Romania Mare, nr. 1490

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

RM

romÂnIA MARE

Internet: romaniamare.info • E-mail: contact@romaniamare.info; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Zăpezile pe munți întîrziară Ca un șampon al cerului de vară.

CORNELIU VADIM TUDOR

EDITORIAL Semnal de Paști: nimic național și creștin nu va mai fi promovat!

Fecioara Maria, cu pruncul Isus Icoana aceasta nici azi n-a apus.

Pictată în aur, pe-un cer de azur Ce ploaie de raze revarsă în jur!

Romnia pitoreasc

Pastila sãptãmînii

,,Năzdrăvanii” din pădure

În general, cînd este vorba de conspirații și implicări ale Serviciilor în viața politică, economică, socială etc., majoritatea, dacă nu chiar toți românii, se gîndesc la SRI, recte Serviciul Român de Informații. Rareori alte Servicii sînt luate în vizor, și acelea, în majoritate, sînt tot „băștinașe” gen DIPI, DGIA, STS și, uneori, chiar SPP. Există, însă, bine ascuns într-o pădure, discret cînd este vorba de România și de cei de la conducere, un serviciu, tot românesc aparent, Serviciul de Informații Externe – SIE, pe numele lui. Un fel de CIA românesc, sau poate o extensie a celebrei agenții americane. Scopul acestui serviciu este să adune informații în favoarea Statului român, de pe acolo de pe unde își face veacul, să apere România cu mult înainte ca inamicul, de orice fel e el, să ajungă în interiorul granițelor. (continuare în pag. a 9-a) TANO

Copilule drag, care nu ştii de teamă De ce Te-ai desprins de la pieptul de mamă?

Pămîntu-i o junglă şi oamenii-s fiare Un miel sfînt, ca Tine, nu are scăpare.

Motto: ,,Cinicul, oricît de spiri­ tual ar fi, rămîne un sub-om”.

LUCIAN BLAGA

Veți spune că am luat-o razna… dar nu pot să nu scriu de un fapt pe care presa nu l-a remarcat: abaterea atenției de la marea și fundamentala Sărbă­ toare a Creștinătății, Învierea Domnului, către promiscuitatea ,,petrecerilor” și a lu­ mii ,,cluburilor”. De ani buni, Occidentul a transformat Lumina Adevărului în stroboscop și orgă de lumini, desfrîul luînd locul reculegerii.

Sigur că e o involuție firească, în fond, de multe secole Occidentul nu mai e lumea lui Christos, ci a lui Mamona; e lumea banului-zeu, a vînzării și cumpărării, pe primul loc fiind marfa umană, în frunte cu ce are ea mai presus – sufletul și conștiința. Ce să ne mai mirăm că, în săptămînile sfinte, s-a distribuit un clip în care un actor spune ,,Sînt Isus și vă transmit «Muie PSD!»”. (continuare în pag. a 8-a) DRAGOȘ DUMITRIU

Icoana

Te-or prinde cîndva şi Te-or pune pe cruce Tu mergi pe un drum ce la moarte va duce.

Rămîi în icoană, la pieptul de nea Leoaică e mama şi Te-o apăra.

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Mesajul către Națiune al președintelui moral al României (1)

Stimați compatrioți, prin voința Poporului Suveran au fost trimiși în Parlamentul României nu mai puțin de 121 de senatori și deputați ai acestui partid, care poartă numele sfînt al Țării, așa cum s-a întemeiat ea la 1 Decembrie 1918. Poate că cea mai mare izbîndă a noastră este cîștigarea mandatului de senator al României pentru martirul Ilie Ilașcu. În ziua de 26 noiembrie s-a produs ultima revoluție din România Secolului XX. A fost revoluția demnității naționale, a transpunerii în viață a Imnului „Deșteaptă-te, române!”. Iar românii s-au deșteptat și au optat pentru cel mai național și mai justițiar partid, care a făcut dovada că pătimește, efectiv, pentru cauza națională. Aflați încă sub stare de șoc, unii încearcă să afle explicațiile acestui fenomen. Dacă ar ști puțină Istorie, s-ar uita înapoi, în timp, la acele „momente astrale” ale Neamului Românesc, cînd, după ani și ani de umilință, de răbdare îngerească, de lacrimi și sînge – românii au dat un iureș năvalnic și șiau răsturnat opresorii. La 26 noiembrie 2000, mămăliga a făcut explozie pentru ultima oară în acest mileniu și praful și pulberea s-au ales din șandramaua unui regim putred, ticălos pînă în măduva oaselor, care de 11 ani și-a tot bătut joc de ei și atîta a întins coarda, pînă ce aceasta a pleznit. Aici, în această incapacitate de a-și explica triumful forțelor naționale, se vede cel mai bine ce prăpastie s-a căscat între clasa politică și presă, pe de o parte – și Poporul Român, pe de altă parte. (continuare în pag. a 22-a) CORNELIU VADIM TUDOR (6 decembrie 2000; mesajul a fost citit, în direct, la TVR)

Nu poate nimic de la sîn să Te ieie Ce forţă degajă această femeie!

Te-a smuls însă soarta gravată în stele Aşa trebuia, să înduri cazne grele.

Aşa era scris, ca pe umeri să iei Păcatele lumii şi bolile ei.

Eroic destin, Dumnezeu Te-a ales Cuvîntul să-I predici, să-i dai înţeles.

Te văd pretutindeni: pe mare, pe munţi Cum ştii pe Satana, viteaz, să-l înfrunţi. În Rîul Iordan Te zăresc, la botez La Nunta din Caana, sfios, Te urmez. În holda de grîu şi la Ultima Cină Pe cruce Te văd, răstignit fără vină.

Maria-i acolo, pierdută-n mulţime E martor umil al sălbaticei crime.

De grea neputinţă ea mîinile-şi frînge Şi plînge amarnic, cu lacrimi de sînge.

O Mamă şi-un Fiu au schimbat omenirea Aşa trebuia, s-a-mplinit proorocirea.

Fecioara şi Pruncul divinului Tată Zîmbesc din icoana cu aur pictată.

Ce suflu vital! Ce fluid fără moarte Emană în tot Universul, departe!

Ce bine că, totuşi, El n-a fost răpus Irod cînd vînase pe pruncul Isus...

CORNELIU VADIM TIUDOR 21 noiembrie 2013

NR. 1490 l ANUL XXX l Vineri 10 MAI 2019 l 24 PAGINI l 4 Lei

2

Vineri, 10 mai 2019

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

F N.A.T.O. minte de îngheaţă O.N.U. F Catarama şantajează Televi­ zi­unea F Afară cu banda lui Țiriac! F O ţigancă rea şi urîtă ca o plagă împuşcată F Stimaţi borfaşi, trădători şi criminali, iertaţi-ne!

F Împărăteasa Veroleana la răscruce de vînturi F Napoleon la Iaşi

PARTEA A II-A F La meciul de fotbal Petrolul – Steaua, transmis în direct la televizor, o ţară întreagă 1-a putut vedea pe „antrenorul” ploieştenilor, Ion Marin, înjurîndu-l de... Dumnezeii mamii lui (?!) pe unul dintre arbitri. Huligan a fost ca jucător, huligan a rămas şi ca „profesor” care, cică, îşi educă elevii. Nu numai că golul lui Ilie Dumilrescu a fost perfect valabil, dar brigada condusă de Ion Crăciunescu a păgubit Steaua de alte două posibile goluri: s-a semnalizat un ofsaid imaginar, cînd un atacant militar scăpase spre gol, şi nu s-a fluierat un henţ clar în careu, comis de un fundaş al valoroasei echipe ploieştene. F În „Jurnalul Naţional” poate fi citit un articol deosebit de instructiv: „Eduard Gugui faţă în faţă cu falimentul”. Care va să zică, o altă pleavă răbufnită din canalele „revoluţiei” s-a întors de unde a plecat. Totuşi, cine i-a dat valize de bani pînă acum?

Anumite forţe din Germania? N-a devenit Gugui un Berlusconi al României, cum se tot lăuda, dar un Berluscoiu tot a ajuns. F Un alt articol memorabil, publicat de Eugen Florescu în „Vremea”: „Slabi bărbaţi ai, doamnă Opoziţie”. Reproducem o stafidă din acest cozonac: „Scandalul în Senat nu l-au provocat nici Vadim, nici Păunescu, ci adversarii lor. Pe lîngă ei, Păunescu şi Vadim devin, de la prima luare de cuvînt, uriaşi”. F Împăratul ţiganilor de pretutindeni şi plin de lindeni în cap, fiindcă nu se găseşte gaz, de Iulian Rădulescu croncănim, s-a hotărît să se cărăbănească la Los Angles şi să aibă o idilă cu actriţa Sharon Stone, pe care a ginit-o el în filmul „Sliver” şi s-a amurezat de ea.

Opinia publică mondială din trei barăci şi două puşcării aşteaptă cu sufletul la gură reacţia împărătesei Veroleana, care, după cum se ştie, concubinează cu împăratul Iulică de pe cînd avea 11 anişori. S-ar putea ca toate scandalurile de la Casa Regală din Londra sau de la Casa Albă din Washington să pălească şi să se facă mititele în clipa în care Majestatea Sa Veroleana să se nevrozeze pe augustul ei soţ, să ia primul avion, sau prima căruţă care îi iese în cale şi în 14 ore (dacă apucă avionul) sau în 14 ani (dacă apucă căruţa) să dea buzna peste Iulică şi Sharonica şi sănceapă, măiculiţă, o păruială ca-n filmul „Şapte mirese pentru şapte brothers”, de-o să-i pălească pe localnici un nou cutremur, care o să bage şucăr mare în americanci iar oraşul plăcerilor se va numi Los Ales-Bules. Totuşi, noi credem că Voievodul Ţiganilor tot la Veroleana se va întoarce, americanca e un flirt care trece cu spirt, un capriciu cît păduchii lui Patriciu, Măria Ta Veroleano, popoarele lumii sînt alături de matale, dacă Împăratul pune dinastia în pericol şi vrea să toarne la puradei cu hartista aia fără chiloţi, răzbună-te pe el, fidelitatea nu mai are rost, bagă-te într-o trupă de rockeri sau depeşişti, după care schimbăm Constituţia și te mărităm, teteo, cu Mişu Bîl-Bîl, să-ţi facă 5 băieţi! F Apropo de fetele handicapatului de la Versoix.

Mincinoasa aia cu gropiţele Halaicului în obraji, Margareta, declară în revista „Super Magazin” a lui Ion Cristoiu că ea zice „Tatăl Nostru” numai în româneşte (Doamne, iart-o, ne închipuim ce-i la gura ei!) şi că: „Numele meu ca şi cel al surorilor mele este românesc”.

Hai că şi aici le minte fripturista de la UNITER, fiindcă e plină lumea de Margarete, de la regine pînă la vaca lui Fernandel (din filmul cu acelaşi nume), ca să nu mai vorbim de soră-sa, Sophia, care poartă un vechi nume grecesc, înseamnă „înţelepciune”. Ştii cînd o să te credem, şmecheră dolofană? Atunci cînd o să-ţi schimbi numele din Margareta în Marghiolița şi din Hohenzollern în Hahaleră. F Cititorul Adrian Cristescu dă un mesaj telefonic redacției ziarului „Ora”: „Adrian Nicolae este un fost barbugiu, iar acum se dă mare revoluţionar”.

F Din păcate, în acelaşi ziar plătit din cele 11 miliarde de lei manglite pe an de Cataramă de la gura românilor, a apărut vineri, 11 martie, un articol abject la adresa unui mare poet creştin: „Senatori români în America – Ioan Alexandru, un nebun fanatic cerşind un dolar la bisericile din Chicago”. Scrisoarea e trimisă de un oarecare Carol Olteanu, dar noi bănuim că aici e mîna derbedeului de Dorin Tudoran, poet incult şi scremut, care din spălător de vase a ajuns agent C.I.A. F Venerabilul politician Alexandru Bîrlădeanu a anunţat că va da în judecată ziarul „România liberă”, care 1-a calomniat grav. Nu near mira ca gaşca de borfaşi să-şi aducă avocaţi de la Budapesta. F Regretabilă măcinarea forţelor româneşti: nu înţelegem în ruptul capului de ce este nevoie ca

prestigioasele publicaţii „Vremea” şi „Totuşi Iubirea” să-l critice ori să-l ironizeze gratuit pe marele dascăl şi patriot Iulian Mincu (?!). F Este incredibil cum pot unii tineri scribălăi de sub podurile Dîmboviţei să se prostitueze la străini pentru 100 de dolari! Noi înţelegem că le e foame, trec şi ei pe lingă vitrine, ochii văd, inima cere, dar chiar să-ţi vinzi sora la casele de prostituţie şi bunica la spitalele pentru recuperat organe?! Un astfel de copil blestemat este şi Tudorel Urian, care trimite zilnic plicuri cu rapoarte pîrîcioase la revista evreiască „MicrobMagazin” din New York. Ce-i la gura lui, cum poate minţi, cum se-neacă Urian de graba de a umple de uree tot ce mişcă-n România, ajutat fiind şi de un caricaturist fără umor, pe nume Adrian Socacs – aşa ceva nu se poate povesti, e de domeniul microbiologiei. F Aflăm din ziarul „Tineretul liber” că fata lui Petre Roman, bişniţarul Dide Nicolae şi alţi tocători de bani furaţi s-au destrăbălat în pielea goală, în chiloţi sau pijamale (?!), la discoteca Cine-Studio Martin, din fostul cinematograf bucureştean „Volga”. Şi lumea moare de foame... F Puiul de general sovietic Walter Roman pozează în comandant suprem al Armatei Române. Altfel nu se explică de ce s-a şi înfiinţat vineri la Izvin – Timiş, ca să ancheteze (?!) cauzele prăbuşirii ultimului avion MIG-23. Cu acest prilej, escrocul care a devalizat Bugetul Oştirii pe 50 de ani, Niculae Spiroiu, în loc să-şi dea palme pentru că e principalul vinovat, a declarat presei, la nivelul creieraşului său, păstrat o zi în caschetă şi altă zi într-un borcan cu vişinată: „MIG-urile sînt ca nevasta: n-ai bani s-o întreţii, pică!”. F Lumea sportului începe să se trezească şi să-şi aducă aminte că nobleţea, onoarea şi cavalerismul sînt cariatidele sale. Astfel se face că după expulzarea lui Neulander din fruntea Federaţiei Române de Box, zilele trecute a fost „aruncat la coş” şi celălalt speculant, Dinu Patriciu, din fruntea Federaţiei Române de Baschet!

