SFLASHorror 6

6SFLASHorror

1

6SFLASHorror

Tudor Popa

2

6SFLASHorror Mihai CRANTA AJUTOOR!!

- Vă rog, veniți să mă luați!

Era al nu știu câte miilea apel. Nu știam ce altceva să mai fac. Dar cine să vină și cât de repede?

Acceptasem această misiune solitară pe stația orbitală Ganymede pentru credite. Tânăr, sănătos, doctor în astrofizică, ce mai, candidatul ideal! Mă înscrisesem, completasem un șir interminabil de formulare, trecusem toate testele și iată-mă! După o călătorie lungă, petrecută în tubul crio, îl schimbasem pe cel dinainte. Era obosit, incoerent. Nici nu m-a băgat în seamă. Am pus totul pe seama celor trei luni de solitudine. În primele zile, căci încercam să respect ritmul circadian, totul a părut în ordine. Apoi am început să aud zgomote diferite de cele ale sistemelor de susținere a vieții ale stației. Ceva ca niște foșnete. Ceva ca un zgomot furiș. Insecte? Greu de crezut! Am suspendat gravitația artificială să văd ce se desprinde de prin cotloane. Nimic! Am căutat cu un proiector prin toate colțurile, fără niciun rezultat. Am început să demontez panourile de întreținere a sistemelor de lucru ale stației și finalmente, i-am găsit. Panica mea a fost de nedescris. Cea mai mare temere și cel mai adânc ascunsă! Groază și scârbă! Am făcut o erupție cutanată doar gândindu-mă. Imaginația o luase razna. Îi și vedeam târându-se pe mine în timp ce dorm, întrându-mi în urechi, nas, gură... Primul impuls a fost să intru în costumul de astronaut. Apoi l-am dezbrăcat imediat și l-am verificat minuțios, să nu se fi strecurat vreunul. L-am luat pe mine din nou. Apoi am lansat primul apel. Și pe următorul. M-am gândit ce să fac să îi extermin. Nu aveam mai nimic la îndemână și nu puteam folosi torța de sudură fără să pun în pericol sistemele sau integritatea stației spațiale. Să-i strivesc pur și simplu, dar cu ce? Nu aș mai fi atins nimic ce ar fi venit în contact cu ei. Da, am arahnofobie! Da, nu am spus nimănui că am! Cine se putea gândi la păianjeni în spațiu? Ce pot să fac? Nu pot să dorm, nu pot mânca de frică.

I-au găsit cadavrul în costumul de astronaut. I se defectase valva de alimentare cu oxigen și murise în somn.

Tudor Popa

3

6SFLASHorror

4

6SFLASHorror

5

6SFLASHorror

Traian Ionescu

6

6SFLASHorror Ovidiu DINICĂ IHTIOLOGUL Deseori visa marea ca și cum s-ar fi aflat într-un acvariu, de unde putea să-și imagineze întinderile albastre. Trecea de la o scoică la alta, de la un val la altul înotând printre noi ce-l acceptam ca pe un confrate. Din când în când ieșea la suprafață să respire atunci devenea conștient de plămânii săi dezvoltați. Ca ființă era om în mulțimea nedefinită a visătorilor, pierdut în valurile vieții, acvariul era refugiul său unic. Sarcinile sale precise erau obligații cărora le răspundea conștiincios dar fără emoție.

Nu-i păsa, înota liniștit, era bucuros de mediul în care era acceptat. Dimineața se trezea în graba ceasului deșteptător își primea statutul firav ca și cum existența sa ar fi fost o simplă întâmplare. Până seara alerga de la o adresă la alta distribuind indignare și anunțuri ale administrației, îi punea în dificultate pe restanțieri la taxe și impozite locale. Seara însă întors acasă era dornic să-și revadă acvariul doar acolo se regăsea. Seară de seară retrăia transformarea prin care-și găsea liniștea. În stradă era tăcut și rezervat cu greu lega o discuție și asta dacă era întrebat, altfel stăteau lucrurile acasă cu acvariul unde se desfăta privind admirativ multitudinea culorilor. În tăcerea solemna cu care era primit de noi era convins ca noi comunicăm cu el mult mai mult decât o mie de cuvinte risipite în timpul zilei.

