţii comentate intens, în mod negativ, au fost stâlpii viitoarei pasarele destinată schiorilor, care vor fi feriţi de traficul autospecialelor şi al autovehiculelor şi care vor putea ajunge dintr-un punct în altul al staţiunii, de exemplu de pe pârtii la cabane, cu uşurinţă. Doar că aceştia sunt realizaţi din blocuri de beton, care maschează complet staţia de sosire a telegondolei şi care în momentul de faţă arată dubios şi complet inestetic.

Nu am uitat de Emil Părău, omul care a muncit mai mult ca oricine pentru ca această staţiune să se dezvolte, omul de afaceri căruia îi revine, de drept, administrarea staţiunii. Dar din diverse motive vehiculate de administraţia şi consiliul local, administrarea domeniului schiabil nu i-a revenit încă. O parte din domeniul schiabil este încă în administrarea constructorului şi altă parte în administrarea primăriei, dar cu… oamenii lui Emil Părău, singurii acreditaţi pentru acest lucru.

Alina PIPAN

Jandarmeria are un nou punct de lucru în Straja

Fără Jandarmerie Montană şi Salvamont, Straja ar fi doar în mâinile naturii şi şansei. Intervenţiile în zona montană, mai ales în sezonul de iarnă, sunt permanente.

Pentru ca toţi turiştii să se bucure de munte fără teamă şi probleme, cele două servicii colaborează permanent. Începând de ieri, noul punct de lucru al Jandarmeriei Montane Straja este deschis imediat în apropierea staţiei de sosire a telegondolei.

Inaugurarea lui s-a făcut cu mare adunare. Pe lângă oficialii de la Deva, Mircea Ioan Moloţ şi Dănuţ Terteci, care au şi luat cuvântul la inaugurare, a vorbit şi Viorel Sălan, şeful Inspectoratului de Jandarmi al Judeţului Hunedoara. Cei care au luat cuvântul au subliniat importanţa Jandarmeriei Montane şi a Salvamontului în orice staţiune, dar au cuvântat şi despre viitorul turismului în Valea Jiului.

www.zvj.ro

Sediul are o sală de primire cu masă şi scaune, un dormitor cu baie, laptop, adică tot confortul modernităţii.

Sediul a fost sfinţit de trei preoţi, în frunte cu protopopul de Valea Jiului, Petrache Creţu.

La finalul inaugurării, jandarmii şi salvamontiştii au făcut un exerciţiu demonstrativ, în care se simula salvarea turiştilor captivi într-o avalanşă. După care, jandarmii i-au invitat la masă pe toţi invitaţii, iar în cinstea lor au dat o reprezentaţie şi Craii. Colinda lor a fost plătită cu 1.000 de lei de Emil Părău şi Mircea Ioan-Moloţ. Să trăiască!

Alina PIPAN

„Pluss” şi omul de afaceri Adrian Rus,

L-au adus pe Moş Crăciun mai repede pentru 50 de pensionari

Un gest umanitar pe care omul de afaceri Adrian Rus şi firma „Pluss” din Petroşani îl fac de fiecare Crăciun şi de Sfintele Paşti s-a săvârşit ieri, 20 decembrie. 50 de pensionari din Petroşani, cu pensii mici, au primit bonuri valorice în valoare de 50 lei.

Cu acest bon fiecare bătrân va putea până la sfârşitul anului să-şi cumpere măcar cele necesare pentru masa de Crăciun şi de Anul Nou. La orele 11,00, în faţa magazinului, pensionarii aleşi pe bază de tabel, aşteptau cuminţi intrarea în magazin.

Un Moş Crăciun citea tabelul şi fiecare prezenta buletinul, astfel că în acest an nu s-au mai strecurat, „din greşeală”, şi cetăţeni care aveau pensii de 1.000 sau chiar 2.000 de lei cum s-a întâmplat de câteva ori în anii anteriori.

Apoi, odată intraţi, cei 50 de pensionari au stat puţin de vorbă cu Adi Rus. După ce le-a urat „La Mulţi Ani!” şi „Crăciun Fericit!”, patronul magazinului le-a înmânat bonurile valorice fiecăruia cu ajutorul Crăciuniţelor, aduse special cu această ocazie.

Câţiva dintre oameni au dorit să-i mulţumească, prin intermediul nos-

tru, domnului Rus. Redăm mai jos declaraţiile dumnealor: „Este un gest creştinesc foarte frumos, iar domnul Rus nu o face prima oară. Pentru cine nu are bani este o bucurie, altfel de Crăciun nu-mi permiteam să fac prea multe cumpărături. Am o pensie de 500 lei, am lucrat la cooperativa Unirea din Petrila” (Aglaia Sandu, 75 de ani); „Am o pensie de 350 de lei, deoarece am lucrat mai puţin, pe la alimentarele astea. Cu pensia asta mă descurc cum pot, vai de noi! Mulţumim domnului Rus, e un gest minunat.

La Mulţi Ani tuturor!” (Ileana Vaşnic, 76 ani); „Am venit pentru mama, care are 80 de ani şi e bolnavă, trăieşte doar dintr-o pensie foarte mică de urmaş. Are o pensie mică, abia se descurcă. Un lucru bun ce face domnul Rus, îi mulţumim şi pe această cale.

Crăciunul pentru mama va fi mai bogat” (Cristian Toth); „Foarte bine ce face patronul acesta, îi mulţumim.

I-am spus şi lui, o spun şi aici, că văd că mă luaţi pe bandă, să trăiască! Am 4 milioane pensie, după 15 ani de lucru pe cartea de muncă, dar muncesc de când mă ştiu. Am 74 de ani şi o duc greu deoarece sunt şi singură şi fără bani. Dumnezeu să vă ajute pe toţi şi pe tine!” (Maria Floricică).

Corneliu BRAN

Ziarul Vãii Jiului

4 SPORT

vineri, 21 decembrie 2012

DJST amână iar topul celor mai buni sportivi

Va fi Raluca Haidu cea mai bună din anul 2012?

Prezentarea clasamentului sportivilor hunedoreni a fost pasată pentru anul viitor de Direcţia Judeţeană pentru Sport şi Tineret Hunedoara, care a „aruncat pisica” amânării în cârca cluburilor şi a ANST. Totuşi, pentru că sportivii merită să le fie aplaudate şi recunoscute succesele, presa hunedoreană îşi asumă prezentarea unui top neoficial al celor mai buni performeri ai anului 2012, în care lideră este gimnasta Raluca Haidu.

Lorincz Szell, directorul DJTS Hunedoara, declara, săptămâna trecută, că topul pentru 2012 va fi dat publicităţii săptămâna aceasta. Pus însă în gardă de „veteranii instituţiei” cu „dificultatea procesului”, oficialul DJST s-a sucit şi a afirmat că publicarea topului este amânată, cel mai probabil până la anul. Vina pentru această situaţie aparţine, în opinia directorului DJST, cluburilor din judeţ care au întârziat raportările performanţelor, dar şi celor de la ANST Bucureşti, care nu au omologat încă toate rezultatele. „Nu am primit încă rapoarte de la toate cluburile din judeţ, la termenul limită de 14 decembrie. Depindem de cei de la Bucureşti de la ANST cu omologarea şi validarea rezultatelor, iar acolo se petrec, acum, schimbări majore şi nu ştiu dacă vor reacţiona foarte prompt la solicitările noastre. Oricum, imediat ce va fi finalizat clasamentul, îl vom da publicităţii, pentru că nu-l ţin pentru mine. Însă cel mai probabil acest lucru se va întâmpla la anul”, a spus Lorincz Szell.

Pentru toţi cei din familia sportului şi pentru cititorii avizaţi care ştiu „cu ce se mănâncă” întocmirea unui clasament, mai precizăm doar că în alte judeţe (Timiş, Cluj etc.), DJST-urile au oferit deja publicităţii clasamentele anuale ale celor mai buni sportivi.

Spre deosebire de instituţia statului, care consumă bani pentru un astfel de clasament şi tărăgănează întocmirea şi publicarea lui, presarii au aflat ierarhia sportivilor hunedoreni dând doar câteva telefoane şi făcând unele cercetări în arhivă.

Astfel, am aflat că cluburile CNS CSS „Cetate” Deva, SCM Deva, CSS Hunedoara, CSŞ Petroşani şi CS Ghelari au raportat rezultatele la timp şi am obţinut chiar duplicate ale rapoartelor prin intermediul internetului.

Cum doar aceste cluburi punctează serios în topul sportivilor de la disciplinele olimpice a fost relativ simplu să schiţăm un clasament al celor mai buni sportivi

ai anului 2012.

Titlul de sportivă a anului 2012 îi revine, conform informaţiilor şi aprecierilor noastre, gimnastei Raluca Haidu, de la CNS CSŞ „Cetate” Deva.

Atribuirea acestuia ar trebui să fie de necontestat, deoarece Haidu este singura sportivă din judeţ medaliată într-o competiţie majoră la nivel de senioare, gimnasta antrenată de Florin Cotuţiu fiind campioană europeană cu echipa României la C.E. Belgia 2012. Şi celelalte două poziţii ale podiumului revin, după calculele noastre, tot gimnasticii.

Pe locul doi este Andreea Munteanu, tot de la CNS CSŞ „Cetate” Deva, care are în palmares patru medalii la C.E. Belgia 2012, la nivel de junioare I. Munteanu s-a clasat pe locul trei la individual compus, a luat argint la sol şi medalii de bronz la sol şi cu echipa.

Pe treapta trei a podiumului urcă, conform aprecierii noastre, Ştefania Stănilă, medaliată cu argint la sărituri şi cu bronz cu echipa la aceleaşi Campionate Europene din Belgia. În continuare, pe locurile patru şi cinci considerăm că ar trebui să se afle două luptătoare junioare.

Laura Gavriliuc (CSŞ Petroşani, 18 ani, categoria 67 kg, antrenor Gheorghe Răducu) este medaliată cu bronz la Campionatele Europene din Croaţia, a ocupat locul 12 la Campionatul Mondial de la Pattaya (Thailanda) şi deţine titlul naţional la nivel de senioare. Simona Pricob (CSS Hunedoara, categoria 51 kilograme, antrenor Emil Nicoară) are şi ea medalie de bronz la Campionatele Europene din Croaţia, s-a situat pe locul nouă la Campionatul Mondial de la Pattaya (Thailanda), dar e doar vicecampioană la nivel naţional, la categoria senioare. Pe locul şase se situează, în opinia noastră, ultima sportivă care deţine medalie la nivel continental, şi anume gimnasta junioară Miriam Aribăşoiu, de la CNS CSŞ „Cetate” Deva, clasată pe locul trei cu echipa la C.E. Belgia 2012. Poziţia a şaptea îi revine, credem noi, singurei campioane balcanice din judeţ, respectiv atletei Claudia Maria Florea (17 ani, de la CS Ghelari, antrenor Emerson Toma), care a cucerit medalia de aur în proba de 800 de metri a Campionatelor Balcanice rezervate junioarelor II, desfăşurate în Serbia. Pentru ultimele trei locuri ale topului concurează trei judokani de la SCM Deva, un înotător de la CSS Hunedoara şi doi arcaşi de la SCM Deva. Alexandru Iacob a obţinut medalia de argint, iar

Vila Melinda angajează cameristă şi ajutor de bucătar.

Relaţii la telefon: 0254.545842 sau 0762.657455

www.zvj.ro

Olga Rus şi Victoria Finţa au cucerit medalii de bronz la Campionatele Balcanice de judo ale juniorilor. Înotătorul Alexandru Bădeaţă (16 ani, CSS Hunedoara, antrenoare Anca Băjan) este medaliat cu bronz în proba de 400 de metri mixt la „Concursul ţărilor central europene”, desfăşurat în Slovacia. Arcaşul Răzvan Marcu are un loc întâi la o competiţie internaţională din Polonia, iar Luminiţa Boroş o clasare pe locul trei la „Cupa Europei de Est”. Evident, toţi sunt multimedaliaţi la nivel naţional, aşa că diferenţele dintre „scorurilor” lor vor fi minime. Conform estimărilor noastre, Iacob ar fi de locul opt, Olga Rus, Victoria Finţa şi Alexandru Bădeaţă s-ar situa pe nouă, iar cei doi arcaşi ar ocupa poziţia a zecea. Rămâne de văzut cât din acest top neoficial va coincide cu cel al DJST Hunedoara, însă dincolo de acest aspect, toţi aceşti sportivi menţionaţi merită aplauzele şi respectele noastre. Nu am făcut referiri la secţiunea disciplinelor neolimpice, deoarece acolo sunt multe performanţe, iar unele dintre ele chiar necesită omologare din partea ANST.

Ziarul Vãii Jiului

SPORT 5

vineri, 21 decembrie 2012

Ancheta ZVJ:

Unde petrec sportivii sărbătorile?

Sărăcie în buzunare, bogăţie în rezultate

Majoritatea sportivilor din Valea Jiului Munteanu, Eugen Cârlejan şi Petru Ambruş sunt, fără îndoială, performerii acestui an. aleg să petreacă sărbătorile de iarnă Pentru ei Moşul va veni doar cu un bilanţ pozitiv de rezultate, pentru că de recomîn familie, mulţi nepermiţându-şi vanici gând, iar, vorba lor, sărbătorile se canţe luxoase sau măcar o escapadă pensă fac în familie. „Stăm acasă, unde să mergem cu sărăcia asta?! Mă gândesc serios dacă la de câteva zile în staţiunile cu fiţe. anul mă voi retrage sau nu”, a spus Violeta Moşul este unul zgârcit pentru mulţi Munteanu. dintre performerii anului. Nu mai vine cu daruri şi alai de zurgălăi ca în alte Fotbaliştii, Cu ochii în soare dăţi. Poate la anul. Speranţa moare Ei bine, pentru fotbaliştii din Vale s-au dus ultima.

Popicarii stau acasă

Final de an pentru sportivii din Valea Jiului, un an bogat în performanţe, dar sărac financiar. Drept urmare, mulţi dintre bravii sportivi vor alege să stea de sărbători în sânul familiei, aproape de prieteni, ori să petreacă un sejur de câteva zile la schiat prin împrejurimi. Cei mai săraci dintre… săraci sunt şi în acest an popicarii petrileni. Un an întreg au muncit fără salarii şi fără indemnizaţii, dar cu plăcere, spun ei. „Vom sta acasă, nu mergem nicăieri, a fost un an greu, nu ne permitem noi vacanţe ca fotbaliştii”, spune antrenorul Marcel Dobrică.

Sportivii de la CSŞ Petroşani

Sărbători la… locul de muncă

Cei mai defavorizaţi de sărbători vor fi sportivii de la CSŞ Petroşani care au un final de an foarte încărcat. Aceasta pentru că, timp de două săptămâni, în Parâng vor avea loc concursuri naţionale de schi şi sanie, iar mai apoi sportivii noştri vor pleca în străinătate. „Avem un final de an încărcat. Sărbătorile pentru noi vor fi la locul de muncă”, a spus directorul CSŞ Petroşani, Toth Zoltan.

Atleţii,

Săracii anului

Şi, totuşi, mai săraci decât popicarii par a fi atleţii veterani, care în cursul anului s-au deplasat la concursuri pe cont propriu. Violeta

revelioanele de altă dată petrecute în ţări exotice. Anul acesta fotbaliştii Văii ţin aproape de familie, mulţi dintre ei cu gândul la banii pe care cluburile încă îi datorează, vezi cazul jucătorilor de la Jiul, care şi-au băgat memorii la Federaţie. „Unde să mergem cu zero bani în buzunare?! Stăm cu familiile şi ne facem planurile pentru la anul”, spun jucătorii de la Jiul.

La Deva

În locul lui Moş Crăciun, vin maeştrii

Clubul Sportiv Heian Deva organizează un stagiu de pregătire la care „maestru de ceremonii” va fi celebrul antrenor italian Mirio Maninni, centura neagră 7

dan. Împreună cu el la antrenamente vor participa şi doi invitaţi speciali, şi anume: campioana mondială şi lidera clasamentului WKF la juniori, Dorota Balciarova, precum şi Peter Fabian, ocupantul locului cinci în clasamentul mondial WKF. Stagiul va avea loc la Sala Sporturilor din Deva, în perioada 26-30 decembrie, şi este organizat la iniţiativa şi cu eforturile antrenorilor Oana Tomiuc şi Marius Biji, de la clubul Heian Deva.

Concluzia e clară:

Un Moş zgârcit pentru sportivi

Aşadar, un Moş zgârcit pentru sportivii noştri, mai zgârcit poate ca niciodată. Mulţi dintre ei încheie anul cu datorii, iar unele cluburi se află în pragul falimentului. În aceste condiţii, nu ne rămâne decât să sperăm într-un nou an mai bun şi, până la vremuri de aur, să ridicăm paharul şi să ne cinstim bravii sportivi. Pentru că mulţi dintre ei chiar o merită.

Pagini realizate de Loredana JUGLEA

www.zvj.ro

CMYK

6 POVESTE DE CRĂCIUN

Ziarul Vãii Jiului

vineri, 21 decembrie 2012

Circa 100 de copii au trecut prin mâinile ei

Maria Elsasser este mamă. Meseria ei este să salveze cât mai multe vieţi de copil Dar cine o salvează pe ea?

Pe str. Gociu Nicuşor, din Cartierul Aeroport Petroşani, într-un apartament la parter locuieşte mama lor, a tuturor copiilor necăjiţi. Se numeşte Maria, un nume sfânt care i se potriveşte de minune. Cu toate că are vârsta unei bunici, tot mamă îi spun copiii, pentru că cei care intră în grija ei rareori au apucat să spună cuiva mamă.

Dintre cei aproape 100 de copii de care a avut grijă, 61 au fost instituţionalizaţi. De 12 ani, doamna Maria este asistent maternal în mod voluntar. Restul copiilor sunt ai familiilor care au angajat-o ca bonă.

O vizită la doamna Maria

Ne aştepta împreună cu Mihaela, Alexandra, Raluca şi Ramona. Sunt patru copii pe care acum îi are în plasament. În mod normal, un asistent maternal creşte maxim doi copii, dar, din lipsă de asistenţi şi cu din ce în ce mai mulţi copii în sistem, Direcţia pentru Protecţia Copilului Hunedoara i-a dat în grijă 4. Unul dintre ei, Ramona, cu handicap grav. Dar femeia se descurcă. Apartamentul în care locuieşte are patru camere. Un apartament îngrijit, modest, călduros acum iarna, încălzit cu sobă. Fetele stăteau cuminţi, pe canapea, pregătite de musafiri. După foarte mult timp, era pentru prima dată când venea cineva pe la ele în vizită. De aceea erau emoţionate. Când am intrat, şi-au scos capul de după tocul uşii de la cameră, zâmbind ruşinate.

Mihaela, mezina, care are doar 1 an şi 6 luni, a venit încrezătoare drept în braţele noastre. „Este iubitoare, spune doamna Maria, merge la toată lumea”.

Adusesem cu noi şi o plasă cu una alta, pentru fetiţe. Cele mari au luat plasa şi au dus-o în bucătărie. Cu toate că ştiau că este pentru ele, nu s-au uitat în ea. Majoritatea copiilor sunt nerăbdători când primesc un cadou, deschizându-l fără reţinere. Însă fetiţele au fost învăţate că totul se împarte şi numai mama Maria face împărţeala, cum crede ea de cuviinţă.

Doamna Maria a crescut şi ea într-un leagăn

Din vorbă în vorbă, doamna Maria ne povesteşte că a acceptat mereu să ia copii în plasament dintr-un motiv personal. Şi dumneaei a crescut într-un leagăn de copii. A fost o experienţă urâtă. Nu poate uita câtă nevoie avea de dragostea unor părinţi. „Când eram la cămin, la leagăn, încercam să ne ataşăm de profesori, de pedagogi, de îngrijitori. Dar aceştia erau cu noi doar 8 ore pe zi. În rest, eram singuri. Şi copiii atunci, şi acum cred, erau egoişti şi răi, orice vroiam fiecare pentru el şi ne era ciudă dacă altul primea”, ni se

Raluca

www.zvj.ro

destăinuieşte doamna Maria. Aşadar, a dorit să ofere cât mai multor copii un cămin, pe care să-l numească acasă şi unde să se simtă iubiţi şi protejaţi.

Doamna Maria are doi băieţi, dintre care unul căsătorit, amândoi la casele lor. A înfiat şi două fete, care sunt şi ele căsătorite, la casele lor, cu copii.

După ce i-a murit soţul, ca să nu se simtă singură şi să poată face un bine, a luat copii în plasament. Prima dată ca şi asistent maternal, apoi, după ce a ajuns la vârsta pensionării, a continuat să ia copii în plasament, dar ca voluntar. A luat peste 10 copii în plasament ca voluntar.

Copiii reîntorşi la familiile lor au ajuns rău. Cei înfiaţi sunt bine

Maria Elsasser are multă experienţă cu copiii. Pe majoritatea i-a luat din maternităţi, abandonaţi de părinţi. I-a crescut de la mai puţin de o lună până la câţiva ani. Ea era primul părinte pe care aceştia l-au cunoscut. Au învăţat să meargă, să vorbească şi să râdă împreună cu ea. Unii dintre ei, ai căror părinţi renunţau legal la ei, au fost daţi spre adopţie. Toţi aceşti copii sunt bine acum, familiile adoptive au mare grijă de ei, îi iubesc oferindu-le o bună educaţie.

Dar legea românească are şi o mare lipsă. Cu toate că

este mai mare. Nu înţeleg femeile ca mine, care stau singure, şi sunt doborâte de gândul că sunt bolnave. Pot să ia în plasament un copil şi să-l îngrijească, aşa cum o bunică are grijă de nepotul ei. Măcar pe perioada sărbătorilor să facă acest lucru. Ajută un copil şi se ajută şi pe ele”.

Doamna Maria simte o tristeţe mare şi pentru că este ocolită de lume. Prietenele şi cunoştinţele ei o evită tocmai pentru că are copii în plasament. Ceea ce li se pare şi ciudat, poate chiar nepotrivit. De multe ori se simte singură şi ar avea nevoie de cineva cu care să vorbească sau să o ajute.

Ramona. 8 ani.

Mută, surdă şi oarbă…

Are 8 ani, merge spre 9. Ea nu ştie acest lucru. Nu poate să se mişte, nici capul nu şi-l ţine drept. Nu vede, nu aude, nu vorbeşte.

Are atât de multe boli, încât sunt greu şi de enumerat. Ţipă, atât poate să facă. Atunci când nu doarme, plânge tare, ca un ţipăt prelung... Ţipătul ei nu-l descifrează nimeni.

Doamna Maria Când este agitată, mama Maria o ia în braţe, o alintă, dar rareori o face să tacă. Numai Ramona ştie prin ce dureri o fi trecând sau copiii au fost abandonaţi în maternitate la naştere, prin ce stări. Să le comunice nu a putut şi nu va putea părinţilor naturali li se permite ulterior să-i ia acasă. niciodată. Surorile ei din plasament au grijă de ea. O Există premiza că acestor copii le-ar fi mai bine în poartă în braţe, pentru că este prea micuţă pentru familia naturală. Total greşit, spune doamna Maria, vârsta ei. Nu ştiu ce or să se facă când va creşte. mamă de împrumut: „Mi se rupe sufletul şi inima când Trebuie hrănită, cu seringa, din oră în oră, cu iaurt sau îmi pleacă copiii în familiile naturale. Toţi sfârşesc rău. alte alimente uşor de înghiţit.

Ajung toţi muritori de foame, murdari, la cerşit sau la „Când m-am dus să o iau pe Ramona din maternitate muncă. Doamnele de la Direcţie ştiu asta, încearcă ştiam doar că are ceva chisturi pe creier. Altceva nu cum pot să lungească plasamentul, dar aşa prevede ştiam. Am luat-o acasă, am văzut că nu se poate mişca legea. Dacă părinţii îi cer înapoi, trebuie să-i dai deloc. Am început să-i aflu pe rând bolile. Mi-era atât înapoi. Au plecat de la mine copii grăsuţi şi frumoşi în de teamă să nu-mi moară în braţe. Era firavă şi foarte familiile lor şi au ajuns de nerecunoscut. După ce a bolnavă. Apoi, când a mai crescut, am aflat că este fost luat în familia naturală, un băieţel mi-a reproşat mută, surdă şi oarbă. Copilul ăsta este unul chinuit”, că nu-l iubesc şi că este vina mea că a ajuns acolo, că povesteşte doamna Maria. La început cu frică, apoi cu nu am vrut să-l mai ţin. Şi nu am putut să fac nimic. Şi curaj, a avut grijă de ea, a dus-o la medic, la acum mă gândesc la el. O fetiţă a stat la mine câţiva controale, i-a luat medicamente. Au trecut 8 ani şi mai ani, tot aşa abandonată. A crescut aşa de frumos… Era bine de atunci. Fetiţa este încă în viaţă. frumoasă, cuminte şi fericită. A plecat în familia naturală şi în câteva săptămâni a ajuns în coşciug. Au Mihaela. 1 an şi jumătate. O dulcică! maltratat biata copilă până când au omorât-o. Acum, Este veselă ca o veveriţă. Are 1 an şi 6 luni. Are părul părinţii sunt cercetaţi pentru crimă. Când mă despart ondulat şi zburdă prin casă ca un fulg. Este iubitoare şi de ei trec prin momente cumplit de grele. Dar bucuria atât de dulcică, încât îţi vine să o iei acasă. Un copil că pot să am grijă măcar un pic de ei este mare. Şi superb. A venit la mama Maria la 1 anişor. Până atunci când îi iau de la familii distruse şi îi cresc şi îi schimb, fusese crescută de străbunica ei, la Râu de Mori, mama arătându-le că se poate trăi şi decent, atunci bucuria

CMYK

Ziarul Vãii Jiului

POVESTE DE CRĂCIUN 7

vineri, 21 decembrie 2012

fiind arestată şi condamnată la închisoare. După ce străbunica a murit, fetiţa a plecat la bunică şi la tatăl ei. Din păcate, aceştia nu au vrut să se ocupe de ea.

Acum se află în plasament şi îi este mult mai bine. În 6 luni a luat în greutate cam 10 kg. Era uscată de slabă când a ajuns aici. Acum se joacă toată ziua, se bucură de surorile ei. Dar îi place la nebunie de Pinky, pechinezul familiei, cu care se joacă toată ziua. Acum începe să înveţe câteva cuvinte. Când a venit nu avea niciun dinţişor. Acum îi are aproape pe toţi şi un zâmbet irezistibil.

Raluca. 11 ani. Îi place engleza

Este mai mare. Merge la şcoala cu program step-bystep. Are 1a ani şi un coeficient de inteligenţă mai scăzut faţă de cel normal. Ochii ei negri cercetează mereu pe toată lumea. Cu toate că este mai înceată, este foarte cuminte şi ascultătoare. Nu-i face niciodată probleme mamei cu şcoala. Îi place engleza, este materia ei preferată pentru că este cea mai nouă cu care a făcut cunoştinţă. La şcoală îi plac învăţătoarele, dar copiii sunt răutăcioşi cu ea, din cauza mediului din care provine. Mama Maria îi spune să nu-i ia în seamă. Prima dată a învăţat-o să nu riposteze la răutăţile celor din jur, dar apoi i-a spus că poate să se apere de răutăţile copiilor, pentru a nu fi mereu batjocorită. Are nevoie mare de prieteni. De când am ajuns la apartament până când am plecat nu s-a dezlipit de noi.

Când era mai mică, a vizitat-o mama ei. A fost prima şi

ultima dată când a venit să o vadă. „Mama mea mi-a spus că nu-i place nimic la mine, că sunt urâtă. A spus că poate numai părul îi place, că este negru şi creţ, în rest, nimic. După ce a plecat, m-a mai sunat o dată şi m-a întrebat dacă vreau să merg la ea. Am spus că nu. Chiar nu vreau să plec de aici”, ne povesteşte Raluca.

Am întrebat-o pe Raluca ce vrea să-i aducă Moş Crăciun. Răspunsul ei rapid, fără să stea pe gânduri şi cu atâta naturaleţe, ne-a uimit: „Vreau sănătate pentru mama mea, ca să poată să mă crească şi să aibă grijă de mine, dacă nu este ea eu nu ştiu ce mă fac”. Nu mă aşteptam la acest răspuns. Orice copil îşi doreşte un lucru, ceva, o ciocolată, un animal de pluş, o pereche de patine, orice, dar Raluca nici măcar la plasa adusă în dar de noi nu s-a înghesuit. Când i-am arătat ce este în ea, s-a bucurat, dar mai mult s-a bucurat de prezenţa noastră în casa în care creşte.

Alexandra. 15 ani. Ochi mari ca în stampele japoneze

Deşi nu arată, are 15 ani. Este slăbuţă şi uscăţivă. De doi ani a venit la apartament. Asistenţii sociali au găsit-o pe stradă. Se hrănea din tomberoane şi cerşea.

Părinţii săi nu aveau grijă de ea, nu o trimiteau la şcoală, ci la cerşit, iar mama ei a murit Maria Elsasser are nevoie de ajutorul oricărei persoane acum mai bine de un an. A fost dată în grija care i-l poate oferi. Mulţi i-au promis că o ajută, niciunul mamei Maria. „Când a venit la mine, nu s-a ţinut de cuvânt. Are o pensie de 600 de lei, şi, în Alexandra era neastâmpărată. Am trecut afară de drepturile băneşti ale copiilor, nu mai are niciun prin multe etape cu ea, până când a avut venit. Dar cheltuielile pentru copii sunt mari. Numai ea ştie încredere în mine şi a înţeles că aceasta de câte ori a rămas fără scutece pentru copii. Nici ce să este casa ei şi trebuie să o respecte. Minţea gătească nu mai ştie. Cei care pot ajuta, sau care pot să-i mult şi fura. Fura şi din casă, mi-a luat şi spună măcar o vorbă bună o pot găsi pe Maria Elsasser la banii. Dar i-am explicat că trebuie să se numerele de telefon 0254-540255 sau la 0726 552596.

Proiect cofinanĩat din Fondul Social European prin Programul Operational Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013 – InvesteĂte în oameni!

COMUNICAT DE PRESċ

Alexandra şi Mihaela

schimbe, altfel nu mai poate sta la noi. Trebuie să se facă cuminte ca să nu ajungă în mediul acela viciat.

Acum merge la şcoală, la numărul 7, este cuminte, şi profesorii spun că s-a schimbat, învaţă, mă ajută”, povesteşte doamna Maria.

Alexandra are nişte ochi mari, ca în stampele japoneze. Ochi mari, pătrunzători, lucişi. Este sfioasă ca o mironosiţă, nu vorbeşte neîntrebată. Îi place muzica şi desenul. Şi cu ea sunt cam răi copiii la şcoală, dar ea este răbdătoare. „Eu am 15 ani şi nu pot sta în plasament decât până la 18 ani, dar mama mi-a spus că, dacă sunt cuminte, mă ţine şi mai mult. O ajut cu surorile mele la treabă, învăţ să fac mâncare”, spune Alexandra. Niciodată nu ar vrea să se mai întoarcă în mediul de unde a venit.

După ce a fost luată de pe stradă, a învăţat ce înseamnă educaţia, familia şi iubirea. Îi plac papagalii, pe care mama îi ţine în bucătărie, şi se bucură de surorile ei în fiecare zi.

Alina PIPAN

Programul Operaĩional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane 2007–2013 Axa PrioritarČ nr. 1 ”Educaĩie Ăi formare profesionalČ în sprijinul creĂterii economice Ăi dezvoltČrii societČĩii bazate pe cunoaĂtere” Domeniul major de intervenĩie 1.3 ”Dezvoltarea resurselor umane din educaĩie Ăi formare” Nr. de identificare a contractului: POSDRU/87/1.3/S/64273

20.12.2012 SC DIACOSTAMPET SRL cu sediul în PetroĂani, str. Livezeni, nr. 3, judeĩul Hunedoara, implementeazČ de la data de 1 aprilie 2011 în calitate de beneficiar, proiectul cu titlul ”Ocuparea durabilČ, o ĂansČ pentru lucrČtorii cu handicap Ăi cei extrem de defavorizaĩi”. Proiectul este co-finanĩat din Fondul Social European, prin Ministerul Muncii, Familiei Ăi Protecĩiei Sociale, Direcĩia GeneralČ Autoritatea de Management pentru Programul Operaĩional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane 2007–2013 „InvesteĂte în oameni”.

Obiectivul general al proiectului este facilitarea integrČrii pe piaĩa muncii a lucrČtorilor cu handicap Ăi a celor extrem de defavorizaĩi.

Rezultate obĩinute pânČ în prezent: Implementarea proiectului a condus la urmČtoarele efecte pozitive: au fost create noi locuri de muncČ pentru persoanele din grupul ĩintČ, respectiv 6 persoane cu handicap Ăi 4 persoane extrem de defavorizate, implicarea profesionalČ Ăi îmbunČtČĩirea condiĩiilor de viaĩČ ale acestora, creĂterea încrederii în sine Ăi a capacitČĩii de gestionare a propriei vieĩi, sensibilizarea comunitČĩii cu privire la problematica persoanelor cu handicap Ăi a celor extrem de defavorizate. În luna decembrie 2012, respectiv luna a IX-a, anul II de implementare a proiectului, persoanele din grupul ĩintČ au beneficiat de servicii de asistenĩČ Ăi consiliere profesionalČ, tematica abordatČ pentru terapia de grup fiind: „Conflictul la locul de muncČ – Cauze Ăi soluĩii”.