F Fraudă barosană la Băcănia cu mărfuri ungureşti, condusă de Octavian Paler. Presa anunţă că Mihail Alexandrescu, consilier economic al faimoasei Societăţi Comerciale „R” („România liberă”) i-a dat lui Băcanu o ţeapă de „numai” 200 de milioane, cu care ar fi cumpărat 800 de tone de zahăr, dar tot el a încasat comisionul. Şi mafioţii ăştia mai îndrăznesc să dea lecţii de morală, să facă anchete economice şi sociale. F Pe pagina întîi a aceluiaşi ziar infracţional de luni, a apărut o notă din care reiese că noul ministru de Interne şi-a sărbătorit instalarea printr-un chef prelungit, pînă a doua zi dimineaţa, la Restaurantul Select. Noi nu ştim care e adevărul, dar, întrucît în acest „denunţ public” se invocă şi numele senatorului Corneliu Vadim Tudor, sîntem în măsură să precizăm că acesta n-are absolut nici o legătură, el petrecîndu-şi fiecare noapte în familie sau la masa de lucru. F A fost limpede pentru toată lumea că ultimul sondaj IRSOP, realizat pe un eşantion de numai 1.000 de oameni, este rudimentar şi necinstit. Să afirmi că 60 la sută din populaţia României (de fapt 600 de oameni!) doreşte un Guvern P.D.S.R. plus Opoziţie, iată o găluşcă otrăvită pe care n-o înghite nimeni. Diversiunea are următoarea explicaţie: 1) ori partidul de guvernămînt îşi pregăteşte terenul pentru a trăda şi vrea să influenţeze opinia publică; 2) ori directorul IRSOP, Petre Datculescu, bănuit demult că ar fi agent CIA, a fost activat brusc şi împins de la spate să arunce pe piaţă cacealmaua asta, într-un moment considerat de americani suficient de confuz ca Opoziţia plătită de ei să ia puterea în România. Mai degrabă credem că prima variantă e valabilă, avînd în vedere şi cele declarate de dl. Ion Iliescu zilele trecute, cum că un Guvern alături de Opoziţie n-ar fi o idee rea. Nea Nelule, trezeşte-te, wake up, că monarhiştii ăştia îţi dau la cap şi or să te ducă pe drumul Tîrgoviştei, după Tudor Vladimirescu şi Nicolae Ceauşescu... F S-a petrecut la Iaşi. O femeie de 45 de ani, cunoscută pentru înclinaţiile sale mistice, mergea cu maşina însoţită de nişte prieteni şi, deodată, de undeva, din adîncuri, a răsunat o voce lugubră: „Eu sînt spiritul lui Napoleooon!, Eu sînt spiritul lui Napoleooon!”. Şi tot aşa de cîteva ori, pînă ce biata femeie a făcut preinfarct. Ce se întîmplase? Un megieş de-al ei, pus pe şotii, se ascunsese în portbagaj...

Sfîrșit ALCIBIADE (Text reprodus din revista ,,România Mare”, nr. din 18 martie 1994)

RM

SCRISOAREA SĂPTĂMÎNII Domnișoară Lidia Vadim Tudor, Mă numesc Nicu Marius Marin, am 45 de ani și sînt din Brașov. Am fost aproape 9 ani consilier juridic, am lucrat într-un radio local, iar de 14 ani am propria mea agenție de turism împreună cu un prieten, sînt și ghid autorizat, scriu și ghiduri de turism ale României, predau la Școala de ghizi și agenți de turism din Brașov. Vă scriu toate astea nu ca să mă laud, ci ca să știți că sînt un antreprenor, un tînăr cetățean al cărui mod de gîndire rezonează cu al dumneavoastră.

Am citit revista ,,România Mare” încă de la apariție și am votat PRM-ul și pe tatăl dvs. de fiecare dată. De la moartea sa, nu am mai citit nici revista, iar după ieșirea din Parlament a PRM m-am lăsat purtat de alte pasiuni politice concretizate în 10 ani de anti-băsism total. Momentul ieșirii mele din „turmă“ a fost ocazionat de scandalul legat de postul tv Antena 3, pe care ANAF dorea să-l scoată din sediu, iar ei, redactorii, protestau energic în emisiuni pe tema asta. Atunci am realizat că ar fi putut foarte bine să emită prin internet grație platformei Antena Play unde nimeni nu le-ar fi putut interzice asta. Mi-am dat seama că totul nu era decît un circ ieftin destinat a lovi în „inamicii” lor. Acela a fost momentul în care am început să mă retrag din zona politică, pînă cînd am ajuns să fiu un observator de la distanță al celor ce se întîmplau. După o vreme, sînt deja 5 ani de atunci, am realizat manipularea si îndoctrinarea la care erau și sînt, în continuare, supuși cei ce se înregimentau într-o tabără sau în alta, tabere în care eu nu mă regăseam deloc. Toată lumea se certa cu toată lumea, își scoteau vini reciproce dar nimeni nu venea cu soluții concrete.

Tînjesc după un lider politic care să apere interesele acestei țări, o minte limpede care să dezvolte lucrurile pe care dumneavoastră le-ați spus în interviul acordat revistei ,,România Mare” și anume: „Cred că avem nevoie de un plan de țară, pe termen lung, de care să ne agățăm, indiferent cine vine la putere. Asta este soluția, mai ales dacă acel plan prevede și dezvoltarea și acumularea capitalului național, dar și dragostea de România, de români. Avem nevoie de o Lege a Educației care să nu fie schimbată timp de cîteva decenii, așa cum au făcut finlandezii cînd au văzut că Învățămîntul lor este deficitar. Avem nevoie de un Cod Fiscal și de o zonă de afaceri stabilă, predictibilă, a cărei legislație să nu o schimbe nimeni după cum îl taie capul. Avem nevoie de un plan clar de dezvoltare a infrastructurii, a sistemului medical. Avem nevoie de locuri de muncă bine plătite și, ca să le avem, dezvoltarea sectorului privat românesc este obligatorie. Odată ce avem o legislație și infrastructură bune, economia, mai ales sectorul privat, va pătrunde și în zonele mai puțin favorizate și le va dezvolta. Anteprenorii români, dacă sînt lăsați, sînt convinsă că pot aduce multă bunăstare în această țară, fără să fac referire la investițiile străine care, la fel, sînt sigură că vor exista. În acest mod putem să spunem că România își va încheia declinul și va începe să crească economic, iar românul de rînd să simtă prosperitatea atît de mult promisă de politicieni, dar care încă se lasă așteptată. Aceasta este soluția și pentru ca aceia care acum muncesc în străinătate, să se întoarcă acasă, în România. Noi, românii, avem nevoie de un plan de țară care să fie extins pe minimum 20 de ani, iar cei care vin la guvernare să îl păstreze și să îl implementeze, fără a-l modifica din an în an, așa cum observăm că se întîmplă în ultimii 30 de ani în țara noastră. (…) Putem să fim membri ai Uniunii Europene și fără să fim umili, obedienți, mai ales atunci cînd nu este cazul.”

Cred cu tărie că aceste idei enunțate de dumneavoastră pot deveni baza unui program politic care să scoată țara din mizerie. Da, generația dumneavoastră de politicieni ar putea face asta. Politicienii din ultimii 28 de ani nu au făcut nimic. Jurnaliștii din ultimii 28 de ani (cu mici excepții) s-au lăsat cumpărați de unii și de alții. Atît.

Generația mea e alcătuită din oameni pragmatici care vă împărtășesc gîndirea, dar care nu au pe cine să voteze fiindcă nu există oameni politici care să exprime aceste lucruri. Interviul la care fac referire stîrnește multe reacții pozitive, de susținere, ceea ce mă face să cred că ar trebui să reveniți în PRM, la conducere, și să fiți ceea ce lipsește acestui popor: liderul care să ne aducă între națiunile de frunte ale lumii. Gîndiți corect, așa cum mulți ne dorim.

Mai rămîne să îmi îndeplinesc o foarte arzătoare dorință: aceea de a vota „pentru” din convingere, fiindcă de la moartea domnului Vadim am votat tot „contra”.

Vă urez mult succes și să vă ajute Dumnezeu să puneți în operă toate cele exprimate mai sus.

Nicu Marius Marin

RM

3

Vineri, 10 mai 2019

Însemnătatea zilelor de 8, 9 și 10 mai pentru istoria românilor Ziua Victoriei în Europa este ținută în Statele Unite, Marea Britanie și majoritatea Europei de Vest.

Este sărbătorită Ziua Victoriei în al doilea Război mondial: la 7 mai, orele 02.40, generalul german Alfred Jodl a semnat actul de predare a Germaniei naziste.

Acesta a fost semnat din partea Uniunii Sovietice de generalul-maior Ivan Susloparov (reprezentant al lui Stalin la Comandamentul Aliat) și din partea SUA de Generalul Beddel Smith. Capitularea Germaniei naziste a intrat în vigoare la 8 mai, ora 23.01.

La 8 mai 1945, în mai multe orașe europene au avut loc festivități de mare amploare. În Londra, un număr foarte mare de persoane s-au adunat în Piața Trafalgar și lîngă Palatul Buckingham, unde regele George al VIlea, regina Elisabeta și Winston Churchill au mers la balcon și au salutat mulțimea de oameni. În Statele Unite, președintele Harry Truman a ,,dedicat” victoria memoriei predecesorului său, decedat cu mai puțin de o lună înainte de victoria lui Franklin D. Roosevelt, care, a spus el, a fost dedicat cauzei de cîștigare a războiului. Steagurile din Statele Unite au rămas în bernă pînă 12 mai, atunci cînd perioada de doliu în onoarea lui Roosevelt s-a încheiat. Predarea oficială a ultimelor forțele germane de ocupație a avut loc în Insulele Canalului la 9 mai 1945.

De atunci, în fiecare an, pe data de 9 mai se serbează Ziua Europei. Pe lîngă această semnficaţie, 9 mai marchează şi Ziua Independenţei României şi sfîrşitului celui de-al II-lea război mondial. Sebarea Zilei Uniunii Europene marchează istorica declaraţie de la 9 mai 1950, a ministrului francez de externe Robert Schuman, prin care propunea un plan de colaborare economică între Franţa şi Germania, pentru eliminarea rivalităţilor seculare dintre cele două state. Decizia a fost luată de Consiliul European de la Milano, în 1985.

Pe parcursul istoriei, data de 9 mai a marcat evoluția României de trei ori, respectiv proclamarea independenţei de stat a României la 9 mai 1877, Victoria Coaliţiei Naţiunilor Unite în cel de-al II-lea război mondial la 9 mai 1945 şi Ziua Europei.

Proclamarea independenţei statale la 9 mai 1877 nu a fost un act spontan ci o încununare a strădaniilor tot mai numeroase din acei ani, o aruncare peste bord a ultimei verigi a suzeranităţii otomane. În acea zi memorabilă, Mihail Kogălniceanu, declara în Parlamentul ţării: „sîntem independenţi, sîntem naţiune de sine stătătoare”.

Independenţa astfel proclamată trebuia consfinţită şi apărată pe cîmpul de luptă spre a putea fi impusă forţelor militare turceşti şi recunoscută apoi de puterile europene.

Cel de-al doilea eveniment care marchează ziua 9 mai, este în anul 1945, cînd Aliaţii din cel de-al II-lea război mondial au obţinut victoria împotriva Germaniei naziste, punînd astfel capăt celei mai pustiitoare conflagraţii din istoria continentului european.