Ar fi putut să continue să viseze dacă într-o seară nu ar fi întâlnit-o pe zâna peștilor în ochii căreia s-a pierdut de atunci nu a mai fost de găsit, unii spun chiar că l-ar fi văzut trecând în fugă strada dar că nu sunt siguri că ar fi el pentru că nu le mai dă bună ziua ca altă dată și nici nu răspunde când îl strigă.

Dacă îl întâlniți cumva vă rugăm să-i spuneți că ne este dor de el.

Tudor Popa

7

6SFLASHorror

Marian MIRESCU DEBUTUL Am ajuns într-un târziu. Foarte târziu.

De sub cearceaful alb, chipul și un braț cianozate. Ochii deschiși.

Mâna tresare. Capul se răsucește spre mine. Brațul se ridică și degetele îmi caută degetele. În palma îi prind mâna. Rece.

Mă retrag spre o posibilă ieșire, cu privirea în a lui privire-ntoarsă. În hol, alte corpuri, statui vineții în expectativă stază, parțial acoperite cu cearceafuri. Mergând îndărăt, cu precauție irațională, aud pași și văd ieșirea și o voce de femeie răzbate, tremurată: Aici e.

Prea târziu.

Deunăzi, luasem din tipografie ultimul său volum din trilogia postumă, debutul său după 35 de ani...

Nu e niciodată prea târziu.

Tudor Popa

8

6SFLASHorror Marian MIRESCU SIMULACRU

Aș putea alerga până la capătul aleii croite prin pădure, oriunde-ar fi acolo după cotul pe care-l face la vreo sută de metri, dar savurez fiecare pas cu gândul luxuriant la cei rămași în urmă, fiindcă lumea e a mea, fiindcă singur... Ba nu. A apărut cineva, care vine spre mine! Aici? Simt bătăile inimii.

- Unchiule! Cum te simți?

Simt bătăile inimii, le aud... BIIIP... BIIIP...

- Am venit să-ți spun că tratamentul va fi terminat. ...accelerate. BIIP...BIIP...

- Știu că m-auzi. Trebuie. Instalația nu mai e sustenabilă. Se vor instala stații noi de e-realitate. ...BIP... BIP... BIP... Stimulentele funcționează. Privește-n jur! Câtă pace! Ce bine mă simt!

- Te aud, mă auzi, dar noi doi nu suntem în același loc. Regret să-ți aduc aminte și vestea că a venit timpul. Sunt simulente, nu stimulente. De la accident, de-atâția ani, trăiești o iluzie...

Supraviețuiești într-un simulacru electrochimic caduc, cu efecte necontrolabile... ...BIP-BIP-BIP-BIP...Timpul n-are sens. Nu e realitate. E raiul. Liber... La infinit. Alerg!

Nepotul privește difuzorul instalației din care răzbătea, distorsionată, vocea, care, după o secvență statică, a revenit pe o frecvență joasă, vibrantă. În ambianța sonoră lugubră, monitorul țipă isteric pulsul.

- Nu mai receptez. Sistemul va fi resetat. Tu nu vei mai fi. Vei fi altcineva, dacă mai are vreun sens. În cacofonia amplificată, vizitatorul, cu palmele lipite de urechi, se retrage spre ieșire, privind globul transparent branșat prin fire și tuburi nenumărate la aparatura de suport vital și simulare, la trunchiul dezmembrat și peticit al pacientului de care capul mumificat este legat printr-o reconstrucție de plastic și metal. Țipătul se stinge sub gâfâitul din difuzor BIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIP După cotul aleii.

9

6SFLASHorror

10

6SFLASHorror

Șerban Anghel

11

6SFLASHorror Pompilian TOFILESCU O ZI CA ORICARE ALTA Dimineața se trezi prins într-o plasă de gânduri încâlcite. Își aprinse o țigară, încă întins în pat, ridicat în capul oaselor, acea țigară, pe inima goală, tare, periculoasă, care îi alunga mahmureala și îl ajuta să-și pună în ordine gândurile și obligațiile pentru ziua ce sta să înceapă.

