Issuu on Google+

Şerban Foarţă, în finala Concursului Naţional de Dramaturgie din cadrul FEST-FDR Scris de Nicoleta Bodiu / nicoleta.bodiu @ oradetimis.ro la 6 Mai. ora 15:44 Comentarii 28 vizualizari

Poetul timişorean Şerban Forţă se numără printre finaliştii celei de-a patra ediţii a Concursului Naţional de Dramaturgie, organizat de Teatrul Naţional Timişoara în cadrul Festivalului European al Spectacolului FEST-FDR. Piesa sa, Pasărea Ornic, a fost selectată alături de alte două texte – În aer (Destăinuirile unui tânăr autor dramatic) de Alexandra Pâzgu şi Ştiri de Viorel Cojanu – care îşi dispută titlul de Cea mai bună piesă românească a anului. În urma unui workshop susţinut de conf.univ.dr. Nicolae Mandea, cele trei texte vor fi analizate şi prelucrate în cadrul modulului Atelierele CND a FEST-FDR, în echipe formate din cei trei autori, regizorii Mihaela Lichiardopol, Ion-Ardeal Ieremia, respectiv Sabin Popescu şi actori ai Teatrului Naţional Timişoara. Spectacolele-lectură ce vor rezulta din această săptămână de lucru vor oferi juriului suportul necesar pentru a decide câştigătorul premiului Cea mai bună piesă a anului. În acest an, juriul format din teatrologul Oana Borş, dramaturgul Mihaela Michailov, conf.univ.dr. Nicolae Mandea (UNATC), teatrologul Dan-Marius Zarafescu şi secretarul literar al Teatrului Naţional Timişoara, Codruţa Popov, a avut de analizat nu mai puţin de 64 de texte intrate în concurs.


Marţi, 03 Mai 2011. 155 vizualizări, 2 comentarii, 0 voturi

Timişoara, capitala dramaturgiei româneşti Autor: Georgeta Petrovici Timişorenii vor avea parte, de sâmbătă până pe 15 mai, de 25 de spectacole de teatru puse în scenă de regizori români şi străini.

Sursa: ADI PÎCLIŞAN Timp de şapte zile, de pe 5 până pe 15 mai, Timişoara va fi capitala dramaturgiei româneşti contemporane, odată cu debutul unei noi ediţii a Festivalului European al Spectacolului Timişoara Festivalul Dramaturgiei Româneşti (FEST-FDR). Festivalul e organizat de Teatrul Naţional Timişoara, cu sprijinul Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional. Teatru, dans, lansări de carte şi expoziţii Timişorenii vor avea parte de o săptămână plină de piese clasice de teatru, dar şi de spectacole în aer liber, lansări de carte, ateliere, spectacole de lectură şi expoziţii. În total vor fi prezentate 25 de spectacole de teatru, iar o parte din acestea se vor juca chiar de două ori. Biletele pentru reprezentaţiile din întregul festival au fost puse în vânzare la cele două case de bilete ale instituţiei, respectiv la agenţia Teatrului Naţional şi la Sala 2, dar pot fi rezervate şi online, prin portalul www.eventim. ro. Preţurile sunt cuprinse între 10 şi 20 de lei, pensionarii, elevii şi studenţii plătind 5 lei, potrivit declaraţiilor Codruţei Popov, secretarul literar al teatrului. "Graniţele există pentru a fi depăşite. Este un act de curaj să te priveşti şi apoi să poţi să mergi mai departe. În ediţia trecută, Plasticid, conştientizam limitările unei existenţe normate, false. Ediţia 2011 a FEST-FDR vine în întâmpinarea viitorului: Festivalul Dramaturgiei Româneşti şi-a reevaluat poziţia de formator de opinie şi a introdus în ecuaţie acronimul FEST (Festivalul European al Spectacolului Timişoara). Un context nou, în care, pentru a contura o identitate nu mai e suficientă expunerea ca într-o vitrină. Eul se naşte prin Celălalt. Faţă în faţă. Cu Europa. Cu Lumea. Cu tot ceea ce înseamnă dramaturgie contemporană în teatrul universal", explică echipa Teatrului Naţional. Juriu internaţional La ediţia de anul acesta, juriul FEST-FDR va fi format exclusiv din străini. Astfel, nume importante ale teatrului mondial, precum Romana Maliti (critic de teatru, Slovacia), Christian Papke (regizor german) sau celebrul actor italiano-canadian Tony Nardi, vor decide câştigătorul premiului pentru Cel mai bun spectacol pe un text contemporan românesc, precum şi pe cel al Premiului "Ioan Strugari" pentru Cea mai bună interpretare actoricească. Discuţii cu regizorii


Fideli ideii de a pune dramaturgia românească în dialog cu publicul, organizatorii festivalului îi vor aduce alături pe spectatori cu oamenii de teatru. "Fiecare spectacol al ediţiei din acest an va fi urmat de o discuţie liberă cu cei care l-au creat", explică directorul Teatrului Naţional Timişoara, Ada Hausvater. Spre exemplu, marţi, de la ora 11.00, în foaierul Sălii 2, Nick Mancuso intră în dialog cu regizorul Alexander Hausvater - "Între Hollywood şi scenă". Cei interesaţi pot consulta on-line programul complet al festivalului, accesând pagina de web a Teatrului Naţional Timişoara, www.tntimisoara.com. PROGRAM Teatru în Piaţa Victoriei 

      

Sâmbătă, ora 19.00, Sala Mare a Teatrului Naţional Timişoara: "Cât e de minunat" (The Thrill of It All), spectacol susţinut de trupa britanică de renume internaţional Forced Entertainment, cu o vechime de 24 de ani. Duminică, orele 15.00 şi 16.00, parcarea Shopping Center Bega: "Dance of Cycling", cu trupa Bycicle Ballet, din Marea Britanie. Duminică, ora 21.00, Studio TMT: spectacolul de Hollywood, "God is a gangster" un performance de/cu americanul Nick Mancuso. Luni, 9 mai, ora 19.00, Sala Mare a Teatrului Naţional Timişoara: Teatrul Nottara Bucureşti prezintă "Metoda", după Jordi Galceran, în regia lui Theodor Cristian Popescu. Joi, 12 mai, de la ora 22.00, Piaţa Victoriei: trupa poloneză Osmego Dnia prezintă spectacolul "The Time of Mothers". Duminică, 15 mai, ora 17.00, Sala TMT/TGST: "Borges vs. Goya", de Rodrigo Garcia, regia Arnaud Troalic, prezentată de francezii de la Compania Akté Le Hâvre. Duminică, 15 mai, ora 19.00, Sala Mare Teatrul Naţional Timişoara: "Galaxia Svejk", o adaptare a Teatrului Ţăndărică din Bucureşti după J. Hašek, în regia lui Alexander Hausvater. Duminică, 15 mai, ora 21.00, în Sala 2: Teatrul Naţional Iaşi prezintă "O noapte furtunoasă", de I.L. Caragiale, în regia lui Alexandru Dabija.


Agenda LiterNet

Ştiri

Festivalul Dramaturgiei Româneşti (FDR) Timişoara, 2011

Grupul britanic Forced Entertainment, pentru prima dată în România! mai 2011 Grupul britanic Forced Entertainment, cu o istorie de 25 de ani pe scena experimentală europeană şi un loc numai al său în istoria spectacolului contemporan, va deschide Festivalul European al Spectacolului Fest FDR, 2011, cu spectacolul Cât e de minunat!, pe 7 şi 8 mai 2011, de la ora 19.00 în sala mare a Teatrului Naţional din Timişoara. Cât e de minunat!, o creaţie colectivă a membrilor Forced Entertainment, dizolvă graniţele dintre teatru, dans, stand-up comedy şi artă vizuală, iar rezultatul este deopotrivă amuzant şi tragic.

Duminică, 8 mai 2011, ora 11, la Teatrul Naţional din Timişoara, în foaierul Sălii 2 va avea loc dezbaterea Forced Entertainment: 25 de ani de experiment teatral, cu participarea membrilor grupului. Moderatorul întâlnirii va fi Cristina Modreanu. Cu această ocazie, se va lansa şi cartea Momentul zero al teatrului: 20 de ani de Forced Entertainement, semnată de directorul artistic al companiei, Tim Etchells. Cartea este prima apariţie din Colecţia Scena.ro & TNTm. Apariţia volumului este susţinută de British Council şi Teatrul Naţional din Timişoara, în cadrul Festivalului European al Spectacolului - FEST-FDR. Nu uitaţi, Scena.ro nr. 12, care conţine un dosar Tim Etchells şi Forced Entertainement poate fi cumpărată în timpul Festivalului European al Spectacolului Fest- FDR la preţul special de 10 lei. Organizatorii mulţumesc British Council pentru ajutorul dat în prezentarea pe scena românească a acestor artişti unici. Notă: Fotografie de Hugo Glendinning.


Publicat de Pagini de Cultura 29 Aprilie 2011

Începe FDR – şapte zile dedicate dramaturgiei româneşti

Pregătirile pentru cel mai mare eveniment teatral din vestul ţării sunt pe ultima sută de metri. Doar o săptămână îi mai desparte pe timişoreni de gongul inaugural al ediţiei din acest an a Festivalului Dramaturgiei Româneşti, eveniment care va transforma oraşul de pe Bega, timp de o săptămână, în capitala teatrului european. Îmbogăţit din acest an cu acronimul FEST, adică Festivalul European al Spectacolului Timişoara, FDR va avea loc în perioada 7-15 mai, aducând în faţa iubitorilor artei dramatice din Timişoara aproape 30 de spectacole, producţii ale teatrelor din ţară şi străinătate, dar şi lansări de carte de teatru, spectacole lectură, proiecţii de film documentar, expoziţii şi, nu în ultimul rând, modulul Atelier care va reuni workshop-ul de scenaristică şi pe cel de artă teatrală modernă (cu secţiunile regie şi actorie). Modului principal al FDR-FEST, secţiunea Concurs, va aduce în faţa iubitorilor artei dramatice din Timişoara 14 spectacole de teatru românesc contemporan, selecţia făcută de teatrologul şi dramaturgul Mihaela Michailov incluzând producţii ale teatrelor din Bucureşti, Sibiu, Satu Mare, Craiova, Cluj şi Chişinău. Începând din acest an, Teatrul Naţional Timişoara a decis să acorde un premiu dedicat tânărului actor Ioan Strigari, stins din viaţă luna trecută, la doar 29 de ani. Premiul “Ioan Strugari” pentru cel mai bun actor va fi acordat în cadrul secţiunii Concurs a ediţiei din 2011 a Festivalului Dramaturgiei Româneşti. Alte zece spectacole din ţară şi străinătate au fost invitate în cadrul Modulul Off al festivalului, printre care şi “The Thrill of it All (Cât e de minunat)”, al companiei Forced Entertainment din Anglia, care da startul ediţiei din acest an a evenimentului, sâmbătă, 7 mai, de la 7 seara. Cel de-al treilea segment al FDR-FEST – secţiunea Open Air – va cuprinde alte trei spectacole de teatru stradal, precum şi adaptarea ca reprezentaţie de exterior a unuia dintre producţiile TNTm: “The Dance of Cycling”, cu trupa Bycicle Ballet (Anglia), “The Time of Mothers” cu trupa Osmego Dnia (Polonia) şi “Boala familiei M” a TNTm. Întregul program al evenimentului poate fi consultat pe pagina de internet al Teatrului Naţional Timişoara: http://www.tntimisoara.com/


Publicat de Maria Boboiciov 10 Mai 2011

Juriu internaţional la Festivalul Dramaturgiei Româneşti

Graniţele există pentru a fi depăşite, spun reprezentanţii Teatrului Naţional din Timişoara. Tocmai de aceea, ediţia 2011 a FEST-FDR vine în întâmpinarea viitorului: Festivalul Dramaturgiei Româneşti şi-a reevaluat poziţia de formator de opinie şi a introdus în ecuaţie acronimul FEST (Festivalul European al Spectacolului Timişoara). Organizatorii au convingerea că textul de teatru românesc e semnificativ în dramaturgia europeană, motiv pentru care juriul secţiunii de Concurs a festivalului este unul exclusiv internaţional, format din nume importante în teatrul de dincoace şi dincolo de ocean. Cei care vor decide în acest an câştigătorul premiului pentru Cel mai bun spectacol pe un text contemporan românesc, precum şi pe cel al premiului „Ioan Strugari” pentru cea mai bună interpretare actoricească sunt: Romana Maliti – critic de teatru, directorul celui mai important festival dedicat dramaturgiei contemporane din Slovacia, Christian Papke – regizor german, iniţiator al Concursului Internaţional de Dramatugie Sud-Est Europeană „Vorbind despre graniţe” şi, nu în ultimul rând, celebrul actor italo-canadian Tony Nardi, susţinător fervent al vocilor autentice în teatru. Cele 13 spectacole care concurează în acest an pentru acest titlu – selectate de către dramaturgul Mihaela Michailov – abundă în „subiecte autentice şi imediate, conturând o direcţie în care vocile teatrale se individualizează din ce în ce mai pregnant”. Secţiunea FDR a FEST-FDR 2011 1. Declar pe propria răspundere, de Alina Şerban, regia David Schwartz, Teatrul LUNI de la Green Hours, Bucureşti – duminică, 8 mai, ora 17:00, Studio 5 2. Felii, de Lia Bugnar, Teatrul Naţional Radu Stanca Sibiu – luni, 9 mai, ora 17:00, Sala 2 3. graffiti.drimz, de Alina Nelega, regia Alina Nelega, Teatrul Odeon, Bucureşti - marţi, 10 mai, ora 17:00, sala TMT/TGST 4. Playlist, de C.C.Buricea Mlinarcic, regia Ovidiu Caiţa, Teatrul de Nord Satu Mare – marţi, 10 mai, ora 19:00, Sala Mare TNTm 5. Casa M , un spectacol de Luminiţa Ţicu, Centrul de arte Coliseum Chişinău - marţi, 10 mai, ora 21:00, Studio TMT 6. Jack Lunetistul de Radu Macrinici, regia Gelu Badea, Teatrul de Nord Satu Mare - miercuri, 11 mai, ora 18:00, Sala mare TNTm


7. Blifat de Gabriel Pintilei, regia Alex Mihail, Teatrul Odeon Bucureşti - miercuri, 11 mai, ora 21:00, sala TMT/TGST 8. Ca pe tine însuţi de Maria Manolescu, regia Radu Apostol, Teatrul Foarte Mic Bucureşti - joi, 12 mai, ora 17:00, Sala TMT/TGST 9. Roşia Montană / pe linie fizică şi pe pe linie politică , texte de Peca Ştefan, regia Radu Apostol, Gianina Cărbunariu şi Andreea Vălean, Teatrul Maghiar de Stat Cluj - joi, 12 mai, ora 19:00, Sala 2 10. Ich Clown de Vera Ion şi Sorin Poamă, trupa TureT – vineri, 13 mai, ora 17:00, Studio 5 11. 9 grade la Paris , scenariul şi regia Peter Kerek, Teatrul ACT Bucureşti – vineri, 13 mai, ora 19:00, Studio TMT 12. mady.baby, de Gianina Cărbunariu, regia B. Fülöp Erzsébet, Teatrul de Stat „Csiky Gergely” Timişoara (spectacol în limba maghiară cu traducere la căşti) – sâmbătă, 14 mai, ora 14 şi 16, microbuzul TMT 13. România 21, de Peca Ştefan, Teatrul Tineretului Piatra Neamţ, regia Pia Furtado – sâmbătă 14 mai, ora 19:00, sala Mare TNTm


Festivalul Dramaturgiei Româneşti începe sâmbătă în Timişoara 3 mai 2011, 13:00 | Autor: Lavinia Bălulescu | 148 afişări Cuvinte cheie: Timisoara, festivalul dramaturgiei, teatrul national, adevarul de seara,

Timişoara

Deschiderea festivalului va avea loc în Sala Mare a Teatrului Naţional Timişoara O nouă ediţie a evenimentului se va desfăşura în capitala Banatului, în perioada 7-15 mai. Deschiderea festivalului va avea loc sâmbătă, de la ora 19.00, în Sala Mare a Teatrului Naţional din Timişoara. Festivalul European al Spectacolului Timişoara - Festival al Dramaturgiei Româneşti (FEST-FDR) debutează în acest weekend cu spectacolul britanic „The Thrill of it All". Spectacolul va începe la ora 19.00, în Sala Mare a Teatrului Naţional. De-a lungul unei săptămâni, vor urma spectacole din România şi din străinătate, spectacole în aer liber, show-uri de dans, teatru, spectacole aflate la intersecţia artelor, performance-uri, întâlniri europene şi chiar hollywoodiene. Programul din weekend În fiecare zi, din program fac parte atât piese de teatru susţinute de trupe din România, cât şi performance-uri ale unor artişti străini. În această duminică, timişorenii pasionaţi de teatru pot opta pentru „The Dance of Cycling" (ora 15.00 şi 16.00, Parcare Shopping Center Bega), „Declar pe propria răspundere" (ora 17.00, Studio 5), „The Thrill of it All" (ora 19.00, Sala Mare) şi „God is a gangster" (ora 21.00, Studio TMT). Festivalul se încheie duminică, 15 mai, de la ora 21.00, cu spectacolul „O noapte furtunoasă" de I.L.Caragiale, în regia lui Alexandru Dabija, susţinut de artişti ai Teatrului Naţional Iaşi.


26 aprilie 2011 Mai – luna cu multe festivaluri de teatru Autor: MARIA SARBU Mai multe festivaluri de teatru au loc în perioada următoare în diferite oraşe din ţară. De la sfârşitul acestei luni şi până la începutul lui iunie, arta spectacolului va sta în capul mesei: întâi la Bacău, apoi la Timişoara, Buzău, Sibiu. Peste trei zile începe Gala STAR la Bacău, un eveniment prin care sunt celebrate pentru a şasea oară actorul şi arta sa. Organizat de Teatrul „Bacovia” între 29 aprilie şi 3 mai, acest festival-concurs reuneşte recitaluri ale unor interpreţi din ţară şi din străinătate, iar selectarea lor pentru a participa la gală este o certă confirmare a talentului într-un one-man-show, după cum spune conducerea teatrului. În competiţie se vor afla Georg Peetz, Lari Giorgescu, Alina Berzunţeanu, Iosif Csorb, Filip Ristovski, Ana Maria Bălescu, Giorgiana Elena Popan, Emilia Borbely. Seară de seară, spectacolelor din concurs le vor urma recitaluri „extraordinare” ale unor actori consacraţi: Florina Cercel, Victoria Cociaş, Adriana Trandafir, Anca Sigartău şi Adrian Văncică. În perioada 7-15 mai va începe la Timişoara Festivalul Dramaturgiei Româneşti (FDR). Ediţiei din acest an i se adaugă acronimul FEST (Festivalul European al Spectacolului Timişoara), denuminduse FDR-FEST. Această „îmbogăţire” a festivalului se datorează convingerii organizatorului – Teatrul Naţional din Timişoara – că textul de teatru românesc este semnificativ în dramaturgia europeană. Astfel, evenimentul îşi schimbă structura; sunt trei segmente de bază – Concurs, Off şi Open Air. Prima secţiune include 14 spectacole realizate pe texte româneşti scrise de Peter Kerek, Gabriel Pintilei, Maria Manolescu, Luminiţa Ţic, Bogdan Georgescu, Alina Şerban, Lia Bugnar, Alina Nelega, Radu Macrinici, C.C. Buricea Mlinarcic, Peca Ştefan, Gianina Cărbunariu, Vera Ion şi Sorin Poamă. Producţiile din concurs vor fi jurizate de o comisie internaţională, formată din trei oameni de teatru din Polonia, Austria şi Canada: Romana Maliti – teatrolog şi director de festival, Christian Papke – regizor şi respectiv Tony Nardi – actor, dramaturg şi regizor. Ei vor acorda premiile la categoriile Cel mai bun spectacol pe un text românesc contemporan şi Premiul „Ioan Strugari” pentru cel mai bun actor. În secţiunea Off sunt spectacole invitate din ţară, montate de regizorii Alexandru Dabija, Theodor Cristian Popescu, Alexander Hausvater, Tompa Gábor, şi din străinătate, realizate în companii din Anglia, Ungaria, Franţa, Canada. Al treilea segment, Open Air, cuprinde spectacole de teatru stradal din Anglia şi Polonia şi o montare a teatrului-gazdă – „Boala familiei M” – adaptată ca reprezentaţie de exterior. În afară de spectacole, vor fi lansări de carte de teatru, spectacole-lectură, workshop-uri de scenaristică şi de artă teatrală modernă etc. Se vor desemna, în festival, şi cele trei texte finaliste ale Concursului Naţional de Dramaturgie. Ediţia 2011 a Festivalului „Gala VedeTeatru” de la Buzău este programată între 14 şi 21 mai. Ca de fiecare dată, aici are pondere artistul-vedetă. În acest an, organizatorul – Teatrul „George Ciprian” – a ales ca în secţiunea oficială a evenimentului să fie vedetă spectacolul de comedie, selecţionând producţii din Bucureşti şi producţii proprii, supuse spre „judecata” unui juriu, format din rândul publicului. Vor prezenta spectacole la Buzău Teatrul Odeon („Natură moartă cu nepot obez”), Teatrul de Luni („Faceţi loc”), Teatrul Nottara („Metoda”), Teatrul de Comedie („Elling”), Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu” („Nimeni nu-i perfect”), Teatrul Act – Teatrul „George Ciprian” („XXL-Fat Pig”); Teatrul Nottara – Teatrul „George Ciprian” – „Vacanţă în Guadelupa”. Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu se va desfăşura în perioada 27 mai-5 iunie, tema actualei ediţii fiind „Comunităţi”. Eveniment de anvergură europeană, manifestarea va aduna în


oraşul din inima României reprezentanţi ai artelor spectacolului din zeci de ţări. Publicul va beneficia de o ofertă foarte bogată. Şi-au anunţat prezenţa prestigioase companii, urmând să aducă în faţa publicului spectacole de stradă, în oraşul vechi, în cetăţile şi în bisericile fortificate medievale din împrejurimile Sibiului, spectacole de teatru, de dans, flamenco, circ, dar şi spectacole de lumini, pantomimă, concerte. Nu vor lipsi întâlnirile cu personalităţi marcante ale teatrului lumii, care vor participa la conferinţe şi dezbateri, la ateliere. Vor fi lansate noi cărţi de teatru. Festivalul este structurat pe mai multe secţiuni: Spectacole eveniment, Spectacole de stradă, Patrimoniu, Bursa de spectacole, Teatru-Film, Întâlniri ale reţelelor culturale, Spectacole în cetăţi şi situri istorice, Teatru-Dans, Spectacole de flamenco, Muzica lumii, Spectacole-lectură şi teatru radiofonic, Întâlnirea şcolilor şi academiilor de teatru, Ateliere specializate, Underground, Platformă de arte vizuale. În deschidere se vor juca două spectacole considerate de excepţie: „Idiotul” după Dostoievski, în regia celebrului Eimuntas Nekrosius (producţie Meno Fortas Nekrosius Theatre Company din Lituania) – un spectacol de cinci ore – şi „Transition”, creaţie a companiei Aktion Theater Pan. Optikum din Germania, specializată în producţii de teatru şi muzică desfăşurate în aer liber. Agenda festivalului va fi completată cu variate spectacole realizate de artişti din Austria, Franţa, Italia, Marea Britanie, Spania, Ungaria, Georgia, Polonia, Iran, Japonia, Belgia, Canada, Israel, România etc.


Juriu exclusiv internaţional la Festivalul Dramaturgiei Româneşti de la Timişoara Duminică, 01 Mai 2011 15:16 Scris de Florin Puscas Ediţia din 2011 a Festivalul European al Spectacolului Timişoara – Festivalului Dramaturgiei Româneşti (FEST-FDR) are parte anul acesta de un juriu exclusiv internaţional. Nume importante în teatrul mondial vor decide câştigătorul premiului pentru Cel mai bun spectacol pe un text contemporan românesc, precum şi pe cel al premiului „Ioan Strugari” pentru cea mai bună interpretare actoricească. Astfel, cele trei personalităţi care vor cumpune juriul sunt: Romana Maliti – critic de teatru, directorul celui mai important festival dedicat dramaturgiei contemporane din Slovacia, Christian Papke – regizor german, iniţiator al Concursului Internaţional de Dramatugie Sud-Est Europeană „Vorbind despre graniţe”, şi celebrul actor italo-canadian Tony Nardi, cunoscut susţinător al vocilor autentice în teatru. Conform organizatorilor, fiecare spectacol al ediţiei din acest an va fi urmat de o discuţie liberă între public şi cei care au creat spectacolul. FEST-FDR se deschide oficial cu un important eveniment teatral: „Cât e de minunat” (The Thrill of it All), spectacolul trupei britanice de renume internaţional „Forced Entertainment”, care va avea loc sâmbătă, 7 mai, de la ora 19.00, în Sala mare a Teatrului Naţional Timişoara, şi duminică, 8 mai, de la aceeaşi oră.


