Doi
Franklin H. Wheeler se numæra printre puflinii care înotau împotriva curentului. O fæcea cu o încetinealæ reverenflioasæ øi cu ceea ce spera cæ era demnitate, croindu°øi drum, cu paøi târøifli, prin pasajul lateral, spre uøa ce ducea în culise, spunând „Mæ scuzafli... mæ scuzafli“, dând din cap øi zâmbind spre câteva fefle cunoscute, cu o mânæ flinutæ în buzunar pentru a°øi ascunde øi usca încheieturile degetelor, supte øi muøcate pe parcursul piesei. Aræta îngrijit øi solid, un pic mai tânær de treizeci de ani, cu pær negru tuns scurt øi genul acela de figuræ arætoasæ, dar færæ nimic ieøit din comun, pe care un fotograf din domeniul publicitar ar fi putut°o folosi pentru a portretiza consumatorul exigent de marfæ bunæ, dar ieftinæ (De Ce Sæ Plæteøti Mai Mult?). Dar, în ciuda lipsei de distincflie a træsæturilor, fafla lui dovedea o mobilitate neobiønuitæ — era capabilæ sæ sugereze câte o personalitate complet diferitæ la fiecare schimbare de expresie. Când zâmbea, pærea un bærbat ce øtia perfect cæ eøecul unei piese de amatori nu era un lucru pentru care sæ°fli faci griji, un bærbat de treabæ, cu capul pe umeri, care ar fi putut spune exact cuvintele de alinare potrivite pentru soflia aflatæ în culise; în pauzele dintre zâmbete, însæ, când îøi fæcea loc cu umærul prin mulflime øi puteai sæ°i observi