Avusese acel vis groaznic, în care se făcea că se prăbușește într-un hău imens, întunecat, iar întunericul este un zid ostil, zgrunțuros, de care ar vrea să se agațe, însă nici o protuberanță nu e suficient de mare ca să-și poată înfigă unghiile în ea, iar frecarea de întunericul aspru și fără sfârșit îi tocește degetele, mâinile, logica, simțurile. Ar vrea să strige, dar ceva îl apasă pe piept, se zvârcolește și deschide ochii, înspăimântat de moarte.

Mai grav era că, în ceastălaltă viață, reală cică, de o vreme încoace, în tot ce făcea, se simțea tot în cădere liberă, însă într-un mod mult mai subtil, al trăirilor sufletești, al relațiilor. „Ești o căzătură” îi spuneau prietenii, familiar și ironic. Și mai mult decât atât, de la un timp începuse să-i fie teamă de înălțimi, nu mai voia să iasă pe balcon, ocolea de la distanță gurile de canal și încetase să mai ia liftul deși apartamentul cu două camere pe care îl închiriase împreună cu un amic se afla la etajul 8. „Face bine la sănătate” justificase el.

Colegul său de apartament se trezise mai devreme, „Hai să bem o cafea jos!” îi zise.

Mârâi ceva ca semn de aprobare, se spălă, se îmbrăcă și coborâră la bar. Fiecare cartier are barul specific, pitulat între blocuri, din aluminiu argintiu-gri-murdar, cu o terasă mică cu mese și scaune de plastic. Își bău cafeaua, din boabe proaspăt măcinate, care îl ajută să uite, aproape, visul. Singurul lucru care îl sâcâi era o crăpătură ce părea tocmai apărută în platoul de cimentul al terasei. Era sigur că nu fusese acolo cu câteva zile înainte. Era foarte tipicar și consecvent, folosea pe cât posibil exact același loc oriunde se ducea. Iar acum crăpătura trecea chiar pe sub scaunul pe care se așezase.

La ora unsprezece se prezentă la ziar. Lăsă materialele, se împrumută de bani, apoi se întâlni cu prietenii. Mai bău trei cafele și două vodci, se rupseră în figuri, bârfiră, spuseră bancuri, amenințară că vor arunca literatura cu roatele-n sus, apoi se despărțiră mândri foarte, fiecare de el însuși.

Se mai învârti un pic degeaba prin oraș, zgâindu-se la rafturile cu cărți din librării și la galantarele magazinelor alimentare, cumpără o pâine și o luă spre casă. Amicul îl aștepta. Prăjiră cartofi, mâncară, își aprinseră țigara de după masă și puseră un disc vechi pe platanul picapului. Cânta FFN. Superb. Se simțea liber, ușor, fericit. Încercă să scrie, îi vuiau ceva idei prin cap, era plin, de mult aștepta să le dea drumul. Desfăcu laptopul, dar ceva nu mergea. Scrise o pagină, o ștearsă, mai scrise una, o ștearsă și pe aia, apoi se mulțumi să corecteze niște texte mai vechi. Un surogat. Bun și-ăsta!

Mai târziu coborâră iarăși la bar. Crăpătura din trotuar era încă acolo și i se păru că devenise, mai mare. Vru să-l întrebe pe colegul de apartament dacă remarcase apariția crăpăturii, însă își imagină privirea pe care acesta i-ar fi aruncat-o și se reținu. Băură o bere, două, trei, etc. până aproape de venirea

12

6SFLASHorror serii, când se ridică să plece. Avea întâlnire. De amor. Îi fu lene să mai urce scările până la etajul al optulea ca să se spele pe dinți așa că se duse mirosind a bere și a plictiseală și temându-se că n-o să facă față împrejurării. Îl înspăimânta comedia îndrăgostitului pe care trebuia s-o joace. În cabina de plexiglas a stației de autobuz simți cum pământul tremură ușor sub tălpi. I se păru că aude un hârâit înfundat, venind din străfunduri. Ca un tors de pisică, însă continuu, fără întreruperi. „Cutremur!” gândi. Întinse mâna să se sprijine de plexiglasul prăfuit al cabinei. Mâna îi alunecă în jos ca pe un zid ostil, zgrunțuros care îi sfâșie buricele degetelor. Sângele tâșni din pielea tăiată și curse în jos îngălându-le în asperitățile zidului. Se clătină, vru să sară în afara cabinei însă un claxon asurzitor îl opri.

