Unde se duc profesorii când se închide școala?

Unde se duc profesorii când se închide școala?

Adolescentul Holden Caulfield, personajul principal din faimosul roman “De veghe în lanul de secară”, de J.D. Salinger, își pune la un moment dat o întrebare care a devenit celebră peste ani. “Unde se duc rațele când îngheață lacul?”.

La începutul pandemiei, când sau închis și școlile, nimeni nu putea anticipa cât avea să dureze. Azi, la mai multe luni distanță, lucrurile sunt de fapt la fel de nesigure, dar încercăm să ne acceptăm provocările, să le înțelegem și să le facem față.

Deoarece vrem să ne amintim de felul în care am făcut față pandemiei atunci când pericolul va fi îndepărtat, ne-am propus să vorbim mai mult.

Închiși în case, în miez de pandemie, departe de orice lac, uitându-ne peste fotografii, neam întrebat și noi într-o zi: “Unde se duc profesorii când se închide școala?”.

Școala a continuat în mediul online la Transylvania College în toată această perioadă, iar profesorii, la fel ca părinții și elevii, au fost nevoiți să se adapteze rapid schimbărilor și să meargă mai departe.

Să vorbim despre cum ne-am simțit, ce ne-a ajutat să facem față, ce ne-a lovit, ce ne-a vindecat și ce am descoperit. Despre toate astea am discutat cu mai mulți colegi din Transylvania College.

Știam că sunt în casele lor, continuând munca în mediul online. Dar ce fac ei de fapt? La ce se gândesc? Ce îi face să se teamă? De unde își iau liniștea? Unde își găsesc bucuria?

Suntem recunoscători întregii noastre comunități, elevi, părinți, profesori și restul angajaților, pentru că au făcut cu toții eforturi uriașe în acest timp.

Asta e povestea lor. Povestea noastră.

ales să împărtășesc cu mare drag și emoție experiența mea din izolare.

Cristina Ungvari, jurnal din miezul pandemiei: „Această perioadă nu va ține veșnic” Cristina Ungvari, coordonatoarea grădiniței din cadrul Transylvania College și membru al Departamentului Wellbeing, a povestit cum s-a simțit în izolare, în miezul pandemiei.

„A devenit o practică sănătoasă să vorbești despre tine, despre cum ești în perioada asta dificilă. Cel puțin asta e părerea mea, așa că am

Îmi amintesc că, înainte de a se închide grădinița și școala, am avut gânduri și întrebări legate de cum va fi totul și ce se va întâmpla, însă focusul era pe virus: «Uau, cresc cazurile, virusul începe să facă ravagii! Ideea cea mai bună și sigură este să stăm acasă, pentru a ne proteja cât mai bine și treaba este rezolvată!» Gradul de anxietate începea să crească, însă era ținut oarecum sub control, deoarece încă ne vedeam în clădire ca echipă. Chiar și după ce copiii nu au mai venit, cândva în martie, noi am mai venit câteva zile. Buun, însă după ce am rămas într-adevăr acasă și nu am mai avut voie să mergem în clădirea școlii și să ne mai vedem fizic, am început să realizez mai conștient ce se întâmpla. Ieșeam după cumpărături și mă șocau străzile goale, apoi faptul că eram cu măști și era nevoie să păstrăm o anumită

distanță… În magazine intram doar câțiva, asta ma impactat profund, deseori până la lacrimi. După-masa, daca ieșeam pe balcon, bulevardul, care altădată era doldora de mașini, acum era liber și a fost pentru prima dată cand am auzit fântâna arteziană din fața blocului în care locuiesc. Fiind psiholog, focusul meu a fost pe cum pot ajuta oamenii și cum să mă fac utilă. La fel și acasă, cu familia mea și cu părinții mei. În primele zile m-am simțit minunat, în sensul că mă simțeam utilă și importantă și mă uimeam zilnic câte pot face. Mă gândeam: «Uau, ce fain că am timp să fac atâtea lucruri chiar stând acasă», lucruri pe care le amânam de atâta timp. Aveam multe întâlniri și cu echipa de leadership, cu care simțeam că reușim să ne aliniem și să ne continuăm treaba la fel ca înainte, aparent. La fel cu familia mea, aveam timp să mâncăm împreună, să stăm de vorbă, era fain cum reușeam să stau mai mult cu fetița mea, totul părea că e în regulă, până când aveam de ieșit

afară. Ieșitul afară a devenit un eveniment și totodată un întreg proces interesant și alert: scrie declarație, pune mască și mănuși. În linii mari, cam așa se desfășurau zilele. După o săptămână, însă, am inceput să simt multă agitație și nesiguranță, care se amplificau ori de câte ori stăteam pe social media și mai rău când mă uitam la știri. La fel, în timpul întâlnirilor cu colegii: preluam toată tensiunea și încărcătura discuțiilor, deoarece încet-încet incertitudinea ne arăta că nu mai avem lucrurile sub control. Era nevoie să ne adaptăm situației, să organizăm rapid învățarea online, care era foarte atractivă la început, dar care avea să ne arate că volumul de muncă este mult mai mare. Acela a fost un moment în care nu mam mai simțit oarecum sigură pe mine și că aș avea totul sub control. Având în familie oameni dragi cu probleme de sănătate, nivelul de anxietate a început să-mi crească și am început să devin

îngrijorată și preocupată de tot ce înseamnă predictibilitate și certitudinea zilei de mâine, care sigur erau improbabile, la o altă intensitate. La fel, simțeam același lucru și în jurul meu și asta m-a făcut ca dintr-o dată să nu mă mai simt utilă, deoarece toate sfaturile pe care le dădeam colegilor și celor din jur, «fă așa, e nevoie sa faci asta», erau ceva ce eu nu reușeam să fac pentru mine. Ups! Asta mi-a dat un puternic sentiment de vinovăție și oarecum de rușine că dau sfaturi oamenilor, însă nu simțeam că le dau cu încredere, pentru că pentru mine în acel moment nu funcționau. Pe lângă asta, statul acasă, împreună cu familia, a venit la pachet cu multe sentimente amestecate de bucurie, împlinire, apartenență, armonie, cu frustrare, furie, nemulțumire; fără să găsesc rădăcina lor și să înțeleg în primul rând pentru mine de ce mă simt așa de amestecat. Toate astea m-au adus în situația de a deveni reactivă destul de des și deprimată în același

timp că din nou sunt în această stare. Pe lângă asta, mai am și umbrela de părinte al unei adolescente, care în această perioadă are nevoie de sprijin de la adulții din jurul ei, sprijin pe care, e nevoie să recunosc, l-a primit într-un mod diferit, eu cel puțin nereușind să fiu atât de prezentă ca în vremurile «normale». Inocența și naivitatea vârstei fiicei mele m-au ajutat cumva să mă liniștesc, pentru că o vedeam reacționând natural și pe alocuri cu seriozitatea necesară momentului, fără să simt ca e îngrijorată și preocupată mai mult decât era cazul, din nou aparent. Ea își manifesta toată tensiunea și dificultatea situației prin comportamente nepotrivite, oarecum normale vârstei, dar acum resimțite cu o altă intensitate, cu care noi, ca părinți, ne obișnuiserăm în ultima perioadă, doar că acum era nevoie de o altă abordare. Astfel, simțeam că e nevoie să mă opresc să observ mai atent ce se întâmplă, deoarece nu mergeam în direcția bună. Ceea ce am și

făcut, că doar lucrez cu mine de ceva ani și chiar am ajuns să mă cunosc în mod conștient ca să am răspunsuri la aproape toate stările mele, însă în această perioadă se pare că nu mi-am dat voie să fac asta, din multă frică, anxietate și nesiguranță. Simțeam că m-am debarasat de obișnuința de a-mi vedea propriile nevoi și implicit ale celorlalți, să-mi acord mie atenția necesară ca să fiu bine cu mine și apoi să reușesc să le văd pe ale celor din jur. Astfel, am zis așa: «Cristina, e momentul să-ți exersezi din nou curajul, că tot l-ai ales ca fiind una din competențele de exersat în acest an, cealaltă fiind reziliența. Deci la fix se potrivesc amândouă cu vremurile în care trăim. E momentul potrivit să faci o alegere: să te lași copleșită de starea de nesiguranță și să lași să ți se adâncească toate vulnerabilitățile sau să alegi disconfortul de a lua taurul de coarne». Așa că am ales a doua variantă, am început ca familie să ne facem o rutină zilnică cu o programare oarecum a obiceiurilor și activităților

pe care le aveam înainte, sigur, adaptate perioadei de izolare. Timp pentru lucru, timp pentru gătit, făcut curat, pregătit activități, învățare online, cumpărături și multe alte activități gospodărești normale pentru orice familie. Asta a venit cu multe momente faine de conectare, în care ne bucuram unii de alții, dar și cu momente în care nu ne suportam, ne adresam cuvinte răutăcioase și aveam reacții încărcate cu nerăbdare, furie și pe alocuri cu multă frustrare, din cauză că, bineînțeles, nu ne ieșeau toate așa cum ne gândeam. Astfel că am aflat multe lucruri noi despre noi, iar cele pe care le știam le-am aprofundat și pe alocuri am adus schimbări. Acum, după o lună și jumătate de izolare, pot spune că cel mai mult m-a ajutat faptul că am început să conștientizez că ceea ce trăim este ceva ce nu a mai trăit nimeni până acum, că fiecare zi e nevoie să fie luată ca atare și, cel mai important, am început sămi spun zilnic că această perioadă nu va ține

veșnic. Sigur că, pe lângă asta, e nevoie să mă observ mai mult, să-mi acord timp mie, cu răbdare și acceptare. Un alt lucru pe care l-am descoperit este flexibilitatea în gânduri și acțiuni, adică să nu cad în vinovăție ori de câte ori nu reușesc să fac ce mi-am propus, ci să tratez cu bunătate față de mine faptul că mai am zile în care aleg să mă afund în seriale sau îmi sar sesiunea de sport, pentru că pur și simplu am o zi în care sunt fără energie și că asta este OK, atât timp cât a doua zi mă adun și recuperez. Cam asta ar fi povestea mea despre această perioadă. Închei prin a-mi exprima recunoștința pentru munca pe care eu am ales să o fac cu mine în ultima perioadă, care mi-a adus multe momente grele și insuportabile, însă tot disconfortul m-a învățat să aflu lucruri minunate despre mine, lucruri care mă ajută acum să trec mai ușor peste perioade dificile din viața mea, cum ar fi: alegerile nepotrivite pe care fiica mea le face în relație cu colegii și prietenii ei și care îmi arată că e nevoie să mă uit la mine cu înțelegere și acceptare și nu cu gândul că nu sunt un

părinte bun, conflicte și momente dificile în cuplu și cu familia extinsă, frustrări legate de performanța mea la locul de muncă etc. De asemenea, sunt recunoscătoare pentru tot sprijinul pe care l-am primit și îl primesc din partea celor dragi, fie ei familie, colegi de muncă sau prieteni. Toate acestea dau mult mai mult sens unei perioade dificile.”

