Studiu ansamblul Politehnic Timisoara camin 1MV stil neoromanesc arh. Duiliu Marcu

Studiu de caz pe ansamblul Politehnic din Timișoara arhitect Duiliu Marcu căminul 1MV stil neoromânesc seminar ist. arh. românești

stud. arh. Anul IV 2018-2019 Vaida Andrei – Stoia Cosmin Îndrumători: Ph.D arh. Diana Belci - curs Ph.D arh. Idiceanu Dan - seminar

Studiu de caz – ansamblul Politehnic din Timișoara – căminul 1MV – stil neoromânesc

2

Abstract lucrare După Primul Război Mondial și Marea Unire din 1918, statul avea ca scop să devină o mare putere europeană, astfel că Romania a intrat într-o perioadă de efervescență ce a cunoscut o vastă activitate de construire fără precedent. Țara se dotează cu mai multe clădiri având funcțiune de reprezentare. Perioada interbelică a fost un catalizator d.p.d.v cultural și economic.

Un exemplu în acest sens, cât și obiectul de studiu al acestei analize critic-comparative, bazată pe o amplasare în contextul epocii, documentare și o analiză stilistică este Căminul istoric 1MV din cadrul ansamblului pavilionar al Politehnicii Timișoara, proiectat de celebrul arhitect Duiliu Marcu și construit în anul 1927 în exemplar unic, reprezentând un imobil de raport pentru stilul neoromânesc cu elemente art-deco modernizate.

Lucrarea de față este structurată în următoarea ordine de prezentare: 1. Prezentarea contextului internațional al vremii. Orientări stilistice 2. Evocarea contextului național al edificării Politehnicii Timișoara. Amplasamentul ales, dorințele unei școli.

3. Arhitectul Duiliu Marcu și viziunea sa din spatele proiectării ansamblului. Alte lucrări remarcabile din zona Banatului.

4. Descrierea stilului neoromânesc, evoluția, și folosirea sa cu particularitate în zona Banatului. Elemente specifice, surse de inspirație.

5. Căminul 1MV și elemente ale stilului regăsite. Evoluția căminului la aproape 100 de ani de la edificare, studiu comparativ între organizarea planimetrică propusă inițial și folosința actuală de către studenți. Analiză fotografică a căminului în prezent.

6. Bibliografie

“Noi avem astăzi datoria nu numai să păstrăm intact tezaurul nostru de monumente istorice, dar să folosim, în unele cazuri, învățămintele valoroase ale arhitecturii noastre vechi.”

– Duiliu Marcu

Cuvinte cheie: Timișoara, arhitectura, Politehnica, 1MV, cămin istoric, neoromânesc, arhitect Duiliu Marcu, arh. Victor Vlad, Banat, stil național, UPT, dreptunghiul de aur, etc.

Studiu de caz – ansamblul Politehnic din Timișoara – căminul 1MV – stil neoromânesc

3

Studiu de caz – ansamblul Politehnic din Timișoara – căminul 1MV – stil neoromânesc

4

1. Contextul international Pe măsură ce secolul al XIX-lea se apropie de sfârșit, crește dorința eliberării artei de academicismele de pretutindeni. În jurul anilor 1900 are loc o revoluție estetică ce a marcat nu numai arhitectura, ci toată creația modernă. Arta 1900, sfărâmând canoanele academiste a creat condițiile prielnice unei diversificări stilistice, la originalitate, libertatea expresiei, afirmarea unei noi viziuni proprii. Noile tentințe vor fi ilustrate limpede, prin apariția unor școli cu trăsături proprii distincte. Pornind de la Art Nouveau în Franța, Modern Style în Marea Britanie, Sezession în Austria, Jugendstil în Germania, dezvoltarea acestui curent stilistic a dus la înflorirea variantelor naționale, fiecare cu particularitățile sale caracteristice.

Cultura românească a secolului XIX-lea a asimilat tendințele europene atât de repede astfel încât în perioada interbelică cultura spirituală românească putea sta, sub raport literar și artistic la nivel european. În Tările Române această manifestare contra stilurilor bazate pe prelucrarea eclectică a limbajelor artistice istorice vest-europene este o mișcare artistică ce se încadrează preocupărilor perioadei post-pașoptiste de emancipare politică, socială și culturală.

Art Nouveau (arta nouă) și Seccession-ul (de la seceră, ideea de tăiere) se referă la refuzul istoricismului și căutarea de surse noi inspirative, lumea vegetală va constitui principala sursă de inspirație la care se vor adăuga și unele surse istorice.

2. Contextul național și Institutul de Politehnică Documentele de arhivă arată că pe teritoriul actual al cartierului Elisabetin nu existau niciun fel de construcții până la sfârșitul anului 1734. Aspectul rural pe care l-a avut această zonă a Timișoarei la începuturile ei, precum și despre evoluția acestui cartier începând cu anul 1892, o dată cu renunțarea la caracterul de fortăreață militară a cetății orașului și decizia construirii în fosta zonă non-edificantă de raza 1km din jurul zidurilor de incintă, fiind refolosita o parte din cărămizile rezultate în urma demolărilor pentru fundațiile caselor din această zonă, astfel se naște cel mai nou cartier istoric al Timișoarei, o zonă luxuriantă, având conceptul de “oraș grădină” și o multitudine de parcuri și clădiri în rafinatul stilul epocii 1900.