O altČ activitate prevČzutČ în proiect Ăi desfČĂuratČ continuu este activitatea de informare Ăi publicitate privind stadiul implementČrii proiectului, pentru sensibilizarea comunitČĩii cu privire la problematica lucrČtorilor cu handicap Ăi a celor extrem de defavorizaĩi. În continuare vom oferi sprijinul persoanelor din grupul ĩintČ prin celelalte activitČĩi din cadrul proiectului: asistenĩČ Ăi consiliere profesionalČ (consiliere individualČ privind cariera, consiliere individualČ în aria asistenĩei sociale, terapie de grup, terapie individualČ).

Persoanele care doresc informaĩii ne pot gČsi la SC DIACOSTAMPET SRL, str.

Livezeni, nr. 3, la numerele de telefon: 0728.010.140, tel/fax 0354.100.678 sau la adresa de e-mail: diacostampet@yahoo.com.

PersoanČ de contact, manager de proiect, Nelepcu Otilia Galina.

20 decembrie 2012 COMUNICAT DE PRESċ

Universitatea din PetroĂani – prin manager proiect, prof. univ. dr. ing. mat. Emil Pop implementeazČ de la 1 septembrie 2010, în calitate de beneficiar, proiectul cu titlul „Dezvoltarea resurselor umane din învČĩČmântul superior pentru utilizarea sistemului e-Learning”, ID proiect POSDRU/87/1.3/S/64273, cofinanĩat din Fondul Social European prin Ministerul Muncii, Familiei Ăi Protecĩiei Sociale, Direcĩia GeneralČ Autoritatea de Management pentru Programul Operaĩional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane 2007–2013.

Proiectul este implementat în parteneriat cu 3 parteneri naĩionali Ăi anume: Universitatea Petrol Ăi Gaze din PloieĂti, în calitate de Partener 1, SC Euro Jobs SRL din PetroĂani, în calitate de Partener 2, SC Memory SRL din Hunedoara, în calitate de Partener 3.

Obiectivul general al proiectului este dezvoltarea Ăi modernizarea sistemului de educaĩie Ăi formare profesionalČ iniĩialČ Ăi continuČ din învČĩČmântul superior, în vederea unei bune adaptČri la nevoile în permanentČ schimbare din economie Ăi societate, prin implementarea unui sistem de e-Learning, la sediul UniversitČĩii din PetroĂani Ăi formarea bazei de date, împreunČ cu Universitatea Petrol Ăi Gaze PloieĂti, aflatČ în regiunea de dezvoltare Sud Muntenia.

Rezultate obĩinute pânČ în prezent: x 194 de cadre didactice de la douČ universitČĩi aflate în zone geografice Ăi de dezvoltare diferite, respectiv Regiunea Vest Ăi Regiunea Sud-Muntenia, au asimilat cunoĂtinĩele necesare utilizČrii sistemului e-Learning ca metodČ modernČ de predare Ăi învČĩare Ăi au fost certificaĩi în acest sens. x peste 50% din cadrele didactice certificate pânČ în momentul de faĩČ, din seriile 1 si 2, au populat baza de date a sistemului cu cursurile la care sunt titulari, sub asistenĩa formatorilor Ăi a formatorilor asistenĩi. În luna decembrie 2012, luna IV, anul III de implementare a proiectului, se continuČ activitatea de transpunere, în format e-Learning, a cursurilor proprii elaborate de cČtre cadrele didactice ale UniversitČĩii din PetroĂani, precum Ăi de cadrele didactice ale UniversitČĩii Petrol Ăi Gaze din PloieĂti, seria 3.

Cadrelor didactice participante li se oferČ suportul tehnic necesar transpunerii cursurilor proprii în format e-Learning Ăi sunt asistate în aceastČ activitate de cČtre experĩii formatori Ăi formatorii asistenĩi ai partenerilor din cadrul proiectului, respectiv S.C. EURO JOBS S.R.L. din PetroĂani Ăi S.C. MEMORY S.R.L. din Hunedoara.

Proiectul contribuie la atingerea unui nivel mai înalt de calificare al persoanelor din grupul ĩintČ, prin dezvoltarea abilitČĩilor cadrelor didactice de a utiliza calculatorul Ăi de a lucra cu softuri specifice sistemelor e-Learning.

Informaĩii suplimentare se pot obĩine la: Universitatea din PetroĂani, str. UniversitČĩii, nr. 20, tel: 0723.541.738 Persoane de contact: Experĩi comunicare, Cocuĩi Mihai Ăi Karina Straja.

www.zvj.ro

Ziarul Vãii Jiului

8 POVESTE DE CRĂCIUN

vineri, 21 decembrie 2012

Cum te ajută statul să mori încet, dar sigur…

Doi bătrâni ţintuiţi la pat nu au altă şansă decât să-şi numere zilele până la ultima Ultima gospodărie din cătunul Corbeoni, în Băniţa, este cea a familiei Ungur. Am mai vorbit despre ei într-o ediţie a ziarului nostru, când povesteam că, pentru a ieşi dintre nămeţi, trebuie să-şi deszăpezească singuri drumul, folosindu-se de cai şi de plugul de lemn.

Gospodăria are două case, una a bătrânilor Ana şi Dan, alta a unuia dintre fii acestora, Fănică şi Gherghina.

Când am fost să vedem cum arată iarna în Corbeoni, la Băniţa, am aflat şi povestea bătrânilor Ana şi Dan, o poveste tristă, care reflectă lipsurile sistemului de protecţie socială. Când sistemul de protecţie socială nu funcţionează cum trebuie, cei afectaţi sunt chiar cei care ar trebui protejaţi.

Ana şi Dan Ungur, pe care-i vedeţi în imagini, par mult mai în vârstă decât sunt, şi acest lucru se întâmplă din cauza bolilor care-i macină zilnic şi pe care nu şi le pot trata cum trebuie.

Ana şi Dan locuiesc în casa bătrânească. O casă care, în urmă cu zeci de ani, când ei erau tineri, arăta tare bine. A fost ridicată din piatră şi lemn. Pe terenul respectiv nu mai era atunci nimic. Nici drum nu exista până la casă. Dan Ungur îşi aminteşte că mergea până acolo pe câmp, prin nămol şi apă, în funcţie de cum era vremea. A cerut atunci ajutorul primăriei să-şi pună la punct calea de acces până la casă. Primăria l-a ajutat cu o maşină de piatră. Cu piatra aceea şi-a făcut singur drumul. Şi acum tot aşa este, doar că, din când în când, primăria mai trimite piatră să umple golurile de pământ care se adâncesc în drum.

Din casă nu mai folosesc decât o cameră. Acolo îşi petrec fiecare zi din viaţă. O cameră mică ce nu a mai fost

www.zvj.ro

vopsită de mult. Pe pereţii afumaţi şi umezi încă se mai observă modele vechi de flori. Soba este caldă mereu.

Lemne le aduce băiatul în fiecare zi, pentru că ei nu mai pot să facă acest lucru. Pe sobă ţin mereu o căldare cu apă la încălzit. Nici mâncare nu-şi mai pregătesc demult, le găteşte nora. În cameră mai sunt un dulap şi o masă care desparte două paturi. Bătrâneii stau fiecare pe patul lui, se privesc zilnic peste masă, mai schimbă câte o vorbă. Dar, uneori, trec ore întregi fără să schimbe niciun cuvânt. În această casă şi-au crescut copiii. Toată viaţa au muncit pământul. Însă viaţa la ţară parcă mai mult i-a îmbolnăvit decât i-a ţinut sănătoşi. Dan are acum 81 de ani. De 15 ani stă la pat. Nu se poate ridica nici măcar în fund să mănânce mâncarea pregătită de nora lui. Are toată coloana făcută praf. Dacă se ridică şi se încumetă să facă doi-trei paşi, cât să-şi facă nevoile, sau să-i schimbe careva patul, are nevoie de două cârje.

Din cauză că nu se mai putea mişca, până în urmă cu câţiva ani bătrânul era încadrat cu handicap grav. Însă i-a fost retras gradul de handicap şi a rămas fără acest venit. Comisia l-a trimis să-şi repete analizele şi investi-

gaţiile, ca să demonstreze că starea lui nu s-a îmbunătăţit. S-a internat pentru tratament, a încercat să-şi refacă dosarul, dar comisia i-a cerut investigaţii suplimentare. Interesant este că, cu toate că nu se poate mişca, omul trebuie, practic, să umble să-şi facă dosarul, pentru a demonstra că şi-a pierdut cu totul mobilitatea. La acest lucru nu s-a gândit nimeni atunci când i s-a cerut un dosar complet cu

noi investigaţii. Dacă fiul lui nu era lângă el, nu ajungea niciodată nici măcar la spital, pentru că, efectiv, nu are cum. Are casa pe deal, la doi kilometri de stradă, are coloana făcută praf, nu poate coborî nici măcar în curte. Şi, ca să-l ducă la spital, fiul lui a făcut eforturi uriaşe. Având o constituţie masivă, bărbatul este şi greu de transportat. În niciun caz nu poate mereu să se supună cerinţelor comisiei de handicap de la Deva şi să se tot prezinte cu investigaţii la zi.

Dar cui îi pasă? Astfel, statul a mai scăpat de un ajutor de handicap plătit.

Ana are 77 de ani. Arată cel puţin cu 10 ani mai în vârstă.

Judecata ei nu mai este bună. Se exprimă mai greu, sare de la un subiect la altul. Până la 70 de ani avea indemnizaţie de însoţitor pentru soţul ei.

Acum nu mai are niciun venit. Şi ea se deplasează greu. Iese doar cu oala de

noapte a soţului ei să o golească în curte. După ninsorile abundente, Ana nu mai poate face nici măcar atâta lucru. Ar putea fi încadrată cu uşurinţă în pensie de boală sau cu handicap, pentru că femeia nu mai poate, sub nicio formă, să mai aibă grijă de ea, d-apoi de bătrânul ei. Îşi aduce aminte că ultima dată când a fost la medic a fost astă vară, la dispensar. Abia dacă a putut să urce scările de la cabinet, a fost un chin pentru ea. Tot atunci a şi votat ultima dată cu ajutorul nepotului. Împreună cei doi trăiesc din pensia de 700 de lei a lui Dan Ungur. În niciun caz nu ar mai fi în viaţă dacă nu ar avea copiii lângă ei. Doar că aceştia îi pot ajuta până la o limită. Şi ei au doar un venit şi au o gospodărie cu animale care trebuie îngrijite. Însă statul, care ar trebui, prin serviciile lui, să-i protejeze pe cei care se află în această situaţie dificilă, mai mult le pune piedici. Aceşti bunici nu pot să aibă grijă nici măcar de ei, d-apoi de nepoţii care cresc lângă ei. Şi toate acestea din cauza faptului că sistemul de protecţie socială nu funcţionează, nici pe departe, aşa cum ar trebui.

Alina PIPAN

Ziarul Vãii Jiului

UMOR ÎN HA... MAJOR 9

vineri, 21 decembrie 2012

E 21 decembrie şi Apocalipsa n-a venit…

Conform unei inscripţii mayaşe, astăzi ar fi trebuit să fie sfârşitul lumii. Dacă unii oameni s-au pregătit pentru Apocalipsă cu lumânări şi conserve, umoriştii au întâmpinat-o cu… epigrame.

Grigore Chitul – Bistriţa Utilităţile

Acuma, că primejdia-a trecut, Dar bănuieşte, sărăcuţul, oare, C-apocalipsa-i doar la început?

Apocalipsa, pe meleaguri carpatine Apocalipsa, după cum e scris, Ajunsă-n România, a avut Senzaţia de deja vu şi-a zis: Uitucă sunt! Pe-aici am mai trecut!

Unui delăsător

Zăpadă, viscol sau ninsoare, Caniculă sau viitură – Chiar dacă n-o să ne doboare, Tot ne dă gata vreo... factură!

Am mai muncit, dar în zadar, Că-n casa mea se simte lipsa Şi voi vedea ce-oi face, dar Aştept să treacă-Apocalipsa.

S-a anunţat sfârşitul lumii!

Rugăciunea unui om trecut prin viaţă

Această ştire-n fel şi chip s-a Tot dat în presă, dar în van Am aşteptat Apocalipsa De trei sau patru ori... pe an!

Petru-Ioan Gârda – Cluj-Napoca

Am prins cutremurul, eclipsa, De-acum mai am un singur dor: Să nu ratez Apocalipsa, Pe urmă, Doamne, pot să mor!

Apocalipsa ca miză

Ioan Toderaşcu - Vaslui

Adevărata Apocalipsă a anului 2012

Speranţele ni-s, azi, tot mai deşarte, În lume-i haos mare şi prăpăd, Sfârşitul lumii nu e prea departe, Dar mai apuc, cu-aşa guvern, să-l văd?

Ion Ruse – Constanţa

În ţara noastră, tot scăzând venitul, E vai şi-amar de noi, ca şi popor, Dar, cel puţin, când va veni Sfârşitul, Vom trece peste-acesta mai uşor!...

Pornit să uit ce-nseamnă lipsa, Atâta m-am împrumutat, Că, dacă-i zvon Apocalipsa, Sunt pur şi simplu terminat!

Pesimism

Plăcuţa Maya fabulează Şi nu mă sperie deloc; Nenorocirea-i că urmează Apocalipsa după Boc.

Ica Ungureanu – Buzău

Apocalipsa în rate

Au, cei din est, un calendar, Pe stilul vechi, din câte ştiu; Sfârşitul lor e, aşadar, Cu paişpe zile mai târziu.

O dată-n viaţă e Apocalipsa, ce naiba?

Petronela-Vali Slavu – Aninoasa Apocalipsa, în preajma sărbătorilor de iarnă Acelor ce aşteaptă, speriaţi, Sfârşitul lumii - tragică ursită Şi-ar trebui, un pic, încurajaţi, Le spun: „Apocalipsă fericită!”

Planuri, după 21 decembrie Un tip a hotărât să se însoare,

Românii se călesc pe zi ce trece

Când va veni al lumii trist apus Şi toţi vor zice: „De acuma, basta!”

Eu una mă voi bucura nespus, Că am trăit s-o pot vedea şi pe-asta.

… dar a venit Moş Crăciun!

Dacă Apocalipsa nu s-a ţinut de cuvânt, iată că Moş Crăciun nu s-a lăsat aşteptat, nici de această dată. Ca să aibă timp să ajungă la toţi copiii, până de sărbători, şi-a înhămat, din timp, renii la sanie şi a pornit să împartă

daruri. A poposit, mai întâi, pe la grădiniţe şi pe la şcoli, pentru a asista la serbări. Nu au fost ocoliţi nici micuţii mei, din clasa pregătitoare, de la Şcoala Gimnazială Nr. 4 Vulcan, care au avut, miercuri, un carnaval. În jurul bradului împodobit, Alba ca Zăpada (Daria Pîrvuleţu), mama sa vitregă (Roxana Nicola), cei… şase pitici (Darius Bereian, Bogdan Ciortea, Raul Maier, Rareş Miron, Leonardo Nicoi, Daniel Vamanu), cele patru anotimpuri (Andra Dobre, Anisia Bîru, Iasmina Vass şi Andreea Talpalaru), o veveriţă (Bianca Frunză), o păpuşică (Sabrina Ion), o vulpiţă (Aida Şoimu) şi Scufiţa Roşie (Şchiopu Oana) şi-au interpretat frumos rolurile. Spectatorii i-au răsplătit cu aplauze, iar Moş Crăciun, cu daruri. Le ofer şi eu, acum, două poezii de sezon, scrise de mine, special pentru copii şi le urez vacanţă plăcută şi sărbători fericite!

Rondelul primilor fulgi

Fulgii cad din cer: Pic! Pic! Albi precum lăpticul.

Mieunel, pisoiul mic, Şade la bunicul, Lângă sobă, pe-un ilic, Tolănit, voinicul.

Fulgii cad din cer: Pic! Pic! Albi, precum lăpticul.

Că zăpada nu-i lăptic A-nţeles pisicul.

Când să guste doar un pic, I-a-ngheţat boticul.

Fulgii cad din cer: Pic! Pic!

Popas în dumbravă

Din văzduh, zăpada cerne, Înserarea se aşterne.

Moşul a pornit spre sat, De cadouri încărcat.

A oprit în dumbrăvioară Şi-a luat din sănioară Daruri pentru puii care, I-au trimis, din timp, scrisoare.

Din desaga mare scoate Acadele aromate, De frăguţe şi de mure, Pentru urşii din pădure.

După care –ţup, ţup, ţupPuişorilor de lup Le oferă-n dar, acuş, Iezişori haioşi de pluş.

Veveriţelor drăguţe, Acrobate pe crenguţe, Le dă daruri mult visate: Nuci şi-alune glazurate.

Trece şi pe la vulpiţe, Chiar de sunt mai ştrengăriţe, Şi le dă, ca altădată, Cocoşei de ciocolată.

Terminând cu puişorii, Ca să nu-l apuce zorii, Se grăbeşte către sat, Unde este aşteptat.

Pagină realizată de Petronela-Vali SLAVU

S.C. Centrul de Calcul INFO’ 98 S.A. Petroşani

Petroşani, 332015, jud. Hunedoara, str. Timişoarei, nr. 2, tel. +40372 904 652, tel/fax +40254 541 330 ORC: J20/408/1999 CUI: RO11751623 e-mail: office@info98.ro www.info98.ro

SC CENTRUL DE CALCUL INFO ’98 SA, societate cu o experienţă de peste 35 de ani în domeniul informatic, oferă:

CURSUL DE INIŢIERE pentru OPERATOR CALCULATOR ELECTRONIC ŞI REŢELE (COD COR 351101) Cursul are o durată de 72 de ore, se desfăşoară pe parcursul a 6 săptămâni, dintre care un număr de 54 de ore sunt de practică pe calculator.

Preţul cursului este de 350 lei şi se poate acorda o reducere de până la 10% pentru grupurile organizate care vin din partea unei singure unităţi economice.

Preţul include TVA.

IMPORTANT!!!

Se eliberează diplome recunoscute de Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale şi Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului.

Persoana de contact: ing. Manuela Popescu Telefon: 0254.546071, 0731.010762

www.zvj.ro

Ziarul Vãii Jiului

10 ACTUALITATE

vineri, 21 decembrie 2012

Şedinţa festivă de sfârşit de an a Consiliului Local Petrila

A adus premii multe, dar şi scumpirea taxei de gunoi menajer

Înainte de ultima şedinţă ordinară de consiliu local din acest an desfăşurată ieri, care a avut pe ordinea de zi 3 puncte, Primăria şi Consiliul Local Petrila au premiat cu bani copiii merituoşi din localitate.

Totalul sumei a fost de 200 de milioane de lei vechi, premiile financiare fiind cuprinse între 50 şi 400 lei, în funcţie de performanţa obţinută de fiecare elev. Pe lângă elevi, tot ieri au fost premiaţi şi pompierii din cadrul detaşamentului

din Petrila.

După momentul de mai sus a urmat şedinţa de consiliu local. Cel mai important proiect a fost cel care viza creşterea preţului la gunoi, de la 4,2 lei/ lună la 5,6 lei/ lună.

Discuţiile nu s-au lungit prea mult. Liberalii, prin doamna dr. Vişănescu, au subliniat că nu vor vota proiectul, consilierul local atrăgând atenţia că la ora aceasta Petrila putea avea un deponeu ecologic, ceea ce însemna preţuri foarte mici sau zero „Copiii în lumina credinţei”, chiar la gunoi. Consilierii Partidului Conservator, Temneanu şi Ţurcaş, au propus ca suma de bani de la 4,2 lei şi până la 5,6 să fie acoperită de la bugetul local, printr-un alt proiect de hotărâre, sau, dacă nu sunt bani, măcar scumpirea să fie de doar 20%, deci preţul ajungând la 5 lei. În cele din urmă proiectul a trecut în Episcopia Devei şi Hunedoarei şi Inspectoratul Şcolar al forma sa iniţială, deşi cei trei consilieri Judeţului (IŞJ) Hunedoara au derulat în şcolile conservatori s-au abţinut, iar cei trei hunedorene, în această perioadă dinainte de sărbători, consilieri liberali au votat împotrivă. proiectul educaţional-religios „Copiii în lumina Proiectul a trecut sub forma iniţială cu credinţei”.

12 voturi „pentru”. Ceea ce face ca de la 1 ianuarie 2013 preţul gunoiului la Proiectul a avut ca Petrila să fie de 5,6 lei. scop realizarea unor Prin urmare, petrilenii pot fi mândri că icoane, pe hârtie, au votat cu PSD, cu PPDD şi cu PDL. Cei lemn şi sticlă, închicare au votat… nate praznicului Corneliu BRAN Naşterii Domnului.

Vernisajul acestei expoziţii de icoane a avut loc miercuri, la sediul IŞJ, în prezenţa inspectorilor de învăţământ şi a numeroşi profesori şi elevi. Pentru că proiectul a fost totodată şi un concurs, au fost desemnaţi şi câştigătorii acestuia: Anda Andreşan - Liceul Teoretic „Traian”, Ana-Maria Siminiuc - Liceul Teoretic din Ghelari, Călina Stoia - Colegiul Tehnic „D. Hurmuzescu” din Deva, Alex Giurgiu - Colegiul Naţional de Informatică „Traian Lalescu” din Hunedoara, Melania Iurcuţ - Şcoala Primară din Pojoga, Alexandra Boc şi Alexandra Ciorcilă Liceul de Arte „Sigismund Toduţă” din Deva.

Mihaela PETROŞAN

Expoziţie de icoane realizate de elevi hunedoreni

www.zvj.ro

De la Episcopia Devei şi Hunedoarei,

Daruri creştineşti pentru nevoiaşi

Zilele trecute, cu binecuvântarea Preasfinţitului Părinte Gurie, reprezentanţii sectorului social-filantropic al Centrului Eparhial al Episcopiei Devei şi Hunedoarei, coordonaţi de preotul Dumitru Diniş, au dus alimente şi pachete cu cadouri la cele două unităţi de asistenţă medico-socială pentru vârstnici din municipiul Hunedoara şi la cele două centre pentru copii cu dizabilităţi din subordinea Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Hunedoara. „Alimentele au fost centralizate în urma unei colecte la care au contribuit parohii din Protopopiatul Deva, precum şi alte persoane care au dorit să fie alături în acest demers care să aducă puţină bucurie celor care au nevoie de ajutorul şi atenţia noastră, acum când se apropie praznicul Naşterii Domnului”, se arată într-un comunicat oficial.

Mihaela PETROŞAN

Ziarul Vãii Jiului

PUBLICITATE 11

vineri, 21 decembrie 2012

IMOBILIARE

Vând apartament 2 camere, bloc F7, etaj 2, ap 10, str. Preparaţiei, Vulcan.

Tel. 0737.580343 Vând teren zona Rusu, electricitate şi apă, 1107 mp, 19 euro/mp.

Tel. 0722.138186 Vând garsonieră spaţioasă în Petrila, str. 8 Martie.

Tel. 0726.046735 Vând casă (are apă, canalizare, energie electrică etc., acces auto) + 600 mp teren, zona Peştera Bolii.

Tel. 0725.068828 Vând casă + anexe şi 4.000 mp teren în Livadia. Preţ 30.000 euro.

Tel. 0766.568419 Vând apartament 2 camere în Lupeni, zona Penny Market, Aleea Trandafirilor, bl. 12/41.

Tel. 0728.980100 Vând apartament 2 camere, Lupeni, str. Viitorului, bl. K2, stare bună, termopane, uşă metalică, preţ negociabil.

Tel. 0728. 272117

Vând apartament 3 camere în Dimitrov, situat la stradă, parter înalt, îmbunătăţiri, centrală termică, geamuri termopan, izolat exterior, balcon închis, bine întreţinut, 2 boxe.

Ideal de transformat şi în spaţiu cu altă destinaţie. Preţ 43.000 euro.

Tel. 0724.571408

AUTO

Vând Ford Mondeo combi, 2004. Preţ 3700 euro.

Tel. 0722.138186 Vând Ford Fiesta model 2006, fab 2005, 4 uşi, 1.4 diesel, 4 airbag, abs, închidere centralizată, radio cass original, consum ff mic, euro 4, taxa mediu 300 euro. Un singur proprietar de nouă. Preţ 2890 euro.

Tel. 0765.459316

Vând Ford Focus model 2002, 1.8 diesel, aer condiţionat, abs, geam el., închidere centralizată, radio cass original, 4 airbag, un singur proprietar de nouă, statul austriac, recent adusă în ţară. Preţ 1950 euro.

Tel. 0765.459316

HOROSCOP

ANGAJĂRI

Berbec (21 Mar - 20 Apr)

Angajez dispecer pentru firmă taxi.

Relaţii la telefon 0732.635071 Complex Valahia din Lupeni angajează bucătar şi ospătar cu experienţă, cu domiciliu stabil în Lupeni.

Relaţii la telefon: 0769.299303 Angajez barman pentru bar în Petroşani.

Relaţii la telefon: 0766.301556

DIVERSE Sonorizări, filmări profesionale, fotografii pentru diverse evenimente: nunţi, botezuri, onomastice, petreceri private.

Relaţii la telefon: 0723.788664 0768.688465 0762.695556 Vând cauciucuri de iarnă, import Austria, dimensiuni: 185/60/14, 185/65/14, 195/65/15, 205/55/16.

Preţuri între 80-100 lei/buc.

Relaţii la telefon 0765.459316

Vând teren în Petroşani, intravilan, zona Maleia, front stradal, acces auto, utilităţi, suprafaţa 2000 mp, pretabil orice construcţie, panoramă deosebită, preţ foarte mic neg.

Tel. 0726.291090

Pentru comenzi de MICĂ şi MARE PUBLICITATE ne puteţi contacta la: 0254.549020, Vând Ford Mondeo, an 1998, 0254.549121, 1.8 benzină, airbag, radio cass office@zvj.ro, original, închidere centralipublicitate@zvj.ro, zată, stare foarte bună, un sinzvj2008@yahoo.com gur proprietar de nouă, recent adusă în ţară. sau direct la sediul Tel. 0765.459316 redacţiei noastre.

Te simţi bine în pielea ta, totul merge într-o direcţie promiţătoare iar perspectivele te stimulează să te implici mai mult în ceea ce-ţi face plăcere.

Taur (21 Apr - 21 Mai)

Dacă vrei să te detaşezi cu adevărat de tot stresul din ultimele zile, nu sta în acelaşi mediu tensionat. Ieşi de aici, fugi unde vezi cu ochii, ia-ţi o zi liberă în care să nu te mai gândeşti la nimic.

CURSURI DE DANS SPORTIV!

Vrei să înveţi să dansezi? Vrei să ai o siluetă de invidiat? Înscrie-te la cursurile de dans sportiv pentru copii şi adulţi!

Poţi practica dansul la nivel de începători, intermediari sau avansaţi, cursurile predate fiind la acelaşi nivel cu cele din marile centre din ţară!

Grupele de vârstă în care te poţi înscrie sunt: 1) clasele I-VIII; 2) liceu - adulţi.

Poţi participa la spectacole, concursuri!

Instructorul oferă la cerere pregătire pentru “valsul mirilor”!

Sălile de pregătire sunt în: Petroşani (Şcoala Generală Avram Stanca); Vulcan (Centrul „Şansa”); Petrila (Clubul Copiilor şi Elevilor).

Te poţi înscrie la numărul de telefon: 0726 620 840

Gemeni (22 Mai - 21 Iun)

Îţi place rolul pe care îl joci în acţiunile altor persoane, mai ales dacă apelează la tine cu un soi de umilinţă. Ştii că eu nevoie de tine şi aştepţi să fii rugat, dar vei interveni cu inima deschisă.

Rac (22 Iun - 22 Iul)

Ideile tale sunt valoroase şi trebuie să le expui public, pentru că ar putea beneficia şi alţii de ele. Vei fi apreciat pentru ceea ce spui, vei primi laude sincere pentru ceea ce reprezinţi.

Leu (23 Iul - 22 Aug)

Chestiunile de natură spirituală au un efect puternic asupra ta şi atmosfera este perfectă pentru starea ta de spirit.

Fecioară (23 Aug - 21 Sep)

O schimbare de domiciliu ar fi foarte posibilă în acest moment, la care probabil te gândeşti de ceva vreme, dar căreia abia acum i-a venit rândul.

Vând 3 porci, în viu, 70-100 kg fiecare, preț 10 lei/kg neg.

Telefon 0254.540117, la Momo.

Balanţă (22 Sep - 22 Oct)

Vând vacă (şapte ani) cu doi viţei şi vacă (şase ani) gestantă în 8 luni.

Relaţii la Muntean Ştefan, comuna Baru, sat Petros, nr. 191.

Scorpion (23 Oct - 21 Noi)

Vând urgent set de tobe electronice Millenium MPS 100. Preţ 1.500 lei, negociabil.

Telefon 0720820343.

SC REALCOM SA PETROªANI

Laboratorul de Producţie – Cofetărie – Patiserie, str. Lunca (lângă SC UPSROM şi Fabrica de Tricotaje), aduce în casele dumneavoastră cele mai gustoase şi delicioase specialităţi: Preluăm şi onorăm zilnic comenzi pentru toate ocaziile:

Torturi de ciocolată Torturi cu frişcă Torturi cu fructe Sortimente diversificate de prăjituri Fursecuri Alune prăjite şi alte sortimente

mese festive, nunţi, botezuri şi alte evenimente.

Telefon secretariat: 0254.542472, 0372.764439 Laborator: 0733.960320, int. 315 Depozit: 0733.690319, int. 342

Eşti foarte preocupat de programul zilelor următoare şi nu vrei să laşi nimic la voia întâmplării.

Se rezolvă toate ca prin minune şi te relaxezi perfect pentru a intra în atmosfera de sărbătoare.

Eşti mulţumit de felul cum s-au reaşezat toate pe făgaş normal.

Săgetător (22 Noi - 20 Dec)

Nu îţi mai vezi capul de treburi şi, la o agendă de sarcini deja aglomerată, te mai trezeşti şi cu alte solicitări în plus.

Capricorn (21 Dec - 19 Ian)

plătit.

Eşti rezervat în privinţa veştilor bune care vin azi, de parcă ai bănui că în spatele strălucirii aparente s-ar afla şi un preţ de

Vărsător (20 Ian - 18 Feb)

Îţi consumi energia pe lucruri mărunte, dar eşti de părere că şi de acestea trebuia să te ocupi odată şi-odată.

Peşti (19 Feb - 20 Mar)

Porneşti plin de avânt într-o direcţie nouă de la care ai mari speranţe. Poate fi o afacere, o investiţie masivă, şi toate acestea cer un consum imens de energie, de timp, poate şi de bani din partea ta.

CMYK

Ziarul Vãii Jiului

12 FAPTA BUNĂ Final de an cu nou proiect:

Biblioteca ZVJ

Primul volum a ieşit de sub tipar chiar astăzi: Marlene. Radiografia unei drame de Adrian Catană

O carte-avertisment

De obicei, proiectele demarează la începutul unui an.

Ei bine, ZVJ face excepţie de la această regulă şi demarează la finele anului 2012 un nou proiect cultural: Biblioteca ZVJ. Biblioteca ZVJ îşi propune să dea consistenţă celorlalte proiecte culturale concretizate prin editarea suplimentelor sale cu diverse tematici culturale.

Redacţia ZVJ crede că şi în presă cultura face diferenţa, dovada cea mai elocventă constituind-o chiar Ziarul Văii Jiului. Acesta este recordmanul din toate timpurile al presei tipărite din Valea Jiului şi publicaţia cu cel mai mare număr de vizitatori unici din zona noastră.

Prima carte pe care o aşezăm pe raftul Bibliotecii ZVJ este o carte dramatică, scrisă de colaboratorul nostru Adrian Catană, Marlene. Radiografia unei drame.

Pe coperta a IV-a, Adrian Catană îşi argumentează sugestiv demersul: „Dacă în urma citirii acestei cărţi măcar o singură femeie se decide ca de acum încolo să-şi facă anual testul Papanicolau, atunci strigătul meu de disperare şi de neputinţă în faţa acestei boli nu a fost în zadar”.

Văzând curajosul gest al autorului de a împărtăşi public experienţa sa, şi prin aceasta de a trage un semnal de alarmă, conducerea ZVJ a hotărât să sprijine acest efort de conştientizare al doamnelor şi domnişoarelor.

Alte amănunte despre acest volum, citiţi în prefaţă.

Din păcate, şi în această carte viaţa bate filmul

Mărturisesc de la bun început că, ţinând cont de subiectul şi actanţii cărţii, mai bine nu aş fi avut ocazia acestor cuvinte introductive. De autor mă leagă o prietenie „revoluţionară”, datând chiar din…

22 decembrie 1989, zi în care, îmi amintesc cu exactitate, Adi purta o manta studenţească. Până în acea zi, ne sorbeam zilnic nechezolul la frecventatul şi

vineri, 21 decembrie 2012

boemul bar „8x4”, ignorându-ne la mese diferite.

Pe Marlene am cunoscut-o mult mai târziu, în vara lui 2011 la mare, la Eforie, episod amintit de Adi şi în carte. Înainte de acea seară, petrecută în aerul de staţiune maritimă, citisem câteva poezii ale Marlenei, pline de sensibilitate şi… umor, din care am şi publicat câteva într-un ziar local.

Fără îndoială, Marlene şi Adi reprezentau unul dintre frumoasele şi liniştitele cupluri petroşenene, dând distincţie Petroşaniului. Parcă îi văd, seară de seară la „braţetă”, flanând prin centrul oraşului, cu o escală obligatorie, de răcorire, la grădina Leul de aur. Era un cuplu paradoxal: deşi discret, îţi sărea în ochi. Nu că discreţia ar fi fost căutată, de poză sau… stridentă, dar preumblările lor îţi săreau pur şi simplu în ochi. Erau nişte plimbări metronomice, parcă ai fi putut să-ţi potriveşti ceasul după ele. Dacă ar exista un top al plimbărilor petroşenene, cu siguranţă, preumblarea cuplului Adi-Marlene ar fi „fruncea”.