Mihaela Romaniuc: „Mi-a prins foarte bine să mă concentrez pe ceea ce este în sfera mea de influență” Mihaela Romaniuc, profesoară de engleză la Transylvania College, a vorbit despre cum s-a adaptat la perioada de carantină și la începuturile pandemiei

„Îmi amintesc și acum foarte bine tristețea pe care am simțit-o în după-masa de 10 martie, când am aflat că de a doua zi urma să facem orele online. Pe lângă tristețe, am simțit îngrijorare, frică pentru ceea ce urma să vină. Țin minte cum, cu inima strânsă, le-am luat pe fete și am mers la cumpărături, având în vedere că noi stăm acum în satul Gheorghieni și nu știam când vom mai ieși în oraș. Ziua de 11 martie 2020 va rămâne în amintirea mea multă vreme.

M-am trezit foarte entuziastă pentru orele pe care urma să le țin online. Nu mai făcusem asta niciodată și aveam emoții și puțină teamă. Orele cu clasa a 9-a / Year 10 au mers foarte bine, neașteptat chiar, m-am simțit foarte aproape de elevi, care aveau nevoie de mine. Cel mai probabil și ei se simțeau ciudat. De atunci, zilele curg la fel, timpul meu e împărțit între orele online, diferite întâlniri pe Google Meet, pregătit

lecții, activități prin casă și prin grădină. Poate că povestea mea este puțin diferită, pentru că pe cât de dor îmi e să merg la școală, să-mi revăd colegii și elevii, pe atât de mult apreciez perioada asta de a FI cu familia și de a FI toți împreună ACASĂ. Pentru noi, «acasă» are o conotație foarte puternică, deoarece, până în toamna 2019, noi nu aveam ACASĂ. Am stat mulți ani în chirie în Cluj și cu doi ani în urmă începusem construcția casei noastre din satul Gheorghieni, un proiect inedit, o casă ecologică din lemn și baloți de paie pe care am construit-o doar noi, cu ajutorul prietenilor și al familiei. Am terminat casa într-o formă locuibilă toamna trecută și de atunci nu am avut timp suficient niciodată pentru a finaliza unele lucrări în și pe lângă casă. Astfel că această perioadă, deși foarte tristă într-un fel, ne-a dat și răgazul să ne bucurăm de tihna căsuței noastre și de grădina cu legume pe care am plantat-o în după-amiezele însorite de primăvară și în timpul vacanței de Paști.

Deși noi suntem o famile care făceam destul de multe activități împreună și înainte, în această perioadă ne-a luat ceva să reînvățăm să FIM împreună. Soțul meu nu mai lucrează în perioada asta, așa că a luat în primire partea de grădină/construcție, noi ajutându-l când terminăm programul de școală. Fetele, Sonia (Year 10) și Ariana (clasa a IV-a), fiecare cu programul ei, în general de la 9 până la 3.45, iar eu, cu programul meu de ore online, întâlniri, pregătit lecții/corectat etc. În primele zile au dominat sentimentele de exaltare, încântare că suntem toți acasă, bucurie că putem dormi mai mult dimineața, că nu trebuie să mergem nicăieri cu mașina. Lecțiile online au decurs ușor și firesc, Arianei i-a fost puțin mai greu să se obișnuiască cu un program puțin diferit de cel de la școală. După câteva zile, cam o săptămână de

predat online, corectat, pregătit lecții, a început să intervină oboseala și să se simtă că nevoia de socializare este tot mai neîmplinită. Am avut zile când, la finalul programului, îmi venea să arunc laptopul cât colo și să nu mai am de-a face cu online-ul vreodată. Îmi ziceam că eu m-am făcut profesor pentru a interacționa cu copiii și pentru a-i educa, iar acum îmi era din ce in ce mai greu să fac asta prin intermediul internetului. De asemenea, o parte a predatului de-acasă, care mi s-a părut mai grea la început, a fost gestionarea timpului de profesor, al celui de mamă și al celui de soție, pentru că, dintr-odată, în perioada de la 8 la 4 eram toate astea la un loc. M-am simțit ca un jongler la circ, în unele seri fiind atât de obosită că adormeam înaintea fetelor. Vacanța de Paști am luat-o mai repede decât era prevăzut în structura anului școlar, dar a fost extrem de binevenită. A fost o perioadă în care am pus laptopul în cui și am învățat să respir. Au fost două săptămâni de muncă fizică în grădină, în care am devenit tot mai recunoscători pentru

tot ceea ce avem în jurul nostru. Am uitat să menționez că eu sunt o fire sportivă, cu o mare pasiune pentru alergările în natură, și această pasiune m-a ajutat mult în perioada de izolare. După ce simt că am stat prea mult online, în general, ies la o alergare în natură, recâștigând starea de bine și de relaxare. Din ce în ce mai mult ne obișnuim cu predatul/învățatul online și cu munca de acasă. Îmi e dor să corectez caietele elevilor în loc să dau feedback la documente pe Google Drive, îmi e dor să îi văd pe elevii mei (de multe ori ei aleg să nu își pornească camera când suntem pe Google Meet, deci doar îi aud. Eu tot pledez pentru pornirea camerei, dar nu întotdeauna reușesc să-i conving), mi-e dor să mă întâlnesc cu colegii, să planificăm, să gândim proiecte (reîncepem să facem asta tot mai mult online acum). Este foarte ciudat cum schimbarea asta de perspectivă parcă mi-a

înghețat mintea o vreme, parcă nu mai puteam să mă concentrez așa de bine la proiecte pentru elevii școlii, la partea de extracurricular, cum s-ar putea implementa lucrurile în această perioadă. Din acest motiv, am simțit, o vreme, că îmi pierd identitatea. Mă întrebam cine sunt eu ca profesor. Încet-încet, lucrurile încep să intre întrun normal: întâlniri online, proiecte pe care elevii le pot realiza de la distanță, idei pentru implicare în comunitate, susținerea elevilor din punct de vedere al stării de bine, activități extracurriculare ca dirigintă. Ce m-a ajutat în perioada asta? În primul rând, mau ajutat mult cele 7 deprinderi ale persoanelor de succes. Mi-a prins foarte bine să mă concentrez pe ceea ce este în sfera mea de influență, să înțeleg că bunăstarea mea depinde doar de mine, să fiu empatică cu membrii familiei mele, să «ascut fierăstrăul», să-mi planific ziua ca să pot include tot ceea ce e important să fac. M-a mai ajutat toată munca făcută cu mine sub bagheta Domnicăi Petrovai, să-mi analizez mult

sentimentele și reacțiile și să le înțeleg, să scriu în jurnal, să-mi înțeleg temperamentul și pe al celor din jurul meu și să-mi înțeleg capcanele și felul în care acestea îmi determină anumite stări, sentimente. Sunt binecuvântată că fac parte dintr-o comunitate care te acceptă cu vulnerabilitățile tale, te valorizează pentru orice contribuție, cât de mică ar fi ea, am colegi cu care comunic foarte eficient, părinți care ne valorizează și trasmit mesaje de mulțumire și asta îmi dă încredere că oriunde am fi, acasă sau la școală, suntem tot noi, aceiași, oameni pe care nu îi oprește o epidemie să se «întâlnească» și să lucreze împreună.” Ariana (clasa a IV-a): „În perioada de carantină este destul de greu. Facem ore online și, după-masa, de cele mai multe ori, lucrăm în grădină cu

familia. Ceea ce mi-a plăcut cel mai mult în această perioadă a fost că am reușit să petrec mai mult timp cu Sonia, sora mea mai mare, și cu familia mea.

În această carantină am avut și niște activități interesante, pe care le-am făcut cu Miss Anca. De exemplu: am făcut transformarea camerei pe un cadru simbolic: camping. A fost foarte deosebită acea săptămână. Tata m-a ajutat să instalez un cort în camera mea și am făcut orele din cort. Deoarece cortul a fost destul de încăpător, mi-am pus și patul acolo și o săptămână am dormit în cort. Mi-e dor de taberele pe care le făceam împreună cu Miss Anca. Din păcate, ultima excursie programată nu o vom mai face, din cauza epidemiei. De asemenea, am mai avut zile interesante: când am făcut sport între exerciții la limba română și matematică și când am făcut «Crazy hair day». Mi-e dor foarte tare de colegi și de miss!!!“

Sonia (Year 10): „Distanțare socială. Cele două cuvinte care pentru unii au adus multe schimbări drastice în viața de zi cu zi, inclusiv în viața mea. Deși această situație presupune statul la distanță, eu niciodată nu m-am simțit mai apropiată de familie decât acum. Dintr-o anumită perspectivă, nu este exact situația ideală, petrecând fiecare zi împreună. Asta poate să scoată laturi ale noastre pe care probabil nu eram conștienți că le avem. Orele online par să mai amelioreze anumite stări pe care putem ajunge să le manifestăm, dar până nici ele nu pot amâna inevitabilul. Odată și odată, toți ajungem într-un punct în care ultima picătură umple paharul și emoțiile dau pe-afară. Acum câteva luni, ne întorceam spre familii pentru consolare, dar acum sunt chiar motivul frustrării noastre. Cu toate astea, nu putem lăsa pe dinafară și partea bună care iese din această situație neplacută.

