Enigma

Joaquim Sunt atins de un rău ciudat, pe care psihiatria încă nu l‑a clasificat, un rău a cărui sursă o cunosc cu exactitate și care durează din adolescență, în pofida tuturor efortu­ rilor de a scăpa de el. În fața tăcerii mirate a interlocu­ torilor mei, acestui rău i‑am dat un nume. După multă gândire, negăsind ceva mai potrivit, i‑am spus: sindro­ mul Enigma.

Naoki Deși eram pasionată de muzică, renunțasem s‑o mai practic, dar îmi amintesc de o zi de pe vremea când aveam vreo cincisprezece ani, când Mishawa, o prietenă care studia clarinetul și săruta minunat, mi‑a oferit un disc al cărui titlu m‑a fermecat pe loc: Enigma Variațiuni de Edward Elgar, un compozitor englez din secolul XX. Mi‑l pusesem pe iPod și îl ascultam în fiecare zi. Deve­ nise un ritual.

Principala mea calitate este aceea de a rămâne tăcută ore întregi, fără un scop anume, fără un discurs interior, într‑un fel de prezență lunară.

Pe terasa unei cafenele, în pat, în parc sau în autobuz, ascult enigma lumii și infinitele ei variațiuni. Colecțio­ nez tăceri.

10 Antoni Casas Ros

Ricardo Viața unui poet e ceva absurd. E imposibil să publici și imposibil să câștigi bani. Dar obstacolul principal este de un alt ordin, și constă în absurditatea confruntării cu o viață ale cărei elemente par izolate într‑o bulă de culo­rile curcubeului, care dispare imediat, ca să lase loc singu­rătății și angoasei. Prima mea culegere de poeme, Enigma Variațiuni, încă nu și‑a găsit editorul. Nu‑mi pierd speranța și uneori mă întâlnesc cu alți poeți la Vulcano, o cafenea unde se adună tinerii creatori. Pro­ blema este aceeași pentru toți, fie că e vorba de poezie, de pictură, film sau muzică: cum să facă să fie citiți, vânduți, ascultați?

Zoe Într‑o zi o să scriu primul roman și cred că i‑am găsit deja titlul: Enigma. Exersez cu mici texte pe care le numesc microcosmosuri. Încerc să prind ceea ce alții nu văd, stau ore întregi să simt banalitatea lumii, până în clipa când începe să răspândească un parfum, o prospe­ țime care se transformă în cuvinte. Încercarea mea s‑a inspirat foarte mult din doi autori de cronici ale nimicu­ lui: José Saramago și Antonio Lobo Antunes, amândoi portughezi. Am publicat câteva dintre textele mele, fra­ gile ca textura sticlei, în reviste efemere.

Ricardo Destul de timpuriu m‑am confruntat cu această ale­ gere: să trăiesc normal și să abandonez poezia, sau să continui să scriu și să găsesc un mod de subzistență care mi‑ar lua puțin timp. Astfel de gânduri mă preocupau pe la nouăsprezece ani, când o cunoștință întâmplătoare mi‑a propus munca ideală. Între nouă și douăsprezece

Enigma 11

zile pe an și din care să trăiesc tot anul, independent și confortabil. Printre confrați mi se spune „poetul“.

Felul meu de a trăi e simplu: locuiesc într‑un aparta­ ment de două camere, spațioase, la ultimul etaj al unui imobil încântător. Terasa dă spre un parc. Locul e liniștit.

Reputația, excelentă. Trec drept un tânăr amabil și rezer­ vat, gata oricând să facă un serviciu. Am grijă de pisicile vecinilor care pleacă în vacanță. Ud florile. Mă duc la cumpărături pentru două sau trei persoane în vârstă.

Toate astea pentru un zâmbet și uneori pentru o invitație la cină. Cel care mi‑a propus munca asta era un singuratic la fel ca mine, un om discret, cu o activitate asemănătoare cu a mea: bibliofilia.