Planul Timișoarei în a doua jumătate a sec. XIX. Sursă: www.mapire.eu

Studiu de caz – ansamblul Politehnic din Timișoara – căminul 1MV – stil neoromânesc

5

Liderii intelectuali timișoreni de la sfârșitul secolului al XIX-lea (după studii universitare la Budapesta, Viena, Berlin, Paris, dar și în Anglia) au avut un vis măreț: o universitate adevărată la Timișoara. După 1890, au solicitat împărăției de la Viena demolarea zidurilor Cetății, prezentând o strategie amplă de regenerare urbană, adică o aducere la viață a Timișoarei prin creștere economică, socială, ecologică. Și au reușit, au construit fabrici, au înființat spitale,bănci, au ridicat liceele impunătoare cu un singur gând final: o universitate la Timișoara (de Drept) După 5 ani de insistențe, în 1905, răspunsul, venit de la Budapesta, a fost negativ. S-a trecut la planul doi: în 1907 a apărut ideea înfiinţării unei Școli Politehnice la Timişoara, imperiul Austro-Ungar dorind atât dezvoltarea industrială a Banatului, cât și oferirea unui motiv de satisfacție populației române, majoritare. Urmare a propunerii din ședința Consiliului Municipal din 26 noiembrie 1906, în 1907 primarul Carol Telbisz înaintează Ministerului Instrucțiunii Publice din Budapesta un memoriu privind necesitatea școlii politehnice. Însă propunerea ministrului Instrucțiunii înaintată parlamentului din Budapeste în 1911 este respinsă.

Totuși, ministerul delegă o comisie formată din rectorul Politehnicii din Budapesta și a 9 profesori care să se ocupe de problemă împreună cu primăria din Timișoara. Demersurile sunt reluate în 1916, dar sunt blocate de Primul Război Mondial. Cu toate acestea, la 23 noiembrie 1917 (în plin război), Primăria Timișoara a cedat pentru viitoarea universitate un teren de 8 hectare pe malul Begăi, din terenul de horticultură al celebrei familii Mühle. Vremurile s-au schimbat și, la sfârșitul Primului Război Mondial, conform filosofiei președintelui american Woodrow Wilson „dreptul popoarelor de a dispune de ele însele”, pe baza majorității etnice, la Conferinţa de Pace de la Paris, Banatul se împarte între România, Serbia și Ungaria.

Dupa război, la insistențele lui Emanoil Ungureanu, la 27 februarie 1919, primarul Stan Vidrighin înaintează Consiliului Dirigent, Resortul Cultelor și Instrucțiunii, un memoriu prin care se cere înființarea școlii. Consiliul Dirigent hotărește înființarea Politehnicii la 27 februarie 1920, iar conform jurnalului nr.3191 din 22 octombrie 1920 Consiliul de Miniștri aprobă înființarea începând cu data de 15 noiembrie 1920, alocând 1 milion de lei. Decretul, cu nr.44822 este contrasemnat de regele Ferdinand la 11 noiembrie. La început, cum școala nu avea un sediu propriu, a funcționat cu un secretariat în cadrul primăriei. Aici au avut loc primele înscrieri pentru candidați și verificarea lor. Cursurile încep la 29 noiembrie 1920.

Primul director al Școlii Politehnice Timisoara a fost Traian Lălescu. În grelele condiții postbelice, acesta a reușit să realizeze toate dezideratele necesare funcționării unei universități tehnice. Cel care s-a preocupat de la început în găsirea unei formule optime de organizare a sistemului de învățământ la Timișoara a fost arhitectul Victor Vlad. În urma discuțiilor s-a cristalizat ideea că Scoala Politehnica trebuie realizată sub forma pavilionară pe terenul obținut și sunt nevoie de 7 pavilioane, care la rândul lor să prezinte elasticitatea de dezvoltare cerută de evoluția naturală a Școlii Politehnice.

Comparație între ansamblul propus inițial și cel actual edificat. Sursă: Monografie D.Marcu

Studiu de caz – ansamblul Politehnic din Timișoara – căminul 1MV – stil neoromânesc

6

Dimensiunile terenului arătau intenția Ministerul Lucrărilor Publice de a construi o Scoală Politehnică mare și completă. Beneficiarul a cerut ca plastica clădirii să fie tratată în “stil românesc”. Între timp, primind însărcinarea de proiectant principal al clădirilor ce s-ar mai executa pe acest teren, autorul proiectului a reușit să capete unele date, pe baza cărora să poată elabora un plan de ansamblu al utilizării întregului teren aparținând Școlii Politehnice din Timișoara, în ipoteza că în decurs de câtiva ani s-ar realiza întreaga școală proiectată. Autorul a reușit să elaboreze un plan de ansamblu utilizând la maximum întregul teren pus la dispoziție de către beneficiar, dând naștere unui complex pavilionar grupat pe diferite secții independente. În perspectiva aeriană și în planul general se vede cum se grupau în ansamblu diferitele secții și pavilioane. Se mai vede modul cum a înțeles autorul să întregească și să termine pavilionul de mecanică început de alții. În compoziția de ansamblu a acestui așezământ de învățământ superior, arhitectul a ținut ca volumul principal, clădirea ce mai importantă, cuprinzând rectoratul, marea aulă, serviciile administrative, etc să fie așezată spre canalul Bega, adică pe artera principală de circulație, în axa principală a întregii compoziții. Fiecare secție era constituită din grupuri de încăperi dispuse în jurul unor curți interioare. Diferitele secții, deși independente, aveau o legătură ușoară între ele, comunicau prin prezența curților interioare destinate de a fi suprafețe verzi, ce oferă și o bună aerație și o comodă grupare a diferitelor secții prevăzute în temă.