Cu timpul liber ce ne-a fost dat, am reușit să scot tot ce e mai bun din fiecare zi. De la timpul în aer liber, până la dezvoltarea hobby-urilor, am ajuns să descopăr multe lucruri pe care timpul nu îmi permitea să le fac înainte. Pe de altă parte, și prietenii, cu care nu am apucat să apreciez timpul petrecut împreună, îmi lipsesc din ce în ce mai mult. În concluzie, dacă reușim să stăm pozitivi într-o situație negativă, nu avem decât de câștigat.”

Diana Constantin: „Am trecut de la plâns sub birou, la emoție. De la panică și haos, la păstrare rutinelor” Diana Constantin, Year 5 Class teacher la Transylvania College, a povestit cum s-a adaptat școlii în mediul online, ce provocări a întâmpinat la începutul carantinei și cum le-a făcut față.

„Realitatea predatului la distanță în timpul carantinei s-a stabilizat puțin. Și, odată cu asta, îmi dau seama cât îmi lipsește să predau fizic într-o clasă. Știu că învățarea la distanță funcționează pentru unii elevi, dar simt, de asemenea, cât de neînlocuit este conectarea în persoană cu copiii din clasa mea. Mi-e dor să-i îmbrățișez, mi-e dor să râdem împreună, îmi lipsesc surprinderea și lumina din ochii lor când le spun ceva interesant.

Trebuie să mărturisesc că nu îmi lipsesc însă momentele în care toți mă strigă «MIIIIISSSSS» pentru că toți vor să mă întrebe ceva în același timp! La început a fost destul de dificil și provocator, am trecut de la plâns sub birou la emoție, de la panică și haos la păstrarea rutinelor. Nu știam la ce să mă aștept de la toate orele online și, oricât de .

stresată eram, simțeam că lucrurile nu deveneau mai bune. Așa că am spus: «STOP! E nevoie de un nou început!». Pentru ca totul să meargă așa cum era de așteptat, a trebuit să pun la punct niște reguli pentru aceste ore online. În momentul în care copiii și cu mine am convenit asupra acestor reguli, totul s-a schimbat (într-un mod bun). Apoi, am avut nevoie de un nou orar, de un nou program și în curând mi-am dat seama că nevoia mea era și nevoia lor și chiar și nevoia părinților. Un alt lucru de menționat în legătură cu învățarea online este modul în care pregătesc o lecție. Îmi ia aproximativ două ore să găsesc materialul adecvat și să găsesc cea mai bună modalitate de a-l prezenta. Și vorbesc aici doar despre o lecție! Totul trebuie să fie nici prea ușor, nici prea dificil, nici prea mult, nici prea puțin, nici prea plictisitor, nici prea interesant. Trebuie să găsesc un echilibru sau totul se prăbușește! Apoi, atunci când sunt online, trebuie să sper că un câine nu latră afară, soțul meu nu intră în

cameră, fiul meu nu mă întreabă nimic, pisica mea nu miaună sau… Doamne ferește, să nu pronunț ceva greșit, pentru că știu că părinții mă urmăresc. Apropo, jos pălăria pentru toți părinții! Acum sunt și cei mai buni profesori, cei mai buni prieteni și cei mai buni parteneri de joacă pentru copiii lor. Când nu sunt online, pregătesc lecții; când nu pregătesc lecții, gătesc; atunci când nu gătesc, fac curățenie… Deci așa este viața mea în carantină. Trebuie să mai spun că nu mă mai îngrijorează acest virus teribil, dar sunt îngrijorată de modul în care acest virus ne va afecta pe mine și pe familia mea pe termen lung, sunt îngrijorată pentru copii, pentru că acum ziua lor este alcătuită acum din ore online, din exerciții pe care le au de făcut, fără nicio viață socială, și mă tem că în septembrie le-ar putea fi foarte dificil să se readapteze la o viață școlară normală.”

Ioana Șerdean: „Am realizat că suntem patru oameni închiși în aceeași casă. Cuvântul zilei? Haos” Ioana Șerdean, profesoară de matematică la Transylvania College, a vorbit despre momentele dificile, despre ce a ajutat și ce a făcut diferența în timpul stării de urgență.

„Sunt multe săptămâni de autoizolare, pe parcursul cărora am ajuns să trăiesc bine cu mine prin toate rolurile pe care le am, de mamă, profesor, soție și fiică. În 11 martie 2020, când a început totul, nu am ales asta, însă de atunci am decis că tot ceea ce am clădit emoțional înainte îmi va fi ghid și sprijin ceas de ceas. Fiind la bază un om al cifrelor, până și faptul că îmi aștern trăirile într-un jurnal și că îmi dau

libertatea de a împărtăși sunt roadele unui traseu de formare și de reflecție, prin care am identificat, mi-am asumat și am deschis către schimbare vechi paradigme. Procesul este lung, însă perioada aceasta, cu sprijin necondiționat din partea familiei și a colegilor, mi-a oferit stabilitatea.

Care au fost momentele mele dificile?

Putea fi mai greu? Da, putea!

Cel mai greu mi-a fost să mă trezesc dimineața, în postura de mamă, bucătar, soție, și să am 30 de minute până să intru online cu dragii mei elevi, din clase diferite, cu vârste sensibile, adolescenți. Așa-zisa «alocare» a timpului meu tuturor celor dragi, fie ei de acasă ori de la școală, m-a copleșit.

Puteam să fim bolnavi, noi sau cei dragi, triști, cu nevoie mai mare de atenție și îngrijire. Prin conștientizarea acestei eventualități a început schimbarea. A fost nevoie, astfel, de «o întâlnire» de familie, toți patru, cu drepturi egale. Niciun job nu era mai important decât altul, niciunul nu era de neglijat.

Lucrurile s-au complicat atunci când am realizat că suntem patru oameni închiși în aceeași casă, cu joburi diferite, cu preocupări diferite, care se desfășoară în același timp. Eu, profesor de matematică, cu ore de pregatire pentru A Levels și Evaluarea Națională, adică sprijinul unor copii care, în atâta incertitudine, mă așteptau pentru a le da speranță, încredere și sens. Soțul meu, «work from home», cu implicare 200%. Fetele noastre, de 7 și 9 ani, cu lecții online, sarcini de lucru, ajutor cu tehnologia și, cel mai mult, nevoia de noi. Cuvântul zilei? Haos.

Noi, adulții, am apelat la resursele de «time management». Dintre toate a primat răbdarea de a asculta, de a nota și de a lua în considerare păreri ale copiilor, care găseau soluții. Începeam să ne ascultăm copiii cu adevărat. Am început cu replica fiicei noastre mai mari, «să prioritizăm», eu – obișnuită, căci mergem la aceeași școală. La soțul meu a apărut însă primul «wow». Da, aveam nevoie de «noi, împreună», fiecare cu nevoile noastre, de conectare emoțională pe primul plan, apoi – de cea

virtuala. Așa că prima dată ne-am ascultat, am oftat, am crezut că nu vom putea, dar am decis să ne acordăm spațiu, libertate de decizie pe timpul zilei și, cel mai important, limite. Am setat limite sănătoase cu folosirea tehnologiei, cu orele de somn, ne-am asumat că nu putem ieși afară din casă și am decis să mergem mai departe cu încredere în mai bine. Am stabilit, apoi, logistica, fiecare cu locul lui de lucru, cu tehnologia aferentă. Am avut mare noroc cu deprinderile de iPad learning dobândite în școală. Au urmat stabilirea și luarea la cunoștință a programului individual al fiecăruia și lipirea lui la birou. Apoi am stabilit programul comun, timpul în familie, activitățile săptămânale împreună: masă, jocuri, filme, proiecte, curățenie, gătit. Aveam, cu toții, o menire. Viața noastră acasă căpăta sens. De ce a fost diferit modul în care am reacționat acum față de alte momente? Niciodată nu am stat toți patru atât de mult timp în casă, fiecare implicat în jobul lui. N-am știut la

ce să ne așteptăm. Noi, adulții, eram speriați și nu ne cunoșteam limitele reacțiilor. Eram, cumva, «drăguți din oficiu». Dar asta nu putea dura la infinit. Fiecare își aduce aportul cu trăirile sale, cu fricile și incertitudinile. Cred că «am câștigat» pentru că ne-am dat voie să fim «normali», să reacționăm, să plangem dacă ne vine, să râdem în hohote, chiar dacă unul dintre noi era încă online la lucru. Așa e în familie, așa e acasă. Reacția mea față de meseria pe care o am a fost de teamă mare de eșec. Obișnuiesc să fiu printre elevi, mă hrănesc cu zâmbetele lor și încerc să le fiu sprijin în momentele grele. Sunt diriginte și profesor la clasa a VIIIa. M-am simțit legată de mâini și de picioare, departe de ei. Noroc că îi vedeam de două ori pe zi: o dată la ora de matematică și a doua oară la întâlnire zilnică cu dirigintele. Mă temeam că nu voi fi la fel de bună, că nui mai pot ajuta pentru că nu

nu sunt fizic alături de el, să-i văd, să-i ascult și să îi îmbrățișez. Sentimentul era unul de neputință. Ce m-a ajutat?

sarcini de lucru și filmulețe de suport. Copiii noștri lucrează singuri și nu pentru că ne-am făcut o ambiție din asta, ci pentru că nu a fost cazul să stăm lângă.

În primul rând, am reflectat și am conștientizat apartenența la comunitatea școlii, eu – ca profesor, fetele noastre – ca elevi. Împreună cu colegii mei, am stabilit linia de start și strategiile comune de lucru. Nu eram singură. Eram împreună. Profesorii aveau același țel, cei de matematică – asemenea, mentorii erau aliniați, iar diriginții mânau în aceeași direcție. De aici a venit echilibrul și s-a instalat liniștea asupra mea.

Asta nu înseamnă că nu suntem în temă cu progresul lor școlar, dar am decis să nu intervenim dacă nu este cazul. Ca profesor de matematică, am observat la ele tehnici de lucru pe care nu mi le-aș fi imaginat vreodată pentru vârsta lor. Așadar, liniștea noastră ca părinți a venit din independența copiilor. Astfel, am solidificat și nu am distrus relația dintre noi.

Relația și țelul comun cu cel al colegilor mei s-au transmis în relația cu copiii, pe care-i vedeam și cărora le predam zilnic.