Festivalul Dramaturgiei Româneşti de la Timişoara şi-a desemnat premianţii Luni, 16 Mai 2011 10:41

Ediţia 2011 a Festivalului European al Spectacolului – Festival al Dramaturgiei Româneşti s-a desfăşurat între 7 şi 15 mai. Cele patru secţiuni ale FEST-FDR au reunit 28 de reprezentaţii, 6 dezbateri, 5 lansări de carte şi Atelierele Concursului Naţional de Dramaturgie. Juriul secţiunii concurs, format din actorul canadian Tony Nardi (preşedintele juriului), teatrologul şi dramaturgul Romana Maliti şi regizorul Christian Papke, a acordat premiile FDR. Premiul pentru cel mai bun spectacol pe text românesc contemporan a fost acordat spectacolului „Roşia Montană / Pe linie fizică şi politică”, de Peca Ştefan, Gianina Cărbunariu şi Andreea Vălean, în regia lui Radu Apostol, Gianina Cărbunariu şi Andreea Vălean, o co-producţie a Teatrului Maghiar de Stat din Cluj şi a dramAcum. Premiul „Ioan Strugari” pentru cea mai bună interpretare a fost decernat actriţelor Snejana Puică, Mihaela Strâmbeanu, Ina Surdu şi Irina Vacarciuc, interpretele spectacolului „Casa M”, de Luminita Ţîcu, o producţie a Centrului de Arte „Coliseum” din Chişinău. De asemenea, în cadrul FEST-FDR, juriul Concursului Naţional de Dramaturgie, format din conf. univ. dr. Nicolae Mandea, Mihaela Michailov (dramaturg, critic de teatru), Oana Borş (teatrolog), Dan-Marius Zarafescu (teatrolog) şi Codruţa Popov (secretar literar, Teatrul Naţional Timişoara) a acordat Premiul pentru cea mai bună piesă a anului textului „În aer”, de Alexandra Pâzgu. FEST-FDR este un eveniment organizat de Teatrul Naţional Timişoara şi finanţat de Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional.


Cel mai bun actor al Festivalului Dramaturgiei Româneşti de la Timişoara va primi premiul „Ioan Strugari” Miercuri, 06 Aprilie 2011 10:41 Scris de Florin Puscas

În perioada 7-15 mai 2011, Teatrul Naţional Timişoara va organiza cea de-a 16-a ediţie a Festivalului Dramaturgiei Româneşti. Pentru ediţia din acest an, organizatorii au adăugat denumirii FDR şi acronimul FEST, adică Festivalul European al Spectacolului Timişoara, din dorinţa de a afirma „convingerea organizatorilor că textul de teatru românesc e semnificativ în dramaturgia europeană”. Din dorinţa de a onora amintirea actorului Ioan Strugari, decedat în luna martie a acestui an, la doar 29 de ani, Teatrul Naţional Timişoara va decerna un premiu pentru cel mai bun actor al festivalului, premiu care va purta numele regretatului actor timişorean. Pe lângă acest premiu, la secţiunea Concurs va fi acordat şi premiul pentru cel mai bun spectacol pe un text românesc. Juriul care va decide câştigătorii este format din Romana Maliti, teatrolog şi director de festival (Polonia), regizorul Christian Papke (Austria) şi dramaturgul şi regizorul canadian Tony Nardi, dublu câştigător al Premiului pentru cel mai bun actor acordat de Academia Canadiană de Cinema şi Televiziune. Teatrologul şi dramaturgul Mihaela Michailov a selectat 14 spectacole pentru secţiunea Consurs a FDR-FEST. Astfel, piesele participante vor fi „9 grade la Paris”, scenariul şi regia Peter Kerek (Teatrul ACT Bucureşti), „Blifat” de Gabriel Pintilei, regia Alex Mihail (Teatrul Odeon Bucureşti), „Ca pe tine însuţi” de Maria Manolescu, regia Radu Apostol (Teatrul Foarte Mic Bucureşti), „Casa M” de Luminiţa Ţicu (Centrul de arte Coliseum Chişinău), „Casa Poporului” de Bogdan Georgescu (proiect independent, Penitenciarul Craiova), „Declar pe propria răspundere” de Alina Şerban, regia David Schwartz, (Teatrul LUNI de la Green Hours, Bucureşti), „Felii” de Lia Bugnar, (Teatrul Naţional Radu Stanca Sibiu), „graffiti.drimz” de Alina Nelega, regia Alina Nelega, (Teatrul Odeon Bucureşti), „Ich Clown” de Vera Ion şi Sorin Poamă (proiect independent), „Jack Lunetistul” de Radu Macrinici, regia Gelu Badea (Teatrul de Nord Satu Mare), „Playlist” de C.C. Buricea Mlinarcic, regia Ovidiu Caiţa (Teatrul de Nord Satu Mare), „România 21” de Peca Ştefan, regia Pia Furtado (Teatrul Tineretului Piatra Neamţ), „Roşia Montană/pe linie fizică şi pe pe linie politică”, texte de Peca Ştefan, regia Radu Apostol, Gianina Cărbunariu şi Andreea Vălean (Teatrul Maghiar de Stat Cluj), „mady.baby” de Gianina Cărbunariu, regia B. Fülöp Erzsébet (Teatrul de Stat „Csiky Gergely” Timişoara, spectacol în limba maghiară cu traducere la căști). Pe lângă secţiunea Concurs, în cadrul FDR-FEST va mai avea loc şi un modul „Off”, care va reuni 10 spectacole din ţară şi din străinătate, invitate în festival. Al treilea segment al FDR-FEST este secţiunea „Open Air”, care va cuprinde două spectacole de teatru stradal, precum şi adaptarea ca reprezentaţie de exterior a unuia dintre producţiile Teatrului Naţional Timişoara. În afara acestor secţiuni, festivalul organizează lansări de carte de teatru, spectacole lectură, proiecţii de film documentar, expoziţii şi modulul „Atelier”, care va reuni work-shop-ul de scenaristică şi pe cel de artă teatrală modernă (cu secţiunile regie şi actorie). De asemenea, în cadrul FDR-FEST vor fi desemnate cele trei texte finaliste ale Concursului Naţional de Dramaturgie. Totodată, în urma atelierului de scenaristică, respectiv a specolelor-lectură ale acestor texte, juriul CND va acorda premiul pentru Cea mai bună piesă românească a anului.


Publicat de Pagini de Cultura 16 Mai 2011

FEST-FDR la final: Roşia Montană, cel mai bun spectacol din festival

După o săptămână de teatru la cote maxime, juriul Festivalului European al Spectacolului FESTFDR a decis: Roşia montană / pe linie fizică şi politică este cel mai bun spectacol pe text românesc contemporan. Spectacolul, o co-producţie a Teatrului Maghiar de Stat din Cluj şi a dramAcum, poartă semnătura regizorală a lui Radu Apostol, Gianina Cărbunariu şi Andreea Vălean, fiind înscenat pe texte de Peca Ştefan, Gianina Cărbunariu şi Andreea Vălean. Cel mai bun actor din festival nu e unul în acest an, ci patru, Premiul Ioan Strugari pentru cea mai bună interpretare fiind acordat actriţelor din distribuţia piesei Casa M, de Luminita Ţîcu, o producţie Centrul de Arte Coliseum din Chişinău, şi anume Snejana Puică, Mihaela Strâmbeanu, Ina Surdu şi Irina Vac. Premiile au fost anunţate duminică, în ultima seară a Festivalului European al Spectacolului – Festivalul Dramaturgiei Româneşti, de Ada Hausvater, directorul TNTm, şi de cei doi preşedinţi ai juriilor, Tony Nardy şi conf.dr. Nicolae Mandea. Juriul care a decis la cine vor merge trofeele din acest an a FEST-FDR a fost unul exclusiv internaţional, fiind alcătuit din teatrologul şi dramaturgul Romana Maliti (Slovacia), regizorul Christian Papke, respectiv actorul canadian Tony Nardi, dublu câştigător al Premiului pentru cel mai bun actor acordat de Academia Canadiană de Cinema şi Televiziune. De asemenea, în cadrul FEST-FDR, juriul Concursului Naţional de Dramaturgie, format din conf.univ.dr. Nicolae Mandea, Mihaela Michailov (dramaturg, critic de teatru), Oana Borş (teatrolog), Dan-Marius Zarafescu (teatrolog) şi Codruţa Popov (secretar literar, Teatrul Naţional Timişoara) a acordat Premiul pentru cea mai bună piesă a anului textului În aer (Destăinuirile unui tânăr autor dramatic) de Alexandra Pâzgu, din Sibiu. Piesa sa a concurat pentru acest titlu cu alte două texte intrate în finala CND: Pasărea Ornic, semnat de poetul timişorean Şerban Forţă şi Ştiri de Viorel Cojanu (Bucureşti). Destăşurat în perioada 7 şi 15 mai, FEST-FDR a reunit în cele patru secţiuni ale sale 28 de reprezentaţii, 6 dezbateri, 5 lansări de carte şi, nu în ultimul rând, Atelierele CND – ultimul pas înaintea deciziei juriului Concursului Naţional de Dramaturgie privind textul pentru teatru câştigător.


Nr. 575 Mai 2011 FEST-FDR – Gest civic Autor: Doru MAREŞ „Sper ca acest festival să devină o platformă reală şi unificatoare, un motor al societăţii civile“, notează regizorul Ada Hausvater, directorul Teatrului Naţional din Timişoara, în programul de sală al ediţiei abia încheiate a evenimentului patronat de compania teatrală pe care o conduce, FESTFDR. Ideea de act civic al gestului estetic, teatral şi nu numai, în acest caz, este şi normală, şi salutară, şi funcţională, în definitiv, aducîndu-mi aminte de un titlu al lui Mihai Şora, A fi, a face, a avea. Fiindcă a justifica existenţa de om de teatru (actor, regizor, manager şi, deloc în ultimul rînd, spectator) înseamnă a construi (un gest exemplar în civismul lui). Din acest punct de vedere, la Naţionalul timişorean, de la începutul activităţii actualei echipe manageriale (Ada Hausvater – Ion Rizea) se construieşte la propriu şi exemplar pentru întregul peisaj teatral românesc, diversificîndu-se la superlativ spaţiile de joc şi complementare. După obţinerea şi utilarea unei noi săli, Studio 5, după reabilitarea manejului imperial (Sala 2), Teatrul Naţional din Timişoara se pregăteşte, spre sfîrşitul anului, să inaugureze încă un spaţiu de joc întro fostă sinagogă a oraşului, un monument istoric de secol XIX cu o arhitectură impresionantă, dar şi prima fabrică de decoruri din România, o investiţie necesară, ca să zic aşa, nu doar tehnic, dar şi moral. O dovadă că „a face“ e posibil dacă imaginaţia şi obstinaţia managerială o egalează pe cea propriu-zis artistică. O asemenea expansiune a gestului constructiv presupunea, ceea ce s-a şi întîmplat în acest an, expansiunea proiectului festivalier în încercarea de a defini/ a proba (în maghiară, termenul, ca substantiv, înseamnă şi repetiţie de spectacol, iar adăugarea acestui sens are perfectă justificare în context) rezistenţa/ impactul actului teatral românesc în geografia culturală a continentului. Şi invers. Iată de ce FDR (Festivalul Dramaturgiei Româneşti) a fost integrat în FEST (Festivalul European al Spectacolului Timişoara). Pentru a justifica printr-un spor de obiectivitate (citeşte: subiectivitate a altor meridiane, concepte şi concepţii) pariul, juriul secţiunii concurenţiale a fost alcătuit dintr-un canadian (actorul Tony Nardi), un german (regizorul Christian Papke) şi o slovacă (dramaturgul şi criticul de teatru Romana Maliti), unul dintre beneficii fiind şi traducerea textelor româneşti în engleză. Din punctul meu de vedere, opţiunea finală a juriului poate fi utilizată şi ca semnal estetic orientativ, dar şi ca opţiune faţă de acţiunea socio-politică, contrazicînd oarecum aşteptările autohtone. Cum organizatorii au operat pe tot parcursul celor nouă zile o minuţioasă cercetare de piaţă, acesteia i se poate adăuga o formulă de observare a electivităţii publicului, tocmai pentru optimizarea hărţii FEST (un soi de premiu al publicului/ al invitaţilor interni). Asimilînd de cîţiva ani (este meritul aceleiaşi echipe manageriale) concursul de dramaturgie al Ministerului Culturii şi incluzîndu-l în FEST-FDR, Teatrul Naţional din Timişoara pune toate componentele celebrului car la locul lor. Anul acesta, din ceva mai mult de şaizeci de texte propuse, juriul a selectat, iar teatrul-gazdă a prezentat, sub forma unor spectacole-lectură, trei piese diferite ca scriitură: Pasărea ornic a lui Şerban Foarţă, o horbotă camerală impregnată de şarmul poetului, În aer de Alexandra Pâzgu, o mărturisire dramatică a unui personaj feminin care parcurge contemporaneitatea ca pe un joc candid (personajul lui Voltaire e pe aproape, deşi inserturile textuale sînt germane), şi Ştiri de Viorel Cojanu, o viziune aşa-zicînd în trend a realităţii imediate. Poate că, dincolo de premiul propriu-zis (în definitiv, este vorba despre un concurs), poate că organizatorii ar putea imagina formula necesară pentru publicarea, să zicem, a primelor zece texte, tocmai pentru a sublinia varietatea paletei stilistice. Desigur, construcţia cea mai vizibilă este însuşi spectacolul, ceea ce presupune şi calitatea trupei. Or, demonstraţii recente de virtuozitate şi de asumare a riscului au fost şi continuă să fie semnate pe scena timişoreană de Radu Afrim, Alexandru Dabija, Alexander Hausvater etc. În perioada festivalului, am fost martorul a două premiere ale acestui sezon, Oraşul nostru, după Thorton Wilder, regia Ion-Ardeal Ieremia, şi Switch, spectacol semnat de coregraful Pál Frenák. Ambele demonstrează ampla capacitate de adaptare stilistică a actorilor timişoreni, dar şi lipsa lor de complexe, indiferent dacă spun cu exactitate geometrică, în oglindă, povestea unui orăşel nord-


american, utilizînd ca ironicraisonneur un artist de operă, Cristian Rudic, ca în primul caz, fie că îşi asumă teatrul-dans ca suport narativ, ca în cel de-al doilea. Dacă adăugăm aici şi atenţia faţă de propriul public, atunci obiectul civic şi estetic numit Teatrul Naţional din Timişoara era evident pregătit pentru amplificarea proiectului şi, prin urmare, pentru noua ediţie a festivalului său. De aici, decizia asupra evenimentelor scenice participante a trecut în sarcina criticilor Cristina Modreanu (pentru invitaţii din străinătate) şi Mihaela Michailov (pentru dramaturgia românească). Analiza concursului propriu-zis demonstrează interesul, mai pregnant ori mai voalat, pentru realitatea imediată, diferenţa făcînd-o (fie şi împotriva unor teoreticieni mai „nervoşi“) exact parametrii estetici. Astfel, patru dintre propuneri au mizat pe prezenţa cîte unei singure actriţe, oferind prilejul unor performanţe tehnice ieşite din comun, ca în cazul Ofeliei Popii în Felii (rămîne discutabil scenariul, Lia Bugnar fiind mai degrabă o mimetică decît o originală, ca dramaturg). David Schwartz, furat de manifestul etno-social, încheie totuşi tezist povestea Alinei Şerban, pe care actriţa şi-a scris-o şi o interpretează la Teatrul Luni. Mult mai convingătoare e Alina Berzunţeanu, în povestea imaginată şi în-scenată (în dialog stilistic ecran – actor „viu“) de Peter Kerek la Teatrul Act, mizînd pe o permanentă ambiguitate între evadare şi permanentizare. Cum despre performanţele lui Borbély B. Emilia în mady-baby, după textul Geaninei Cărbunariu, am mai vorbit, rămîne doar de observat ciudăţenia opţiunii unice, în spectacolele cu un singur interpret, pentru actriţe. Să se fi încheiat dramele masculine? Graffiti.drimz al Alinei Nelega, dramaturg şi regizor aici, şi Blifat, după un text al lui Gabiel Pintilei, în regia lui Alexandru Mihail, ambele producţii ale Teatrului Odeon, au adus viaţa „la bloc“ fie, în primul caz, sub semnul unui soi de poezie brutală (nu permanent bine controlată), fie, în al doilea, sub semnul pastilei amare oferite în cel mai hazliu înveliş cu putinţă. În fine, concursul a mai cuprins şi spectacole „ciudate“, precum Playlist (un text defectuos pe care regizorul, Ovidiu Caiţa, nu l-a ajutat cu nimic, ba chiar din contră), muzicalul România 21, de la Piatra Neamţ, Ca pe tine însuţi, de la Teatrul Mic, ori Jack lunetistul, după Radu Macrinici, un spectacol plauzibil al lui Gelu Badea, cu o distribuţie, însă, imposibilă. La acelaşi capitol ar mai putea intra spectacolul lui Theodor Cristian Popescu după Baranga,Opinia publică, obiect artistic fără rost, cel mult o demonstraţie a incapacităţii textelor proletcultiste de a-şi depăşi limitele (şi asta pe bani democraţi, ca să zic aşa...). Nici rostul spectacolului Cît e de minunat al trupei britanice Forced Entertainment nu l-am priceput, un fel de interminabil, redundant şi obosit peste măsură. În schimb, premiera absolută a monodramei God is a gangster, scrise şi interpretate de actorul american Nick Mancuso, a însemnat o explozie de energie, ca şi spectacolul Borges vs. Goya, după Rodrigo Garcia, în viziunea lui Arnaud Troalic, produs de Teatrul Akté din Le Hâvre, regizorul avîndu-l ca partener de scenă pe Julien Flament. Două poveşti simple, discuţia halucinantă cu sine, cu pierduta familie şi cu Dumnezeu, în primul caz, tentativele ruperii de magma cotidianului operate de doi maturi care îşi regăsesc revolta, fie ea şi fără cauză (cum altfel?), a adolescenţei, în cel de-al doilea, umor trecut adînc prin bibliotecă şi prin ştiinţa scriiturii, minimalism scenografic şi maximalism, aşa-zicînd, al artei actorului, atent control al vibraţiei comune a tuturor participanţilor la actul artistic, fie ei emiţători ori receptori. Aşa stînd lucrurile, nici o latură posibilă a decodării nu a scăpat, de la politic la cea mai măruntă dorinţă de spus peştişorului de aur, de la amalgamarea postmodernistă la tandreţea cu lacrima în colţul ochilor a poveştilor care se potrivesc, pînă la urmă, oricărui palier social. Probabil abia de la aceste două performanţe absolute ar putea pleca discuţia necesară asupra rosturilor şi asupra instrumentelor teatrului la zi, de zi cu zi, care prea de tot şi de multe ori confundă rosturile obiectelor sociale şi nu ajută nicidecum civismul, fie călcînd stupid pedala acneică a stîngismului, fie pierzîndu-se în evazionisme fără cap şi coadă.


Nr. 575 Mai 2011 Cum a traversat timpul halca de carne roşie a lui Antoine… Autor: Mirela NEDELCU-PATUREAU Am dorit să vin la Festivalul de la Timişoara pentru că ştiam că am să văd aici altceva decît se face, în general, în restul ţării, unde se produce de ani de zile un teatru cu respect pentru tradiţii, de altfel, absolut onorabile şi chiar superbe; am ales să văd un teatru tînăr, viu şi, deci, încă imperfect, pentru că e pe cale să se facă, să se definească şi să ţină pasul, cu o anume naivitate pentru unii, cu ceea ce se face în lumea largă, unde toată lumea are dreptul de-acum să dea buzna. De altfel, problema e că, de fapt, lumea largă cam dă buzna în România fără ca unii să-şi fi dat seama, încurcaţi în nobile mantale… M-am aruncat, aşadar, în aceste cîteva zile bogate de festival, fără să mă aştept la extazuri absolute, care nu sînt treaba acestui tip de teatru, dar cu o curiozitate din ce în ce mai partizană. Mi-a trebuit un timp să înţeleg că în festival se împleteau două sau chiar trei fire; şi nu pentru că aş fi privit în treacăt programul, ci fiindcă cele trei fire se completau şi-şi răspundeau printr-o firească apropiere. Adăugaţi aici ambianţa unui oraş ezitînd parcă să treacă pragul verii, de o frumuseţe barocă şi puţin prăfuită, ceea ce sporeşte farmecul senin al acestei lumi, sustrasă în parte vulgarităţii zgomotoase ce mă asaltează adesea cînd pun piciorul în România. Festivalul de la Timişoara, cu cele două ramuri principale ale sale, atent la ceea ce se petrece în ţară, care începe să se deschidă către Europa prin două exemple bine echilibrate şi la care se adaugă un concurs naţional de dramaturgie, are o structură tematică puternică, ce îi permite să absoarbă intersecţiile cele mai neaşteptate. Lucrurile se complică în momentul cînd „profesioniştii profesiunii“ încearcă să judece apoi noul după vechile criterii, cele ale valorilor eterne. E imposibil să vrei să vorbeşti despre dramaturgia românească de astăzi fără să ţii seama de ceea ce se petrece în jur, de toate intersecţiile şi tentativele cu mize estetice diferite, înopen space sau în spaţii „de artă activă“, ca să reiau un subtitlu al programului. Forced Entertainment, trupă britanică aflată astăzi la 26 de ani de existenţă, a deschis programul cu un spectacol intitulat The Thrill of It All. (E oare nevoie să mai traduc acest titlu într-o ţară eminamente anglofilă cum a devenit România, a cărei capitală era poreclită odinioară Micul Paris? Pentru rezistenţii de odinioară, să traducem, aşadar,Cît e de minunat!). Într-un festival dedicat dramaturgului, mai mult, dramaturgiei de ultimă oră, aşa cum reiese din selecţia programului, un astfel de spectacol a oferit un punct de plecare deosebit de util. Or, ceea ce a reamintit aceast trupă este importanţa unei anumite metode de lucru, căci fenomenul e unul dintre cele mai caracteristice în teatrul european contemporan, este ceea ce în Franţa se cheamă l’écriture de plateau, magistral ilustrată, cu o fantezie dezlănţuită, de această trupă: improvizaţie colectivă, text şi spectacol elaborat pe scenă în creaţii colective unde se desprind cu greu numele regizorului, dar, mai ales, cel al dramaturgului. Însă dacă unii dramaturgi români, prezenţi şi ei în festival, sînt încă ataşaţi ideii de supremaţie a textului, o adevărată „textocraţie“, nu cred că scriitura de scenă ar fi o noutate exotică pentru mulţi dintre tinerii creatori. Cum a lucrat Gianina Cărbunariu încă de la Stop the tempo! sau Bogdan Georgescu, David Schwartz şi alţi adepţi ai unuiwork in progres permanent? În numele acestei confruntări, am văzut de toate la Timişoara şi, fără să dau premii, a fost un juriu pentru asta, aş vrea să mă opresc la cîteva titluri care m-au atras la Timişoara, pentru că, repet, e greu să le găsesc în altă parte. Am găsit aici confirmarea că în România şi dincolo de Prut se poate scrie extrem de febril, de exact, adesea cu talent şi cu o poftă evidentă de a înşfăca „realitatea aşa cum e“, formulă de tristă amintire, dar de bunăvoie asumată şi cu alte motivaţii. Nu ştiu dacă mai putem vorbi, la aproape zece ani de la debutul dramAcum şi la încă şi mai