Pe o parcelă izolată de restul școlii, rezervată din suprafața terenului întreg, s-a întocmit un proiect care să grupeze clădirile cu caracter social. S-au grupat astfel 4 cămine a 250 paturi.

La parter au fost prevăzute câteva funcțiuni: magazine, farmacie, librărie, administrația blocului,etc. În același plan de ansamblu, în afară de aceste 4 cămine, dintre care numai unul s-a executat dupa planurile autorului, s-a prevăzut un pavilion principal, conținând încăperile clubului pentru 1000 studenți: săli de tenis de masă, bibliotecă, sală de lectură, săli de desen și muzică, cabinet medical, etc. În corpul principal urma să fie și cantina studenților, cu anexele ei.

Acest corp principal (vizibil, ca siluetă generală, în perspectiva ansamblului) nu s-a realizat decât parțial, construindu-se numai cantina care se vede astăzi Este de Observat că cele 3 clădiri sunt aruncate pe un teren mare și par fără nici o legătură una cu alta la momentul edificării complete.

1923 - Pavilionul Facultății de Mecanică 1926 - Căminul studențesc 1931 - Cantina.

Nu s-a realizat nici măcar planul de plantații. Scoala Politehnică din Timișoara este încă un exemplu de lipsă de consecvență a fostului regim în ceea ce privește asigurarea bazei materiale a învățământului și de aici rezultau totodată dificultățile pe care le întâmpina arhitectul. În cuvântarea ţinuta de Regele Ferdinand I la inaugurarea pavilionului de electromecanica, au fost rostite cuvintele rămase ca deviză a Politehnicii timișorene: “Nu zidurile fac o școala, ci spiritul care domnește întrânsa” Autorul arhitect își incheie monografia prin următoarea retrospectivă asupra muncii sale: “În ceea ce privește realizarea pe teren a proiectelor mele, condițiile în care am lucrat nu mi-au fost întotdeauna favorabile.O bună parte din lucrări reprezintă crâmpeie din ansambluri mari, sau simple începuturi care au rămas neterminate datorită diferitelor împrejurări potrivnice.

“Preocuparea mea de a găsi soluții originale românești, de a lua din arhitectura clasică numai claritatea, simplitatea, ponderea, euritmia, proporțiile, meticulozitatea studiilor de detaliu, precizia execuției, precum și preocuparea continua de a-mi servi patria au constituit pentru mine o linie de conduită, un crez care mi-a servit ca îndreptar în întreaga mea activitate.

Eu pot să declăr astăzi că sunt departe de a fi fost întotdeauna mulțumit de ceea ce am realizat.”

– Duiliu Marcu

Studiu de caz – ansamblul Politehnic din Timișoara – căminul 1MV – stil neoromânesc

7

Sursă: arhive istorice fotografii Politehnica, cartier Elisabetin Timișoara, 1930.

3. Arhitect Duiliu Marcu Polivalentului Duiliu Marcu(n. 23 martie 1885 Calafat, d. 9 martie 1966 București) arhitect și urbanist, ce a marcat toate etapele importante ale arhitecturii noastre prin lucrări ce pot fi încadrate în academismul francez, stilul neoromânesc și modernismul-clasicizant.

Arhitect, profesor de istoria arhitecturii și urbanism, șef de atelier cu mulți elevi, artist și constructor dintre cei mai solicitați si mai activi, a cărui operă a contribuit într-o măsură importantă la transformarea și înălțarea artistică a spațiului nostru social. Începându-și activitatea încă din 1912 după terminarea studiilor sale superioare în Franța. În primele faze, a cedat și el însuși gustului și cerințelor zilei construind fastuoase locuințe particulare, adoptând pe alocuri linia tradiționala a înaintașilor lui.

Activitatea sa profesională se desfășoară pe parcursul a peste 50 de ani (1912-1966), timp în care la conducerea României democratice se schimbă 4 regi și, ulterior, se instaurează regimul comunist. Mai mult decât atât, destinul arhitectului este legat de familia regală și mai ales de personalitatea lui Carol al II-lea.

Acesta își împarte cariera în trei etape, care se suprapun într-o mai mică sau mare măsură: - etapa „lucrărilor de concepție clasică”, a arhitecturii academice, eclectice, din 1912 până 1925; - etapa „lucrărilor de arhitectură de tradiție”, a arhitecturii neoromânești, între 1920 și 1930; - respectiv etapa „lucrărilor de arhitectură românească modernă”, desfășurată între 1925 și 1960;

Studiu de caz – ansamblul Politehnic din Timișoara – căminul 1MV – stil neoromânesc

8

Opera lui Duiliu Marcu nu poate fi înțeleasă și nici nu ar fi putut fi realizată, fără „problema șantierului”. Era o chestiune esențială pentru el. Nu avea liniște, până nu executa lucrarea cu oamenii aleși sau acceptați de el, pe care începea, apoi, să-i chinuie, să-i piseze.

Maestrul spunea: „Orice șantier trebuie tratat ca un copil. Întâi îl cerți, îl asuprești, îl educi apoi îl lauzi și iarăși îl chinuiești”. Rezultatul calitativ se poate remarca până și în ziua de astăzi prin obiectul principal al acestui studiu, la aproape 100 de ani trecuți de la edificarea școlii.