Era autobuzul care intra în stație. Se uită în jur, nici unul dintre cei câțiva oameni care așteptau în stație nu părea să fi simțit cutremurul. Privirea îi căzu pe buricele degetelor. Nici urmă de răni, doar pete de mizerie.

Nici urmă de sânge pe peretele cabinei, doar câteva linii paralele desenate în zigzag în stratul de praf. I se năzărise. „Ar trebui să beau mai puțin” își zise. Sări în autobuz în ultimul moment, înainte de a se închide ușile.

Ea fu neașteptat de altfel. De apropiată. De complementară. Se plimbară, vorbiră, petrecură un timp într-un bar din centru, se plimbară din nou, se sărutară îndelung, se pipăiră, mângâiară, frecară unul de altul pe o bancă ascunsă în părculețul dintre, din păcate nu putea să vină la el, nu în noaptea asta, o conduse acasă și se întoarse în apartamentul lui după miezul nopții, având în punguliță două bile mari și dureroase.

Dormi neîntors fără să viseze nimic și se trezi cu o durere de cap cât casa. „Cum a fost?”, îl întrebă amicul, „Bine”, rânji, „Hai la o cafea!”.

Jos, se opri la un moment dat locului, încurcat, de parcă ar fi încercat să-și aducă ceva aminte. „Ce ai?”, îl întrebă amicul. Nu știu ce să răspundă, ceva îl țintuise acolo, apoi asfaltul se spintecă în două, căscând sub picioarele sale un hău imens, întunecat.

Care îl înghiți pofticios și se linse pe buze.

Tudor Popa

13

6SFLASHorror

Constantin IANCU OMUL NEGRU „Ora unu a sosit, Omul Negru n-a venit Ora două a sosit. Omul Negru n-a venit“ – Mamăă!...

Femeia luă copilul în braţe, îl mângâie pe frunte şi îi sărută obrajii: – Ce s-a-ntâmplat, Dănuţ?

– Omul Negru, mamă! scânci băieţelul. Îl strânse mai tare la piept.

– Nu-ţi fie frică. Eşti cu mama.

– Maria, trezeşte-te!

Femeia aprinse veioza: - Iar ai visat iar cai verzi pe pereţi.

Bărbatul era leoarcă de sudoare şi tremura din toate încheieturile: – L-am visat pe Omul Negru.

– Te prind, Omule Negru! Te prind eu!...

Virginia îşi privi bărbatul, care agita prin aer pumnul şi îl strânse de umăr.

– Paul, iar ai visat urât!

Paul, şeful poliţiei, mormăi: – Omul Negru, Virginia… L-am visat pe Omul Negru: tulburarea liniştii publice, atac banditesc la cutia cu baloane roșii, articolul 145, alineatul b…

Soarele mitralia asfaltul şi un grup de puştani îl sfida zgomotos. Ciripeau păsărelele în frunzişul castanilor, iar pensionarii dormitau pe băncile scorojite. Vânzătoarea de flori trăgea jaluzelele. Se apropia ora prânzului şi roşcovanul Dănuţ pedala pe aleile părculeţului. Se depărtase mult de prietenii lui şi voia să revină, când, un om înveşmântat în negru îi bară calea. Privirea aceea stranie...

– Omul Negru! exclamă Dănuţ şi încercă să fugă.

14

6SFLASHorror Omul Negru îl prinse de umăr, duse mâna sub haină şi scoase o bardă. O ridică şi lovi, crăpând în două capul. Omul Negru părăsi agale locul, lăsând corpul într-o baltă de sânge.

– Trebuie să închidem, domnule, se adresă ospătarul bărbatului căzut cu capul pe masa.

– O, da, da... murmură acesta şi se ridică. Mai am ceva de plată? întrebă.

Chelnerul zâmbi.

– Eşti curat ca lacrima, domnule.

Bărbatul ieşi. Îşi pipăi buzunarele în căutarea ţigărilor și se opri simțindu-se pândit. O bardă aştepta deasupra capului său. Căzu cu ţeasta sfărâmată. Sângele împroşcă peretele magazinului. Omul Negru îi privea zvârcolirea.

– Un omor!... Bărbatul acela în negru!... ţipă o doamnă.