mulţi ani de la Dramafest, de o dorinţă de provocare cu orice preţ, de nevoia de a striga cu disperare pentru a se face auzit; făgaşul a fost croit, curentul a pornit, şi ar fi trebuit să fie deja acceptat, înţeles. Să fie oare aşa pentru toată lumea? Am simţit aici unele rezistenţe critice certe. Am văzut însă pentru prima dată în acelaşi spectacol, pe aproape toţi membrii fondatori ai grupului dramAcum – coautori ai producţiei Roşia Montană, pe linie fizică şi pe linie politică, spectacol pe care-l aşteptam, îl doream, îl reconstituiam cu ochii minţii, din cronici, din interviuri, din cîteva mărturii de spectator. Cunoşteam metoda de lucru, cea a documentării pe teren, a rescrierii materialului cules şi tratat ca o ficţiune, metodă utilizată şi pentru 20?20 al Gianinei Cărbunariu; dar asta era partitura Gianinei, cum şi pînă unde o vor urma ceilalţi membri ai grupului? De bună seamă, e spectacolul cel mai complet, mai structurat al acestui festival, al acestei noi generaţii artistice: Gianina Cărbunariu, Andreea Vălean, Radu Apostol, regizori, şi Peca Ştefan, dramaturg. Va trebui citată aici Cristina Toma, venită din alt spectacol al Gianinei Cărbunariu,20?20, actriţă ce traversează mai multe episoade, extraordinar de inventivă, de disponibilă, de directă. Cele şapte episoade aleRoşiei... îmbină tehnici, unghiuri diferite de atac, mina rămîne undeva în urmă, cu misterele şi dramele ei, teatrul pune stăpînire pe scenă, şi aici, principala dificultate este ruptura de stiluri, dificultate care poate deveni un atu: dar dincolo de această observaţie ce ţine de tehnica intimă a întregului, ceea ce surprinde este faptul că după ce au solicitat, mitraliat publicul cu întrebări şi invitaţii să participe la joc, actorii se retrag şi lasă spectacolul în mîna publicului. Şi astfel, spaţiul acesta, cu întrebările şi misterele lui, aparţine, în final, publicului... E, poate, mult mai incitativ decît nevoia de a trage o concluzie de pe scenă, de a expune chiar propria lor opinie. Desprins din grup, Radu Apostol a venit cu un alt spectacol, Ca pe tine însuţi de Maria Manolescu, un spectacol de o graţie poetică fragilă, o poezie glacială şi concisă ca un desen în tuş negru, punctată de intermezzo-urile muzicale ale lui Bogdan Burlăcianu. E, fără îndoială, o altă fază în evoluţia artistică a acestor doi artişti, a căror sensibilitate am bănuit-o întotdeauna, sub aerele lor de copii teribili. Alina Nelega, „sora cea mare“ a grupului, a scris şi pus în scenă, la Studioul Teatrului Odeon din Bucureşti, Graffiti.drimz, un soi de portret nuanţat şi fără iluzii al generaţiei de teen-agers, jucat de altfel de studenţii din anii III şi II ai UNATC-ului, alături de profesorul lor Florin Zamfirescu. Din generaţia ce vine din urmă, post-dramAcum, cei mai apropiaţi, dar care aduc şi ceva în plus, mi s-au părut David Schwartz, cu un spectacol-document, Declar pe propria mea răspundere, scris după jurnalul Alinei Şerban, care e şi performera spectacolului, scurt, percutant, emoţionant, cu mijloace simple şi eficace; sau turbulentul Bogdan Georgescu (nu e nimic ironic aici, căci arta adevărată, în formaţiile ei de avangardă sau de gherilă, trebuie să tulbure, să deranjeze, să polemizeze...), cu proiectul său de artă activă Casa poporului. Stranie experienţă pentru spectatorii de teatru tradiţional, acest spectacol creat în lumea carcerală cu cinci deţinuţi şi trei actori profesionişti. Actorii-deţinuţi descoperă teatrul, sînt stîngaci, deloc profesionişti, dar infuzia de viaţă e reală, reciprocă între cele două grupuri de interpreţi. Nu e vorba aici de nici o intenţie terapeutică, e mai degrabă o expresie de solidaritate umană dincolo de orice limite şi prejudecăţi, fără nici un angelism naiv, am putea vorbi aici, după o observaţie bine-venită a profesorului Nicolae Mandea, de „experţi în experienţa de viaţă“ ca la Rimini Protokoll. Casa M a Centrului de Aarte Coliseum din Chişinău, pus în scenă de Luminiţa Ţîcu, este un alt spectacol-document despre violenţa în familie, pe scurt, despre soarta femeilor bătute. Regizoarea, Luminiţa Ţîcu, a jucat odinioară în unul dintre primele spectacole-document pentru publicul de limbă română, A şaptea kafana, de Nicoleta Esinencu, Dumitru Crudu şi Mihai Fusu, despre traficul de prostituate din Moldova spre Occident. Spectacolul de acum e cutremurător, de o violenţă fizică voită, ce atinge insuportabilul: mirosuri fecale, sînge crud şiroind dintr-o găină jumulită pe scenă, o violenţă ce sensibilizează, zgîrîie aproape spectatorul, aflat fără nici o scăpare faţă de faptele povestite. Un spectacol de o sinceritate desăvîrşită, de o savoare lingvistică ce îmblînzeşte parcă, prin „dulceţea graiului moldovinesc“, ororile povestite. Şi aproape într-una


dintre ultimile seri de festival am avut nu atît o revelaţie, cît o binevenită repunere la zi a unei judecăţi pripite. România 21, „piesă de tinereţe“ scrisă de Peca Ştefan la 21 de ani, în 2005, dar care, din nefericire, stă în picioare şi astăzi (şi mă refer aici la permanenţa necruţătorului tablou social şi politic descris în piesă), este un musical, gen rar jucat în România, cu eforturi actoriceşti evidente (ar trebui citaţi aici cei cinci interpreţi principali, printre care am recunoscut cu plăcere un tînăr premiat acum vreo trei ani la Gala Hop, Matei Rotaru) şi care ar mai merita să fie „periat“. Şi totuşi, recunosc că era gata să fiu mişcată pînă la lacrimi. Textul e deosebit de virulent, de sarcastic, îl citisem deja şi cunoşteam stilul dramaturgului, dar ceea ce am descoperit dintr-odată, graţie „lupei teatrului“, este faptul că violenţa, toată setea de provocare a acestui tînăr dramaturg nu sînt decît expresia faptului că nimic nu-i este indiferent, poziţie mult mai sinceră şi mai angajată decît a multor altor dramaturgi, clasici deja, în viaţă. Am reţinut cîteva exemple de teatru brut, cu un scris adesea febril, clocotitor, dar şi cu imperfecţiuni de structură, nefinisate după toate regulile artei... Dar despre ce artă e vorba aici? Aş fi putut să aleg un spectacol extrem de bine făcut, bine jucat, cu o piesă în care replicile, cinice şi versatile, sînt calibrate la milimetru, excelentul specacol Metoda după Jordi Galcerán, pus în scenă de Theodor Cristian Popescu la Teatrul Notarra, care a încîntat pe bună dreptate publicul şi criticii. Prin secolul al XIX-lea, naturaliştii, pe atunci artişti bătăioşi şi revendicativi, care, voind adevărul sau felia de viaţă, agăţau pur şi simplu hălci de carne de vită sîngerînde pe scenă, îi reproşau lui Eugène Scribe, care avea mare succes la publicul „burghez“, păcatul piesei bien écrite. Perfecţiunea stilistică nu le ajungea, naturaliştii, în frunte cu Antoine şi Zola, aveau nevoie de altceva, de adevărul vieţii, în primul rînd, de forme noi, cum mai zicea şi Treplev; faptul că au fost măturaţi apoi de alte avangarde, cu alte crezuri, cu tot atîta violenţă, este poate şi pentru că dacă avangardele sau curentele se succed în timp, fiecare cu adevărul ei imperativ, fiecare epocă îşi are adevărul ei.


Nr. 575 Mai 2011 Timişoara, pe linie fizică şi politică Autor: Iulia POPOVICI În unele formulare de evaluare de proiecte, pe la noi ca şi aiurea, se consideră că un anume procent din punctaj ar trebui acordat capitolului „originalitate“. Ei bine, în cazul festivalurilor de teatru, nimic nu e mai periculos decît originalitatea…

Din fericire, Festivalul Dramaturgiei Româneşti de la Timişoara nu e unul cu ambiţii de originalitate – ci unul care şi-a întărit, în timp, un foarte banal, şi cu atît mai valoros, concept de coerenţă: a devenit, în acest an, un eveniment dedicat dramaturgiei locale şi contemporane şi limbajelor specifice de punere în scenă a textului nou. Aportul internaţional – secţiunea care a cuprins de la un spectacol al companiei britanice Forced Entertainment la o montare franceză după textul lui Rodrigo García,Borges vs. Goya, trecînd printr-o producţie în aer liber a teatrului polonez Ósmego Dnia – e încă de stabilit şi de negociat, căci e în continuare evident că relaţia acesteia cu spectacolele româneşti invitate e complexă. Structurarea pe secţiuni a născut, şi ea, ceva ridicări din sprîncene – în ce priveşte relegarea proiectului Casa Poporului al lui Bogdan Georgescu într-o categorie proprie („artă activă“) –, care, probabil, se reflectă în caracterul excepţional al lucrului cu o echipă de actori profesionişti şi amatori, pentru moment deţinuţi ai Penitenciarului Craiova, într-un mod cu totul atipic pentru percepţia generală asupra „reeducării prin artă“. La fel, cîrcotaşi fiind, toate spectacolele au avut şi plusuri, şi minusuri – cazurile fericite, cele de mai jos, fiind cele în care virtuţile au covîrşit lipsurile.

Minus. Casa M, un spectacol documentar creat la Chişinău de Luminiţa Ţîcu, suferă la un singur capitol – nevoia de originalitate regizorală (care face, într-un final, ca la fiecare reprezentaţie, o găină în carne şi oase să moară pe altarul metaforei) –, eventual şi în ce priveşte dezordinea compoziţiei dramaturgice (care nu reuşeşte să lege istoriile paralele, dar nici nu alege să potenţeze rupturile). Plus. Spectacolul pune în scenă, în regim verbatim, o suită de monologuri ale unor femei abuzate de propriii soţi sau taţi, refugiate ulterior într-un adăpost pentru victime ale violenţei domestice sau care şi-au ucis călăii. Practica verbatim presupune o maximă fidelitate, pe de o parte, faţă de vocabular, preferinţe lingvistice, tipuri de formulare orală, iar pe de altă parte, faţă de întregul sistem paraverbal, mod de pronunţie, gestică şi mimică asociate. Iar cele patru actriţe din Casa M, Snejana Puică, Mihaela Strîmbeanu, Ina Surdu şi Irina Vacarciuc, au o tehnică de interpretare excelentă, de şcoală rusă de actorie, o adevărată descătuşare din chingile limbii artificiale de regăsit pe scenele moldoveneşti oficiale. Interesant e faptul că brusca irumpere a limbii de pe stradă în teatrul moldovenesc (deocamdată doar în cel independent) nu generează inconfort în interpretarea actoricească, aşa cum s-a întîmplat, multă vreme, cu stilul oral adus pe scenele din România. Plus. Roşia Montană/ Pe linie fizică şi pe linie politică e prima colaborare directă între membrii fondatori ai grupului dramAcum – un spectacol colectiv şi eclectic, cu bune şi cu rele. E însă o montare care pune la încercare abilităţile estetice ale actorilor de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, într-o manieră dintre cele mai fertile – mai ales în ce-o priveşte pe Csilla Albert. Trupa de la Cluj a fost, practic, virusată de prezenţa Cristinei Toma, o actriţă cu lungă experienţă în teatrul independent, despre care s-ar putea spune, pe drept cuvînt, că poate să facă orice.


Minus. La Timişoara, Roşia Montană… s-a jucat în condiţii tehnice mult sub cele de la Cluj, din raţiuni oficial necunoscute – o podea zgîriată, ca la repetiţii, ecrane de proiecţie boţite, de dimensiuni diferite şi înclinate în tot felul de unghiuri, cu un pistol de damă în loc de puşcă (într-o scenă cu un ecoterorism împuşcător de iepuri) –, iar năucelile supratitrării (de pe sus-pomenitele ecrane) sugerau că uneori nici textul nu era spus tocmai în ordinea aşteptată. Casa M şi Roşia Montană… au fost spectacolele preferate de juriul internaţional – şi trebuie spus că este pentru prima dată cînd o montare a Gianinei Cărbunariu (fie şi în colaborare) este premiată în propria ei ţară. Nici o îndoială că un juriu „local“ ar fi avut cu totul alte preferinţe – pentru că plusurile acestor spectacole sînt, din multe puncte de vedere, minusuri ale unui întreg sistem. Deşi se poate întîmpla şi altfel:În aer, textul premiat al Alexandrei Pâzgu, e un monolog cu totul şi cu totul ireverenţios faţă de tradiţie, teatralitate şi alte lucruri gingaşe, fiind, el însuşi, cît se poate de gingaş – iar Alexandra nu vine din turnul de fildeş al artiştilor talentaţi şi doar uneori înţeleşi, ci dintr-o şcoală de scriere dramatică, cea de la Tîrgu Mureş, fondată şi condusă de Alina Nelega. Pentru prima dată în ultimii ani, în ciuda sau poate chiar datorită divergenţelor de opinie asupra traseelor formative ale potenţialilor dramaturgi, a eternei dezbateri „inefabil vs. real“ şi a confruntărilor esteticii cu etica, pentru întîia dată, dramaturgia contemporană românească a părut la Timişoara a nu mai fi doar o promisiune de viitor, ci o versiune palpabilă a teatrului nostru.


Cele mai bune piese româneşti de azi, premiate la Timişoara Teatrul contemporan, între comunism şi ecologie 17 Mai 2011

de GABRIELA LUPU Oferta teatrală a Festivalui de Dramaturgie Românească a fost una foarte bogată şi pe gusturile tuturor spectatorilor, fie ei nostalgici, corporatişti, hipioţi sau ONG-işti. Duminică seară s-a încheiat în capitala Banatului tradiţionalul Festival de Dramaturgie Românească dublat anul acesta şi de o importantă componentă internaţională care a dus şi la o nouă denumire a evenimentului: Festivalul European al Spectacolului Timişoara FEST-FDR. Printre punctele de maximă atracţie ale evenimentului s-au numărat cele două spectacole ale coregrafului maghiaro-francez Pal Frenak, „Switch“ şi „Twins“. montarea de „teatru pe dos" a britanicilor de la legendara companie Forced Entertainment şi măreţul spectacol în aer liber „The Time of Mothers" al trupei Osmego Dnia, o adevărată epopee a istoriei Poloniei văzută din perspectiva mamelor de băieţi care au crescut pentru a fi soldaţi şi pentru a îngrăşa în războaie cu trupurile lor moarte pământul ţării. „Oare de ce, intraţi într-o sală de spectacol, vrem să „ne râdem" neapărat"? Festivalul a fost deschis de spectacolul „The Thrill of it All", cu titlul românesc „Cât e de minunat!", al trupei Forced Entertaninment. După cum se numeşte şi compania, în spectacol este vorba despre distracţia cu orice preţ practicată de teatrul şi filmul comercial. Kitschul, sclipiciul, paietele, perucile, grimasele de voie bună, într-un cuvânt tot „fake"-ul industriei de „distracţie" este pus la zid într-un spectacol-mostră de umor englezesc. Un grup de artişti, unii trecuţi de prima tinereţe, iau la puricat toate clişeele spectacolelor de entertainment prin care spectatorii sunt adesea „obligaţi" să se distreze. Cu un fals pe deplin asumat, cu perucile puse pe cap complet aiurea, cu dansuri dezarticulate pe muzică enervant de veselă, cu cântecele cretine cu versuri în japoneză şi cu îndemnuri heirupiste de „ce bine ne vom distra!" „We are going to have a wooooonderful- woooonderful time", „vai, cât e de minunat!", „nu-i aşa că ne simţim bine, nu-i aşa că ne simţim cu toţii grozav de bine?" rostite cu voci de păpuşi mecanice. O astfel de „păpuşă de plastic" era maestrul de ceremonii care îi soma pe artişti să facă bine să amuze spectatorii. Când unul dintre actori s-a declarat deprimat şi incapabil să fie „funny", a fost bătut măr de restul trupei. „Billy, nu eşti funny! Nu eşti funny deloc-deloc!", ziceau purtătorii vocilor mecanice în timp ce îi aplicau corecţii fizice celui care nu avea vocaţia fericirii comerciale. Rezultatul a fost un show absolut dement care evident că era mai mult de plâns decât de râs, şi care le-a dat spectatorilor nu atât entertainment (asta da răzbunare), cât multe teme pentru acasă de genul întrebărilor: „ce căutăm noi de fapt la teatru?" şi „oare de ce, intraţi într-o sală de spectacol, vrem să „ne râdem" neapărat"? Comunismul, reciclat şi recondiţionat


Dramaturgia românească contemporană a fost susţinută şi de montări pe texte româneşti intrate de multă vreme în manuale, ca „O noapte frurtunoasă" de Caragiale, în viziunea lui Alexandru Dabija, sau de texte deja ieşite din manuale, reciclate şi recondiţionarte precum comedia comunistă „Opinia publică" de Aurel Baranga, piesă care acum, la mai bine de 40 de ani distanţă de la premieră, are o cu totul altă semnificaţie. „Lectura" regizorului Theodor Cristian Popescu care a montat piesa la Teatrul Naţional „Radu Stanca" din Sibiu, este pe cât de amuzantă (la 20 de ani de la căderea comunismului ne dă mâna să râdem de realităţile societăţii socialiste multilateral dezvoltate), pe atât de amară pentru că piesa, cu iz de brigadă artistică, cuprinde toate elementele dătătoare de fiori reci pe vremuri, de la şedinţele de înfierare cu mânie proletară, delatori şi delaţiuni, trafic de influenţă, la acţiuni de urmărire, spionare, defăimare şi, pe cât posibil, de distrugere a „aproapelui" pentru beneficii mai mari sau mai mici. „Cestiuni" mult mai arzătoare şi la ordinea zilei au fost tratate în montarea care a şi câştigat Premiul pentru cel mai bun spectacol pe text românesc contemporan, „Roşia montană/Pe linie fizică şi politică" de Peca Ştefan, Gianina Cărbunariu şi Andreea Vălean, în regia lui Radu Apostol, Gianina Cărbunariu si Andreea Vălean, o co-productie a Teatrului Maghiar de Stat din Cluj şi a dramAcum. Autorii, în urma unei serioase şi ample documentări la faţa locului, au reconstituit din mai multe mărturii puzzle-ul complicat al problemelor cu care se confruntă locuitorii micii aşezări, săracă şi bogată în acelaşi timp, forţaţi să aleagă între a rămâne în casele lor strămoşeşti şi a le părăsi pentru bani şi în numele unui aşa-zis progres. Au mai fost acordate Premiul pentru cea mai bună interpretare actritelor Snejana Puică, Mihaela Strâmbeanu, Ina Surdu şi Irina Vacarciuc, interpretele spectacolului „Casa M" de Luminita Ţîcu, o productie Centrul de Arte „Coliseum" din Chişinău şi Premiul pentru cea mai bună piesă a anului care a revenit textului „În aer" de Alexandra Pâzgu. Organizatorii festivalului, conducătorii Teatrul Naţional din Timişoara, au decis ca Premiul pentru cea mai bună interpretare să poarte numele regretatului actor timişorean Ioan Strugari care s-a stins fulgerător anul acesta în luna martie la doar 29 de ani.


Revista Luceafărul nr. 25 / 2011 Dramaturgia obsedantei realităţi româneşti Doina Papp

De câţiva ani buni, Teatrul Naţional din Timişoara este fieful piesei româneşti de actualitate. Tradiţia pe care o continuă Festivalul şi Concursul FEST-FDR a fost legată din vechime de dramaturgia contemporană de pe la noi, dar revirimentul evenimentului ţine de un interes dirijat mai cu seamă spre piesa şi actualitatea de ultimă oră. Cum spunea directoarea teatrului timişorean, Ada Lupu Hausvater, scena poate ţine, astfel, loc de societate civilă, mai ales în vremurile de faţă, când vocea acesteia a cam amuţit. Principiul e respectat cu consecvenţă de actuala selecţioneră a Festivalului, Mihaela Mihailov, ea însăşi autor de teatru, care programează în cele opt zile de competiţie piese ce „secţionează critic realitatea imediată” (declaraţie din program). Problema e că, aşa secţionată, realitatea asta e tot în suferinţă şi poate teatrul riscă să-şi îndepărteze publicul, neoferindu-i decât oglinda hâdă a lumii de azi. Nu pledez pentru edulcorare şi nici pentru „înfierarea” de odinioară care venea doar dintr-un anumit unghi, dar parcă prea se vânează doar oribilul, mizerabilul, pitorescul nostru balcanic care nu produce artă fiindcă nici nu se caută elaborarea artistică, dar, să fim serioşi, nici teatru-document nu e. Nu de mult, la Teatrul Nottara a intrat pe afiş o piesă catalană, Metoda, adusă şi la Timişoara. S-a văzut în piesa asta bine scrisă că mai sunt şi alte teme de actualitate, chiar mai stringente (aici este vorba despre relaţiile de muncă şi modul de promovare într-o corporaţie), care pot fi abordate cu la fel de mare interes. Dar, cum spuneam, tinerii dramaturgi de pe la noi preferă ca inspiraţie fie trecutul comunist despre care au aflat din filme, cărţi sau mărturii televizate, fie subiectele tari, care merg la export, descriin-du-ne drept campioni la... prostituţie, hoţii, violuri sau certuri naţionaliste. Că juriul internaţional invitat la Timişoara să vadă bine în ce baltă clocită trăim a premiat Roşia Montană, pe linie fizică şi pe linie politică, spectacol realizat la Teatrul Maghiar din Cluj, în colaborare cu DramAcum, proiectul bine cunoscut al UNATC, e un semn bun, atestând nevoia unei anume extinderi a spaţiului tematic la subiecte cu ecou mondial, şi nu doar local. Autorii Gianina Cărbunariu, Andreea Vălean şi Ştefan Peca sunt cunoscuţi pentru izbânzile lor ca autori de teatru nou, mai ales că sunt familiarizaţi cu mediul internaţional pe unde s-au şcolit, iar unii dintre ei sunt chiar jucaţi. La fel de îmbucurător a fost şi premiul concursului de dramaturgie care are loc pe lângă acest Festival cu sprijinul Ministerului Culturii, al cărui juriu a premiat în acest an monodrama În aer a tinerei Alexandra Pâzgu de la Târgu-Mureş (bine îndrumată la cursurile Alinei Nelega), care a plăcut pentru prospeţimea observaţiilor ei şi pentru modul convingător în care se exprimă în cadrul unei aşanumite „dramaturgii observaţionale” (N. Mandea, preşedintele juriului). Au mai fost nominalizate parabola poetică a lui Şerban Foarţă, Pasărea ornic, şi piesa Ştiri, de Viorel Cojan, care exploatează cu voluptate, într-un limbaj mult prea colorat, materialul „diverselor” de la ora 5. Pe marginea acestor piese şi a concursului s-a discutat îndelung, mai cu seamă în privinţa necesităţii îndrumării în scrisul pentru scenă sau a sarcinilor ce le incumbă teatrelor privind montarea piesei româneşti. (Parcă o auzeam pe Tamara Dobrin certând secretariatele literare că nu promovează cum trebuie piesa românească.) Pe afişul Festivalului de la Timişoara, altminteri destul de variat, m-am bucurat să întâlnesc numele Alinei Nelega şi al piesei pe care a regizat-o la Teatrul Odeon, Grafitti drimz, găsind tonul adecvat şi chiar şi replica într-o zonă tematică altminteri plină de confuzie şi violenţe (relaţia dintre generaţii). La fel am apreciat mo-nodrama 9 grade la Paris (Teatrul Act), de Peter Kerek, text şi regie, interpretat ataşant de talentata Alina Berzunţeanu, aici în rolul unei femei debusolate. Cu spectacolul România 21 de Ştefan Peca, montat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ de regizoarea Pia Furtado (Italia), ne-am aflat în zona cabaretului politic cu bune rezultate interpretative, discutabil însă la nivelul propunerii cam subţiri a textului. La secţiunea „Intersecţii”, care vine să îmbogăţească oferta festivalului cu varii formule spectaculare, Teatrul Naţional din