Ziua Europei Un fragment din textul propunerii prezentate de ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, care a stat la baza creării Uniunii Europene din ziua de astăzi este următorul: „Pacea mondială nu poate fi asigurată fără a face eforturi creatoare proporţionale cu pericolele care o ameninţă. Contribuţia pe care o poate aduce civilizaţiei o Europă organizată şi activă este indispensabilă pentru menţinerea unor relaţii paşnice….

Nu am reuşit să realizăm o Europă unită şi ne-am confruntat cu războaie”. Declaraţia Schuman a stat la baza amplului proces de construcţie a unei Europe unite. Statele Beneluxului şi Italia s-au alăturat Franţei şi Germaniei şi, la 18 aprilie 1951, a fost semnat Tratatul de la Paris, care instituia Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) între Germania, Franţa, Belgia, Italia, Luxemburg şi Olanda. Aceste state au semnat, la 25 martie 1957, Tratatele de la Roma, care instituiau Comunitatea Economică Europeană (CEE).

Ulterior, la acest complex proiect de construcţie europeană s-au alăturat Irlanda, Marea Britanie şi Danemarca (1973), Grecia (1981), Spania şi Portugalia (1986), Suedia, Austria şi Finlanda (1995), iar la 1 mai 2004, noi zece state: Cehia, Ciprul, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Slovacia, Slovenia, Polonia şi Ungaria şi la 1 ianuarie 2007 Bulgaria şi România. Uniunea Europeană are în prezent 28 de state membre.

Ziua Regalităţii Data de 10 Mai marchează trei momente importante din istoriografia României: începutul domniei lui Carol I, Independenţa de Stat şi încoronarea primului rege al ţării. Din aprilie anul acesta, ziua de 10 Mai este şi zi de sărbătoare naţională, printr-o decizie a Camerei Deputaţilor, și anume Ziua Regalităţii, zi naţională a României din 1866 pînă în 1947, pînă la venirea comuniştilor la putere. În timpul regimului comunist, sărbătoarea de 10 Mai a fost ştearsă din memoria colectivă, iar cînd se vorbea despre independenţă se invoca discursul lui Mihail Kogălniceanu din Parlament, rostit la 9 mai.

Astăzi, 10 Mai este Ziua Regelui, fiind sărbătorită în primul rînd de familia regală, iar începînd de anul acesta, printr-un proiect adoptat de Camera Deputaţilor, data de 10 Mai este şi zi de sărbătoare naţională.

10 mai 1866, sosirea lui Carol Hohenzollern Sigmaringen în România Prima semnificaţie a zilei de 10 Mai este legată de momentul sosirii lui Carol de Hohenzollern Sigmaringen în România, în anul 1866. Cu acceptul împăratului francez Napoleon al III-lea şi cel al regelui Prusiei, Wilhelm I, principele Carol porneşte spre România la sfîrşitul lui aprilie 1866. Părăseşte castelul Sigmaringen de lîngă Dusseldorf şi traversează Elveţia şi Austria. În ziua de 8 mai ajunge cu vaporul la Turnu Severin, iar pe 10 Mai 1866 intră în Bucureşti. Începea astfel o domnie de 48 de ani, cea mai lungă din istorie. Este perioada în care 10 Mai intră în conştiinţa românilor drept Ziua Naţională şi Ziua Dinastiei.

Lucian Dimitriu

Eroii de la Turtucaia Copiii mei, copii mei, Cînd treceți seara la culcare, Și candelele-n tremurare Vă ning pe creștete văpaia, Rugați-vă și pentru cei Care-au căzut la Turtucaia!

Că numai viscolul în munți, Și numai vulturii pe creste, Și feți-frumoșii din poveste, Și zmeii codrilor cărunți, Și-ntinsul mării, spumegat, Ca dînșii de-or fi mai luptat...

Să creșteți mari, și-aprinși de dor Ca ei, de cerurile-albastre, De raiul sfînt al țării noastre, De taina mîndr-a doinelor, De culmi, de codri și de vii, De lunci, de crînguri și cîmpii... Și cînd veți trece viforoși, Cu braț de fier și ochi de pară, În groaznic tunet de fanfară, Să-i numărați între strămoși Ce-au scris al patriei hrisov La Racova și la Neajlov... Și-n largul anilor ce vin, Cîntînd a vieții sărbătoare Pe glas de plopi și de izvoare, Sub cerul purerea senin, În suflet veșnic să-i purtați.

Cu flori de raze-ncununați...

Copiii mei, copiii mei, Cînd treceți seara la culcare, Și candelele-n tremurare Vă ning pe creștete văpaia, Rugați-vă și pentru cei Care-au căzut la Turtucaia.

G. TUTOVEANU, (1872-1957)

De ce-au murit eroii?

Argument Să nu uităm că la 9 Mai sărbătorim Ziua Victoriei Națiunilor Unite asupra fascismului german, în ultimul război mondial. ,,Ziua Europei” e o făcătură penibilă, pusă la cale de mai-marii Europei de azi, pentru a ne determina să uităm cine a declanșat ultima conflagrație mondială, în care au pierit 60 de milioane de oameni nevinovați (fosta Uniune Sovietică dînd tributul cel mai mare – 20 de milioane de vieți). Noi n-am uitat!

Pămîntul Europei respiră prin morminte, De-a lungul și de-a latul un continent

de morți Cu felinare-n mînă așteaptă pe la porți Să îi strigăm pe nume, de i-om mai

ține minte; Divizii, regimente – aliniați pe nații Privesc la lumea noastră cu ochii plini de dor, Ei nu mai simt durerea, nici apa de izvor Nu le mai spală fața de-atîtea generații; Sub iarba ce respiră în aerul cuminte Eroii Europei se leagănă pe fir În linii paralele, în sumbrul cimitir, Numărul lor se pierde în tristele morminte; Ei nu mai cer nici hrană, nici dreptul

la lumină, În glodul din tranșee ei și-au găsit sălaș, De-a valma, camarazii, în brațe

cu-n vrăjmaș, Dorm liniștiți și sobri în pacea lor divină; De mulți ce zac sub glie, nici nu-i mai

ținem minte, Chiar alfabetul morții l-am încurcat mereu, Pămîntul de nu-i știe, îi știe Dumnezeu Pe cei care au cruce, sau cei fără morminte; În goana după viață noi ne-am uitat martirii Căzuți în moarte strîmbă, în necinstit război, În praf de oseminte, de-i soare sau noroi, Ei sînt prezenți în marșuri în capătul oștirii; Și dacă văd cum sîntem și lumea că-i nebună În zăngănit de arme, spre fronturi, pas

cu pas, Eroii de sub dealuri încep să prindă glas Și vor să ne întrebe: la ce-a fost

moartea bună, Și risipirea vieții în lupte fratricide, Înaintînd prin șanțuri cu sînge nespălat?

De ce-au murit eroii, cu gîndul ne-mpăcat, Cînd, astăzi, reînvie plăcerea de-a ucide?

Eroii din clepsidra trecută-n oseminte Au dreptul să ne-ntrebe: de ce nu

ne-am oprit Cînd ultimul soldat, cu viață, a murit, Și Europa noastră era numai morminte?

Eroii din războaie, în Mai, în primăvară, Ies de sub brazda verde și vin cu întrebări: De ce-au murit în luptă, în alte primăveri, Cînd, astăzi, omenirea se-ntrece ca să moară?

GEO CIOLCAN

4

Vineri, 10 mai 2019

Atitudini«Polemici Tabletă de scriitor

„Amurg sentimental” la 25 de ani de la înființare Instituţia de cultură „Amurg sentimental”, din Bucureşti, ce are în componenţă editură, revistă, cenaclu, a luat fiinţă la 25 martie, în anul 1995, şi a împrumutat titlul unui volum de poezii de dragoste al subsemnatului, apărut în 1992. Odată cu deschiderea porţilor lui 2019, aceasta a intrat în al 25-lea an de existenţă (25 martie 1995 - 25 martie 2020).

Pînă în prezent, la această editură s-au tipărit peste 1.100 de titluri de carte din toate domeniile: psihologie, filosofie, eseu, istorie, poezie, dramaturgie, muzică, traduceri etc. Cenaclul cu şedinţele bilunare, la sfîrşitul lunii februarie a.c., a ajuns la un total de 640 de reuniuni, fiind consemnate în cronicile de cenaclu publicate în paginile revistei omonime, cu apariţie lunară. Cronicile de cenaclu, de la numărul unu pînă la cea cu numărul 500, au fost incluse într-o carte-document - „500 de şedinţe ale Cenaclului «Amurg sentimental»” (28 aprilie 1995-31 mai 2014), îngrijită de preşedintele-fondator, poetul, prozatorul, cronicarul literar Ion Machidon. Volumul este ilustrat cu fotografii ale autorilor, dar și cu imagini inedite de la diverse activităţi ale cenaclului.

Colaboratorii Amurgului sentimental sînt oameni de toate vîrstele şi profesiile, strungari, croitori, ingineri, economişti, profesori, conferenţiari, profesori universitari ș.a.m.d. Iată şi cîteva nume de marcă pentru cultura noastră, care au ales să fie prezente la şedinţele de cenaclu şi să publice din creaţiile lor la editura și revista noastră: Radu Cîrneci, Ion Horea, Dumitru Bălăeț, Florin Costinescu, Florentin Popescu, Miron Ţic, Valeriu Gorunescu, regretatul Doru Popovici, Vasile Donose, Petre Ghelmez, fotoreporterul Vasile Blendea, dar şi scriitorii din noua gardă, afirmaţi în perioada postdecembristă, precum poetul, folcloristul și omul de radio Aurelian Popa Stavri, lector universitar, Daniel Prallea Blaga, de la Universitatea Naţională de Muzică, Bucureşti, eseistul, prof. Petre Constantinescu, poeta Dunia Pălăngeanu, preşedinta cenaclului „Luceafărul” din Giurgiu, prof. Octavia Crăciun, de la Şcoala „Bucuriile

Castelul Bran, între istorie și legendă Supranumit și Perla Transilvaniei, Castelul Bran este unul dintre cele mai impunătoare monumente istorice ale României. Acesta este situat în Pasul Bran-Rucăr, la aproximativ 30 de kilometri de oraşul Braşov, pe şoseaua care leagă Braşovul de Cîmpulung Muscel, prima capitală a Ţării Româneşti, acolo unde se întîlnesc Munţii Piatra Craiului cu Masivul Bucegi.

Construit pe o stîncă, Castelul adăposteşte în prezent Muzeul Bran, muzeu ce se întinde pe cele patru etaje ale sale. Deşi turiştii străini vin anual în căutarea legendei Contelui Dracula, iar ghidul accentuează latura mitică a acestuia, istoria Castelul Bran îi fascinează deopotrivă.

O istorie de peste 600 de ani Prima atestare documentară a Castelului Bran este reprezentată de un act emis la 19 noiembrie 1377 de către regele Ungariei, Ludovic I de Anjou. Prin acest document, braşovenii primeau privilegiul de a construi o cetate de piatră la Bran. Între anii 1419 și 1424, cetatea devine proprietatea unui alt rege ungar, Sigismund, acesta fiind aliatul domnului Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrîn, împotriva turcilor.

La sfîrşitul Secolului al XV-lea, fortificaţia a fost subordonată autorităţii comitetului secuilor, trecînd sub conducerea voievodatului Transilvaniei în timpul domniei lui Iancu de Hunedoara. Legătura lui Vlad Ţepeş cu Branul a fost consemnată tot în această perioadă. Mai precis, Iancu de Hunedoara l-a însărcinat, după pierderea tronului, pe domnul Ţării Româneşti cu apărarea trecătorii spre Transilvania, trecătoare străjuită de cetate.

După Marea Unire de la 1918 pînă în prezent Istoria Castelului Bran continuă, iar la data de 1 decembrie 1920, Consiliul orăşenesc al Braşovului donează acest castel Reginei Maria, ca un simbol al recunoştinţei datorat contribuţiei sale la înfăptuirea Marii

muzicii”, din Bucureşti, pictoriţa Ecaterina Mihai, poeţii Diana Barbu, Mircea Tutilă ş.a.

Chiar dacă cenaclul se bucură de o largă popularitate şi o anume longevitate, noi nu ne-am hazardat, critic vorbind, să ne spunem opiniile fără argumente plauzibile sau să dăm certificate şi diplome de scriitori... Şi nu am facut-o nici în acele momente mai speciale, la vreo lansare de carte, cum este Tîrgul de Carte „Gaudeamus”, la care şi anul trecut, la cea de-a XXV-a ediţie, am participat şi noi, cum am facut-o în fiecare an aproape de la primele ediţii, și unde se ştie că între autor şi cel invitat să vorbească elogios este o înţelegere de complezenţă, creînduse o chimie specială între ei... Am lăsat pe alţii să o facă din afara grupului nostru, iar surprizele nu au întîrziat să apară...

După cunoștințele noastre, peste douăzeci şi cinci de autori care şi-au făcut ucenicia la „Amurg sentimental” au devenit membri titulari în Uniunea Scriitorilor din România sau şi-au înființat propriile reviste... De menționat că, de ceva vreme, în paralel cu revista „Amurg sentimental”, care nu peste mult timp va ajunge la numărul 300, edităm periodicul „Biblioteca Sentimentelor Literare”.