De vreo 2 ani mi-am reactivat amiciţia cu Adi. Dincolo de bucuria omenească a întâlnirii dintre doi amici, pasiunea pentru istoria Văii Jiului a fost noul liant al întâlnirilor noastre. Toate mergeau bine până în ziua în care Adi mi-a mărturisit, răvăşit de vestea cruntă, de boala Marlenei.

Oricât aş vrea, nu pot uita acea seară de pe terasa lui Avrămoiu. Apoi, Adi a început lupta pentru salvarea minunatei sale soţii, Marlena. O luptă dură, crâncenă, după cum veţi vedea… Orice veste bună, cât era de mică, mi-o împărtăşea şi, acasă, i-o împărtăşeam cu bucurie soţie mele. Speram amândoi că Marlena se va însănătoşi. Pe cele rele le ţineam pentru mine… Toate acestea până într-o bună, de fapt neagră, zi… Ce s-a întâmplat până la această zi nefastă veţi putea afla din această carte. Pentru că Adi a avut puterea de a pune pe hârtie fără inhibiţii şi fără false pudori o poveste personală, delicată ca o floare.

Fiind vorba de „radiografia unei drame” mi s-ar părea indecent să insist asupra scriiturii. Însă, ţinând cont că Marlena a fost absolventă de Litere, trebuie să spun că Adi, devotatul ei soţ, are ştiinţa scrisului, reuşind

prin umor, luciditate şi analiză microscopică să se achite de această dificilă sarcină: scrierea unui volummărturie despre ultimul an din viaţa soţiei sale, Marlene, care s-a scurs „ca un fum ţigară”.

Volumul de faţă, arondat „literaturii de frontieră”, scris sub forma unui jurnal, te captivează ca un roman poliţist, vrând să afli ce s-a întâmplat la sfârşit cu personajul.

Adrian Catană are ştiinţa şi mijloacele scriitoriceşti sublimării prin scris a unei drame şi, mai ales, curajul de a o povesti şi altora. Gestul său scriitoricesc nu este doar unul eliberator, ci şi un avertisment lansat către doamne şi domniţe, acela de a apela din timp la medic. De aceea ne aflăm în faţa unei cărţi nu doar bine scrise, ci şi a unei cărţi cu un rol profilactic.

Prin dramatismul subiectului, şi această poveste a unei experienţe limită confirmă spusa că viaţa bate filmul. Din păcate…

Marian BOBOC

Ziarul Vãii Jiului

www.zvj.ro zvj2008@yahoo.com office@zvj.ro COTIDIAN REGIONAL CU CAPITAL INTEGRAL PRIVAT ISSN 2065 - 5096 Telefoanele redacþiei: 0 2 5 4 .5 4 9 0 2 0 0254.549 121 (fax) 0 7 3 7 .5 7 5 5 8 2

Director: Cătălin DOCEA docea@zvj.ro Redactor şef: Marian BOBOC

Colectivul de redacþie:

Alina PIPAN alinapipan@yahoo.com 0766.678380; 0737352129 Corneliu BRAN 0766.728688 Mihaela PETROŞAN petrosan@zvj.ro 0732.413134 Gheorghe OLTEANU Loredana JUGLEA 0763.673727 loredanajuglea@yahoo.com

Colaboratori permanenþi:

Tuturor clienţilor şi colaboratorilor

Ion ALDESCU, Mircea ANDRAŞ, Mihai BARBU, Valeriu BUTULESCU, Irina BOBOC, Gilbert DANCO, Dumitru GĂLĂŢAN-JIEŢ, Ion HIRGHIDUŞ, Ioan LASCU, Ilie PINTEA, Alin RUS, Petronela-Vali SLAVU, Dumitru VELEA

DTP:

Bogdan SOVAGO Daniela FILIMON 0761.756837

Administrativ / Publicitate: Diana SANTA - 0722.344681 Difuzare: Marcel DOCEA - 0761.756839

Redacţia şi administraţia: Petroşani, str. N. Bălcescu nr. 2, et. 2

www.zvj.ro

CMYK

Prãvãlia cu istorii

Apare sub direcþia lui Marian Boboc ISSN: 2065-510X

Publicaþie de istorii din Valea Jiului Anul V Nr. 169-170 21 decembrie 2012 8 pagini

Emigranţi din Valea Jiului în Brazilia şi Palestina III I-V e l i in Pag

Când Pampon, în D’ale carnavalului, îi dă următoarea replică lui Crăcănel care citeşte un… răvăşel: „În Bulgaria? Ce căuta neamţul în Bulgaria?”, cu siguranţă că I.L. Caragiale nu bănuia cariera pe care avea să o facă această, până la urmă, banală întrebare. Parafrazând-o şi noi, ca atâţia alţii, ne întrebăm: „În Brazilia? Dar ce căutau petroşenenii/ lupenenii din Valea Jiului în Brazilia?”. Sau în SUA, ori Palestina? La aceste întrebări încercăm să găsim răspuns în documentarul nostru.

Marian BOBOC, Adrian CATANĂ

1. Vrei să emigrăm în…

Brazilia?

Calvarul brazilian al unei familii de muncitori din Lupeni Jurnalul Văii Jiului abundă în 1923 în relatări despre fenomenul emigranţilor din Valea Jiului, şi nu doar în tărâmul făgăduinţei, în Brazilia. Săptămânalul petroşenean publică cu ritmicitate scrisori ale emigranţilor din Brazilia către rudele din Lupeni, articole de opinie ale redacţiei, puncte de vedere ale oficialităţilor.

La 10 martie 1923 publică articolul „Calvarul brazilian al unei familii de muncitori din Lupeni”.

tuturor clar: nu trebuie să aştepte nimic de la nimeni.

La fel procedau şi grofii feudali.

Preferau să lucreze cu grupurile de migratori. Aceştia aveau mult mai puţine drepturi şi nici nu aveau pretenţia la pământ.

Toate cele spuse de noi sunt argumentate de rândurile prezentate în continuare. Este scrisoarea a două persoane din Lupeni, care au plecat în urmă cu două luni. Vă prezentăm scrisoarea aşa cum a fost ea

Sclavagism modern „Multe se spun în zilele noastre despre emigrarea în Brazilia. Oameni umblaţi în lumea largă vin în trista Vale a Jiului şi, cu promisiuni şi diverse sume de bani, conving harnicii noştri muncitori să plece departe, peste mări şi oceane, tocmai în Brazilia.

Noi ne-am mai exprimat punctul de vedere în legătură cu această problemă.

De câte ori am avut ocazia şi, în faţa tuturor celor care au vrut să ne asculte, am prezentat argumente care dovedesc că aceste oferte de muncă se bazează pe multe neclarităţi şi induc multe semne de întrebare. Aproape că nu este zi în care câte un bun cunoscut să nu-şi ia rămas bun de la noi. Trenul îi duce până la malul mării şi de acolo cu vaporul pleacă spre meleaguri străine.

Nu intenţionăm să ne amestecăm în problemele personale ale nimănui, dar părerea noastră este că toată această acţiune de racolare de forţă de muncă pentru Brazilia nu este nimic altceva decât o formă modernă de sclavagism. Însă, cei vrăjiţi de promisiuni refuză să ia în considerare toate aceste avertismente şi se aruncă cu capul înainte într-o mare aventură, de multe ori drum fără întoarcere, şi odată ajunşi acolo descoperă îngroziţi crunta realitate. Sunt greu de imaginat condiţiile de muncă în soarele dogoritor, care nu se poate compara nici cu cele mai fierbinţi zile de vară de la noi. Dar sărmanii noştri muncitori tot pleacă. O explicaţie ar putea fi că fiecare speră să devină şef, şi asta îi motivează să plece. Deşi ar trebui să le fie

scrisă, fără corectarea greşelilor gramaticale”:

Scrisoarea lupeneanului Simon Janos „Kurupa de Est, ‘923, 26 ianuarie.

Dragii noştri, În primul rând, vă dorim să vă dea D-zeu multă sănătate, vouă şi întregii familii. Noi sănătate mai avem, dar în rest nimic absolut. Acum am aflat ce înseamnă să fii cu adevărat sărac. Pe 2 ianuarie am ajuns la Santos şi în aceeaşi zi am mers la San Paolo.

După o aşteptare de două zile, am părăsit San Paolo

şi am venit încoace cale de 700 km, dintre care ultimii 8 km călare pe catâri. În fine, am ajuns aici, într-un mormânt unde suntem îngropaţi de vii. De aceea vă şi scriem atât de târziu. Abia acum ne-am convins că de aici, sub nicio formă, nu putem pleca, pe de altă parte am înţeles că suntem la cea mai bună plantaţie. Ştiţi foarte bine, mie îmi este totuna, pot foarte bine să sap şi la arborii de cafea. Fac orice fel de muncă şi încă nu este căldura aia insuportabilă despre care se vorbeşte şi nici şerpii ăia mulţi despre care, de asemenea, circulau multe vorbe, deşi mai întâlnim din când în când câte unul pe care îl omorâm dintr-o lovitură, în schimb, există îngrozitor de mulţi gândaci. Dar nici nu mai contează. Pe aici nu există nici urmă din toate acele fructe exotice la care visam. Aici nu există carne. Nici nu putem spera la o mâncare cu carne.

De când am ajuns aici nu am mâncat carne. Mâncarea de zi cu zi se compune din cafea, fasole, orez, sare, ceapă, mămăligă, pâine foarte puţină fiindcă e foarte scumpă. A, şi mai primim zilnic un litru de lapte. Dacă vrem o schimbare în meniu, putem să mâncăm porumb. Dacă nici asta nu ne place şi nu vrem nici fasole şi nici orez, atunci facem foamea.

De alte alimente nici nu poate fi vorba.

Dacă mâncăm multă pâine, atunci ne îndatorăm foarte tare şi nu mai plecăm de aici veci pururi. Dacă vrem, putem pleca oricând. Nu suntem ţinuţi cu forţa la fazenda (fermă,) doar să nu avem datorii. Pentru că am venit pe banii statului, suntem obligaţi ca, timp de un an de zile, să lucrăm în Brazilia. Nu contează unde. Nici nu are vreo importanţă, nicăieri nu este mai bine. Toate promisiunile lui Herberger sunt minciuni sfruntate. Dacă ar fi să putem trăi măcar ca o familie săracă din Lupeni, am avea nevoie zilnic de cel puţin 7 reali, iar noi nu câştigăm nici 4. Ce ar fi

II

PRĂVĂLIA CU ISTORII

dacă am mai avea nevoie şi de haine groase? Cel puţin avem voie să mergem să vânăm, nu trebuie plătită vreo taxă pentru asta. Există şi sălbăticiuni, nu foarte multe e drept, în schimb, nu avem arme de foc. O pereche de arme simplă costă 200 reali. De unde să avem, amărâţii de noi, 200 de reali? Şi dacă i-am avea, i-am pune de-o parte să putem pleca de aici.

Suntem 5 familii de maghiari aici şi cu toţii ne-am îngropat de vii. Noi suntem morţii vii, ale căror suflete se târăsc la suprafaţa pământului. Dacă la Lupeni mi-aş fi văzut familia îngropată de vie şi tot aş fi putut zice că au avut o soartă mai bună decât avem noi aici. Aici am dobândit o profesie nouă: am învăţat să plâng. Păcat că nu sunt şi plătit pentru asta.

Avem şi noi puţin noroc. În ceea ce priveşte hainele noastre. La toţi ni s-au lărgit şi lungit hainele, încât din una putem face două numai să avem cu ce.

Aţă putem cumpăra. Trece timpul şi ne deplasăm spre nord spre un alt loc de muncă. Între timp, din hainele noastre se mai rupe câte o bucată. Ce rămâne vindem şi ne continuăm deplasarea. Cât ne ajung banii, mergem cu trenul. Când ni se termină banii, lucrăm până când câştigăm alţii şi ne continuăm drumul spre oraşul următor. Nici de mersul pe jos nu ne speriem prea tare, mai ales că, între timp, cu toţii am devenit foarte uşori şi ne-am învăţat să sărim. Ne deplasăm sărind către lipsuri şi munca grea. De regulă, plantaţiile de cafea sunt la circa o oră de mers. Iar deplasarea până la plantaţie o facem sărind peste obstacole. Aşa, parcă şi mersul pe jos este mai suportabil.

Vă sărutăm cu drag pe toţi. Şi pe copii. Ce face Sonyika? Noului născut ce nume i-aţi pus? Şi cine-i sunt naşii? Semnăm această scrisoare cu toţii şi ne gândim cu drag la voi. Simon şi familia din sălbăticie.

Albert Jakab, Varadi Rezso, Megyesi Imre, Makszer Kostantin şi prea cinstiţi prieteni, nu vă supăraţi că nu vă scriem la fiecare în parte. Nu o facem, nu fiindcă nu aţi merita să vă scriem la fiecare, ci pentru că în acest moment toată averea mea se reduce la inima mea şi pe ea nu-mi dă nimeni nimic. Bani nu au nici cei care sunt aici de mai mulţi ani, de unde am putea avea noi?

Să ştiţi că tot ce am scris pe prima pagina este adevărul gol, goluţ, aşa cum este perfect adevărat şi tot ceea ce a scris în ziar Laszlo Janos. Însă nici măcar el nu ştie că din salariul zilnic de 4 reali nu se poate cumpăra decât orez, fasole şi porumb. Deşi adevărul e că şi dacă ar fi ştiut şi ar fi scris despre toate acestea oricum nu l-am fi crezut. Voi, prietenii mei dragi, scrieţi-mi vă rog. V-aş scrie şi eu la toţi cu mare plăcere dacă aş mai avea ce şi cui vinde, dar, în afară de noi, aici mai sunt doar câţiva locuitori, şi ei, la rândul lor, foarte strâmtoraţi financiar, iar sate sau oraşe prin apropiere nu există.

Dragul meu prieten Jakab scrie-i te rog, dacă nu-i deja prea târziu, fratelui meu ca nici prin cap să nu-i treacă să vină încoace, câtă vreme acasă poate câştiga suficient de mult încât măcar odată pe zi să mănânce pe săturate. Eventual, dacă are nişte bani disponibili, spune-i că-l rog să mi-i trimită sub formă de împrumut şi o să-i restitui negreşit când nu voi mai fi în Brazilia. Brazilia asta blestemată aduce orice familie la disperare. Îţi încredinţez aceste câteva cuvinte şi te rog să le trimiţi lui Simon Miklos, satul Gyergyo Csoma, strada Honccsok, şi trece şi adresa mea dedesubt, deşi cu totul altfel ar fi fost să pot comunica direct cu toţi prietenii mei. În orice caz, spune-le tuturor ca nici prin cap să nu le treacă să repete greşeala pe care am făcut-o eu.

Cu voia lui D-zeu aici îmi închei scrisoarea. Vă sărut cu dragoste pe voi, prietenii mei, pe copii, pe tanti Zsuzsika şi pe toţi ceilalţi.

Simon Janos şi famillia. Fazenda Maro Grosa E.P.S. Szanpaulo nart Curupa Simon Janos Brazilia”.

Doamna Simon scrie în continuare pe marginea scrisorii: Salutări familiei Balasz, tuturor foştilor mei colegi de muncă şi vecinilor. Vă sărut dragii mei, pe

voi şi pe copii. Dacă nu am ce lucra, stau şi plâng.

Este atât de bine atunci când noaptea, în visele mele, se face că mă plimb pe străzile din Lupeni. Vă sărut pe toţi cu multă dragoste, D-zeu să vă aibă în oaza Sa. D-na Simone”.

Arestarea samsarului Werberger Gyula Redacţia Jurnalului Văii Jiului continuă campania de sensibilizarea a locuitorilor Văii referitor la aspectele negative ale emigrării în Brazilia, informând cititorii despre arestarea samsarului de oameni, Werberger Gyula: „În legătură cu emigrarea în Brazilia ne-am exprimat opinia în mai multe rânduri în paginile acestui ziar. Am încercat să atragem atenţia cititorilor noştri despre riscurile la care se expun atunci când se implică într-o astfel de aventură. E drept, circulă multe poveşti care tulbură minţile unora dintre noi şi preferă să aleagă calea riscului, renunţând la viaţa relativă sigură de aici de acasă. De asemenea, ne-am exprimat opinia că cel mai bun lucru pe care l-ar putea face autorităţile ar fi să interzică emigrarea. Numai aşa putem salva forţa de muncă necesară în Valea Jiului.

De data aceasta ne vom ocupa exclusiv de dl.

Werberger Gyula, cel care este responsabil pentru cei mai mulţi dintre locuitorii Văii Jiului care au ales să plece în Brazilia. Poliţia din Timişoara l-a arestat.

Fără îndoială, din cauza escrocheriilor legate de această afacere a sa cu emigranţi. Domnul mai sus menţionat este responsabil pentru propaganda mincinoasă şi ilegală cu care a ademenit mii şi mii de muncitori şi i-a trimis într-o lume caracterizată de nesiguranţă.

Arestarea sa a mai avut încă un motiv. Mai exact, aduna bani în mod ilegal. Deşi a fost somat oficial, nu a restituit cei 1.500 de lei, pe care sub diverse forme îi solicita de la cei creduli. O scrisoare sosită din Brazilia a fost picătura care a umplut paharul. Samsarul de oameni surprins şi-a recunoscut greşeala şi s-a obligat să restituie suma.

Facem publică această ştire din dorinţa de a deschide ochii muncitorilor din Petroşani în legătură cu aceşti traficanţi moderni de sclavi!”.

Lămuririle notarului Oprea despre mişcarea Brazilia La 23 martie 1923, redacţia Jurnalului Văii Jiului îl abordează pe Oprea, notarul Petroşaniului, care aduce preţioase lămuriri despre fenomenul emigraţiei în Brazilia. „Fenomenul de emigrare în masă poate fi constatat doar la Lonea şi la Lupeni. Petroşaniul nu a fost prins de această febră. De mai multe luni de zile o problemă îi frământă pe locuitorii Văii Jiului: emigrarea în Brazilia. Oameni, familii, maghiari, germani, şvabi, agricultori, mineri şi meşteşugari, cărora aici nu le merge aşa cum şi-ar fi dorit, declară sus şi tare că ei numai vor să trăiască aici şi că împreună cu toată familia lor vor să plece spre ceea ce în imaginaţia lor este tărâmul făgăduinţei: Brazilia. În legătură cu această problemă care, pe zi ce trece, capătă dimensiuni tot mai îngrijorătoare i-am cerut opinia d-lui Oprea Miklos, notarul oraşului Petroşani, care, cu ochiul unui profesionist, implicat în administrarea oraşului nostru, urmăreşte cu multă atenţie mişcarea Brazilia. L-am întrebat câţi aventurieri au plecat până acum, mai exact câţi au solicitat actele oficiale solicitate pe care statul brazilian le cere ataşate la paşaport. Domnul notar ne-a răspuns”:

Prima migrare masivă de populaţie din Petroşani „Fenomenul de emigrare către Brazilia, într-adevăr, în Valea Jiului a căpătat o largă extindere. Oamenii se influenţează reciproc. De la noi din Petroşani nu aş putea să vă dau un număr exact câţi au solicitat actele pentru Brazilia. Cu câteva luni în urmă, când primul grup s-a prezentat în biroul meu

vineri, 21 decembrie 2012

să-mi spună că vor să plece în Brazilia, eu am încercat să-i fac să se răzgândească. Le-am atras atenţia asupra pericolelor la care se expun. Am considerat că este obligaţia mea să le spun că, după cunoştinţele mele, Brazilia are un climat nesănătos şi mlaştini.

Acolo vor trebui să taie păduri virgine. Nu le recomand să emigreze în Brazilia.

Abia am terminat să le spun toate astea, că unul din bărbaţi a luat poziţie în faţa mea şi m-a asigurat că ei ştiu toate astea. Mlaştini, călduri mari, păduri virgine şi multe altele, dar ei nu merg în acele zone nesănătoase, ci în teritoriile din Tropicul Capricornului, unde sunt pregătite parcele de terenuri agricole care îi aşteaptă. Ştiu ei să-şi păzească propria sănătate. Nu se duc ei în teritoriile mlăştinoase. Ei merg acolo să se pricopsească nu să fie exterminaţi.

Eu am înţeles, ca persoană oficială a statului, şi am considerat că este de datoria mea să vă informez, dar în niciun caz nu sunt împuternicit să vă interzic să plecaţi cu atât mai mult să vă reţin cu forţa aici. Fiecare are dreptul să călătorească unde doreşte. În fond, fiecare om are obligaţia să încerce să-şi facă viaţa mai uşoară”.

Brazilia are nevoie doar de fermieri „La toţi cei cărora le-am eliberat actele de emigrare mi-a sărit în ochi următorul lucru: indiferent ce ocupaţie ar fi avut, solicitantul mi-a cerut ca în acte să trec că este agricultor. Evident că am făcut acest lucru doar pentru cei care erau cu adevărat agricultori. Faptul că toţi minerii care doresc să plece în Brazilia mi-au cerut să-i trec în acte ca fiind agricultori mă face să cred că statul brazilian acceptă doar agricultori. Acei mineri care habar nu au de agricultură or să reuşească doar să renunţe la slujba de aici, să-şi vândă toată agoniseala şi apoi să fie întorşi din drum de autorităţile braziliene.

Convingerea mea că în Brazilia nu este nevoie nici de mineri şi nici de meşteşugari. Cu atât mai puţin, nu au căutare minerii acolo (…)- Subliniez că Petroşaniul nu a fost foarte afectat de această febră a exodului, dar, după cunoştinţele mele, fenomenul a căpătat dimensiuni îngrijorătoare atât în Lupeni cât şi la Lonea. Însă mai multe detalii veţi putea obţine doar de la autorităţile de acolo.

Trei sate din judeţul Arad pleacă cu totul în Brazilia Reportajul Din Arad deja mai multe familii au plecat în America – Un măcelar împreună cu toată familia au pornit spre San Paolo – Consecinţele politicii dusă împotriva populaţiei de dinaintea războiului îi convinge pe oameni să ia drumul străinătăţii ne arată proporţiile şi interesantele motivaţii de ordin geopolitic ale emigrării, este publicat la 31 martie în acelaşi săptămânal mai sus citat: „Ziarele cotidiene au deschis rubrici zilnice destinate celor interesaţi de emigrarea în Brazilia.

Zilele trecute, citeam într-un ziar din Arad, iar acum în Ellenzek, care apare la Cluj, despre motivele care au generat acest exod în masă. Forţa de muncă calificată din Ardeal preferă nesiguranţa străinătăţii.

Epidemia emigrării nu numai că nu este pe cale de a se stinge ci, din contră, se extinde cu mare viteză.

Aşa cum ne informează autorul articolului, din trei dintre cele mai înfloritoare comunităţi rurale maghiare din Arad au plecat deja cu ordinul sutelor către Brazilia.

După exodul fermierilor arădeni, acum microbul a atins şi populaţia urbană. În ultimele zile, un număr mare de arădeni au ales calea exilului. Cel din urmă caz a fost cel al lui Szakacs Istvan, măcelar, care a plecat în Brazilia împreună cu soţia, patru copii, socru, doi gineri, ucenicul, mama acestuia şi încă trei rude apropiate. Este evident că acest întreprinzător nu a fost ademenit de vreun agent. Întreg grupul a plecat pe propria-i cheltuială. Drumul i-a costat peste 200.000 lei. Măcelarul era un om de

vineri, 21 decembrie 2012

afaceri cu avere în Arad, proprietar de case, şi avea un nivel de trai ridicat. Sigur, nu a plecat pe motiv de sărăcie.

Un ziarist l-a întrebat pe Szakacs de ce, împreună cu toată familia, au decis să-şi părăsească traiul bun de aici în favoarea nesiguranţei.

Răspunsul său: „Paisprezece oameni înseamnă 28 de braţe de muncă.

Toată viaţă noastră am muncit. Nu ne sperie greutăţile. Motivul care ne împinge să plecăm este unul mult mai adânc. Europa a devenit un loc nesigur. Aici viaţa nu mai poate decurge neperturbată. Mult timp, de aici încolo, Europa va arde mocnit. Ameninţarea războiului este şi în ziua de azi una cât se poate de reală. Înţelegeţi-ne, noi vrem doar să trăim, să muncim şi să trăim. Nu vrem să ne risipim energia pe frontul de luptă. Noi nu găsim nicio motivare pentru a ne implica într-un război care nu este al nostru. (Hortiştii văd lucrurile diferit. Ei se pregătesc intens pentru război. Politica agresivă, aventurieră, pe care o promovează se va sparge în capul maghiarimii. Nu-i alungă pe calea exilului doar pe maghiarii din Ungaria, ci şi pe cei din ţările învecinate, care preferă să fugă din calea politicii revizioniste). Ne dorim să fim cetăţeni paşnici, liberi, muncitori. Asta căutăm noi şi sperăm că asta o să găsim în America. În Brazilia de aceea mergem pentru că din zona noastră mulţi maghiari sunt acolo. Pe noi nu ne-au ademenit agenţii de emigrări, deşi ştim foarte bine că în această zonă mulţi le-au căzut victime. În San Paulo o să coborâm pe ţărm. Avem recomandări pentru consulul maghiar de acolo.

Bani o să avem la noi suficienţi de mulţi, încât să avem din ce trăi o bună perioadă de timp. Şi, în fond, şi acolo vrem să trăim din meseria noastră”.

Pierim. Suntem exterminaţi „Exodul către Brazilia este departe de a lua sfârşit. Ameninţarea războiului este şi în ziua de azi una cât se poate de reală – zice măcelarul arădean, care vrea să trăiască şi să muncească şi să nu aibă de-a face cu războiul.

Aradul este oraş de frontieră. Măcelarul plecat în Brazilia conştientizează foarte bine că este un oraş aflat între ciocan şi nicovală. Dacă Horty îşi continuă politica iresponsabilă, pentru oricine cu mintea limpede este clar că războiul este inevitabil.

Sub conducerea baronului Josika Samu, comunitatea maghiară a făcut tot ce se putea face pentru a limita exodul populaţiei spre Brazilia. În ziua de azi este o sarcină foarte dificilă. Ar fi fost mult mai uşor cu 10-20 de ani în urmă să-i stabilizeze aici pe cei care nu aveau terenuri în proprietate, dacă magnaţii ar fi avut o gândire mai limpede. Dar atunci baronului Josika şi celorlalţi ca el ce le păsa de iobagi? Cel mult îi foloseau pe post de hăitaşi la partidele de vânătoare. Pământ să-şi facă un rost nu le-ar fi dat pentru nimic în lume. Atunci, din partea lor, puteau să plece liniştit cu bocceluţa în spinare către America.

A venit, apoi, războiul, iobagii care s-au pripăşit pe aici au fost folosiţi ca şi carne de tun. Soţiile şi copiii lor au asudat din greu pe pământurile marilor proprietari şi nici acum nu au fost împroprietăriţi. Nici de statul maghiar şi nici de baronii maghiari. Nu numai pământ, dar nici măcar pace nu au primit. Mai mult chiar, preşedintele de azi al comunităţii maghiare, baronul Josika Samu, şef la Afaceri Interne în timpul războiului, a amuţit subit. Împotriva crimelor şi în favoarea păcii niciodată nu şi-a ridicat vocea impunătoare.

Roata vieţii se învârte. Reforma agrară l-a lăsat pe Josika şi pe restul grofilor şi baronilor fără pământ. De la iobagi nu aveau ce să ia. Dar nici nu li s-a dat.

Iobagul, azi, nu are încredere în Josika şi în ceilalţi ca el, care azi sunt liderii comunităţii maghiare, pentru că niciunul dintre aceşti lideri nu a făcut nimic să-l ajute. Nici atunci când ar fi avut posibilitatea. Pe timp de pace l-a umilit, iar pe timp de război s-au folosit de el şi de familia sa. Politica orientată împotriva populaţiei promovată de feudalismul maghiar, naturalizat aici de toţi cei ca Tisza, Bethlen, Josika, Teleki acum se răzbună crunt.

Din zona Aradului trei sate întregi au plecat. Muncitorii îşi părăsesc locurile de muncă. Tuturor le este frică de ameninţarea reprezentată de politica militaristă promovată de Horty. Naţiunea maghiară a pierdut destul sânge. Fiindcă şi-au pierdut speranţa într-un viitor paşnic, oamenii preferă să lase aici tot ce au şi să plece.

Cu inima sângerândă, consemnăm pierderile pe care comunitatea maghiară din Ardeal le suferă zi de zi. Politica criminală dusă timp de decenii, oligarhia feudală, naturalizată de magnaţi, îşi arată din plin efectele astăzi.

Spiritul democraţiei agrare de la ‘48 a fost zdrobit de mult, iar astăzi, în vremea Imperiului Român, ţărănimea nelegată de pământ pleacă spre zări străine fără prea multe regrete...”.

Scrisoarea lui Zaharansky Jozsef, fost cărăuş ajuns însoţitor de tramvai Un alt săptămânal petroşenean, Zsilvolgy Naplo, revine peste un an asupra emigrărilor în Brazilia şi găzduieşte la 11 octombrie 1924, sub titlul Zaharansky Jozsef a devenit însoţitor de tramvai dintr-un cărăuş gospodar, o extraordinară scrisoare trimisă din Brazilia de Zaharansky Jozsef, în care autorul scrisorii este prins între… focurile unui război civil. „Ne aducem cu toţii aminte de exodul spre Brazilia de acum câţiva ani.

Febra plecării i-a prins şi pe mulţi muncitori din Valea Jiului şi au şi plecat mulţi ademeniţi de promisiuni pompoase. Herczberger Gyula, agent de emigrări, a păcălit oameni nenorociţi de ordinul miilor şi i-a dus, pentru bani grei, în Brazilia în ţinuturi sălbatice şi neprietenoase, transformând-i în sclavi pe viaţă. Noi încă

PRĂVĂLIA CU ISTORII III de atunci am condamnat această excrocherie. Am scris, şi nu odată, că aceşti agenţi nu sunt decât slugile unor cercuri financiare de acolo, care doresc să cumpere de la noi forţă de muncă ieftină.

Cuprins de această febră a fost Zaharansky Jozsef. Lui aici i-a mers destul de bine. Ca şi căruş câştiga suficient încât să poată asigura familiei sale o masă îndestulătoare.

Febra promisiunilor în bani mulţi câştigaţi uşor l-a ameţit şi pe el. A plecat de câţiva ani şi acum a trimis o scrisoare în care se plânge de problemele sale. Scrisoarea ilustrează cu vârf şi îndesat cât s-au dovedit de reale promisiunile cu care au sucit capul oamenilor. Vă prezentăm în continuare câteva fragmente din scrisoare”:

Sub tiruri de arme „Scumpă mamă! În ultima vreme nu mi-a mers bine deloc. Timp de două luni nu am avut nimic de lucru şi începusem deja să-mi fac griji. Cu multă greutate, cu ajutorul unor cunoştinţe, am reuşit să intru ca însoţitor la Societatea de tramvaie. Am început munca, dar în a treia zi a lovit iar krach-ul. Mai exact, pe 5 iunie, înainte de masă eram cu tramvaiul în cursă prin oraş când, în jurul orei 9, străzile au fost cuprinse de isterie şi s-au auzit focuri de arme. Oamenii fugeau care încotro, dar eu încă nu ştiam atunci nimic.

Conducătorul tramvaiului mi-a spus să mergem acasă, că a început revoluţia, dar eu nu vroiam să plec până nu primeam ordin de la birou. Am pornit tramvaiul şi mi-am continuat drumul, când, după o curbă, am intrat pe un bulevard mare am văzut că în acel bulevard frumos se săpaseră gropi pentru trăgători, şi din ele doi soldaţi au deschis focul asupra tramvaiului meu. Am lăsat ruşinea deoparte, m-am trântit pe podea sub scaune si i-am spus conductorului să ducă tramvaiul înapoi în staţie. Ne-a reuşit manevra, tirul asupra tramvaiului a spulberat doar vreo 2 sau 3 geamuri fără să provoace alte pagube mai mari. Abia în staţie am auzit ce se întâmplase de fapt. Militarii din San Paolo au început revoluţia pe motiv că preţurile sunt mult prea mari, iar poliţia locală a deschis focul împotriva noastră. Militarii, după o zi de lupte grele, au ocupat tot oraşul.

Populaţia civilă a rămas captivă în oraş. Nimeni nu a putut să părăsească teatrul de luptă. În a treia zi au venit trupe militare din Rio de Janeiro, ca să înăbuşească mişcarea revoluţionară. Aceste trupe au încercuit oraşul. Şi după aceasta a început un război cu adevărat cumplit. Populaţia civilă, deşi nu avea nimic de împărţit cu niciuna din tabere, a fost prinsă la mijloc. Contrarevoluţionarii au început distrugerea sistematică a oraşului. La marginea oraşului au săpat tranşee şi militarii trăgeau unii în alţii. Au amenajat cuiburi de mitraliere şi trăgeau rafale cu gloanţe dum-dum care au fost interzise în războiul mondial din Europa.

Artileria, pe de altă parte a bombardat oraşul zi şi noapte fără încetare”.

Sub asediu. Sacul de făină ciuruit „Bubuitul tunurilor şi rafalele de mitralieră te fac să înnebuneşti.

Zgomotul era insuportabil. Chiar în faţa casei noastre era o tranşee şi trei mitraliori. Peste noapte nu am dormit deloc, doar am stat îmbrăcaţi, întinşi pe podea să nu ne lovească vreun glonţ rătăcit. Toţi tremuram de frică, şi copii plângeau.