Timişoara ne-a arătat, în premieră, spectacolul de teatru-dans Swich, în regia coregrafului maghiar Pal Frenak, care, cum zice programul, „vrea să ne schimbe percepţia asupra realităţii... militând pentru reînvăţarea şi reasumarea sensului corporalităţi”. Altfel spus, se dansează bine şi se compune vizual interesant, se vorbeşte, în schimb, cam inutil şi în dezacord cu imaginea. O experienţă oricum inedită pentru atât de dăruitul colectiv timişorean. Ne-am mai intersectat şi cu noua montare a Nopţii furtunoase de la Iaşi, a regizorului Alexandru Dabija, care mută mahalaua lui Caragiale în zilele noastre cu excesele ei de vulgaritate cu tot, „secţionate critic”, ce-i drept, de regizor. În decorul foarte ofertant, conceput de Dragoş Buhagiar, chiristigeria lui Dumitrache – Titircă e o şandrama în schele, ce se zgâlţâie de pasiunile amoroase şi fugărelile nocturne ale unei „umanităţi” în călduri. La temelia ei era cât pe ce să fie zidit Rică Venturiano de la „Vocea Patriotului Naţionale”. Au fost şi trupe străine pe la Timişoara, din Marea Britanie, Polonia, Ungaria, Franţa, care au diversificat afişul dând mult doritul aer internaţional festivalului şi posibilitatea unei poziţionări juste în context a piesei româneşti actuale. Fără prea mari surprize însă, fiindcă nu-l putem compara pe Peca, de pildă, cu Rodrigo Garcia, cel pus pe scandal (i-a provocat până şi pe protectorii animalelor), şi nici pe Gianina Cărbunariu cu ea însăşi, mai ales că spectacolul cu piesa Sold out, despre cum a vândut Ceauşescu saşii din România, n-a putut fi adus de la München. Inimoasă cum o ştim, Ada Lupu Hausvater şi-a făcut însă treaba, mobilizându-ne să gândim serios şi mai departe la soarta teatrului românesc şi a piesei de actualitate.


teatruNR. 210 • 1-15 iunie 2011

Timişoara. Festival Claudiu Groza

O

rganizată impecabil şi cu o ţinută de remarcat a competiţiei autohtone – cea care dă profilul consacrat

al evenimentului – a fost ediţia din acest an a Festivalului European al Spectacolului/Festivalul Dramaturgiei Româneşti de la Timişoara, derulat între 1-15 mai, sub egida Teatrului Naţional din oraşul bănăţean. Festivalul a inclus atât producţii româneşti cât şi străine, asigurând astfel o dinamică internaţională care să completeze dinamica indigenă a spectacolului teatral. În competiţia românească – pentru care ţin să o felicit pe dramaturgul şi criticul Mihaela Michailov, care a operat selecţia – au fost prezente 13 spectacole, de valori fireşte diverse, care conturează însă direcţia dramaturgiei autohtone în acest moment: preocuparea pentru actualitatea imediată, pentru subiectul fierbinte, chiar cu miză militantsocială. E o opţiune căreia personal îi văd o doză de risc, prin gradul de perisabilitate al temelor abordate, însă nu pot să neg că anumite proiecte de acest tip sunt acut-valide în acest moment. Ce au demonstrat textele jucate la Timişoara a fost faptul că limbajul teatral frust şi argotic nu exclude metafora, emoţia şi profunzimea situaţiilor dramatice, chiar dacă nu întotdeauna autorii conduc echilibrat cele două planuri ale discursului. Un spectacol care a suscitat vii discuţii la final a fost Declar pe propria răspundere de Alina Şerban (Teatrul Luni/tangaProject, Bucureşti), în regia lui David Schwartz, o relatare autobiografică tulburătoare şi care provoacă empatie despre traumele unei fetiţe de etnie romă, care încearcă să se integreze în „majoritate” asumându-şi trecutul şi particularitatea culturală. Alina Şerban, care joacă în spectacol, a susţinut cu o naturaleţe frisonantă şi o livrare de sine cu adevărat specială textul bazat pe propriile sale note diaristice, secondată excelent muzical de Cătălin Rulea – acesta executând live o partitură inedită, cu „instrumente” din cele mai neobişnuite. Declar pe propria răspundere este o creaţie cu miză socială evidentă, însă conţinută în reprezentaţie, deloc ostentativă sau tezistpedagogică. De aceea, discuţiile ulterioare, impregnate de interpretări marcat ideologizante, miau părut un pic abuzive. Un spectacol poate fi o pledoarie câtă vreme rămâne un act estetic, ceea ce acesta este, iar nu un discurs de antropologie socială. Felii de Lia Bugnar (Teatrul Naţional „Radu Stanca”, Sibiu) se doreşte a fi o poveste despre alienarea individuală, un scenariu destul de simplist, dar care îi permite actriţei Ofelia Popii, care interpretează toate personajele, un adevărat tur de forţă, construit din nuanţe, din tuşe foarte fine. Intriga are loc într-o familie de condiţie bună, la decesul „stâlpului casei”. Apar astfel în scenă o soţie alcoolică, a cărei căsnicie nu mai e demult ok, o fiică debusolată şi drogomană, o mamă/bunică voluntară şi înţelept-pragmatic-cinică, o slujnică derutată de degringolada din jur şi o maseuză care ar putea fi fosta amantă a defunctului. Textul nu e lipsit de articulaţii interesante, dar miza sa nu e decât o privire în intimitatea unui mediu anume. Ofelia Popii salvează partitura prin fineţea cu care şi-a conturat fiecare eroină, fără să ofere personaje net diferite, ci mai degrabă particularizate prin inflexiuni vocale şi expresie corporală. Rezultatul este un recital actoricesc de zile mari. Cu graffiti.drimz (Teatrul Odeon/Fundaţia Universal Artists Unforgettable), Alina Nelega mi-a dat impresia, în dubla ipostază de autor şi regizor, a unei inadecvări a discursului dramatic/scenic la miza asumată, aceea de a reda deriva intimă, căutarea şi dramele unei generaţii foarte tinere, separată de un hău de cea a părinţilor. Combinaţia de maturitate ofensiv-pragmatică, cu experienţelimită – de la consum de droguri la crimă – şi metaforă aproape poetică nu e validă, cel puţin nu în formula acestei montări. Ceva nefiresc, de „semnal de alarmă” moralist, a obturat permeabilitatea ansamblului. Am remarcat un excelent monolog al lui Florin Zamfirescu, însă evoluţia tinerilor studenţi-actori distribuiţi n-a fost convingătoare decât pe porţiuni reduse. Playlist de C.C. Buricea-Mlinarcic (Teatrul de Nord Satu Mare/Facultatea de Teatru din Cluj) a avut o reprezentaţie cu tempoul mai lent decât e necesar. Piesa înscenată de Ovidiu Caiţa face parte din formula de „dramaturgie a cotidianului” pe care autorul a practicat-o cu studenţii săi clujeni, şi abordează evoluţia unei familii din anii 1980 până în prezent. Apăsarea sistemului comunist, „binefacerile” capitalismului, dar şi drama de final – sinuciderea fiicei cu carieră în Vest – sunt redate prin intermediul unor situaţii cu oglindire generală. Un handicap al textului – care la lectură este


delicios – se dovedeşte în scenă tocmai această baleiere cronologică, intriga diluându-se la un moment dat. Dincolo de ritmul nepotrivit al spectacolului de la Timişoara, Ovidiu Caiţa a reuşit să imprime intrigii nota de culoare, de pitoresc care îi dă farmecul. Excelent momentul de început, cu un „recital” pionieresc de cântece şi poezii despre partid şi Ceauşescu, ca şi secvenţa care descrie viaţa sub comunism. Momentele ulterioare sunt însă ceva mai „jos” decât prima parte, astfel că oboseala spectatorilor se accentuează. De remarcat evoluţia excelentă a actorilor care au jucat „familia Pogăcean”: Agnes Lorincz, Radu Botar şi Diana Turtureanu, ca şi flash-urile coregrafice. Blifat de Gabriel Pintilei (Teatrul Odeon) ar fi meritat, după, părerea mea, laurii competiţiei de dramaturgie românească (premiul a revenit spectacolului Roşia Montană/ pe linie fizică şi pe linie politică al Teatrului Maghiar din Cluj). Spectacolul montat de Alex Mihail este o privire în interiorul unei familii oarecare din România de azi, cu un verosimil al situaţiilor şi o acuitate a interacţiunilor umane, alături de un declic vag horror, care l-ar fi îndreptăţit la titlu. Aparent normala familie cu părinţi de vârstă mijlocie şi trei copiii trăieşte aproape clişeic: tatăl şi mama îşi avertizează mereu pruncii că ei muncesc din greu şi fac sacrificii, fiul cel mare încearcă să evadeze din mediul sufocant, sora adolescentă trăieşte dramele vârstei, cu crize de plâns şi exces de intimitate, fiul cel mic e neglijat de toţi şi întrebat doar dacă şi-a făcut lecţiile. Până când o obişnuinţă a casei – spionarea pe la uşi pentru a aflat secretele celorlalţi – surpă acest univers: se află că mama ar avea cancer, că sora ar fi lesbiană, că fratele cel mare ia droguri. „Răspândacul” diabolic al veştilor e fratele cel mic, un adevărat maestru al aflării tainelor domestice. Absolut splendid, cu un tonus excelent, au susţinut actorii Laurenţiu Lazăr, Angela Ioan, Mihai Smarandache şi Ioana Anton acest spectacol, în scenografia ingenioasă şi pitorească a Laurei Paraschiv. „Eroul” serii a fost înă puştiul de doar 11 ani David Petcu, extrem de sigur pe sine şi dinamic nu doar pe scenă, ci şi la discuţii. Blifat e o poveste cu ţintă imediată, dar are un grad de exemplaritate uimitor. Orice român se poate regăsi în poveste, indiferent de unde vine şi ce familie ar avea. Nota de suspans a finalului salvează textul de sordid şi-l duce într-o zonă de „o fi aşa, n-o fi aşa” care-i deschide orizontul. Poezia, aici însă complementară universului sordid al oamenilor fără adăpost, apare şi în Ca pe tine însuţi de Maria Manolescu (Teatrul Foarte Mic), în versiunea de scenă a lui Radu Apostol. Un fost preot, o tânără labilă şi un tânăr rătăcit în lumea promiscuă a unui oraş bântuit de ger sunt eroii acestei stranii poveşti despre moarte, iubire, singurătate şi părăsire, în care discursul mistic e parcă al unui Dumnezeu pedepsitor. Primăvara nu aduce viaţa, ci moartea, iar preotul care-şi doreşte să moară atunci e martorul pieirii altcuiva. Spectacolul în care joacă Mihai Gruia Sandu, Mihaela Rădescu şi Viorel Cojanu are un soi de hieratism al discursului care-l uscă oarecum de emoţie, aceasta fiind însă sesizabilă la final şi dăinuind în memoria afectivă a spectatorului. Mulţi se pot însă pierde pe drum din cauza prea multelor metafore ale textului şi a ritmului uşor estompat al spectacolului. Tot despre „homleşi” şi Dumnezeu este vorba şi în God is a gangster, one man show-ul jucat la Timişoara de un invitat special al festivalului, actorul canadian Nick Mancuso. Eroul pe care-l interpretează e un vagabond new-yorkez care se răfuieşte cu Dumnezeu într-o friguroasă noapte de Crăciun, imaginându-se el însuşi Dumnezeu. Scenariul, scris chiar de Mancuso şi citit în engleză, într-o formulă de convenţie teatrală dusă la extrem, alătură savuros şi frisonant trimiteri la Biblie, aparteuri argotice, ghiduşii lexicale, o imagerie dezlănţuită. Performanţa lui Nick Mancuso a fost de o intensitate care a frizat incandescenţa uneori. Forţa dramatică, cruzimea fără limite a pledoariei, temele ridicate de spectacol fac din God is a gangster o provocare nu doar teatrală, ci şi umană,pur şi simplu. În fine, fără să epuizez întreg programul festivalului timişorean, mai remarc un proiect al regizorului Bogdan Georgescu şi actorului Alex Calangiu, realizat cu deţinuţi din Penitenciarul Craiova. Casa poporului e un spectacol de doar 45 de minute, a cărui acţiune are loc într-o garsonieră strâmtă din Anvers, unde nişte interlopi români pregătesc o lovitură. Apariţia în spaţiul respectiv a doi „musafiri” neaşteptaţi, un tânăr şi soţia sa gravidă, provoacă o dramă. Casa poporului are un deficit de intrigă, din cauza duratei – impusă de participarea proiectului la un festival al penitenciarelor – însă de remarcat aici ar fi profesionalismul cu care actorii amatori – Mircea Ionaşcu, Dumitru Pandele, Irinel Neaga, Dragoş Măru Bran, Cristian Pătru – au făcut faţă celor trei actori profesionişti prezenţi în scenă, Iulia Lazăr, Raluca Păun şi Alex Calangiu. Festivalul de la Timişoara este cel mai fast eveniment naţional dedicat textului românesc pentru teatru, şi nu pot decât să sper că existenţa sa va determina cât mai multe teatre să monteze texte autohtone, indiferent de anvergura lor, ca exerciţiu de dinamică al scriiturii dramatice indigene.


Invitaţie pentru dramaturgi la, de la TNT Publicat la data de 19 ianuarie 2011 de Alecsandra Stanici Teatrul Naţional din Timişoara invită dramaturgii şi scriitorii români să creeze piese pentru Festivalul Dramaturgiei Româneşti. Piesa care va fi desemnată câştigătoare va intra în stagiunea Naţionalului de pe Bega.

Concursul organizat de Teatrul Naţional Timişoara se adresează dramaturgilor de limbă română, debutanţi sau consacraţi, din România sau diaspora. Piesele sunt aşteptate până în data de 4 martie, data poştei. Ele trebuie trimise într-un plic cu specificarea „pentru Concursul Naţional de Dramaturgie”, pe adresa Teatrului Naţional Timişoara, str. Mărăşeşti nr. 2. În plic trebuie să fie un CD cu textul intrat în concurs şi textul printat, scrise cu diacritice. Într-un plic separat, autorul va trimite titlul piesei. „Acest al doilea plic, care va fi sigilat, va conţine coordonatele autorilor şi va fi deschis de juriu după desemnarea textelor câştigătoare.”, a precizat Carla Odette Stiassny, din partea Naţionalului timişorean. Detalii suplimentare pot fi obţinute la numerele de telefon 0256/201288, 0745/508595 sau 0752/113551 ori pe e-mail comunicare@tntimisoara.com sau tntm.office@tntimisoara.com. Festivalul Dramaturgiei Româneşti se desfăşoară în perioada 7 – 15 mai 2011. În cadrul atelierului de scenaristică ce va avea loc la Timişoara, cele trei texte desemnate de juriu ca finaliste vor fi prelucrate, iar piesele vor fi prezentate publicului în spectacole-lectură. Cele trei finaliste vor fi publicate într-un volum editat de Teatrul Naţional Timişoara. Piesa câştigătoare se va juca în decurs de un an de la momentul adjudecării premiului.


Începe Festivalul Dramaturgiei Româneşti Publicat la data de 06 mai 2011 de Georgeta P. O piesă a timişoreanului Şerban Foarţă este între preferatele juriului Concursului Naţional de Dramaturgie, care începe sâmbătă. Sala Mare a Teatrului Naţional Timişoara va găzdui momentul festiv al deschiderii ediţiei 2011 a Festivalului European al Spectacolului Timişoara – Festivalul Dramaturgiei Româneşti, urmat de spectacolul-eveniment „The Thrill of it All”, al companiei britanice Forced Entertainment.

TNTm a anunţat, vineri, piesele de teatru selectate pentru a intra în finala concursului de dramaturgie. În urma analizării celor 64 de texte, juriul format din teatrologul Oana Borş, dramaturgul Mihaela Michailov, conf. univ. dr. Nicolae Mandea (UNATC), teatrologul Dan-Marius Zarafescu şi secretarul literar al Teatrului Naţional Timişoara, Codruţa Popov a selecţionat: „Pasărea Ornic”, de Şerban Foarţă, „În aer (Destăinuirile unui tînăr autor dramatic)”, de Alexandra Pâzgu, şi „ştiri”, de Viorel Cojanu. „Cele trei texte vor fi analizate şi prelucrate în modulul Atelierele Concursului Naţional de Dramaturgie din cadrul FEST-FDR, în echipe formate din cei trei autori, regizorii Mihaela Lichiardopol, Ion-Ardeal Ieremia, respectiv Sabin Popescu şi actori ai Teatrului Naţional Timişoara. Spectacolele-lectură vor oferi juriului suportul necesar pentru a decide cîştigătorul premiului Cea mai bună piesă a anulu”, a declarat Codruţa Popov, secretarul literar al TNTm. Teatrul Naţional Timişoara organizează, în cadrul festivalului, şi un atelier de arta actorului, cu celebrul regizor şi actor japonez Yoshihiro Kurita. Specialist în dansul şi în teatrul tradiţional nipon, Kurita este preocupat de ritualizarea spectacolului de teatru. În ultimii şapte ani, el a cercetat din acest punct de vedere dramaturgia shakesperieană, proiectînd o perspectivă nouă asupra unor texte-cult ale teatrului european: „Macbeth”, „Regele Lear”, „Othello”, „Povestea de iarnă”, „Hamlet”, „Furtuna”. Yoshihiro Kurita este invitat la toate marile festivaluri Shakespeare din Europa. În România, spectacolele regizorului şi actorului japonez au fost prezente pe scena Festivalului Shakespeare de la Craiova, precum şi pe scenele teatrelor din Cluj, Oradea şi Botoşani.


Grupul britanic Forced Entertainment, pentru prima dată în România!

Teatrul Naţional Timişoara

Grupul britanic Forced Entertainment, cu o istorie de 25 de ani pe scena experimentală europeană și un loc numai al său în istoria spectacolului contemporan, va deschide Festivalul European al Spectacolului Fest - FDR, cu spectacolul Cât e de minunat, pe 7 și 8 mai, de la ora 19.00 în sala mare a Teatrului Național din Timișoara. Cât e de minunat!, o creație colectivă a membrilor Forced Entertainment, dizolvă granițele dintre teatru, dans, stand-up comedy și artă vizuală, iar rezultatul este deopotrivă amuzant și tragic. Duminică, 8 mai, ora 11, la Teatrul Național din Timișoara, în foaierul Sălii 2 va avea loc dezbaterea - Forced Entertainment: 25 de ani de experiment teatral, cu participarea membrilor grupului. Moderatorul întâlnirii va fi Cristina Modreanu. Cu această ocazie, se va lansa și cartea Momentul zero al teatrului: 20 de ani de Forced Entertainement, semnată de directorul artistic al companiei, Tim Etchells. Cartea este prima apariție din Colecția Scena.ro & TNTm. Apariția volumului este susținută de British Council și Teatrul Național din Timișoara, în cadrul Festivalului European al Spectacolului – FEST-FDR. Nu uitați, Scena.ro nr. 12, care conține un dosar Tim Etchells și Forced Entertainement poate fi cumpărată în timpul Festivalului European al Spectacolului Fest - FDR la prețul special de 10 lei. Organizatorii mulțumesc British Council pentru ajutorul dat în prezentarea pe scena românească a acestor artiști unici.


Japonezul Yoshihiro Kurita preda arta actorului la Timisoara

Actorul şi regizorul japonez Yoshihiro Kurita, directorul Companiei Ryutopia din Niigata, susţine la Timişoara un work-shop de arta actorului. Sub genericul „De la teatrul Nō la Shakespeare”, atelierul se desfăşoară în 13 şi 14 mai, în cadrul FEST-FDR organizat de Teatrul Naţional Timişoara. Reunoscută drept una dintre cele mai importante trupe japoneze, compania Ryutopia din Niigata şi-a propus să realizeze un ciclu de spectacole Shakespeare. Director al trupei şi iniţiatorul acestui program cultural, Yoshihiro Kurita a invitat mai mulţi regizori japonezi, dar şi occidentali, să monteze texte shakespeariene. Spectacolele îmbină tradiţia artei japoneze cu modalităţi ale teatrului occidental. „Macbeth” (2003, 2004) şi „Regele Lear” (2004, 2005) au fost jucate cu succes la Niigata, Tokio, Nagoya şi Osaka, Ryutopia Noh Teatre Shakespeare din Niigata devenind «brandul» unei noi forme de artă, în care coexistă profunzimea şi subtilitatea simbolurilor teatrului nipon tradiţional cu expresia artistică occidentală. „Folosind tehnica şi spiritul teatrului japonez, piesele lui Shakespeare ar putea fi revitalizate într-un mod special, aproape de neimaginat”, declara Yoshihiro Kurita, citat de publicaţia Asahi. „Specialist în dansul şi în teatrul tradiţional nipon, Yoshihiro Kurita este preocupat de ritualizarea spectacolului de teatru. Astfel, în ultimii şapte ani a cercetat din acest punct de vedere dramaturgia shakesperieană, proiectând o perspectivă nouă asupra unor texte-cult ale teatrului european: „Macbeth”, „Regele Lear”, „Othello”, „Povestea de iarnă”, „Hamlet”, „Furtuna”. Yoshihiro Kurita este invitat la toate marile festivaluri Shakespeare din Europa: Ungaria, Germania, Polonia etc. În România, spectacolele regizorului şi actorului japonez au fost prezente pe scena Festivalului Shakespeare de la Craiova, precum şi pe scenele teatrelor din Cluj, Oradea şi Botoşani”, subliniază Codruţa Popov, secretarul literar al TNT. După Timişoara, artistul japonez va conduce un atelier de arta actorului la Bucureşti. Yoshihiro Kurita a studiat formele scenice japoneze cu actriţa şi dansatoarea Murasaki Fujima şi actorul de teatru kabuki Ennosuke Ichikawa. In 1998, Kurita a montat spectacolul muzical „Sleep in the forest of Shanpo”, care marchează şi debutul său regizoral. Compania Ryutopia va realiza apoi o serie de spectacole muzicale: „La Petite Fadette”, „Nobody’s Boy” etc. Yoshihiro Kurita regizează şi interpretează, joacă în spectacolele lui sau ale altor regizori care montează la Ryutopia. A semnat spectacole ca „Richard III”, „Regele Lear” sau „Hamlet” – montare distinsă cu The Tokyo Fine Arts Theatre’s Musical Monthly Excellence Prize. Incepand cu 2003, conduce proiectul „Ryutopia Noh Theatre Shakespeare Series”.


Publicat la data de 08 mai 2011 de Georgeta P. Duminică, de la ora 21, în sala Studio a Teatrului Naţional Timişoara, FEST-FDR aduce în faţa publicului “God is a gangster”, un performance de 75 de minute, în limba engleză, în manieră hollywoodiană. Spectacolul este produs americanul Nick Mancuso.

În seara de Ajun, într-un oraş nord-american fără nume, un om al străzii, alcoolic şi bolnav mintal este convins că este Dumnezeu. Neputând face faţă suferinţei, el cade pradă halucinaţiilor, încercînd să convingă un public imaginar că nu fiul său Isus este cel ce trebuie divinizat, ci chiar el însuşi. Povestea se construieşte în flash-uri din diverse vieţi care ar putea sau nu fi reale. Este el oare Dumnezeu? Este oare Iov, personajul biblic? „Povestea a fost inspirată şi de Cartea lui Iov din Biblie, şi prima încercare de a o scrie a fost în urmă cu mulţi ani, cu titlul de «Job’s Job» (Jobul lui Iov). Cartea lui Iov este una dintre cele mai vechi poveşti ale civilizaţiilor occidentale şi vorbeşte despre un om bun căruia Dumnezeu îi testează puterea de a îndura suferinţa, pentru a-i dovedi Satanei tăria credinţei sale. În poveste, Iov îndură chinurile la care este supus şi îşi recapătă prosperitatea. În «God is a Gangster», vagabondul moare îngheţat, cu inima frântă de boală şi alcool, precum şi de pierderea cumplită pe care nu a mai putut-o îndura. Totuşi, poate că în moartea sa există o licărire de speranţă în renaşterea într-un rai despre care nu ştim, de fapt, nimic. În timpurile moderne avem multe de învăţat din povestea lui Iov, multe de învăţat despre compasiune şi despre responsabilitatea faţă de aproapele nostru”, spune Codruţa Popov,. secretarul literar al Teatrului Naţional Timişoara. Înainte de spectacol, de la ora 19, în Sala Moruzan, Nick Mancuso îşi invită publicul la un dialog despre Hollywood, film şi teatru în general, în compania regizorului Alexander Hausvater, în cadrul evenimentului intitulat „Nick Mancuso: From Hollywood with Love”.