Din punctul de vedere al arhitectului, simplitatea este mult mai în măsură decât abundența decorativă să ofere o satisfacție estetică: „Deși aveam o mare înclinație și chiar ușurință la desen și pasiune pentru ornamentații și decor, totuși am devenit mai târziu adeptul arhitecturii simple, fără belșug de ornamente, care, prin justețea proporțiilor și prin armonia plasticii, trebuia să dea ochilor și rațiunii cea mai deplină satisfacție.” În ciuda faptului că această concepție justifică, în principal, trecerea arhitectului la modernism, ea este relevantă și pentru înțelegerea operelor sale neoromânești, care parcă anunță ulterioara abordare modernistă. Cea mai valoroasă inițiativă stilistică proprie este, fără îndoială, sinteza modernismului cu arhitectura clasică. Se poate constata că aceeași evoluție a stilului național, de la lucrări mai încărcate din punct de vedere decorativ, la lucrări simple, epurate, la care primează rezolvarea funcțională, este caracteristică și arhitectului.

“Pe de altă parte, practica mi-a arătat ce sume importante se cheltuiau cu realizarea unor fațade cu ornamentație prea bogată, cu lux de materiale scumpe sau cu interioare inadmisibil de costisitoare. Totodată, pentru satisfacerea unor preocupări de estetică, se neglija cateodată confortul și o justă soluționare a funcțiunilor. Tot practica m-a învățat că se puteau obține efecte valoroase de plastică fără ornamentație. Arhitectura trecutului aparținea trecutului, prezentul cere altceva de la arhitecși, noile procedee tehnice (materiale si metode) ne obligă și azi la găsirea unor noi soluții de plan si fațade.”

Politehnică din Timișoara este o clădire fundamental diferită de alte lucrări precedente ale arhitectului, în primul rând prin programul de arhitectură din care face parte, acela al clădirilor publice care găzduiesc instituții de învățământ. De asemenea, acesta este primul proiect de amploare realizat de Duiliu Marcu în carieră, primind ulterior mai multe comenzi de clădiri publice importante, chiar la Timișoara în decursul deceniului, exemple fiind Teatrul Național și Opera Română care fusese grav avariat în urma unui incendiu survenit în anul 1920. Duiliu Marcu a remodelat faţada și interiorul Teatrului din Timișoara (proiectată de renumiţii Helmer și Fellner la sfarșitul secolului al XIX-lea). Proiectul a fost realizat in 1922, iar lucrările la Teatrul din Timișoara au inceput in anul 1923 și s-au terminat in anul 1927. În același oraș amplasat pe malul râului Bega, într-un stil asemănător cu Politehnica, dar fără decoraţii neoromânești, a fost realizată faţada sălii de cinema Capitol (pe urma Cinema “Modern” și actualmente Filarmonica Banatului) proiectată în anul 1930 de același arhitect câștigând concursul de arhitectură organizat de minister. Arhitectul a încercat, după cum a declarat, să creeze o arhitectură în stil neoromânesc dar de factură modernă. Este una dintre lucrările care fac, într-o anumită măsură, trecerea către modernism, către a treia etapă a carierei arhitectului, reprezentând o expresie a neoromânescului epurat, cu pronunțate tendințe moderne. În acest sens, Marcu a renunțat la arcele în plin cintru, la arcele eliptice și la logiile utilizate la clădirile anterioare. De asemenea, interioarele sunt profund moderniste, cu influențe Art Déco.

Marcu opinează că „fațadele pot fi socotite că reprezintă pentru arhitectul proiectant momentul de tranziție de la stilul românesc tradițional la cel românesc modern.”

Studiu de caz – ansamblul Politehnic din Timișoara – căminul 1MV – stil neoromânesc

9

Duiliu Marcu este un arhitect complet, nelimitându-se la un singur mod de expresie, ca un poliglot, avea capacitatea de a proiecta cu talent în mai multe stiluri arhitecturale, trăgând România mai spre Vest, dar cu prejudiciul pentru formele tradiționale.

Conștient de toate nevoile pe care viața și munca modernă le impun arhitectului, își caută drumul lui propriu și îl găsește într-o sinteză a funcționalismului cu clasicismul.

O construcție a lui Duiliu Marcu se face îndată recunoscută prin raționalismul ei sintetic, peste care se așterne armonia specifică a cadențelor ei, energia viguroasa a liniilor care o unifica. “ Subliniez că în arhitectură, frumosul trebuie să fie rezultanta suprapunerii unor preocupări de ordin practic, astfel subordonate concepției de ansamblu, încât să duca - pe nesimțite - la armonie, iar nu la o cautare în sine a frumosului pentru frumos. Cultul frumosului trebuie să rămână mai stăpânit, oficiat cu mai multă discreție și cu mai multă distincție.”

Un artist de seamă este întotdeauna un artist rob, un căutator al frumuseții prin adevăr și această calitate o putem recunoaște arhitectului Duiliu Marcu, a cărui operă întreagă vorbește despre claritatea gândirii, armonia temperamentului și devotamentul său patriotic, de la care epoca construirii socialismului are încă atât de așteptat – valabil și pentru capitalismul de azi.