Pe timpul zilei mai erau scurte pauze. Atunci puteam să ieşim din casă să luăm apă, o gură de aer proaspăt şi să facem repede ce mai era de făcut prin curte. Dar de îndată ce auzeam primul foc de armă trebuia să fugim înăuntru, să ne baricadăm în casă şi să ne trântim la podea. Cu foarte multă greutate, în condiţiile astea am petrecut o săptămână. Intraserăm deja în panică. Ni se terminaseră toate proviziile, abia dacă mai aveam din ce încropi masa pentru un singur prânz. Numai aveam nici pâine, doar mămăligă. Am mâncat ultimul prânz pentru cină, nu mai aveam nimic de mâncare. Dar nici nu ne mai gândeam la mâncare de frică. În jurul casei era deja plin de gropile făcute de bombe. Ne aşteptam moartea ştiam că numai e decât o problemă de timp până când o bombă va lovi şi casa noastră. Şi atunci n-am fi avut nicio şansă. Clădirile lovite de bombe erau distruse în totalitate. Noaptea asta a fost cumplită, nici nu am cuvinte să descriu prin ce am trecut. Spre dimineaţă lucrurile au început să se mai liniştească. Când s-a luminat de zi, nu se mai auzeau focuri de armă. Am ieşit cu frică pe stradă. Chiar în faţa casei noastre zăceau şase militari morţi şi trei răniţi.

Cu toţii eram palizi la faţă, cu ochii intraţi în orbite cu cearcăne şi cercuri albastre vineţii în jurul ochilor. Cu toţii arătam de parcă atunci am ieşit din morminte.

Acum, problema era de unde să facem rost de ceva de mâncare. Am plecat fiecare în altă direcţie. Era încă periculos. Începuseră iar să se audă împuşcături tot mai dese. Dar foamea nu mă lăsa să mă întorc din drum. Am reuşit, totuşi, să aduc din oraş cu barca provizii alimentare pentru o lună. A fost periculos, dar ce mai conta, dacă mor de glonţ sau mor încet de foame? Au tras asupra mea, dar au nimerit în sacul cu făină. Prin gaura lăsată de glonţ am pierdut cam un kg de făină. Acasă am găsit glonţul în făină, dar bine că nu am suferit şi alte pagube mai serioase.

Am ajuns cu noroc acasă şi acum aveam şi mâncare”.

Sfârşitul luptelor „Dar tot ce ţi-am povestit a fost doar ceea ce s-a întâmplat într-o săptămână. Dar au urmat apoi altele două şi mai groaznice. În ultima săptămână am reuşit să săpăm o pivniţa sub casă şi acolo stăteam tot timpul. Grenadele explodau foarte aproape de casă. În oraş pagubele au fost enorme. Au bombardat

IV PRĂVĂLIA CU ISTORII 15 fabrici mari şi o grămadă de clădiri mari şi frumoase s-au prăbuşit sub tirul artileriei. Şi, ce-i mai trist, au murit mulţi oameni. Foarte mulţi civili nevinovaţi. Şi femei şi copii mulţi. Într-o dupăamiază, o bombă a lovit un magazin alimentar, în care erau cel puţin 30 de femei şi copii. Nimeni n-a scăpat cu viaţă. O altă bombă a lovit un spital german al Crucii Roşii. Mulţi bolnavi au murit atunci. Exemple din acestea sunt nenumărate. Revoluţionarii au văzut cum oraşul este distrus sistematic din cauza lor în trei săptămâni de lupte grele. Într-o duminică noaptea au mers la gară unde aveau pregătite 12 trenuri. Înarmaţi cu muniţie multă şi cu toate valorile luate din băncile din oraş au fugit. Aşa s-a terminat revoluţia!”.

La Rio de Janeiro încă mai continuă luptele. Împreună cu revoluţionarii au evadat cu trenurile şi 2.000 de germani şi 1.000 de maghiari care continuă luptele acolo.

M-am săturat de Brazilia La trei zile după revoluţie au repornit şi tramvaiele şi am început şi eu serviciul. Acum am o grămadă de datorii. Peste 320 milioane de reis la întreţinere. O să-mi fie puţin mai greu până reuşesc să scap de ele. O să trebuiască să muncesc mult şi aici la Societatea de tramvaie angajaţii nu au zile libere niciodată. Nici măcar de sărbători. Tramvaiele trebuie să circule tot timpul. Timp de 12 zile am fost în regim de angajat de probă. Examenul l-am promovat cu bine şi două săptămâni sunt însoţitor de tramvai cu acte în regulă. De plătit sunt bine plătit şi mai pică şi câte un ciubuc din când în când. În rest, mulţumesc lui D-zeu sunt sănătos şi dacă mă ţin puterile, încerc să adun banii necesari să mă pot întoarce acasă cât mai repede. Mie unuia mi-a ajuns de Brazilia. Şi vremea a început să se strice. A fost atât de frig încât cu paltoane europene de iarnă pe noi tremuram de frig. În locuinţele de aici nu se face focul. Nu sunt încălzite. Aşa că doar vântul rece trece printre cărămizi.

Cred că am scris deja destul de mult.

Scrie-mi şi tu, mult, cât mai multe.

Cu drag, fiul tău Jozsi.

San Paolo, 1 septembrie 1924”.

2. Două scrisori din Tărâmul Făgăduinţei evreieşti: Palestina Publicăm două fermecătoare scrisori trimise din Palestina presei locale din Valea Jiului. Prima, scrisă de ceasornicarul Rubb Antal, este publicată la 31 martie şi redă oportunităţile Palestinei pentru un emigrant.

A doua îi aparţine artistului plastic Hammer David şi este expediată din Tel Aviv în august 1933.

Din stilul scrisorii se simte că este scrisă de un om cu o anumită cultură, cu putere de asociere şi care are proprietatea cuvintelor.

Scrisoarea lui Rubb Antal, ceasornicar Redacţia ziarului petroşenean repovesteşte scrisoarea lui Rubb Antal: „La sfârşitul lui ianuarie, un tânăr, Rubb Antal, ucenic ceasornicar, cu inima plină de speranţă şi bani puţini în buzunar şi-a luat rămas bun de la părinţi şi toţi cei apropiaţi şi a plecat la drum spre Tărâmul Făgăduinţei evreieşti: Palestina.

Din Galaţi cu un vapor în două săptămâni a ajuns la Haifa, de unde a trimis acum o scrisoare părinţilor săi în care îşi povesteşte experienţele. În Haifa în timp ce cobora de pe vapor a fost la un pas de o calamitate. A călătorit ca turist, dar la debarcare trebuia să facă dovada că are 35 de lire englezeşti. Iar o astfel de sumă astronomică evident că nu o avea la dispoziţie. L-a ajutat un comerciant

din Haifa, care i-a împrumutat cele 35 de lire, astfel a reuşit tânărul nostru să ajungă în Palestina. În câteva zile s-a convins că în Palestina, ca şi ceasornicar, sigur nu o să se îmbogăţească niciodată.

Nici oamenii cu pregătire şcolară superioară care s-au stabilit acolo - medici, avocaţi, profesori - nu puteau trăi din meseria lor, necunoscând limba. Dar era un climat sănătos, iar cei care nu erau bolnavi şi nu aveau nici alte reţineri se puteau descurca. Astfel, în loc de oferte mai bune, domnii doctori lucrau ca şi zidari pe şantierele de construcţii. Şi chiar erau bine plătiţi. Puteau câştiga zilnic până la 30-40 piaştrii. Cu 10 îşi asigurau cheltuielile, iar restul puteau fi economisiţi. Cele mai des întâlnite meserie în Palestina sunt cele de croitor, pantofar, bărbier, ceasornicar. Meseriaşii din aceste bresle pot fi întâlniţi la fiecare colţ de stradă. Şanse reale de afirmare au doar cei care au altfel de meserii. În linii mari viaţa acolo este relativ uşoară. Nici nativii, nici imigranţii nu beau niciodată apă. În fiecare curte există portocali. Oamenii îşi potolesc setea cu suc de portocale. Cu un piastru se pot cumpăra 10-12 portocale. Mari şi zemoase. În Palestina oamenii mănâncă puţin. De regulă, o masă serioasă pe zi.

Nu departe de Jafa se află Tel Aviv, oraşul nou, evreiesc. O aşezare superbă, clădiri noi, frumoase, frumos amenajate. Este un oraş foarte cochet. Aici, fiecare e liber precum pasărea cerului. Nimeni nu te întreabă aici cine eşti, ce vrei. Este o lume liberă. Nu trebuie să-ţi fie frică că un poliţist sau vreun agent te opreşte pe stradă să te legitimeze. Totul este evreiesc. Piesele de teatru, filmele, toate sunt în limba evreiască. Rareori, în câte un cinematograf poate fi văzut un film în limba engleză. Este o adevărată încântare să vezi, seara, pe străzile din Tel Aviv mii şi mii de tineri la plimbare. Se plimbă, sunt vioi, cântă cântece evreieşti. Răsună întreg oraşul de cântecele lor. Aici totul este frumos, scrie Rubb Antal, construcţiile se dezvoltă din plin. Practic, Tel Aviv a răsărit din pământ în doar câteva luni. Tot ceea ce poate concepe spiritul evreiesc aici prinde viaţă.

Cultura este adusă de israeliţii din toate colţurile lumii, care vin să-şi facă un rost aici, să readucă la viaţă bogatul regat biblic al lui David”.

vineri, 21 decembrie 2012

rând muzeele şi am avut ocazia să admir minunatele picturi ale lui Leonardo da Vinci şi Titian. Am avut ocazia să vizităm Vaticanul şi am fost puternic impresionaţi de buna organizare a acestui stat micuţ.

Bineînţeles am păţit şi noi ca în binecunoscuta poveste: „Să ajungi la Roma şi să nu-l vezi pe Papă”.

Din Napoli ne-am îmbarcat pe vaporul cu aburi Vulkania şi am plecat spre Palestina. Vaporul era ticsit de turişti americani şi de refugiaţi germani. Veşnica tragedie a evreilor este cât se poate de bine ilustrată de vederea acestor refugiaţi germani. Lor li se reproşează toată istoria din ultimii două mii de ani.

Printre aceşti refugiaţi pot fi găsiţi savanţi de renume internaţional, profesori şi avocaţi, industriaşi celebri, chiar şi un om de ştiinţă laureat al premiului Nobel”.

Escală la Atena „În Atena am făcut o pauză de o zi, pe care am folosit-o din plin pentru a vizita vestigiile istorice. În portul Haifa am ajuns dimineaţa la ora 7, dar puntea era deja arhiaglomerată încă de la ora 5 de călătorii nerăbdători să vadă cât mai repede primele imagini ale Tărâmului Făgăduinţei. De la 6,30 deja puteau fi văzute contururile oraşului Haifa. Cu cât ne apropiam de ţărm, cu atât creştea şi starea de surescitate a călătorilor. O stare de emoţie puternică ne-a cuprins pe toţi şi am văzut că ochii tuturor erau înecaţi în lacrimi. Cei mai impresionanţi erau nemţii, care erau de-a dreptul în extaz. Când nava a fost legată la ţărm, din piepturile tuturor a răsunat un Ura! puternic şi fanfara Lett a emigranţilor a intonat imnul evreilor”.

La Haifa

Scrisoarea de mai jos, semnată de Hammer David, unul dintre cei mai valoroşi reprezentanţi ai noii generaţii de pictori, este trimisă din Palestina. O publicăm în paginile ziarului fiindcă este o experienţă de viaţă pe care puţini dintre noi au şansa să o trăiască.

„Nu au fost niciun fel de probleme la debarcare.

S-au deschis marile porţi de fier şi în sfârşit am fost liberi cu toţii.

Haifa, în scurt timp, va fi un important centru industrial. Aici se construieşte unul din cele mai moderne porturi ale lumii. Va fi inaugurat în luna octombrie, şi la festivităţi va participa şi prinţul de Welles. Odată ajuns pe străzile oraşului, m-a impresionat din prima stilul de viaţă liber, specific evreiesc. Renăscuta limbă ebraică poate fi auzită la toate colţurile. Magazinele au reclame în ebraică, deşi, oricât ar fi de multe, se pierd printre cele in franceză sau în engleză. Haifa este cel de al treilea oraş ca importanţă, după Ierusalim şi Tel Aviv. Dar, după opiniile multora, în scurt timp va deveni cel mai important centru economic al ţării. Are o poziţie geografică de vis, situat pe malul mării, înconjurat de o vegetaţie bogată. Pe o parte, este mărginit de muntele Karmel. Este greu de descris în cuvinte impresia pe care o lasă călătorului. Şirurile de vile, una mai frumoasă decât cealaltă, şi drumurile jalonate de cactuşi şi palmieri. Aici pot fi întâlniţi la tot pasul milionarii americani”.

Spre Palestina, via Italia şi Spania

La Ieruasalim

„Stimate domnule redactor şef! Încep prin a-mi cere scuze pentru întârzierea cu care vă trimit promisul referat despre Palestina, deşi există motive obiective care să justifice această întârziere. Un călător ajuns într-o ţară străină este copleşit de experienţele trăite, de obiceiurile locului, de impresii şi de privelişti noi, toate astea adunate pot induce călătorului o stare de bulversare, care necesită luni de zile pentru revenirea la normal. Nici în ziua de azi încă nu m-am trezit din reveria indusă de faptul că am reuşit să-mi văd visul cu ochii, să trăiesc într-o ţară a evreilor, înconjurat de evrei, să mă pot exprima în cultura evreiască. Am să încerc să vă fac o prezentare cronologică a experienţei mele pe aceste meleaguri. Am plecat pe data de 4 aprilie din Budapesta, în compania dr. Patai. Am traversat Italia pe calea ferată până la Napoli, unde ne-am îmbarcat pe un vapor cu aburi cu destinaţia Palestina. În Italia am zăbovit suficient de mult, încât să putem admira toate minunile din oraşele străbătute.

Am petrecut câteva ore în Valencia şi în Roma, pe care sigur nu le voi uita niciodată. În Roma am luat la

De la Haifa la Ierusalim am mers cu autobuzul.

De-a lungul drumului sunt mai multe sate arăbeşti, care nu oferă o imagine prea plăcută. Poporul arab, probabil este unul din cele mai înapoiate din lume, iar despre igienă nu au nici cele mai elementare noţiuni. Un om civilizat se poate apropia de locuinţa unui arab doar dacă ia cele mai severe măsuri de protecţie împotriva mirosului, care este insuportabil.

De altfel, nici nu este de mirare, dacă avem în vedere că într-o locuinţă rurală arăbească, compusă dintr-o singură cameră, locuiesc, dacă e vorba de un cetăţean sărac, trei soţii şi fiecare are câte 6-8 copii.

Acum, dacă la cei circa 20 de copii mai adăugăm şi cele 5-6 pisici, care sunt nelipsite din fiecare casă, şi capra legată de pat (caprele sunt animale sfinte pentru arabi şi ţinerea lor în imediata apropiere a patului probabil le oferă nişte trăiri greu de imaginat pentru orice om civilizat), ne putem face cât de cât o imagine despre ce înseamnă o gospodărie arăbească.

Ierusalimul lasă o impresie foarte puternică asupra unui nou venit. Evreii ultracredincioşi sunt

Scrisoarea lui Hammer David, artist plastic

vineri, 21 decembrie 2012

prezenţi aici în număr mare şi vestigiile istorice sunt impresionante”.

Zidul Plângerii „De departe, cel mai spectaculos loc din Ierusalim este zidul sfânt. M-am convins că numele de Zid al Plângerii este bine meritat. Nu cred să mai fie vreun loc în lume unde să fi fost atâtea lacrimi ca aici, la vestigiile bisericii Regelui Solomon. Nu este turist, creştin sau evreu, care să fi umblat pe aici fără să arunce măcar o privire Zidului Sfânt şi nu cred să existe evreu care să se poată îndepărta de Zidul Sfânt, fără să-şi simtă sufletul greu. Pentru dreptul de proprietate asupra acestui zid se duce o luptă acerbă de mulţi ani de zile între arabi şi evrei. Tot din cauza acestui zid au avut loc şi revoltele din 1929. Deşi, evident arabii au în comun cu Zidul Sfânt tot atât de multe lucruri ca şi austriecii cu Kamciatka.

Problema Zidului Sfânt în prezent este aprins discutată în Parlament, decizia luată, aprobată şi de ziarele de limbă arabă că arabii nu au nimic în comun cu Biserica regelui Solomon”.

Moscheea Omar „O privelişte foarte frumoasă o oferă Moscheea Omar, care are şi un rol simbolic cu privire la trecutul falnic, dar în prezent apus al islamului. Este bine ştiut că o parte însemnată din rândul arabilor s-au îndepărtat de islam şi au trecut la creştinism”.

Universitatea Ebraică „Pe noi, generaţia tânără, mai mult ne interesează noul Ierusalim. Am vizitat Universitatea Ebraică, care este construită într-un loc inimaginabil de frumos, pe Muntele Scopus, de unde pot fi admirate privelişti superbe. La Universitate, pentru anul şcolar care urmează s-au înscris 15.000 de studenţi veniţi din toate colţurile lumii. Cei mai mulţi sunt veniţi din America, dar nici numărul celor de etnie arabă nu este neglijabil. Oricum, merită menţionat faptul că toţi studenţii trăiesc în relaţii de bună prietenie cu studenţii evrei. Bineînţeles, la această Universitate nu există numerus clausus şi, cel puţin până în prezent, nimănui nu i s-a dat în cap după cursuri”.

În vizită la ministrul de finanţe „Merită menţionat spiritul democratic în care sunt organizate ministerele.

Au nişte sedii impozante, dar care nu emană spiritul rece birocratic. Gazda noastră ne-a spus că aici nu există să aştepţi cu zilele ca să obţii o audienţă, toţi sunt primiţi cu multă bunăvoinţă. De curiozitate, m-am înscris la o audienţă la preşedintele Keren Kajemet şi la ministrul de finanţe Menachem Usiszkin. Când uşa capitonată s-a închis în spatele meu, mi-a părut rău pentru gestul meu. De emoţie nu-mi mai găseam cuvintele. În acest moment, Usiszkin mi-a întins mâna prieteneşte şi m-a întrebat care-i problema mea. I-am spus că, turist fiind, nu am vrut să ratez ocazia de a-l vedea în carne şi oase pe cel mai important reprezentant al comunităţii evreieşti. Pe un ton amical m-a invitat să iau loc şi nu m-a lăsat până nu i-am spus de unde vin şi cu ce mă ocup. În fine, la fel de politicos eşti tratat oriunde ai merge”.

Universitatea Tehnică „Cel mai mult mi-a plăcut Bezalel, Universitatea tehnică. Atât clădirile, cât şi amenajările interioare. Impresionantă este şi dotarea tehnică de excepţie.

Corpul profesoral de la Bezalel, fără excepţie, este format din profesori de reputaţie mondială. Hermann Struck, David Izmar, Stefan Satz (fiul celebrului Boris Satz), Abel Pann şi mulţi alţii. Circulă zvonul că şi Max Libermann, rectorul universităţii berlineze, se va muta în Palestina. M-am hotărât ca la toamnă să mă înscriu şi eu la cursurile de la Bezalel. Aştept cu nerăbdare să pot participa la cursurile ţinute de toţi aceşti profesori celebri.

Tel Avivul în expansiune… „La început, am stat câteva zile la Ierusalim, dar apoi m-am mutat la Tel Aviv. Am deja patru luni de când sunt în Tel Aviv. M-aş ocupa mai pe larg de acest oraş minunat, dar având în vedere că în ziarul dumneavoastră a mai apărut nu de mult o descriere a oraşului nu are rost să pierd timpul repetând informaţii deja cunoscute. Despre acest oraş, 100% evreiesc, se poate vorbi doar la superlativ. De la măturătorul de stradă până la primar toţi sunt evrei. Pe stradă se aud râsete de viaţă sănătoasă, nu există feţe îngrijorate. Se construieşte aici într-un ritm ameţitor. Din ianuarie până în august s-au dat în folosinţă 1.050 de locuinţe.

Primarul Disengoff, deşi are 70 de ani, are mai multă vitalitate ca un tânăr, veghează cu mână de fier ca, deşi se construieşte enorm de mult, să se respecte regulile, casele să nu fie îndesate una-n alta. Pune mare preţ pe aspectul general al oraşului care arată ca o grădină de flori. Pe de o parte, din motive estetice şi de igienă, fiecare casă trebuie să fie înconjurată de o grădină cu palmieri şi chiparoşi, pe de altă parte, din motive strategice. Extinderea oraşului pe orizontală înseamnă mai mult teritoriu câştigat pentru statul evreiesc”.

Oportunităţi ale pieţii forţei de muncă „Un alt efect al acestei explozii a construcţiilor este şi o lipsă cronică de forţă de muncă în acest domeniu. Îmi aduc aminte, când am ajuns aici, cu patru luni în urmă, chiar am fost impresionat de modul cum agenţii încercau să racoleze muncitori pentru construcţii din rândul noilor veniţi. Venirea masivă a refugiaţilor

PRĂVĂLIA CU ISTORII V germani a mai rezolvat în parte nevoia de forţă de muncă. În orice caz, dulgherii, lăcătuşii, tinichigii, dar mai ales electricienii, sunt la mare căutare. O altă oportunitate bună este în agricultură, unde, pentru un program zilnic de maxim 8 ore, se poate câştiga cel puţin 20 de piaştri (120 lei). Aici trebuie să menţionez că agricultorul evreu din Palestina este cel mai minunat om de pe suprafaţa pământului. Nu există vreo altă ţară care să se poată lăuda cu fermieri atât de şcoliţi cum sunt cei de aici. Marea parte a fermierilor provin din clasa mijlocie.

18% din fermieri sunt absolvenţi de studii superioare, 32% au studii medii, 40-50% au terminat gimnaziul. În orice caz analfabeţi nu există în această ţară”.

Valea Emek „Evreii sunt deschizători de drumuri. Un exemplu elocvent în acest sens îl reprezintă Valea Emek. Până nu de mult o mlaştină năpădită de buruieni otrăvitoare. Ce înseamnă ca sub soarele tropical să munceşti la asanarea mlaştinii otrăvitoare stau mărturiile pietrele funerare de aici. În urmă cu numai 12 ani, toată valea era o mlaştină de care nici nu te puteai apropia. Azi este zona cea mai roditoare din toată ţara. În orice caz, armele arabilor au fost mult mai greu de înfrânt decât malaria de aici”.

Vestimentaţia în timpul liber „Deşi marea majoritate a celor de aici câştigă bine, oamenii nu-şi cheltuiesc banii nici pe modă, nici pe băutură, ci mai degrabă pe cărţi. Moda nu are mare căutare pe aici. Fetele şi femeile umblă în sandale simple şi rochii la fel de simple din pânză albă, iar bărbaţii, cei mai mulţi, se îmbracă cu pantaloni scurţi şi cămăşi cu mânecă scurtă. Pantalonii lungi se poartă de regulă sâmbăta. Ca o curiozitate, toată lumea merge la ştrand. Aici putem vorbi şi de modă. E interesant de văzut cum doamnele renunţă la rochiile lungi şi sobre şi îmbracă cele mai trăsnite pijamale (costume de baie). Primăria administrează ştrandul. Este superb, pare bine întreţinut şi intrarea este gratuită. Cine îşi doreşte, totuşi, să beneficieze de lux, poate închiria un şezlong pentru jumătate de piastru (3 lei). Oamenii sunt înfiorător de pudici. De aceea şi stau grupaţi, separat femeile, separat bărbaţii.

Tinerii, în schimb, stau împreună şi sunt foarte consecvenţi în a-şi apăra drepturile. Căldura este destul de mare: 40-45 grade. La început mi-a fost greu cu ea, dar am început să mă obişnuiesc. Căldura mare este temperată de briza răcoroasă care bate dinspre mare, iar spre seara temperatura se răcoreşte bine astfel încât noaptea se poate dormi fără probleme”.

Pictor de… cinema „În cea ce mă priveşte, la sosirea aici pot spune că am avut noroc. Am primit repede o comandă. Să pictez reclamele la filme pentru un cinematograf mare (2.200 locuri). Pentru un afiş câştig 1 liră sterlină. Adică, circa 600 lei. Munca la cinematograf nu-mi ocupă foarte mult timp, astfel că pictez diverse materiale de reclamă pentru firme şi fabrici. Câştig suficient de mult încât să-mi pot asigura traiul şi să-mi continui şi studiile. Cinematograful e o afacere destul de bună aici, în schimb filmele sunt proaste de când filmele germane sunt interzise. Filmele engleze şi americane nu sunt nici pe departe cele mai bune. O căutare destul de mare o au filmele ruseşti dar sunt foarte rare”.

Limba ebraică e baza „Locuinţele aici sunt foarte scumpe şi se dau complet goale. În ţara asta nimeni nu închiriază camere mobilate. Asta nu mi-a căzut prea bine, fiindcă a trebuit să-mi cumpăr mobilă pe bani grei. Bani pe care aş fi preferat să-i păstrez pentru zile negre. Locuiesc împreună cu încă un chiriaş. Pentru o cameră nemobilată plătim împreună echivalentul a 1.500 de lei. Colocatarul meu este un tânăr evreu de familie bună, Tisbi Iles, scriitor şi poet. Pentru cine nu cunoaşte limba este greu să se descurce aici. Mă ajută faptul că vorbesc limba germană, dar ebraica este esenţială aici. În prezent, deja vorbesc ebraica binişor, dar adevărul este că depun un efort susţinut în acest sens. M-am înscris la cursuri de limbă germană şi poloneză. Şi cu poloneza am început să mă descurc binişor”.

Copiii evrei, independenţi şi naţionalişti „Despre copiii de aici încă nu am vorbit de loc. Dar poate e mai bine nici să vorbesc, fiindcă o să fiu acuzat de părtinire. Despre copiii aceştia frumoşi, cu feţele bronzate de soare, nu se poate vorbi decât la superlativ. În orice caz nu suferă comparaţie cu copiii evrei bolnăvicioşi şi speriaţi din Europa. Cu siguranţă, viitorul ţării va fi pe mâini bune când copii de acuma vor ajunge la maturitate.

Tel Aviv are deja o populaţie de circa 80.000 de locuitori şi o întindere teritorială semnificativă, dar foarte rar se poate vedea pe stradă ca un copil să meargă însoţit la şcoală. De fapt, nici pedagogii nu agreează asta, deoarece pun mare preţ pe dezvoltarea ideii de a se descurca singuri încă de mici. Prezint, în continuare, un exemplu elocvent. Când am ajuns aici, l-am căutat pe Kreme Mose.

Un cunoscut de al meu, cumnatul lui Hoffmann, directorul de bancă. Dar mi-a fost greu să mă descurc cu numele străzilor. Pe un băieţel de circa 5 ani, care se juca pe acolo l-am întrebat dacă nu ştie cumva unde e locuinţa lui Kreme Mose.

Din păcate, nivelul cunoştinţelor mele de ebraică din acel moment nu mi-a permis să mai pun şi alte întrebări. Puştiul m-a examinat sever cu privirea şi a comentat: Ce fel de evreu eşti tu dacă nu vorbeşti ebraica? O să-ţi răspund la întrebare când o să înveţi limba! Mi-a întors spatele şi a plecat în fugă”.

VI PRĂVĂLIA CU ISTORII Respectul pentru ziua de sâmbătă „Aici fiecare sâmbătă este o adevărată sărbătoare. Vineri seara se aude sunetul de corn care anunţă apropierea zilei de sâmbătă. Apoi, pe fiecare stradă se strigă în gura mare că vine sâmbăta, toată lumea să-şi închidă magazinele, să-şi încheie programul de muncă. După semnalul dat de corn, fabricile îşi încetează activitatea, iar magazinele se închid. Autobuzele şi taxiurile duc acasă tot puhoiul de lume şi se lasă liniştea peste oraş. Vineri seara există agitaţie doar în jurul bisericilor. Acestea sunt supraglomerate. Nu fac faţă numărului mare de oameni care vor să participe la slujbă. Deşi există câte o biserică pe fiecare stradă. În Palestina ateismul evreiesc nu are prea mare căutare. Trebuie să recunosc că în Petroşani de multe ori preferam o plimbare pe Corso decât să mă îndeletnicesc cu cele sfinte. De când am ajuns în Palestina acest lucru nu s-a mai întâmplat. Sunt un musafir regulat al bisericilor.

Un fost coleg de şcoală din Budapesta, ateu convins, care niciodată nu a trecut pragul unei biserici, după propriile spuse s-a transformat complet, de când locuieşte în Tel Aviv, devenind un practicant fervent al bisericii. Am avut ocazia să ascult impresionanta slujbă ţinută de Josef Rosenblatt din New York.

Vineri seara, după cină străzile iar se umplu de viaţă. Lumea iese la plimbare, în special pe malul mării. Sâmbăta oamenii se îmbracă de sărbătoare. Icicolo poţi vedea şi câte o toaletă elegantă adusă din Europa. Pauza de muncă este generală. Doar staţia de salvare şi pompierii lucrează în ziua de repaus. Este impresionant să vezi pe stradă atâtea chipuri strălucitoare de oameni fericiţi”.

Invitaţie în Palestina Aş fi foarte fericit dacă şi apropiaţii mei ar decide să vină încoace. Pentru început, măcar unul din fraţii mei. Sper să se şi întâmple asta cât mai curând.

Am înţeles că Keppich Laci şi Bauer Pali vor veni în curând. Îmi este dor să văd feţe cunoscute şi să primesc veşti de acasă. Băieţii sunt deja aşteptaţi la Aviva Barisszia, unde vor fi foarte fericiţi. Acest cartier al nostru are tot viitorul în faţă şi posibilităţi enorme de dezvoltare mai ales că cei din capitală Ierusalim susţin puternic acest proiect.

Constat că scrisoarea mea deja depăşeşte binişor limitele unei scrisori decente, de aceea mă şi gândesc să pun punct. Vreau să mai menţionez că am încercat să fiu cât mai obiectiv şi nu mi-am propus să încerc să amăgesc pe nimeni ca să vină încoace. Aici, în Palestina, în prezent, se pot stabili exclusiv trei categorii de oameni: cei cu situaţie economică bună, muncitorii calificaţi şi fermierii. Prin situaţie economică bună se înţelege ca solicitantul să dispună de cel puţin 1.000 de lire sterline, muncitori calificaţi am precizat deja care anume. Agricultori, doar cei care vor să cultive terenurile agricole din coloniile sioniste. În plus, solicitanţii trebuie să aibă înainte de toate o mare dragoste faţa de naţiunea evreiască şi o doză serioasă de idealism. Cine îşi imaginează că în Palestina va găsi o mică Americă se va înşela puternic. În schimb, cine-şi doreşte să trăiască într-o ţară a evreilor în cultură evreiască, sigur îşi va găsi aici rostul. Aici îmi închei scrisoarea cu adevărat. Promit că vă voi mai scrie cât de curând”.

3. America, America…

Reîntoarcerea emigranţilor ardeleni În 1921 presa semnalează şi repatrierea emigranţilor români din America: „Muncitorii români ardeleni, duşi în America se întorc acasă. Toţi declară că au fost siliţi să plece în ţara lor, căci în America nu mai căpătau de lucru. Ei spun că în anul 1919 câştigau câte 50 dolari pe săptămână muncind 8 ore pe zi. Anul

vineri, 21 decembrie 2012

acesta (1921 – n.r.) câştigau numai 25 de dolari pe săptămână, deşi munceau 12 ore pe zi. Pe când plăţile muncitorilor scad, scumpetea se tot ţine.

Pânea, carnea şi legumele sunt azi de şase ori mai scumpe ca înainte de războiu” (Graiul Muncitorimii/ 3 iulie 1921).

Când vlădică trece oceanul prima dată În mod sigur, au mai rămas destui români, din moment ce peste doi ani, în 1923, însuşi „P.S. Sa Episcopul Lugojului Alexandru Niculescu efectuează o vizită istorică. Gazeta Jiului relatează despre aceasta în Vlădică român în America: „P.S. Sa Episcopul Lugojului Alexandru Niculescu, de mai multă vreme petrece în America, vizitând pe fraţii noştri de peste

Mirajul Americii în presa locală Între 1923-1925, presa petroşeneană redă în tuşe pastelizate o Americă idealizată, alocând spaţii ample prezentării realităţilor americane, bine deodorizate şi cosmetizate. După lectura acestor materiale de presă atractive, este într-un fel explicabilă dorinţa emigrării în America. Dacă mai adăugăm la aceasta şi precaritatea surselor de informare alternativă din epocă, este de înţeles efectul mirajului pe care-l provoacă America asupra muncitorilor din Valea Jiului. Pentru ilustrare, prezentăm mai jos câteva dintre aceste articole.

Notiţe din America „Distracţia? Sâmbătă seara la teatru, cinema, spectacole de varietăţi. Americanii cu naivităţile lor.

Vremea imigranţilor în Valea Jiului Odată cu noua lege a minelor (1867) şi cu darea în folosinţă a căii ferate Petroşani-Simeria (1870), exploatarea mineritului la scară industrială ia amploare în Valea Jiului. Deschizându-se noi capacităţi industriale, era nevoie de forţă de muncă, dacă nu toată calificată, măcar obişnuită cu specificul muncii în subteran. Cum momârlanii s-au arătat reticenţi faţă de noua industrie a mineritului, forţa de muncă a fost atrasă din străinătate.

După construcţia primelor colonii miniere de către societatea braşoveană care se ocupa cu exploatarea câmpurilor miniere, în Valea Jiului apar imigranţii. Printre primii veniţi au fost imigranţii germani.