FESTIVALUL DRAMATURGIEI ROMÂNEŞTI 2011 3 Mai, 2011

Realitatea românească are nevoie de texte care să o reprezinte, este concluzia selecţionerului ediţiei din acest an al FEST- FDR Mihaela Michailov, iar secţiunea FDR a festivalului vine să întărească această convingere. Spectacolele care completează în acest an lista competitorilor pentru Cel mai bun spectacol pe un text românesc - supuse aprecierii unui juriu exclusiv internaţional, abundă în subiecte autentice şi imediate, conturând o direcţie în care vocile teatrale se individualizează din ce în ce mai pregnant. Abordat teatral din prisma trio-ului Peca Ştefan, Andreea Vălean, Gianina Cărbunariu, Roşia Montană - aşa cum locul îşi defineşte coordonatele în spectacolul cu acelaşi titlu prezentat de Teatrul Maghiar din Cluj - depăşeşte calitatea de subiect “fierbinte” şi deschide o discuţie mai largă despre lume, despre moralitate într-o societate polarizată. Producţia Teatrului Luni de la Green Hours, „Declar pe propria răspundere”, reconfigurează, plecând de la jurnalul unei tinere de etnie romă, un traseu iniţiatic finalizat în acceptare şi definire a propriei identităţi. În „Blifat”, spectacolul Teatrului Odeon din Bucureşti, un puşti în vârstă de opt ani îşi pedepseşte familia pentru intoleranţă şi pentru moştenirea genetică pe care a primit-o (în rolul tatălui, Florin Zamfirescu). Cameleonica Ofelia Popii – laureată a premiului UNITER tocmai pentru interpetarea din acest spectacol – recrează în „Felii”, producţie a Teatrului Naţional „Radu Stanca” din Sibiu, cinci destine feliate iremediabil în faţa morţii bărbatului aflat în centrul existenţei acestora. „Cu România 21”, Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ propune o piesă-întrebare, o încercare de a diseca în stil brechtian tot ceea ce înseamnă istoria recentă a României. Sunt doar câteva mostre ale unei dramaturgii care îşi fundamentează parcursul. În cuvintele selecţionerului Mihaela Michailov, care va modera dezbaterile cu public programate la finalul fiecărui spectacol, „Dramaturgia românească de azi ne confruntă cu scriituri şi abordări multiple – de la documentarea istoriilor personale la explorarea istoriei unor comunităţi, de la sondarea trecutului recent la comentariul plural al unui eveniment actual. (...) Dramaturgia contemporană secţionează critic realitatea imediată. O interoghează, o incomodează, o fragmentează simbolic pentru a-i putea reseta ordonarea. Dramaturgia contemporană este un proiect de cercetare şi dezbatere cu miză politică şi socială”. Secţiunea FDR a FEST-FDR 2011 1. Declar pe propria răspundere de Alina Şerban, regia David Schwartz, Teatrul LUNI de la Green Hours, Bucureşti – duminică, 8 mai, ora 17:00, Studio 5 2. Felii de Lia Bugnar, Teatrul Naţional Radu Stanca Sibiu – Luni, 9 mai, ora 17:00, Sala 2 3. graffiti.drimz de Alina Nelega, regia Alina Nelega, Teatrul Odeon, Bucureşti - marţi, 10 mai, ora 17:00, sala TMT/TGST


4. Playlist de C.C.Buricea Mlinarcic, regia Ovidiu Caiţa, Teatrul de Nord Satu Mare - marţi, 10 mai, ora 19:00, Sala Mare TNTm 5. Casa M , un spectacol de Luminiţa Ţicu, Centrul de arte Coliseum Chişinău - marţi, 10 mai, ora 21:00, Studio TMT 6. Jack Lunetistul de Radu Macrinici, regia Gelu Badea, Teatrul de Nord Satu Mare - miercuri, 11 mai, ora 18:00, Sala mare TNTm 7. Blifat de Gabriel Pintilei, regia Alex Mihail, Teatrul Odeon Bucureşti - miercuri, 11 mai, ora 21:00, sala TMT/TGST 8. Ca pe tine însuţi de Maria Manolescu, regia Radu Apostol, Teatrul Foarte Mic Bucureşti - joi, 12 mai, ora 17:00, Sala TMT/TGST 9. Roşia Montană / pe linie fizică şi pe pe linie politică , texte de Peca Ştefan, regia Radu Apostol, Gianina Cărbunariu şi Andreea Vălean, Teatrul Maghiar de Stat Cluj - joi, 12 mai, ora 19:00, Sala 2 10. Ich Clown de Vera Ion şi Sorin Poamă, trupa TureT - vineri, 13 mai, ora 17:00, Studio 5 11. 9 grade la Paris , scenariul şi regia Peter Kerek, Teatrul ACT Bucureşti - vineri, 13 mai, ora 19:00, Studio TMT 12. mady.baby de Gianina Cărbunariu, regia B. Fülöp Erzsébet, Teatrul de Stat „Csiky Gergely” Timişoara (spectacol în limba maghiară cu traducere la căşti) - sâmbătă, 14 mai, ora 14 şi 16, microbuzul TMT 13. România 21 de Peca Ştefan, Teatrul Tineretului Piatra Neamţ, regia Pia Furtado - sâmbătă 14 mai, ora 19:00, sala Mare TNTm


Alles anders, alles neu? Internationales Theaterfestival im rumänischen Timisoara “Heute liegt das Augenmerk nicht mehr auf den großen Theater-Metropolen”, Iris Laufenberg (Leiterin Berliner Theatertreffen 2011) “Alles anders, alles neu!” lautet der Slogan des Berliner Theatertreffen 2011, das fast zeitgleich zum FESTFDR Timisoara / Rumänien stattfand. Zehn Stücke aus Deutschland, Österreich und der Schweiz wurden von einer radikal geänderten Jury in und für Berlin ausgewählt, die den weniger bekannten Namen, nicht den großen Bühnen das Podium bereitet”, so die Macher des Festivals. “Ein Triumph des Off-Theaters und der Newcomer unter den Theatergrößen. “Da ist mehr Leben enthalten. … Die großen Theatermetropolen sind nicht schlechter, als sie sonst waren. Aber das Augenmerk liegt nicht mehr alleine auf so Laufenberg weiter. 82 Veranstaltungen in 18 Tagen, Diskussionsrunden, Workshops und szenische Lesungen inklusive. Das hört sich verdächtig gleich in Rumänien an. Wurde abgeschaut? Haben Ada Hausvater (Chefin des Teatrul National Timisoara), Michaela Michailov (verantwortlich für die rumänische Sektion des Festivals) und Cristina Modreanu (verantwortlich für den neuen internationalen Part in Richtung dessen, was europäisch modernes Theater ausmacht) nach Berliner Vorbild gehandelt? Nein, hier handelt es sich nicht um geistiges Plagiat, hier haben die Macher verstanden, was in der Luft liegt und sie gestalten kreativ das, was in Zukunft die Tendenzen ausmacht: „Soziale Themen definieren eine europäische Identität des neuen rumänischen Dramas und dramaturgischen Geschehens“, so Ada Hausvater zum veränderten Konzept ihres Festivals. Sie will das geschichtsträchtige westrumänische Timisoara als Hauptveranstaltungsort des rumänischen Dramas in die Landkarte europäischen Theatergeschehens integrieren. Nicht die Wurzeln vergessen, darauf besinnt sich die Theaterchefin und hat mit Michaela Michailov - selbst Schriftstellerin - eine verantwortungsvolle Mitstreiterin, die in 2011 zum 2. Mal die Auswahl rumänischer Dramaturgie gestaltete. „Wir brauchen eine pointierte Auswahl aus dem gegenwärtigen Theaterschaffen. Das schärft den Blick und zeigt der Politik, was los ist. Dr. Nike Wagner (Künstlerische Leiterin Kunstfest Weimar) Aber trifft das (18.) FEST-FDR in neuem Gewand den Nerv der Zeit? Namen wie u.a. Alina Serban, Lia Bugnar, Alina Nelega, Radu Macrinici, Gabriel Pintilei, Stefan Peca, Gianna Carbunariu, Andreea Valean, Sorin Poama, Vera Ion, Peter Kerek, Bogdan Georgescu, Maria Manolescu und deren Arbeiten auf einmal zu erleben, ist nur einmal jährlich, und zwar in Timisoara möglich. Ein Grund für mich, dieses Festival nicht aus den Augen zu verlieren, zeigt es doch, was in Rumänien jung und gut auf dem Theater ist. Sind sie alleine jedoch nicht zu wenige, um ein derart großes Land mit geballter kultureller, ethnischer und vor allem politischer Auseinandersetzung zu vertreten? Soll doch das Festival auch dem Nachwuchs zum Anreiz dienen, sich mit dem Alltag und der Politik auseinander zu setzen.


Die vielen Theatervorstellungen machen nicht satt, sie machen Hunger auf mehr, auf anderes. Was wäre aber heutzutage ein Festival, wenn die Publikumsmagnete fehlen würden, sagten sich Hausvater und Co. und haben flugs dem Festival einen neuen Hype gegeben, um es in die europäische Bewegung moderner Theaterphänomene einfließen zu lassen. Eine clevere Idee, die in Stadt und Region Timisoara mit zahlreichen multikulturellen Wurzeln wie die Saat auf dem Acker aufgehen kann. Wo sonst, wenn nicht im Westen Rumäniens? Hier haben die Kulturverantwortlichen die Politiker vielleicht überzeugt, und es wird sich auszahlen, diesen Weg einmal eingeschlagen zu haben. In einem anderen Kontext profitiert von dieser Denke das Theaterfest in Sibiu, dem die Kulturhauptstadt 2007 den nötigen Aufschwung gegeben hat, und wo man es verstanden hat, Rumänien auf intellektueller Ebene vermischt mit effektivem kulturtouristischen Angebot einen Platz im europäischen Festivalkalender zu festigen. Timisoara hat mit Neugestaltung und Ausdehnung seines Festivals wieder einen Schritt in die Zukunft getan, nicht nur in die des Theaters, das hat man schon damit bewiesen, indem man von Garcia bis Frénák die theatralische Bandbreite festgelegt hat. Auch für den so bedeutsamen kulturtouristischen Markt sind hier 2011 weitere Grundsteine gelegt worden, auf dem man unbedingt weiter experimentieren und ausfindig machen sollte. Internationale Gäste und Inszenierungen runden das Bild des neuen Festivals ab. (Alle Aufführungen werden zusätzlich ins Englische übersetzt.) Hier sei mir erlaubt, von meiner Aufgabe als Berichterstatter abzuweichen, um ein paar Worte ganz subjektiv über Vorstellungen zu verlieren, die mich am meisten angesprochen haben. Der ungarische Choreograph Pál Frénak agierte nonverbal mit seinem Ballett „Twins“, einem atemberaubenden Modern Dance Geschehen im emotionalen Raum von Zwillingsbrüder oder auch Zwillingsmarionetten, je nachdem wie sie miteinander klarkommen und das ungewöhnliche Leben in dieser Zweierverbindung meistern. Mit „Switch“ schrieb er für das Nationaltheater ein eigenes tragisch-komisches Stück, das in unterschiedlich virtuellen Räumen spielt. Mit „Borgos vs. Goya“ von Rodrigo Garcias, in einer französischen Interpretation, wurde ein weiteres Mal ein Star des internationalen Theatergeschehens nach Rumänien verpflichtet, sicher ungewohnt und keine leichte Kost. Aus Chisinau (Moldavien) bestachen vier Schauspielerinnen, ein Fahrrad und riesige Einweckgläser mit „M House“ von Luminita Ticu, vielleicht in Anlehnung an „Die Krankheit der Familie M“ von Fausto Paravidino (den Besuchern von erfolgreicher Inszenierung vor Ort ein Begriff). Eine bittere Chronik von häuslicher Gewalt, die sich - anders als bei Paravidino - ausschließlich und in voller Brutalität gegen Frauen richtete, eine psychotherapeutische Sitzung in Form einer erschütternden Dokumentation, an der das Publikum teilhaben musste. Eines mag noch Erwähnung finden: Die Inszenierung von Radu Apostol des Maria Manolescu Stücks „As Thyself“ hat mich sehr ergriffen. Vor ein paar Jahren war mir in Bukarest das Schreiber/Regisseur-Duo aufgefallen, als es mit „With a Little Help from My Friends“ die Geschichte von vier Jugendlichen um die Thematik Sex, Drugs, Rock’n’Roll und Crime versetzt mit Punk-Musik als einen rumänischen Beitrag zum Leben und Umgang junger Menschen auf die Bühne brachte. Ein internationaler Wurf war damit gelungen, rumänisch lediglich am Ort des Geschehens, von einer Aussagestärke, die fast überall auf der Welt widerhallt, zumindest dort, wo es ein Meer und ein Ufer gibt.


(Leider wurde dies von rumänischen Kritikern unter anderem wegen seiner “Sprache“ wenig beachtet. Ein Kritiker mit Universitätsehren sagte mir wörtlich, es sei schlecht, aber er war leider nicht in der Lage mir zu erklären warum. So einfach macht man es sich. Ich sah ihn zufällig wieder beim Festival, und er besuchte erst gar nicht die neue Vorstellung. Vielleicht war das besser für alle.) In der neuen Inszenierung geht es wieder um ein allgemeingültiges Thema. Diesmal hat Manolescu ihr Augenmerk auf die „Homeless“ gerichtet, diejenigen, die auf der Straße leben, die sich von der Gesellschaft aus mannigfaltigen Gründen absentiert haben und von denen jedes Jahr an die 300 alleine im Bukarester Winter erfrieren. Tragödien, die sich auch in den eisigen Wintern von New York, Moskau oder Paris und überall auf der Welt abspielen könnten. 300 unerzählte Geschichten von Unbekannten, denen wir ausweichen, wenn wir ihnen auf der Straße begegnen. Manolescu schildert hier sehr sensibel, wie weit sich diese Menschen im kalten Winter von Bukarest von uns und voneinander entfernt haben, wie sie physisch und psychisch leiden und sie erzählt von einer aufkeimenden Liebe, die in unendlicher Hoffnungslosigkeit und Selbstzerstörung umkommt. Wieder spielt Musik eine Rolle zwischen den einzelnen Akten; sie lässt uns durchatmen, diesmal in rumänischem Chansongewand von Bogdan Burlacianu, vielleicht zu vergleichen mit Ausdruck und Tiefe eines neuen Jaques Brel. Eine einzige Geschichte von jährlich 300 unerzählten hat Apostol inszeniert. Bewusst lässt er Bühnengeschehen und Bühnenarbeiter am Set zusammen agieren, um dieses Thema nicht in visueller Sentimentalität zu ersticken. Wohl aber schafft er Betroffenheit, tiefe Betroffenheit, die sich erst langsam beim Zuschauer in einen Schlussapplaus lösen kann. Festivalgeschehen in geschlossenen Räumen wird stets begleitet vom Geruch geschlossener Gesellschaft. Hier tritt das neue Internationale Theater- und rumänische Dramaturgiefest entgegen. Wenn auch in den vergangenen Jahren alle Veranstaltungen für Jedermann zugänglich und vor allem erschwinglich waren, geht man jetzt nach draußen und zeigt sich „auf der Straße“. Der geschichtsträchtige Platz vor Opernhaus und Theater bietet das Podium, die Besucher können bis weit in Fußgängeralleen hinein Spektakel live erleben, teilhaben, involviert sein und sich mit dem neuen Festival identifizieren. Wie passend, dass ausgerechnet die polnische Truppe „Osmego Dnia“ (Acht-TagesTheater), eine lebende Legende in Sachen politischen Widerstands, dieser Einladung auf Plata Victoriei gefolgt ist. Diese Akteure gingen in nonverbalem Theater bis an das Äußerste, um in Polen z.B. Redefreiheit zu forcieren. Mit einem multimedialen Aktionstheater „Zeit der Mütter“ klagen sie mit neuer, atemberaubender Bühnentechnik den Krieg an; in allen Kriegen, überall auf dem Globus, sind sie die Leidtragenden, die um den Verlust ihrer Kinder trauern. Mit allgemeinverständlichen Gebärden, Bewegungen und Tanz, unterstützt von Videodokumentationen, rufen sie gegen die unheilige Kriegsallianz auf der Welt auf und sie tun es an einem historischen Ort, von dem 1989 die sogenannte rumänische Revolution startete.

“Für mich war das Theatertreffen 2010 ein pulsierendes Ereignis, das mir einen wertvollen Innenblick in die deutschsprachige Theaterwelt erlaubte. Als Teilnehmer des Stückemarkts hatte ich die Möglichkeit, einige bedeutende Autoren kennenzulernen und Gedanken und Meinungen zum Unterschied (und den Gemeinsamkeiten) zwischen dem deutschen und rumänischen Stückeschreiben auszutauschen. Und ich habe eine Ahnung davon bekommen, was der Text im deutschsprachigen Inszenierungsprozess bedeutet. Ich war total glücklich, dabei zu sein. Das Organisationsteam war wunderbar. Ich lernte zahlreiche internationale Theaterleute kennen und ich denke, dass alles, was ich als Teil des Theatertreffens gewinnen


konnte, für mich als Theaterautor von größtem Nutzen ist.” Stefan Peca, Autor, Bukarest (zum Stückemarkt 2010 in Deutschland). Ähnliche Statements werden sicher ab 2011 und zukünftig von internationalen Gästen zum neuen Timisoara Festival verlautbaren. In wenigen Besuchstagen, die mir möglich waren, blieb leider noch Vieles ungesehen. (Dieter Topp)

Keywords: Timisoara, Theaterfestival, Frenak, Garcia, Rumänien, Bukarest, Berlin, Theatertreffen,

weitere Informationen: www.tntimisoara.com PPS-Promotion-Presse- Service Christian Bauer, Chris Rabe, Dieter Topp

ID 337717 | PPS-Promotion-Presse-Service - 52391 Köln-Vettweiß (Deutschland)


Europäische Theaterachse Rumänien-Deutschland - "Alles anders, alles neu!"

Heute liegt das Augenmerk nicht mehr auf den großen Theater-Metropolen", Iris Laufenberg (Leiterin Berliner Theatertreffen 2011) "Alles anders, alles neu!" lautet der Slogan des Berliner Theatertreffen 2011, das fast zeitgleich zum FESTFDR Timisoara / Rumänien stattfand. Zehn Stücke aus Deutschland, Österreich und der Schweiz wurden von einer radikal geänderten Jury in und für Berlin ausgewählt, die den weniger bekannten Namen, nicht den großen Bühnen das Podium bereitet", so die Macher des Festivals. "Ein Triumph des Off-Theaters und der Newcomer unter den Theatergrößen. "Da ist mehr Leben enthalten. ... Die großen Theatermetropolen sind nicht schlechter, als sie sonst waren. Aber das Augenmerk liegt nicht mehr alleine auf so Laufenberg weiter. 82 Veranstaltungen in 18 Tagen, Diskussionsrunden, Workshops und szenische Lesungen inklusive. Das hört sich verdächtig gleich in Rumänien an. Wurde abgeschaut? Haben Ada Hausvater (Chefin des Teatrul National Timisoara), Michaela Michailov (verantwortlich für die rumänische Sektion des Festivals) und Cristina Modreanu (verantwortlich für den neuen internationalen Part in Richtung dessen, was europäisch modernes Theater ausmacht) nach Berliner Vorbild gehandelt? Nein, hier handelt es sich nicht um geistiges Plagiat, hier haben die Macher verstanden, was in der Luft liegt und sie gestalten kreativ das, was in Zukunft die Tendenzen ausmacht: „Soziale Themen definieren eine europäische Identität des neuen rumänischen Dramas und dramaturgischen Geschehens“, so Ada Hausvater zum veränderten Konzept ihres Festivals. Sie will das geschichtsträchtige westrumänische Timisoara als Hauptveranstaltungsort des rumänischen Dramas in die Landkarte europäischen Theatergeschehens integrieren. Nicht die Wurzeln vergessen, darauf besinnt sich die Theaterchefin und hat mit Michaela Michailov - selbst Schriftstellerin - eine verantwortungsvolle Mitstreiterin, die in 2011 zum 2. Mal die Auswahl rumänischer Dramaturgie gestaltete. „Wir brauchen eine pointierte Auswahl aus dem gegenwärtigen Theaterschaffen. Das schärft den Blick und zeigt der Politik, was los ist. Dr. Nike Wagner (Künstlerische Leiterin Kunstfest Weimar) Aber trifft das (18.) FEST-FDR in neuem Gewand den Nerv der Zeit? Namen wie u.a. Alina Serban, Lia Bugnar, Alina Nelega, Radu Macrinici, Gabriel Pintilei, Stefan Peca, Gianna Carbunariu, Andreea Valean, Sorin Poama, Vera Ion, Peter Kerek, Bogdan Georgescu, Maria Manolescu und deren Arbeiten auf einmal zu erleben, ist nur einmal jährlich, und zwar in Timisoara möglich. Ein Grund für mich, dieses Festival nicht aus den Augen zu verlieren, zeigt es doch, was in Rumänien jung und gut auf dem Theater ist. Sind sie alleine jedoch nicht zu wenige, um ein derart großes Land mit geballter kultureller, ethnischer und vor allem politischer Auseinandersetzung zu vertreten? Soll doch das Festival auch dem Nachwuchs zum Anreiz dienen, sich mit dem Alltag und der Politik auseinander zu setzen. Die vielen Theatervorstellungen machen nicht satt, sie machen Hunger auf mehr, auf anderes. Was wäre aber heutzutage ein Festival, wenn die Publikumsmagnete fehlen würden, sagten sich Hausvater und Co. und haben flugs dem Festival einen neuen Hype gegeben, um es in die europäische Bewegung moderner Theaterphänomene einfließen zu lassen. Eine clevere Idee, die in Stadt und Region Timisoara mit zahlreichen multikulturellen Wurzeln wie die Saat auf dem Acker aufgehen kann. Wo sonst, wenn nicht im Westen Rumäniens? Hier haben die Kulturverantwortlichen die Politiker vielleicht überzeugt, und es wird sich auszahlen, diesen Weg einmal eingeschlagen zu haben. In einem anderen Kontext profitiert von dieser Denke das Theaterfest in Sibiu, dem die Kulturhauptstadt 2007 den nötigen Aufschwung gegeben hat, und wo man es verstanden hat, Rumänien auf intellektueller