Duiliu Marcu

Alte exemple alte arhitectului construite în Timișoara Sursă: Monografie Duiliu Marcu (București 1960)

Studiu de caz – ansamblul Politehnic din Timișoara – căminul 1MV – stil neoromânesc

10

4. Stilul neoromânesc A doua jumătate a sec. XIX-lea este marcată în toate domeniile culturii de întoarcerea la tradiție, de afirmare a specificului național, Ion Mincu (1852-1912) a rupt cel dintâi bariera după ultima epocă strălucitoare a artei naționale, a stilului brâncovenesc. Corifeu de necontestat al arhitecturii naționale, recunoscut pentru originalitatea și valoarea creației în epocă, arhitectul Ion Mincu este cel care va contribui în mod esențial la nașterea unui stil românesc, denumit în cele din urmă neoromânesc, stil pe care-l va promova prin creațiile proprii și prin formarea tinerilor în cadrul învătământului intituționalizat de arhitectură pentru care s-a luptat și la a cărul înființare a participat direct.

Sursele de inspirație ale acestui stil sunt desigur diverse: arhitectura populară țărănească, arhitectura mănăstirilor și bisericilor muntenești sau moldovenești istorice, casele boierești, în special cele din zona de deal al Munteniei.

Stilul Naţional Roman rămane legat de complexa istorie a curentului Art Nouveau și de identitatea sa culturală diversă, izvorâtă din transformările spirituale ale statelor europene la sfarșitul secolului al XX-lea. Însă, mai mult ca oriunde, primește un caracter profund naţional și devine la un moment dat o artă promovată de stat, intr-o perioadă în care identitatea naţională devine o temă foarte importantă in România începutului secolului al XX-lea.

Ideea de a crea o arhitectură cu specific românesc a apărut odată cu apariţia României moderne ca stat. Motivul iniţial: crearea unei imagini arhitecturale pentru poporul roman. În noul context al României Mari, stilul naţional primește noi semniicaţii. Carmen Popescu scrie: “România Mare face din stilul național simbolul său arhitectural, în același timp emblemă și mijloc de propagandă al statului. Este o arhitectură triumfantă care sărbătorește peste tot eroii neamului și comemorează sacrificiile lor; este in același timp o arhitectură menită să simbolizeze luarea în posesie a unor locuri, care exaltă valorile românismului în teritorile alipite ţării. Este instrument al centralizării, asigură unificarea tuturor teritoriilor prin vocabularul său, care se vrea o sinteză a tradiţiei.”

Stilul naţional va cunoaște o dezvoltare fără precedent după Primul Război Mondial și va fi folosit pentru programe de arhitectură foarte diverse. Nu doar statul, dar și mulţi investitori privaţi vor imbrăţișa acest stil, pentru a ajuta la formarea unei coeziuni naţionale cât mai mari.

Vocabularul stilului naţional a devenit mai unitar și mai pur in această perioadă. Formele par mai clare, mai unitare, mai armonizate. Folosirea betonului armat după 1920 ajută și el la schimbări benefice în arhitectura timpului.

Dezvoltarea sectorului construcţiilor devine una dintre priorităţile economiei românești după 1918. Se creează chiar și o comisie pentru reconstrucţia zonelor afectate de război, care mobilizează arhitecţii, directorul său fiind Duiliu Marcu, secretarul său, Stefan Peterneli și se numără printre membri și Paul Smărăndescu.

Posibilități de afirmare a specificului național în artele plastice și arhitectură sau artele aplicate au fost favorizat de prezența românească la expozițiile universale, prezență care impunea prezentarea unor obiecte care să aibă trăsături specifice distincte. Artistul/arhitectul român să schimbe sursa de inspirație a căutat modele în ceea ce constituia tradiția națională. Deci arhitectul, că el este primul care a încercat să abandoneze sursele de inspirație occidentală, s-a întors către arta bizantină și arta din epoca medievală, respectiv creațiile secolelor al XIV-lea și al XV-lea, apoi s-au apreciat și considerat de interes pentru a fi preluate motive ale artei din perioada post Ștefan cel Mare așa cum era arta din epoca lui Neagoe Basarab și Vasile Lupu. În plus, s-au preluat elemente de limbaj din perioada de maximă înflorire artistică datorată domnitorului Constantin Brâncoveanu, etapă creatoare esențială.

Studiu de caz – ansamblul Politehnic din Timișoara – căminul 1MV – stil neoromânesc

11

“Trasându-mi ca program de a mă folosi de cele 2 curente de arhitectura ce se desenau la noi în acea epocă: curentul academic, și cel al arhitecturii de tradiție. Cu cel dintâi eram familiarizat încă din școală, însă pentru a îl putea întelege mai bine pe cel de-al doilea am intreprins numeroase călătorii în țară, studiind cu nesăt monumentele istorice de arhitectura.”

– Duiliu Marcu.

Stilul Naţional în Banat În contextul de după 1918 pentru românii din Transilvania și Banat în mod evident folosirea stilului național era un mod de exprimare a propriei identități într-o profundă transformare politică și culturală. În perioada interbelică, la Timișoara s-a construit un număr de clădiri publice necesare dezvoltării orașului. Stilul neoromanesc a apărut la Timișoara după Primul Război Mondial. În primii ani de după 1918, stilul naţional a fost preferat de către autorităţi pentru clădirile publice importante. În acest sens trebuie amintită Catedrala din Timișoara și noua faţadă a Teatrului. În afară de Ion Trajanescu, arhitectul Catedralei, clădirile publice în stil neoromanesc din Timișoara au fost proiectate de trei arhitecţi: Duiliu Marcu, Victor Vlad și Adrian Suciu.