Nicolae Deleanu arată în „Istoricul mişcării muncitoreşti din România” caracterul multietnic al muncitorilor de la mine şi expansiunea industrială a Văii: „(…) În locul lor (momârlanilor - n.a.), pe meleagurile părăsite de spaima invaziei capitalismului care triumfa, s-au instalat, veniţi în căutare de lucru, sau aduşi de societăţile exploatatoare, mii şi mii de mineri de toate naţiile. Aşa se explică de ce azi se află în Valea Jiului o populaţie foarte eterogenă. Au venit acolo austrieci din Styria, Carintia şi chiar din Tirol, cehi, maghiari dinspre Tisa şi meseriaşi din Budapesta, ruteni, poloni din Galiţia, germani de la Anina (veniţi şi ei, cu o generaţie în urmă, tot din Austria), români din Maramureş, şi mai cu seamă moţi din Munţii Apuseni, goniţi de sărăcia şi de urgia stăpânitorilor localnici (polonii s-au stabilit mai mult la Lupeni, românii maramureşeni la Aninoasa, iar moţii şi maghiarii sunt împrăştiaţi în toate cele şase localităţi. Societăţile au construit colonii, iar unii mineri au reuşit să-şi înjghebeze gospodării proprii. Exploatarea acestor mineri robi s-a lăfăit zeci de ani în voie deplină. În Banat, la Anina în special, deosebirile de naţionalitate erau minime, germanii şi cehii formau o massă compactă; înţelegerea între ei era deci uşoară. Dar în Valea Jiului a trebuit să treacă multă vreme până când cele cinci naţii de muncitori să se cunoască şi să înţeleagă elementarul gând că muncitorii, indiferent de naţionalitate, sunt fraţi întru suferinţă şi, deci, fraţi trebuie să fie în lupta contra stăpânilor”. apa cea mare şi vărsând mângâiere şi însufleţire, zel sfânt şi dragoste către biserica lui Hristos, în inimele atât de dornice după un cuvânt arhieresc ale americanilor noştri”. Săptămânalul petroşenean revine cu amănunte despre primirea de care a avut parte în America P.S.S. Episcopul Lugojului: „Ziarul Românul din America aduce mai nou interesante momente din vizita de acolo a Preasfinţitului Episcop Alexandru al Lugojului. Pretutindeni, marele preot şi primul episcop român care a călcat pământul Americii, a fost primit cu însufleţirea şi dragostea pe care aceşti fii înstrăinaţi ai neamului o poartă faţă de orice mişcare de acasă şi cu deosebire faţă de mişcările religioase şi reprezentanţii autorizaţi ai acestora. Mai ales primirea ce i s-a făcut la Cleveland, parohia în care părintele Nicolescu a păstorit cât a stat în America, a înregistrat momente care nu se vor uita niciodată”. Întrucât prima ştire despre vizita episcopală a apărut în Gazeta Jiului la 16 septembrie 1923, iar ultima notă despre încheierea acesteia vede lumina tiparului la 18 noiembrie 1923, putem concluziona că a fost o lungă misiune apostolică: „Preasfinţitul Alexandru al Lugojului a sosit Duminica trecută (11 noiembrie 1923 – n.r.) din drumul său de apostolie în America. Cercetând toate bisericile gr. cat. de acolo, sfinţind el însuşi trei dintre ele, părintele episcop Niculescu aduce cu sine o experienţă din cele mai bogate şi o reală cunoştinţă a situaţiei în care se găsesc credincioşii de peste Ocean, lucruri de cel mai mare folos pentru viitorul bisericii.

Amintim că Alexandru Niculescu este ales, în 1922, Episcop de Lugoj al Bisericii Române Unite, iar în aprilie 1936 este instalat ca mitropolit.

Sunt interzise şi cele mai naive aluzii la situaţii care pot fi interpretate în mai multe moduri şi, obligatoriu, totul trebuie să fie cu un final fericit.

Duminica – sport sau la bibliotecă (e drept chiar şi cel din urmă sat are o bibliotecă publică, iar în biblioteca new-yorkeză Public Library poate fi găsită orice carte sau ziar. Orice publicaţie maghiară, slovacă sau fie chiar şi din Zanzibar este achiziţionată, dacă există cerere pentru ea) şi, cel mai important, biserica. În New Jersey, de exemplu, duminica este interzis să te joci cu mingea. Nici măcar nu ai voie să te plimbi. Trebuie doar să te odihneşti. Odihna este obligatorie! În Alabama şi în Tenessee fumatul este interzis, fiindcă este dăunător. În restaurante nu ai voie să petreci prea mult timp.

Cafenele un există ...

Americanul de rând, la 16 ani, deja câştigă bani – chiar şi odraslele domnilor, elevi de liceu, în vacanţa de iarnă se angajează la magazine pentru a ajuta la vânzările de sărbători –, iar la 20 de ani, tânărul american deja se gândeşte la căsătorie. Nu prea ştiu să se bucure de tinereţe.

Femeile sunt mult mai distinse, frumoase şi culte. Nicăieri, în niciun alt colţ de lume nu poţi vedea la un loc atât de multe femei cu adevărat elegante şi atât de puţini bărbaţi cărora să le pese de cum arată. Cultul femeii este cu adevărat la rang înalt. Bărbatul împinge căruciorul copilului, spală. În lift femeia intră prima. Şi cel mai în vârstă bărbat îşi ridică pălăria în faţa unei femei. Întotdeauna femeia salută prima – ea alege pe cine vrea să cunoască – şi, chiar şi pe gerul cel mai crunt, bărbatul stă cu capul descoperit atunci când se adresează unei cunoştinţe feminine. Cel care fixează cu privirea o femeie riscă închisoarea, de asemenea şi dacă un bărbat îndrăzneşte să i se adreseze unei femei pe care nu o

vineri, 21 decembrie 2012

cunoaşte.

Iar copilul... Copilul e cea mai respectată persoană din societatea americană. Unui copil i se permite orice, iar părinţii care-şi lovesc copiii sunt pedepsiţi cu închisoarea. Un banc vechi spune că la Broadway un copil dă foc la hârtiile dintr-un coş de gunoi. Poliţistul nu sare să stingă incendiul, ci îl păzeşte pe copil, ca nimeni să nu-l deranjeze. Şcolarizarea este gratuită. De asemenea, şi manualele şi toate rechizitele şcolare. Iar la şcolile superioare, tinerii primesc salariu (bursă) echivalentă cu cât ar câştiga dacă ar munci, astfel încât copiii de origine modestă să aibă acces neîngrădit la educaţie. Deşi, după absolvire, nu este ceva ieşit din comun ca tinerii băieţi să se angajeze ca liftieri, sau hamali în hoteluri. Femeia şi copilul contează în societatea americană... Bărbatul e maşină.

Doar lucrează şi se uzează... Îndopatul gâştelor este strict interzis, fiindcă săraca gâscă suferă când este îngrăşată forţat. În schimb, dacă, mai ales în sud, negrii sunt spânzuraţi nimeni nu este deranjat prea tare”.

Scepticism „Dacă pe un american îl întrebi de X ce fel de om este, îţi va răspunde: - Hmm, n-aş crede să aibă în buzunar mai mult de 10 dolari”.

Remuneraţie mică, după buget… „Salariul anual al preşedintelui Statelor Unite este de 75.000 dolari. Al unui ministru, 12.000 dolari. În schimb, Jerliza şi Chaplin au câştigat într-un singur sezon 90.000 de dolari, respectiv 1.000.000 de dolari. Dempsey, campionul la box, pentru un singur meci a primit 500.000 dolari”.

Trenuri pentru toate buzunarele „Cineva m-a întrebat odată: - De ce în ţara dumneavoastră căile ferate au mai multe clase?

- În America nu există. Bogaţii circulă cu trenurile expres sau Pullmann, iar săracii cu trenurile obişnuite. Căile ferate americane, în sine, sunt o adevărată senzaţie: locomotiva este uriaşă. Golliat pe şine. Şi are o viteză nemaiîntâlnită.

Trenurile sunt confortabile cu fotolii din pluş, rotative. Ospătarul negru îţi oferă apă cu gheaţă. Fotoliul poate fi foarte uşor transformat într-un pat confortabil.

Cu aşternuturi. Încăperi pentru activităţi sociale, de o curăţenie ireproşabilă, reviste, cărţi, masă de scris, radio, telegraf. Unele trenuri au chiar şi cabine de duş. Iar dacă trenul întârzie primeşti despăgubiri în bani în funcţie de întârziere.

Mda, timpul costă bani!”

O vizită simbolică „Smith, când a dorit să devină preşedinte din partea democraţilor, l-a vizitat pe cumătrul pescar, al cărui fiu rătăcitor i-a fost în tinereţe”.

Visul american „Munca este respectată, dar bani cu adevărat câştigă doar cei care oferă muncă altora. Ăsta-i visul oricărui american”.

The United States is the Biggest Bussines in World „Aleşii primesc fiecare, birou, maşină de scris, secretară, bibliotecă în Palatul Congresului şi în biroul fiecăruia atârnă pe perete pozele înrămate ale preşedintelui şi miniştrilor. Pe fiecare scrie: The United States is the Biggest Bussines in World (Statele Unite sunt cea mai tare afacere din lume). Deci, aici, există o afacere cu 110.000.000 acţionari. O afacere în valoare de cca. 300

Siguranţa să intervină După Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 din Valea Jiului, dat fiind noul context istoric, are loc fenomenul invers imigraţiei. Mulţi imigranţi ai Văii Jiului îşi schimbă statutul devenind… emigranţi. În categoria emigranţilor intră muncitorii de origine maghiară care se reîntorc în Ungaria: „În ultimul timp un număr mare de lucrători minieri vrea să se repatrieze din Valea Jiului şi să emigreze în Ungaria. Mulţi dintre ei, de ani de zile, sunt ocupaţi la minele de cărbuni şi cunosc împrejurările exploatărilor. Pierderea acestora ar fi deocamdată în paguba minelor de cărbuni. Lucrătorii aceştia în prima linie n-ar trebui să piarză din vedere, că în Ungaria condiţiunile de trai sunt cu mult mai grele de cât la noi. Salariile sunt cu mult mai mici şi cu toate că preţurile alimentelor în ultimul timp s-au redus în mod considerabil, la raport cu câştigul muncei alimentele şi azi sunt încă cu mult mai scumpe ca la noi”. (Graiul muncitorimei/ iunie 1921) În afară de aceşti repatriaţii, alţi muncitorii din Valea Jiului aleg drumul străinătăţii, cu speranţa într-o viaţă mai bună şi cu gândul stabilirii pe meleaguri străine.

Un document din 1 octombrie 1923 adresat Siguranţei Petroşani de I. Winklehner, directorul general al soc. Petroşani, confirmă faptul că mirajul exotic al străinătăţii propovăduit de agenţii firmelor de recrutare a forţei de muncă sucise mintea multor muncitori, reprezentând un pericol social pentru Valea Jiului: „Onor. Brigada de Siguranţă Petroşani/ Afirmativ iarăşi fac propagandă la Petroşani pentru emigrarea în America. Cu onoare, vă rugăm a observa această propagandă oprită de lege şi a o împiedica după putinţă”.

PRĂVĂLIA CU ISTORII VII miliarde dolari. Aici, fiecare cetăţean este un acţionar. De aceea îşi aleg un preşedinte. Ca să aibă cine să le conducă afacerea”.

I love New York „Cu ocazia unui congres, New York Times le-a făcut participanţilor următoarea descriere a New Yorkului: În New York locuiesc mai mulţi italieni decât la Roma, mai mulţi irlandezi decât în Dublin, mai mulţi germani decât în Bremenn, plus 10% dintre toţi evreii de pe lume. Aici se fac mai multe legături telefonice decât la Londra, Paris, Berlin, Saint Petersburg şi Roma la un loc. Zilnic au loc 2.000 de spectacole de teatru şi de cinema. 1.500 de biserici. 300.000 de turişti zilnic. La fiecare 52 de secunde se oficiază o nuntă şi la fiecare 6 minute se naşte un copil. La fiecare 10 minute ia naştere o nouă afacere şi la fiecare 54 de minute o nouă clădire este dată în folosinţă. Cam ăsta ar fi New Yorkul foarte pe scurt!”.

Minunile hotelurilor americane „Dacă cineva este interesat să se documenteze despre capacităţile de cazare americane, trebuie să ştie de la bun început că doar în New York, în anul trecut (1922 – n.r.), 138 de milioane de străini au avut nevoie de servicii de cazare. În Chicago sosesc zilnic circa o sută de mii de străini. În comparaţie cu aceste cifre gigantice, marile oraşe europene, conform statisticilor, nu sunt decât nişte orăşele neimportante. În ceea ce priveşte industria hotelurilor americane, în bucătării se găteşte exclusiv cu gaz. În multe hoteluri tot anul se găteşte doar cu legume proaspete, care sunt transportate cu vagoane speciale, izolate termic, din America de Sud. În general, hotelurile americane sunt administrate după reguli mult mai stricte decât cele europene. De exemplu, bucătarul şef de la Hotel Plazza din New York îşi permite să se ocupe exclusiv doar de gătirea cărnii de pasăre. În New York se găseşte cea mai mare sală de banchete din lume la Hotelul Commodore. Când şeful unui hotel berlinez a vizitat acest hotel, în sala de banchete luau cina 4.000 de oameni. Pentru astfel de mese festive uriaşe, mâncărurile sunt preparate în imense bucătării locale, iar înainte de servire sunt finalizate în bucătăria centrală din faţa sălii de banchete, astfel încât mâncarea să poată fi servită fierbinte. În timpul banchetelor sunt prezentate spectacole senzaţionale. Americanul nu-şi permite ca nici măcar în timpul mesei să-şi dedice timpul unei singure activităţi. Toate simţurile sale trebuie să fie stimulate permanent. Senzaţia iernii a fost un spectacol de circ cu cai, elefanţi şi lei. Sala de banchete este la etajul trei al unui zgârie-nori. Animalele de la circ au fost ridicate cu elevatoare uriaşe. În toate hotelurile din marile oraşe americane există specialităţi care ar lăsa cu gura căscată orice european.

Hotelul Baltimore din New York are o bibliotecă imensă. Cele mai multe hoteluri au în dotare aparate de primire/ trimitere telegrame care stau permanent la dispoziţia oaspeţilor.

Standardul în buna organizare a activităţii hoteliere este impus de Hotel Pennsylvania – cel mai mare hotel din lume. Proprietar este Statler, german de origine. Reţeaua sa cuprinde hoteluri în aproape toate oraşele importante din America. Cei 3.500 de clienţi ai Hotelului Pennsylvania sunt deserviţi de 1.200 de angajaţi”.

Negrii pentru… negri În Statele Unite apar circa 500 de ziare şi publicaţii, în care negrii scriu pentru negri. În Philadelphia, există o comunitate formată din 134.000 de negri.

Au de ales între 15 publicaţii, din care 8 săptămânale. Indianapolis, 5 publicaţii.

Chicago, 15 ziare ale negrilor. Între toate aceste publicaţii există o concurenţă acerbă pentru atragerea abonaţilor şi astfel să-şi poată mări tirajul. Oferă cupe de aur, organizează concursuri de frumuseţe, premii constând în pălării, costume la comandă, cecuri. În general cam toate adoptă un ton foarte bătăios”.

Emigranţi în portul Constanţa Se pare că realităţile americane de mai sus au avut efect asupra românilor, din moment ce, la 28 septembrie 1924, Gazeta Jiului dă de ştire că „în Constanţa a sosit un grup de 2.200 persoane, care voiesc a pleca la America şi vor fi îmbarcaţi pe vaporul francez Madona pentru New York”.

O statistică a emigranţilor Dintr-o statistică publicată în octombrie 1923 reţinem: „Ultimele statistici în Statele Unite, în 1922, 522.919 străini, iar 81.540 au părăsit teritoriul Uniunii.

Au fost primiţi 65.524 germani, 62.709 mexicani, 60.524 englezi, 49.719 evrei, 37.630 scandinavi, 30.386 irlandezi. Din cele 20.619 persoane, care n-au fost lăsate să debarce, numai 2.609 au fost excluse pentru că erau în plus peste contingentul fixat”. Apropos de contingentul fixat, o ştire din toamna anului 1924 spune: „Călătoria în America. De la noi din ţară nu vor putea călători în America mai mulţi de 631 inşi pe an. Aceasta în urma unei legi noi adusă acum de americani”.

Escroci au fost, escroci sunt încă…

Presa locală e vigilentă în privinţa escrocilor care intermediază formalităţile pentru emigrare, atrăgând atenţia celor interesaţi de emigrarea în America: „În continuare se mai găsesc creduli, care se încred în cuvintele escrocilor. Cu miile

VIII PRĂVĂLIA CU ISTORII îşi cheltuiesc aiurea economiile, sperând ca să poată pleca încă în anul acesta (1923 – n.r.). De cele mai multe ori li se cere să plătească 5.000 lei pentru paşaport şi viza europeană şi bieţilor păcăliţi pentru încă 15.000 de lei li se promite şi viza americană încă pentru anul în curs. Este o minciună sfruntată fiindcă Consulatul american nu solicită nicio taxă, iar vizele sunt date doar de persoanele oficiale şi doar solicitanţilor. Aceşti escroci, de regulă, nu au nici un contact cu oficialităţile. Ei doar caută să adune 1520 de victime şi, după ce încasează banii dispar dincolo de cea mai apropiată frontieră. Atenţionăm încă odată pe toţi amatorii de călătorii în America să nu se lase păcăliţi de aceşti intermediari”.

Pesemne că avertismentul presei din 1923 nu a fost receptat cum se cuvine, din moment ce, în noiembrie 1924, Gazeta Jiului publică nota Ce păţesc cei care vreau (sic!) să meargă în America: „În Bănat mai multe sute de familii au fost sărăcite de oamenii agenţiei de vapoare din Timişoara a Societăţii Baltic America Line. Oamenii acestei societăţi, umblând pe sate, îndemnau ţăranii să călătorească în America, unde vor ajunge milionari. Pentru scosul

vineri, 21 decembrie 2012

Scăpătata aristocraţie rusă de la Paris Chiar dacă în 1922 nu alocă prea mult spaţiu subiectului emigrării, presa locală este, totuşi, fascinată de acest subiect. Curierul Văii Jiului publică la 24 septembrie la loc de cinste, pe prima pagină un exotic articol, Emigranţii, despre decadenţa aristocraţiei ruse în exil, de fapt o prelucrare a unui articol din presa franceză: „În Paris şi oraşele de sud trăiesc cam 30 mii emigranţi din Rusia, dintre aceştia cei mai mulţi sunt aristocraţii regimului ţarist. Le Temps din Paris face o expunere asupra refugiaţilor ruşi şi ne dă câteva amănunte extrem de interesante asupra vieţii acestor ruşi, care trăiesc pe pământ francez, cum şi-au pierdut averea, ranguirea, ce lipsuri duc, ba cum cei mai mulţi sunt săraci şi se zbat în mizerie. În Paris trăiesc după munca lor mai multe sute de aristocraţi, care până aici erau posesori a mai multe milioane. S-ar fi gândit vreodată contele Ignatiev la aceea că Trockij (Troţki – n.r.) şi tovarăşii săi nu se va fi aranjat bine în Moscova şi dânsul va ajunge vânzător de lapte în Gachos? Contele face comerţ cu lapte şi lucrătorii lăptăriei lui se compun din fosta elită a Petrogradului. E curios: nici un conte, contesă nu se ruşinează să mulgă sau să care laptele. Contele b, de asemenea, se ocupă cu comerţ de lapte în Gironde.

Pe bulevardurile Parisului apare adeseori figura impunătoare a unui şofer de la un taximetru, care nu e altcineva decât un fost general rus, care poartă un nume istoric, altcineva decât un fost general, care poartă un nume istoric. În apartamentul casei din Bulevardul Flandrin domnişoarele contese Bobrinskij au deschis un atelier de croitorie. În societatea damelor de elită Sebeko, Izvolskij şi Vasilarskij, în acest atelier lucrează foarte multe domnişoare şi dame, a căror nume se găsesc în almanahul gotha. Se mai găsesc între dânsele şi dame de curte. Soţia adjutantului ţarului Nicolae II croieşte, sora ei lucrează toată ziua la ciorapi, o contesă mai în etate, foarte elegantă, al cărei bărbat a fost ministru pe vremea ţarului Alexandru, coase lenjerie.

Jurnalul din Paris care lasă să iasă la iveală în mod pe cât se poate de discret (numai iniţialele de la numele acestor aristocraţi), mai scrie că fata mareşalului de curte al ţarului a sosit la Paris în aşa hal, că a trebuit să fie îmbrăcată de oamenii de bine. Acum e într-o prăvălie de pe Bulevardul Parisului. O altă domnişoară aristocrată s-a făcut învăţătoare, alta bucătăreasă. Cele mai multe, însă, s-au făcut croitorese sau sunt în prăvăliile de modă. Partea cea mai mare dintre dânşii sunt în strânsă legătură, locul lor de convenire este salonul de modă pe bulevardul Flandrin, a cărui portar este soţia unui colonel rus. Nici colonelul nu stă fără lucru, a intrat ca culegător de bilete la un teatru”. ziar uitat pe banca vagonului.

Un ziar mare s t r ă i n , Hamburger Fremdemblatt.

Era în el o mulţime de mici publicaţii. Una mai deosebită, cu litere mari, zicea:

paşapoartelor luau de la ţărani câte 30.00035.000 lei. Paşapoartele se făceau, dar nu pentru America, ci pentru Ungaria şi Iugoslavia. Ţăranii, porniţi odată la drum, trecând graniţa, erau întâmpinaţi de alţi agenţi ai aceleiaşi societăţii, care cereau alte sume tot atât de mari, pentru alte paşapoarte. În felul acesta, oamenii care şi-au vândut moşiile, ca să poată călători, au fost despoiaţi de toţi banii ce-i aveau, înainte de a ajunge în America. Ei s-au întors acasă lipiţi pământului. Înşelătorii au fost prinşi”.

Ofertă otrăvitoare…

Unele oferte de lucru în străinătate publicate în presă se dovedesc capcane întinse credulilor. În Curierul Văii Jiului din 20 august 1922 citim o relatare cutremurătoare, o veritabilă dramoletă, despre calvarul domnişoarei Ghizela din Valea Jiului, victimă credulă a unor… Negustori de fete: „O poveste tristă şi scurtă, monotonă, asemănătoare cu tonurile unei harmonici, care suspină pe lângă urechea omului.

Povestea se ocupă cu o domnişoară din Valea Jiului cu numele Ghiza K., care a ieşit foarte naivă în viaţă şi a terminat aşa de trist ca o floare, care începe a se ofili, bolnavă şi amărâtă. Încă din luna iulie călători la rudeniile sale în Oradea Marea. Venea singură acasă, în tren era cald, plictisită răsfoia un

Ungarisch-Deutsch sprechende junge Dame wird gesucht nach New-York als Erzieherin zu kleinen Kindern, bei ganzer Verpflegung und 200 Dollar monatlich. Briefe bitte an Postamt 383 Hamburg.

New-York-ul bogat de departe atrăgea fetiţa. Se uită pe hainele ei învechite şi roase, îşi aduse aminte de sărăcia ei. Tatăl ei fusese funcţionar şi nu depusese jurământul (după unirea din 1 decembrie 1918, funcţionarii de alte etnii, în principal, maghiară, erau obligaţi de lege să depună un jurământ faţă de statul român; dacă refuzau să-l depună, erau îndepărtaţi din

funcţia pe care o ocupau - n.r.). În ziua următoare scrise şi se recomandă.

Răspunsul: să vie imediat şi o mie de mărci.

La gară, în Hamburg, o aştepta un domn elegant mai în etate. O conduse în casa lui. Se prezentă ei ca rudenie a familiei de la New-York, unde mergea dânsa. Dânsul vorbea perfect ungureşte şi în fetiţă se născu încrederea, mai ales la vederea soţiei sale frumoase, cu păr cărunt. Îi comunicară că vasul pleacă numai peste şapte zile şi în acest răstimp va rămânea la dânşii. Zilele treceau plăcut în regiunile străine. Teatru, trăsură, hrană bine pregătită, şi fetiţa era fericită, se dezbărase de sărăcie, avea de toate, ceea ce nici nu visase acasă. În seara a patra avură oaspeţi la cină trei domni mai bătrâni. Petreceau vesel. Beau şampanie, se cam turtiră.

A doua zi dimineaţa fetiţa se trezi întro odaie roşie foarte decorată.

Simţea o durere lentă la cap şi o mână caldă o mângâia. Cuvinte drăgălaşe o desmierdau şi atunci înţelese totul. Omul care o înşelase era un acaparator ordinar.

Biata fetiţă înşelată se ruga tânărului: Te implor, ajută-mi! M-au înşelat şi m-au închis aici şi acum zac în faţa dumitale! Întrepune-te, scapămă! Înţelese că vorbeşte unui om frumos, un neamţ blond. Acum vorbea mai curajos: Nicicând n-o să te uit! Fii bun - gândeşte-te la sora matale - că desigur aveţi soră nevinovată, ajutămi, nu mă lăsa aici decăzută.

Tânărul, cu ajutorul poliţiei, scăpă fata. Primi ceva bani de la tânăr. Veni acasă bolnavă, în etate de 18 ani, cu corpul bolnăvicios şi cu fericirea pierdută.

Ca mâine, un altul o împresoară de cuvinte dulci, promisiuni, castele şi pompă. Din nou, ca de un altul, care o duce la fărădelegi, la amor, cu bucurie diavolească o fac; aceasta nu-i doare pe dânşii, nici de cinstea, durerea şi tragedia altora?

Iubire? Nu! Eu!!!”.

CMYK

Galeria din Ziar Supliment de artă plastică din Valea Jiului

Supliment gratuit al cotidianului Ziarul Văii Jiului Anul III Nr. 17 decembrie 2012 4 pagini Realizat de Mihai BARBU

Umorul popular, umorul „oficial” şi umorul subversiv în România comunistă Despre umorul popular în ultimul Epoca de Aur. (Care este diferenţa dintre familia deceniu al comunismului românesc Ceauşescu din România şi familia Ludovicilor din Inventarierea bancurilor care circulau în România, în ultimul deceniu al comunismului din ţara noastră, a fost îndeletnicerea favorită a unui inginer de la Întreprinderea de Transport Bucureşti. Faptul că obligaţiile de serviciu îl făceau să circule pe mijloacele de transport în comun mai mult decât alţi români a favorizat, poate, culegerea acestui material folcloric modern. Cert este că d. Călin-Bogdan Ştefănescu a adunat în acest interval de timp (din 1979 şi până în 1989) un număr de 960 de bancuri ceea ce înseamnă o medie de aproape 100 de bancuri pe an.

Principalul subiect al bancurilor populare a fost mizerabilul nivel de trai al românilor din acea perioadă. Aproape o treime (mai exact 30,42%) dintre subiectele favorite ale celor care „scorniceau” bancurile se refereau, făcând haz de necaz, la situaţile umilitoare la care erau supuşi români în acţiunea lor de supravieţuire zilnică. Umorul este savuros şi are o foarte largă arie de cuprindere a fenomenului. (Foaie verde de sipică/ Noi avem o leafă mare! Sau: Porcul a făcut cerere de reîntregire în RFG pentru că are muşchii acolo şi grăsimea - aici. Sau: De 23 august s-au dat indicaţii de la partid ca lumea să defileze în pielea goală ca să arătăm străinătăţii ca avem din belşug carne, lapte şi ouă! Sau: Locuitorii comunei Flămânzi, de unde a pornit Răscoala din 1907, au cerut partidului să le schimbe numele localităţii. Acum voiau să se cheme: Sătui până-n gât! Sau: Papa a trimis lui Ceauşescu o telegramă prin care îşi exprima satisfacţia pentru modul exemplar în care poporul român a pregătit Postul Paştelui! Sau: Este adevărat că în România porcii sunt ca elefanţii?

Da, ba chiar sunt şi mai rari! Sau: De ce nu se mai găseşte mâncare? Ca să nu se mai facă coadă la hârtie igienică! Sau: În Bucureşti s-au deschis primele magazine sexy: sunt goale puşcă! Sau: Bulă a fost arestat pentru că a fost găsit cu alimente dosite: ulei în păr, zahăr în sânge, ouă în pantaloni! Sau: N-avem carne, n-avem unt/ Dar avem cosmonaut! Sau: Presa informează că până la sfârşitul anului industria cărbunelui va da o producţie - record de 22 de milioane de lihniţi!

Sau: Ceauşescu a introdus o nouă formă de materialism: materialismul dietetic! Sau: De ce sa scumpit telefonul? Pentru că şi ăsta se duce la gură!)

Ceauşescu şi, implicit, cultul personalităţii sale erau doar pe locul doi la capitolul subiecte favorite. Deşi devenise aberant şi părea insuportabil, cultul personalităţii promovat de aparatul de partid pentru uzul personal al geniului Carpaţilor, subiectul acapara doar puţin peste 13% din totalul bancurilor care circulau în

Franţa? Ludovicii domneau pe rând, Ceauşeştii domnesc toţi odată! Sau: De ce în dicţionarele Academiei Române nu mai apare cuvântul „josnic”? Pentru că articulat ne dă: Jos Nicu! Sau: De ce s-a supărat nea Nicu pe transcendentali?

Pentru că au cerut reîncarnarea măcelăriilor!)

Diferenţa mare dintre aceste două procente - 30% versus 13% - dădea mare dreptate clasicilor marxism-leninismului potrivit cărora chiar conştiinţa şi nu cultul personalităţii trece prin stomac. Românul era foarte deranjat de faptul că procurarea hranei zilnice era principalul obiectiv al fiecărei familii iar toate celelalte probleme inclusiv cele care ţin de tarele sistemului - îi stârneau doar un interes periferic. Lumea vedea în Elena Ceauşescu un amiral devreme ce ea comanda pe cel mai mare distrugător din lume.

Care era, bineînţeles, ilustrul său soţ.

Poporul aştepta ca sfârşitul clanului să se petreacă pe cale naturală. În acest sens, se spune că oamenii citeau zilnic, cu mare atenţie, cotidianul România liberă. Era singurul cotidian din România care avea o rubrică de mică publicitate. Intrigată de această lectură atentă a gazetei, o soaţă îşi întreabă soţul ce vrea să afle din ziarul ăla. „Caut şi eu să văd dacă a murit unu!”. „Păi nu ştii că morţii sunt pe paginile din mijloc?” „Ştiu. Dar ăla pe care îl caut el e de prima pagină!”.

O realitate tristă precum era programul Televiziunii Române se pare că nu era percepută în mod dramatic. Grila zilnică de doar două ore şi ocuparea ei, într-un procent zdrobitor, de cuplul prezidenţial n-a inspirat prea

tare pe făcătorii de bancuri. (Amza Pellea a intrat în grevă pentru că nu i-a dat voie să prezinte la televizor un monolog despre isprăvile lui nea Marin cu Leana lu Zăpăcitu. Sau: Noi avem filme proaste pentru că avem actori buni, scenarişti buni, regizori buni şi cenzură foarte bună. Sau: După ora 22, când se încheie programul TVR, oamenii muncii cântă: Ceauşescu şi poporul/ Neau mâncat televizorul! Sau: Într-o scrisoare către redactorii TVR oamenii muncii întrebau: Dragi tovarăşi, dv. care faceţi şi telecinemateca şi telerama, vă întrebăm respectuos: Telemeaua cine-o mai face, că nu se mai vede deloc! Sau: TVR a prezentat două seriale de mare succes: unul înainte de Congres: Calvarul iar altul după Congres: Timpuri grele!)

Opoziţia faţă de regimul comunist se regăseşte, în bancurile românilor, cam în acelaşi procent (12,19%) ca şi opoziţia faţă de Ceauşescu.

Credem că, în această privinţă, în mintea românului, opoziţia faţă de regim cu opoziţia faţă de clanul Ceauşescu se confundau într-o bună măsură. Chiar luate împreună aceste două subiecte nu întrec subiectul principal (recte „Nivelul de trai”) al umorului negru românesc.

Asta ne face să constatăm că, în cazul creatorului popular de umor negru cauzele sunt mult mai puţin importate decât efectul. Întrebare: Ce contradicţie acţionează în socialism? Răspuns: În socialism acţionează contradicţia dintre sistemul socialist şi sistemul nervos! Sau: Ce-o să se întâmple dacă s-ar construi socialismul şi în Sahara? În scurt timp, Sahara o să se importe nisip! În acest context ar trebui remarcat modul în care s-a făcut o permanentă rezistenţă pasivă la tot ceea ce ne chema partidul să facem. Una din cugetările atribuite lui Bulă, bazată pe un subtil joc de cuvinte, este extrem de edificatoare în acest sens: „Dacă tot nu avem benzină, haideţi să ardem gazul!”. La această chemare s-a putut observa, pe tot cuprinsul patriei, o adeziune unanimă.

Mândria regimului comunist de la noi, politica externă dusă de Ceauşescu nu capta, în mod exagerat interesul umoriştilor autohtoni.

Râdeau, de subiectele pe această temă, doar

II

SPECIAL

puţin peste 2% dintre români. Constatăm, astfel, că politica „treburilor dinafară” se află în coada listei de subiecte, fiind întrecută doar de subiectul agricultură (cu aproape 2% din interesul general). Asta înseamnă că vizitele pe tot globul şi primirea, aproape săptămânală, a liderilor lumii la Bucureşti inspira românului o anume reţinere în a lua peste picior implicarea noastră în treburile planetei. Cu toate acestea, cel puţin unul din bancuri pune punctul pe i şi spune mai mult decât o întreagă teorie pe tema independenţei lui Ceauşescu vizavi de lagărul socialist: Ceauşescu are timp să se ocupe de securitatea europeană pentru că are acasă o bună securitate! Sau: Extras din constituţia RSR: România este o republică socialistă condusă de un preşedinte ales din 5 în 5 ani. Numele lui este Nicolae Ceauşescu! Sau: care sunt cele trei lucruri inutile pe lume? Ţâţa babei, puţa moşului şi planul de pace al lui Ceauşescu!

