impecabilă a lui Hannah Reid

LONDON GRAMMAR Gramatica impecabilă a lui Hannah Reid

Anunţat în toamna trecută apoi amânat din februarie pentru aprilie, suprarealistul Californian Soil, al treilea LP din discografia London

Grammar, trioul de

Electronic Pop format din Hannah Reid, Dan Rothman şi ‘Dot’ Major, a fost aşteptat cu un deosebit interes şi nu doar datorită succeselor precedentelor (If You Wait, 2013 – dublu disc de platină, Truth Is A Beautiful Thing, 2017 - #1 în UK Albums Chart) ci faptului că marchează depăşirea unei crize personale profunde a compozitoarei şi vocalistei Hannah Reid, a cărei carieră era pe punctul de a se încheia dramatic datorită... misoginiei din industria muzicală.

Naiva şi idealista Reid, născută pe 30 decembrie 1989, a păşit în showbiz din postura de studentă la istoria artei convinsă că va pătrunde simptome, dureri musculoscheletice răspândite în tot corpul, apar după un eveniment traumatic sau stres psihologic semnificativ. Atunci a compus piesa America, ce se regăseşte acum pe Californian Soil: “All of our time chasing a dream / The dream that meant nothing to me.”.

Având în memorie charisma şi talentul regretatei Amy Winehouse, Hannah Reid a refuzat însă să accepte destinul unui membru a Clubului 27 şi a reieşit la suprafaţă asumându-şi controlul creativ asupra noului album iar rezultatul este uimitor, putând fi asemuit vizual unei plimbări într-o catedrală în care razele soarelui crează jocuri de lumină surprinzătoare cu trecerea lor prin vitraliile multicolore. Californian Soil chiar debutează cu sunetului unui clopot de capelă în Intro, înainte de a ajunge la ritmurile exotice ale piesei de titlu, cu drum înspre dinamica Baby It’s You şi, nu în ultimul rând, monastica All My Love. Nimeni nu-i mai poate face program, nimeni nu-şi mai permite să-i conteste alegerile, nimeni nu-i mai vorbeşte pe un ton patriarhal, întrucât

Hannah Reid dovedeşte ca este realmente o ‘formidable

young yoman’, aşa cum o etichetase odinioară, după ce-a legitimat-o, un bodyguard zelos care i-a refuzat accesul în backstage la propriul ei concert. Dar asta i s-a întâmplat muzicienei demult, înainte ca Promising Young Woman, filmul, să existe.

într-un mediu eliberat de prejudecăţi, progresist şi deschis, neimaginându-şi la ce presiuni va fi supusă în permanenţă de către anturajul obsedat de profit, de la uzura turneelor planificate fără consultarea muzicienilor la “mansplaining”-ul curent practicat de către agenti, tehnicieni şi producători. În ciuda succesului, deja în vremea apariţiei albumului Truth Is..., Hannah Reid îşi pierduse mult din încrederea de sine şi din calitatea vocii ei speciale, încât aproape nu mai îndrăznea să deschidă gura în public de teamă că ar putea fi cauza eşecului întregului grup. Şi totul în jur s-a înnegurat mai mult când a fost diagnosticată cu fibromialgie, boală cronică ale cărei

JOHNNY CASH Protestul omului în negru

“Presupun că ne descurcăm foarte bine în mașinile noastre puternice și haine de lux / Dar doar pentru a ne aduce-aminte de cei ce sunt ținuți în spate, în față ar trebui să fie un bărbat în negru”, cânta Johnny Cash în melodia ce oferă titlul albumului lansat în luna mai a anului 1971, Man In Black.

De fapt, Cash, proaspăt intrat atunci în cel de-al doilea deceniu al carierei și mai popular ca niciodată, îmbrățișează în mod oficial personajul “omului în negru”, o prezență atipică în peisajul entertainment-ului american. Dacă cei mai râvniți contemporani ai săi, printre care se numărau Elvis sau Jerry Lee Lewis, impresionau cu ținutele extravagante, Cash, prin comportamentul său discret și discursul sumbru, dădea naștere unui arhetip al antieroului muzical, purtând în vers și muzică lupta omului sărac și marginalizat de societate. De altfel, invitat în cadrul emisiunii Mike Douglas Show, artistul recunoaște originile personajului, empatia sa față de problemele oamenilor de rând traducându-se atât prin cântece care aduc în prim plan greutățile acestora, cât și prin faimoasele concerte oferite deținuților din diverse penitenciare americane.