Aveam mult timp liber. Activitatea esențială a poeți­ lor este să tragă de timp. Scrisul este un fragment infim al rătăcirii. Mereu cu un carnet în buzunar, petreceam ore întregi pe terasele cafenelelor, schimbând locul după soare și temperatură. Dimineața, foarte devreme, era plăcut să prinzi primele raze de soare, dar, după ora zece, asta îmi întuneca mintea și mă obliga să caut un loc umbrit, nu foarte răcoros. Uneori mâzgăleam în car­ net câteva cuvinte, cu speranța că vântul sau vreo eclip­ să va face din ele un poem.

Zărisem o japoneză enigmatică, lăsând la fel ca mine impresia că apreciază terasele liniștite, noaptea. Prea multe localuri se considerau obligate să difuzeze muzică banală, căreia nimeni nu‑i dădea atenție, dar care pe mine mă deranja serios. Într‑un oraș ca Barcelona, liniștea este, fără îndoială, lucrul esențial și cel mai greu de găsit.

Japoneza avea probabil vârsta mea. Paloarea feței sublinia finețea pielii și ochii strălucitori, indiferent de ora din noapte. Drumurile ni se încrucișaseră deja de trei ori, mereu foarte târziu. Încercasem în zadar să

12 Antoni Casas Ros

stabilesc un contact vizual, fără să insist prea mult.

Gesturile ei lente și armonioase desenau volute grați­ oase în spațiu. Nu citea. Culoarea ei era negrul. Uneori purta pantaloni, alteori fuste drepte, care se opreau la jumătatea pulpei. Eram destul de timid, niciodată n‑aș fi îndrăznit s‑o abordez direct dacă n‑ar fi ținut în mână câte un volum scris de vreunul dintre poeții mei pre­ ferați: Bianu, Juarroz, Janés, Khaïr‑Eddine.

Nu avea aerul unei studente. Nu căuta nimic, dar ră­ mânea solemnă în fața lumii pe care o lăsa s‑o pătrundă cu blândețe. Aș fi vrut să‑i știu numele. Probabil că lo­cuia în același cartier cu mine, sau doar frecventa ace­ leași cafenele. De două ori observasem câte un tip încer­ cân­du‑și norocul, apropiindu‑se, propunându‑i un pahar, începând o conversație, dar tânăra japoneză părea prinsă într‑o colivie de sticlă, nu dădea nici cea mai mică atenție intrusului, nu întorcea capul. Unul dintre cei doi bărbați i‑a atins brațul. Fata s‑a retras fără un cuvânt.

Acela a fost momentul când m‑am gândit să‑mi con­ sacru rătăcirile căutând‑o pe terase, urmărind‑o până când, poate, îi aflu adresa. Mă gândeam des la ea, prea des, căci dacă exista un lucru care îmi era interzis, era acela de a lega o relație de iubire.

Joaquim Ca toți scriitorii mediocri, nu sunt niciodată mulțu­ mit de romanele celorlalți. Există mereu un ceva care mă irită până la exasperare. Orice scriere romanescă este insuportabilă, mai ales sfârșitul. Încă din liceu nutresc această ranchiună față de ceea ce mi se pare a fi lașitatea fundamentală a autorilor. Creează un personaj care pune stăpânire pe ei, îi inspiră, îi încântă, îi torturează și, cu cât se apropie de sfârșit, cu atât simt nevoia să se

Enigma 13

debaraseze de el ca de o amantă prea perspicace, de un prieten prea exigent, crezând că astfel își recapătă mize­ rabila libertate. Începând din acea clipă, cu dispreț față de cititor, sunt gata de orice infamie: sinucideri, crime, accidente sau, mai rău, un sfârșit cețos care îl adâncește pe cititor în incertitudine, în îndoială. Există prea mulți eroi care navighează într‑un soi de purgatoriu pervers, prea multe eroine al căror sfârșit nu e cunoscut niciodată.

Incapacitatea de a găsi un sfârșit m‑a surprins neplăcut când am citit, ca lectură obligatorie, o nuvelă de Balzac: Fata cu ochi de aur. Această experiență crudă și altele m‑au transformat într‑un cimitir de traiectorii neter­ minate. Cum să trăiesc, cum să scriu dacă fantomele acestor suflete mă bântuie?