Clasamentul subiectelor favorite ne plasează, la poli opuşi, două probleme ale sistemului care erau, la urma urmei, strâns legate una de alta. Nivelul de trai este, în mod logic, legat şi de starea agriculturii. Nu poţi trăi decent dacă agricultura nu produce iar şi atunci când produce, marfa ia calea exportului. (Cum se culege recolta? Spici cu spici!) Ideea ţăranului era că dacă statul îţi ia tot ar trebui să te descurci pe cont propriu, furându-l când şi cum poţi. Edificator e bancul potrivit căruia, la şedinţa de bilanţ de la sfârşitul anului, un ţăran cooperatist îşi întreabă preşedintele: „Ne mai daţi ceva sau rămânem cu cât am furat?”. Starea agriculturii se preconiza a fi substanţial îmbunătăţită, conform românului hâtru, astfel: bătrânii de la ţară vor fi dirijaţi, din punct de vedere medical, în felul următor: cei cu prostată - la irigaţii iar cei cu parkinson - la semănat. Ţăranul ştia exact ce nu se găsea usturoi pe piaţă: pentru că au plecat toţi căţeii la congres! Românul era extrem de mulţumit, când făcea piaţa, dacă găsea produse „refuzate la export”. Calitatea lor era peste ceea ce se găsea pe piaţa internă şi fericirea era pe măsura poziţionării ţării respective într-unul din sistemele care refuza exportul. Un produs refuzat în Vest avea o cu totul altă căutare decât un produs similar refuzat de Estul comunitar. Economia centralizată era şi ea ţinta a circa 2 % din bancurile deceniului nouă al secolului trecut. Exista un motiv cinegetic pe baza căruia se motiva această indiferenţă: cică în România erau, în acea vreme, pe cale de dispariţie trei animale: leul, râsul şi elanul. După ele a dispărut şi somnul.

Umorul maxim este atunci când poţi râde de tine însuţi. În România acelor ani la noi erau înregistraţi, cu acte în regulă, peste patru milioane de comunişti.

Acest subiect nu a atras decât 4 la sută din temele umorului popular. Să recunoaştem că nu e foarte mult.

Cam de acelaşi „succes” se bucură şi Securitatea şi Miliţia, cu aproape 5 la sută din bancurile care îi au ca eroi de neconfundat. Securitatea care s-a dovedit omniprezentă în viaţa românilor de zi cu zi nu ocupă, în mentalul umoristic colectiv, decât un interes periferic. Securitatea era dotată cu două arme imbatabile: 1. trasul cu urechea şi 2. aruncatul cu privirea. Sau: Noi ne adunăm câte trei-patru la unul dintre noi şi ne distrăm spunând bancuri politice. Dintre noi, unul e securist. Nu ştim care, dar asta ne dă o senzaţie deosebită! Sau: S-au pus în comerţul socialist suluri de hârtie igienică în două exemplare: unul dintre ele se pune la dosar!

Locurile de mijloc în acest clasament neoficial al interesului cantitativ faţă de subiectele diurne ale Epocii de Aur ocupă Industria, Drepturile omului, Critica marxismului, Cultura şi Învăţământul. Industria a acaparat subiectele a peste 8,5% din bancuri, adică de aproape două ori mai mult decât Economia şi Agricultura luate la un loc. Chestiuni care, într-un sistem democratic, ar face obiectul militantismului activ al mai multor ONG-uri

vineri, 21 decembrie 2012

suscită interesul unui sfert din subiectele generale. E vorba despre Drepturile omului, Critica marxismului, Cultura şi Învăţământul.

Privitor la cultură „la nivel naţional, ca şi în fiecare judeţ, s-au înfiinţat comitetele de cultură şi excitaţie socialistă!” Cei din învăţământ ştiau exact care sunt treptele realizării în R.S.R. Ele erau, în ordine, U.T.C., P.C.R., R.F.G.! Despre religie se spunea că în România comunistă erau două secte: baftiştii - care sunt minoritari şi protestanţii - care sunt majoritari! Sau: România e o ţară de credincioşi care postesc 7 zile pe săptămână, ard seara lumânări şi merg duminica la slujbă.

Despre drepturile omului în socialism nimeni nu-şi făcea nicio iluzie.

Fericirea era dincolo de Zid. Oficial se ştia că de la capitalism la socialism se trece prin revoluţie proletară. Invers, trecerea se făcea prin Oficiul Naţional de Turism!

Câteva concluzii preliminare Niciuna din aceste teme nu s-a bucurat de un interes liniar. În funcţie de evenimentele interne şi externe, interesul conceperii de noi bancuri a variat mereu într-o strânsă legătură. De exemplu „Opoziţia faţă de regim” a fost sub media obişnuită până în anul 1986, apoi s-a manifestat exploziv ajungând, în anul 1989, la o dublare a numărului de bancuri faţă de media anuală.

Subiectul „Nivelul de trai” scade spectaculos în 1982 faţă de 1981 pentru că la începutul anului 1982 într-o şedinţă comună a C.C. al P.C.R., a Consiliului suprem al dezvoltării economice şi sociale la care s-a alăturat şi Consiliul de Stat al R.S.R. s-a discutat şi s-a aprobat „Legea privind retribuirea personalului muncitor, a alocaţiei de stat pentru copii şi a pensiilor”.

Efectul imediat e scăderea de la 44 de bancuri pe această temă, înregistrate în 1981, la doar 25 în 1982. Poporul resimte o relaxare a stresului cotidian pricinuit de nivelul de trai şi evenimentele care le-a generat nu mai sunt subiecte de haz. Din această pricină şi interesul omului pentru a mai face bancuri pe acest subiect a scăzut în mod firesc.

Bancurile cu subiectul „Industrie” are un maxim în 1981, un minim absolut în 1982 şi trece peste medie din 1986 până în 1989. Ce aduce anul 1981 pe plan industrial de face ca producţia de bancuri pe acest subiect să explodeze? La începutul acelui an a început o campanie susţinută de „reducere consumurilor de materiale, materii prime, energie, combustibili şi valorificării resurselor recuperabile”. (Două bancuri pe această temă sunt edificatoare: M.A.N. / Marea Adunare Naţională a aprobat legea privind regimul termic în birouri şi în locuinţe. S-a hotărât că temperatura să fie de 20 de grade: 15 - înăuntru şi 5 - afară. Sau: Din cauza crizei energetice se schimbă stema R.S.R.: în locul soarelui va figura un bec de 25 W).

A urmat, în aprilie 1981, o altă campanie de reducere a personalului indirect productiv, în iunie s-au stabilit principiile de bază ale normării ştiinţifice a producţiei şi a celorlalte activităţi şi creşterea productivităţii muncii. Ceauşescu vorbea mereu de creşterea productivităţii muncii şi a trasat ca sarcină dublarea acesteia până în 1990. Pe de altă parte se impuneau peste tot în industrie noi şi noi reduceri de materiale, combustibili şi de resurse umane. Şi creşterea numărului de bancuri pe tema „Drepturile omului” are o explicaţie logică. Punctul maxim s-a înregistrat în 1985 pentru că în acel an s-au acumulat nemulţumirile faţă de restrângerea evidentă a libertăţilor individuale prin decretul privind regimul aparatelor de multiplicat, a materialelor necesare reproducerii scrierilor şi a maşinilor de scris adoptat de Consiliul de Stat al R.S.R. în ziua de 28 martie 1983, prin legea privind contribuţia bănească şi în muncă a cetăţenilor pentru efectuarea unor lucrări cu caracter obştesc (5 iulie 1985) şi „perfecţionarea continuă a activităţii de sistematizare a localităţilor”(august 1985).

Astfel, putem afirma că umorul popular s-a dovedir asemenea unui sensibil seismograf care înregistrează fidel orice frământare a societăţii. Vom vedea mai jos cum funcţiona umorul de tip „oficial” în aceeaşi perioadă istorică.

Despre Umorul „oficial” în România comunistă Umorul „oficial” în comunismul românesc are o singură marcă: Urzica. Era singura revistă de satiră şi umor care apare, fără concurenţă, pe toată întinderea perioadei comuniste în România. Ea a apărut săptămânal imediat după instalarea regimului comunist, bilunar - în anii de mijloc şi lunar - în anii 80. În prima perioadă, revista se tipărea într-o policromie compusă din culori extrem de vii pentru că are un pronunţat aer festivist.

SPECIAL III

vineri, 21 decembrie 2012

Toate cele bune se petrec în Est şi mai cu seamă în Uniunea Sovietică, toate relele se întâmplă în lumea capitalului. Deşi lucrurile sunt tratate antinomic, în alb şi negru, policromia ajută, din punct de vedere vizual, propaganda comunistă.

Colectivul de redacţie nu apare, în caseta tehnică, pe toată perioada cât la conducerea revistei s-a aflat dramaturgul Aurel Baranga.

Acesta a fost un avangardist de marcă până în anul 1947. El e unul din autorii celebrei reviste intitulate P.a. După 30 decembrie 1947, el trece cu arme şi bagaje în tabăra comuniştilor reuşind să devină comediograful „oficial” al acestei perioade. Aurel Baranga (n. 20 iunie 1913, Bucureşti- d. 10 iunie 1979, Bucureşti, pseudonimul lui Aurel Leibovici) a scris în 1948 textul imnului României comuniste, “Zdrobite cătuşe”, muzica fiind compusă de Matei Socor. Tot în 1948, Aurel Baranga a primit ca „sarcină de partid” să înfiinţeze revista de satiră şi umor Urzica.

Din 1949 şi până la sfârşitul vieţii, survenită în ziua de10 iunie 1979, el a fost redactorul şef al Urzicii. A fost căsătorit cu actriţa Marcela Rusu, fosta soţie a lui Alexandru Bârlădeanu. O legendă a vremii spune că, însoţind o delegaţie de la revista-soră din Uniunea Sovietică intitulată Krokodil, Baranga a fost confundat cu un membru al delegaţiei oficiale venite de la Răsărit şi redactorii i-au oferit un mare buchet de flori.

Adevărul era că Baranga nu dădea deloc pe la redacţie, i se trimiteau acasă - cu şoferul materialele şi banii cuveniţi pentru înalta sa funcţie. Părerea unanimă a fost aceea că nu a vrut să-şi rişte funcţia propunând lucruri îndrăzneţe sau interpretabile. După el a venit Manole Auneanu, un prozator oarecare dar cu merite certe în promovarea

saloanelor de umor din ţară, iar în ultima perioadă a fost instalat Niculae Stoian, un poet proletcultist de proastă calitate. Iată ce povesteşte Ovid. S. Crohmălniceanu despre Aurel Baranga în capitolul Avangardism în haină militară din volumul Amintiri deghizate, Editura Nemira, 1994. În 1947, Tristan Tzara revenise în România după trei decenii de absenţă. Intenţia sa era să ţină intelectualilor bucureşteni o conferinţă intitulată. Le surrealisme et l’apres guerre. Printre multele obligaţii protocolare, Tzara şi-a găsit timp şi pentru o întâlnire privată cu câţiva din prietenii săi români. Aceasta a avut loc la Saşa Pană acasă şi au fost invitaţi Crohmălniceanu, Nina Casian cu soţul, Vladimir

Colin şi Aurel Baranga. Tzara se scuză că va vorbi în franceză dar îi roagă pe toţi ceilalţi să i se adreseze în română. Saşa Pană îi arată oaspetelui său tot ceea ce făcuseră avangardiştii români în absenţa lui din România. Pe masă s-a adunat un maldăr impresionant de reviste, plachete şi afişe. La un moment dat, Pană a adus din camera de alături „o mică revistă, în patru pagini lunguieţe şi titlu impronunţabil. Era chiar numele organului sexual bărbătesc, imprimat cu litere groase pe copertă. Publicaţia apăruse la 1 Octombrie 1931, în 13 exemplare şi avuse un singur număr, suficient ca să provoace arestarea acelora care o scoseseră şi împinseseră neobrăzarea până acolo încât să-i trimită lui Nicolae Iorga cu dedicaţia: „Tu ai? N-ai!”. Autorii isprăvii fuseseră mezinii mişcării de avangardă, pe atunci, Paul Păun, Gherasim Luca, S. Perahim şi Aureliu Baranga, cum preciza frontispiciul năstruşnicei tipărituri, subintitulate „organ universal”. Unul dintre aceştia era de faţă.

Tzara era fascinat de scandalosul produs publicistic. Nimic nu-i atrăsese mai tare atenţia decât cele patru pagini lunguieţe. Baranga a sesizat interesul lui Tristan Tzara faţă de revista la care fusese editor şi i-a spus faimosului oaspete: „Ei au făcut astea, iar noi numai atât”.

Era, desigur, o falsă modestie. Cu Urzica lucrurile au stat exact pe dos. O cantitate imensă de maculatură propagandistică din care foarte puţine lucruri s-au salvat.

Umorul promovat de revistă în cei peste 40 de ani de apariţie neîntreruptă este unul benign sau, în termenii încetăţeniţi astăzi de calculator, unul de tip soft.

Desenele mai curajoase erau, în mod paradoxal, cele fără cuvinte. Ele nu prea apăreau la Urzica decât atunci când subtilitatea lor păcălea vigilenţii cerberi de la Direcţia presei, numele sub care se ascundea Cenzura comunistă. Ele mai apăreau, uneori, în cataloagele saloanelor internaţionale de umor, în cele naţionale şi pe simezele unor expoziţii colective sau personale. O caracteristică ce m-a intrigat a fost faptul că, de-a lungul apariţiei revistei, titlurile păreau aceleaşi şi pentru că erau scrise cu litere a căror culoare alterna. Era fie o literă albă şi una neagră fie, în funcţie de policromia aleasă, în două culori complementare. Ce distanţă e de la aceste anoste titluri bicolore la literele groase şi apăsate ale revistei pomenite mai înainte...

Ca o replică la imobilismul practicat de revista oficială de satiră şi umor apare în perioada 1974-1975 o pagină de umor intitulată „Racul” în săptămânalul-fenomen al acelor ani. Este vorba de Flacăra condusă de poetul Adrian Păunescu care atingea, în perioada când apărea color şi pe o hârtie de calitate, un tiraj ameţitor: 160.000 de exemplare. Pagina se voia de avangardă (deviza Racului era „Retrage-te înainte!”) ceea ce, în raport cu Urzica, chiar era. Pagina era girată de Sorin Postolache, un redactor al revistei - care făcea şi caricatură la un nivel artistic mediu - şi Ion Dogar Marinescu - un maestru al umorului negru şi absurd. Aceştia alcătuiau - pe rând iar uneori împreună - pagina respectivă dar diferenţele de abordare erau evidente. Pagina apare vreme de trei ani dar între ideea cu care au pornit la drum şi ceea ce a ieşit spre final era o mare diferenţă. Umorul grafic apărea tot mai rar, spaţiul fiind cedat, de voie de nevoie, unor umorişti de serviciu. Din păcate ceea ce scriau la această pagină (atât Teodor Mazilu cât şi Ion Băieşu) nu era la înălţimea pieselor de teatru pe care le scriau cei doi. Faptul că umorul grafic „de avangardă” cedează teren în faţa unor (anoste)

texte de umor poate fi motivat şi de plecarea din ţară a unor caricaturişti de primă mână precum Ion Dogar Marinescu, Toni Avram, Iosif Teodorescu sau Dan Hayon. Cei care au rămas „să stingă lumina” au fost, printre alţii, Bour, Boacă, Claudiu, Pim, Ion Barbu, Furnea, Dragoş, Demol ş.a.m.d.

Ca o concluzie preliminară vom spune că temele atacate de revista oficială erau cele ce ţineau de birocraţie, de neîndeplinirea sarcinilor de plan, de rebuturile în cantităţi impresionante, de stocurile supranormative, de calitatea proastă a produselor sau serviciilor, de chiulul de la şcoală şi serviciu, de angajamentele nefondate şi altele ejusdem farinae. Toate aceste tare criticate, la un nivel ierarhic extrem de jos, au fost caii de bătaie atât timp cât a ţinut şi comunismul la noi.

Din acest punct de vedere, umorul „popular” şi umorul „oficial” în România comunistă au parcurs drumuri paralele şi s-or fi întâlnit, poate, undeva în infinit. Cât despre umorul „subversiv” acesta a mers mână în mână cu umorul „popular” şi unele din desenele „fără cuvinte” publicate de caricaturiştii români, cu precădere, în cataloagele marilor saloane de umor din lume.

Eroii comici „oficiali” şi eroul comic subversiv în comunism Eroul comic al tuturor românilor din Epoca de Aur a fost Bulă. Wikipedia ne spune despre Bulă că este este un important personaj fictiv al umorului românesc. O căutare pe Google ne raportează la “Bulă” un număr de circa 23.500.000 de rezultate ceea ce ne prilejuieşte o constatare oarecum firească. Fiecare român, de acasă sau risipit în lumea largă, are parte de un Bulă personal. Am zice chiar, câţi români - atâţia Bulă. Deşi Google ne de o impresionantă listă de trimiteri la acest personaj popular, Wikipedia expediază subiectul în câteva rânduri. “Bulă, un bufon şi un laş (?!), a fost creat în timpul regimului comunist al lui Nicolae Ceauşescu. Numele, pe lângă alte înţelesuri, vine de la modificarea, cu o literă, a cuvântului vulgar sinonim cu penis!”. Formularea din Wikipedia ni se pare falsă cel puţin în a doua

IV SPECIAL parte a ei. Nu credem că un erou popular poate fi, în acelaşi timp, şi un om laş. Niciunul din bancurile populare nu ni-l prezintă sub această înfăţişare morală prea puţin măgulitoare. În 2006, Televiziunea Română a realizat un concurs în care românii au votat pe cei mai mari 100 de români ai tuturor timpurilor. Bulă a ocupat un periferic loc 59. Silvian Cenţiu, Un ardelean în Silicon Valley, citat tot de Wikipedia, a comentat acest show, scriind următoarele: “Când am menţionat numele Bulă, personajul omniprezent în glumele românilor, în San Francisco sau New York, am fost încântat să-i aud râzând pe membrii audienţei, înainte să termin gluma - am ştiut că ei erau Români”. Încercările oficiale de a-l substitui prin alte personaje-fanion au eşuat în mod lamentabil. O excepţie ar putea fi considerată apariţia unui personajmascotă inventat de Cutezătorii, revista pionierilor români. Dodo Niţă, autorul Istoriei benzii desenate româneşti, (Vellant, 2010), îl descrie astfel: “Minitehnicus este un roboţel simpatic şi omnipotent care face numai fapte bune.

Din nasul său rotund ţâşneşte o rază laser cu care poate tăia metalele cele mai dure sau poate prăji un hotdog pentru prietenul său, Pif”. Minitehnicus a fost desenat de Jose Cabrero Arnal (un francez de obârşie spaniolă şi comunist, ca orientare). Creat de Arnal, eroul român e desenat, vreme de câţiva ani, de arhitectul Radu Marian, cel care avea să devină, după Revoluţie, unul din primarii Constanţei. Dacă la început, eroul român evolua în compania lui Pif şi Hercule, doi super eroi promovaţi în reviste ce apăreau sub egida Partidului Comunist Francez, ulterior el are parte de doi tovarăşi de joacă români: puştiul Tiristor şi roboţelul Liţă. În epocă, Minitehnicus a creat o adevărată modă împrumutându-şi numele unor tabere, concursuri şi expoziţii ba chiar, în anii 70, se intenţiona editarea unei reviste dedicată lui în totalitate. Acest lucru era, însă, prea mult. Se spune că însuşi Nicolae Ceauşescu s-ar fi opus unui astfel de proiect.

Numele lui, similar cu al unui tânăr priceput la toate cele, a rămas şi în mintea celor care şi-a deschis mici afaceri de nişă după anii 90. Mulţi dintre ei şi-au botezat societăţile nou create chiar „Minitehnicus” SRL. Revista Urzica, singura revistă de satiră şi umor care a apărut pe toată perioada comunismului de la noi, a încercat, timid şi la intervale mari de timp, să propună cititorilor săi câţiva eroi ce se voiau plini de spirit şi de umor. O caracteristică a acestor eroi era că acţionau în cadrul unor desene care nu apelau sau apelau foarte rar la cuvânt.

O încercare a Urzicii de a crea eroi populari are loc în anul 1970. Atunci, graficianul Pompiliu Dumitrescu imaginează un tânăr erou pe nume Gogulici care ar trebui, potrivit titlului dat serialului, să fericească lumea. E un personaj prevăzut, la început, cu o umbrelă iar, ulterior, cu ochelari. Autorul ne atrage atenţia cu „orice asemănare cu realitatea nu este chiar cu totul întâmplătoare”. După doar şapte episoade, Gogulici îşi dă, fără nicio explicaţie, obştescul sfârşit. Până atunci bietul Gogulici a acţionat pe zebra pietonală, în audienţe la şefi, la schi (sfârşind pe un pat de spital), în maşină (sfârşind tot la spital) şi în spiritul legii 18, întrebând un personaj sus-pus de unde avea averea. A fost şi ultima întrebare pe care a pus-o el în paginile revistei.

Albert Poch şi-a denumit eroul Bilă, o trimitere evidentă la numele eroului popular care nu avea voie să apară în revistele oficiale. Situaţiile în care evolua Bilă erau departe de cele pe care le trăia românul în viaţa reală. Eroul său acţionează în cadrul unei benzi desenate în patru episoade în situaţii comune unui umor casnic. Serialul începe în noiembrie 1979 şi sfârşeşte după ce Bilă este plimbat pe la birou, la televizor (unde eroul se consumă inutil strigând: „Hai Mache!, Hai Tache!, Hai Lache! în timp ce nevasta îl aşteaptă răbdătoare până când strigă şi ea la rândul său: „Hai la masă!”), la service-ul auto (unde intră cu o maşină şi

vineri, 21 decembrie 2012

pleacă cu o roată) iar, pentru variaţie, se întâlneşte cu extratereştrii. Ăsta era nivelul până la care se puate critica în Urzica.

Un alt desenator, Dan Hayon, a creat două personaje sumar creionate care stau la o masă, mereu în aceeaşi atitudine dezabuzată, şi care filozofează adânc pe teme generale. Desenele apar extrem de rar, aş zice din an în paşti, dar de fiecare dată replicile eroilor sunt memorabile şi citate de lumea subţire. Astfel, în nr.

3/15 februarie 1979, apare următoarea legendă: „Nu-nţeleg de ce ai mei nu-nţeleg că eu, nefăcând nimic, nu-mi bat joc de muncă, ci din contră, le-o scot în evidenţă”. E un mod subtil de a spune că nu numai munca fizică este de preţ în comunism ci şi munca intelectuală ce poate da naştere, iată, la panseuri subtile. Tot în acel an este reprodus un desen cu care artistul a participat la Salonul umoriştilor. „Mă gândesc la toate obiectele care ne acoperă, ne apără de valuri, de ploi, de pietre, care iarna ne ţin de cald iar vara răcoare. O să putem oare să ne revanşăm vreodată?”.

După Revoluţie, Urzica şi-a schimbat numele în Moftul român dar revista nu avea nimic din spiritul caragialesc din care se revendica. După ce a fost îndepărtat de la conducerea Uniunii Scriitorilor, Dumitru Radu Popescu a fost trimis să lucreze la Moftul român, o revistă finanţată de Ministerul Culturii. Era un maximum al dezonoarei scriitoriceşti. Revistei nu i-a fost de niciun folos această infuzie de talent scriitoricesc. Moftul român a murit lent dar sigur după câteva luni de apariţie scrisă şi desenată în spiritul ofilitei şi perimatei Urzici. Nimeni nu a sesizat, la pomenita revista, că spiritul vremurilor era cu totul altul...

Eroi perisabili, Super eroi şi Eroul veşnic.

Imagini după Revoluţie După Revoluţie apar câţiva super eroi. Potrivitlui Dodo Niţă, primul dintre ei e Gregory Proteus desenat de Sandu Florea, un desenator care depusese o cerere de emigrare în SUA ceea ce îl făcuse indezirabil în paginile publicaţiilor româneşti. După ce publică trei comic book-uri intitulate Proteus a câte 15.000 exemplare fiecare, în 1992 primeşte viza pentru America şi lasă baltă toate proiectele sale legate de România. Ceilalţi eroi sunt, în ordine cronologică, SuperIonescu (1996) desenat de Florin Bostan, scris de Sorin Tudor şi colorat pe computer de Radu Popovici. El evoluează în revista Quadrant, în doar două numere. În acest interval el salvează Bucureştiul în 2096 de invazia navetelor spaţiale... de bere. La Iaşi apare SuperCostel, un erou desenat, din 1998, de Lucian Amarii. SuperCostel e un Om Motan care a căpătat puteri superpisiceşti de la motanul Serioja după ce l-a prins trişând la poker. Aventurile lui SuperCostel apar în Ziarul de Iaşi.

Al treilea erou este Harap Alb, o variantă reloaded în care Gerilă e Iceman, Păsări Lăţi Lungilă e Plastic Man, iar Ochilă e Daredevil. Eroul lui Creangă, desenat de Andrei Moldovan şi echipa de la Harap Alb continuă, ne întreţine, azi, iluzia că şi la noi comicsul poate exista şi pe termen lung. În final nu ne mai rămâne decât să tragem o concluzie deloc festivistă despre o epocă marcată de festivism. O să apelăm tot la Bulă şi la anunţul său făcut de el chiar de Ziua Armatei: „Ieri, s-au tras 21 de salve de tun. Se zice că n-au nimerit pe cine trebuia...”.

CMYK

şcoală & cultură Apare sub îngrijirea prof. Irina Boboc

pe Jiul de Est şi Jiul de Vest

O poveste cu… poveşti numai bune de citit la gura sobei:

Vâlva minei

Supliment gratuit al cotidianului Ziarul Văii Jiului Anul IV Nr. 115-116 21 decembrie 2012 8 pagini ISSN 2068 - 3650

e inil g a P VIII I-

Scrisă de Arpad Schreiber, conductor principal de mine, şi adusă la lumină de Marian Boboc, redactor şef ZVJ O recuperare importantă pentru mitologia minerilor Arpad Schreiber a fost un cadru tehnic minier, conductor principal de mine, cu notabile preocupări publicistice. De numele său se leagă apariţia în Valea Jiului în perioada interbelică a două importante publicaţii tehnice, Montanistică şi metalurgie şi Conductor technic, care au găzduit cu generozitate şi interesante materiale despre viaţa, istoria şi mitologia minerilor.

La sfârşitul anului 1933, Arpad Schreiber începe publicarea serialului Vâlva minei în revista Conductor technic. Dat fiind ritmul de apariţie al revistei, probabil Vâlva minei este printre cele mai longevive seriale din istoria presei, din moment ce publicarea sa se întinde pe parcursul a 4 ani: 1933-1936.

După un preambul în care explică povestea… poveştii vâlvei minei şi importanţa demersului său publicistic, Arpad Schreiber publică, în limbile română şi maghiară, 11 poveşti, pline de magie şi

Prefaţă Vreau să reînviu şi să culeg legende şi tradiţii vechi miniere care, atât în trecut, cât şi în prezent, umblă din gură în gură printre populaţia minieră, care au fost moştenite din tată-n fiu şi în care aurarul crede neclintit.

Conform tradiţiilor miniere, minerilor care lucrează sub pământ, le apare în răstimpuri o fiinţă supranaturală, care de cele mai multe ori apare ca un om mic, îmbrăcat în alb, cu o barbă

mister din ciclul Vâlva minei.

Primul număr al revistei Conductor technic a apărut în 1928, fiind Buletinul Uniunei Generale pentru Asigurări Sociale. Redacţia era situată la Petroşani, pe str. Mihai Viteazu, nr. 6. Directorul publicaţiei era A. Schreiber, iar redactorul responsabil era Ştefan Tomuţa. Revista apărea de regulă în 8 pagini, 4 în limba română, 4 în limba maghiară, dar şi în 16 pagini. În urmă cu câţiva ani am publicat în Dosarele Ortacul câteva poveşti din acest serial. Între timp, am continuat documentarea şi am ajuns să recuperez 11 poveşti cu Vâlva minei, care vor vedea lumina tiparului într-un viitor volum. Poate până atunci voi mai afla şi altele.

Dincolo de importanţa lor pentru mitologia minerilor, cred că cele 5 poveşti din ciclul Vâlva minei, pe care le repunem în circuitul cultural, constituie pentru cititorii Prăvăliei cu istorii un dar fermecător de Crăciun. Aşadar, lectură agreabilă!

Marian BOBOC

albă, lungă până la genunchi. În mâna acestei fiinţe supranaturale se poate vedea o lampă strălucitoare, care arde cu o flacără mare, dar de multe ori apare şi fără lampă şi, în astfel de cazuri, este înconjurată de o lumină tainică şi orbitoare. În afară de îmbrăcămintea-i albă, această fiinţă supranaturală mai apare şi în felurite veşminte portului naţional local, ba chiar a fost văzută apărând ca fată îmbrăcată în haine albe sau negre, ba chiar ca moşneag sau soldat.

Vâlva minei face adeseori atenţi pe mineri prezenţei sale fără apariţie, prin diferite sunete sau semne. Cântă asemenea cocoşului, latră sau produce un sunet asemănător tic-tac-ului de ceasornic. Îi place să-şi facă cunoscută prezenţa şi prin sunetul asemănător vuietului cascadei.

După părerea minerilor, dacă vâlva minei îşi face cunoscută prezenţa numai prin semne, atunci cauzează nenorocire. După observarea acestor semne, locurile de muncă din jurul semnului încetează pentru mult timp. Numele acestei vâlve este „vâlvă rea”.

Apariţia cu înfăţişare de om şi făcătoare de bine o numeşte minerul „vâlvă bună”.

Vâlva bună dă minerului şi îndrumări asupra căutării aurului, în multe cazuri îi conduce prin galerii de mină subpământene, necunoscute, spre punctele unde se găseşte aur, apoi după luarea aurului, îi readuce la locul de plecare.

Tot atunci vâlva minei recomandă minerului ca să nu vorbească nimănui despre cele întâmplate, căci în caz contrar îl va ajunge mare nenorocire. Minerii respectă îndrumările

vâlvei, căci îşi dau seama că, prin călcarea acestei îndrumări, îşi pot cauza un mare rău. Se spune că au fost unii mineri care nu au crezut sfaturile vâlvei, ci s-au lăudat cu faptele bune ale acesteia şi, pe aceştia, mai curând sau mai târziu, i-a ajuns nenorocirea în mină. Ba chiar unii care, uitând de promisiunea lor au destăinuit cele întâmplate, de teamă că vâlva minei se va răzbuna asupra lor, n-au mai intrat niciodată în mină.

Minerul ţine în taină şi, numai când devine incapabil de muncă şi astfel nu mai poate umbla în mină, sau când se lasă de minerit, le povesteşte.

Când pe miner l-a ajuns norocul de a dat peste o vână bogată în aur, aceasta se poate vedea şi din înfăţişarea sa exterioară: se îmbracă mai bine, trăieşte mai bine, preajma casei este mai zgomotoasă şi capul familiei - după obiceiul moştenit al minerului - soarbe mai mult din zeama de struguri.

Cunoscuţii, rudele, în astfel de cazuri, asaltează capul de familie, că de unde îi ajunge mai mult din cele trebuincioase? Acesta păstrează rezervă în privinţa lămuririlor. Atunci, bineînţeles, încep flecărelile cunoscuţilor. De regulă, pun cazul în legătură cu vâlva minei, când de fapt n-a fot altceva decât puţin noroc peste care poate da orice aurar.

Când vâlva apare sub formă de vâlvă rea, adică agresivă, ba chiar înspăimântătoare, atunci minerii sunt cuprinşi de spaimă şi groază şi, odată cu dispariţia fantomei, îşi părăsesc locul de muncă şi ies din mină. În ziua următoare când se întorc în mină, văd că locul lor de muncă s-a surpat în adâncime. Prin urmare, dacă ar fi rămas acolo, cu siguranţă că şi ei s-ar fi scufundat în adâncime.

Această fiinţă supranaturală, deci, nu numai conduce pe mineri spre locurile care au

II

SPECIAL

vine mai bogate în aur, ci apare şi în caz de pericol, şi prin înspăimântarea lor, îi constrânge să părăsească locul lor de muncă, deci veghează şi asupra vieţii lor.

Aurarul ştie că vâlva minei ajută numai pe săracii buni şi cu credinţă de Dumnezeu, deci se străduieşte să ocolească răul pe cât posibil, cercetează biserica, se ocupă bucuros de Dumnezeu, ca nu cumva fiinţa supranaturală să ascundă de el aurul existent. Iată, vâlva minei ca un corector al moralei.

După părerea aurarului, vâlva minei este o astfel de fiinţă care veghează, păstoreşte asupra minelor, le supraveghează şi, deoarece aurarul petrece cea mai mare parte a zilei şi a nopţii sub pământ „căutând comori”, săvârşind munca cea mai grea ce se poate închipui, simte că vâlva minei îl păzeşte şi pe el, veghează şi asupra lui.

Iată, originea cuvântului vâlva minei.

Aurarii nu pot fi convinşi de inexistenţa vâlvei minelor. De aici derivă propriu zis şi marea religiozitate a populaţiei din acea regiune, deoarece sunt de părere că vâlva minei este trimisă de Dumnezeu şi, ca atare, îi cred puterea nemărginită. Va să zică, după părerea minerilor, vâlva minei este o fiinţă din lumea cealaltă, trimisă de Dumnezeu, a cărei chemare este de a veghea asupra lor, de a-i ocroti, de a răsplăti pe cei buni, iar pe cei răi de a-i pedepsi. În cazul din urmă, aşa cum am mai spus, poartă numele de vâlvă rea.