Lansat cu 50 de ani în urmă, LP-ul Man In Black oferă o călătorie unică prin lumea muzicii country, reprezentând un material discografic tipic genului, dar care înoată puternic împotriva curentului. Înconjurat de noile lansări The Who, Carole King, Rolling Stones, Led Zeppelin sau Black Sabbath, Cash continuă stilul cântecului de protest iar în mijlocul Războiului din Vietnam se “aruncă” vehement în tirade anti-violență inspirate din propriile experiențe din preajma câmpurilor de luptă. Astfel, Singing In Viet Nam Talking Blues, melodie centrală a albumului, devine o veritabilă declarație anti-război, compusă în urma unei vizite a cantautorului în mijlocul trupelor americane staționate pe tărâmul asiatic.

Așadar, iată cum 1971 se remarcă printr-un eclectism aparte al materialelor discografice, de la cameleonicul David Bowie, până la extravagantele compoziții ale lui Elton John. Mai mult de atât, noul deceniu va oferi un ideal spațiu de exprimare pentru trupele rockului clasic, reprezentând un punct de plecare al erei chitarelor cu distors. Cash însă, erou neîmbătrânit al muzicii country, se strecoară cu agilitate prin tumultul muzical al vremii, dând în

mod oficial naștere personajului sumbru care

îi va însoți cariera până la moarte. Cincizeci de ani mai tărziu, cântecul de protest, o adevărată “ștampilă” a anilor ’60, nu pare să mai reprezinte un punct de interes pentru compozitori, dar refrenele curajoase ale lui Johnny rămân la loc de cinste în galeria muzicii oneste ce nu are ca scop succesul masiv, ci reliefarea problemelor cu care omenirea se confruntă zi de zi.

foto © glasgowbluesplayers.com

MaRCUS BONFaNTi Un rătăcitor fericit în lumea Blues-ului

Notorietatea dobândită ca frontman al legendarului grup Ten Years After, al cărui membru cu drepturi depline este din 2014, pune deseori în umbră consistentul aport pe care Marcus Bonfanti îl aduce în evoluţia Blues-ului european şi asta e nedrept faţă de un muzician dedicat trup şi suflet acestui gen muzical, care a cântat cu Ginger Baker, Eric Clapton sau Joe Louis Walker, a fost rezident timp de ani buni în faimosul club Ronnie Scott’s, a deschis pentru John Mayall, Jack Bruce, Beth Hart şi Robert Cray, şi, nu în ultimul rând, a fost premiat cu British Blues Award deopotrivă ca performer şi compozitor. Deşi relativ tanăr, talentatul şi versatilul Marcus se dovedeşte a fi un bluesaholic veritabil, în paralel cu Ten Years After şi propria carieră solo reuşind să exploreze cu acribie vaste arii din peisajul muzicii tradiţionale americane prin intermediul participării lui în proiectele Jawbone şi The Delta Trio. Din această perspectivă, concertul lui Marcus Bonfanti din seara de 19 iunie, din cadrul celei de-a doua ediţii a Tusnad Gastro Blues Fest, în care va cânta susţinut de Matthew Waer (bas) şi Craig Connet (baterie), se anunţă ca unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care iubitorii Blues-ului de la noi le puteau primi... live!

Marcus, începem cu o aniversare��� a ta� Ce cadou ţi-ai dori să primeşti pe 5 mai de ziua ta?

De ziua mea, hmm, nu-mi place să fac mult zgomot de ziua mea, mai degrabă stau potolit. Dar dacă ar fi să primesc un cadou, ştii ce? De curând am folosit în studio un amplificator Fender Champion 1954 şi mi-a plăcut la nebunie! Deci dacă familia mea citeşte acest interviu, poate pun toti mână de la mână şi îmi fac acest cadou… cred că ar trebui să contribuie toată familia mea extinsă, toţi cunoscuţii mei şi pe deasupra încă nişte străini, probabil. :)

Mai bifezi un an din viaţă� Pentru tine Blues-ul înseamnă “a great way to look at life” ��� sunt chiar cuvintele tale� Ce te face fericit şi ce te întristează în vremurile astea ciudate?

E straniu că mă întrebi fiindcă am vorbit mult în ultima vreme despre asta cu prietenii mei... se fac deja 12 luni de când suntem practic în lockdown în ţara asta deci e o perioadă cu o relevanţă asemănătoare pentru toţi oamenii. Întotdeauna priveşti la ce a fost dar te uiţi şi la ce va veni şi mi se pare foarte trist că mulţi oameni au pierdut 12 luni din viaţă pentru că, practic, nu s-au putut întâlni fizic unii cu alţii iar pentru unii dintre noi irosirea acestui an a fost un lux pe care nu şi l-au putut permite. Am pierdut câţiva prieteni în acest an, au fost momente foarte triste dar, cum spuneam, după aceste 12 luni de-a dreptul negative nu ai ce face decât să extragi ceva pozitiv din tot ce s-a întâmplat, altminteri te laşi copleşit de

tristeţe. Pentru mine, raza de fericire a fost faptul că am petrecut tot acest timp cu fiica mea. Eu practic am fost în turnee de când ea s-a născut, am intrat în Ten Years After când n-avea nici un an, aşa că nu am apucat să stau cu ea decât perioade scurte iar acum nu am mai avut presiunea asta a plecărilor, a fost fantastic. M-am simţit chiar norocos. Are deja 9 ani aşa că, în scurt timp, n-o să mai vrea ea să stea cu mine… din punctul ăsta de vedere a fost un an foarte bun.