Zoe L‑am întâlnit pe Joaquim Santz în timpul primului an de studiu la Litere. Era un profesor ciudat, de care se temeau toți studenții, pentru că era imprevizibil. Cu toată teama pe care ne‑o inspira, unii pur și simplu îl adorau, pentru că punea pasiune încercând să ne ajute să descifrăm arcanele cele mai secrete ale autorilor. Co­ legii nu‑l apreciau deloc, îl considerau agresiv și vindi­ cativ, și, fără îndoială, ei fuseseră cei care lansaseră zvonul că era un scriitor ratat. Găseam asta cu atât mai ciudat, cu cât nimeni nu‑l citise. Se spunea că propusese, fără succes, mai multe romane editorilor barcelonezi.

Joaquim avea vreo patruzeci de ani, și un picior an­ chi­lozat din cauza unei poliomielite contractate în copi­ lărie. Asta îi dădea un mers neregulat și nu era un secret pentru nimeni faptul că purta cusută în pantaloni o per­ nuță, care avea rolul să compenseze atrofia fesei stângi,

14 Antoni Casas Ros

și să se poată așeza fără să‑și piardă echilibrul. Nici pi­ ciorul stâng, mult mai puțin tonic decât dreptul, nu umplea pantalonul, mai ales în dreptul coapsei. Infir­mi­ tatea lui mă înduioșa și‑l făcea mai puțin amenințător.

Pe mâna dreaptă avea o pată violecee, sigur o arsură, iar când ne întindea volumele ochii noștri nu vedeau decât pata, care mi se părea a fi un semn în plus al singurătății și abandonării lui.

Spun că Joaquim era ciudat dintr‑un cu totul alt mo­ tiv: modul lui de a diseca literatura avea ceva maladiv.

Oscila între exaltări violente împotriva autorilor sau a cărților. Când începea un curs, era imposibil de știut cu ce fel de violență, plină de ură sau pasională, avea să fie disecat textul. Începea în general prin a face elogiul autorului, apoi, dintr‑odată, se înflăcăra, se dez­lănțuia și, în câteva fraze vehemente, anihila întreaga di­namică a romanului. Joaquim era mai tolerant cu poeții: „cel puțin ei nu spun povești“. Mai ales pe romancieri îi considera de neiertat.

Avea un mod brusc și capricios de a lega relații cu studenții. I se întâmpla să fie amabil, aproape cald, une­ ori, dar apoi să uite că a existat un moment pe care l‑au împărtășit. Cu el totul trebuia neîncetat luat de la capăt.

Uneori nota bine un student și îi lăuda inteligența și perspicacitatea critică, pentru ca la tema următoare să‑l ridiculizeze. Schimbarea se datora faptului că nouă ne plăcea o carte pe care el o detesta. Dialogul devenea imposibil, Joaquim trăia o mare singurătate și simțeam că în unele zile îi era greu să ne părăsească, ca și cum dorea să continue cursul până noaptea, ca să ne țină și mai mult cu sufletul la gură, ca să ne comunice și mai mult disperările și furia lui, să se scalde în căldura

Enigma 15

noastră tinerească și să soarbă o palpitație vitală de care avea nevoie ca să înlocuiască iubirea.

Când mă gândeam la Joaquim, îmi imaginam dispe­ rarea autorului care nu a fost citit niciodată. Îmi era greu să cred că putea fi un scriitor mediocru. Prea multă vioiciune în inteligența lui, prea mult foc în verb. Făceam parte din­tre puținii studenți care se puteau lăuda cu un rezultat egal în raport cu munca lor. De trei ori ridicată în slăvi, de trei ori desființată. Plânsesem puțin. La cursul ăsta toată lumea plângea. Aș fi vrut să‑i spun că nu mă număram printre studenții care îl disprețuiau, că îi înțelegeam singurătatea și disperarea, dar n‑am reușit să articulez niciun sunet.