Dacă cineva este atins de vreun rău sau de vreo nenorocire în legătură cu vâlva minei, convingerea neclintită a aurarului este că acea persoană a meritat aceasta, căci în caz contrar vâlva minei nu i-ar fi făcut nici un rău.

Aurarii îşi cred profesiunea, pe care cu toată greutatea ce o prezintă, o iubesc, ca o chemare mai înaltă. Fie existenţa cât mai sărăcăcioasă, nu se descurajează, căci trăieşte în ei speranţa că, dacă nu astăzi, probabil mâine, dar totuşi razele soarelui vor luci asupra lor şi munca lor grea va fi încoronată de succes. Îşi dau seama că vâlva minei va avea grijă ca, cu timpul, să facă rost tuturor de o mai bună bucăţică de pâine.

Minerul nu se teme, în tot cazul, de vâlva minei, dacă se întâlneşte cu ea, îi ascultă îndrumările şi o urmează oriunde. În timpurile de astăzi, vâlva minei apare rar - spune minerul - şi aceasta o atribuie faptului că oamenii de astăzi s-au stricat, sunt răi şi ca urmare a acestora, vâlva minei nu-i mai găseşte vrednici de ajutorul său. Populaţia minieră spune că nici nu va mai fi bine până când oamenii nu vor fi mai buni, căci aurul este păzit de vâlva minei şi nu-i va lăsa pe oameni să ajungă la el, până nu se vor îndrepta.

De aici derivă onestitatea aurarului! În ţinuturi aurifere produce senzaţie ştirea că într-un loc sau altul s-a întâmplat vreun furt.

Sunt convinşi că acesta a putut fi comis numai de un străin, căci minerul nu s-a înjosit niciodată la aşa ceva.

Furtul de aur bineînţeles este excepţie în faţa aurarilor, deoarece luarea aurului, după părerea lor nu este furt. Aurul a fost creat şi dat de unul Dumnezeu. Aurarul l-a descoperit şi astfel, ca un dar divin, are şi el puţin drept!...

Această concepţie ciudată nu poate fi scoasă din capul minerului şi, dacă dă peste aur, îşi însuşeşte o anumită cantitate, după

vineri, 21 decembrie 2012

eventualitate şi posibilitate.

Afecţiunea puternică a aurarilor şi credinţa ce se leagă de vâlva minei, respectiv de vâlva rea, au născut în mine gândul ca să culeg şi să scot la lumină aceste tradiţii, care au rămas printre populaţia minieră şi ale căror curiozităţi, într-adevăr, merită atenţie deoarece, cu toate că aceste multe zvonuri par de necrezut în faţa celui ce nu e miner, aurarul le povesteşte cu atâta convingere încât, în mintea omului se naşte ideea că poate totuşi s-a întâmplat şi că există poate o putere supranaturală superioară, care a dat prilejul să se nască aceste legende şi tradiţii.

Că această fiinţă supranaturală este trimisă de Dumnezeu - susţine minerul - se vede din acele acţiuni ale sale, că din darurile sale face să revină o parte bisericilor.

S-a întâmplat ca holoangării (aşa se numesc în regiunile cu mine de aur hoţii de aur) au pătruns în zile de sărbătoare sau de Duminică pe teritoriile exploatărilor miniere străine şi au furat aur de acolo. Au păţit nenorocire şi furtul şi-a făcut repede victime.

Convingerea populaţiei miniere este aceea că holoangării au fost pedepsiţi de vâlva minei pentru motivul că, în zile de Duminică şi sărbători, au tulburat liniştea minelor.

Este interesant la hoţii de mină fenomenul că, pe când în mină încearcă chiar cu preţul vieţii procurarea unui gram două de aur, iar la lumina zilei sunt cei mai cinstiţi oameni şi dacă li s-ar da poate jumătate din lumea întreagă, nu ar putea fi hotărâţi să-şi însuşească un ac măcar, la lumina zilei. Înainte de aceasta cu 30-35 de ani (prin anii 1895-1900 - n.r.), în vremea copilăriei mele, de multe ori auzeam când vorbeau între ei despre cele întâmplate într-un loc sau altul şi despre cele înfăptuite de vâlva minei. În astfel de cazuri, mă vâram de regulă printre cei care vorbeau şi le ascultam convorbirea cu o sete de necrezut, ba chiar îi copleşeam şi cu un potop de întrebări.

Pentru ca unele tradiţii să poată fi înţelese mai bine, trebuie să amintesc că mineritul Roşiei-Montane şi al împrejurimilor se deosebeşte cu totul de mineritul celorlalte regiuni, deoarece până când în alte regiuni lucrează mari societăţi anonime, pe teritorii mari şi cu exploatare în stil mare, până atunci în Roşia-Montană şi împrejurimi sunt o mulţime de mici întreprinderi, care lucrează independente şi neatârnate unele de altele.

La Roşia-Montană, făcând abstracţie de celelalte localităţi miniere ale munţilor metaliferi, erau vreo 150-200 de lucrări miniere mai mici, unde minerul era şi acţionar şi lucrător. Câte un miner însă, nu era acţionar la o singură mină, ci chiar la 5-10, şi în unele cazuri lucra la 3-4 dintre minele sale.

Mineritul Roşiei-Montane şi al împrejurimilor este foarte vechi. Acolo şi pe timpul romanilor mineritul era în floare. După prăbuşirea Imperiului Roman, mulţi au rămas în această regiune, continuând mineritul. Descendenţii acestora se îndeletnicesc însă şi astăzi cu vechea ocupaţie şi vechile tradiţii au fost transmise de către aceştia din tată-n fiu. Şi astfel s-a înrădăcinat în ei credinţa că, dacă apele, pădurile, mările, etc. au fiecare zâna lor, tot aşa şi mineritul are zâna sa, care ajută sau îi

pedepseşte pe mineri după meritul lor.

Schlett Leopold, conductor tehnic principal de mine, care a atins o vârstă înaintată, pe care minerii nu o prea pot atinge, spune că minerul Nuţu lui Ilacri i-a povestit multe despre vâlva minei şi, dacă cineva se îndoia de aceasta, se străduia din răsputeri ca să dovedească existenţa ei.

După spusele lui Nuţu lui Ilacri, romanii, care au fost primii cultivatori ai aurăritului din munţii metalici, aveau convingerea că fiecare muncă îşi are zâna sa şi astfel şi mineritul. După spusele lui, deşi fiecare muncă îşi are zâna sa, dar atâtea câte are mineritul nu are niciuna.

După istorisirile sale, zâna semănăturilor s-a format din grăuntele de grâu, este foarte blândă şi bună. Cine este om cu frica lui Dumnezeu, o poate vedea în ziua de Sf. Petru şi Pavel, când împreună cu alte zâne, zboară în lumea cealaltă. Zâna pădurilor este o femeie foarte frumoasă, cu păr lung şi negru, ai cărei ochi sunt negri precum cărbunele şi luminează ca jăraticul, încât bărbatului, pe care această zână îl priveşte, îi este atât de dor de ea, încât moare de acest dor. De cele mai multe ori se arată vânătorilor îndrăgostiţi şi ziua-noaptea cântă cu pădurea, asupra căreia domneşte, melodii neînţelese în faţa oamenilor.

Zâna apelor este jumătate femeie, jumătate peşte. Are o voce îngerească, cu ajutorul căreia ademeneşte pe tineri şi, pe căile valurilor veşnic alergătoare, îi conduce acolo, de unde nu mai este întoarcere.

Zâna inteligenţei este o apariţie asemănătoare soarelui, de pe buzele căreia răsună un cântec veşnic. Pe acele suflete care o înţeleg le conduce în acea lume, care este închisă în faţa oamenilor simpli, adică în ţara viselor şi a faptelor mari.

Zâna minelor de aur însă este cu totul altfel. Câte mine, atâtea feluri de zâne şi, întrucât în Roşia-Montană şi împrejurimi sunt multe mine, fiecare îşi are zâna sa, care se arată minerilor în diferite întruchipări. O dată e văzută copilaş, altă dată ca un copil mai mare, ca soldat, ca mire, ca om bătrân, sau ca o fată foarte frumoasă, sau ca o femeie bătrână. Se arată însă zâna minelor şi prin imitarea vocii cocoşului, câinelui, măgarului sau a altui animal.

Vâlva minei este şi bună şi rea. Zâna cea bună este de regulă albă, figura îi este înconjurată de o lumină misterioasă şi e plină de bunătate. Se arată numai minerilor cu frica lui Dumnezeu şi numai de la cântarea cocoşilor până la apusul soarelui, arată minerilor unde pot da de aur.

Vâlva rea apare aproape întotdeauna în negru şi figura îi este înfiorătoare. De obicei, apare înainte de cântarea cocoşilor, minerilor răi la suflet şi necredincioşi şi aproape întotdeauna aduce nenorocire asupra lor.

Fie vâlva minei bună sau rea, minerilor care au văzut-o nu le este permis să povestească cele întâmplate, căci, în caz contrar, vâlva minei se răzbună şi de cele mai multe ori omoară pe acei care nu i-au respectat îndrumările. De aceea, aceste cazuri nu se pot afla decât de la mineri bătrâni care, în urma incapacităţii lor de muncă, nu mai umblă prin mină şi astfel nu trebuie să se mai teamă de răzbunarea vâlvei.

Acestea sunt afirmaţiile minerului Nuţu lui Ilacri, care crede neclintit, nu numai el, ci toată

vineri, 21 decembrie 2012

populaţia minieră a munţilor metalici. Şi acum revin la unele tradiţii, pe care le-am scris pe baza povestirii minerilor aurari. Doresc să menţionez că printre aceste legende am scris şi unele cazuri întâmplate la exploatări ale minelor de cărbuni. Acestea mi-au fost istorisite de mineri de cărbuni care mai sunt încă şi azi în viaţă.

I. Cortej de înviere în mină În mina din Semniţi a Statului, pe la anul 1850, s-a dat de o vână cu un bogat conţinut de aur, de unde s-a exploatat un timp mai îndelungat minereul de aur.

Această vână bogată în aur trebuie să fi preocupat în gradul cel mai înalt pe hoţii de mină, de vreme ce au proiectat să profite de prima ocazie ce s-ar ivi şi să prădeze vâna, deşi ştiau că intrările acelor galerii care conduc la acea vână sunt păzite necontenit şi că acele galerii nu au legătură cu intrările secrete prin care hoţii de mină obişnuiau să se coboare în mina statului.

Erau însă în clar şi cu faptul că în timpul sărbătorii Paştelui - având în vedere marea sărbătoare - în întreaga mină nu se găseşte decât o echipă de serviciu pentru pază, compusă din 2-3 oameni, care au mai mult însărcinarea de a supraveghea maşinăriile şi instalaţiile principale, pe când locurile de muncă nu sunt supravegheate, aşa că în astfel de cazuri se sigilează atât locurile de muncă care conţin aur, cât şi galeriile care conduc la acestea, prin urmare, dacă ar putea să coboare în mină prin intrările lor secrete, acolo ar putea să lucreze în tihnă şi ar putea să scoată atâta minereu de aur cât ar vrea.

Tocmai de aceea şi-au ales pentru înfăptuirea tâlhăriei sărbătoarea Paştelui, atunci când în adâncul minei încetează orice lucru, din seara de Joia Mare, şi mina se găseşte într-o linişte de sărbătoare, până în marţea săptămânii următoare.

Banda de tâlhari se compunea din 12 persoane şi s-au pus cu mult înainte de Paşti ca să aducă în ordine intrările lor secrete. Acele coridoare secrete prin care obişnuiau să se strecoare în mina statului le cunoşteau numai ei. În unele cazuri erau baricadate în mod artificial, ca să nu fie curent prin ele, deoarece Direcţiunea Minelor, în repetate rânduri, a observat că trece curentul prin locuri unde ei nu aveau locuri de exploatare, sau pe unde încetaseră de mult lucrările şi, căutând provenienţa curentului, au dat peste căile secrete ale tâlharilor de mină, pe care le-au explodat şi le-au făcut de neumblat.

Pentru ca să nu li se întâmple şi lor un astfel de incident, că doar bătrânii tâlhari de mină au înzestrat generaţia mai tânără cu experienţele lor, s-au îngrijit ca să scutească de orice curent locurile lor secrete de coborâre.

Au mers la lucru cu schimbul pentru aducerea în ordine a acestor coborâşuri şi, cu mult înainte de sărbătoarea Paştelui, erau gata cu ele şi aşteptau nerăbdători sosirea sărbătorilor, pentru a pune în aplicare tâlhăria proiectată. Şase membri ai bandei de holoangări s-au coborât încă în dimineaţa de Vinerea Mare în mina statului, ca să spioneze dacă este pază în mină şi dacă este, cât e de puternică, unde stă, la ce răstimpuri se face controlul, etc.

Aceşti hoţi de aur, într-adevăr că au şi spionat totul şi au observat şi faptul că galeriile minei - în acele locuri unde ele conduc la locurile unde există locuri abundent - sunt sigilate, adică atât de la un perete până la celălalt, cât şi de la vatră până la tavan, cruciş şi curmeziş, sunt întinse sfori, ale căror capete sunt lipite, adică sigilate de minereu cu ceară roşie, iar în ceara roşie se imprima sigiliul exploatării respective a statului.

Aceste sfori erau întinse atât de dese unele lângă altele, încât nu încăpea prin ele nici capul unui om.

Tâlharii, întorcându-se din mină, au comunicat şi celorlalţi cele văzute şi au hotărât ca sâmbăta la amiază să se întâlnească la galeria lor cu intrarea secretă şi, dotaţi cu toate uneltele necesare pe care le or duce din vreme în galerie, să se coboare în mină.

SPECIAL III La timpul fixat, toţi holoangării erau prezenţi şi, luându-şi cu ei uneltele, au început coborârea în mina statului.

Ajungând la nivelul galeriei principale a exploatării statului, şi-au căutat acolo un loc ascuns potrivit, deoarece trebuiau să aştepte până când personalul de serviciu vine şi îşi face rondul de control.

N-au trebuit să aştepte prea mult, căci după puţin timp se putu auzi tropăitul cizmelor de mină, care denota apropierea paznicilor de serviciu şi al căror tropăit, în marea linişte, mina îl redă împătrit şi încincit.

Tâlharii de mină căutau să-şi reţină chiar şi respiraţia, pentru ca să nu se trădeze. Paznicii, apropiindu-se încet, au trecut traversarea pe care holoangării şi-o aleseseră ca ascunzătoare şi, mergând mai departe, s-au dus să controleze locurile de muncă din acel raion, apoi întorcându-se s-au îndepărtat, ca să-şi facă datoria în altă parte a minei. Echipa de control consta din trei persoane: un maistru artificier şi doi muncitori.

După depărtarea paznicilor, capul bandei de tâlhari dădu ordin ca şase să rămână acolo ca ariergardă, pentru ca nu cumva paznicii să se reîntoarcă pe neaşteptate, iar şase vor merge la locul de muncă, pentru a scoate minereu de aur. În cea mai mare linişte, toţi tâlharii şi-au scos încălţămintea pentru a umbla fără zgomot şi, terminând aceasta, au pornit spre locurile de muncă. Înaintând, au ajuns în primul rând la locul împletit şi sigilat cruciş şi curmeziş cu sfoară, unde au rupt cu precauţie sigiliile ce se aflau pe vatră şi pe o latură aflată pe vatră, în aşa fel ca sigiliul exploatării să rămână neatins pe ceara roşie, şi prinzând sforile astfel eliberate s-au strecurat prin deschizătura formată şi au mers mai departe, până când au ajuns la vâna cu conţinut bogat de aur.

Ajungând la locul de muncă mult dorit, au exploatat o mare cantitate de minereu de aur. Lucrul lor mergea foarte încet, căci trebuia să facă totul cu forţă manuală, neîndrăznind să sfredelească şi să explodeze, deoarece ştiau că aceasta se aude foarte departe, aşa că ar putea fi tulburaţi în lucrul lor şi atunci ar trebui să fugă din mină, fără nici un rezultat. Au grăbit terminarea lucrului lor şi pentru că ştiau că împlinindu-se opt ore, paznicii de serviciu îşi vor face din nou rondul de control şi dacă până atunci n-ar termina, paznicii ar observa că sigiliile din galerie sunt violate şi că cineva trebuie să fie înăuntru, la locurile de muncă.

Deci, când s-au umplut câţiva saci cu minereu de aur, au părăsit locurile de muncă şi atât de repede pe cât se putea au grăbit spre ieşire.

Ajungând la locul unde galeria era sigilată, au trecut cu precauţie prin ea, doi inşi au rămas acolo, pentru a lipi la loc sigiliile rupte, iar ceilalţi patru, cu sacii încărcaţi, s-au grăbit spre tovarăşii care aşteptau afară. Cei doi holoangări rămaşi au încălzit cu atenţie la flacăra lumânării fiecare sigiliu şi le-a lipit din nou, astfel încât nu se vedea absolut nici o urmă că acelea ar fi fost rupte, apoi, după terminarea lucrului lor şi după ştergerea fiecărei urme ce s-ar fi putut observa, au plecat repede după tovarăşii lor pentru ca, odată munca lor rodnică terminată, să iasă din mină.

Când toţi doisprezece se aflară împreună şi în culmea fericirii plecară spre ieşire, auziră deodată că în direcţia în care au pornit se aude zarvă mare. Nu cunoşteau cauza acestei zarve, se speriară grozav şi, ascunzându-se din nou între dărâmăturile galeriei laterale, fură nevoiţi să aştepte cele ce urmau să se întâmple.

Aşteptând cu o teamă şi o tremurătură îngrozitoare, constatară că zgomotul venea din ce în ce mai aproape şi putură deosebi clar că zarva nu era altceva decât o orchestră de instrumente de suflat, care, pas cu pas, se apropia de ei şi, lăsând galeria laterală în care tâlharii se ascundeau, trecu în jos.

Minunea minunilor însă, muzica o auzeau, dar orchestra nu o vedeau.

Groaza însă le crescu şi, tremurând din toate mădularele de frică, văzură cum la câţiva metri după muzica nevăzută, plutind într-o lumină ca ziua, vine un om mic, scund, cu o lungă barbă albă, iar după el, în uniforme de mineri şi prevăzuţi cu lămpi de mină, vin minerii, iar după mineri un vagonet împodobit, în care şedeau funcţionarii minei, tot în uniforme luxoase de mineri, iar după ei urmau din nou mineri.

IV SPECIAL Cortegiul era împresurat de o mare lumină, şi în afară de muzică nu se auzea nici un fel de zgomot, iar cortegiul întreg trecu înainte pe tăcute.

O spaimă atât de grozavă puse stăpânire pe hoţii de mină la vederea acestei apariţii, încât nu îndrăzniră să se mişte din ascunzişul lor, dar odată cu restabilirea tăcerii, cei mai curajoşi dintre ei se dezmeticiră din groaza lor şi recunoscând situaţia lor penibilă şi încurajând pe tovarăşii lor mai slabi la nervi, se străduiră să ajungă la coborâşul lor secret care conducea la suprafaţă, pentru a putea scăpa din mină.

Aproape au ajuns la ieşirea lor salvatoare, când din nou se găsiră în faţa cortegiului de adineauri, ceea ce îi sili din nou să se retragă şi să se ascundă. După trecerea vedeniei, căutară să ajungă la ieşirea lor pe altă cale ocolitoare, dar, pe oriunde mergeau, se găseau faţă în faţă cu acel cortegiu misterios, aşa că la sfârşit ca nebunii, pierzându-şi minţile, alergară unii după alţii, de-a lungul şi de-a latul, prin labirintul galeriilor şi sub influenţa emoţiilor încercate, cu excepţia câtorva tâlhari, se prăbuşiră unii după alţii, strângând convulsiv la dânşii sacii plini cu minereul de aur.

Cei mai curajoşi dintre tâlhari însă, cu toate emoţiile suferite, nu şi-au pierdut prezenţa de spirit şi căutându-şi tovarăşii, i-au readus la cunoştinţă, şi adunându-şi toate puterile, ajunseră la ieşirea lor şi prin aceasta ieşiră din mină.

Unul dintre tovarăşii lor lipsea şi în zadar l-au căutat, că tot nu l-au găsit şi temându-e că vedenia de adineauri ar putea apare din nou, sau că paznicii vor veni să-şi facă rondul de control, lăsară pe acel tovarăş în voia sorţii sale şi fugiră din mină.

Ajungând la lumina zilei, s-au dus acasă şi au trăit într-o continuă frică, ştiind că unul dintre tovarăşii lor a rămas înăuntru şi erau convinşi că echipa de control îl va găsi şi poate că îi va trăda, şi atunci toţi vor fi pierduţi.

Echipa de control într-adevăr că a găsit pe tâlharul de mină rămas acolo, care alerga zbierând prin galeriile întunecoase, izbindu-se când de un perete când de celălalt al galeriei şi care sperie grozav chiar şi echipa de pază.

Acest om nu mai putea fi dăunător nimănui, căci înnebunise. Sub impresia emoţiilor suferite, părul îi albise complet şi după câteva zile de suferinţă muri, ducând cu sine secretul său, iar conducerea minei de stat n-a aflat niciodată cum şi în ce împrejurări ajunsese acest om în mină.

Mare parte a tâlharilor de mină, ca urmare a emoţiilor suferite, s-au îmbolnăvit de nervi şi, mai curând sau mai târziu, îi ajunse destinul. În mină n-au mai intrat niciodată, temându-se că se va abate asupra lor nenorocirea.

Bineînţeles că această întâmplare ajunse şi la cunoştinţa celorlalţi holoangări şi, ca urmare a acestui lucru, nu mai îndrăzniră să-şi continue meseria aşa că, după această întâmplare, la mina din Semniţi şi împrejurimi, nu s-a mai auzit deloc că tâlharii de mină ar mai fi intrat în mină.

Minerii spun că vâlva minei s-a răzbunat asupra lor, pentru că au tulburat liniştea sărbătorii Paştilor.

II. Originea denumirii muntelui „Despicata” La Roşia-Montană minerii, în după amiezele zilelor libere, sau în zilele de sărbătoare, obişnuiesc să facă excursii, pentru a putea petrece în aer liber frumoasele după amiezi de vară.

Cu ocazia unei astfel de excursii, jocul de cărţi decurgea în stil mare, minerii discutau aprins unii cu alţii, fiecare susţinându-şi dreptul său, iar bunicul unuia dintre membrii societăţii, zâmbind, privea tăcut şi savura discuţiile.

Unul dintre mineri observă pe moş Alexandru cu cei 85 de ani ai săi împliniţi şi spuse tovarăşilor săi că ar fi mult mai bine dacă ar întrerupe jocul de cărţi şi ar ruga pe moş Alexandru ca să le povestească despre vâlva minei. Moş Alexandru era prea zgârcit la vorbă în tot cazul când îl

vineri, 21 decembrie 2012

întrebau despre vâlva minei, aşa că a trebuit să-l roage stăruitor ca să-şi schimbe zgârcenia. L-au rugat să le povestească de unde şi-a primit denumirea de „Despicata” din Roşia-Montană. Şi, într-adevăr, bătrânul Moş Alexandru, de data aceasta nu se dovedi zgârcit la vorbă şi povesti în felul următor originea denumirii acestui munte. Trebuie să se fi întâmplat tare demult, căci doar strămoşul meu mi-a povestit aceasta. Trăia la Cărpiniş un miner cu numele Toni, care era vestit prin aceea că tot câştigul şi-l bea, până la ultimul ban, iar acasă îl aşteptau cei opt copilaşi ai săi, flămânzi şi adeseori se întâmpla că zile întregi nu mâncau nimic, dacă inima caritabilă a vecinilor nu se îndura cumva de ei. Suferinţelor lor le punea vârf şi faptul că, mergând acasă beat, îşi bătea toată familia nenorocită, dimpreună cu mama lor. În zadar îl ruga soţia sa atât de stăruitor să ţină seama de cei opt copilaşi ai săi, căci rugăminţile nu se prindeau de el şi continua mereu să bea. În dimineaţa unei zile, setea sa de alcool îl trezi devreme şi luându-şi în spate uneltele, porni spre Roşia-Montană, pentru ca acolo să-şi caute prilej de lucru şi să-şi poată îndestula stomacul dornic de băutură.

Pe când se apropia de Roşia-Montană, se întâlni pe drum cu un soldat mai în vârstă, care avea pe cap o capelă militară cu care se vedea că făcuse războiul.

Soldatul salută pe Toni, intrară în vorbă şi merseră împreună mai departe, până când ajunseră în vârf.

Conversaţia lor natural că se învârtea în jurul mineritului. Ajungând în vârf, se aşezară să se odihnească, continuându-şi conversaţia. Soldatul i-a povestit că, înainte de aceea, cu două-trei decenii, când a trebuit să intre în armată, avea el aici, în acest munte, o mină, în care se găsea foarte mult aur şi, înainte de a pleca în armată, a astupat intrarea minei, iar în faţa intrării a rostogolit pietre mari, pentru ca nimeni să nu afle de mina sa.

Propuse lui Toni ca să-i ajute să caute împreună intrarea minei şi dacă o vor găsi, în decurs de câteva ceasuri vor putea curăţi dărâmăturile, iar aurul îl vor împărţi între ei.

Toni se bucură foarte tare, se grăbi să primească oferta soldatului şi se apucară să cerceteze intrarea minei. După o scurtă căutare, soldatul îi spuse lui Toni că a găsit locul intrării în mină şi îl chemă la sine, pentru a începe înlăturarea dărâmăturilor. Şi, într-adevăr, soldatul îi spusese adevărul, deoarece după o muncă neîntreruptă de 3-4 ore, intrarea minei deveni vizibilă şi în scurt timp putură intra prin ea. Deschizătura era prea scurtă, abia înainta 6-7 metri lungime în interiorul muntelui, iar la capătul scobiturii erau straturi groase de aur, de mărimea pumnului. Îndată începură desfacerea acestuia şi, în scurt timp, se umplură cu minereu de aur, traista lui Toni, toate buzunarele, ba chiar legă şi capetele celor două mâneci ale hainei sale şi le umplu cu minereu de aur. După ce totul s-a umplut cu bogatul minereu de aur, soldatul îi propuse ca să ducă minereul de aur, să-l predea soţiei sale şi să mai aducă încă o desagă, pentru ca să o poată umple şi pe aceasta, iar el se va odihni până atunci şi va păzi ca nimeni să nu se apropie de acel loc.

Toni primind sfatul soldatului, plecă spre casă încărcat cu minereul de aur, sub a cărui greutate era să se prăbuşească în repetate rânduri, dar, adunându-şi toate puterile, duse spre casă comoara scumpă. Sosind acasă, făcu mare gălăgie şi împrăştie pe copii, care tocmai mâncau mămăliga primită de la vecini cu lapte de capră. Apucă mămăliga de pe masă cu strachină cu tot şi o aruncă în curte strigând, urlând afară din casa mea, tu mămăligă blestemată, căci te-am mâncat îndeajuns la viaţa mea şi prea mult timp ai fost stăpână în casa mea, dar de acum am scăpat de tine, aici mai mult nu te vei mai întoarce.

După aceea, se reîntoarse în odaie şi turnă pe masă minereul de aur adus cu sine, apoi, luându-şi doi desagi, porni îndărăt, la locul cu comoara. Între timp, însă povesti pe scurt întâmplarea soţiei sale, căreia îi ordonă să bage minereul de aur în lada cu cercuri de fier şi să-l încuie până când el se a întoarce.

Soţia sa, care era cu o femeie cu un suflet foarte bun, liniştită şi cu frica lui Dumnezeu, se sperie foarte mult la vederea acelei mari cantităţi de minereu de aur şi cunoscându-şi bărbatul, crezu că acesta a furat de undeva minereul şi, dacă se va afla, noi necazuri se vor abate asupra casei lor, care era şi aşa destul de sărăcăcioasă şi plină de mizerii.

Toni, între timp se duse înapoi grăbit şi, sosind se apucară din nou de scoaterea minereului de aur şi, deoarece îl ajuta la lucru şi soldatul, în

SPECIAL V

vineri, 21 decembrie 2012

scurt timp se umplură şi cei doi desagi cu minereu de aur.

Când fu gata cu lucrul, strânse desagii încărcaţi fără a întreba măcar pe tovarăşul său dacă nu-i trebuie şi lui minereu şi, plecând vru să-l lase acolo, fără nici un cuvânt. Văzând aceasta, tovarăşul său îl opri şi îi vorbi astfel: „Toni, vrei să mă laşi aici fără nici-o vorbă, dar cu toate acestea, vreau să-ţi dau un sfat, pe care dacă-l vei respecta, vei putea fi fericit, dacă însă nu, vei avea zile mai rele decât ai avut până acum. Fii deci om cu frica lui Dumnezeu, treaz, cinstit, cinsteşte-ţi familia şi vei vedea că Dumnezeu te va ajuta şi vei fi foarte fericit împreună cu familia ta”.

Toni însă nici nu luă în considerare vorbele soldatului, ci punându-şi pălăria pe o ureche, zise soldatului: „Ce-mi trebuie mie să fiu cu frica lui Dumnezeu, căci eu acum nu mă mai tem de nimeni, din partea mea poate să se despice acest munte, ba chiar poate să şi dispară de pe faţa pământului, căci eu sunt un om bogat, nu mai recurg la ajutorul nimănui şi ’oi fi fericit până la sfârşitul vieţii mele”.

Nici nu apucă să-şi termine bine vorba, când muntele începu să se mişte şi, cu zgomote grozave, se despică în două sub picioarele lui Toni, şi Toni se prăbuşi în adâncime.

Soldatul care nu era altul decât vâlva minei, şi care voise să ajute familia nenorocită şi cu frica lui Dumnezeu, dispăru în cavernele stâncilor, strigând că fiecare om care nu ştie să preţuiască darul lui Dumnezeu să păţească la fel ca el.

De atunci a primit acest munte numele de Despicata. Cetăţenii mineri ai Roşiei-Montane au lucrat foarte mult timp în acest munte, care a fost unul dintre cele mai bogate locuri unde s-a găsit aur.

iarnă, la Roşia-Montană, pe un miner cu numele Joja Ştefan, care trebuia să întreţină pe cei cinci copii ai săi, împreună cu soţia sa, bolnavă în pat, cu al şaselea copil. Atât cât le era necesar pentru pâinea de toate zilele, putea câştiga cumva, ca lucrător cu ziua dar, se apropia botezul, pe care, noul născut fiind băiat, i-ar fi plăcut să-l serbeze, chiar şi în cadre mai modeste. Într-o seară, întorcându-se de la lucru, se culcă obosit. Se cufundă într-un somn adânc.

Gândurile nu-l lăsau în pace nici măcar în somn. Încontinuu se sucea şi se-nvârtea în pat. Soţia sa nu putea înţelege deloc de ce soţul ei care altădată dormea liniştit, dormea acum atât de agitat. Minerul sări deodată din patul său şi,

III. Unde aurul se transformă în pâine Minerii Munţilor Apuseni - ca şi furnicile vara îşi procură cele necesare pentru iarnă.

Adică, cea mai mare parte a veniturilor minerilor din Munţii Apuseni le-o dă piatra de minereu scos din mină, pe care îl prelucrează cu şteampurile lor, şi din venitul realizat prin schimbarea aurului astfel exploatat îşi acoperă cheltuielile zilnice de trai. În timp de iarnă însă, şteampurile nu pot funcţiona, din cauza frigului prea mare. De aceea, dacă nu dă de peste puţin aur liber şi, dacă în decursul verii nu a putut să-şi agonisească ceva, atunci simte din greu asprimea timpurilor.

Se întâmplă adesea că minereul de măcinat conţine prea puţin aur, şi astfel aurul exploatat din el abia ajunge pentru ca minerul să-şi poată întreţine familia numeroasă, necum să mai şi economisească din el. Cel care simte mai bine asprimea timpurilor este minerul ajuns la o astfel de soartă, căci, pe lângă faptul că trebuie să-şi întreţină familia, iarna trebuie să producă şi să adune cea mai mare parte a minereului de măcinat, pentru ca şteampurile să aibă ce prelucra primăvara, când pornesc. La exploatarea pietrei de minereu însă are nevoie de material explozibil, precum şi de multe altele, lipsa de bani pentru procurarea acestora, îngreunând şi amărând viaţa minerului.

Gânduri de felul acesta îl munceau într-o

ştergându-se la ochi, se adresă soţie sale, că de ce nu l-a trezit la timp ca să meargă la lucru, deoarece tovarăşii lui sunt deja în mină şi lucrează. Soţia sa văzu că visul avut de soţul ei îl făcuse să sară din pat şi îl linişti, spunându-i că e încă devreme, să se culce din nou şi-l va trezi ea când va fi timpul. Dar minerul, care între timp se trezi complet din somn, îi povesti soţiei sale că a avut un vis foarte interesant. A visat că el a adormit şi colegii săi fiind la mină, s-au întâlnit cu vâlva minei, care i-a dăruit în mod bogat. Iar el pentru că nu era acolo, nu a putut primi nimic. Femeia spuse soţului ei că nu ar fi rău să se întâmple astfel, dacă bunul Dumnezeu s-ar îndura de ei, dăruindu-le puţin aur. Asta o cere mereu în rugăciunile sale zilnice de la Stăpânul cerurilor, îndeosebi acum, când se găsesc într-o aşa mare mizerie. „E devreme. Culcă-te liniştit şi odihneşte-te bine. Eu te voi trezi la timp!”, spuse femeia.

Minerul nostru, ascultând sfatul soţiei sale, se culcă din nou, dar nu mai putu adormi. Îl preocupa mereu visul avut. Timpul trecea, apropiindu-se ora plecării. Se sculă, se îmbrăcă şi aşteptând sosirea tovarăşilor săi, plecară spre

mină.