Exemplele amintite despre activitatea desfășurată sub egida ,,Amurg sentimental” sînt doar o mică parte din ceea ce înseamnă ea în peisajul culturii noastre, de la înfiinţare şi pînă la intrarea în cel de-al 25-lea an de existenţă, începînd cu luna ianuarie 2019... Am fi putut face mai mult în beneficiul culturii, dacă am fi avut şi noi un cît de mic sprijin din partea vreunei instituţii a statului sau de la vreun sponsor cu dare de mînă...

Dovadă că din anul 2017, din cauze pecuniare, nu am mai putut continua ediţia a XVI-a a concursului de creaţie literară „Vara visurilor mele”, patronat de revista „Amurg sentimental”. Dar, aşa se scrie istoria, cu urcuşuri şi coborîşuri. Am trăit pe viu toate astea, am văzut cum e să te dezvolţi într-un capitalism ca al nostru, cu o concurenţă neloială, în care, dacă nu eşti înregimentat politic, şansele sînt minime. Dar aceasta e o altă poveste, care merită dezbătută, dar nu acum, aici... Cert este că, de aproape un sfert de veac, existăm în arealul culturii Neamului Românesc, ceea ce nu e puțin lucru.

ION MACHIDON, preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental”

Uniri din 1918. Castelul a fost restaurat în perioada 1920-1927 sub conducerea arhitectului Curţii Regale, Carol Liman. În timpul Reginei Maria, Castelul Bran a cunoscut perioada sa de glorie ca reşedinţă regală, fiind unul dintre locurile sale preferate. În anul 1938, fiica Reginei Maria, Principesa Ileana, primeşte prin testament acest Castel, însă, după ce, în 1948, familia regală a fost alungată din ţară de către regimul comunist, Castelul Bran a devenit proprietatea statului român. La zece ani după instalarea regimului comunist în România, Castelul Bran a fost deschis ca muzeu de istorie şi artă feudală. Starea de degradare a Castelului a dus la închiderea acestuia în anul 1987 şi la redeschiderea sa abia în anul 1993, după finalizarea lucrărilor de restaurare. În prezent, Castelul Bran este proprietatea urmaşului Principesei Ileana, Dominic de Habsburg.

Mitul Contelui Dracula Motivul principal pentru care turiştii străini aleg să viziteze Castelul Bran este reprezentat de legenda care s-a creat în jurul acestuia. Astfel, cea mai reprezentativă legendă a Transilvaniei, cea a lui Dracula sau a lui Vlad Ţepeş, este legată incontestabil de Castelul Bran.

Mitul Contelui Dracula are la bază romanul de ficţiune „Dracula”, apărut în Marea Britanie, în 1897, avîndu-l ca autor pe scriitorul irlandez Bram Stoker. Personajele din romanul „Dracula” sînt rezultatul fanteziei autorului, dar faptele Contelui Dracula şi sfîrşitul acestuia au la bază credinţele populare legate de existenţa unor forţe ale răului, precum vampirii sau strigoii.

Domnitorul Ţării Româneşti, Vlad Ţepeş, a fost asociat cu Dracula, deşi datele istorice nu confirmă prezenţa acestuia la Castelul Bran. Cu toate acestea, zona este promovată prin intermediul imaginilor unui vampir, care se hrănea cu sîngele duşmanilor. Castelul

RM

Sfntul Gheorghe

Şi vino odată Sultaşule...

Eşti mereu aşteptat De vechi zidiri fumegînde...

Balaurul, Cel de la început, Nu a fost ucis Niciodată!

A fost numai iluzia ta, Sfîntule!

Balaurul, Cel de la început, Are acum mii de capete! Şuieră sirenele Şi se învălmăşesc trupurile Şi se răzbună hiloţii!

Omule, Coboară din Icoana Ta, Trage adînc aerul În plămînii tăi uscaţi De milenii de adormire!

Eliberează schingiuiţii De schingiuitorii lor!

Ucide Balaurul Şi hidra Şi toate himerele! Şi lasă-ne Dreptatea, Pacea, Liniştea, Fericirea pruncilor, ÎNVIEREA! Florin Iordache

Bran este cunoscut de turiştii din întreaga lume drept Castelul lui Dracula. Acesta este şi unul dintre motivele pentru care a fost inclus de către jurnaliştii de la CNN întrun top 10 al castelelor medievale. „Administratorii Castelului Bran, dar şi oficialii turismului din România insistă să scoată în evidenţă legătura dintre castel şi Vlad Ţepeş, sursă de inspiraţie pentru Bram Stoker atunci cînd a scris «Contele Dracula». Conexiunile sînt subtile, dar nu se poate nega farmecul înfricoşător al acestei structuri masive. Unele dintre piesele de mobilier expuse au aparţinut Reginei Maria a României, o nepoată a reginei Victoria, care, după ce a refuzat cererea în căsătorie a regelui George al V-lea al Angliei, s-a măritat cu regele României”, este prezentarea făcută fortificaţiei de către realizatorii clasamentului.

Muzeul Naţional din Bran Înfiinţat în 1957, Muzeul a fost administrat de autorităţile locale judeţene din Braşov pînă în 1991, după care a fost preluat de Ministerul Culturii.

Muzeul Naţional din Bran are trei secţii: Secţia Castel, care funcţionează în Castelul Bran, Secţia Etnografică, un muzeu al satului brănean, şi Vama Medievală. Secţia Castel a fost închisă în 2009, cînd Castelul Bran a fost preluat de Dominic de Habsburg, toate piesele din castel deţinute de statul român fiind mutate în Vama Medievală.

Din luna august 2016, clădirea Vămii Medievale a intrat în posesia familiei de Habsburg, care deține şi castelul. În plus, terenul pe care se afla Secţia Etnografică a muzeului a fost retrocedat. Muzeul Naţional Bran a fost redeschis la începutul acestui an, într-un nou spațiu, unde turiștii vor putea vizita o mare parte din cele 10.000 de obiecte de patrimoniu, provenite din fondul regal al Castelului Bran, dar și alte colecții de artă reprezentative.

ALEXANDRA RADU

RM

5

Vineri, 10 mai 2019

Atitudini«Polemici

Nicolae Grigorescu – pictor al Războiului de Independență

S-a spus, cu deplină dreptate, că – prin creaţia lui Nicolae Grigorescu – arta românească a compus cea mai cuprinzătoare monografie a vieţii ţăranului de pe aceste meleaguri. Nici unul dintre marii artişti ai ţării noastre nu a ştiut să descopere în existenţa zilnică a satului atîtea înfăţişări pline de adevăr şi de frumuseţe. E drept că artistul, supunîndu-se îndemnului propriului temperament, a ales din întreaga realitate, atît de complexă, a satului, momentele şi chipurile care mărturiseau dragostea de viaţă, bucuriile, a consemnat cu precădere scenele învăluite de glorioasa lumină a verii. Personajele sale sînt mai cu seamă tineri care surîd, fericiţi, iar aspectele dramatice, sumbre, nu l-au atras. Dar, între limitele acestei viziuni, lumea satului lui Grigorescu este de o desăvîrşită autenticitate, iar emoția profundă cu care a fost consemnată dovedeşte o mare sinceritate, „o trăire trup şi suflet a temelor rurale”, care a făcut cu putinţă surprinderea unei imagini specifice româneşti.

Căruța de campanie a lui Nicolae Grigorescu Pe de altă parte, nu e întru-totul adevărat că artistul ar fi ignorat acele aspecte în care se oglindeau dramatismul, încleştările grave din viaţa ţăranului român. Şi, mai convingător încă decît casele sărace, decît chipurile aparţinînd unei realităţi potrivnice (precum binecunoscutul Vechil), demonstraţia acestui adevăr o fac episoadele Războiului de Independenţă, notate de Grigorescu pe cîmpiile de luptă de la sud de Dunăre.

Pentru că jurnalul de campanie al artistului consemnează, de fapt, tot prezenţa ţăranilor români, îmbrăcaţi de data aceasta în uniforme ostăşeşti, a celor care „din cîmp, de-acasă, de la plug” plecaseră să cucerească neatîrnarea ţării lor. Artistul nu a imaginat scenele războiului şi nu a năzuit să compună o cronică în care să transcrie proiecţiile idealizate ale bătăliilor; împreună cu Szathmary, Mirea şi Sava Henţia, el a făcut parte dintrun grup de pictori chemat de comandamentul Armatei Române să consemneze, pentru posteritate, episoadele luptelor. El este, deci, un reporter, iar tablourile şi schiţele sale au această însuşire de a fi urmat realitatea, aşa cum i se înfăţişa. „În apropierea cîmpului de luptă, într-o brişcă cu pînze, atelierul lui ambulant – scrie Virgil Cioflec, unul dintre cei dintîi monografi ai pictorului – ia note de toate scenele care-i trec pe sub ochi”.

Desenele dovedesc înclinarea lui Grigorescu de a descoperi în împrejurările tragice ale războiului acele crîmpeie de viaţă care-i aminteau de scenele existenţei rustice, atît de bine cunoscute de el. În jurul unui foc, lîngă roata carului în care duceau provizii pentru armată, un grup de ţărani stau ghemuiţi, fierbîndu-şi mămăliga; scena are aceeaşi naturaleţe pe care o avuseseră şi acelea înfăţişînd ciobani sau plugari, şi relevă tocmai acea credinţă a lui Grigorescu, atît de adesea repetată în lucrările sale, că războiul era purtat de ţăranii români, că ei erau adevăraţii eroi ai luptelor. Sentinela, portretul monumental pe care-l pictează în această perioadă, este tocmai o asemenea mărturie a credinţei lui Grigorescu: dorobanţul cu ţinută mîndră, cu privire dreaptă (care le-a evocat multora pe eroii lui Peneş Curcanul, al lui Alecsandri) este un ţăran autentic; trăsăturile sale sînt asemănătoare cu cele ale ciobanilor pe care artistul i-a reprezentat, tot aşa, în mijlocul unui peisaj ce se topeşte

treptat în pulberea depărtării. Carele cu provizii amintesc și ele foarte bine de carele cu boi care străbat priveliștile familiare lui Grigorescu, dealurile înverzite de acasă. De data aceasta, însă, peisajul e întunecat de norii coborîți foarte jos, iar cîmpul care se pierde în zare are o culoare dramatică, nelăsînd să se desluşească nimic din strălucirea caldă a ierbii, din peisajele pictate în ţară. Compoziţia e construită, în multe privinţe, într-un chip asemănător celor din Carele cu boi surprinse pe lungile lor drumuri dintre dealurile Prahovei; ea taie, cu aceeaşi oblică sigură a căruţelor mari, suprafaţa tabloului, oamenii şi vitele au aceeaşi prezenţă puternică. Însă efortul oamenilor care împing la roată, grumazul plecat al boilor trădează o încordare care lipsea din însoritele picturi de acasă, unde se cuprindea un sentiment robust, un fel de sărbătoare a muncii și a naturii. Grigorescu nu caută neapărat semnificațiile luptei doar în încleștările spectaculoase, în desfășurările largi ale oștirilor. El nu este un „bataillist”, cuvînt cu care istoria de artă îi desemnează pe pictorii ce glorificau, într-o viziunea strălucitoare, scenele de război. Pictorul român e întru-totul conștient de tragismul războiului, de primejdiile morții ce-i pîndesc necontenit pe soldați.

Eroismul ostașului român se deslușește și în împrejurări pe care pictura convențională a unor tablouri emfatice lear fi neglijat. Un călăraș care surprinde un Spion inamic strecurat în preajma liniilor românești îl urmărește, cu sabia ridicată, într-o imagine plină de mișcare, al cărei dramatism e accentuat de lumina nesigura a zorilor ce se ivesc la orizont. Doi călăreţi, Vedeta, cu alte cuvinte, o patrulă, veghind pe o coamă de deal; siluetele lor se decupează pe planurile colinelor învăluite într-o ceaţă luminoasă; de altminteri, Grigorescu a fost un maestru al „anvelopei” de aer, al reprezentării formelor din peisaj estompate de efectele luminii, aşa cum le descoperise într-o îndelungată observaţie a naturii, pe urma lecţiilor deprinse de la maeştrii peisagişti ai vremii.

Artistul se afirmă, astfel, ca un pictor al omenescului; ideea luptei pentru independenţă nu se despărţea, la el, de prezenţa celor care plecaseră pe front să scape „de jug sărmana noastră ţară”. Iată, de pildă, schiţa pentru Atacul de la Smîrdan (schiţă care a fost cunoscută multă vreme sub titlul În Valea Rahovei). Vălmăşagul armatei care atacă la baionetă e surprins cu un ascuţit simţ al mişcării.

Uniformele verzui ale soldaţilor români, epoleţii roşii pun pete puternice pe zăpada albă, frămîntată de paşi.