Trebuie precizat în acest studiu și contributia arhitectului bănățean Vlad Victor – n. 8 februarie 1889 Lugoj, d. 27 decembrie 1967 Timișoara, fiind dirigintele de șantier la realizarea ansamblului Politehnic. Cere în repetate rânduri înfiinţarea unei Facultăţi de Construcţii în cadrul Politehnicii, ceea ce se va împlini abia în 1941. Va fi decanul noii facultăţi între anii 1941–1948 și din nou între 1956 și 1961. Din anul 1948, până la pensionare în 1962, va fi șeful Catedrei de Construcţii Civile. A rămas fidel in toată această perioadă stilului neoromânesc. Un lucru mai deosebit este faptul că Vlad a ales meseria de inginer constructor după 1945, în detrimentul carierei de arhitect. Este adevărat că în calitate de arhitect a avut deja multe împliniri, iar pregătirea dublă din timpul studiilor de la Budapesta i-a permis această opțiune.

In ceea ce privește comenzile particulare, stilul neoromânesc este prezent alături de alte stiluri istorice și concomitent cu modernismul internaţional. A fost folosit sporadic în zona Banatului în cazul vilelor pe tot parcursul anilor 1930 pană la instaurarea regimului comunist.

Deși nu formează ansambluri unitare și nu reprezintă un stil dominant, pe străzile noilor cartiere interbelice se pot întâlni case de locuit decorate în stil neoromânesc. Este de remarcat faptul, că deși este vorba despre un stil importat dintr-o altă zonă a ţării, totuși, arhitecţi locali celebri au decis să realizeze faţade în acest stil la cererea beneficiarilor, un exemplu fiind și în cazul celebrului arhitect Szekely Laszlo.

Stilul neoromânesc a ajuns la Timișoara în etapa lui tarzie. Pentru faţada Operei, Marcu a folosit elemente neobizantine, în timp ce pentru Clădirea Politehnicii a utilizat motive populare.

“Se poate vorbi chiar și de o unitate în stil la aceste lucrări originale, cu caracter personal, se găsesc și forme din școala clasică și altele din cea de tradiție, interpretate însă de mine, prelucrate și devenite astfel creație personala, creație românească.“ “Trebuie să mai amintesc și influența celorlalți factori cum sunt: condițiile economice, sociale, tradiția, călătoriile, curentele de idei, cultura care reclamă tot mai mult confort, sau chiar cerințele beneficiarilor, care aveau de cele mai multe ori ultimul cuvând de spus. “ – Duiliu Marcu

Studiu de caz – ansamblul Politehnic din Timișoara – căminul 1MV – stil neoromânesc

12

5. Căminul 1MV

“Noi avem astăzi datoria nu numai să păstrăm intact tezaurul nostru de monumente istorice, dar să folosim, în unele cazuri, învățămintele valoroase ale arhitecturii noastre vechi.

Dar pentru acestea trebuie să știm a relua cu mult discernământ firul tradiției, nu pentru a copia forme și ornamentații vechi, ci pentru a prelua în mod creator ceea ce poate încă fi valabil din trecut, pentru programele și împrejurările de azi.” – Duiliu Marcu

Studiu de caz – ansamblul Politehnic din Timișoara – căminul 1MV – stil neoromânesc

13

Elemente specifice stilului regăsite.

Apelând la vocabularul arhitecturii de inspirație neoromânească, arhitectul Duiliu Marcu folosește cărămida ceramică montată, aparent, prin rostuire, care împreună cu ancadramentele ferestrelor, brâiele decorative și arcaturile ferestrelor ultimului registru, realizate în praf de piatră, formează o suprafață de mare expresivitate plastică ce conferă edificiului o gamă cromatică și monumentalitate deosebite.

Cărămida aparentă care acoperă faţadele Politehnicii și ale sălii de cinema este inspirată de fragmentele rămase din vechile ziduri ale cetăţii, iar turnurile de pe colţuri, de Castelul Huniade din centrul Timișoarei. Duiliu Marcu scrie într-un catalog de lucrări editat mai târziu că a folosit cărămida aparentă deoarece a fost inspirat de zidurile de carămidă roșie a fortificațiilor din Timișoara. Se referea desigur la Bastionul Teresia, care s-a păstrat din vechea cetate și la părți mai mici ale fortificațiilor care se mai văd în Piata 700 Acoperișurile cu ţiglă, cărămida aparentă și simili-piatra se încadrează bine în atmosfera clădirilor din zonă. Încercarea de a folosi stilul naţional într-o abordare mai modernă și elemente din tradiţia locală era o decizie firească din partea arhitectului.

Faţadele cu cărămidă aparentă, cu elemente de simili-piatră, sunt decorate la nivelul ultimului etaj cu arce sprijinite pe coloane mici, inspirate din curentul neoromânesc.

Acoperișurile înalte sunt acoperite cu ţiglă. Se poate observa pe faţadele acestei clădiri dorinţa arhitectului de a realiza o sinteză între arhitectura populară românească și cea cultă, după modelul unor maeștri ca Frank Llyod Wright sau Mackintosh, care și ei la rândul lor s-au inspirat din arhitectura populară sau tradiţională a ţărilor. “Între anii 1920-1930 am lucrat inspirându-mă din trecutul nostru, încercând să prelucrez arhitectura de tradiție, ca: Palatul Brâncovenesc de la Mogoșoaia și altele, culele oltenești, unele valoroase case populare, sau monumentele istorice din regiunile în care am copilărit, mănăstirile Risca, Baia, Agapa, Varatec, Neamtu, Secul, Sehastria, Iașul cu bisericile și mănăstirile sale. Vraja artei din trecut m-a stăpânit și pe mine timp indelungat.“ – D. Marcu.