Ca din pământ, apăru o maşină a poliţiei. Omul Negru nu se împotrivi. Cătuşele zornăiră în mâna chestorului, apoi imobilizară mâinile asasinului.

Paul aştepta în birou, alături de comisarul Pavel, să vină asasinul pentru interogatoriu. Încadrat de patru poliţişti, acesta își făcu apariția. Paul recunoscu persoana din visul său: – Omul Negru!... exclamă și se întoarse spre comisar ca şi cum ar fi vrut să-i explice ceva...Fulgerător, asasinul duse mâna sub haină. Paul se prăbuşi cu ţeasta spintecată.

– Cătuşele! tună vocea comisarului Pavel, trezit ca dintr-un vis.

Acuzatul, cu cătuşe la mâini şi la picioare, aştepta în boxa acuzaţilor, încadrat de poliţişti. De la arestarea lui şi până acum, nu scosese un cuvânt. Viaţa lui rămăsese un mister.

– Curtea! se auzi o voce şi juriul intră. Sala se ridică în picioare. Judecătorul, ca şi cum ar fi vrut să se elibereze mai repede de o povară, bătu cu ciocănelul în masă şi rosti sentinţa: – Condamnat la moarte!

Omul Negru se ridică. O simplă încordare şi cătuşele se rupseră. Cu paşi lenţi, se îndreptă spre judecător, cu mâna dreaptă ascunsă sub haină. Se auzi o rafală de pistol mitralieră. Omul Negru se prăbuşi. Mâna lui era încleştată pe o bardă ce-i creştea din dreptul inimii.

desene de Marian Mirescu Ionescu

15

6SFLASHorror

Dan NINOIU PARCUL CU BĂNCI DE MARMURĂ B.C. Lumea este largă. Universul este enorm.

Curenții te poartă oriunde doresc ei. Nu trebuie să li te împotrivești, cu siguranță că voința Creatorului te va așeza acolo unde te vei simți mai bine. Acolo unde poți să supraviețuiești .

Trebuie doar să ai răbdare… să avem răbdare.

Răbdare…

MAI A.C. L-am privit pe Connor cum agoniza pentru că aşa am vrut. Pot spune că m-am simţit bine făcând-o. Am văzut cum îi ţâşnea sângele din rană și cum își rotea ochii implorând ajutorul cuiva. Am decis că este mai bine să mă vadă și, pe când încerca să-și amintească de mine, i-am râs în față: „Ha-ha, dacă vrei ajutor chiar eşti un prost”, i-am mai spus, şi cred că dacă m-a auzit, înseamnă că lam ucis a doua oară.

Voluptuos, nu?

M-am simţit cuprins pe loc de o stare de beatitudine, de parcă spiritul lui încerca să intre în mine, să mă tragă de aortă şi să-mi strige: „Ce ai tu acolo, de ce ai făcut-o?”. L-am asimilat rapid, luându-i totodată şi personalitatea…

Să nu-mi spună nimeni că sunt răul absolut; mai ales că s-ar putea să aibă dreptate. Doar că urăsc atunci când cineva îmi spune adevărul. O zi mai târziu o fată care abia m-a cunoscut a făcut lucrul acesta; apoi limba-i vânătă, scoasă în afară, și ochii ieşiţi din orbite în urma sufocării au fost indiciile clare pentru mine că nu o va mai face decât într-o altă viaţă.

16

6SFLASHorror IUNIE A.C. N-o cunoşteam. Era o prostituată oarecare, cu pachetul clasic: sânii mari, fundul bombat. Poate chiar era şarmantă, în felul ei. Avea un alter ego care mi-a plăcut.

Am aflat că făcea trotuarul întrucât nu-și putuse găsi un loc de muncă acceptabil pentru calităţile ei intelectuale. Nimeni nu dorise să o ajute, dar toți o doreau fizic. Acceptase să fie dorită, dar contracost.

Amănuntul ăsta m-a convins rapid că fata nu era o proastă. Doar că trebuie să zicem că în viaţă a avut un lung şir de ghinioane– ultimul cred că eu am fost. Poate că o compătimesc, dar aveam nevoie de ea.