Atacul de la Smîrdan Fesurile de un roşu aprins ale otomanilor punctează şi ele violent suprafaţa pictată, întărind impresia dramatică a iureşului, a ciocnirii. În primul plan, se desluşeşte o siluetă vînjoasă care constituie, de fapt, centrul optic al tabloului: înclinat în faţă, alergînd cu puşca pregătită de atac, soldatul acesta e o prezenţă de statuie ce reprezintă lupta însăşi, o emblemă a eroismului. Lîngă el, un ostaş, căzut cu faţa la duşman; în depărtare, cerul acoperit de nori fumurii; trupurile duşmanilor prăvălite în zăpadă: toate vorbesc despre tragedia războiului. Într-o altă variantă, Lupta de la Smîrdan, Grigorescu a păstrat multe sugestii compoziţionale ale schiţei. Silueta soldatului din prim plan e şi mai puternic reliefată: el este, s-ar spune, în chip şi mai limpede, eroul acestei file de epopee. Dar compoziţiei îi lipseşte acel freamăt dramatic al schiţei; preocupările de construcţie prea evident mărturisite de liniile oblice pe care se aşează siluetele soldaţilor în atac şi de orizontalele trupurilor celor morţi

142 de ani de la proclamarea Independenței de stat a României Sînt momente în istoria popoarelor care capătă o strălucire deosebită datorită intensității trăirii celor ce participă la împlinirea lor, dar și consecințelor pe care le proiectează asupra destinelor generațiilor următoare. Un astfel de moment din multiseculara și frămîntata istorie a poporului român a fost momentul crucial al proclamării absolute a independenței de stat, la 9 mai 1877 și, mai departe, a cuceririi prin lupta cu arma în mînă a neatîrnării, în campania militară din anii 1877-1878 împotriva Porții Otomane, cînd armata română s-a acoperit de eroism pe cîmpurile de luptă de la Plevna, Grivița sau Smîrdan.

La sfîrșitul anului 1876 și începutul lui 1877 se conturează tot mai mult poziția României spre întărirea capacității de apărare a țării prin: efectuarea unor credite sporite necesare cheltuielilor militare, concentrări de trupe, înființarea unor noi unități în cadrul armatei naționale. Pe plan politic și diplomatic s-a ajuns la o înțelegere cu Rusia, în vederea trecerii trupelor acestei țări pe teritoriul românesc spre Dunăre, și mai departe în Bulgaria, pentru angajarea operațiunilor militare cu Turcia – situație devenită aproape previzibilă la începutul lunii aprilie 1877.

Data de 9 mai 1877 a însemnat pentru România o zi a actului de voință unanim exprimată de poporul român, care năzuise și luptase de secole pentru independență și suveranitate. Pînă la data de 20 august 1877, cînd Dunărea a fost trecută de majoritatea armatei române, efectivul general al trupelor mobilizate s-a ridicat la aproximativ 100.000 de ostași și ofițeri, un număr de 58.700 alăcătuind armata de operații. Acționînd cu abnegație, spirit de sacrificiu, dovedind o înaltă conștiință patriotică, trupele române s-au acoperit de glorie pe cîmpiile și dealurile Bulgariei, pecetluind prin sîngele bravilor ostași actul solemn al proclamării independenței de la 9 mai 1877. Participarea diviziilor române la cucerirea Plevnei – în special a redutelor Grivița I și II -, la cucerirea Vidinului – în special a Smîrdanului -, a Rahovei sau a Belogragicului, s-a dovedit de cea mai mare importanță – hotărîtoare – pentru soarta războiului. Odată cu încheierea războiului ruso-româno-turc, prin tratativele purtate între marile puteri europene, mai întîi la San Stefano, ulterior la Berlin, în 1878, s-a recunoscut României independența care fusese cucerită de fiii țării cu importante pierderi umane și contribuții materiale.

Prevederile tratatului de la Berlin s-au conceretizat pentru țara noastră prin recunoașterea deplină a independenței sale și restabilirea atribuțiilor statale ale României. Tot atunci, s-a stabilit ca țara noastră să piardă în favoarea Rusiei județele Cahul, Bolgrad și Ismail, iar la schimb să anexeze Dobrogea de Nord (împreună cu Delta Dunării și Insula Șerpilor). au atenuat impresia de mişcare din prima variantă, unde arhitectura planurilor părea a se supune dorinţei de a se sugera vijelia tragică a atacului, într-o construcţie, totuşi, mai complicată.

Grigorescu, pictor al omului, n-a nesocotit nici drama duşmanilor. Convoaiele de prizonieri, lungi şiruri de învinşi care se pierd în zarea viscolită a iernii, capete plecate, trupuri înveşmîntate în mantale prea subţiri, mărturisesc acest sentiment de compasiune omenească.

E drept, însă, că în preajma convoaielor, soldaţii români care-i păzesc pe cei capturați, îndură aceleaşi vitregii ale vremii înverşunate. Artistul rămîne, pretutindeni, credincios adevărului: portretele ostaşilor inamici, luaţi prizonieri, dezvăluie preocuparea de a surprinde fizionomiile unor oameni obişnuiţi, osteniţi de luptă.

Ele nu dau glas nici unui fel de înclinaţie retorică: sînt chipuri ale unor oameni trişti şi abătuţi.

Opera lui Nicolae Grigorescu reflectă, în lucrările inspirate din Războiul de Independenţă, o copleşitoare încredere în puterea artistică a adevărului. Şi, tocmai prin aceasta, prin hotărîrea cu care respinge grandilocvenţa, prin simplitatea şi prin sinceritatea ei, conferă o imagine convingătoare a eroismului celor care au luptat pentru neatîrnarea ţării lor.

DAN GRIGORESCU (1931-2008)

6

Vineri, 10 mai 2019

Polemici«Controverse Balsamuri spirituale (117) Întoarcere în timp (10) M-am mutat în apropiere, pe Str. Zaharia Boiu nr.

3, tot într-un apartament comun. Cu locatarii acestui apartament, şi azi, după zeci de ani, sîntem în relaţii bune, ne vizităm şi vorbim des la telefon.

Clădirea (centrală) în care lucram era o vilă mare, superbă. Biroul meu era spaţios, în dreapta era biroul marelui şef, cu obrazul ciupit de vărsat, care s-a dovedit a fi un şef foarte cumsecade, iar în stînga, locţiitorul său.

Dimineaţa, obligatoriu 30 minute exerciţii fizice în sala de sport. Apoi 15 minute se citea presa: Scînteia, Scînteia Tineretului şi România Liberă, singurele ziare. Apoi, timp de o oră, studiam Dreptul, de 4 ori pe săptămînă, o oră limbi străine, de 3 ori pe săptămînă.

Chiria locuinţei era foarte mică, la fel și masa la cantină, care era destul de consistentă, aşa că, în scurt timp, mi-am cumpărat mobilă (odaia fiind goală): un recamier, un dulap cu două uşi şi anexă vitrină, o măsuţă pătrată cu două fotolii tapisate cu albastru.

Am zugrăvit camera în bleu deschis, am pus perdele albe cu flori albastre la ferestre şi un covoraş în acelaşi nuanţe. Aveam sobă de teracotă cu gaze, iar priveliştea de la geam era grădina care se unea cu Parcul Subarini.

Aveam şi un aparat de radio, primul pe care l-am cumpărat din salariu, şi eram foarte mîndră că totul este din munca mea. Ascultam radioul pînă la închiderea programului, la ora 12 noaptea şi, de „fericire”, uneori vorbeam singură: „Am un aparat de radio...”. Lumea întreagă era a mea, prin intermediul acestei ,,cutii”.

La telefon, lunar se plătea doar abonamentul, nu conta cît ai vorbit, iar de la telefonul public, cu 25 de bani, puteai vorbi fără limită.

Totul era ieftin şi de calitate. Pot afirma că se trăia chiar bine.

Haiku – o istorie mai veche de 5 secole Lirica Japoniei (ca și arta ei, de altfel) este atrasă de structurile în același timp concrete și esențializate. Apărut prin veacul al VII-lea, ,,poemul scurt” numit tanka e alcătuit din cinci versuri de 31 de silabe (distribuite: 5, 7, 5, 7, 7) și a dominat mai bine de șapte secole. S-ar părea că 31 de silabe înseamnă foarte puțin, deoarece exact atîtea intră într-un distih elegiac. Dar pe la 1500, preotul budist Zamazaki So-kan a concetrat poezia la numai trei stihuri de 5, 7, 5 silabe, creînd haiku-ul. De atunci acesta a devenit una dintre caracteristicele naționale japoneze.

Cît de semnificativ este faptul că Matsuo Bashô (1644-1694), luceafărul poeziei nipone, a fost haijin (autor de haiku)! El a revoluționat această formă poetică, dîndu-i naturalețe, gingășie, simbolism și o senină gravitate. Iată, în traducere, o asemenea sclipire

La 9 ianuarie 1954 a fost inaugurat Teatrul de operă şi balet din Bucureşti.

La 14 ianuarie 1954 s-a semnat Decretul pentru asistenţă medicală gratuită şi distribuirea medicamentelor. În cele 9 luni cît am stat la Sanatoriul din Buşteni, n-am plătit un leu. Abia la sfîrşit i-am oferit doctoriţei o păpuşă, de care a fost foarte încîntată pentru că nu avea copii, şi chiar a botezat-o cu numele meu. În prezent, aceste lucruri au rămas de domeniul fanteziei. Medicamentele mă costă un sfert din pensie, iar dorinţa de a merge la munte sau la mare a rămas o amintire. Şi asta, după 38 de ani de muncă.

Din perioada „de tristă amintire” chiar au rămas amintiri: - C.I. Parhon: Biologia vîrstelor; - Tudor Arghezi: 1907; Pagini din trecut; - Marin Preda: Moromeţii; - Zaharia Stancu: Însemnările şi amintirile unui ziarist; - Nicolae Labiş: Primele iubiri; - G. Călinescu: Studii şi conferinţe: Horaţiu; Tasso; Cervantes; Tolstoi; Cehov; Enigma Otiliei etc.; - Eugen Barbu: Groapa; Șoseaua Nordului; - Eugen Jebeleanu: Surîsul Hiroşimei; - Titus Popovici: Setea; - Zaharia Stancu: Rădăcinile sînt amare; - Tudor Arghezi: Lume veche, lume nouă; - Fănuş Neagu: Ningea în Bărăgan; - G. Călinescu: N. Filimon; Scrinul negru; - Mihail Sadoveanu: Mărturisiri.

Au apărut multe alte opere, dar nu mi-am propus să le amintesc pe toate. (va urma) LILIANA TETELEA de emoție: ,,Nici un semn nu dă/ că în curînd va pieri/ glasul de greier”.

Haiku-ul este un gen paradoxal.

La Bashô se observă cum inefabilul este îngemănat cu concretețea: ,,Pe al templului/ clopot, un fluture lin/ în somn s-a lăsat”, sau cum autorul creează o infinită melancolie într-o schiță simplă, ca în tuș: ,,Stînd pe-un ciot de ram,/ se profilează un corb./ Seară de toamnă”. Deși dintr-o familie de samurai, Bashô a știut să sugereze nefericirea războiului: ,,Vai, cîtă jale!/ Sub coiful căzut prin ierbi/ țîrîie-un greier”.

O pleiadă de poete, printre care se numără Cizo-Jo (1701-1775), a excelat în haiku. Iată o compoziție asemănătoare unui cîntec de copii: ,,Cu-cu; cu-cu-cu!/ Cu aceste cu­ vinte,/ ziua se ivi”. Sau acest exemplu de transfigurare poetică a unei noțiuni abstracte: ,,Prietenia/ depărtată și-aproape:/ Luna – flori de prun”.

Conform tradiției, haiku-urile trebuie să conțină cel puțin o imagine sau un cuvînt care să exprime anotimpul (kigo) în care acesta a fost scris. De obicei, subiectele se referă la natură, plante, flori, insecte etc.: ,,Viața mea toată:/ frunze purtate de vînt/ în prag de toamnă”. De asemenea, un gest, un fapt accidental pot stîrni ecouri nebănuite. Se resimte parcă însuși suflul existenței în acest crîmpei din Busun (17151783): ,,Ce lună de jar!/ De mine-

RM

Este vremea... este timpul...

Este vremea-n care fapta Vine ca prevenție Este vremea-n care lumea Va primi o lecție Este timpu-n care piatra Va striga la ceru-nalt Este timpul de-ndreptare Spre tărîmul celălalt Este vrmea cînd iubirea Scade cu un semiton Este timpul cînd bătrînii Petrec iarna-ntr-un vagon Este timpu-n care intrigi Grele se ascut Un timp nou de care lumea-i Avizată din trecut Este vremea-n care vara Moare-n iarnă bunăoară Se schițează-ncet ocara Cînd Hristosul va veni a doua oară Niciodată astă lume Nu a fost mai tulbure Va sosi curînd o vreme Care-o să ne scuture Este vremea...

Cpt (r). dr. Moldovan Pavel Februarie 2015, Alba Iulia un orb s-a ciocnit/ și singur a rîs”.