Joaquim Mi‑a fost greu să plec de la curs. De data asta aveam o dispoziție bună, nu găsisem niciun defect romanului Răzbunarea unei femei a lui Barbey d’Aurevilly. Toată sala, pradă uimirii, mă privise curioasă, ca și cum ceva nu se potrivea, în afară de Zoe, căreia îi spun în secret Fulvia, așa cum Marsay o poreclește pe Paquita Valdes în nuvela lui Balzac, într‑atât mă chinuie frumusețea ei.

E o tânără foarte inteligentă, pasională, integră și care nu se lasă, evident, niciodată influențată de spiritele me­ diocre din clasă. Părul brun cu scânteieri roșcate, pri­ virea de tigroaică, care când e furioasă capătă culoarea ambrei și a lavei, mă înflăcărează în cel mai înalt grad, ceea ce ascund fiind cu ea excesiv de exigent. Fulvia are o energie vulcanică și senzuală, are mâini adorabile, gura se deschide ca un abis de fericire, sânii au aroganța privirii ei, parfumul, atât de pătrunzător, încât plutește uneori în toată clasa, mă învăluie, îmi taie suflarea, mă

16 Antoni Casas Ros

obligă să fac o pauză ca să‑mi ascund tulburarea. E sigu­ ră de fascinația pe care o exercită asupra mea.

După trei încercări de roman în care nu mă las co­ pleșit de lașitatea autorilor care își abandonează eroii, plutind în incertitudine, după trei refuzuri din partea editorilor, pradă celei mai mari tulburări, am decis să termin cu viața, dar am înțeles repede că e greu să‑ți alegi moartea. Propria lașitate, lipsa de curaj s‑au topit în tristețe, apoi în depresie. Mi‑am împletit zilele triste cu iarna, apoi, la venirea primăverii, m‑am simțit reîn­ viat și m‑am întors la universitate cu mai mult elan.

Din nefericire, nu mă puteam împiedica să umblu prin librării, să măsor din ochi teancurile de volume, să admir fețele mulțumite ale scriitorilor cunoscuți, ale căror fotografii îi pândeau ici și colo pe cititori, ca pentru a‑i implora să le cumpere cărțile. Fețele zâmbitoare sau dramatice, acele fețe mizerabile mi se păreau pline de cea mai mare falsitate. Numai Fernando Pessoa, cu pu­ doarea lui, cu pălăria și ochelarii cu rame rotunde, îmi lăsa impresia că lipsește din sfera ambițiilor, de la bâlciul deșertăciunilor.

Odată intrat în librărie, nu mă puteam abține să răsfo­ iesc câteva cărți, să citesc câteva începuturi și sfârșituri, să mă înfurii și apoi să părăsesc locul doborând, ca din întâmplare, teancurile prea înalte. Am văzut cu plăcere cum s‑au prăbușit scriitorii cei mai talentați și mai de­ testați. Aș fi vrut să văd cum publicul, cuprins de o furie bruscă, începe să calce cărțile în picioare, să le facă fâșii, pastă de hârtie, și să redevină copaci, subit, în inima Madridului, Parisului, New Yorkului sau Mexico. Ast­ fel, fiecare librărie ar deveni un parc, de o evidentă utilitate ecologică, de o frumusețe în sfârșit tăcută.

Enigma 17

Ricardo Chucho, mentorul meu, mă învățase meserie cu mare precizie. Enunțase principiile de bază: să fii îmbrăcat corect, să fii serviabil, să nu întreții relații amoroase, să nu depinzi afectiv de nimeni, să nu pui niciodată în­ trebări, să nu șovăi, să nu ai trăiri sufletești, să‑ți păstrezi mereu calmul și să continui neîncetat să scrii. El era cel care îmi dădea de lucru. Percepea 25% comision, ceea ce îmi lăsa circa 75.000 de euro pe an, impozabili. Perfecțiune.