Căminul 1MV, construcție de 6 nivele în prezent(2019) sursă : fotografii proprii Vaida Andrei

Studiu de caz – ansamblul Politehnic din Timișoara – căminul 1MV – stil neoromânesc

14

Ca și în cazul primăriei și aici compoziţia centrală a clădirii folosește motivul foișorului din arhitectura muntenească a secolului al XVIII-lea. Coloanele brancovenești decorează de obicei loggii și dau un aer aparte acestor clădiri in contextul arhitectural al Timișoarei.

Unul dintre cele mai vizibile și impresionante elemente ale arhitecturii neoromânesti sunt panourile decorative care pun în evidență zone ale fațadei. Acestea conțin un număr bogat de motive inspirate din decorația bisericilor medievale târzii din Valahia.

Alte elemente întâlnite în cadrul căminului și specifice stilului neoromânesc sunt: bovindourile cu rolul de a marca și articula colțurile volumului central (arhitectură vernaculară balcanică), acoperișurile cu pantă abruptă ce accentueaza axa verticală, paramenții din zidărie, brâuri și ancadramente menite pentru a înnobila edificiul (arhitectura bisericească moldovenească și muntenească), alternanța dintre zidărie-ancadrament și intarsii decorative.

Studiu de caz – ansamblul Politehnic din Timișoara – căminul 1MV – stil neoromânesc

15

Se poate observa în fotografii felul în care acestă construcție trăiește în conexiune cu natura, prin logiile și balcoanele multiple, precum și prezența unor contraforții ce ajută la rigidizarea sistemului structural inspirație din arhitectură gotică, căminul acesta fiind supranumit uneori și “Hogwards” între studenți. O comparație plauzibilă având în vedere faptul ca întreg ansamblul Politehnic propus în stil neoromânesc unitar a fost imaginat ca un fel de Cambridge.

Toate elementele enumerate mai sus au în comun caracteristici precum linii simplificate și îndrăznețe, culori tari și pure, sculpturi în relief, specifice stilului art deco. O altă tendință a arhitecturii art-deco este stilul aerodinamic lustruit cu colțuri rotunjite și benzi orizontale paralele, cât și utilizarea materialelor moderne, cum este fierul forjat întâlnit la balcoanele de la capătul holurilor și balustrada casei de scară.

Se poate remarca și atmosfera specifica a căminului rezultată.

Studiu de caz – ansamblul Politehnic din Timișoara – căminul 1MV – stil neoromânesc

16

Unii dintre studenți amenajându-și spațiile comune mai mult sau mai puțin.

În spațiile interioare regăsim același gust pentru perspectivele întinse, ritmate de succesiunea coloanelor. Astfel au luat naștere principalele monumente cu care Duiliu Marcu a îmbogatit și a înnobilat capitala și alte orașe ale țării prin care se afla și lucrarea școlii Politehnice din Timișoara și Teatrul Mare din același oraș.

Regăsim și la interior coloane mici și groase (arhitectura bizantină) și forma rotunjită a ferestrelor cu coloane alăturate(arhitectura brâncovenească). Se mai păstrează în puține exemple feroneria inițială din lemn, în special la ușile de la balcoane și accesele pe unele paliere, în rest, ferestrele au fost înlocuite

Un element definitoriu pentru interior este modul de tratare a pardoselii sub forma de mozaic tablă de sah, din care s-a inspirat amenajarea unei instalații de iluminat în antreul căminului, autor: stud. arh. Tămaș Vlad.

Studiu de caz – ansamblul Politehnic din Timișoara – căminul 1MV – stil neoromânesc

17

Comparație planimetrică între organizarea propusă inițial și cea folosită actuala. În ansamblul propus au fost grupate 4 cămine a 250 paturi, din care numai unul s-a realizat, fiind exemplar unic, având camera de 2 și 4 paturi prevăzute cu lavabouri în fiecare cameră, băile fiind situate la parter. Tot la parter se afla câteva magazine: farmacie, librărie, 2 magazine, sală rufe, băile, sală vizite și întruniri, administrația blocului,etc.

Actualmente, la parter funcționează cantina mică a UPT-ului denumită “Fast Food 1MV” apărând diferite elemente de signalistică, dintre care ultimul amplasat în primăvara 2019 este chiar un rastel pentru biciclete din fier forjat cu denumirea căminului. Din vechea planimetrie la parter se păstrează cele mai puține spații inițiale, doar o sală de lectură și accesul, magazinele fiind înlocuite cu zona de mese a cantinei și marea suprafață de băi fiind înlocuite de spațiile deservante ale cantinei, băile studenților fiind adaptate la fiecare nivel în parte câte 2 seturi.

Studiu de caz – ansamblul Politehnic din Timișoara – căminul 1MV – stil neoromânesc

18

Se poate observa la etajul 1 dedicarea unei camere rolul de spălătorie pentru tot căminul, odată cu eliminarea încăperilor de spălat haine manual cu dușuri pe fiecare nivel.

Totodată la amenajarea interioară a încaperilor de către studenți se poate remarca întrebuințări diferitek, în exemplul din stânga o folosință a bovindou-ului la comun, iar în exemplul din dreapta individuală, fiecare spațiu având o personalitate aparte.