Ce a făcut diferența?

Am vorbit aceeași limbă, iar copiii au simțit asta și au mers mai departe, cu echilibru și încredere. Ne-a ajutat suportul oferit de profesorii fetelor noastre. Ele primesc zilnic

Am învățat tehnica stării de bine. Nu am fost dintotdeauna așa. Am trăit ani întregi, ca elev, student și profesor, retrasă în studiu, pentru a deveni mai bună. Acum mă definesc mai bună în relația cu mine. E de ajuns cât sunt.

Îmi iubesc elevii și le ofer tot ceea ce pot ca bagaj de sentimente, căci și eu primesc înzecit de la ei. E reciprocitate. Ne pregătim pentru ziua de absolvire a gimnaziului. M-au rugat să scriu un discurs, pentru că-l așteaptă de patru ani. Și-l scriu și voi plânge și online, și offline, în pernă. E sănătos să plângi, de bucurie, de compasiune, de rămas-bun, dar mai ales pentru noi începuturi.”

„Îmi aduc aminte atât de clar de momentul de dinainte de afla că e posibil ca școlile să fie închise. Vorbeam între noi, spunând că acest lucru nu se poate întâmpla sau poate se va întâmpla, dar doar pentru vreo două săptămâni și așa mai departe.

Beatrice Boghian: „Văzând zâmbetele copiilor, privirile curioase, chiar și lacrimile, mi-am amintit că tot ce facem e pentru ei!” Beatrice Boghian, Lower Primary Teacher, a povestit cum s-a adaptat ea școlii în mediul online, care au fost provocările și cum le-a făcut față.

Mi-a rămas întipărit în minte momentul în care ni s-a spus că azi trebuie să ne luăm cu noi acasă tot: laptopuri, tablete, încărcătoare, cărți, pentru că cel mai probabil va trebui să pregătim și să predăm lecțiile online, nu se știe pentru cât timp. Am luat cu mine ce am considerat că mă va ajuta și m-am întors acasă încruntată, gândindu-mă că nu poate fi așa. Mai mult ca sigur va fi doar pentru vreo două săptămâni! La început a fost foarte greu, pentru că nu știam cum să înregistrăm clipuri, cât de lungi ar trebui să fie, cum să facem totul ușor de urmărit pentru părinți și copii. Pe lângă toate schimbările de la lucru, a mai venit și o

veste de la familia mea: orașul în care locuiesc ai mei urma să fie pus în carantină totală, din cauza numărului foarte mare de doctori și de alți oameni infectați. Mă temeam mai ales pentru bunica, diagnosticată cu cancer în stadiu terminal cu câteva săptămâni înainte de începerea pandemiei. Mă temeam că va trebui să meargă la spital și că ea și apoi părinții mei vor lua virusul. Mă temeam că nu voi mai reuși să o îmbrățișez, că nu mă va vedea măritându-mă în biserică și mă temeam că părinții mei vor fi copleșiți de toate astea. Am împărtășit câteva dintre grijile mele cu unii colegi și i-am simțit acolo pentru mine. M-au ajutat atât de mult, inclusiv împărtășindu-mi idei despre cum să-mi îmbunătățesc predarea online! Echipa de conducere a școlii ne-a recunoscut eforturile și a înțeles că acesta este un moment în care să fim împreună, copii, părinți, profesori, să fim grijulii, să ne pese, să ne sprijinim unii pe alții și să facem tot ce putem mai bine în această perioadă incertă!

După câteva săptămâni de predare online, am început să primim mesaje de la părinți, iar pe unii i-am simțit dezamăgiți, copleșiți, obosiți. Acesta a fost momentul în care anxietatea mea a crescut enorm și, de fiecare dată când un părinte îmi scria, mă așteptam să fie ceva de rău… chiar dacă nu era așa. Am crescut cu toții din experiența asta, iar feedback-ul, pozitiv sau constructiv, a fost menit să ne ajute pe toți. Unii părinți îmi spuneau că învățarea, menținerea copiilor concentrați, este foarte dificilă și că apreciază mult mai mult profesorii acum. Am avut nevoie de încă vreo câteva săptămâni să înțeleg că orice feedback este un feedback bun, deoarece între timp partenerul meu și-a pierdut slujba și a fost greu să mă gândesc la altceva decât la modul în care ne vom descurca pe mai departe. Asta pentru că până atunci ne bazasem și pe salariul lui pentru a plăti chiria și o parte din costurile de zi cu zi.

Ce m-a ținut pe linia de plutire în toată această nebunie care se întâmpla nu doar în toată lumea, ci și la mine-n cap? Întâlnirile video online cu copiii. Propoziția «Mi-e dor de Miss» începuse să apară tot mai des în ceea ce scriau. Văzându-le zâmbete, privirile curioase, iar uneori chiar și lacrimile, mi-am amintit din nou că merită! Că tot ce facem este pentru ei, pentru copii. Pentru ei încercăm să fim cele mai bune variante ale noastre și trebuie să fim acolo pentru ei. Să fim sprijinul lor, să fim puterea lor. Bunica mea este încă în viață. Este din ce în ce mai slăbită și, chiar dacă nu am reușit să o îmbrățișez anul ăsta, chiar dacă probabil nu va fi prezentă fizic la nunta mea (amânată între timp, din cauza pandemiei), ne vedem des în convorbiri video. Vorbim deci, zâmbim, râdem de tata, care s-a trezit că trebuie să îi îngrijească grădina, ceva ce el nu a mai făcut până acum. Partenerul meu lucrează din nou, e freelancer, iar proprietarul în al cărui apartament stăm a înțeles

situația și ne-a mai scăzut chiria pentru o perioadă. În final, cred că doar bazându-ne unii pe alții, arătând bunătate, curaj, compasiune, vom fi salvați și vom putea să construim o viață și o lume mai bune pentru copiii noștri.”

Provocările pandemiei în trei întrebări și răspunsuri Trăim cu toții o perioadă complicată. Tocmai pentru a înțelege că nu suntem singuri, ne-am provocat colegii să răspundă la câteva întrebări. Vă prezentăm răspunsurile Laurei Tătar, Nicoletei Boncuț și Andreei Pocol.

LAURA TĂTAR – învățătoare la clasa pregătitoare Care au fost cele mai dificile momente din această perioadă? Laura Tătar: În primele trei săptămâni a fost mai dificil, până am reușit să învăț programele în care trebuia să lucrez

pentru a preda în mediul online. Evident, nu era timp să le studiez pe îndelete, așa că trebuia să le învăț din mers. Eram stresată că nu voi reuși să mulțumesc pe toată lumea – erau copii care aveau acasă doar o tabletă, la care avea acces un frate mai mare, copii lângă care nu avea timp să stea un părinte, copii pentru care trebuia să pregătesc activități suplimentare… Trebuia să mă gândesc la toate variantele, astfel încât să fie bine pentru toată lumea. Apoi am început să pregătesc lecțiile înregistrate. Aveam mari emoții, înregistram de nenumărate ori, mă bâlbâiam… Încă o mai fac, nu sunt un speaker înnăscut. În plus, pentru că nu cunoșteam programele cu care lucram, mă pierdeam în detalii și mă panicam că vine seara și eu nu am terminat ce am de făcut. Nu aveam timp de familie, mă certam cu toată lumea… După care, ușor-ușor, a fost parcă mai bine. A intervenit rutina. Dar programul meu e la fel de încărcat și acum.

A doua mare provocare a fost relația cu copilul meu. Am fost tare tensionați amândoi. Am fost numită „cea mai rea mamă din lume”, „nu așa te porți cu copilul tău”, „te spun la bunicu’ și el te va certa”, „miss face altfel, tu nu știi…” Încă avem zile mai grele, mai ales când nu pot să îi dedic 100% timp când face teme. Ce a fost diferit de data asta comparativ cu alte dăți în care ai fost în disconfort major? Laura Tătar: În această perioadă, cum am mai zis, a fost pusă la grea încercare relația cu copilul meu. Surprinzător, predatul de acasă îmi place foarte mult și toată ziua mi-o petrec pregătind materialele pentru copiii mei, dar ceea ce pare să îmi ridice nivelul de stres la maximum e faptul că o perioadă nu am reușit să mă conectez 100% cu fiul meu. Limitele impuse declanșau crize de furie, planuri de răzbunare, trântit de uși…

Cum arată o zi din viața mea? În primul rând, dimineața fiul meu nu lucrează pentru școală dacă nu stau lângă el. În același timp, eu lucrez, postez pentru copii, verific ce au lucrat ei în ziua precedentă, iar tot în același timp mă gândesc cu ce să hrănesc familia la prânz. Între toate astea, mai mestec și în oală. Cam în aceeași perioadă, încep să pregătesc fișele, să caut materiale, idei, să fac jocuri pentru exersarea de noțiuni și așa mai departe. Să zicem că toate astea se petrec până în jur de ora 13.00, când ne așezăm la masă. Apoi, la ora 15.00, deja încep să filmez. Partea aceasta poate dura câteva ore. Nu merge programul, mă bâlbâi, dă cineva buzna în cameră, mă distrage și reiau până iese ceva acceptabil. Apoi încerc să salvez totul pe drive și scriu pe site ce trebuie să lucreze copiii – varianta scrisă pentru cei care nu stau în fata ecranului, fișe pentru cei care se descurcă singuri și varianta filmată pentru copiii care doresc sa lucreze împreună cu mine. Între timp, mai ofer feedback la temele primite.