Ebene vermischt mit effektivem kulturtouristischen Angebot einen Platz im europäischen Festivalkalender zu festigen. Timisoara hat mit Neugestaltung und Ausdehnung seines Festivals wieder einen Schritt in die Zukunft getan, nicht nur in die des Theaters, das hat man schon damit bewiesen, indem man von Garcia bis Frénák die theatralische Bandbreite festgelegt hat. Auch für den so bedeutsamen kulturtouristischen Markt sind hier 2011 weitere Grundsteine gelegt worden, auf dem man unbedingt weiter experimentieren und ausfindig machen sollte. Internationale Gäste und Inszenierungen runden das Bild des neuen Festivals ab. (Alle Aufführungen werden zusätzlich ins Englische übersetzt.) Hier sei mir erlaubt, von meiner Aufgabe als Berichterstatter abzuweichen, um ein paar Worte ganz subjektiv über Vorstellungen zu verlieren, die mich am meisten angesprochen haben. Der ungarische Choreograph Pál Frénak agierte nonverbal mit seinem Ballett „Twins“, einem atemberaubenden Modern Dance Geschehen im emotionalen Raum von Zwillingsbrüder oder auch Zwillingsmarionetten, je nachdem wie sie miteinander klarkommen und das ungewöhnliche Leben in dieser Zweierverbindung meistern. Mit „Switch“ schrieb er für das Nationaltheater ein eigenes tragisch-komisches Stück, das in unterschiedlich virtuellen Räumen spielt. Mit „Borgos vs. Goya“ von Rodrigo Garcias, in einer französischen Interpretation, wurde ein weiteres Mal ein Star des internationalen Theatergeschehens nach Rumänien verpflichtet, sicher ungewohnt und keine leichte Kost. Aus Chisinau (Moldavien) bestachen vier Schauspielerinnen, ein Fahrrad und riesige Einweckgläser mit „M House“ von Luminita Ticu, vielleicht in Anlehnung an „Die Krankheit der Familie M“ von Fausto Paravidino (den Besuchern von erfolgreicher Inszenierung vor Ort ein Begriff). Eine bittere Chronik von häuslicher Gewalt, die sich - anders als bei Paravidino - ausschließlich und in voller Brutalität gegen Frauen richtete, eine psychotherapeutische Sitzung in Form einer erschütternden Dokumentation, an der das Publikum teilhaben musste. Eines mag noch Erwähnung finden: Die Inszenierung von Radu Apostol des Maria Manolescu Stücks „As Thyself“ hat mich sehr ergriffen. Vor ein paar Jahren war mir in Bukarest das Schreiber/Regisseur-Duo aufgefallen, als es mit „With a Little Help from My Friends“ die Geschichte von vier Jugendlichen um die Thematik Sex, Drugs, Rock’ n’ Roll und Crime versetzt mit Punk-Musik als einen rumänischen Beitrag zum Leben und Umgang junger Menschen auf die Bühne brachte. Ein internationaler Wurf war damit gelungen, rumänisch lediglich am Ort des Geschehens, von einer Aussagestärke, die fast überall auf der Welt widerhallt, zumindest dort, wo es ein Meer und ein Ufer gibt. (Leider wurde dies von rumänischen Kritikern unter anderem wegen seiner “Sprache“ wenig beachtet. Ein Kritiker mit Universitätsehren sagte mir wörtlich, es sei schlecht, aber er war leider nicht in der Lage mir zu erklären warum. So einfach macht man es sich. Ich sah ihn zufällig wieder beim Festival, und er besuchte erst gar nicht die neue Vorstellung. Vielleicht war das besser für alle.) In der neuen Inszenierung geht es wieder um ein allgemeingültiges Thema. Diesmal hat Manolescu ihr Augenmerk auf die „Homeless“ gerichtet, diejenigen, die auf der Straße leben, die sich von der Gesellschaft aus mannigfaltigen Gründen absentiert haben und von denen jedes Jahr an die 300 alleine im Bukarester Winter erfrieren. Tragödien, die sich auch in den eisigen Wintern von New York, Moskau oder Paris und überall auf der Welt abspielen könnten. 300 unerzählte Geschichten von Unbekannten, denen wir ausweichen, wenn wir ihnen auf der Straße begegnen. Manolescu schildert hier sehr sensibel, wie weit sich diese Menschen im kalten Winter von Bukarest von uns und voneinander entfernt haben, wie sie physisch und psychisch leiden und sie erzählt von einer aufkeimenden Liebe, die in unendlicher Hoffnungslosigkeit und Selbstzerstörung umkommt. Wieder spielt Musik eine Rolle zwischen den einzelnen Akten; sie lässt uns durchatmen, diesmal in rumänischem Chansongewand von Bogdan Burlacianu, vielleicht zu vergleichen mit Ausdruck und Tiefe eines neuen Jaques Brel. Eine einzige Geschichte von jährlich 300 unerzählten hat Apostol inszeniert. Bewusst lässt er Bühnengeschehen und Bühnenarbeiter am Set zusammen agieren, um dieses Thema nicht in visueller Sentimentalität zu ersticken. Wohl aber schafft er Betroffenheit, tiefe Betroffenheit, die sich erst langsam beim Zuschauer in einen Schlussapplaus lösen kann. Festivalgeschehen in geschlossenen Räumen wird stets begleitet vom Geruch geschlossener Gesellschaft. Hier tritt das neue Internationale Theater- und rumänische Dramaturgiefest entgegen. Wenn auch in den vergangenen Jahren alle Veranstaltungen für Jedermann zugänglich und vor allem erschwinglich waren, geht man jetzt nach draußen und zeigt sich „auf der Straße“. Der geschichtsträchtige Platz vor Opernhaus und Theater bietet das Podium, die Besucher können bis weit in Fußgängeralleen hinein Spektakel live erleben, teilhaben, involviert sein und sich mit dem neuen Festival identifizieren. Wie passend, dass ausgerechnet die polnische Truppe „Osmego Dnia“ (Acht-TagesTheater), eine lebende Legende in Sachen politischen Widerstands, dieser Einladung auf Plata Victoriei gefolgt ist. Diese Akteure gingen in nonverbalem Theater bis an das Äußerste, um in Polen z.B. Redefreiheit zu forcieren. Mit einem multimedialen Aktionstheater „Zeit der Mütter“ klagen sie mit neuer, atemberaubender Bühnentechnik den Krieg an; in allen Kriegen, überall auf dem Globus, sind sie die Leidtragenden, die um den Verlust ihrer Kinder trauern. Mit allgemeinverständlichen Gebärden, Bewegungen und Tanz, unterstützt von


Videodokumentationen, rufen sie gegen die unheilige Kriegsallianz auf der Welt auf und sie tun es an einem historischen Ort, von dem 1989 die sogenannte rumänische Revolution startete. "Für mich war das Theatertreffen 2010 ein pulsierendes Ereignis, das mir einen wertvollen Innenblick in die deutschsprachige Theaterwelt erlaubte. Als Teilnehmer des Stückemarkts hatte ich die Möglichkeit, einige bedeutende Autoren kennenzulernen und Gedanken und Meinungen zum Unterschied (und den Gemeinsamkeiten) zwischen dem deutschen und rumänischen Stückeschreiben auszutauschen. Und ich habe eine Ahnung davon bekommen, was der Text im deutschsprachigen Inszenierungsprozess bedeutet. Ich war total glücklich, dabei zu sein. Das Organisationsteam war wunderbar. Ich lernte zahlreiche internationale Theaterleute kennen und ich denke, dass alles, was ich als Teil des Theatertreffens gewinnen konnte, für mich als Theaterautor von größtem Nutzen ist." Stefan Peca, Autor, Bukarest (zum Stückemarkt 2010 in Deutschland). Ähnliche Statements werden sicher ab 2011 und zukünftig von internationalen Gästen zum neuen Timisoara Festival verlautbaren. In wenigen Besuchstagen, die mir möglich waren, blieb leider noch Vieles ungesehen. (Dieter Topp) Keywords: Timisoara, Theaterfestival, Frenak, Garcia, Rumänien, Bukarest, Berlin, Theatertreffen, weitere Informationen: www.tntimisoara.com


Nr. 7-8-9 / 2011 Mircea Morariu

Doi într-unul 1. Puţină istorie... Am observat – şi nu de ieri, de azi – că nu e deloc trendy să recurgi la referinţe istorice. Trecutul e ... trecut, oricum nu îi mai putem face nimic, a fost aşa cum a fost, nu ne mai e de folos, prin urmare e bine să nu ne mai încurcăm cu el. Contează prezentul, aşa nesigur cum e el, şi, desigur, viitorul care, indubitabil, va fi foarte bun. Repetăm cu toţii obsesiv lucrul acesta nu fiindcă avem cine ştie ce motive de certitudine în acest sens, ci pentru că trebuie şi e sănătos să gândim pozitiv. În profida faptului că ştiu toate acestea, nu pot să nu îmi mărturisesc mirarea că nici caietul-program, nici afişul ediţiei din 2011 a Festivalului Dramaturgiei Româneşti de la Timişoara nu oferă nici cea mai modestă referinţă la istoria acestei manifestări de cultură teatrală. Mai simplu spus, nu poţia afla de nicăieri, simplu, operativ, aşa cum ar fi normal, la a câta ediţie ai şansa de a lua parte şi ai onoarea de a fi invitat. Încerc, în consecinţă, să fac pe cont propriu o tentativă de arheologie teatrală. Mă slujesc, în primul rând, de lucrarea Marianei Voicu Istoria Teatrului Naţional „Mihai Eminescu” Timişoara (1945 – 2005), apărută în anul 2008, sub egida Editurii Brumar, dar şi de propria mea memorie. Aşadar, prima ediţie („Festivalul dramaturgiei româneşti actuale”) a avut loc în noiembrie 1980. Următoarele în 1983, 1985 şi în 1987. A intervenit apoi o lungă pauză. În 1995 şi 1996, festivalul a fost reînfiinţat, a primit un nou nume – Festivalul Internaţional de Dramatrugie Românească - , a dobândit chiar o nouă configuraţie, consfinţită de a doua parte a noului nume – Autor 95, respectiv Autor 96. Identitate ce a căpătat pregnanţă reală în 1996, când întreg festivalul a fost dedicat spectacolelor create pe texte de Matei Vişniec. Din 1997, festivalul s-a desfăşurat anual şi a fost rebotezat. I s-a spus „Festivalul dramaturgiei româneşti”. Aşa a fost până în anul 2000. Numele a fost păstrat, dar până în 2006, carevasăzică, până la ediţia a XII-a, s-a desfăşurat o dată la doi ani. A redevenit anual în 2007 şi a rămas astfel până în 2008. Motive de ordin strategic au determinat decizia ca ediţia a XV-a să se consume în primăvara anului 2010. Carevasăzică, mai ajutaţi de bibliografie, mai de memorie, ajungem la concluzia că în 2011 a avut loc ediţia a XVI-a. Ocazie cu care s-a operat o nouă modificare. Festivalul Dramaturgiei Româneşti a fost dublat de Festivalul European al Spectacolului. Raţiunile schimbării au fost diverse şi deloc fără temei. ÎN condiţiile în care oraşul-gazdă aspiră să devină într-un viitor foarte apropiat Capitală culturală europeană e cât se poate de normal ca Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” să facă pregătiri în acest sens, iar noul festival e parte a acestor pregătiri. În al doilea rând, realitatea teatrală românească a momentului nu e tocmai foarte favorabilă literaturii dramatice autohtone. Mai puţin din perspectivă strict numerică, cât mai curând din punct de vedere valoric. Aşa încât un festival anual dedicat în exclusivitate


dramaturgiei româneşti nu se susţine prin argumente estetice. Pe de altă parte, e cât se poate de limpede că publicul timişorean e dornic de teatru (au dovedit-o afluxul de public de acum, dar şi buna primire de care se bucură celelalte două festivaluri găzduite de oraş – Festivalul Euroregional al Teatrului Maghiar şi Festivalul „Eurothalia” organizat de Teatrul German de Stat). Or, unui atare apetit se cuvine să i se răspundă în consecinţă. În al treilea rând, atât dramaturgia, cât şi spectacolul românesc de azi au nevoie de evaluări (şi) prin comparaţie. Noul festvial e o oportunitate. Aşadar, decizia echipei de organizatori condusă de directoarea Teatrului Naţional timişorean, Adriana Maria Hausvater, mi se pare justificată şi o salut ca atare. Pentru moment, formula doi într-unul s-a dovedit viabilă. În viitor, poate că se va avea în vedere alternanţa. Cine ştie? 2. ... şi un pic de contabilitate. Dar şi consideraţii axiologice Festivalul din acest an a avut 4 secţiuni (mă rog, patru secţiuni şi încă ceva, un fel de supliment) şi 2 selecţioneri. Selecţionerii au fost Mihaela Michailov pentru Festivalul Dramaturgiei Româneşti (FDR) şi Cristina Modreanu pentru Secţiunea internaţională. Secţiunea FDR a reunit sub egida ei următoarele spectacole: Declar pe propria răspundere, text de Alina Şerban (Teatrul „Luni” de la Green Hours), Felii de Lia Bugnar (Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu), grafitti.drimz de Alina Nelega (Teatrul „Odeon” din Bucureşti şi Fundaţia „Universal Artist Unforgettable”), Playlist de C. C. BuriceaMlinarcic şi Jack Lunetistul de Radu Macrinici (Teatrul de Nord din Satu Mare), Casa M de Luminiţa Ţîcu (Centrul de arte „Colisseum” din Chişinău), Blifat de Gabriel Pintilie (Teatrul „Odeon” din Bucureşti), Ca pe tine însuţi de Maria Manolescu (Teatrul „Foarte Mic” din Bucureşti), Roşia Montană/Pe linie fizică şi politică de Peca Ştefan, Gianina Cărbunariu, Andreea Vălean (coproducţie Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca şi Fundaţia dramAcum), Ich Clown (Trupa „TureT” din Bucureşti), 9 grade la Paris, scenariu de Petre Kerek (Teatrul ACT din Bucureşti), mady-baby de Gianina Cărbunariu (Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” din Timişoara), România 21 de Peca Ştefan (Teatrul „Tineretului” din Piatra Neamţ). În total, 13 spectacole. Voi reveni. Cea mai relevantă din punct de vedere valoric mi s-a părut cea de-a doua secţiune, numită Intersecţii. A reunit şapte spectacole. Dintre ele, două sunt semnate regizoral de Theodor Cristian Popescu. Amândouă au, pentru mine cel puţin, semnificaţia adevăratei reveniri a regizorului în spaţiul teatral românesc. Opinia publică, de la Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu, deţine meritul de a atrage atenţia asupra strategiilor retorice şi de persuasiune de care se slujea dramaturgia aşa-zis angajată şi agitatorică din perioada comunistă. Aurel Baranga, tipul lichelei absolute (satirizat ca atare prin felul în care actorul Nicu Mihoc l-a desenat pe directorul Cristinoiu), a fost un caz miraculos de supravieţuire literară atât în regimul Dej, cât şi în regimul Ceauşescu. Baranga a fost în dramaturgie perfectul acrobat, găsindu-şi echivalentul în lumea politică în personalitatea lui Leonte Răutu. Autor industrios, meşteşugar fără cusur, „un I. L. Caragiale produs de cultura comunistă. Ceea ce înseamnă un I. L. Caragiale cuminţit, decolorat şi previzibil” ceea ce înseamnă „diferenţa dintre restaurantul Capşa şi cantina muncitorească”, după cum inspirat îl definea Alex Ştefănescu într-un articol apărut în nr. 14/2003 al României literare, Baranga ilustrează şi documentează perfect epoca.


Spectacolul lui Theodor Cristian Popescu arată, cu mijlşoacele artei, de ce Baranga a fost în epocă şi în epoci un autor agreat de public. Dar are mai cu seamă însuşirea de a caracteriza epoca. Cu ajutorul interpreţilor foarte bine aleşi (Marius Turdeanu e un Chitlaru fără cusur, iar Diana Fufezan, Liviu Vlad şi Dan Glasu fac şi ei nişte roluri foarte bune), dar şi slujindu-se inteligent de nenumărate imagini filmate, găsite în arhiva TVR. Interviuri sforăitoare ale dramaturgului completate de secvenţe din emisiuni realizate în anii `70 şi `80 panoramează inspirat o perioadă şi cheamă la reflecţie. Şi tot Theodor Cristian Popescu, graţie spectacolului Teatrului „Nottara” cu piesa Metoda a dramaturgului spaniol (catalan) Jordi Golcerán, ne-a arătat ce înseamnă pe alte meleaguri dramaturgia contemporană, cât de bine şi percutant e scrisă, dar şi cum trebuie înscenată aceasta. Metoda e un text cu o construcţie dramatică extrem de riguroasă, în care momentele de puternic dramatism, de cumpănă, se metamorfozează pe neaşteptate în cel mai savuros comic cu putinţă. O distribuţie inspirat alcătuită (Adrian Văncică, Alexandru Jitea, Gabriel Răuţă, Cerasela Iosiferescu) serveşte exemplar atât textul, cât şi gândul regizoral. Twins, spectacol al Companiei budapestano-pariziene „Pál Frenák”, a prefaţat premiera spectacolului sWitch realizat de acelaşi Pál Frenák la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din Timişoara, spectacol pe care îl comentez într-o cronică separată. Borges vs Goya, spectacol realizat de doi foarte buni actori (Julien Flament şi Arnad Troalic) de la Compania franceză „Akté” din Le Havre pe un text al mereu furiosului şi veşnic revoltatului Rodrigo Garcia, m-a interesat mai puţin atât din perspectiva suportului dramaturgic voit şi obositor teribilist – şi tocmai din acest motiv previzibil şi monoton - , cât mai degrabă datorită calităţii interpretării. Galaxia Švejk, spectacol de marionete pentru adulţi, montat de Alexander Hausvater la Teatrul „Ţăndărică”, se îndepărtează sensibil de felul tradiţional în care a fost transpusă până acum scenic scrierea în proză a lui Jaroslov Hašek. Pentru Hausvater, Švejk nu e nici prost, nici bufon. E o fiinţă reflexivă (e înzestrat cu un cap imens, în vădită disproporţie cu restul corpului şi în contradicţie cu felul în care au fost construite marionetele reprezentându-i pe ofiţeri), înţeleaptă, tristă (aşa îl arată nu doar înfăţişarea, ci şi vocea actorului – mânuitor Ionuţ Brancu), nefericită, descedenţa lui din Woyzeck e încă parcă mai pronunţată decât ne lasă să o intuim partitura originală. E un observator şi un comentator care înţelege repede cât de superficiali sunt oamenii şi cât de fidele animalele. De aceea preferă să li se alăture lor, să le regăsească după încheierea războiului şi să îşi afle cea mai bună prietenă în căţeluşa învestită cu rolul de narator, cu aplomb interpretată de Tania Popa. Spectacolul are un prolog nepermis de lung, dinamism vizual (decoruri: Constantin Ciubotariu, costume: Florinela Popescu, coregrafia: Mălina Andrei) şi auditiv (muzica: Yves Chamberland), o energie debordantă, semnificativă pentru ceea ce înseamnă marca Hausvater, dar şi îndepărtări nu întotdeauna justificate ori inspirate de la povestea născută din condeiul lui Hašek. Nici traducerea folosită nu e tocmai fără cusur. Interpreţii sunt buni, răspund cu promtitudine şi cu eficienţă solicitărilor regizorului. Nu i-am recunoscut pe toţi, însă dintre cei pe care i-am recunoscut, ţin să îi remarc, alături de cei menţionaţi deja, pe Gabriel Apostol şi pe Matei Chioariu.


Am aşteptat cu mare nerăbdare spectacolul cu O noapte furtunoasă, montat de Alexandru Dabija, în impresionanta scenografie a lui Dragoş Buhagiar, la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi. Nerăbdare prilejuită atât de dorinţa recuperării, dar şi spre ami lămuri mie însumi cât de justificată a fost controversa (gâlceava?) ce a împărţit critica noastră teatrală (oricum nu foarte unită şi asta nu doar din pricina unor diferenţe de viziune estetică, altminteri perfect normale) în ultimele luni ale anului 2010. În articolul Nici nouă nu ne e uşor, nene Iancule!, publicat în Dilema veche, nr. 355 din săptămâna 2-8 decembrie 2010, Dan C. Mihăilescu a rezumat, explicat, poate chiar a şi tranşat esenţa controversei. Oltiţa Cîntec a definit în cronica din Observatorul cultural nr. 290/2010 montarea ca fiind un „Caragiale scabros”, bazat pe „voluptatea trivialului şi pe u parodic nereuşit”. De unde concluzia: „Caragiale e reinterpretat într-un comic gros, de divertisment TV de proastă calitate”. În România literară nr. 43, din 12 noiembrie 2010, Marina Constantinescu vedea în Noaptea furtunoasă de la Iaşi „un joc de magie” şi identifica „viziunea expresionist-apocaliptică” trasată „o dată (pentru totdeauna?)” de Clopotele lui Lucian Pintilie. Ce cred eu? Există, neîndoielnic, o doză de scabros în spectacolul lui Dabija. Există şi cam mult naturalism. Scapă şi destule note vulgare. Comicul e gros, cum spunea Oltiţa Cîntec, dar nu e întotdeauna de proastă calitate. Mahalaua adusă pe scenă de Dabija şi de Buhagiar nu e nicidecum mahalaua din vremea lui Caragiale, ci mahalaua bucureşteană de azi, aşa după cum exact a identificat-o dan C. Mihăilescu. „Negustorii” nu sunt cei din timpul lui nenea Iancu, ci patronii de alba-neagra din ziua de azi. Sau alţi patroni de acelaşi calibru. Aşa şi l-a imaginat Dabija pe Jupân Dumitrache, aşa l-a jucat Călin Chirilă. Şi l-a jucat foarte bine, în cadrele stabilite de directorul de scenă. Rică Venturiano e un manelist de joasă speţă, Cosmin Maxim l-a interpretat cum i-a cerut regizorul, dar, din păcate, tocmai el, regizorul, nu a găsit o rezolvare coerentă personajului. Prin urmare ar fi nedrept să îi aduc vreo imputare tânărului Cosmin Maxim. Şi Veta (Petronela Grigorescu), şi Ziţa (Haruna Condurache) sunt pasionale, senzuale, în continuă şi excesivă dispoziţie erotico-sexuală. Chiriac, jucat de Dumitru Năstruşnicu, e mai curând un personaj de telenovelă. Ipingescu, interpretat de Florin Mircea, ştie multe, prin urmare nu salvarea onoarei de familist a jupânului e preocuparea lui principală, mult mai tentatntă fiind sticluţa de vin aflată la îndemână. Iar Spiridon, interpretat de Doru Aftanasiu, e un amestec de retardat şi de şmecher bătrân, mereu pradă violenţei primare a lui Jupân Dumitrache, având toate şansele de a deveni un fel de Ion Nebunul. Da, Marina Constantinescu avea dreptate să îl aducă în discuţie pe Lucian Pintilie. Spectacolul de acum e scris cu cerneala din călimara Maestrului. Numai că eu nu m-am dus neapărat cu gândul la filmul cu o istorie atât de zbuciumată, ci la D`ale carnavalului, marele, capitalul spectacol de la „Bulandra”, din anul 1966. Festivalul (festivalurile) de la Timişoara a (au) mai avut două secţiuni. Maipuţin consistente numeric, nu însă lipsite de importanţă. Din Secţiunea „Performance”, cea mai proeminentă a fost reprezentaţia intitulată Cât e de minunat!, concepută şi interpretată de Compania „Forced Entertainment” din Sheffield. O companie înfiinţată în 1984, bazată pe afinitatea opţiunilor estetice ale unor foşti colegi de universitate, care îşi bazează spectacolele pe căutare, pe improvizaţie, pe selecţie. O carte intitulată Momentul zero al teatrului; 25 de ani de „Forced Entertainment”, scrisă de Tim Etchell, cel care a


documentat respectiva experienţă, tradusă în româneşte de Cristina Modreanu, lansată în chiar zilele festivalului, mi se pare edificatoare pentru estetica trupei ca şi pentru parcursul ei. Util de cunoscut, dar care nu trebuie – nici una, nici alta – supraevaluate. E vorba, orice s-ar spune, despre o experienţă marginală, despre o anume formă de experiment teatral, cu o valoare de exemplaritate reală, nu însă şi absolută. Condiţie admisă de chiar componenţii trupei prezenţi la o întâlnire cu criticii români, dar şi cu ceilalţi oaspeţi ai festivalului. Încântător performance-ul american Nick Mancuso (God is a Gangster), supradimensionat în timp cel al canadianului Tony Nardi (Two Letters ... an Counting!). În fine, din Secţiunea „Open air” (cu două spectacole), am văzut doar spectacolul intitulat The Time of Mothers (Teatrul „Osmego Dnia” din Polonia), formulă modernă de teatru documentar şi de teatru politic combinată cu aceea a teatrului de stradă. Cu baloane, cu imense marionete, cu proiecţii impresionante, cu metafore scenice izbutite, reluând în formule sofisticate eterna şi mereu actuala temă a libertăţii. Ceva-ul, suplimentul invocat câteva paragrafe mai sus, a fost reprezentat de Proiectul de artă activă al lui Bogdan Georgescu intitulat Casa Poporului, realizat sub egida Ofensiva generozităţii împreună cu Peninteciarul din Craiova. 3. Şi cu dramaturgia românească ce facem? Nu am fost încercat de un sentiment prea stenic legat de condiţia actuală a scrisului românesc pentru scenă după această a XVI-a ediţie a Festivalului Dramaturgiei Româneşti. Şi aceasta cu toate că piesa graffitti.drimz a Alinei Nelega, montată chiar de autoare la Studioul Teatrului „Odeon”, e una notabilă. Numai că, din păcate, cum şi realist, şi cu mărăciune, observa chiar Alina Nelega într-una dintre multele dezbateri din dimineţile zilelor de festival, nici ea, nici Radu Macrinici, mai corect spus o întreagă generaţie de dramaturgi, ajunşi acum la vârsta maturităţii creatoare, nu şi-au găsit regizorii valoroşi dispuşi să le monteze performant sau măcar profesionist textele. Piesa Alinei Nelega, construită pe tema conflictului dintre generaţii şi a felului în care acesta se repercutează într-o familie incapabilă să ţină piept provocărilor cotidiene, e una echilibrată, fără partipris-uri, fără verdicte impuse tezist şi cu de-a sila spectatorilor. Ar merita să fie cunoscută şi înscenată şi în alte teatre. Fie ele de stat ori particulare. Cele 20-30 de minute petrecute în Sala Mare a Teatrului Naţional din Timişoara, unde venisem spre a revedea spectacolul cu piesa Jack Lunetistul de Radu Macrinici, urmărit în urmă cu vreo două luni la el acasă, adică la Teatrul de Nord din Satu Mare, mi-au amplificat îndoielile referitoare la valoarea textului. Poate şi pentru că imperfectei montări semnată de Gelu Badea (montare despre care am scris într-un număr anterior al revistei Teatrul azi) i s-au amplificat, în reprezentaţia de la Timişoara, defectele. Jocul actoricesc nu a dat deloc satisfacţie, scenele păreau că se scurg leneş, independente, fără legături logice, iar lipsa de organicitate a făcut ca inteligibilitatea însăşi a spectacolului să fie în cruntă suferinţă. Şi tot Teatrul de Nord din Satu Mare a prezentat Playlist, montare debilă semnată de Ovidiu Caiţa a unui text deloc împlinit şi departe de a fi în mod autentic pregătit pentru scenă al regretatului teatrolog C. C. Buricea-Mlinarcic. S-a mai dovedit o dată că sentimentele frumoase nu fac o literatură.