Chucho, acum de șaizeci de ani, era un bărbat plin de viață, mai mult profesionist decât amabil. Aplicase aces­ te principii mai mult de patruzeci de ani și voia să‑și încheie cariera într‑o căsuță pe care o cumpărase în Cadaques, printre vii, în fața mării. Visa să se retragă definitiv și să se ducă la pescuit. Avea o reputație neștir­ bită, și dacă mă îndrăgea era pur și simplu pentru că împărtășeam aceeași pasiune pentru scris. „Pasiunea asta ne dă dreptul să trăim cu totul în afara normelor sociale“, mi‑a spus într‑o zi.

Datorită lui mă bucuram de o libertate necondițio­ nată și puținele legături pe care le întrețineam cu oame­ nii îmi permiteau o dăruire unică pentru poezie. La început, în timpul primilor doi ani, avusesem câteva remușcări și două, trei coșmaruri, dar asta trecuse repe­ de. Pentru a ajunge la această pace interioară, inventasem un fel de ritual. În funcție de misiune, alegeam un poem și, timp de trei zile necesare pregătirii, îl spuneam neîn­ ce­tat, cu voce tare sau în gând, în funcție de loc și îm­ prejurare. În momentul final, îi dădeam victimei să citească poemul sau îl recitam cu o oarecare trăire, pen­ tru că eram pătruns de el. În noaptea asta am primit un apel de la Chucho. Îmi dădea întâlnire într‑un parc. M‑am prezentat acolo

18 Antoni Casas Ros

și mi‑a încredințat amănuntele misiunii. Trebuia să le memo­rez. Să rețin o figură, apoi să distrug fotografiile și documentele. Întors acasă, am împrăștiat pe masa joasă conținutul plicului. Am contemplat fotografiile, am memorat adre­ sa și am ars totul în șemineu. Apoi m‑am apropiat de bibliotecă și am ales o carte de Machado. Numele lui se impusese imediat ce am descoperit fața. Înainte de a mă culca, am învățat poemul pe dinafară.

Naoki Discursul meu interior nu este alcătuit decât din fra­ ze muzicale. Fiecărui gest îi corespunde o melodie care înmugurește spontan. Un gest este Debussy, o expresie a feței, Bartok. Uneori, mai rar, apar cuvintele vreunui poet. Dar, în legătură cu viața mea, cu emoțiile mele, nu aud decât liniște, spațiul vid sau, uneori, țâșnește un haiku. Felul ăsta de a funcționa creează o distanță. Nu mă simt realmente preocupată de lume, dar a o observa cu minuțiozitate mă interesează în cel mai înalt grad. În fiecare situație există o abstracție subiacentă realității și este locul meu preferat. Sub aparență descopăr goluri pe care le explorez ca un speolog experimentat.

Realitatea, sau în orice caz ceea ce alții denumesc prin acest termen, nu suportă atenția care sapă infinite galerii până pătrunde în inima lumii subterane. Și, cu­ rios, îmi dau seama că fiecare obiect, fiecare ființă comu­ nică cu celelalte în perfectă inconștiență. Și tocmai asta observ, pasajele secrete care fac ca nimic să nu aibă independență reală, ci totul plutește și totul alunecă, fiecare atom se revarsă în întregul realului.

Tata este un industriaș bogat. În realitate, fac studii care ar trebui să‑mi aducă o diplomă și să‑mi permită să

Enigma 19

mă întorc în Japonia și să muncesc, la fel ca toată lumea, dar se întâmplă ca tata să fie prea ocupat ca să se intere­ seze de studiile mele și, cum nu mă duc niciodată la facultate, sunt incapabilă să dau vreo referință exactă.

Sunt un fel de cartograf al banalului, un antropolog urban, o muziciană fără instrument, o visătoare a preci­ ziei, a delicateții sentimentelor și a emoțiilor care plutesc într‑un spațiu infinit, fără odihnă, fără obstacol real. Îi tulbur pe bărbați, mă urmăresc, mă observă, mă abordează, dar port în mine un cristal de rocă, un zid de simplitate pe care nimeni nu‑l poate străbate. Îmi petrec zilele rătăcind pe străzi. Deja am cheltuit o parte din moște­nire și am ajuns la fundul unei averi modeste. Cum­ păr discuri, volume de poezie pe care le citesc în patru limbi: japoneză, chineză, cu parfum intraductibil, spa­ niolă și franceză. Singura meserie care mi‑ar plăcea ar fi cea de traducătoare și exersez cu poeții mei preferați.