Plan etajul 4 Din camerele pe colțuri care beneficiază de balconașe proprii, s-a decis integrarea unei bucătării pe nivel (exemplul din dreapta), rezultând astfel numai 2 camere în întreg căminul care beneficiază de balcon propriu, chiar și asa, arhitectul a fost generos cu spațiile care comunică cu exteriorul, integrând o logie generoasa pe mijlocul palierului ca spațiu de întâlnire și 2 balconașe mai mici în capetele palierului, generând o atmosferă aparte prezentată în fotografiile de mai sus.

Studiu de caz – ansamblul Politehnic din Timișoara – căminul 1MV – stil neoromânesc

Un model exemplar de amenajare interioară al unei camere din cămin. Conceptul din spatele amenajării este ideea de colaj ce reprezintă de fapt o cameră de cămin, un cufăr de amintiri diverse din perioada studenției a unui grup de persoane.

19

Studiu de caz – ansamblul Politehnic din Timișoara – căminul 1MV – stil neoromânesc

20

Planul mansardei (etajul 5)

De remarcat la acest nivel este spațiul central ca un spațiu amplu de întâlnire, închis (nu mai este logie) și ce oferă o priveliște impresionantă asupra împrejurimilor fiind ultimul nivel ce beneficiază de un spațiu comun.

Nivelul podului (etajul 6)

La ultimul nivel se folosesc alte tipologii de încăperi dispuse în 2 nuclee având o cameră mare de tip studio (de 8 persoane) și un mini apartament de 2 camere.

Arhitectul se exprimă în primul rând prin armonia desenului și proporția suprafețelor, mai mult decât prin decorații bogate. Talentul său reiese mai degrabă din organizarea întregii arhitecturi și mai puțin din utilizarea valorilor pitorești.

Când se impunea nevoia împărțirii spațiului între mai mulți locatari sau între funcționarii numeroși ai unei instituții publice, unde specializarea activității cere despărțirea celor care o execută, apare palatul public cu multe străpungeri către exterior, intr-o succesiune euritmică subliniată de nervurile orizontale alergând fără întrerupere de-a lungul întregii fațade sau de cele verticale, legând între ele într-un gest larg, toate nivelurile, de la temelie la cornișă.

Studiu de caz – ansamblul Politehnic din Timișoara – căminul 1MV – stil neoromânesc

21

Secțiuni

Compoziția fațadelor de la complexul Politehnicii, cât și cinematograful Capitol, evidențiază contrastul dintre învelitoarea marcantă/puternică de țiglă și suprafețele largi din cărămidă aparentă, combinând ornamente și decorații din similipiatră neoromânești, cu altele simplificate de factura art-deco.

Căminul, de factură pavilionară este compus din 3 volume, două marginale și unul central, puternic individualizate ce comunică prin intermermediul punților de circulație de pe fiecare etaj. La baza modului de reprezentare în plan, fațade, secțiuni, cât și amplasarea acestor volume, stau o serie de rapoarte și proporții ilustrate prin intermediul pătratului și dreptunghiul de aur, dar și numeroase axe de simetrie. În opinia lui Duiliu Marcu: “întreag această arhitectură constituia o continuare a clasicismului din prima jumătate a secolului XIX-lea. […] ea și-a păstrat totuși caracteristicile de valoare ale arhitecturii clasice, exprimate prin claritatea partiului, compoziției și justețea proporțiilor.”

De altfel, aceste ultime două caracteristici, prețuite în mod deosebit de arhitect, aveau să reprezinte constante ale creației sale, indiferent de stilul abordat.

Studiu de caz – ansamblul Politehnic din Timișoara – căminul 1MV – stil neoromânesc

22

O concluzie al acestui este contrastul dintre exterior si interior. Cu toata rigurozitatea păstrată bine la exterior, interiorul a căpătat o dispunere mai organică, personalizată de către studenți. Căminul 1MV se menține bine la aproape 100 de ani de la edificare, păstrându-și sublețea și locul în memoria multor studenți trecuți prin Timișoara pentru care acest edificiu a reprezentat o treaptă din scara spre cunoaștere în acest loc. Acest cămin este un exemplar unic(au fost prevăzute 4), fiind unul dintre puținele cămine istorice din țara, demn de apreciat.

Studiu de caz – ansamblul Politehnic din Timișoara – căminul 1MV – stil neoromânesc

23

6. Bibliografie -

Revista Arhitectura – Monografie arhitect Duiliu Marcu lucrări realizate (București 1960)

-

Duiliu Marcu - Semicentenar 1966-2016

-

Cultura central europeană reflectată în evoluția gândirii arhitecturale și urbanistice între anii 1700-1945 Timișoara și Arad - studiu de caz Szekely Gabriel

-

Enciclopedia arhitecților din Banat 1700-1990 – Studii și cercetări legate de etapele și stilurile arhitecturale reprezentative – Szekely Gabriel

-

Patrimonium-Banaticum – Volum 2006

-

Istoric – Facultatea de Mecanică – studiu studenți FAUT

-

Intervenții în arhitectura centrului istoric - Liliana Roșiu

-

Fotografii arhivă proprie

-

www.radulblog.wordpress.com – arh. Radoslav Radu

-

www.heritageoftimisoara.ro – Asociația Prin Banat

-

www.mapire.eu – The Historical Map Portal

-

www.banatulazi.ro/istoria-unui-campus-universitar

-

www.turdearhitectura.ro/

-

World wide web.