Nu e simplu, dar la un moment dat devine o rutină. Dacă s-a făcut ora 19.00, e momentul să gătesc din nou: de data asta, pregătesc cina. Apoi îi citesc o poveste fiului meu și stau cu el până adoarme, după care, dacă sunt norocoasă, nu adorm și eu imediat și mai am timp de o carte sau de un film. Cam așa arată o zi din viața mea de când a început carantina și de când școala s-a mutat în mediul online. De asemenea, luni și vineri, de la 10.00 la 11.00, sunt online cu copiii. Ador să îi văd, să-mi prezinte prietenii lor necuvântători, să îmi povestească ce au mai făcut… Acesta e programul meu. E obositor uneori și consider că e mai ușor de predat la școală, dar îmi place chiar și așa. Sunt tot timpul cu gândul la copiii mei, la cum să îi ajut să înțeleagă mai ușor unele noțiuni și să fie interesante activitățile, cum să ajut părinții care lucrează de acasă și nu au timp să stea lângă copii când fac teme. Mi-e dor

de copii, de îmbrățișările lor, de năzdrăvăniile pe care le făceau în pauze și în ore. Sper că și lor le e dor puțin de mine. Cum ai reușit să treci prin această perioadă complicată și ce a făcut diferența pentru tine? Laura Tătar: Răbdarea cred că e cuvântul-cheie. Și o stare pozitivă, pe care să o transmiți celor din jur. Ziua e mai bună dacă o începi cu zâmbetul pe buze și empatizezi cu ceilalți, dacă transformi orice început de conflict într-un mic joc, dacă oferi îmbrățișări și pupici de câte ori e nevoie și încă vreo câțiva pe deasupra. *** NICOLETA BONCUȚ – diriginte la clasa a VI-a / Year 7 și profesor de geografie Care au fost cele mai dificile momente din această perioadă?

Nicoleta Boncuț: Momentele dificile au fost cele în care nimic nu era sigur. Lucrurile s-au înrăutățit odată cu instaurarea stării de urgență și a existat o abundență de mesaje negative. Legat de predarea și învățarea online, nu pot spune că a fost ceva cu adevărat dificil. Am avut la dispoziție tot ce era necesar pentru a continua cu procesul de predare aproape ca și când aș fi făcut-o la școală. Ce a fost diferit de data asta comparativ cu alte dăți în care ai fost în disconfort major? Nicoleta Boncuț: Este diferit pentru că de data aceasta nu este vorba doar de mine. E vorba despre fiecare persoană de pe această planetă, în special despre acei oameni care îmi sunt apropiați. Acum, că mă gândesc mai bine, poate că a fost un pic mai complicat, deoarece nu am fost și nu sunt îngrijorată doar pentru mine, ci și în legătură

cu părinții mei, surorile și familiile lor, prietenii, colegii, elevii mei, chiar și vecinii.

ANDREEA POCOL – Asistent resurse umane

Cum ai reușit să treci prin această perioadă complicată și ce a făcut diferența pentru tine?

Care au fost cele mai dificile momente din această perioadă?

Nicoleta Boncuț: Am avut marea șansă să petrec aceste săptămâni acasă, la munte. Abundența naturii care mă înconjoară este ca un adevărat leac, unul care mi-a fost administrat în fiecare zi. A fost foarte util pentru mine să am la dispoziție spațiu, o grădină, pădurea și pe părinții mei. De asemenea, m-am simțit foarte încrezătoare în ceea ce privește toate cele necesare continuării predării online în școala noastră. Când vezi că școlile publice întâmpină multe dificultăți cu mediul online, îți dai seama cât de norocos ești să faci parte dintr-un sistem ca cel de la Transylvania College și dintr-o comunitate ca a noastră. ***

Andreea Pocol: Momentul cel mai dificil, care a avut cel mai mare impact pentru mine, a fost cel în care am conștientizat că nu mă mai pot întoarce la școală o perioadă lungă. Veneam cu plăcere în fiecare dimineață. Imediat ce opream motorul mașinii în parcarea școlii, auzeam cel puțin un „Bună dimineața, miss!”, acompaniat de un zâmbet din partea colegilor care ajungeau deodată cu mine. Domnii de la mentenanță lucrau de zor în curtea școlii, dar se opreau pentru un moment ca să mă salute. Domnul portar mă întâmpina și de cele mai multe ori mă conducea până la intrarea în școală. Cafeaua de dimineață era făcută pe gustul meu, de colegul nostru. Da, el știe preferințele majorității colegilor în

materie de cafea, iar în timp ce prepară băutura caldă ne mai spuneam câte o glumă, ca să începem ziua într-un mod plăcut. Când aveam duty în parcare, mă încărcam din privirile copiilor: unii – somnoroși și fără ghiozdan (îl uitau în mașină și se întorceau după el), unii abia așteptau să-și vadă colegii și se îmbrățișau în fața clădirii, iar în cazul fetițelor… tot ce pot să spun este că pisicuțele, zânele și unicornii treceau zilnic pragul școlii și mergeau spre sălile de clasă. Toate aceste lucruri, luate drept ceva garantat și firesc, acum îmi lipsesc. Schimbarea rutinei m-a dat peste cap. M-am simțit ca atunci când ești luat de val la mare: știi ce se întâmplă, încerci să nu te sperii, dar după ce ești întors de curenți de câteva ori nu mai ai niciun reper, nu mai știi unde e cerul și unde e fundul mării, încotro să te îndrepți. Dar continui să faci ceva pentru a te salva. Am fost furioasă. De ce trebuia eu să sufăr pentru ceva ce nu am făcut? Nu mai înțelegeam

nimic. Simțeam, însă, ca nu e în regulă să gândesc așa și știam că schimbarea începe cu mine. Apoi m-am izolat. Devenisem anxioasă și am preferat să fiu doar eu cu mine. Am ales să-mi dau timp, intensitatea emoțiilor era prea ridicată pentru a lua decizii. Apoi mi-am observat acțiunile și reacțiile. Mi-am descoperit noi limite. Zilele treceau altfel, iar calitatea somnului era din ce în ce mai bună. Am conștientizat că eliberarea adevărată vine doar după ce nu te mai opui schimbării. A fost momentul în care am lăsat alte rutine să ocupe loc în viața mea. Am reluat legătura cu apropiații prin apeluri video. Sunt recunoscătoare că avem tehnologia de astăzi și nu suntem la nivelul anilor ’90, deși sunt sigură că ne adaptam și în acele vremuri, însă consider că relațiile interumane autentice nu vor putea fi înlocuite de tehnologie.

Ce a fost diferit de data asta comparativ cu alte dăți în care ai fost în disconfort major? Andreea Pocol: De data aceasta disconfortul este diferit față de alte dăți pentru că nu am niciun fel de certitudine. Trebuie să funcționez la aceiași parametri în această incertitudine totală, iar acomodarea să se petreacă într-un timp extrem de scurt. De asemenea, faptul că nu am avut variante. A trebuit doar să mă conformez. Pe de altă parte, amploarea evenimentului mă sperie. Însă în același timp este frumos (dacă pot să numesc asta „frumos”) prin prisma faptului că toată planeta se confruntă cu aceeași situație, așa că experimentăm aceleași stări sufletești, generate de unul și aceasi ferment. Ceea ce poate să unească oamenii. Cum ai reușit să treci prin această perioadă complicată și ce a făcut diferența pentru tine?

Andreea Pocol: Cred că diferența a făcut-o programul de wellbeing implementat în școală, cu ajutorul căruia m-am dezvoltat emoțional. Simt aceste îmbunătățiri. Este adevărat că rezultatele nu se văd imediat, pentru că mentalitatea se schimbă cel mai încet, însă satisfacția personală este pe măsură. Efectiv reușești să te uimești tu pe tine!

Conduci departamentul de Wellbeing din Transylvania College. De ce a fost necesar acest departament? Din septembrie 2017 coordonez ceea ce înseamnă Pastoral (Wellbeing și Leadership) în cadrul Transylvania College. Conceptul de wellbeing a fost ceva considerat mereu valoros în cadrul școlii, dar, punând bazele modelului Academic-Wellbeing-LeadershipGlobal Awareness, acest fapt ne-a permis să ne definim cu adevărat de ce facem ce facem la Transylvania College și de ce ceea ce facem e atât de special pentru noi.

Jeannette Jones: „Acceptați că nu putem controla totul” Jeannette Jones coordonează departamentele Wellbeing și Leadership din cadrul Transylvania College.

A înțelege răspunsul la întrebarea „de ce” ne permite să fim mai clari în legătură cu ce facem și cum facem aceste lucruri. Pentru că wellbeingul este esențial în cadrul modelului educațional din Transylvania College, politicile și procedurile noastre sunt adaptate pentru a proteja wellbeingul tuturor membrilor comunității.

De exemplu, politica în ceea ce privește temele a fost rescrisă ținând cont de anumite limite de timp în legătură cu munca pe care așteptăm ca elevii să o facă în afara școlii, permițându-le să aibă vreme și pentru a face sport, timp de petrecut cu familia și așa mai departe, temele fiind și o sursă de stres. În acest fel le permitem elevilor să își dezvolte și abilitatea de management al timpului. În ceea ce privește departamentul de Wellbeing, avem o echipă de psihologi care fac parte din staff-ul școlii: Ms. Cristina Ungvari (care își echilibrează rolul ei de director al grădiniței cu rolul de consilier de Wellbeing), Ms. Patricia Șandor-Martin (care lucrează în zona de primar a școlii) și Ms. Elena Pegoraro (care lucrează în zona de gimnaziu). Suntem, de asemenea, norocoși să o avem și pe Ms. Daciana Banabic, consilier pentru sprijin în învățare. Rolul fiecărui membru al departamentului de Wellbeing este să sprijine adulții care apoi îi sprijină pe elevi. Acești adulți sunt profesori, alți angajați ai școlii și

părinți. De asemenea, cu toții, ca echipă și ca școală, beneficiem foarte mult din parteneriatul cu echipa de psihologi din cadrul Mind Education Health. Aș mai adăuga că de fapt toți angajații școlii sunt membri ai departamentului de Wellbeing. Trainingul pe care l-am avut a arătat fiecărui adult din școală că a ajunge la propria stare de wellbeing, a cere sfaturi și a accepta ajutor sunt cruciale pentru rolurile lor, fie că vorbim de rolul din cadrul Transylvania College sau de rolul din afara școlii (soț/soție/partener, frate/soră, mamă/tată, fiu/fiică). Dacă noi suntem bine, și copiii de care avem grijă sunt bine! Cum explici acest concept de wellbeing părinților și elevilor noi în școală? Pe scurt, wellbeing înseamnă să ai instrumentele necesare pentru a prospera în viață. Nu este vorba de a nu fi niciodată stresat sau de a fi mereu fericit, ci mai