Tata este bătrân. Probabil că voi moșteni curând restul unei averi considerabile, pentru că sunt unica fiică și mama a murit de cancer acum trei ani. Continui să visez că voi înființa o mică editură consacrată în principal poeziei. Au rămas atât de mulți poeți de tradus în japo­ neză. Ăsta mi se pare un mod nobil de a delapida o moștenire și, fără îndoială, voi avea ce publica până la sfârșitul vieții.

Zoe Era în plină vară. Anul universitar se terminase și, spre marea mea surpriză, Joaquim îmi dăduse o notă sufi­cient de bună ca să trec examenul. Cu inima ușoară, cu rochia scurtă, mă aflam în fața imensității vacanței.

Unii prieteni aveau planuri. Marocul, Grecia, Croația, Turcia, toate destina­țiile de călătorie unde puteau mânca

20 Antoni Casas Ros

și locui pe bani puțini. Eu mă hotărâsem să rămân în Barcelona. Din motive financiare, dar și pentru că mi se părea inutil să mă duc să caut marea altundeva. Plaja din Barcelona e generoasă și îmi place orașul, îmi plac cluburile, libră­riile, cafenelele lui. Dar un alt motiv, mai misterios, mă determinase să rămân: citind și studiind Răzbunarea unei femei, am fost atât de fascinată, încât nu mai puteam suporta superficialitatea, relaxarea, timpul îndelungat petre­cut la soare, alcoolul și relațiile facile. A rămâne la Barcelona era un fel de a rămâne credincioasă incan­descenței pe care Barbey d’Aurevilly mi‑o insuflase în inimă, sub piele, în sex, în gură, în măruntaie. Voiam să trăiesc acel elan pasionat fără să mă amuz. Să mă îmbarc spre gravitate așa cum o fregată se îndreaptă spre fur­tună. Eram pregătită să trăiesc ceva extrem. To­ tuși, nu aveam niciun plan, nici așteptări, dar fiecare celulă a trupului meu părea să‑mi spună că exista ceva în stare latentă. Aveam senzația că elementele se supu­ neau celor care căutau cu înflăcărare inefabilul.

Atunci, fără să mă grăbesc, ascultam vântul, mă lă­ sam condusă de valuri, îmi dăruiam întreaga ființă unei disponibilități totale și, ca prin farmec, așa am găsit un post de chelneriță într‑un bar apropiat de plajă, ca să‑mi petrec vara. Era o muncă pe care o cunoșteam, familiară multor studenți, și, cum barul nu era deschis decât sea­ ra, aveam toată ziua la dispoziție să mă las în voia miste­ rului, să‑mi pregătesc trupul să se deschidă scrisului.

Rătăcind, mi‑am format puțin câte puțin ideea că, dacă Joaquim îl iertase pe Barbey și dacă îl făcusem să‑l iubească cu pasiune, era pentru că exista în el o rezonanță profundă cu scriitorul și mai ales cu omul. Împărtă­ șeau același scepticism crud, un anume dispreț față de prostie, o pasiune de bijutier pentru limba pe care

Enigma 21

Barbey o cizela până la a stârni stupoarea, vibrația și pră­ bușirea inimii. Avea simțul animalității, era un fel de pri­ mitiv rafinat, un canibal elegant și nemilos care știa să exprime suferințele cele mai profunde și să scoată la lu­ mină izbucnirea de sălbăticie la ființele pe care le credeai cele mai pure moștenitoare ale secolului Lumini­lor.

Iubeam vârfurile acestui triunghi: Barbey‑Joaquim‑Eu! Joaquim Fusesem destul de generos, ca pentru a mă face iertat de cruzimea din timpul anului universitar care s‑a scurs.

Mă gândeam la Zoe, care în lucrarea ei despre Barbey citase această frază: „Suntem atât de topiți unul în altul, încât ne petrecem ore întregi împreună și singuri, mână în mână, ochi în ochi, în stare de orice pentru că suntem singuri, dar atât de fericiți, încât ne dorim și mai mult.