Issa (1763-1827), alt mare haijin, este ,,un sfînt Francisc al Țării Crizantemelor”, cum îl numește Dan Constantinescu, autorul unei splendide antologii de lirică niponă (Editura Albatros, 1974). Umilitatea, înțelepciunea și panteismul său emană limpede din aceste versuri: ,,Altceva nu am/ decît această pace,/ acesteadieri”. La moartea copilului său, a scris acest haiku, ermetic și emoționant ca un strigăt: ,,Viațantr-adevăr/ ca roua zorilor e./ Și totuși, totuși...”.

Poezie rafinată și populară, haiku-ul întruchipează o viziune Matsuo Bashô asupra lumii: ,,Vînt lin de toamnă./ Tot ce-mi răsare-n cale/ devine haiku”, declară haijinul Kyoshi.

Mulți s-au întrebat de ce această formă este atît de populară, atît în Japonia, cît și în afară, mai ales că, în încercarea de a compune o asemenea poezie în altă limbă decît japoneza, haiku își pierde definiția - căci în această limbă și doar aici, toate sunetele ce formează alfabetul au aceeași lungime, iar toate poemele haiku - implicit - sînt la fel de lungi, păstrînd un ritm impus din timpuri străvechi. Însă arta modernă încearcă - se pare - să elimine aceste limite, aceste reguli, lasînd liberă imaginația artistului, iar aceștia se concentrează asupra conținutului, nu asupra numărului de silabe. Se poate spune că poezia haiku are un punct forte: și anume că exprimă atît de multe prin atît de puține cuvinte.

Iată, spre ilustrare, un alt mănunchi de stihuri din Bashô: ,,Drumul pe care/ nimeni nu mă urmează:/ seară de toamnă”. ,,Balta cea veche -/ sunetul unei broaște/ sărind în apă”.

R.M.

RM

7

Vineri, 10 mai 2019

LA NOI, LA ROMÂNI! Preoţi din Episcopia Giurgiului mobilizaţi în Războiul pentru făurirea României Mari (1916-1918) – (3) RAPORT DE ACTIVITATE

al preotului Teodor Simedrea, confesorul Regimentului 36 Infanterie P.A., pe luna aprilie 1919

,,Frontul de Est – Grupul «Rezina» Preotul Regiment 36 Infanterie PA. Către Marele Cartier General, Serviciul Religios La ordinul circular nr.540/1919 relativ la activitatea lunară, am onoare a vă raporta aici mai jos activitatea desfăşurată în cursul lunii aprilie (stil nou). În general, în cursul acestei luni, activitatea noastră, ca şi în luna precedentă, a fost condiţionată de mişcarea regimentului impusă de necesităţile strategice. O activitate intensă şi mai ales continuă n-a fost posibilă, din aceleaşi motive expuse în raportul de activitate pe luna martie. În cursul lunii aprilie, căzînd Postul Mare şi Sărbătorile Sf. Paşti, am mărturisit trupa şi ofiţerii şi împărtăşit pe cei ce au dorit. În fiecare duminică şi sărbătoare, cum şi în toate zilele din săptămîna Sf. Patimi am servit Sf. Liturghie în biserica locală la care au asistat trupa şi ofiţerii şi am ţinut predici moralereligioase şi cu conţinut patriotic.

Cu ocazia zilei de 27 martie (stil vechi) - 9 aprilie (stil nou) - Unirea Basarabiei - am servit în dimineaţa acelei zile Tedeum la biserică, în unire cu preoţii din sat, și domnul comandant al regimentului a vorbit trupei, ofiţerilor şi asistenţei despre însemnătatea acestei zile în istoria neamului românesc, accentuînd partea de merit ce revine armatei. După-amiază, în înţelegere cu şcolile din sat, s-a sărbătorit în mod deosebit, luînd parte corul soldaţilor, iar eu am ţinut o conferinţă despre «Ce însemnează şi ce trebuie să fie o unire». În îndeplinirea activităţii n-am avut a întîmpina nici un fel de piedică afară de continua deplasare a unităţilor şi extraordinar de numeroase necesităţi impuse de situaţia sectorului ce păzim pe Nistru. Moralul trupei şi ofiţerilor este excelent. Cu ocazia mărturisirii, am avut ocazie să mă conving şi de starea morală a foştilor prizonieri la Mamic şi am constatat că este bună. Idei subversive în contra ordinii sociale şi bisericii nu există în regimentul nostru.

Preotul Regimentului 36 Inf. P.A., T. Simedrea 1919 mai 4 (stil nou) Cotiugenii Mari – Soroca”

„Capela de front“ Preotul militar trebuia să poarte mereu asupra sa geanta indispensabilă a serviciului religios; aceasta consta dintr-o geantă din piele compartimentată,

Lădiță de campanie cu cele necesare slujirii pe front

prevăzută cu tapiţerie interioară protectoare, în care se găseau: Epitrahilul, cutiuţa de metal cu Sfînta Împărtăşanie, Crucea, Agheasmatarul şi Panihida sau Molitfelnicul, două procoveţe mici, linguriţă, o sticlă de vin, o farfurioară metalică, o sticluţă de spirt şi chibrituri, pachetul individual de pansament şi carnetul de notare a datelor individuale relative la decese.

Lădiţa de campanie consta dintr-o ladă din lemn în care se păstrau toate accesoriile necesare slujirii Liturghiei, respectiv: stihar, felon, epitrahil, brîu, mînecuţe, antimis, potir, disc, steluţă, copie, linguriţă, trei procoveţe, disc de anafură, lingură, cărţi liturgice, Evanghelie, Liturghier, Apostol, Octoihul Mic, Carte de Te-Deum, lumînări, tămîie, mănunchi de busuioc, căldăruşă de aghiazmă, diverse elemente auxiliare necesare practicării cultului.

Arhim. Dr. TEODOR ȘERBAN

Unităţi militare vlăscene pe fronturile de luptă ale primului război mondial (1) Acum mai bine de 20 de ani făceam cercetări la Centrul de Studii și Păstrare a Arhivei Militare istorice Pitești pentru a identifica informaţii despre unitaţile militare care au acţionat pe teritoriul Municipiului/judeţului Giurgiu în anii primului război mondial. Informaţiile obţinute au fost interesante şi relevante despre efortul de război, respectiv despre jertfa de sînge a populaţiei vlăscene/giurgiuvene, a soldaţilor, subofiţerilor şi ofiţerilor, toţi proveniţi din zonele giurgiuvene/vlăscene. În luna august 1916, pe teritoriul fostului judeţ Vlaşca funcţionau următoarele unităţi militare: Regimentul 5 Vlaşca, comandat la 15 august 1916 de către colonelul Zotu Victor - făcea parte din Divizia a 4-a de Infanterie Corpul II Armată - Armata a 2-a; Regimentul 45 Infanterie, comandat de către colonelul Arbore Emanoil - făcea făcea parte din Brigada 33 de Infanterie - Corpul II Armată Armata a 2-a; Regimentul 10 Artilerie, comandat de către colonelul Popescu Nicolae - făcea parte din Brigada 4 Artilerie - Corpul II Armată - Armata a 2-a; Regimentul 15 Artilerie comandat de către colonelul Cornăţeanu Alexandru - făcea parte din Brigada 4 Artilerie – Corpul II Armată - Armata a 2-a şi Regimentul 1 Grăniceri, comandat de către locotenent-colonelul Gh. Cantacuzino (respectînd adevărul istoric, trebuie să spunem că în luna august 1916 Regimentul 1 Grăniceri avea pe teritoriul judeţului Vlaşca compania 9 de grăniceri, dar pentru că tradiţia de luptă a acestui regiment a fost dusă mai departe de către Marea Unitate de Grăniceri din Giurgiu, o vom prezenta ca o unitate militară aflată pe raza Municipiului Giurgiu).

Regimentul 5 Vlaşca În momentul declanşării ostitlităţilor militare cu Austro-Ungaria, batalionul I alcătuia, împreună cu alte unităţi militare, Grupul Predeal; batalioanele II, III şi IV ale aceluiaşi regiment făceau parte din Grupul Giurgiu. În toamna anului 1916, Regimentul a participat la următoarele lupte: pe frontul din Transilvania: 17-20 august 1916, apărarea oraşului Predeal; septembrie 1916, Muntele Susai; septembrie-octombrie 1916, operaţiunea Flămînda şi apărarea Dunării; Muntele Susai, luptele de la Timiş, Stupini, Clăbucetul Taurului, Azuga şi Predeal; noiembrie 1916, a participat la luptele desfăşurate pentru apărarea Bucureştilor, Bătălia Neajlov - Argeş - Zimnicea, Bragadiru, Şoimu, Smîrdioasa, Roşiori de Vede, Prunaru, Zoreşti, Negreni, Purani, Blejeşti, Drăceşti, Clejani, Fotăcheşti, Videle - Cartojani, Tămăşeşti, Tîrnavele, Drăgăneşti. În luna decembrie 1916, regimentul se retrage spre refacere în Moldova, unde stă pînă în luna mai 1917. Între timp se schimbă şi comandantul, în persoana colonelui Arbore Emanoil.

Regimentul participă în vara anului 1917 la eroicele lupte desfăşurate la Oituz, Cireșoaia si Nămoloasa.

Pe front, soldaţii o aşteptau cu mare bucurie şi nădejde, dovadă fiind scrisoarea adresată reginei Maria de către sergentul Pelmuş Florea din Regimentul 5 Vlaşca, Batalionul I, la începutul anului 1918: „Majestate, Noi fiind aici mai mulţi bolnavi, răniţi şi cea mai mare parte dintre noi fiind din teritoriul ocupat, departe mult de mamele noastre, totodată aflîndu-ne în atîtea chinuri

şi aşa suferinţi, ne-a făcut azi, cînd am auzit că avem să fim vizitaţi de Majestatea Voastră, să uităm toate durerile, de bucurie. Majestatea Voastră nu ne-aţi uitat niciodată şi aţi avut întotdeauna grijă de soarta noastră, tot astfel şi Dumnezeu să vă aibă în paza Sa, ca să ne puteţi duce ţara la ziua cea frumoasă, cînd trebuie să înflorească iarăşi în mijlocul Europei. Dumnezeu să vă ajute şi să trăiţi”.

Pe cîmpurile de luptă au căzut: maior Stămulea Eftimie, căpitan Dumitrescu Corneliu, locotenenţii Albeanu Virgil, Banea C-tin, Nenoviceanu Nicolae; sublocotetenţii: Biliargiu Pascal, Bădănoiu Constantin, Constantinescu Vasile, Luca I. Iosif, Mărăcineanu D. Constantin ș.a.

Regimentul 45 Infanterie (1) Regimentul 45 Infanterie (despre care avem cele mai multe informaţii) era condus la 15 august 1916 de colonelul Arbore Emanoil; efectivul regimentului era de 47 de ofiţeri şi 2.443 trupă.

La 22 august 1916, regimentul parcurge pe jos distanţa Stăneşti – Frăţeşti, unde se îmbarcă în trenuri.

Ajunge la Cîmpulung-Muscel pe data de 24 august 1916, iar în perioada 24-31 august l916 se deplasează pe ruta: Dragoslavele-Bran-Rîşnov-Bran-Zărneşti. Pe 4 septembrie 1916 intră în marş de la Ghimbav la Predeal, unde, la 6 septembrie, se îmbarcă în trenuri spre Gara Comana; de aici merge la Greaca, unde va staţiona pînă pe data de 17 septembrie 1916. La 18 septembrie, regimentul intră în Bulgaria, participă la luptele de la Riahovo, Mochalea Nouă, Ria Macla; Paramah. Pierde: 2 ofiţeri, un soldat, 14 soldaţi sînt răniţi, iar 3 ofiţeri și 13 soldaţi se îmbolnăvesc. Se retrag din Bulgaria în contextul eşuării operaţiunii Flămînda şi, la 22 septembrie, intră în marş pe direcţia Budeşti - Gara Curcani. Ajung la Predeal pe 24 septembrie 1917.

Pe 25 septembrie, în luptele de la Hohe Warhe cad: locotenenţii Teodorescu şi Trifănescu, locotenentcolonelul Boteanu este grav rănit. La sfîrşitul lunii septembrie şi începutul lunii octombrie 1916, regimentul este implicat în luptele luptele pentru Muntele Susai şi bătălia de la Predeal. Pe 30 septembrie pierde 3 ofiţeri şi 21 soldaţi, iar grav răniţi sînt 9 ofiţeri si 14 soldaţi.

Un nou tribut de sînge este dat în zilele de 3-4 octombrie 1916: 2 ofiţeri răniţi şi 6 soldaţi morţi. În perioada 12-17 octombrie 1916, regimentul întră în refacere la Sinaia, dar pe 11 noiembrie 1916 se îmbarcă în Gara Cîmpina şi merge la Jilava.

Participă în perioada 15-20 noiembrie 1916 la luptele purtate pentru apărarea Bucureştilor-NaipuPrunaru-Copaciu-Ghimpaţi-Stîlpu-Gorneni-MihăileştiBuda-Brăneşti-Chirculeşti-Popeşti.