Demersul dramatic a lui C. C. Buricea-Mlinarcic seamănă la nivel tematico-ideatic, cel puţin până la un punct, cu cel al lui Peca Ştefan din România XXI, piesă montată de Pia Furtado la Teatrul „Tineretului” din Piatra Neamţ. E vorba, la urma urmei, despre încercări de surprindere a realităţilor de ieri (un ieri destul de apropiat) şi de azi (un azi puţin încurajator) ale României, realităţi deloc încântătoare, judecate critic, aspru chiar, cu o anume voluptate a dezvăluirii unui adevăr nu tocmai agreabil. Piesa lui Peca Ştefan se reclamă una de factură îndepărtat brechtiană. E mai curând un fel de vodevil grav, un fel de cabaret politic, un fel de talk show pe scenă, un fel de ... . Or, tocmai această condiţie indecisă de text în căutarea propriei identităţi îi relativizează valoarea. Dacă textul trece totuşi examenul spectacolului, meritul le revine în întregime actorilor de la Teatrul „Tineretului” din Piatra Neamş, cu toţii tineri, cu toţii buni. E vorba despre Victor Giurescu, Isabela Neamţu, Hora Suru, Matei Rotaru, Nora Covali, Cezar Antal. Cum buni sunt şi interpreţii spectacolului cu piesa Blifat de Gabriel Pintilei, prezentat în festival de Teatrul „Odeon”. Regizorul Alex Mihail i-a coordonat cum se cuvine pe veteranii Laurenţiu Lazăr şi Angela Ioan, pe tinerii Mihai Smarandache şi Ioana Anastasia Anton (din nou foarte bună, aşa cum e şi în Livada de vişini de la Teatrul Naţional din Bucureşti şi în Ivanov de la „Bulandra”), dar şi pe copilul David Petcu, de departe senzaţia spectacolului. Cât despre Gabriel Pintilei, mi se pare important de subliniat că actorul-dramaturg e în progres real, că scrie cu simţ scenic, că începe să fie autentic, că revolta ce răzbate din scrisul său nu mai e una de faţadă, consumată doar la nivel lingvistic, că Blifat nu e nicidecum un text născut din dorinţa stearpă de a da cu tifla, ci consecinţa unor frământări reale povocate de situaţii de viaţă la fel de reale. Declar pe propria răspundere de Alina Şerban e un text de debut, dar şi un text cu mai multe moaşe, iar lucru acesta se vede atât în scriitura adesea ezitantă, cât şi în spectacolul realizat la Teatrul „Luni” de la Green Hours de regizorul David Schwartz. E vorba despre un jurnal intim transferat pe scenă ce depune mărturie despre întâmplările nefericite din viaţa unei tinere de etnie rromă care trebuie să înfrunte obstacole de tot felul. Dacă în prima copilărie tânăra în cauză nu a observat că multe dintre piedicile cu pricina îşi află cauza în însăşi condiţia deloc de invidiat a etniei din care provine, lucrurile se schimbă pe măsurăce anii trec. Vedem sau, mai degrabă, auzim o confesiune, o poveste de viaţă reală, chiar povestea vieţii autoarei textului, ne punem o seamă de întrebări legate de propria noastră capacitate de a accept alteritatea. De a o privi ca un aspect al normalităţii. Mai e însă de lucru şi la text, şi la calitatea interpretării Alinei Şerban. Felii, un text de Lia Bugnar, montat la Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu în regia autoarei, se validează în chip aproape exclusiv datorită interpretei de excepţie care e Ofelia Popii. Ich clown de Sorin Poamă şi Vera Ioan, înscenat de Vera Ion cu trupa „TureT”, e povestea rătăcirilor prin mari oraşe europene ale unor tineri plecaţi din România în căutarea unui rost în viaţă, rost pe care nu şi-l mai găsesc în ţara natală. Tema e actuală, transpusă interesant şi dinamic până la un anumit moment, alunecând în monoton şi cunoscut după aceea. Asta în pofida eforturilor actorilor (i-am remarcat pe Sorin Poamă, Andrei Şerban şi pe Alex Potocean) care cad însă şi ei în monoton şi previzibil. Ca pe tine însuţi de Maria Manolescu e un produs literar literaro-teatral debil


ce spune leneş şi fără vlagă povestea a doi homeless-i autentici, un El (Ioan) şi o Ea (Maria) cărora li se alătură, la un moment dat, un tânăr cu porniri suicidare (Rafa). Între Maria şi Rafa se încheagă o poveste de dragoste terminată pe neaşteptate, la fel de pe neaşteptate cum Rfa îşi abandonează prietenii de o iarnă. Iar când Rafa îşi aminteşte de Maria şi vrea să îşi revadă iubita sezonieră află – cum altfel? – că aceasta a murit, totul luând alura unui love story năclăit. Producătorul montării, Teatrul „Foarte Mic” din Bucureşti, ne încredinţează că „povestea conţine sublime accente ale magicului, ale fantasticului din spatele banalului cotidian, ale poeziei brutale şi ale muzicalităţii străzii”. În spectacolul semnat regizoral de Radu Apostol nu găsim însă decât o enervantă şi supradimensionată ofertă de banal, precar susţinută actoriceşte (Mihai Gruia Sandu, Mihaela Rădescu, Viorel Cojanu), salvată de catastrofa totală de intervenţiile inspirate ale cantautorului Bogdan Burlăcianu (Bobo). Nouă grade la Paris, scenariu Peter Kerek (Teatrul ACT din Bucureşti), înseamnă povestea unui adulter şi a consecinţelor acestuia. Alina Berzunţeanu are o evoluţie inegală. E timidă şi fadă la început, dar totul se înviorează când actriţei i se cere să joace în registru comic o bunică speriată. De fapt, nu e tocmai uşor dialogul cu filmul căruia trebuie să îi facă faţă actriţa, nu e deloc lipsită de frumuseţe metafora bradului, nu e nicidecum de neluat în seamă întreg spectacolul. Performanţa actoricească merită să fie consemnată, la fel cum se cuvine reafirmată cea a actriţei Borbély Emilia de la Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” din Timişoara, foarte bună în spectacolul cu piesa mady-baby de Gianina Cărbunariu, reuşită consemnată în nr. 7-8-9 /2010 al revistei Teatrul azi. Despre Roşia Montană / Pe linie fizică şi politică, un spectacol de teatru documentar şi nu prea, coproducţie a Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca şi a dramAcum, pe texte de Peca Ştefan, Gianina Cărbunariu, a Andreei Vălean şi a lui Radu Apostol, am scris pe larg în nr. 3-4 din 2011 al revistei Teatrul azi şi în volumul meu Spectator cu bilet de favoare. 2010-Un an teatral aşa cum l-am văzut (Editura Universităţii din Oradea, 2011). Şi am scris cu severitate. Nu am motive să îmi revizuiesc opiniile, în profida faptului că juriul internaţional al Festivalului i-a acordat Premiul pentru cel mai bun spectacol. Acelaşi juriu a acordat Premiul de interpretare actriţelor Snejana Puică, Mihaela Strâmbeanu, Ina Surdu, Irina Vacarciuc din spectacolul Casa M, scris şi regizat de Luminiţa Ţîcu la Centrul de arte „Colisseum” din Chişinău. Din păcate pentru mine, din cauza unei suprapuneri de ofertă, nu am văzut montarea. Fără a pune la îndoială competenţa şi calificarea profesională a juriului, nu pot să nu mă întreb de ce a fost nevoie ca nişte necunoscători de limba română să fie chemaţi să judece spectacole înscrise într-un festival de dramaturgie românească, aproape în totalitate jucate în limba română. E adevărat, teatrul nu e doar text, nu e numai limbă, nu e doar rostire, nu e numai intonaţie, dar e şi aşa ceva. Nu mai avem încredere în specialiştii români? Are teatrul românesc, precum fotbalul, nevoie de arbitrii străini? Pe când şi de trupe de menţinere a păcii? Sau totul e doar un moft cu ştaif? Am dat expresie în rândurile de mai sus nemulţumirilor mele reale şi – cred eu – justificate faţă de starea actuală a literaturii dramatice româneşti de azi, a dramaturgiei extrem contemporane, a dramaturgiei stringente despre care vorbeşte în caietulprogram al festivalului timişorean, Mihaela Michailov. Nu am dat, în schimb, curs


îndemnurilor la răbdare, lansate în colocvii de Alina Nelega, nici la cele de a sprijini necondiţionat ceva care de prea multă vreme nu prea îşi găseşte adevărata formă estetică. Îmi plac versurile lui Valéry „patience, patience dans l’Azur/chaque atome de silence est la chance d’un fruit mûr”, dar socotesc că şi prea multă răbdare, şi excesul de amânări, şi jocul cu un Godot al dramaturgiei ce negreşit va veni mâine şi ne va salva riscă să devină periculos. Comparativ cu ceea ce se scrie pe alte meleaguri, dramaturgii noştri de azi, cei tineri mai cu seamă, se află în faza de dinaintea învăţării scrierii literelor alfabetului. Exersează de zor zale şi bastonaşe, tot chiu la Braşov, precum odinioară Baruţu lui Arghezi, în vreme ce alţii, de pe alte meleaguri, chiar creează şi lansează pe piaţă lucruri valoroase. Nu cred, aşa cum crede o consoră ce se vrea lider de breaslă, atotcunoscătoare şi atotştiutoare, că terbuie să scriem şi să comentăm altfel şi mai ales cu bunăvoinţă, în absenţa unor criterii valorice reale, nişte producţii neîmplinite din punct de vedere literar şi teatral. Da, e foarte bine că Teatrul Naţional din Timişoara încurajează scrisul pentru teatru. E excelent că vreme de opt zile la Timişoara a funcţionat un autentic laborator de cercetare. Mai exact spus, un laborator destinat prezentării rezultatelor cercetării. E de lăudat organizarea aproape fără cusur a laboratorului cu pricina ca şi organizarea întregului festival. Numai că rezultatele cercetării cu pricina se cuvin evaluate onest, fără false prudenţe. Atunci când în ştiinţă un experiment nu izbuteşte se caută frenetic, febril cauza nereuşitei. Nimeni nu se îmbată cu apă rece, nimeni nu se aşteaptă să fie premiat pentru eşec. Cam la fel ar trebui să stea lucrurile şi atunci când e vorba despre evaluarea momentului actual al tinerei sau mai puţin tinerei literaturi dramatice româneşti.


Nr. 7-8-9 / 2011 Crenguţa Manea

Conţinut şi formă într-un festival

Echipa Teatrului Naţional Timişoara care organizează în ultimii şase ani Festivalul Dramaturgiei Româneşti – perioadă de când regizoarea Ada Lupu-Hausvater a câştigat printr-un proiect de management directoratul teatrului şi a continuat realizarea festivalului împreună cu Cristina Modreanu, Ion Rizea, Codruţa Popov, echipă căreia i s-a alăturat, de la ediţia 2010, Mihaela Michailov – a decis schimbarea titulaturii festivalului, ca o consecinţă logică a modificărilor de structură aduse: începând de anul acesta, manifestarea a fost botezată Festivalul European al Spectacolului Timişoara – Festival al Dramaturgiei Româneşti. Sigur, putem discuta despre posibilitatea comunităţii de a avea acces la valori artistice consacrate din teatrul românesc şi al lumii, sau la încercări experimentale novatoare concretizate în spectacole pentru un public nu doar de specialişti; mai poate fi menţionată dorinţa şi nevoia T.N.T., chiar orgoliul, de a avea legături cu trupe şi teatre de peste mări şi ţări. Sunt argumente, unele convingătoare, altele care ţin doar de o anume modă teatrală. Evident, se poate opera o asociere a unora dintre spectacole într-un mod competitiv, fapt realizat în secţiunea numită de organizatori Festivalul Dramaturgiei Româneşti (F.D.R.), în aşa fel încât montările pe texte dramatice româneşti clasice şi moderne, invitate în festival, să nu „fure startul”; lucru ce poate fi înţeles din raţiuni categoriale şi, mai ales, pentru promovarea şi impunerea unor texte recente consistente; era nimerit, totuşi, ca acest aspect, legat de noua dramaturgie românească, să fie menţionat „în clar” şi pentru publicul larg. Dar, esenţial, se impune a fi pusă în discuţie unitatea aplicării criteriilor cu care s-a făcut alegerea spectacolelor pe noi texte dramatice de către criticul de teatru Mihaela Michailov, selecţioner F.D.R., şi dramaturg in progress; orice selecţie este subiectivă, de la volumul tip antologie, expoziţia curatoriată fie de artist, fie de o altă autoritate ce-şi asumă concepţia şi documentarea pe o anume temă, până la spectacolele alese şi prezente pe afişul F.D.R. Alături de graffiti.drimz de Alina Nelega (Teatrul Odeon), Roşia Montană/pe linie fizică şi politică texte de Peca Ştefan, Gianina Cărbunariu şi Andreea Vălean (Teatrul Maghiar de Stat Cluj), Blifat de Gabriel Pintilei (Teatrul Odeon) sau Jack Lunetistul de Radu Macrinici (Teatrul de Nord Satu Mare), în secţiunea competitivă s-au aflat Declar pe propria răspundere de Alina Şerban (Teatrul Luni de la Green Hours/ tanga Project), mady-baby de Gianina Cărbunariu (Teatrul de Stat Csiky Gergely, Timişoara), Playlist de Cristian Buricea Mlinarcic; toate sunt spectacole pe texte inspirate de teme sensibile pentru societatea românească: comunităţi care nu-şi asumă nici trecutul, nici identitatea şi de aceea ratează prezentul, relaţii de familie tensionate, relaţii sociale viciate, frică, prea


multă frică şi singurătate,copii şi adolescenţi dezorientaţi pentru că adulţii nu au repere. Sunt realităţi ale lumii noastre pe care le ascundem sau le înfruntăm, da simpla lor enumerare într-un text sau doar rostirea pe scenă, nu fac din acel text unul dramatic şi nici un spectacol de teatru. Declar... aminteşte cumva de Monoloagele vaginului şi de Jurnalul Annei Franck pentru că reface un drum al maturizării şi al descoperirii identităţii din perspectiva subiectului, experienţele unei copile de etnie rromă devenită actriţa şi care prezintă oneman-show-ul, dar spectacolul nu avea ce căuta în selecţie prin serioasele inabilităţi de construcţie ale textului şi montării, regia David Schwartz – doar un exemplu, o lumină plasată în ochii spectatorilor vrea să transmită spaima unei anchete la poliţie. Acelaşi lucru este evident şi pentru Playlist, un fel de brigadă artistică sau de agitaţie, cum era numită această „specie scenică” în programele din Cântarea României. De nerecunoscut, pentru mine, a fost mady-baby, textul Gianinei Cărbunariu poate cu cea mai vizibilă carieră scenică, dar care, în autobuzul în care l-au „îngrămădit” regizoarea B. Fülőp Erzsébet şi actriţa Borbély B. Emilia, este nefuncţional, destrămat prin simplă narare, iar modul interactiv în care era solicitată participarea celor vreo douăzeci de spectatori-călători, aproape leşinaţi de căldură şi asfixiaţi, este unul grosier. Comparativ cu acestea, şi Roşia Montană..., şi Jack Lunetistul, şi Felii de Lia Bugnar (autoarea semnează şi regia), şi Blifat sunt spectacole faţă de care se poate formula rezerve, însă au o anume certitudine scenică, de unde posibilitatea de a fi măcar luate în discuţie. Îngrijorează nu subiectivitatea selecţiei, ci inadertenţele aplicării aceluiaşi set de criterii, flexibilitatea lor până la desfiinţare; doar bunele intenţii faţă de noua dramaturgie sunt păguboase chiar pentru susţinerea şi dezvoltarea ei, nu doar pentru ediţia din acest an a F.D.R. Revenind la noua structură a festivalului organizat de Naţionalul timişorean, secţiunea Intersecţii propune spectacole după dramaturgia clasică şi contemporană, producţii ale unor teatre sau trupe româneşti şi străine – Compania „Akté Le Havre” cu Borges vs Goya de Rodrigo Garcia, Compania Pál Frenák cu Twins. Tot aici şi-a găsit locul şi o dramatizare după Jaroslaw Hašek, Galaxia Švejk, spectacol cu marionete pentru adulţi de Alexander Hausvater(Teatrul de animale Ţăndărică, Bucureşti). Cele mai bine primite de public au fost spectacolele lui Theodor Cristian Popescu, Metoda de Jordi Galcerán (Teatrul Nottara, Bucureşti) şi Opinia publică de Aurel Baranga (Teatrul Naţional „Radu Stanca”, Sibiu), la fel ca şi mult aşteptata Noapte furtunoasă a lui Alexandru Dabija (Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri”, Iaşi). Pe moment, a stârnit un interes amuzat, dublat de primirea cu entuziasm puştesc a replicilor argotice „tari”, în maniera Rodrigo Garcia, evoluţia celor doi protagonişti din Borges vs Goya pe o structură dramatică previzibilă; de fapt, două monologuri care alternează artificial confruntarea dintre un cod existenţial intelectual-artistic şi un altul hedonist. Cam prea multe direcţii pentru a obţine intersecţii bine definite! Curioasă devine existenţa secţiunii Performance, în care au fost incluse două oneman-show-uri şi un spectacol muzical; e destul de forţată includerea lor în aceeaşi categorie teatrală, cu toată largheţea definiţiei performance-lui. God is a gangster


prezentat de Nick Mancuso, actor cu o cotă hollywoodiană medie, a fost demonstraţia deţinerii unor mijloace actoriceşti clasice aplicate într-o monodramă corect stnislavskiană – acţiuni fizice în acord cu sarcinile scenice, registre vocale bine controlate. Celălalt performer, Tony Nardi, actor canadian şi membru al juriului secţiunii F.D.R., a dovedit în Two letters... and counting! Că are o experienţă de entertainer notabilă şi nu s-a dat bătut nici spre miezul nopţii, oră la care s-a terminat prestaţia sa, când a vrut să continue, cu spectatorii rămaşi, printr-un dialog cu aceştia pe tema condiţiei teatrului în societatea contemporană. The Thrill of it All, producţia trupei Forced Entertainment, este o demontare şi o parodie a clişeelor din clasicul music-hall (cade „evident”), fiind vorba despre actori britanici, educaţi în această şcoală de teatru, modelul este asimilat impecabil, iar parodierea pare o improvizaţie care se naşte sub privirea spectatorilor, spontan, inteligent, cu haz, efortul şi antrenamentul lăsâdu-se doar ghicit. Un spectacol de succes, de casă şi de public, de toată stima. Generează nedumeriri afirmaţia că „trupa are o istorie de 25 de ani pe scena experimentală europeană”, după cum argumentează criticul de teatru Cristina Modreanu în nota de selecţioner internaţional al Festivalului. O altă trupă străină invitată a fost „Osmego Dnia”, venită din Polonia, cu The Time of Mothers, spectacol de stradă jucat în una dintre nopţile festivalului în piaţa din faţa teatrului, o bună alegere atât prin tema şi calitatea montării – nenorocirile războiului care trec prin sufletul greu încercat al mamelor, viaţa şi moartea nefiresc alăturate; imagini puternice, o scenotehnică bine adaptată condiţiilor de spaţiu liber, actori devotaţi crezului lor – cât şi prin calitatea de trupă angajată, implicată în destinul comunităţii. Istoria trupei cuprinde persecuţii politice exercitate de regimul comunist, închiderea teatrului, spectacole jucate în biserici, exilul în Italia; au povestit toate acestea cu simplitate, încercând şi reuşind să ne convingă de faptul că teatrul poate fi şi unul politic, atunci când cauza lui se confundă cu nevoia de libertate a omului. Mult mai puţin convingătoare, chiar inadecată, a fost Compania „Bycicle Ballet”, cinci biciclete şi cinci tineri care s-au străduit să facă spectacol fără a reuşi, The Dance of Cycling, pe o străduţă dintr-o laterală a parcului central, cu câteva elemente acrobatice. Şi tot bizară, crearea unei alte secţiuni, „open air”, cu ultimele două titluri menţionate; cam puţin pentru o secţiune, oricât de restrânsă ar fi ea. Festivalul European al Spectacolului Timişoara are un început în această primăvară, poate avea ambiţii mari şi visuri pe măsură care să se împlinească, dar n-ar trebui să proiecteze exagerat, fără măsură.