A fost o bucurie să o cunosc și personalitatea ei a fost un adevărat festin. Cel mai mult mi-a plăcut creierul ei - cu singurul inconvenient că se autosugestiona că ar fi o ratată. Mă rog, şi meseria pe care o alesese era tot meserie, mai ales că, din câte am înțeles, a simţit că vrea să facă asta din pricina decepţiilor vieții, să se răzbune pe acel cineva care nu o sprijinise suficient, ş.a.m.d. În fine, de la ea am păstrat creierul pe care l-am așezat frumos într-un borcan cu formol.

Avea dreptate. Privindu-l, pot să spun că viața asta o ratase.

IULIE A.C. Rahat! Cred că s-au prins copoii. Tot timpul mi-au dat târcoale. Bineînţeles că sunt prea deştept pentru ei şi nu m-au prins, însă ceva-ceva cred că a început să le miroase. Ok, posibil să fi fost vorba şi de cadavrele ultimelor două puştoaice care au început să pută în semn de protest că n-au fost găsite; dar asta e o altă discuție, care nu are nici o legătură cu mine, ci cu flerul celor care le-au căutat în zadar timp de două săptămâni. Știți ce este ciudat? În ultima vreme tot pică puştoaice din astea, unele inocente, deşi ele cred că nu-i aşa, se doresc a fi considerate deja mature, dar în realitate sunt fragede şi crude – ador crudităţile!, altele închipuite și care încă se mai cred puștoaice. La unele mai auzi un pocnet al unui oscior fraged, ceva, la celelalte însă, care au depășit cu mult patruzeci de ani, nu poți avea pretenţii. Sincer, prefer apoi personalitățile celor tinere, mi se par mult mai complexe; cu celelalte este mult mai greu, câteodată simt că sunt atât de găunoase pe interior încât îmi vine cred că fac un mare bine. Lor sau apropiaților.

Oricum, pentru toate ceea ce li se întâmplă există elementul surpriză – cel care îmi hrănește existența. Poate că o astfel de asanare pentru supraviețuire merită riscul.

desene de Tudor Popa Mirescu Ionescu

17

6SFLASHorror AUGUST A.C. E groasă. Îmi plac cuplurile de îndrăgostiţi. Mai ales când iau plasă de la mine. Închipuiţi-vă surpriza care le-o fac atunci când ei se visează singuri-singurei. Formidabil ce se sperie. Că de altceva, nu mai au timp. Păcat de personalitatea fiecăruia dintre ei, era frumoasă, emanau energie pozitivă; dar vremurile sunt dificile, iar consumul de energie din timpul verii îmi macină corpul tot mai mult și trebuie să găsesc un echilibru în resurse.

SEPTEMBRIE A.C. M-au înconjurat. În ultimă instanţă, cred că s-au şi prins. E adevărat, o puştoaică a scăpat – de, fac şi eu ce pot – şi a alarmat întreaga suflare a oraşului. Primăria a făcut apel la armată care, după ce m-au studiat, au venit cu tot ceea ce trebuie pentru a mă distruge. Sper să nu-mi sfărâme cel puţin câmpul bioenergetic. M-aş putea apăra cu el, dar ar fi mai uşor să cedez aşa, ca să le fac plăcere.

Oricum, stimaţi orăşeni, îmi pare rău că trebuie să ne desp…

SEPTEMBRIE, A DOUA ZI A.C. …ieri am explodat. Mi-au distrus… întregul corp… energia s-a împrăștiat, dar nu-i nimic… acum pot să înmulţesc… să transmit ceea ce am experimentat către tot mai mulți urmași… iar ei vor fi peste tot prin oraş: pe clădiri, pe străzi, prin parcuri.

Vine iarna… dar e bine, căldura pământului ne ajută să supraviețuim și vom creşte… …şi atunci va fi vai de cei care se vor odihni, aşezându-se pe marmura noastră…

- FINE –

Marian Mirescu

18

6SFLASHorror

19

6SFLASHorror Mihai DUMBRAVĂ VALEA SĂLBĂTICIUNILOR Delegația îl obosise. Pornise la drum înapoi spre casă pe scurtătură, ocolind autostrada.

Peisajul era superb, dacă îl străbăteai ziua. Noaptea, din bezna adâncă, spartă din când în când de farurile mașinilor câtorva călători rătăciți ca și el, nu puteai desluși nimic din natură. Ținea volanul strâns, aplecat ușor peste el, sperând că ochii nu vor încerca să-și ceară dreptul la odihnă.