degrabă de a înțelege emoțiile și de a exersa abilitățile de a alege reacțiile. Wellbeingul la Transilvania College înseamnă să știi că există întotdeauna cineva cu care să vorbești; este vorba de a ne sprijini reciproc și de a fi uman (a greși, a îndrepta greșelile, a exersa iertarea, recunoștința și smerenia). Wellbeingul nu este un lucru punctual pe care îl facem, ci e mai degrabă un concept care are un impact asupra a tot ceea ce facem. Cum s-a schimbat școala de la începutul acestui proces de wellbeing? Cred că cea mai mare schimbare, adusă de integrarea wellbeingului în tot ceea ce facem ca școală, este în calitatea relațiilor pe care le-am construit, între profesori, între membrii personalului și între profesori și elevi. Construirea de relații de încredere, în care este în regulă să nu fii OK mereu, ne oferă o bază puternică pentru a învăța și a crește. Politica de comportament adaptată, folosind practici de

restaurare, a făcut ca elevii care se implică în acest proces să învețe să înțeleagă impactul acțiunilor lor. Ce face departamentul de Wellbeing de la începutul pandemiei? De-a lungul anilor, departamentul de Wellbeing a oferit informații și îndrumări despre cum să avem grijă de noi, dar în această perioadă de închidere a școlii, am dezvoltat alte canale pentru a împărtăși informațiile. Toți angajații școlii sunt informați printr-un e-mail săptămânal, în care semnalăm sprijinul disponibil, membrii staff-ului, părinții și elevii de liceu beneficiind de oferta Elenei Pegoraro (consilier de wellbeing din gimnaziu) de cursuri de yoga online. De asemenea, întâlniri online sunt disponibile pentru angajații care au nevoie de cineva cu care să stea de vorbă. Pentru studenții de gimnaziu, avem un grup de Google Classroom numit „Wellbeing”,

care conține activități, idei, articole de citit și videoclipuri scurte care explică lucruri precum impactul știrilor asupra sănătății noastre mintale. Pentru elevii din clasele primare, site-ul clasei lor are un link către activități legate de wellbeing, leadership și conștientizare globală (orig. – „global awareness”). Pentru părinți, am folosit canalele de comunicare existente (mailuri săptămânale de informare, grupurile de părinți de pe Facebook și canalul Class Dojo) pentru a împărtăși strategii pentru gestionarea provocărilor cu care ne confruntăm în acest moment. Crezi că a fost un plus pentru oamenii de la Transylvania College să aibă un astfel de departament în perioada pandemiei? Nu știu dacă departamentul de Wellbeing este acel plus, dar am prieteni care lucrează în alte școli din lume și știu că mă simt recunoscător să lucrez la Transilvania College. Mă simt înconjurată de sprijinul care vine din partea colegilor mei.

Cred că, indiferent de provocările cu care ne confruntăm, știm că putem găsi modalități de a continua și știm că dificultățile cu care ne confruntăm ne fac mai puternici. Ai vreun sfat din zona wellbeingului, referitor la perioada pandemiei, pentru elevii din afara Transylvania College? Dar pentru părinții sau profesorii care nu fac parte din Transylvania College? Sfatul meu este pentru orice perioadă, nu doar pe parcursul pandemiei, dar este și mai important în aceste zile, cred. Sfaturi pentru elevi: – Recunoașteți și acceptați ceea ce simțiți. Nu e sănătos să încercăm să ne ignorăm sentimentele sau să încercăm să le combatem. Spuneți: „Acum mă simt …”. Rețineți că durata medie a unei emoții este de 90 de secunde. Și mai rețineți că nu

există nici un mod corect sau greșit de a te simți la un moment dat. – Acceptați că nu putem controla totul. Este inutil și frustrant să ne consumăm energia îngrijorându-ne pentru lucruri pe care nu le putem controla! – Găsiți o sursă bună de informații. Poate că e vorba de un profesor sau de un părinte. Poate sursa voastră de informații este internetul, dar oricum verificați sursele informațiilor. Sfaturi pentru părinți: – Asigurați-vă că petreceți timp pentru voi. Nu este un semn de egoist. Din contră, este chiar opusul egoismului, deoarece înseamnă că în acest fel aveți energia și resursele pentru a vă ajuta copiii. Chiar dacă acum vi se pare că nu aveți timp, opriți-vă. Opriți-vă un minut și respirați. Ne petrecem viața grăbindu-ne și nu ne conectăm cu noi înșine suficient.

– Dacă următiți tot timpul știrile / vorbiți despre știri / vă gândiți la știri, atunci faceți o pauză. Puneți pe Silent grupuri WhatsApp în care oamenii împărtășesc statistici și povești. Urmărirea știrilor o dată pe zi este de ajuns pentru a obține informațiile de care aveți nevoie, fără a vă activa stări de anxietate pe tot parcursul zilei. – Găsiți-vă un prieten care știe să vă asculte. Nu neapărat cineva care să vă ofere sfaturi, ci pur și simplu cineva care ascultă. Vorbiți cu acel prieten. Dacă nu sunteți pregătit pentru asta, atunci notarea grijilor este un prim pas bun. Sfaturile pentru profesori sunt similare cu cele pentru părinți. Chiar dacă nu aveți copii, sunteți un model pentru copiii din școală. Iar dacă adulții sunt OK, și copiii vor fi bine. Ce a fost pentru tine înainte de România? Ce urmează?

M-am născut în Africa de Sud, dar am crescut în Anglia. Am absolvit Universitatea Brighton și am predat timp de doi ani la o școală din Hampshire, în Anglia, înainte de a mă muta în Egipt. În următorii patru ani am lucrat în două școli internaționale din Alexandria. După Egipt, m-am mutat în România. Sunt la Cluj din septembrie 2014 și am lucrat la Colegiul Transilvania de atunci. Aceasta este prima școală la care am stat mai mult de doi ani și simt că mi-am găsit locul. Mă simt fericită. Nu am niciun plan să plec în curând de aici, pentru că simt că în fiecare zi la locul de muncă îmi trăiesc scopul și sunt înconjurată de colegi îmi oferă mereu sprijinul lor și care gândesc ca mine. Cât despre Cluj, cred că este un oraș minunat. Îmi amintește foarte mult de Brighton, un loc în care universitatea se simte prezentă, un oraș în care mereu se întâmplă ceva. Cum treci prin pandemie? La momentul la care răspund întrebărilor,

clădirea școlii este închisă și avem toate aceste restricții de ieșire. Nu e ușor pentru nimeni, iar mie îmi e dor să fiu fizic în școală și să mă întâlnesc cu oamenii, dar sunt foarte recunoscătoare că am reușit să păstrez legătura cu colegii, elevii, părinții și personalul prin video-conferințe. Aștept cu nerăbdare să văd ce urmează pentru Transylvania College și pentru Cluj după ce trece această pandemie!

„Privind în urmă, cred că această perioadă a fost pentru mine una «de grație», cu experiențe diverse pentru fiecare rol pe care îl am: mamă, profesor, soție, fiică și soră. M-am aflat, încă o dată, în fața necunoscutului, pe care am încercat să-l controlez gândindu-mă, în primul rând, că nu sunt singură. Familia și toți cei dragi mi-au dat aripi să zbor, iar iubiții mei elevi, alături de colegii profesori, mi-au luminat calea.

Simona Pintea: „Distanțarea socială ne-a apropiat” Simona Pintea, diriginte la clasa a VII-a / Year 8 și profesoară de limba și literatura română, a vorbit despre provocările pandemiei și despre ce a ajutat-o pe ea să fie bine.

Nu mi-am închipuit vreodată faptul că lecțiile de limba și literatura română pot să se desfășoare fără sală de clasă și elevi în jurul meu, fără tablă, marker, bancă, scaun, pix, catedră, catalog sau că educația poate fi mijlocită de un ecran. Acum știu! Datorită platformei și a mijloacelor puse la dispoziție de școala noastră, am putut trece, de pe o zi pe alta, din clasă în online, fapt care a micșorat distanța fizică și a menținut-o pe cea sentimentală: nu ne-am simțit

«rupți» unii de alții, ci mai uniți, mai empatici, solidari, n-am fost dezorientați, ci sprijiniți și ghidați. În cazul nostru, cred că distanțarea socială ne-a apropiat pe toți cei din comunitate, pentru că am rămas conectați având la îndemână resursele și suportul pentru a ne continua drumul dezvoltării și al progresului. Să ai, chiar de la început, o asemenea șansă, ca profesor sau ca elev, în timp ce alții încă o caută după atâta timp, nu poate decât să te umple de recunoștință și gratitudine. Am avut parte de o călătorie în interiorul meu, tapetată cu iubire, fericire și împlinire sufletească în familie, conștientizând că ne-am câștigat pe noi prin faptul că am petrecut mai mult timp de calitate ÎMPREUNĂ, ne-am împărtășit sentimentele, ne-am învățat unul pe altul, ne-am cunoscut limitele, punctele forte sau cele slabe, am fost creativi. Ce frumos trăim totuși … experimentând! Mi-am adus aminte apoi cuvintele: «Atâta pot

să-ți spun, nu va fi ușor», cu care mă îmbărbăta cineva cu zâmbetul pe buze, în urmă cu câțiva ani. Ambițioasă din fire, am acceptat atunci provocarea de a face o schimbare majoră în viața mea și a familiei mele. Primul pas era deja înfăptuit, luasem o decizie foarte importantă pentru noi. A urmat un lung proces de formare și transformare, de răsfoire repetată a experiențelor anterioare, de schimbare a paradigmelor, de redefiniri și de identificare a unor noi metode, de adaptare. Cred că aceste exeriențe, de curând trăite, au avut pentru mine un rol important în traversarea perioadei de pandemie. Care au fost momentele dificile? În primul rând, a fost preocuparea de a o îngriji și proteja cât mai bine pe fiica noastră. Aceasta a implicat atenția sporită din partea tuturor membrilor familiei, dar mai ales de a rămâne sănătoși. A urmat apoi gestionarea

timpului pentru diversele activități zilnice în care eram implicați toți: trezitul în fiecare dimineață, gătitul, pregătirea lecțiilor, exersarea tonului folosit în discuțiile cu elevii, corectarea rezolvărilor trimise de aceștia, oferirea de feedback, momentele cu familia, susținerea emoțională și asigurarea celor necesare părinților, schimbul de rețete, păreri cu sora mea, convorbirile și dezbaterile cu frații mei, atenția acordată mie, fiecăruia în parte și multe altele. Au fost dificile clipele în care ne-am dat seama că nu știam la ce să ne așteptăm, ce înseamnă de fapt școala online sau că examenul național stă sub semnul incertitudinii. De ce a fost diferit modul în care am reacționat față de alte momente din viața mea? Am reacționat diferit pentru că nu am mai stat atât de mult timp în casă, toți trei având obligația continuării responsabilităților de serviciu, de