La 23 noiembrie 1916 regimentul se retrage pe direcţia: Bragadiru-Bucureşti - Herăstrău-PiperaTunari. Începînd cu 18 decembrie 1916 şi pînă la 24 mai 1917, regimentul intră în refacere în zona Dealul Nou-Tîrgu Frumos-Elisabeta Doamna-Bălți-Coarnele Caprei-Focurile-Scurta.

La 26 ianuarie 1917, colonelul Arbore Emanoil este mutat comanda Regimentului 5 Vlaşca, iar la comanda Regimentului 45 Infanterie este numit colonelul Hagi C. Nicolae. La 8 martie 1917, prin ordinul venit de la Divizia a XII-a, Regimentul 45 Infanterie se uneşte cu Regimentul 60 Infanterie (din cauza lipsei efectivelor) şi se creează Regimentul 45/60. (va urma) Dr. ION BĂLAN (Texte reproduse din volumul ,,Preoți din episcopia Giurgiului, mobilizați în războiul pentru făurirea României Mari – 1916-1918”)

8

Vineri, 10 mai 2019

RM

Polemici«Controverse Semnal de Paști: nimic național și creștin nu va mai fi promovat! (urmare din pag. 1) Dacă ar fi fost după inima mea, i-aș fi arestat în 60 de minute pe toți cei care au contribuit la crearea sau distribuirea acestei… prea puțin zis blasfemii! Iar dacă ar fi după mintea mea, le-aș da pedepse care, pur și simplu, să înspăimînte! Și, rețineți, nu sînt un creștin habotnic! Dar cred că dacă nu oprim distrugerea spiritului acestui popor, vom dispărea. România va dispărea! Cine nu înțelege fundamentul creștin al României – creștinismul ca axă a spiritualității și, implicit, a națiunii, a țării, de fapt, ei bine, acela nu are voie să se numească român! Și, rețineți încă un aspect: sînt ceaușist declarat, de aceea vă atrag atenția că Nicolae Ceaușescu era un adept convins al materialismului dialectic și științific, dar și istoric; ori, fie și numai din această cauză, marele conducător nu s-a atins de Biserică, în ansamblul instituției, ci, dimpotrivă! Da, au fost demolate cîteva biserici – mai puține decît pe vremea regelui Carol I – dar numai din motive solide de dezvoltare urbană; în același timp, stilul de viață impus de ,,dictator” punea accentul pe respectul între oameni (unii l-au numit egalitarism!) și dezvoltarea intelectuală – așa că, firesc, cei formați astfel au respectat biserica, fie ei creștini devotați sau doar adepți ai unui anume tradiționalism. Patriotismul și naționalismul lui Ceaușescu impuneau respectul față de Biserică, elementul transcendent al istoriei noastre.

Ei bine, descreștinarea României se face pas cu pas, începînd cu 2004. De ce? Pentru că România ,,integrată”, România ,,spațiu NATO” nu trebuie să mai aibă vreo legătură cu acea țară independentă, puternică, promotoare a nealinierii, a păcii și dezarmării, a neamestecului în treburile interne ale altor state, a dezvoltării zonelor sărace ale lumii, o țară care se opune imperialismului – fie vestic, fie estic!... Da, țara aceea trebuie să dispară, să piară chiar și din memoria propriilor locuitori! Ori, pentru așa ceva, aceștia trebuie să-și piardă conștiința, să devină cinici, mercantili și cupizi, lipsiți de respect pentru adevăr, pentru om, ca și pentru tot ceea ce nu înseamnă bani și putere. Și cred că, în anul de grație 2019, sintagma ,,om fără Dumnezeu” este definitorie pentru majoritatea românilor, mai ales din noile generații. De fapt, nu sesizați că sintagma menționată, ,,om fără Dumnezeu”, nici nu se mai folosește? Nu, acum se folosesc altele - ,,looser” și ,,cool”, de exemplu; ,,looser” nu e cel care pierde, așa cum era folosită în argoul american al anilor ’70, ci desemnează pe cel care are preocupări ce nu aduc bani sau putere! Studioșii, idealiștii, intelectualii, ba chiar și oamenii morali care nu fac compromisuri pentru ,,succes” sînt ,,looseri”. Pe de altă parte, tipii ,,cool” sînt cei care adoptă și promovează tot ce e dincolo de firesc, care nu manifestă nici un fel de respect pentru tradiții, normalitate…

Acel biet personaj mort în zilele Paștilor e un exemplu: homo, toxicoman, creator și promotor al țăcănelii vestimentare de cel mai dubios gust, înconjurat de interlopi și pierde-vară pe banii părinților, da, era un personaj ,,cool”. Altfel, un tip inteligent, cult – dar nu aceste calități reale contau pentru cei care-l urmăreau în emisiuni sau îi căutau ,,prietenia”. În fine, ideea e că moartea acestui personaj necunoscut marelui public a eclipsat Sărbătoarea lui Christos din punct de vedere al interesului spectatorului TV sau al internautului român! De ce? Pentru că era un tip ,,cool”, și alți tipi ,,cool” susțin asta! De fapt, repet, acest sărman personaj era cunoscut într-un anturaj restrîns, iar în privința importanței naționale a morții lui, am rezerve nu mari – ci totale!

Ah, da, pentru mine, moartea lui e importantă pentru că demonstrează încă o dată că, în ,,România - spațiu NATO”, drogurile se vînd în locuri și unor persoane ultra-supravegheate, deci totul se face cu știința ,,organelor”. Și

nu numai a ,,organelor” noastre, ci mai ales ale celor aparținînd SUA și NATO, care dețin controlul informativ în România. Am citat de cîteva ori raportul din 2017 al șefului DIICOT, Daniel Horodniceanu, care arată clar: traseul drogurilor Orient-Occident și retur se face prin țările membre NATO sau prin cele controlate de respectiva organizație - periculoasă pentru pacea și securitatea lumii. Da, moartea designerului este încă o probă pentru asta! Paranteză: păi se aruncă sume uriașe pentru a ,,combate războiul hibrid” (adică articole din presă care nu convin) – în schimb nu reușesc să oprească traficul de droguri în cele mai scumpe locații?!

Cît de imbecili vor să ajungem, ca să credem așa ceva?! De fapt, probabil că sîntem deja imbecilizați ca națiune, dacă facem rating… la ceea ce facem, și să admitem ca Isus să fie batjocorit în asemenea hal!

Deci, eu cred că nebunia de după moartea designerului trebuie privită ca un semnal: de acum, orice sărbătoare cu importanță pentru națiune va fi obturată mediatic prin promovarea/dezbaterea exagerată a unor incidente – așa cum s-a procedat în cazul sărbătorilor pascale din acest an. Să nu uităm un alt indiciu: după ,,Colectiv”, împotriva cui s-a trimis furia mulțimii, bine alimentată de mass media? Împotriva unui guvern, care manifesta independență față de Vest și dorea reluarea relațiilor cu Estul, dar și împotriva Bisericii!

Sigur, a fost numai un episod din retorica antiBiserică, al cărei apogeu a fost atins chiar în anul Centenarului Marii Uniri și al sfințirii Catedralei Mîntuirii Neamului! Însă, avem ochi dar nu vedem!... De exemplu, nu vedem o coincidență bizară: aceeași grupare radicală ,,neo-marxistă” face declarații contra Bisericii Ortodoxe și împotriva… PCR! Da, aceiași tembeli ridicoli care cer mereu sistarea fondurilor pentru Catedrală, aceiași care-l denigrează pe Patriarh și clerul – cer pușcărie pentru cei care susțin ideile comuniste. Nimic de mirare; cei care promovează unele precepte creștine riscă pușcăria – de exemplu, cei care ,,discriminează” homosexualitatea, susținînd că e ceva contra firii și a lui Dumnezeu. Și urmează multe altele – după model american!

Așa cum spuneam, distrugerea României se face pas cu pas. A fost ucis marele conducător, iar faptele și amintirea (României) lui sînt terfelite și estompate fără contenire, chiar și după 30 de ani! Au fost desființate industria, agricultura, armata – acum se încearcă desființarea SRI, prin demilitarizare și împănarea cu agenți americani!

Biserica este supusă oprobriului, credința e considerată ,,retrogradă”, iar românilor le sînt propuși șarlatani care îi învață tot felul de ,,căi” spre ,,dezvoltare personală”, ,,inițiere”, ,,iluminare”! În fine, grupările naționaliste au fost atent ,,eradicate”, începînd cu uciderea lui Vadim.

Da, Vadim a fost ucis, nu cu arsenicul lent al lui Napoleon, ci cu otrava izolării! Oare credeți că doar întîmplător România e singura țară fără o grupare naționalist-suveranistă în Parlament?

Toate astea fac parte din procesul de desființare a României. ,,Pas cu pas”, așa cum și-a intitulat, cinic, Iohannis așa-zisa ,,carte” a (de)venirii sale în fruntea statului! Încă o dovadă a prăbușirii României: să moară izolat un patriot genial ca Vadim – și să ajungă președinte un ins ca Iohannis! Închei cu un cuvînt despre 8 mai; oricît s-ar strădui unii să denigreze comunismul românesc, mai sîntem încă unii care să spunem adevărul: PCR a dezvoltat România și a ridicat nivelul de cultură, de conștiință națională și individuală al românilor. Conducătorii PCR, Gheorghe Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu, au fost pietre de hotar ale României independente – și de aceea, ele trebuie îndepărtate. Ca și marea istorie a României socialiste, țara condusă de PCR și respectată în întreaga lume! Acesta e adevărul faptelor, nu al show-urilor cu dezaxați!

Traian Băsescu, agent AIVD? (1) Încă de pe vremea cînd era un simplu ministru, asupra lui Traian Băsescu au planat suspiciuni, unele chiar rezonabile, cum că acesta ar fi în slujba unor agenții străine, fie doar de informații, fie mai puțin cunoscute oamenilor de rînd. Nu știm.

Anumite aspecte ale vieții fostului președinte al României sînt bine depozitate în locuri care vor fi desecretizate, probabil, peste 50 de ani, sau niciodată. În ultimii ani, au existat persoane, mai mult sau mai puțin cunoscute, care au declarat că Traian Băsescu, în perioada cît a fost detașat al Navrom în Belgia, la Anvers, a fost recrutat. Fie de americani, fie de ruși, fie chiar de Securitate, respectiv DSS. Păi, dacă e să stăm drept și să privim strîmb, eu cred că mulți, dacă nu chiar toți dintre cei care în regimul trecut erau detașați să lucreze în afara țării, aveau într-un fel legături strînse cu serviciile secrete, în special cu cele românești. Ei sigur erau ținte și pentru serviciile secrete străine, și nu cred că exagerez deloc cînd spun că Traian Băsescu, în calitatea sa, era o țintă excelentă de recrutat.

Acum însă, la o analiză atentă a activității politice a acestui personaj, dacă e să te raportezi la un minim interes național, fie el economic sau de siguranță, poți trage concluzia că activitatea politică lui Traian Băsescu a fost una agitată, plină de haos mediatic, la adăpostul căreia, însă, își vedea nestingherit de treabă, aducînd multe deservicii acestei țări. A fost și încă este un miracol actoricesc acest fost ministru, fost primar, fost președinte și atît de actual senator. Un monument de prefăcătorie, un agitator sublim și un ,,asasin economic” cu sînge rece. A executat perfect cîteva operațiuni spectaculoase, avînd un larg suport popular, mulți fiind amețiți complet de tupeul pe care îl afișa permanent, dar și de atitudinea populară pe care reușea să o proiecteze în mințile electoratului. Despre modul lui excelent de a se baza pe încrederea unor femei amețite de idea că ,,puterea este cel mai eficient afordisiac”, nu o să vorbim acum.

Traian Băsescu a fost și este în continuare cel mai protejat om politic român.

Acest ,,fost”, dar și ,,actual’’, a dat întotdeauna dovadă de o siguranță de sine descurajantă pentru o clasă politică pe cît de coruptă, pe atît de slabă, astfel încît a reușit, cu modul franc în care expunea orice problemă, să cucerească mințile românilor, ale multor români, care vedeau în Băsescu ,,biciul”, pedeapsa pentru toți cei care au furat și au distrus România post-decembristă. Siguranța pe care el o afișa ori de cîte ori apărea în public, putea însemna fie nebunia celui care bea prea mult, a celui care nu înțelege ce se întîmplă, fie o minte perfect rațională și calculată în tot ce făcea, dat fiind faptul că știa că acolo, undeva, sus, dincolo de hotarele țării, cineva îl protejează. Poate un guvern străin, sau poate doar o Agenție. Sub privirea îngăduitoare a demnitarului Traian Băsescu, România a fost decimată. Politic, social, economic și geopolitic. Avînd o asemenea pepinieră de corupți în față, dar și o mînă ocrotitoare deasupra, Traian Băsescu a sădit și a crescut acel ,,Stat Paralel”, un sistem nociv de Justiție care, după cum vedem, există și astăzi și se pare că va mai exista multă vreme pe aceste meleaguri.