Nr. 7-8-9 / 2011 Nicolae Prelipceanu Finalul cu toţi Calibanii

„Festivalul dramaturgiei româneşti”şi-a mai adăugat de anul acesta o secţiune, dobândind şi alte iniţiale. Este vorba de „Festivalul european al spectacolului”, FEST-FDR. Cu o paletă bogată de spectacole, majoritatea din seria celor anticanonice, FEST-FDR a întrunit, aud, preferinţele unui public divers. În ceea ce mă priveşte, nu am avut privilegiul de a asista la prea multe spectacole din acest festival, aşa că nu mă pot pronunţa nici asupra tuturor celor care au putut fi văzute şi nici asupra premiilor. Mă voi mărgini, aşadar, la câteva consideraţii pe marginea acelor spectacole la care am asistat, în ultimele două zile de festival. Borges vs Goya, o piesă de Rodrigo Garcia, este, de fapt, întâlnirea a două monologuri, unul al cuiva care voia să îşi ducă copii la Prado, să intre noaptea spărgând un geam, ca să vadă în linişte picturile lui Goya, celălalt, un fost admirator alui Borges, care, la maturitate (?), îşi dă seama că acesta şi-ar fi putut folosi influenţa pentru a stopa o seamă de nedreptăţi sociale, dar n-a făcut-o. Cei doi sunt doi furioşi ai vremurilor noastre, cu violenţe de limbaj şi de comportament. Repetarea la nesfârşit a cam aceloraşi fraze, bine punctate de licenţe de limbaj atât de obişnuite în zilele noastre, nu duce, totuşi, la o creştere reală a tensiunii dramatice, ci mai degrabă la una a zgomotului şi furiei pe care le fac cei doi. Compania de la Le Havre a prezentat acest spectacol dublu în spaniolă şi în franceză, atâta doar că un spaniol prezent în sală mi-a mărturisit că el, cunoscător şi al limbii române, a trebuit să citească supratitrarea ca să-şi dea seama despre ce era vorba. Performanţa fizică a fost cea care a putut să impresioneze, calitate nu lipsită de importanţă la un actor, deşi, s-o recunoaştem, insuficientă. România 21 a lui Peca Ştefan o piesă care încearcă să schiţeze un tablou grotesc al României de azi, de fapt de când avea autorul 21 de ani, numai că, ocupat să aglomereze cât mai multe date ale mizeriei morale din zilele noastre, autorul face apel prea adesea la soluţiile simpliste ale unor locuri comune, uneori tratate în cheie ironică, alteori, poate şi din cauza interpretării prea convingătoare, luate în serios. Teatrul „Tineretului” din Piatra Neamţ, cu trupa sa de calitate, a realizat un musical care se susţine mai mult prin regie, actorie decât prin text. Trebuie neapărat amintiţi actorii care au dat calitatea spectacolului, Victor Giurescu, Isabela Neamţu, Horia Suru, Matei Rotaru, Nora Covali, Cezar Antal, Cătălina Ieşeanu, Adina Suciu, Rareş Pîrlog. Galaxia Švejk după Jaroslaw Hašek, o adaptare de Alexander Hausvater, care semnează şi regia, este o producţie a Teatrului „Ţăndărică” din Bucureşti, cu marionete, dar şi actori la vedere, un speectacol pentru adulţi. Mă aşteptam să recunosc în marioneta Švejk una dintre figurile rubiconde cu care l-a înzestrat graficianul ceh I.Lada şi care ornează şi prima ediţie românească de prin 1957, dacă nu mă înşel, ediţie tradusă de Jean Grosu, dar cu un prim volum revăzut de Păstorel Teodoreanu, a cărui mână se vede,


dar din păcate ea dispare la următoarele ediţii, din motive explicabile, de copyright probabil. Alexander Hausvater ignoră însă această traducere, cele câteva fraze despre Švejk fiind nişte rezumate traduse altfel, fără prea mari calităţi literare. Nu l-am regăsit pe Švejkul rotofei a lui I. Lada, ci, dimpotrivă, o figură suptă în obraji, tragică parcă, deşi cele ce se spun în numele ei nu concordă cu imaginea. Oricum, spectacolul, în care am putut vedea şi o actriţă cunoscută, Tania Popa, combinând muzica, mişcarea, dansul, luminile şi alte mijloace, produce un efect puternic asupra publicului, dar nu ştiu dacă şi asupra celui care habar nu are de povestea acestui faimos soldat ceh din Primul Război Mondial. La debutul Nopţii furtunoase de la Iaşi, puse în scenă de Al. Dabija, am avut un şoc, am intrat în panică pentru că, se auzea clar, nu vom putea distinge toate cuvintele piesei lui Caragiale. Asta deoarece personajele erau văzute ca nişte mahalagii de azi, care se răstesc unii la alţii într-o limbă cvasinecunoscută, deşi ei îşi închipuie că vorbesc româneşte. Totul este tradus aici într-o viziune adânc mizantropică, jegul răzbate din fiecare mişcare, cuvânt, gest. Spectacolul nu este lipsit de aluzii culturale ironice, cum e scena balconului, dintre Veta şi Chiriac, sau zidirea lui Rică Venturiano, în final, ca un fel de Ană a lui Manole derizorie, în spaţiul proaspăt pregătit pentru asta. Să considerăm ironică şi prezenţa electricităţii într-o piesă unde Veta se plânge că a cusut „la lumânare”, precum şi felul rudimentar în care se aprinde becul de sus, de către aceeaşi Vetă. Scenografia lui Dragoş Buhagiar înfăţişează chiar binaua la care se face aluzie în piesă, Veta e undeva, la etaj, iese din când în când pe schelă, coboară chiar pentru împăcarea rapid trecută în act sexual explicit cu Chiriac. Ziţa mi s-a părut construită pe dos, are vreo două clase de pension, totuşi se înfăţişează ca o mahalagioaică şleampătă, cu proaspetele vânătăi făcute de Ţârcădău, fostul ei soţ. Urmărind spectacolul acesta, care bucură publicul, mi-am dat seama cât a câştigat în trivalitate mahalaua românească de la Caragiale şi până azi, încercând să-mi imaginez unde o să ajungă, dat fiind că, oricum, progresul răului şi al mizerabilului nu poate fi oprit, mai ceva ca ascensiunea lui Arturo Ui. Interpreţii spectacolului ieşean, Petronela Grigorescu, Haruna Condurache, Călin Chirilă, Florin Mircea, Dumitru Năstruşnicu, Cosmin Maxim şi Doru Aftanasiu ar fi numai buni de o piesă cu mulţi Calibani de ambele sexe. În orice caz, Spiridonul lui Doru Aftanasiu e mai mereu, în spectacol, în rolul lui Caliban. Şi astfel, cu o viziune neagră asupra prezentului nostru, s-a încheiat acest FESTFDR, în ziua de 15 mai, la Timişoara.


Nr. 7-8-9 / 2011 Ion Jurca Rovina

De la deconstrucţia teatrală spre o construcţie de substanţă

Ne continentalizăm programatic şi în organizarea festivalurilor de teatru. Chiar şi atunci când e vorba de piesa contemporană îîn competiţie, precum în Festivalul Dramaturgiei Româneşti de la Timişoara, sedus de către tânăra lui echipă de organizatori spre o comunicare directă cu modele europene de promovare a experimentului teatral. Ca urmare, din acest an, genericul integrator este Festivalul European al Spectacolului Timişoara, celălalt generic, de până acum, subsumându-se unei atare viziuni, adică FEST-FDR. Asocierea în acest fel mi se pare că ne obligă să ne raportăm la mai experimentaţii experimentalişti, nu doar atunci când scriem texte, dar şi când acestea sunt montate. Or, ideea de ar fi de cunoaştere într-o colaborare, de luareaminte şi de a opta. Dar dincolo de această fie ea şi ostentativă ecuaţie, cred că actuala ediţie a fost, să zicem faţă de anterioara, mai consistentă în idei, mai variată şi mai provocatoare în modalităţi de exprimare, uneori obositor de densă, pe parcursul unei zile, în solicitări. Încurajator mi se pare că textele scoase la rampă dau semne de abordări individuale, chiar dacă mai mult sau mai puţin reuşite, şi, în plus, propun problematizări sociale şi de viaţă actuale. Putem vorbi de un „fenomen social”, ca s-o citez pe doamna director Ada Hausvater, fenomen care acutizează, o tematică la zi şi susţine conflictul din structurarea pieselor. Mă gândesc, de pildă, la graffiti.drimz de Alina Nelega, cu imaginea răvăşită de paupertate şi dezorientare a unor existenţe, pe palierul vârstelor, cu prioritate în degringoladă, a tinerilor dintr-un cartier. O dramă montată de autoarea însăşi în spectacolul Teatrului „Odeon” Bucureşti/Fundaţia Universal Artists Unforgettable, cu mijloace eficiente, mizând pe măiestria actorului Florin Zamfirescu şi pe vivacitatea studenţilor actori. Trauma identităţii etnice şi a integrării este abordată interiorizat, cu delicateţe (Teatrul LUNI), în monologul Declar pe propria răspundere de Alina Şerban (ea însăşi interpretă, în rol), tot ca o problematică actuală şi de viitor, de la noi şi din întreaga Europă. Ne urmăreşte încă subterana, cu efectele ei insuportabile de imagine, şi, în acest sens, că nu trebuie să rămânem indiferenţi la eşuaţii din jurul nostru, spectacolul Teatrului „Foarte Mic” Bucureşti, cu textul Ca pe tine însuţi de Maria Manolescu, s-ar putea motiva pentru selecţie. Se pare că, sper să nu mă înşel, furia limbajului licenţios cu orice preţ, miza patologicul au trecut, ca şi tentaţia de a deveni europeni prin împrumuturi de asemenea miză. Avem, într-adevăr, propriile date ale unei existenţe sociale şi morale ce poate şi trebuie să figureze în proiecţii teatrale. Avem feliile noastre, dacă e să citez piesa Felii de Lia Bugnar, iarăşi în regia autoarei, la Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu. Un


spectacol care, şi datorită interpretei Ofelia Popii, n-ar reuşi o introspecţie feminină atât de profundă şi originală dacă n-ar apela la potenţialul formal al construcţiei teatrale. Jack lunetistul de Radu Macrinici, în spectacolul Teatrului de Nord Satu Mare, regizat de Gelu Badea, ne aminteşte de imaginarul nostru fabulos, ca resursă dramatică, ne aminteşte de imaginarul mitici al lui Lucian Blaga sau Mircea Eliade, adică de un specific ce ne-ar particulariza pe un drum european. Un fantastic misterios în opoziţiile cu o realitate a prezentului, adică un conflict în care sunt antrenaţi oameni şi duhuri, conflict din care, prin destin, pierde cel încarnat în trupul cu pasiuni efemere. De reţinut că intriga este pigmentată cu un discurs actual al informaţiilor aduse din planul real al cotidianul expansiv, precum oraşul care devastează pădurea. Spectacolul mi se pare a fi în fesival el însuşi ca un duh de proiecţie dramatică, în expresie ideatică, poetică, menit să provoace şi imaginarul spectacolului, să-l situeze implicit pe un alt palier de comunicare. Comunicarea cu spectatorii urmărea în mod declarat şi spectacolul Companiei Forced Entertainment (Marea Britanie), The Thrill of it all (Cât e de minunat), dar invers, prin deconstrucţie teatrală, bulversând orice aşteptare sau apetit pentru vreo felie de poveste, într-un halou umoristic şi muzical, dacă tot e vorba să ne distrăm făcându-se surprize. Experiment pentru a demonta însuşi experimentul. Teatrul absurdului a destructurat, dar a pus altceva în loc. În fine, dar cred că ţinta dramaturgiei şi a spectacolului la noi ar fi acum reconstrucţia în datele textului şi ale montării lui. Iar cât anume e dramă, comedie, cât e poveste, document, manifest, pamflet etc. e o altă discuţie.


Sud-Est cultural 2011 / 3 Revistă trimestrială de artă, cultură şi civilizaţie Chişinău Constanţa Popa Festivalul Dramaturfiei Româneşti, Timişoara mai 2011 Mărturisesc că mi-am dorit câţiva ani la rând să ajung la Festivalul Dramaturgiei Româneşti (FDR) organizat de Teatrul Naţional din Timişoara (TNTM). Din cronicile ediţiilor precedente, de la analişti ai fenomenului teatral românesc contemporan şi colegi am înţeles că FDR reprezintă cea mai bună ocazie de a observa starea actuală a dramaturgiei autohtone, a-i simţi pulsul şi evoluţia. Programul festivalului, structurat pe 4 module (Secţiunea FDR, Intersecţii, Performance şi Open Air) selectate de Cristina Modreanu (producţii străine) şi Mihaela Michailov (dramaturgie românească) a fost completat cu dezbateri, lecturi, lansări de carte şi ateliere ale Concursului Naţional de Dramaturgie. „Casa M” a luat premiul pentru cea mai bună interpretare „Ioan Strugari” Am aşteptat cu nerăbdare şi emoţie apariţia Luminiţei Ţâcu şi a echipei „Casa M”, care urma să joace în Sala Studio TMT (cu mai puţin de 50 de locuri) drama documentară despre violenţa în familie, care a încins atâtea spirite în capitala de pe Bâc. „Casa M” a fost unicul spectacol invitat din Republica Moldova şi singura posibilitate de a prezenta o bucăţică din actualitatea noastră. Piesa a fost scrisă în baza unor istorii adevărate şi despre nişte persoane concrete. Trecând peste detaliile naturaliste, momentele de compasiune şi indignare pe care le poate trezi în spectator, textul scoate la iveală cele mai mari metehne ale basarabenilor: frica de a acţiona în faţa agresivităţii, neputinţa de a ne apăra, complexul de inferioritate, frustrarea, educaţia dectuoasă, acceptarea umilinţei ca pe ceva firesc. În timpul reprezentaţiei de la Timişoara, mă întrebam dacă publicul vorbitor de limbă română cultă va înţelege limbajul tipic basarabean la Mihaelei Strâmbeanu, Snejanei Puică, Inei Surdu şi Irinei Vacarciuc, folosit pentru a da autenticitate discursurilor eroinelor din piesă. Pe scenă se derulau, povestite de actriţe, orori ale vieţii de cuplu, dublate de mizeria socială, dar publicul era cam amorţit. Domnişoara din faţa mea adormise, alţi spectatori priveau absenţi. Membrii juriului (performerul Tony Nardi din Canada, regizorul Christian Papke din Germania şi criticul Romana Maliti din Slovacia) erau concentraţi pe traducerea engleză din căşti. La dezbaterile de după spectacol nu au existat multe comentarii şi intervenţii. Mă gândeam că, probabil, spectatorii n-au fost prea activi deoarece i-au tulburat (şi blocat) istoriile înfiorătoare ale protagonistelor. Lucrurile s-au limpezit, pentru mine, când am aflat că premiul „Ioan Strugari” pentru cea mai bună interpretare a fost acordată actriţelor din „Casa M”. „Forced Entertainment” – 25 de ani de experiment teatral Pentru prima oară, Festivalul Dramaturgiei Româneşti (FDR) a fost integrat de Festivalul Spectacolului European (FEST). Organizatorii au introdus această componentă internaţională pentru a confrunta dramaturgia contemporană din spaţiul românesc cu mişcarea teatrală europeană de astăzi, pentru a oferi noi direcţii şi puncte de reper creatorilor autohtoni şi a susţine dorinţa timişorenilor ca oraşul lor să devină capitală culturală europeană în anul 2020.


Astfel, FEST FDR s-au deschis cu performance-ul „The thrill of it all” („Cât e de minunat”) al companiei britanice Forced Entertainment. Membrii fondatori ai trupei Forced Entertainment s-au cunoscut în timpul facultăţii şi lucrează împreună de mai bine de 25 de ani în sfera experimentalului, punându-şi întrebări, improvizând, investigând şi reinventând teatrul. În cadrul lansării cărţii „Momentul zero al teatrului, 25 de ani de Forced Entertainment” de Tim Etchells, iniţiator şi director artistic al companiei, carte în traducerea românească a Cristinei Modreanu, doi dintre performerii trupei au intrat în detaliile activităţii lor, declarând ca longevitatea „Forced Entertainment” se explică prin coeziunea de idei, gusturi şi preferinţe ale artiştilor, dar şi prin îndelungata lor prietenie. Peste 40 de proiecte realizate împreună, utilizând resturile teatrului clasic, gesturile cotidianului, ale fragilităţii omeneşti, sfidând limitele şi improvizând – deci colaborând. Până unde poate merge improvizaţia? Până la data stabilită pentru premiera showului. Care este mesajul reprezentaţiei? „Acesta e ultimul lucru la care ne gândim. Avem multe teme, lucruri de spus, nu vrem să ne limităm alegând din start un subiect.” Cum aleg scenele care formează structura performance-ului? „Toate repetiţiile se filmează şi se păstrează arhivate. Apoi, e muncă de montaj, alegem cele mai reuşite faze. Cred că am putea face un show nou doar din ideile care nu au intrat până acum nicăieri.” Cum sunt primiţi la ei acasă? „Încă suntem consideraţi ciudaţi în Marea Britanie. Doar că acum suntem acceptaţi şi ne-am format un public al nostru. Oricum, cel mai bine ne simţim pe continent.” Şi în final, „în centrul acestei companii este încrederea reciprocă, o intolerabilă intimitate dobândită timp de 25 de ani.” Pe lângă „Forced Entertainment”, la FEST FDR au putut fi urmăriţi: compania de dans „Pál Frenák” Paris / Budapesta, Teatrul Osmego Dnia (Polonia) cu spectacolul Open Air „The time of mothers” („Timpul mamelor”), one man show-urile lui Nick Mancuso (SUA) şi Tony Nardi (Canada), producţia „Borges vs. Goya” (de Rodrigo Garcia, în regia lui Arnaud Troalic) a companiei Akté le Hâvre (Franţa) şi spectacolul open air „The dance of cycling” al trupei „Bycicle Ballet” (Marea Britanie). Ce înseamnă astăzi text de teatru românesc? În mare măsură, FDR există pentru a găsi răspunsuri la întrebarea de mai sus. Ada Hausvater, director general TNTM spune în caietul program al festivalului că „FEST – FDR face parte din programul Teatrului Naţional Timişoara, respectiv din platforma evenimentelor de definire şi redefinire a identităţii teatrale naţionale şi europene prin fenomenul social şi cultural.” Mihaela Michailov adaugă: „Realitatea românească are nevoie de texte care să o reprezinte”, iar într-un articol publicat post-festival pe site-ul www.artactmagagazine.ro (recomandat internauţilor pasionaţi de artele spectacolului), Cristina Modreanu identifică patru caracteristici definitorii ale noii dramaturgii: alegerea unor teme relevante din punct de vedere social, procesul de lucru colectiv, documentare în comun şi metode de implicare/imersiune a publicului. Formula este pusă în practică şi funcţionează cu succes, cel puţin în 10 din cele 13 spectacole din secţiunea FDR, intrate în competiţie pentru premiul mare al Festivalului. Exploatarea problemelor sociale, identitare, dezvoltarea proiectelor de terapie prin teatru şi drame documentare, locaţii de joc adaptate pentru apropierea şi angajarea spectatorilor în demersul artistic sunt „strategii” ale echipelor de creaţie contemporane, unde se amestecă funcţiile regizorilor, autorilor, actorilor şi se dărâmă ierarhiile. Produse în teatre de stat, spaţii independente sau chiar la închisoare, aceste spectacole nu se mulţumesc să distreze oamenii, ele tind să schimbă comportamente şi mentalităţi. „Declar pe propria răspundere” este un one-women-show al Alinei Şerban, proaspătă absolventă a Facultăţii de Teatru, Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică (UNATC) Bucureşti. Până a ajunge la versiunea finală, textul Alinei a


trecut prin câteva serii de modificări şi a fost lucrat cu regizorul David Schwartz şi cu dramaturgul Alice Monica Marinescu la Teatrul LUNI de la Green Hours. Alina este de etnie rromă. Ea ne arată cum a parcurs drumul de la negare la asumare a propriei sale origini, ne povesteşte cum a crescut, cât de mici au fost şansele să-şi croiască un drum în viaţă, să se integreze într-o societate discriminatorie şi indiferentă. Alina consideră că în societatea civilă rromă „a venit timpul să vorbim noi despre noi. Poate că încă nici n-am început să ne exprimăm, să arătăm lumii cine suntem?”, iar cazul ei ne întăreşte în convingerea că un om poate trăi liber doar atunci când reuşeşte să ajungă la un compromis cu sine însuşi. Cine are nevoie de „arta activă”? Conceptul de „artă activă” este promovat în România de Iniţiativa Ofensiva Generozităţii, organizaţie care întruneşte comunităţi, voluntari, artişti, ONG-uri, instituţii publice şi investitori privaţi şi îşi propune recuperarea funcţiei sociale a artei şi accesul liber la cultură, dezvoltând proiecte în comunităţi (zona pilot Rahova – Uranus din Bucureşti; or Timişoara; comuna Limanu, jud. Constanţa), descoperind opera de artă din fiecare şi transformând viaţa cotidiană într-o lucrare de artă colectivă. Unul dintre membrii fondatori ai Ofensivei Generozităţi este Bogdan Georgescu, artist şi activist social care a prezentat la FEST-FDR ultimul său proiect pentru educaţie creativă şi reintegrare socială. Spectacolul „Casa Poporului” s-a realizat în baza unor ateliere de documentare, relaţionare, actorie şi dezvoltare de scenariu la care au participat deţinuţii din Penitenciarul Craiova. Astfel, protagoniştii Mircea Ionescu, Dumitru Pandele, Irinel Neaga, Dragoş Măru Bran şi Cristian Pătru nu mai sunt simple nume în registrele Poliţiei şi ale organelor de judecată, ci oameni dornici să-şi depăşească trecutul şi s-o ia de la capăt, prin artă. La scurt timp după FEST-FDR, Bogdan Georgescu a venit la Chişinău pentru o rezidenţă în urma căreia la Teatrul Spălătorie s-a jucat în premieră „ROGVAIV” – un performance de artă activă împotriva intoleranţei în spaţiul public (cu Doriana Talmazan, Veaceslav Sambriş, Irina Vacarciuc, Ina Surdu şi Emilian Creţu). Alina Nelega, autoare dramatică cu piese jucate în România, Ungaria, Marea Britanie, Elveţia, Germania şi SUA, fondatoare a festivalului de dramaturgie nouă Dramafest, traducătoare, premiantă UNITER este preocupată nu doar de scrierea propriilor texte, dar şi de educarea unei noi generaţii de dramaturgi. Din 2009, ete tutore în cadrul Masteratului de Scriere Dramatică la Facultatea de Teatru a Universităţii de Arte din Târgu-Mureş. În plus, pentru spectacolul „Grafitti drimz”, produs la Teatrul „Odeon” şi prezentat la Timişoara, Alina Nelega a lucrat cu studenţii actori ai UNATC şi cu profesorul lor, maestrul Florin Zamfirescu. Pe de o parte – părinţi obosiţi, blazaţi, învinşi de greutăţile vieţii. Pe de altă parte – adolescenţi crescuţi în jungla de beton a oraşului, cu vieţi paralele acasă şi în stradă, lăsaţi să se descurce singuri într-un mediu dominat de violenţă, fără a îndrăzni să împărtăşească cuiva aspiraţiile sau dorinţele lor, fără a îndrăzni să viseze. Piesa explorează atât procesul de relaţionare a tinerilor între ei, cu adulţii şi cu lumea din exterior, cât şi formele lor de exprimare artistică, cultura străzii şi a cartierelor. Prin grafitti, hip-hop (pe muzică originală de horia Butnau şi Horia Alexe), free-style, break dance (coregrafie – Silviu Mircescu), aceşti copii transmit mesaje spre nicăieri. Radu Macrinici: „Actualitatea imediată nu mă interesează” În tot acest conglomerat de concepte, proiecte, programe şi noţiuni savante, există şi autori care au decis să se îndepărteze de problemele realităţii cotidiene. Într-o dezbatere FEST-FDR, Radu Macrinici, reputat dramaturg şi director artistic al Teatrului Municipal Baia Mare, afirmă laconic: „Nu mai sunt stimulat de contextul socio-politic. Actualitatea imediată permanentă nu mă interesează. Mă interesează fanatsy.” Iar


rezultatul acestei schimbări de perspectivă este „Jack Lunetistul”, pus în scenă de Gelu Badea la Teatrul de Nord Satu Mare. Cel mai important premiu al FEST-FDR – Premiul pentru cel mai bun spectacol pe text românesc contemporan – a fost acordat de juriu piesei „Roşia Montană / Pe linie fizică şi politică.” Piesa a fost scrisă de Peca Ştefan, Gianina Cărbunariu şi Andreea Vălean după o expediţie de documentare în comuna Roşia Montană, cunoscută prin lupta, cu implicaţii la nivel naţional şi internaţional, dintre localnici, ONG-urile sociale şi de mediu cu o companie româno-canadiană ce a obţinut licenţă pentru exploatarea minereurilor de aur şi argint din zonă. Montată de Teatrul Maghiar de Stat din Cluj şi dramAcum, spectacolul „sondează o comunitate bulversată de iminenta dislocare, agăţată de trecut şi încercând să-şi înţeleagă viitorul.” Pe lângă premiile oferite de juriul internaţional, la FEST-FDR a fost anunţat şi textul câştigător al Concusului Naţional de Dramaturgie, organizat de Teatrul Naţional Timişoara: alexandra Pâzgu, studentă în anul II la Masteratul de Scriere Dramatică din Târgu-Mureş, a obţinut premiul pentru cea mai bună piesă a anului pentru „În aer (Destăinuirile unui tânăr autor dramatic)”. Şi la Chişinău s-au făcut inserturi de hip-hop Pe tot parcursul şederii mele la Timişoara, în sălile de spectacole sau în primitoarea aulă Moruzan unde se ţineau discuţiile, m-am gândit la Chişinău, la mediul artistic de acasă, la poziţia dramaturgilor basarabeni faţă de contextul larg românesc şi la şansele ca, în câţiva ani, spectacolele noastre să primească mai multe invitaţii la festivalurile din Timisoara, Bucureşti, Sibiu, Baia Mare etc. Racordarea culturii basarabene la cea de peste Prut este un subiect ce se dezbate încă din perioada interbelică, bătătorit şi depăşit de anumiţi artişti, pentru care obiectivul nu este doar integrarea în spaţiul românesc, ci într-o geografie mai largă, europeană. Şi la Chişinău s-au montat spectacole pe teme sociale, şi aici s-au făcut inserturi de hiphop în piese de teatru, cu implicarea publicului, şi aici s-au realizat proiecte ce preupun lucru de documentare şi colaborare în echipă. În acest caz, poate că problema nu e ce se montează, ci cum? Sau poate că nu am învăţat încă să ne reprezentăm, să ne promovăm în afară, nu avem o strategie concretă şi nici oameni care să se ocupe de asta? Cine vrea să angajeze „activişti” teatrali? Şi, nu în ultimul rând, cine îşi propune candidatura pentru acest post?


Articole Fest FDR 2011 TEXT