școală sau casnice și nici nu mai desfășurasem ore online. Nu-i bai! Suntem pregătiți, mi-am zis, având inima cât un purice. O situație cu totul nouă, nemaiîntâlnită, a impus reacții diferite la care nu ne-am așteptat și nu am meditat, nici personal și nici familial, până când am fost puși în fața faptului împlinit. S-a impus un mod diferit de abordare a situației. Am ținut cont de propuneri, am meditat și, cu încredere, implicare deplină, am început să ne organizăm munca fizică și sufletească: să vorbim mai des, să facem lucruri împreună (mâncare, curățenie, jocuri, sport etc), să ne împărtășim trăirile, să ne exprimăm sentimentele, să ne analizăm noile reacții, să spunem ce dorim, să fim atenți la nevoile celuilalt, să râdem mai mult, să ne facem mici surprize, să ne observăm reciproc, să dansăm, să plângem și să ne plângem, iar lista poate continua.

Și așa, tiptil, s-a strecurat în casa noastră o normalitate de care aveam nevoie, ca familie, mai ales într-o astfel de perioadă. Constat acum că ne-am deschis nu numai mintea, ci și sufletul, întreaga ființă, îndrăznind să conducem împreună un proces al cunoașterii de sine. Astfel, ne-am câștigat pe noi, am răsfoit o nouă viziune înarmându-ne cu o putere ce ne-a determinat să abandonăm «ochelarii» paradigmelor învechite și să îmbrățișăm starea de bine, sănătoasă, atât a propriei ființe, cât și a timpului de calitate petrecut în sânul familiei.

Îmi era teamă de pierderea legăturii sufletești, a relației pe care am clădit-o pas cu pas, de faptul că elevii au nevoie de mine și eu nu-i pot ajuta, nu le pot sta alături. Dar, odată cu desfășurarea întâlnirilor noastre zilnice din cadrul orelor de limba și literatura română și cele cu dirigintele, s-a produs «inversiunea»: cuvântul «departe» a devenit «aproape», «mi-e dor» a devenit «sunt aici pentru voi», iar oboseala acumulată de ambele părți s-a transformat în forță și imbold pentru a ne educa în continuare.

Statutul de profesor aducea o altă teamă: Cum mă voi descurca, dacă nu sunt acolo, în mijlocul acțiunii, printre elevi? Cum să zâmbesc dacă nu văd veselia, zâmbetele lor, voia bună, interesul lor pentru învățare? Hrana mea sufletească se afla în spatele unui ecran, care nu-mi oferea siguranța observării atente a stării copiilor și a nevoilor acestora. Am resimțit neputința unei dăscălițe fără țintă, îndepărtată de procesul instructiveducativ pe care trebuia să-l îndeplinesc.

Ce m-a ajutat în această perioadă? În toată ambuscada de întrebări retorice cemi invada mintea și sufletul (Ce-i de făcut? De ce acum? Ce încercare mai e și asta? Cum mă voi descurca?), am conștientizat că nu eram singură, ci ÎMPREUNĂ. În primul rând, liniștea mi-a venit din faptul că mi-am văzut fiica, elevă în clasa a VIII-a, însuflețindu-și propriul program (care stă și

acum lipit pe oglindă), organizându-și timpul după diverse activități necesare minții și trupului, ghidată fiind de colegii mei. Am realizat, atunci, faptul că se adaptase repede noii provocări, identificând, singură și repede, soluții viabile pentru o gândire pozitivă și sănătoasă. Văzând cum își alege și aplică metodele de lucru, nu era cazul să intervenim, progresul era în bună desfășurare. Conectarea noastră, ca profesori, dădea roade și transmitea copiilor echilibru, susținere, ghidare, încredere în forțele proprii, pentru a le întări mesajul că nu sunt singuri și că cineva este întotdeauna acolo pentru ei. În al doilea rând, meditând, cam de trei ani încoace, la fiecare moment care m-a provocat într-un fel sau altul să mă cunosc mai bine, am surprins în mine transformarea, care s-a dovedit a fi un câștig. Mi-am reactivat curajul să-mi stabilesc un crez: că pot schimba eu paradigma dezorientării din această perioadă prin a reacționa altfel asupra mea, asupra familiei și a celor dragi, dar, mai ales, că îi pot susține, ajuta

pe alții prin cârmuirea propriei mele persoane. Am reacționat ghidată de tot ceea ce am aflat, dezbătut, văzut, citit, învățat și experimentat în această comunitatea a noastră. Nevoile identificate căutau soluții, iar eu am găsit mijlocul sau persoane potrivite care să mă ajute să le pun în aplicare. Un impuls important l-am primit chiar de la elevii mei. În prima oră online, cu douăzeci de suflețele îndreptate asupra mea, conectate și pregătite să-mi înghită fiecare cuvânt rostit, un glas cristalin de copil a făcut click-ul: «Miss, poate ar trebui să începem, ca de obicei, cu un starter, un titlu și un obiectiv!» Atunci am realizat că rutina creată alături de copii mă ghidează prin acest labirint cognitiv al creativității, prin care trebuia să-mi croiesc un drum online spre inima și mintea lor. Esențial și vital pentru un perfecționist este să știe de unde să înceapă și, mai exact, ce vrea să facă

pentru el, dar mai ales pentru cei cărora le ghidează pașii zi de zi. Trebuie să recunosc că distanțarea de copii mi-a adus la început o întristare profundă. Dintr-odată nu mai puteam să ne desfășurăm rutina noastră: salutul de la intrarea în clasă cu multe, multe îmbrățișări calde și sincere care îmi dădeau aripi, scrisul cu culori la tablă, schimbarea rolurilor elev-profesor în anumite momente ale lecției, prezentarea proiectelor de lectură într-o manieră creativă etc. Astăzi, privind în urmă, îmi dau seama că ne-am creat alte rutine online, că desfășurăm fiecare lecție într-un mod inedit pentru că nu putem prevedea, în totalitate, cum vor decurge lucrurile, însă o facem cu încredere. Consider că toate acestea evidențiază faptul de a ne fi adaptat foarte bine tehnicii și conviețuirii într-un mediu interesant. Așadar, gestionarea timpului, a propriilor reacții, răbdarea, ajutorul reciproc, încrederea în noi, creativitatea, empatia, iubirea necondiționată și curajul au fost ingredientele care au dat gust și

culoare acestei perioade, trăirilor și activității noastre. Ce a făcut diferența pentru mine? Ceea ce am descoperit în mine a constituit o adevărată provocare, dar m-au ajutat dorința și curajul de a păși în și spre mine, de a lucra cu atitudinea, reacțiile, sentimentele mele, astfel încât să mă simt bine cu mine și să le ofer celor din jur cea mai bună variantă a mea. Practica gândirii pozitive și tehnica stării de bine au constituit inspirație pentru un trai îngrijit, nu numai fizic, ci și sufletesc. Am realizat că realitatea poate fi extrem de poetică, iar poezia – expresia propriei deveniri. «Ce-am fost cândva, azi nu mai sunt… Dar ce sunt azi, îmi pare rău Că n-am putut să fiu mereu.» (Ion Minulescu)”

Pentru cei din exteriorul școlii, care nu știu prea multe nici despre TC, nici despre tine, ai putea să ne explici cum se traduce în română profesia ta și ce presupune ea mai exact?

Adina Toma: „Viața nu ar trebui trăită în modul galopant cu care eram obișnuită” Adina Toma, “college counselor” a vorbit despre reușitele din acest an ale elevilor din școală la capitolul „admitere la facultate”, despre munca ei din cadrul TC și despre pandemie.

Adina Toma: Dacă ar fi să o traduc în limba română, profesia mea de ’’college/university counselor’’ ar echivala cu aceea de consilier studii superioare. Este o denumire mai puțin întâlnită, pentru că profesia pe care o desfășor se întâlnește cu precădere în școlile internaționale. Această muncă presupune consilierea personalizată a elevului în ceea ce privește identificarea cunoștințelor, competențelor acestuia necesare programului de licență/viitoarei cariere pe care și-l/o dorește să urmeze la terminarea studiilor liceale/universitare. Prin acest proces de orientare în carieră, elevul se atutodescoperă, își dă singur răspunsuri la toate îndoielile sau

neclaritățile pe care le are, înțelege procesul de aplicare și admitere la universitate, care mai întotdeauna este unul complex, și, totodată, învață ce înseamnă luarea unei decizii informate privind viitorul lui. În același timp, prin munca desfășurată pentru pregătirea aplicației la universitate, elevul își însușește competențe esențiale, care îi vor face tranziția mult mai ușoară către universitate și câmpul muncii.

se alege tipul de cazare dorit la universitate și, în același timp, demarez procesul de echivalare A-Level pentru toți elevii din Year 13, asigurându-le astfel oportunitatea de a studia în țară. Tot în această perioadă a anului încep colaborarea cu elevii din Year 12, stabilind o strategie de admitere personalizată pentru anul final de liceu.

Ce presupune profesia ta în special în această perioadă a anului? Ce se întâmplă de obicei acum? De obicei, adică nu în timpul pandemiei.

Realizăm acest interviu în mijlocul pandemiei de Covid-19, așa că vreau să te întreb ce anume s-a schimbat la capitolul “admitere la facultate”? Ce dificultăți au apărut și ce rezolvări?