Câteodată, această fericire imensă, care ne inundă, ne face rău fiind atât de intensă, și ne dorim să murim, dar unul împreună cu celălalt, sau unul pentru celălalt, și atunci înțelegem cuvintele sfintei Tereza: Mor din nepu­ tința de a muri! Acea dorință a ființei de a sfârși murind din iubire infinită și crezând că face mai mult loc acestui torent de iubire infinită prin distrugerea organelor și prin moarte.“ Pornind de aici construise o foarte strălucită teorie a alternativei la Barbey și consacrase trei pagini alegerii verbului „a inunda“ pe care îl compara cu „torent de iubire“. Apoi făcea să se oglindească la infinit toate scân­ teierile, sângerările, curentele, contopirile care se pot găsi la Barbey. Fusesem măgulit, chiar impresionat, dar mai ales trupul îmi fusese năvălit de valurile de cuvinte, eram în derivă, îmi ocupau visele, se strecurau în jurul meu sub forma unor curente invizibile, răcoroase ca

22 Antoni Casas Ros

niște izvoare de munte, parfumate și sălbatice, care îmi dădeau impresia că mă scald în bucuria ei de cititoare.

Ideea de a‑mi petrece toată vara fără s‑o văd mă arunca într‑o disperare atât de profundă, încât m‑am gândit chiar să fac rost de adresa ei, apelând la secretara Catedrei de literatură. Din nenorocire, aceasta nu‑mi este chiar devotată și nu mă îndoiesc că ar răspândi un zvon ucigător printre colegi. Aș deveni repede ținta amuzamentului puritanilor și a geloșilor. Atunci, lipsit de orice speranță, mi‑am spus că sigur părăsise orașul, ca toți studenții, și că trebuia să‑mi accept durerea răbdător.

Destul de repede, datorită rătăcirilor mele nocturne, la întâmplare, și după ce am băut ca un nebun, m‑am lăsat în voia divagațiilor, convingându‑mă că nu alesese tema total inocentă și că sigur exista în ea un soi de sadism sau, cel puțin, un fel de răzbunare a celor „trei feluri de a ucide“ la care o supusesem în timpul se­ mestrului. Și, la urma urmei, nu plecase ea de la ultimul curs fără să‑și ia rămas bun?

Ricardo Următoarele două zile au fost destul de banale. Tre­ buia să mă asigur de tot. Vecinătate, pătrunderea în imobil, obiceiuri, tip de broască, eventuale alarme. Eram antrenat perfect. Rareori aveam nevoie de mai mult de treizeci de secunde ca să pătrund, fără zgomot, în locul ales, apoi să acționez mereu după același tipic.

La ora stabilită, am făcut un duș, m‑am îmbrăcat cu grijă, mi‑am verificat instrumentele și am pornit la drum. Atunci când era posibil, preferam să‑mi las destul timp și să mă duc la fața locului pe jos, recitând în liniște poemul. Exista un fel de potriveală între pași, suflu, text

Enigma 23

și traseul ales. Chucho îmi transmisese această regulă de aur: „Să lași mereu impresia de indiferență. Nimic să nu sară în ochi. Nimic remarcabil. Liniște și eficiență.“ Nu‑i mărturisisem niciodată că mă foloseam de poezie.

Ar fi fost șocat.

La ora 23, am tastat codul de la intrare, pe care îl filmasem de la distanță, și am urcat cele trei etaje. Vic­ tima mea asculta operă, ceva slav. O voce foarte fru­moasă de mezzosoprană. Am deschis fără zgo­mot, m‑am strecu­ rat în apartament și am găsit‑o pe fată într‑o rochie de casă din mătase crem, lungită pe o canapea neagră cu ne­ numărate perne. O bibliotecă impozantă se întindea de‑a lungul pereți­lor. O lampă liniștitoare, cu lumină porto­ calie, dădea cărții pe care o ținea în mână o fra­gilitate la fel de gravă ca aceea a feței sale. M‑am așezat într‑un fotoliu în fața ei. A tresărit, a lăsat cartea și m‑a privit drept în ochi, fără urmă de frică, în timp ce eu recitam poemul lui Machado. Lăsându‑se furată, a închis ochii: Totul trece Și totul rămâne, Dar rostul nostru e să trecem Să trecem lăsând Urme Urme pe mare Călătorule, urmele Pașilor tăi fac drumul, Asta e tot; călătorule, Drum nu există, Drumul se face mergând Drumul se face mergând Și când privești înapoi Vezi cărarea pe care niciodată