Cineva a spus odată despre tine că eşti “the love child of Tom Waits and Van Morrison” � De ce oare o fi făcut alăturarea asta?

Habar n-am. Câteodată citesc ce scriu unii oameni şi nici nu ştiu ce sa zic. Înţeleg ce încearcă să spună dar mi se pare că formularea e cam ciudată. Cred că eticheta asta are mult de-a face cu stilul meu de a cânta. N-am ce zice, am ascultat foarte mult Tom Waits şi Van Morrison, probabil mai mult Tom Waits decat Van Morrison, şi de-aici vine totul… am fost foarte influenţat în felul în care mă raportez la muzică şi în felul în care încerc eu să fac muzică de faptul că el, practic, nu îşi setează limite, ceea ce mi se pare grozav, iar din punct de vedere al versurilor cred că e printre cei mai buni. Deci cred că cine îmi spune astfel o face pentru că îmi port “influencerii” la vedere şi, sincer, nu mă deranjează fiindcă sunt comparat cu oameni pentru care am un adânc respect.

Zilele astea înregistrezi în studio pentru noul album alături de colegii din trupa Jawbone� Îmi poţi da mai multe detalii cum s-a născut acest cvartet inedit?

Am pus bazele Jawbone împreună cu Paddy Milner care este, fără îndoială, unul din cei mai buni pianişti de pe planetă în clipa asta. Stilul său este excepţional, ca şi aprecierea pe care o arată faţă de Blues-ul originar din New Orleans sau cunoştinţele lui de teorie muzicală, şi cu toate astea reuşeşte să improvizeze fantastic, cu o uşurinţă care nu dă de înţeles că ar şti totul despre muzică, deşi el chiar ştie totul! Am lucrat mult amândoi la Londra, am şi locuit împreună la un moment dat şi am cântat alături de el cu mulţi artişti foarte diverşi, şi mereu când vorbeam ne

JaWBONE

propuneam să facem ceva împreună. A venit o vreme când am putut să compunem mai multe piese şi ne-am dat atunci seama că e ceva special în muzica pe care o facem. Am invitat alţi doi muzicieni extrem de talentaţi să ni se alăture ca secţie ritmică, pe Evan Jenkins, toboşar, şi pe Rex Horan, basist, fiindcă lucrasem cu ei de cateva ori şi ştiam că sunt foarte inventivi. Când ai nişte cântece pe care vrei să le duci la nivelul următor ai nevoie de tipi ca ei pentru că au idei şi privesc totul din unghiuri diferite faţă de altii. Aşa s-a născut trupa noastră.

Citiţi interviul complet cu MARCUS BONFANTI pe www.zilesinopti.ro

OZ NOY “SNAPDRAGON”

Termenul de ”fusion” a devenit prea general sau, mai degrabă, devine din ce în ce mai diluat odată cu adăugarea de noi și noi elemente în componenta lui muzicală. Ca atare, de multe ori e bine să folosim cuvântul jazz pentru a face o trimitere clară, mai exact jazz electric, când vorbim de muzica

incredibilului chitarist

Oz Noy. Cu o imaginație impresionantă și o tehnică pe măsură, căutând teritorii muzicale neexplorate, Oz Noy explodează din nou pe albumul ”Snapdragon”, cu aceeași prospețime ritmică și un plus de energie improvizatorică. Melodii complicate la unison, spații consistent completate de groove, idei inteligent dezvoltate de o inepuizabilă inventivitate se succed pe piese care ne

surprind deopotrivă mintea

și musculatura. E suficient să aflăm ce variante de secție ritmică sunt pe acest album pentru a ne dori să absorbim fiecare măsură. La baterie Dennis Chambers, Vinnie Colaiuta și Dave Weckl. La chitară bas Will Lee, James Genus, John Patitucci. Iar Oz Noy, cu ton și tehnică, schimbă solouri și teme scrise cu saxofonistul Chris Potter, claviaturistul David Kikoski sau trompetistul Wallace Roney. Jazz contemporan pe ritmuri de funk, cu acordurile și frazele care-i reflectă personalitatea distinctă. Prin ”Snapdragon” ne putem forma o idee despre ce înseamnă originalitatea într-un cadru muzical familiar.