La mină, fiecare miner fu împărţit la locul de muncă. După scurt timp, veni unul dintre supraveghetori şi, luând pe minerul nostru de la locul de muncă obişnuit, îl împărţi la altă muncă. În ziua precedentă găuriseră într-o veche galerie romană, pe care voiau s-o cureţe de surpături, pentru a putea şti unde duce acea galerie şi dacă nu cumva tăinuieşte o vână mai bogată care să conţină aur.

Minerul nostru fu condus de supraveghetor la acea veche galerie, unde îi dădu îndrumări despre modul cum avea să execute munca.

Minerul nostru se şi apucă de curăţat galeria.

După o muncă sârguincioasă de câteva ore, înaintă bine în adâncime cu lucrul. Între timp, după obiceiul minerilor, examină atât mineralele galeriei, cât şi surpăturile năruite, să vadă dacă galeria nu e străbătută de vreo vână, sau dacă surpăturile nu conţin minereu de aur. Înaintând mereu cu curăţirea, ajunse la o galerie laterală, a cărei săpătură dovedea că acolo trebuie să existe încrucişarea unei vine. Începu să scormonească şi să înlăture surpăturile acoperite cu un strat gros de sulfat de fier şi constată cu cea mai mare bucurie că între surpături se găsesc şi bucăţi rupte din vână, bogate în conţinut de aur. Începu să adune sârguincios minereul, umplându-şi traista cu acesta, apoi ascunse traista sub dărâmături, pentru ca supraveghetorul să n-o poată găsi.

După aceea începu să lucreze mai departe cu hărnicie, ca să fie mulţumiţi de munca ce o săvârşise.

Timpul trecea. Schimbul se apropia de sfârşit. Tovarăşii lui se pregăteau să iasă din mină şi, după ce ajunseră la locul de adunare, trimiseră un vagonetar la minerul nostru să-i comunice terminarea schimbului. El însă pretextă că soţia sa fiind bolnavă, şi din această cauză nu se va putea prezenta la lucru a doua zi, va lucra astăzi cu două-trei ore mai mult, pentru ca astfel să împlinească întrucâtva munca sa, întârziată prin eventuala sa neprezentare. În realitate însă rămăsese acolo pentru că voia ca, la ieşirea sa din mină, să nu întâlnească pe nimeni şi să poată duce acasă minereul de aur găsit, fără să dea de bănuit.

Minerul îşi continuă lucrul. După trecerea câtorva ceasuri, când crezu că drumul îi este liber, luându-şi traista încărcată, plecă spre ieşire. Cu precauţiune, observând dacă nu-i iese cineva în cale, înainta spre ieşire. Era aproape de gura minei şi se simţea deja liber, când, dintr-o ramificaţie a galeriei, îi apăru deodată în faţă stăpânul minei şi îi ceru socoteală de ce a rămas în urma celorlalţi tovarăşi ai săi.

Minerul nostru povesti stăpânului minei că soţia sa fiind bolnavă, starea ei este îngrijorătoare, şi că din această cauză mâine poate nu va veni la lucru şi de aceea a rămas ceva mai mult în mină, ca să poată împlini ceva din câştigul său.

Stăpânul minei, îndreptându-şi privirea spre traista minerului, văzu că aceasta era plină şi îl întrebă ce are în traistă, de ce este aşa îndesată? Minerul nostru văzu că este pierdut. Întâi vru să spună adevărul, dar crezând că stăpânul minei poate nu se va uita în traistă ca să-i vadă conţinutul, îi răspunse că are încă acolo pâinea pentru dejun. Azi încă nu a mâncat.

Starea sufletească îi este atât de deprimată,

VI SPECIAL încât nu-i mai trebuieşte.

Stăpânul minei nu-l crezu însă. Îi ordonă să deschidă traista. Vrând-nevrând, se supuse şi, deschizând traista, arătă stăpânului conţinutul ei. Minunea minunilor, în traistă era, într-adevăr, pâine. Stăpânul minei regretă foarte mult că bănuise pe unul dintre cei mai buni muncitori ai săi şi îl rugă să nu fie supărat pe el din această cauză.

Minerul nostru, din cauza marii surprinderi, nici nu putu măcar să salute pe stăpânul său. Foarte întristat, plecă spre ieşirea minei. Era grozav de amărât că în traista sa era, într-adevăr, pâine. Era ferm convins că, în timp ce el scosese surpăturile cu roaba, careva dintre tovarăşii săi furase conţinutul traistei sale şi îi băgase pâine în loc. Cufundat în astfel de gânduri, ajunse la suprafaţă şi se îndreptă trist spre casă.

Pe drum, deschise din nou traista, deoarece nu putea să se împace deloc cu gândul că tovarăşii săi, într-adevăr, i-au furat minereul de aur.

Uitându-se în traistă, i se opriră chiar şi bătăile inimii, căci şi mai mare minune: traista era plină cu minereu de aur şi nici urmă de pâine. Nu vru să-şi creadă ochilor, că oare visează, ori e realitate aceasta; băgă mâna în traistă, prinse minereul de aur, îl pipăi, îl privi, să vadă dacă înăuntru e într-adevăr minereul de aur pe care îl băgase el? Nici atunci nu putea să-şi creadă ochilor. Se duse cu mare grabă acasă. Rugă pe soţia lui bolnavă, să se uite ce are în traistă, pâine sau piatră de aur. Soţia sa îi spuse că acolo zău nu e pâine, numai piatră şi, văzându-i starea sufletească deprimată, îl întrebă ce i s-a întâmplat. Minerul nostru povesti soţiei sale cele întâmplate, iar femeia căută să-l liniştească, spunându-i că doar acuma e acasă şi nu i se mai poate întâmpla nici un rău.

Minerul nostru măcină minereul şi, scoţând din el aurul, îl preschimbă în bani. Serbară cu mare veselie şi botezul noului născut, şi mulţi ani de-a rândul casa lor fu ocolită de sărăcie.

Convingerea fermă a minerilor de aur din Munţii Apuseni este că vâlva minei, care duse pe minerul nostru la descoperirea minereului de aur, prefăcuse minereul în pâine, pe de o parte, pentru ca să-i ajute familia nenorocită, iar pe de altă parte, pentru ca să-l scape pe el din necaz.

IV. Întâmplarea lui Bucureştean Filimon, cu vâlva minei La Roşia-Montană există un munte cu numele Brădăţelu. După tradiţiile rămase, în acest munte se lucra deja intens pe vremea romanilor şi chiar mai în urmă, mineritul trebuie că a fost acolo în floare, deoarece - de când mintea omenească îşi poate aminti - întreg muntele zace în ruine.

Se spune că atât de bogate fuseseră în aur vinele acestui munte, încât chiar şi vâna unui fir de păr conţinea aur din belşug. Deci, toate vinele care se puteau exploata fuseseră exploatate şi, ca urmare, întreg muntele semăna cu un mare muşuroi de furnici, deoarece fusese sfredelit în cruciş şi-n curmeziş. Considerând că mineralele acestui munte n-au fost prea tari, golurile scobite în interiorul lui au început să se

vineri, 21 decembrie 2012

surpe, iar în decursul deceniilor, mai bine zis secolelor, aceste goluri s-au năruit complet şi au transformat suprafaţa muntelui într-o grămadă de ruine.

Roşienii au încercat de mult să redeschidă din nou în acest munte unele mine, dar, oriunde construiau o galerie, aceea străbătea întotdeauna lucrările vechi, şi ca urmare galeria stătea sub presiune mare, şi astfel întreţinerea ei costa foarte mult, deoarece lucrările de întreţinere mistuiau foarte multe lemne; au renunţat deci la munca lor neproductivă. Nici mai târziu nu s-a prea găsit vreun antreprenor miner care să-şi îngroape banii într-o astfel de întreprindere de prisos.

Dacă cu ajutorul galeriilor nu putuseră pătrunde în interiorul muntelui, în schimb, scormoniseră temeinic mineralele aflătoare aproape de suprafaţă, şi mineralul ce putea fi folosit îl transportaseră ca minereu de măcinat.

Oamenii mai nevoiaşi însă, cu ajutorul hurcei, spălau minereul mai fin, adică mai mărunt, pentru ca să poată scoate şi aurul conţinut de acesta.

Hurca este o instalaţie foarte simplă, pentru spălare, care seamănă cu o ladă, al cărei capac este un ciur, iar partea dinainte este deschisă. Partea anterioară se continuă cu un scoc, lung de 1-2 metri, cu o înclinare de 10-150, al cărui fund este podit cu scânduri, iar peste scânduri sunt întinşi saci, cu ţesătura grosolană. Oamenii mai săraci, adunând nisipul pârâurilor, sau surpăturile munţilor, le spală cu ajutorul apei, cu această instalaţie de spălare. O parte din grăuncioarele mai mărunte ale materialului de spălat trecând prin ciur se adună în ladă, iar cealaltă parte este spălată de apă şi, curgând peste sacii întinşi, se înlătură. Când şi lada se umple, ciurul este ridicat de pe ladă şi cu ajutorul unui băţ de lemn se scormoneşte mereu nisipul de pus în ladă, până când apa îl spală cu totul.

Grăuncioarele de aur din nisipul spălat sunt prinse de cârpele sacilor, întinşi chiar sub hurcă.

Sacii, după îndeplinirea acestei operaţiuni, sunt spălaţi într-un ciubăr. Această operaţiune se repetă de mai multe ori pe zi, până când nisipul adunat în acest scop se termină. Materia spălată care se adună în vasul de lemn se selecţionează, iar aurul conţinut se culege. Cantitatea zilnică de aur astfel produs, adică spălat, variază între 0,5- 2,0 grame.

Trăia în Roşia-Montană un miner bătrân, cu numele Bucureştean Filimon, care la vârsta sa înaintată nu mai putea suporta munca grea din mină şi din această cauză, pentru ca să-şi poată câştiga existenţa, umbla de ici colo cu hurca sa, ca să spele nisipul pârâului şi ca, din preţul aurului astfel agonisit, să poată trăi. De multe ori, când la Roşia Montană nu plouă, şi astfel pârâul nu creşte şi nu aduce din munţi material proaspăt, nisipul pârâului conţine foarte puţin aur, aşa că acesta nu prea rentează a fi spălat.

Deoarece aceste cazuri sunt foarte frecvente, bătrânul Filimon se hotărî că va începe în muntele Brădăţelu o săpătură, cu care va înainta câţiva metri în adâncul muntelui, şi din rupturile

aflătoare acolo, va scoate materialul necesar spălării.

Hotărârea sa o şi duse la îndeplinire. Cu o galerie pătrunse în munte, până când ajunse într-o surpătură. Ajungând acolo, începu să caute materialul din ea şi să-l spele. Văzând că conţinutul de aur al materialului scos din surpăturile muntelui este mai mare decât cel al nisipului spălat până acum, rămase în acel loc şi, timp mai îndelungat, cără şi spălă surpăturile aflătoare acolo. Într-o zi, după ce cărase materialul de spălat necesar pentru acea zi, se apucă să-l spele. În timp ce era preocupat cu spălatul, observă că un om străin stă lângă el. Străinul îl salută pe Filimon şi îl întrebă ce lucrează.

Filimon măsură de sus până jos pe omul cel străin, care avea o barbă lungă, albă ca zăpada, şi îi spuse cu frică: “Din rupturile acestui munte scot materialul surpat şi spăl aurul conţinut de acesta. Cu asta îmi tânjesc viaţa. E adevărat că munca făcută astfel e cu mult mai grea şi mai

obositoare, dar nămolul pârâului conţine prea puţin aur, aşa că, deşi e mai grea, e mai rodnică”. Străinul mai stătu mult de vorbă cu Filimon, care, împrietenindu-se cu el, îi povesti toate necazurile şi mizeria sa. Străinul ascultă cu atenţie tânguirile lui Filimon, apoi zise: “Văd că eşti un om sărac şi cinstit, eu am posibilitatea să te ajut, dar cu o singură condiţie, şi anume ca tu, Filimoane, să urmezi întru totul îndrumările mele”. Filimon îi promise cu tărie că aşa va face.

Atunci, străinul se sculă de la locul unde şezuse şi zise lui Filimon: “Bine! Dacă vei urma întocmai îndrumările mele, atunci vino cu mine”. Filimon se sculă de lângă hurca sa şi urmă pe străin, care merse de-a dreptul spre intrarea galeriei săpată de Filimon. Străinul intră în mină şi, ajungând la capătul galeriei, intră mai adânc spre interior. Filimon, oprindu-se la locul său de muncă, privi cum străinul pătrunde tot mai înăuntru, ca şi cum nimic nu i-ar sta în cale. Nu îndrăznii să-l urmeze, deoarece se temea că galeria se va surpa şi-l va îngropa şi pe el sub dărâmături.

Străinul văzând şovăiala lui Filimon se întoarse şi îl întrebă: “Ce este Filimoane, de ce nu mă urmezi, poate ţie teamă că ţi se va întâmpla vreun rău. Nu te teme, urmează-mă liniştit, că doar mi-ai promis că vei urma îndrumările mele”. Filimon atunci, deşi temându-se, urmă pe omul străin, gândind în sine: fie voia lui Dumnezeu! Străinul pătrunse adânc în munte şi pe unde mergea muntele i se deschidea în faţă, până când, în fine, ajunseră

vineri, 21 decembrie 2012

într-un loc, unde vinele de aur erau de grosimea spiţelor roatei de car.

Străinul spuse atunci lui Filimon, că să-şi taie atâta aur cât poate încăpea în buzunarele sale. Filimon se şi apucă să desfacă aurul, iar când toate buzunarele îi fură pline, străinul îl conduse afară din munte. Ajungând la suprafaţă, îi spuse să meargă acasă în paza lui Dumnezeu, căci el mai rămâne acolo, dar îl previne ca să nu spună nimănui despre cele întâmplate.

Această întâmplare se petrecu vineri după masă, iar Filimon ajunse acasă abia sâmbătă, înainte de amiază, la ora 10. Deoarece străinul îl scosese din munte ceva mai departe de locul său de muncă, Filimon se întoarse la locul acela al său, ca să-şi ia traista lăsată acolo şi să-şi ascundă uneltele. Când ajunse la locul său de muncă, văzu că cineva îi dusese traista, iar instrumentele le aşezase în mina sa.

Filimon, în zilele de sâmbătă, când la Roşia Montană în general se obişnuia a se selecţiona conţinutul de aur din minereul măcinat în timpul săptămânii, la şteampuri obişnuia a se ocupa şi cu selecţionarea.

Selecţiona în zilele de sâmbătă pentru unii mineri, care fie că nu ştiau, fie că nu aveau timpul necesar să-şi facă lucrările de selecţionare. Un miner cu numele Bobar Nicolae, a cărui muncă de selecţionare o îndeplinea de regulă Filimon, văzând că Filimon, care venea întotdeauna punctual, întârzie atât de mult, se duse la locuinţa lui, ca să vadă din ce cauză n-a venit încă să-i termine selecţionare. Soţia lui Filimon îi spuse că nu-şi poate închipui ce s-a întâmplat cu Filimon, deoarece a plecat de ieri la mină şi de atunci nu s-a mai întors. Bobar, cunoscând locul de muncă a lui Filimon, fu sigur că i s-a întâmplat o nenorocire şi de aceea se duse la mină, să vadă ce s-a întâmplat cu bătrânul.

Sosind la locul de muncă, văzu că toate uneltele, ba chiar şi traista acestuia se aflau acolo. Intră, deci, în mină, ca să vadă dacă nu cumva bătrânul a fost îngropat sub surpături. Ajungând în mină, văzu că acolo nu s-a întâmplat nimic, deoarece la locul unde lucra Filimon se vedeau încă urmele proaspete de lucru ale acestuia. Îi adună uneltele şi le băgă în mină, iar traista i-o duse soţiei. Abia trecu puţin timp de când Bobar adusese traista, până sosi şi Filimon. Soţia sa îi spuse supărată: “Unde ai umblat, că ştii foarte bine că azi e sâmbătă şi trebuie să selecţionezi?

Bobar te-a aşteptat de mult să mergi la el, ca să faci selecţionarea, dar pentru că nu te-ai dus, a venit după tine şi văzând că nu ai ajuns, încă s-a dus la mină, ca să vadă dacă nu ţi s-a întâmplat vreo nenorocire”.

Filimon nu spuse nimic soţiei sale despre cele întâmplate, ascunse aurul ascuns cu sine, apoi merse repede la Bobar, ca să termine selecţionarea. Îndată ce sosi, Bobar îl întâmpină cu cuvintele: “Unde ai umblat, ce-ai făcut de ai lipsit toată noaptea de acasă? Te-am căutat peste tot, dar nu te-am găsit. Şi uneltele eu ţi le-am aşezat în mină, ca să nu le ducă cineva, iar traista am adus-o şi am predat-o soţiei tale”.

Filimon, negândindu-se la promisiunea făcută străinului, povestii lui Bobar păţania sa cu un om străin, care l-a dus în interiorul muntelui şi acolo l-a lăsat să scoată aur. La acestea Bobar îi spuse: “Ei, Filimoane, ai făcut foarte rău că mi-ai povestit acestea. Nu trebuia să vorbeşti nimănui despre acest lucru, deoarece acel străin n-a fost altul decât vâlva minei, căreia nu-i place, ba chiar interzice să se vorbească despre binefacerile sale. Acum păzeşte-te de ea, căci mai curând sau mai târziu se va răzbuna”.

Lui Filimon abia acum îi veniră în minte cuvintele străinului; se sperie foarte mult că pălăvrăgise şi se hotărî ca să nici nu se mai apropie de mina sa, ca nu cumva vâlva minei să se răzbune pe el.

Terminând cu selecţionarea, se duse acasă, iar aurul primit de la vâlva minei îl zdrobi cu grijă, ca să nu fie văzut de nimeni, îl selecţionă, apoi îl preschimbă. Starea materială i se îmbunătăţi considerabil. Se hotărî să fie foarte cruţător cu banii, pentru ca să-i ajungă până în ultima zi a vieţi. Pentru ca familia sa să nu observe nimic, pleca în fiecare zi de acasă, ca şi cum s-ar duce la lucru, dar nici nu se apropia măcar de locul său de muncă, atât de mult se temea de răzbunarea vâlvei. Trecură câteva săptămâni de când primise aurul de la vâlva minei, se străduia tocmai prin jurul casei ca să depoziteze în pod grâul şi porumbul cumpărat pentru iarnă, când îi apăru dintr-o dată în faţă vâlva minei, care avea aceeaşi înfăţişare pe care o avusese la mină. Fără nici un cuvânt prinse pe Filimon şi îl aruncă jos din podul casei, apoi dispăru.

Fu găsit de membrii familiei sale, la o depărtare de 6-8 metri de locuinţa lor. Le povesti că a căzut din pod în timpul lucrului şi că, zvârcolindu-se din cauza durerilor, s-a îndepărtat de locuinţă. În timpul căderii, suferii contuzii grave, în urma cărora zăcu bolnav mult timp, până când, în fine după multe chinuri murii.

După moartea lui, Bobar povestii familiei întâmplarea lui Filimon,

SPECIAL VII ba îi făcu chiar cunoscut că, atunci când zăcea bolnav în pat şi el l-a vizitat, acesta i-a mărturisit că nu a căzut singur din podul clădirii, ci a venit la el vâlva minei, care, fără nici o vorbă, l-a prins şi l-a aruncat jos din pod.

Aşa s-a aflat întâmplarea lui Filimon cu vâlva minei care s-a întâmplat în anul 1938 şi pe care familia o păstrează până în ziua de astăzi prin tradiţie.

V. Vâlva minei, ca tovarăş de muncă La mina din “Troaş” lucra de mai multă vreme un miner cu numele Ioşcoli Ştefan. Conducătorii minei voiau să deschidă o nouă parte de mină şi în acest scop trebuia înaintată o galerie principală mai lungă. Înaintarea acestei galerii o luă în întreprindere cu acord minerul nostru. În fiecare săptămână îşi primea după munca sa leafa, care, deşi nu era mare, era totuşi îndestulătoare pentru hrană şi îmbrăcăminte.

O dată mergând la mină, văzu că acolo şade un om cam de vârsta lui, care priveşte şi cercetează munţii Roşiei Montane. Ajungând lângă el, salută pe omul străin şi, văzând după îmbrăcămintea acestuia că e din altă regiune, îl întrebă cu ce ocazie se află la Roşia Montană. Străinul îi povesti că şi el e miner de aur, dar la locul său natal mineritul stagnează, nu e posibilitate de trai. A auzit că la Roşia Montană şi prin împrejurimi se poate găsi de lucru şi de aceea a venit să-şi încerce norocul. Dacă va avea noroc să primească de lucru, va putea să-şi aducă şi familia şi se va stabili atunci în Roşia Montană.

La acestea, minerul nostru obiectă că despre angajări în lucru nici vorbă, deoarece şi cel care e foarte părăginit abia ajunge pentru pâinea cea de toate zilele. Adâncindu-se în vorbă cu el, se plânse străinului că sunt deja 30 de ani de când lucrează în mină, dar norocul l-a ocolit întotdeauna. Altora le ajunge câteodată şi pentru o mai bună stare, dacă găsesc câte puţin aur. El încă nu a fost atât de norocos. Familia sa n-a avut niciodată vreo bucurie. Anii săi au trecut în veşnică muncă încordată şi în mizerie.

Omul străin îl consolă, că să nu dispere şi să nu-şi piardă speranţa, deoarece fiecare miner de aur, mai curând sau mai târziu, tot ajunge să găsească acel aur, care aduce bună stare şi mulţumire familiei sale. Mai vorbiră multă vreme, şi minerului nostru îi plăcu foarte mult străinul, care se dovedea atât de înţelegător şi de inteligent. După ce îşi vorbiră de ajuns, străinul se ridică de la locul său, salută pe miner şi vru să plece.

Minerul nostru însă nu-l lăsă, ci îl reţinu, spunându-i că el are aici, în această mină, lucru pentru un timp îndelungat şi întrucât pentru transportul pietrei a angajat şi aşa lucrător, să rămână aici ca să lucreze cu el. Într-o zi unul va lucra la locul de muncă, iar celălalt va căra piatra afară, iar în ziua următoare vor schimba. Câştigul îl vor împărţi. Lucru vor avea pentru mult timp şi, dacă îi va plăcea, vor putea lucra împreună, până la terminarea lucrării. Străinul se bucură foarte mult şi se grăbi să primească propunerea minerului. Deoarece nu avea unelte, propuse minerului nostru, ca până ce-şi va putea cumpăra şi el unelte, acesta să-şi reţină ceva mai mult din câştig pentru uzarea uneltelor. Minerul nostru nu primi propunerea străinului. Îl consolă că acest lucru să nu-i cauzeze gânduri, deoarece unelte are el destule şi pot lucra împreună chiar câţiva ani la rând cu acestea. După aceea intrară în mină şi se apucară de lucru.

Terminându-şi munca din acea zi, minerul nostru, ştiind că tovarăşul său străin n-are locuinţă, îi propuse ca vreo două-trei zile, până îşi va găsi locuinţă, să stea la el. Mai mult nu-l poate ţine, deoarece familia sa e mare şi nu are loc corespunzător. Străinul mulţumi minerului nostru pentru bunăvoinţa ce i-o arăta şi îi spuse că o să-şi caute el loc în altă parte.

Deja trecuseră câteva zile de când lucrau împreună, iar minerul nostru era foarte mulţumit de lucrul străinului, deoarece lucrarea mergea aşa de bine, încât în decurs de o săptămână câştigă aproape dublu câştigului realizat până atunci. În timp ce minerul nostru sfredelea o gaură, străinul termina cu sfredelirea celei de-a doua găuri, ba de mai multe ori sfredelea şi pe a treia pe jumătate. Minerul nostru îi spuse că nu înţelege cum se poate una ca asta, că doar şi el e miner vechi, că şi muşchii lui sunt deja oţeliţi şi, cu toate acestea, nici pe departe nu-l poate egala. La toate acestea, minerul străin răspundea regulat că să nu-l preocupe asta, căci nu are nici o importanţă, şi că asta se explică prin faptul că în regiunea lui minereul e cu mult mai consistent şi muşchii lui sunt cu mult mai oţeliţi, iar loviturile sale sunt mai puternice. Minerul nostru, vrând nevrând, trebui să se mulţumească cu această explicaţie.

Chiar şi proprietarii minei fură surprinşi că acum se înaintau de 3-4 ori mai mult metri decât până atunci, dar n-aveau decât să se bucure de acest lucru, deoarece astfel puteau să ajungă mai curând la zona pe care

VIII SPECIAL vroiau să o descopere.

Deja trecuseră câteva săptămâni de când lucrau în cea mai mare înţelegere, divergenţă exista între ei numai atunci când, la împărţirea salariului mai rămânea vreun ban care nu-l putea împărţi între ei, şi pe care minerul nostru, având în vedere că străinul făcea de regulă mai multă ispravă decât el, vroia să-l dea străinului, în schimb, străinul nu vroia să-l primească, pe motiv că el i-a procurat de lucru şi lui trebuie să-i mulţumească că a putut ajunge la un câştig aşa de frumos, deci banul rămas se cuvine minerului nostru. Într-o zi, după explodare, vrură să plece acasă ca de obicei, dar minerul străin zise tovarăşului său: “Uite, Ştefane, nu e deloc potrivit că noi, după explodare, mergem acasă, fără să cercetăm locul nostru de muncă, căci la urma urmei, lucrăm în mină de aur, unde fiecare metru înaintat în adâncime poate aduce o surpriză, putând da de o bogată vână de aur.

Tocmai de aceea, nu găsesc deloc potrivit ca noi să plecăm acasă după explodare, înainte de a cerceta locul nostru de muncă”.

Minerul nostru, recunoscând că tovarăşul său are dreptate, hotărî că de aici înainte nu vor pleca acasă înainte de a cerceta locul de muncă. Ajunseră aproape de capătul galeriei ce trebuia înaintată, dar mult aşteptata vână de aur tot nu vrea să vină. Era aproape să-i reproşeze tovarăşului său că degeaba mai aşteaptă curăţirea fumului produs de praful de puşcă, pentru ca să cerceteze locul lor de muncă, când într-una din zile, după explodare, văzură că dăduseră peste o vână, pe care, cercetând-o, constată cu cea mai mare bucurie că posedă aur din belşug.

Bucuria le-a fost enormă la vederea marii cantităţi de aur, iar fericirea le-a fost nemărginită. Străinul îl şi trimise pe minerul nostru ca să aducă câţiva saci, în care să poată duce acasă aurul. El, până atunci, va rămâne aici şi va desface aurul, ca să fie desfăcut pe când se va întoarce cu sacii.

Minerul nostru, din cauza marii bucurii, alergă ca ieşit din minţi acasă, de unde, luând cu sine câţiva saci, se reîntoarse repede la mină, unde minerul străin desfăcuse deja în parte aurul. Îndată ce minerul sosi acolo, umplură sacii cu minereu de aur, şi luându-i cu sine ieşiră din mină.

Minerul nostru mergea grăbit înainte, dar străinul nu-l urmă. Minerul văzând că nu-l urmează se opri şi-l chemă, ca să meargă cu el acasă pentru a împarţi aurul. Străinul însă, care nu era altul decât vâlva minei, vorbi minerului în felul următor: “Ştefane, văd că eşti un om bun, cu frica lui Dumnezeu. Aurul care se află în saci ţi-l dau ţie, mie nu-mi păstrezi nimic şi cred că, dacă vei rămâne acelaşi pe care eu te-am cunoscut, în tot timpul vieţii tale nu vei ştii ce înseamnă a nu avea sau ce este sărăcia. Te previn însă că, dacă nu vei respecta acest avertisment al meu, şi vei risipi ceea ce ai câştigat astăzi, în mină mai mult să nu intri, ci să-ţi cauţi altă ocupaţie”.

Minerul nostru nu vru să primească minereul de aur, dar minerul străin urându-i obişnuitul noroc bun îi strânse mâna zicându-i: ,,Du-te acasă, aurul acesta este al tău în întregime, eu mă reîntorc acum, îmi voi desface

vineri, 21 decembrie 2012

atât cât voi putea duce cu mine şi după ce voi termina cu acest lucru, mă voi întoarce la locul meu natal ca să-mi revăd familia pe care nu am mai văzut-o de mult şi să o scap din mizerie. Dar te rog încă odată, nu uita cuvintele mele, prin care ţi-am atras atenţiunea, deoarece ştii că în tot timpul cât am lucrat împreună te-am învăţat numai bine”.

După aceste cuvinte se despărţiră; minerul plecă foarte fericit acasă, iar străinul intră în mină. Când minerul nostru văzu că străinul intră în mină, râse în sine că de mult n-a mai văzut un astfel de nebun, că degeaba a intrat în mină, căci de acolo nu mult aur va mai putea scoate, deoarece cea mai mare parte o scoseseră.

Sosind acasă, povesti soţiei sale ce noroc mare a dat peste el, şi fără a tăinui prea mult lucrul, se apucă de prelucrarea minereului de aur. Iar soţia sa, de bucurie, alergă îndată la surorile sale şi le împărtăşi norocul bărbatului

său. Veniră îndată şi cumnaţii săi, cărora le povesti din nou peste ce vână bogată în aur a dat şi îl îndemnă să meargă şi ei acolo, căci probabil va mai fi rămas ceva aur după tovarăşul său, pe care el îl putea scoate.

Cei doi cumnaţi îşi luară îndată uneltele şi aleargă la mină, unde intrând, grăbiră la locul de muncă al cumnatului lor, dar acolo nu găsiră nimic. Scormoniră totul, vatra, tavanul, pereţii, dar nu era nicăieri nici urmă de vână şi, cu atât mai puţin, de aur. Erau grozav de furioşi că cumnatul lor îi păcăliseră şi, mergând acasă, se şi certară urât, ba îl şi ameninţară că îl vor denunţa proprietarului minei, dacă nu împarte aurul cu ei. Acum abia îşi dădu seama minerul nostru cât de rău a procedat, că a făcut cunoscut cumnaţilor săi locul de unde provine aurul, şi acum va trebui să-l împartă cu ei.

Temându-se că cumnaţii săi îşi vor duce la îndeplinire ameninţarea, le-a dat şi lor o anumită parte din aur, dar nu şi-a putut ierta uşurinţa cu care a procedat.

Preschimbând aurul, urmară timpuri mai bune în casa sa. La lucru nu se mai duse şi trimise vorbă proprietarilor minei că e bolnav, nu poate lucra, să dea altuia înaintarea galeriei. Între timp, bineînţeles că uită de promisiunile făcute tovarăşului său; trăia pe picior mare, de lucrat nu lucra, lenevea o zi după alta, iar aurul se împuţina din zi în zi, până când se isprăvi cu totul. Minerul nostru nu se mai putea acum împăca deloc cu gândul că el trebuie să se apuce din nou de lucru. Vându cu încetul şi moşia ce şi-o cumpărase după găsirea aurului până când, la sfârşit, ajunse să nu mai aibă nimic. Dacă nu voia să moară de foame, trebuia să-şi cate de lucru. Ştia el bine că, după o trândăvie de 7-8 ani, munca nu-i va fi deloc plăcută, dar n-avea altă alegere, decât ca, vrând-nevrând, să meargă să-şi caute de lucru, ceea ce nici nu era prea greu, căci, pe vremea aceea, se îmbiau destule ocazii de a lucra.

Minerul nostru, după ce primi de lucru, se duse acasă, îşi căută şi-şi pregăti uneltele, pentru a putea pleca a doua zi la lucru. A doua zi se sculă devreme, îşi luă uneltele în spate şi plecă spre mină, ca să-şi înceapă munca. Ajungând la mină, proprietarul îi spuse ca să intre numai în mină, căci va veni şi el îndată şi îi va arăta locul de muncă. În timp ce înainta pe galerie, la o depărtare de vreo sută de metri de intrarea acesteia, îi apăru deodată în faţă fostul său tovarăş de muncă, care era înconjurat de o lumină albă, scânteietoare. Cu o voce asemănătoare tunetului, strigă către minerul nostru: „Mişelule, nu m-ai ascultat şi vei plăti uşurinţa ta!” şi vru să apuce pe miner, care, dându-şi abia acum seama că, tovarăşul său, care lucrase acolo aşa de mult timp cu el, nu fusese altul decât vâlva minei, era în clar cu pericolul ce-l ameninţa; aruncându-şi uneltele de pe umăr, năvăli ca un nebun afară din mină, dar, înaintea intrării, se împiedică de o piatră şi, căzând, îşi rupse ambele picioare. Ţipetele sale fură auzite de minerii care se aflau în sala de apel şi chiar de proprietarul minei; fugiră acolo îl ridicară şi, văzând că nu poate să stea în picioare, îl ridicară pe braţe şi îl duseră în încăperea sălii de apel. Începură să-l descoase că de ce a ţipat şi de ce a fugit din mină, dar el nu spuse nici un cuvânt ci, recunoscându-şi păcatul, suferi fără murmur durerile sale. Abia acum îşi dădu seama că vâlva minei se strecurase în apropierea sa ca miner străin numai pentru a-l putea face pe el să ajungă la aur, fără a da de bănuit şi pentru a-l putea ajuta astfel în situaţia grea în care se afla.

Vindecându-i-se picioarele rupte, minerul nostru nu mai intră în mină. Îşi vegeta existenţa cu munca la suprafaţă. Sfătuia însă stăruitor pe fiecare miner ca să nu destăinuiască nimănui norocul său, fie el venit în orice împrejurări, iar avertismentele făcute de vâlva minei, să le respecte pentru ca să nu-i ajungă şi pe ei nenorocirea sa şi să păţească asemenea lui.