24 Antoni Casas Ros

Nu trebuie s-o mai bați Călătorule! Drum nu există Doar marea brăzdată de urmele tale Când mă opream, exista de obicei o clipă de comu­ nicare intensă, uneori o spaimă. Nimic din toate astea la ea. A deschis din nou ochii, s‑a ridicat, s‑a dus la biblio­ tecă, a ales un volum, s‑a întors să se așeze din nou, înainte să înceapă să citească un poem de Clara Janés: Sfâșie‑ți umbra Și pierde‑te în noapte.

Vreau o Îmbrățișare strânsă. Îndepărtează‑te.

Sfâșie‑ți umbra Și pierde‑te în noapte. Învăluie‑te în mantie Și în numele tău.

Când a terminat, m‑am ridicat fără un cuvânt și am ieșit așa cum am venit, abătându‑mă pentru prima oară de la regulile artei mele. Un alt poem pentru spirit, o altă viață. Mergând pe străduțele liniștite, mă gândeam la Machado, mort de epuizare la Collioure, fugind de franchiști.

Naoki Sunt un acvariu, sticla e netedă, apa limpede, algele intuiției mele se leagănă fără ca nimic și nimeni să treacă prin mine. Dacă în cușca de sticlă există limpezime, transparență, la fel există și izolare, tăcere și suferință.

Unele răni nu se închid niciodată, mai ales în mediul

Enigma 25

acvatic. Acea dramă a copilăriei mele pe care n‑o pot evoca. Doar câteva imagini plutesc uneori la suprafața apei, fugare, aproape abstracte. Imagini întunecate. Ima­ gini ale violenței și ale morții. Imagini legate la un loc, ca un album de fotografii care ar spune povestea durerii mele în negru și alb, albul zăpezilor de pe munți. Din acea zi fatidică, orice culoare îmi este insuportabilă. În apartamentul meu toți pereții sunt albi, mobila gri sau neagră, cearșafurile negre, vesela neagră, ceramica din baie neagră, cărțile poeților sunt din fericire aproape întotdeauna de culoare crem. Când trebuie să cumpăr o carte cu vreo copertă colorată, o învelesc în hârtie albă.

Toate discurile mele au un look nou, puse în cutii albe, pe care titlul este scris cu negru. Când ies, aleg cu grijă locuri unde totul este gri și, imediat ce se profilează o formă colorată, închid ochii, plonjez în acvariul meu interior și mă culc pe fundul acoperit cu pietre netede și negre. Pentru mine, muzica nu are culoare, este neagră și albă, ca niște clape de pian, ca rasele călugărilor zen.

Ca fotografiile și caligramele care‑mi împodobesc apar­ ta­mentul. Ca hainele mele, ca alimentele pe care le con­ sum. Orez, alge, legume albe, tuberculi, dintre care unii au două nuanțe, alb în interior și negru la exterior. Nu suport decât crinii și trandafirii negri. Kimonourile mele sunt negre, sufletul mi‑e negru și, uneori, îmi dau pe buze cu negru. Am ajuns aproape să‑mi lăcuiesc dinții.

Mă ascund de soare, pielea este de un alb imaculat, aproa­ pe lunar și, când port o cămașă transparentă, neagră, mi se întâmplă să‑mi fardez areolele și sfârcurile în gri, înainte de a ieși în întuneric, la întâlnirea cu suflete întunecate. Noaptea este teritoriul meu; zorii, drumul meu spre tăcere.