Trecuse în viteză de un semn de avertizare, ceva cu „Atenție”... Nu insistă să-și aducă aminte de inscripție căci drumul devenea sinuos și toată concentrarea trebuia să o focalizeze către mâini și picioare. Străbătu câțiva kilometri prin vale, ocolind câteva stânci, atent să nu iasă în decor de pe drumul ce devenea din ce în ce mai îngust. Încetini când văzu că o ploaie ușoară începu să lase picături pe parbrizul mașinii. Simți, deodată, cum vezica îi joacă feste și că vrea, nu vrea, trebuie să oprească. Trase ușor pe dreapta și se apropie de marginea drumului. Ploaia se opri pentru o clipă și de undeva dintre norii plumburii o lună plină, mare își arătă chipul. Atunci văzu o pădure deasă, plină de brazi înalți, plopi și frasini.

Reuși să se ușureze, dar când să-și tragă fermoarul alunecă pe iarba udă. Se rostogoli de câteva ori și se opri cu capul ciot de lemn. Amețit și incapabil să se ridice leșină, nu înainte de a auzi undeva, departe, un urlet sinistru.

Se trezi spre dimineață, când soarele ce sparse norii își arunca razele printre trunchiurile copacilor. Se ridică în coate, apoi în picioare și amețit încă, fără să-și aducă aminte exact ce s-a întâmplat, porni prin pădure căutând ajutor. Mergea cu greu, mai mult târându -și picioarele, sprijinindu-se de ramurile mai groase. Încercă să privească înapoi dar simți gâtul înțepenit și fu nevoit să-și rotească bustul ca să se poată întoarce.

Pădurea era liniștită, calmă, și nu se auzeau decât pocniturile cioturilor ce se rupeau sub pașii lui grei. Zări în depărtare o dâră de fum negricios ce părea a se ridica din coșul unei colibe. Încercă să-și potrivească ochelarii pentru a vedea mai bine, dar mâna i se opri pe nasul ce sângera.

Ochelarii lipseau, dar vedea atât de bine că putea urmări furnicile ce mărșăluiau printre frunzele căzute la patru-cinci metri înaintea lui.

Se apropie de cabană și bătu în ușă de câteva ori. Nu-i răspunse nimeni. Așteptă un pic, apoi cu o mișcare ușoară apăsă clanța și împinse ușa. Căldura din odaie îl învălui, îi înmuie picioarele, și cu greu se așeză în fața șemineului. Trupul i se încălzi și obosit ațipi.

O lovitură puternică de picior făcu ușa să se izbească de perete. Se ridică cu efort gata să salute.

- Bună dimin...

20

6SFLASHorror

Nu apucă să termine de rostit căci simți în piept cum ploaia de alice plecate din pușca vânătorului îi pătrund în plămâni și stomac. Sângele începu să curgă pe podeaua acoperită cu blănuri, îmbibându-se în pielea tăbăcită.

- De ce ?...

Căzu pe o parte cu o mână ținându-se de piept și cu cealaltă de stomac. Tâmpla atinse podeaua cu un pocnet scurt. Un bucată dintr-o oglindă spartă de o alică rătăcită căzu în fața ochilor săi înfigându-se în scândura podelei. Privi uimit în ea. Își văzu chipul transformat. Fața i se acoperise de păr, sprâncenele deveniră mari și stufoase, iar nasul se preschimbase într -un bot alungit cu doi colți mari încovoiați. Duse mâna spre ochi și văzu că palma i se micșorase și gheare lungi, ascuțite, ieșeau din falangele degetelor. Brusc își aminti întâmplările din noapte. Inspiră adânc pentru ultima dată. Închise ochii, iar două lacrimi hoinare se amestecară cu sângele ce începuse să se închege.

Undeva, la intrarea în vale, pe șoseaua acum uscată, un șofer observă un indicator. Încetini și citi:

ATENȚIE, ANIMALE SĂLBATICE! NU OPRIȚI PÂNĂ NU TRAVERSAȚI ZONA PERICULOASĂ!

desene de Marian Mirescu

21

6SFLASHorror

Marian Mirescu: proiect BD „SCAUNUL”

22

6SFLASHorror

Tudor Popa

23

6SFLASHorror

24