Cu sau fără pandemie, munca mea este una ciclică și presupune respectarea unui permanent termen limită. În această perioadă a anului (n.r. – luna mai, când am realizat interviul) continui munca cu elevii din Year 13, pregătind aplicații universitare/financiare/burse, interviuri cerute de universități. Totodată, împreună cu elevii, confirmăm universitățile alese ca prima opțiune,

Admiterea la facultate a rămas la fel și, dacă ceva s-a schimbat, este modalitatea de învățare/evaluare, care acum este online pentru studenții de pretutindeni. Anul acesta, dupa cum s-a anunțat pe plan local, Universitatea Babeș-Bolyai va derula pentru prima oară procesul de admitere online. Intenția universităților din țară și străinătate

este de a începe conform calendarului academic, dar se ia în considerare ca primele doua luni să se desfășoare online, totul depinzând de situația curentă prin care trecem. Ce sfaturi ai pentru elevii care în această perioadă complicată se pregătesc pentru admiterea la universitățile din România? Dar pentru cei care sunt interesați de o universitate din afara țării? Așa cum am menționat mai devreme, indiferent de universitatea sau țara în care se aplică, admiterea a rămas la fel, cerințele sunt aceleași, iar elevii trebuie să continue să studieze pentru a-și obține notele necesare, care să le permită admiterea oficială. Încurajez elevii să conștientizeze și părțile pozitive ale acestei pandemii, mă refer aici la skillurile pe care învățatul online le dezvoltă, disciplina pe care această izolare o impune, să se bucure din plin de prezența părinților lor până la

plecarea către universitate… Să aibă puterea necesară să privească cu încredere și optimism la viața de student care îi așteaptă. Vorbește-mi despre cele mai mari reușite în materie de admitere ale elevilor care anul acesta termină liceul la Transylvania College. Elevii generației 2020 au decis să aplice în următoarele țări: Anglia, Scoția, Irlanda, Olanda, Italia, Spania, Ungaria, România, China și USA. Domeniile alese au fost la fel de variate și, dacă ar fi să menționez doar câteva dintre ele, acestea ar fi: business management, economie, media și comunicare, psihologie, modă, informatică, actorie, științe medicale, criminologie, sociologie. Uitându-mă la rezultatele parțiale ale admiterii, consider că toți elevii care au aplicat la momentul de față au obținut

oferte de la universitățile alese, deci din punctul meu de vedere cu toții au reușit. Dacă ar fi să menționez rezulatate ale admiterii pe care în calitatea de consilier nu le întâlnesc în mod frecvent, ar fi reușita unei eleve care, aplicând la 12 universități din USA, a fost acceptată de 11, primind în același timp burse de merit de la patru dintre aceste universități. Este pentru prima oară când un elev a primit acest număr de burse de merit extrem de substanțiale pentru patru ani de studiu. O altă particularitate a generației 2020 este marcată de o altă elevă, căreia, în urma interviului susținut în cadrul Imperial College, nu i s-a mai cerut să se pregătească pentru alte examene adiționale, care în mod normal fac parte din procesul de admitere, luând în considerare prestigiul universității, clasată fiind pe locul 8 în lume. Totodată, doi dintre elevii acestei generații au șansa să mărească numărul absolvenților

Transylvania College care studiază la University of Arts London (UAL), universitate cunoscută ca fiind una dintre cele mai selective și a cărei rată de acceptare este de 22%. Anul acesta, UAL a ofertat două eleve, una dintre ele obținând un lucru nemaîntâlnit până acum în procesul de admitere, o ofertă personalizată în cadrul interviului susținut. Discutam recent despre o provocare adresată staff-ului școlii, în care oamenii erau rugați să descrie o zi din viața lor, de când a apărut pandemia. Ai făcut-o și tu, notând totul pe ore. Dincolo de un orar în care întâlnirile sau mutat online, tu cum ai simțit trecerea prin această perioadă? Cred că această pandemie este trăită în mod diferit de noi toți și aici putem vorbi de mai mulți factori. Sunt foarte conștientă că, asemenea acestei pandemii, sunt multe

situații obișnuite de zi cu zi, în care nu putem avea control și tot ce ne rămâne de făcut este să ne adaptăm, iar cum facem acest lucru depinde doar de noi, de modalitatea în care ne gestionăm emoțiile negative, dar sănătoase, de altfel, trăite mult mai puternic în această perioadă. Personal, am stat cât am putut departe de știri și am decis să îmi canalizez atenția și energia către familia mea, elevii mei. Am realizat că o stare pesimistă sau de îngrijorare nu mă va ajuta nici pe mine și cu atât mai puțin pe elevii cu care interacționez. În toată această perioadă, majoritatea elevilor au rămas la fel de responsabili, chiar dacă suntem despărțiți de un ecran. Au intrat la ore la timp și au lucrat cu consecvență task-urile date. Ultimul an de liceu este un an nu tocmai ușor pentru elevi și, mai mult ca niciodată, în această perioadă am simțit îngrijorările și temerile privind viitorul lor academic și profesional. Dacă lucrul cu elevii mei a funcționat fără probleme, prima săptămână de școală online nu

a fost tocmai ușoară din perspectiva de mamă. Mai exact, nu puteam să îmi las orele ca să verific dacă fiul meu își face sau nu temele… Cred că nici el nu înțelegea ce se dorește de la el. Avea mai degrabă senzația că este vacanță. În plus, nici eu nu știam de toate aplicațiile de pe Ipad… până când Adrian a început să îmi arate cum funcționează Google Classroom și ce se întâmplă acolo. Deși în casă fiind, cu Adrian mă ’’întâlneam’’ în intervalul 13.00-14.00, când soțul meu venea de la muncă să luăm prânzul, după care îmi continuam orele cu elevii. Prin urmare, sprijinul meu putea fi acordat lui Adrian doar după orele mele de consiliere. Cu o listă plină de teme nefăcute, pe care am descoperit-o la sfârșitul primei săptămâni de online, cred că fiul meu a conștientizat ce înseamnă un termen-limită, luând în considerare munca depusă ulterior. Am fost acolo lângă el, am răspuns la

întrebările lui și mi-am cultivat mai mult ca niciodată răbdarea, pentru că în mod constant îi zbura mintea de la obiectivul propus, realizarea temelor… Nu a fost ușor, pentru că erau seri în care se apropia de ora 22.00 cand apăsa pe butonul Hand in, dar, în ciuda faptului că era obosit, puteam să îi citesc în ochi mulțumirea și bucuria că a reușit să își finalizeze tema. Aș spune că își deprinde în fiecare zi, într-o măsură mai mică sau mai mare, independența de a lucra individual și de a posta singur temele pe platformă. Miss Dana a avut și are un rol esențial în toată această perioadă, atât pentru copiii noștri, cât și pentru noi, părinți și colegi deopotrivă. Această izolare ne-a apropiat și mai tare și conștientizez că efectele muncii în echipă dau roade chiar și în aceste condiții.

prietenii și colegii de școală, jucându-se online, iar când îmi spune că îi e dor de miss, îl incurajez să îi scrie mesaje. Cu siguranță această perioadă nu este una ușoară, pentru că ne pune la încercare adaptabilitatea, motivația, disciplina, gestionarea diferitelor tipuri de responsabilități și emoții pe care izolarea le aduce în mod concomitent, dar, oricât de ciudat ar părea, o văd ca pe o perioadă de dezvoltare personală și profesională, pentru că este o ieșire din zona de confort. Această izolare mi-a dat o lecție atât de necesară și anume că viața nu ar trebui trăită în modul galopant cu care eram obișnuită înainte și mi-a demonstrat că viața poate fi una și mai tihnită.

În ceea ce privește viața socială, chiar dacă nu avem parte în această perioadă de interacțiune directă, mulțumim din nou tehnologiei că ne facilitează apropierea de cei dragi. Fiul meu își vede bunicii aproape zilnic, a păstrat legătura cu

Care au fost cele mai grele momente ale profesiei tale în general? Cum le-ai depășit sau cum lucrezi la asta? Când faci ceea ce îți place, momentele nu

sunt grele. Mai degrabă, momente mai puțin plăcute. Aș putea spune că în cadrul procesului de consiliere, în special scrierea eseului, care este un proces extrem de migălos, aduce foarte multă frustrare elevului. De multe ori, elevul îmi confirmă, la readactarea eseului, că nu poate avea răbdarea și atenția la detalii necesare elaborării acestei componente extrem de esențială în admitere. Dar le exersăm împreună și reușim. Un alt moment mai puțin plăcut este acela în care elevul își pune mari speranțe, în mod nerealist, doar într-o singură universitate… Este un aspect la care lucrez încă de la începutul procesului, încercând să îi fac pe elevi să înțeleagă că preferința doar față de o universitate și excluderea celorlalte opțiuni pot să determine efecte negative asupra motivației și a rezultatului final al admiterii. Cele mai frumoase momente ale profesiei? Aș spune că cele mai frumoase momente sunt acelea în care elevii mei primesc ofertele de la

universități, obțin rezultate pozitive după interviuri și văd cum încrederea în ei crește. În același timp, sunt încântată când, la finalizarea procesului, primesc e-mailuri de la elevii din Year 13 care îmi mulțumesc pentru sprijinul oferit și în sfârșit, în ciuda frustrării, poate simțite la ore, conștientizează importanța pe care o acord eseului în procesul de aplicare. Totodată, nu pot uita de unii absolvenți care îmi scriu din străinătate, spunându-mi că atât specializarea, cât și universitatea le oferă ceea ce au sperat, că au fost promovați în mai puțin de șase luni la jobul actual, că urmează să plece să lucreze în nu știu ce parte a lumii, că și-au plătit împrumutul pentru studii… Sau atunci când am posibilitatea să îmi văd foștii elevi în cadrul universităților alese și să realizez cât de mult au ’’crescut’’. La categoria momente frumoase aș adăuga aprecierea inspectorilor Cambridge față de munca depusă și concretizată în rezultatele elevilor

acceptați la prima lor opțiune de universitate. Luând în considerare că am lucrat în tot acest timp cu șapte generații de absolvenți, aș putea spune că am peste 200 de momente frumoase și în același timp provocatoare, peste 200 de elevi de la care zilnic am învățat ceva și cărora le voi fi mereu recunoscătoare pentru că m-au ajutat să mă dezvolt personal și profesional. Trei lucruri care pot schimba o zi în bine? Aș spune: un somn odihnitor, sport și muzică bună.