Ca să revenim, însă, la subiect, toate deciziile lui Băsescu, fie că au fost luate pe timpul cînd era ministru, fie cînd a fost primar sau președinte, au vizat refuzarea cu obstinență a legării Portului Constanța de Europa, asta în timp ce decima, el și alții, întreaga Flotă comercială a României, a patra din lume în anii ᾿80. Să nu uităm că expresia ,,nu mă rujez că nu mă pupă nimeni” a fost spusă chiar de către Traian Băsescu, la Budapesta dacă nu mă înșel, afirmație prin care declina nevoia de a construi autostrăzi în România, în ideea că țara noastră nu are nevoie de așa ceva. Bineînțeles că a gîndit prost, iar românii, iertători, nu l-au pus la zid pentru ce a declarat și nici pentru că nu a făcut nici un fel de efort de a lega Bucureștiul de Sibiu, de exemplu, sau de Brașov, printr-o autostradă, lăsînd, evident, portul Constanța la fel de izolat precum era și pînă în 1989. De ce nici un Guvern, nici un premier, nici un președinte, nu reușește să aștearnă o autostradă de la Pitești la Sibiu, sau de la București la Brașov, este greu de înțeles pentru o țară întreagă. Îmi amintesc că acum mai bine de 10 ani, Mircea Toma, pe atunci la Academia Cațavencu, declara că nu îl interesează cît e șpaga, dar că el își dorește o autostradă de la Cluj-Napoca la București. Asemenea lui Mircea Toma gîndesc mulți români, foarte mulți. Își doresc să existe o legătură directă București – Cluj, dar și Constanța - Lisabona, iar pentru ca această dorință să devină realitate, este nevoie de cîțiva km de autostradă care să treacă munții Carpați, fie spre Sibiu, fie spre Brașov, sau poate chiar prin Petroșani și Hațeg, numai să fie ceva. Uite că e greu. Și asta îmi aduce iar în minte declarația lui Victor Ponta cum că Florian Coldea, pe cînd era prim-adjunct la SRI, l-a amenintat în timpul mandatului de premier, că, dacă face autostradă București – Brașov, îl arestează. Bun, deci Ponta nu mai este premier, Băsescu nu mai este președinte, Coldea nu mai este prim-adjunct la SRI. De ce nu se face autostrada?

Revenind la Traian Băsescu. A fost președinte 10 ani. A fost de cîteva ori ministrul Transporturilor. A avut la dispoziție funcția și forța necesare să facă legătura dintre Portul Constanța și Europa. Nu a făcut-o. Florian Coldea este creația lui Băsescu. Așa cum și Laura Codruța Kövesi este. El, Băsescu, a avut ca mînă dreaptă pe Kövesi, iar ca mînă stîngă, cu care își alinta victimele, pe Florian Coldea, cu tot SRI-ul. La vremea cînd Ponta era amenințat, voalat sau doar în glumă de Florian Coldea, președinte era Băsescu, chiar dacă pe final de mandat. De ce timp de zece ani, cît a fost cel mai vocal și jucător președinte, avînd o asemenea putere, nu a făcut nimic constructiv pentru România, altceva decît un Stat Paralel? Cine îl conduce, de fapt, pe acest Traian Băsescu, un politician asupra căruia planează multe suspiciuni de corupție, dar pe care Justiția nu îl deranjează? (va urma)

RM

9

Vineri, 10 mai 2019

Polemici«Controverse Ziarist, diplomat și spion Amintirile fostului director al Serviciului de Informații Externe al Rusiei

Viaceslav Trubnikov, diplomat, general de armată și fost director al Serviciului de Informații Externe, Erou al Rusiei, a împlinit recent 75 de ani. Contactat de ,,Rossiiskaia Gazeta”, el a avut amabilitatea de a răspunde întrebărilor cotidianului.

– În timpul Războiului Rece am avut un principal adversar. Ce s-a schimbat în ultimele două decenii și jumătate?

Viaceslav Trubnikov: – După părerea mea, nu s-a schimbat nimic, în esență. Întreaga lume a traversat perioada destrămării sistemului bipolar: o perioadă nu foarte lungă, care a urmat căderii Zidului Berlinului, dizolvării Uniunii Sovietice și a Tratatului de la Varșovia.

Occidentul a trăit euforia învingătorului. Iar noi am trăit în euforie pentru că devenisem parte a comunității internaționale, pentru că eram priviți ca egali, pentru că eram liberi să mergem oriunde, pentru că eram primiți și îndrăgiți oriunde, ca fiind de-ai lor. Nici NATO nu prea mai are, acum, ce să facă. Dar, perioada de euforie a trecut repede. Iar tentativa de a ne împinge cu forța, practic, în orchestră, ca a doua vioară, nu putea să ne convină.

De nici un fel. Ceea ce se întîmplă, acum, reprezentă consecințele firești ale acelei euforii.

– La noi sau la ei?

V. T.: – Și la noi, și la ei. Dar noi ne afirmăm ca membru cu drepturi egale al comunității internaționale, care are aceleași drepturi ca toți ceilalți. Ne bazăm pe principiile de drept internațional, pe ONU, ca unică organizație internațională capabilă să adopte decizii de interes global. Și facem asta în pofida încercărilor americanilor de a plasa ONU pe poziția de executant ascultător al voinței unei puteri bogate și influente. Subliniez că, printre altele, China dă bobîrnace americanilor. Forțele raționale din SUA conștientizează astăzi faptul că rolul Statelor Unite, de lider incontestabil al lumii, a rămas în trecut.

– Sînt astfel de forțe raționale în SUA? Cine sînt?

Unde sînt?

V. T.: – Sînt forțe raționale în SUA. Dar, există întrun context deosebit de dificil. Societatea americană s-a divizat, cum nu s-a divizat nici o altă societate, dar a făcut-o în mod înfricoșător. Și nu Trump este cel care o destramă. Aș spune, mai degrabă, că el, alegerea lui ca președinte, este reflectarea acestei dezbinări profunde. Și sînt absolut convins că va avea loc un proces firesc de reconstrucție a întregului sistem internațional. Se va clădi o nouă arhitectură. Fiecare o vede altfel, în felul său.

China, spre exemplu, se vede în fruntea acelei arhitecturi de securitate, ce se formează pe baza proiectului ,,Un cordon – un drum”. Americanii văd structura de securitate, în special în starea conflictuală cu China, sub forma unei regiuni India-Pacific și se străduiesc, activ, să înghesuie în acest ,,romb” SUA, Japonia, Australia și India.

– Considerați că singura noastră cale este răsucirea spre Est, unde există șanse, unde ne putem regăsi pe sine, unde putem arăta ceva și aplica?

V. T.: – Eu, spre exemplu, văd răsucirea spre Est în dezvoltarea Siberiei și a Extremului Orient. Independent, cu atragerea de investiții străine. De ce nu, în ultimă instanță?

– Există șansa ca, în următorii ani, să se normalizeze relațiile cu țările care au impus Rusiei sancțiuni?

V. T.: – Am studiat în mod special această problemă a sancțiunilor, pornind de la studiile occidentale. Încep cu faptul că, pe mine, ca om, sancțiunile nu mă sperie și au un substrat pozitiv. Ne obligă să ne ocupăm de propria economie, nu să stăm agățați de petrol. Nu sînt pregătit să gîndesc după categorii de genul ,,peste cîți ani?”. Inevitabil, Rusia va rămîne, oricum, o mare putere mondială. Și are dreptate președintele nostru cînd spune că mingea este în terenul lor. Ei au început cu sancțiunile, ei să le anuleze, dar noi nu o să-i rugăm. Trebuie să știi să trăiești cu sancțiuni, iar nouă ne iese. De regulă, sancțiunile conduc la un rezultat total contrar așteptărilor.

Supraviețuim. Sancțiuni s-au folosit mereu, dar numai într-o cantitate redusă, în vremuri diferite, împotriva diferiților subiecți sau obiective. Acum, ele au devenit totale, sînt deja sistemice. Ceea ce ne ajută. Am ridicat agricultura, în mare parte, grație sancțiunilor, renunțînd la surogatele furnizate de Europa și SUA. Uitați-vă la Iran, care trăiește sub restricții totale. Americanii le-au

introdus în mod unilateral, chiar fără acordul Consiliului de Securitate. Iar acum, obligă și Europa să procedeze la fel. Dar, de regulă, sancțiunile consolidează societatea.

– Ați dobîndit o experiență uriașă de jurnalist, agent secret, prim-adjunct al ministrului de Externe, ambasador – în India, una dintre cele mai mari țări ale lumii. Cînd v-ați simțit cel mai bine, mai încrezător, mai confortabil?

V. T.: – Dacă e să vorbim de confort, atunci l-am avut în funcția de ambasador. Ea oferă oportunități uriașe, care, uneori, nu pot fi obținute nici măcar de către Serviciile de Spionaj. Iar, dacă ambasadorul este și agent, aceste oportunități sînt nelimitate. De aceea, confortul a fost maxim în acea perioadă, cît am fost ambasador.

– În India, din 2004 pînă în 2008?

V. T.: – Da, cinci ani. Confortabil nu înseamnă, însă, și satisfacție maximă. Pentru că, dacă vorbim despre satisfacție maximă, atunci trebuie să mă refer la calitatea de agent operativ sub acoperire, cea de jurnalist. Da, de jurnalist. Pentru că munca unui corespondent activ, curios, nu diferă, în esența ei, de cea a unui spion. Mijloacele și metodele de dobîndire a surselor de informații seamănă mult. Jurnalistul le obține pentru a transmite știrea publicului larg. Misiunea unui spion este alta: să obțină informații secrete pentru conducerea politică a țării, care adoptă decizii. Aceasta este deosebirea dintre activitatea unui agent și cea a unui jurnalist ,,curat”. Un spion are mai multe posibilități. Mă refer inclusiv la cele materiale.

Are și mai multă libertate. Iar încrederea liderilor față de spion este, de asemenea, mai mare.

– În India, din corespondent al agenției APN, v-ați transformat în diplomat. Cum a fost?

V. T.: – S-a întîmplat cu o oarecare durere în suflet.

Devenind funcționar al ambasadei, am dobîndit, pe de o parte, o acoperire extraordinară, imunitate și pașaport diplomatic, care te ferește, în general, de tot felul de neplăceri. Ceea ce nu aveam, dispunînd de pașaportul ,,roșu” de corespondent APN. Acum, formele activității mele erau stabilite de acoperirea diplomatică. Trebuia să acționez în limitele unui protocol, ale practicii diplomatice, străduindu-mă să nu depășesc aceste granițe pentru a nu mă deconspira ca spion. În prima mea delegație de durată, cînd am intrat în India în calitate de corespondent și am ieșit ca diplomat, de pe poziția de jurnalist studiam un singur om – purtătorul de informații secrete. Era separat de noi printr-un zid foarte serios. Funcția deținută îi restricționa considerabil sinceritatea în discuțiile cu străinii. Dar, înainte de plecare, tot am obținut de la el date confidențiale, de încredere. Mi-am dezvăluit, practic, adevărata față, propunîndu-i colaborarea.

– Și el ce a făcut?

V. T.: – Mi-a spus: unde ați fost pînă acum? S-a supărat, pentru că era un cartofor împătimit. Și, foarte des, cădea în plasă. Omul avea nevoie de bani. Dar, nici nu s-a gîndit că eu sînt spion, capabil să-l plătesc, și să-l plătesc încă bine, pentru informații. De aceea s-a supărat.

Am fost foarte activ printre jurnaliștii occidentali.

M-au studiat, și eu i-am studiat. Mai ales, cînd am nimerit pentru două luni la Calcutta, în ajunul războiului indopakistanez. În oraș erau 200 de ziariști – corespondenți de război. Lucrau, în special pentru bani, riscînd foarte mult.

– Cînd stăteați de vorbă cu colegi străini, au încercat să scoată de la dumneavoastră informații?

V. T.: – Firește.

– Și le ofereați ceva?

V. T.: – Desigur.

– Care este pragul ce nu putea fi trecut?

V. T.: – Eu singur controlam ce era secret și interesant numai pentru Moscova și ce poate fi prezentat publicului larg. Cu cît un jurnalist lucrează mai intens ca jurnalist, cu atît el muncește mai ușor ca agent.

– În tinerețe, în prima dumneavoastră deplasare în India, nu v-ați gîndit că, poate, cineva din CIA v-ar putea prinde?

V. T.: – Întotdeauna exista acest pericol. Chiar și intuiția îmi șoptea: stai de vorbă cu un spion străin. Îl trăda cercul lui de interese, maniera de a formula întrebări, dar, cel mai important era interesul pentru persoana mea. Pentru că, dacă sînt jurnalist, nu e obligatoriu să sap în povestea de viață a omului care îmi dă informații. Pentru un spion, însă, este obligatoriu. Îți dădeai seama după întrebări, după modul în care te sonda, încercînd, spre exemplu, să afle dacă nu am scris ceva pentru vreo publicație străină și, desigur, pentru mulți bani. Toate acestea se știau în cercurile jurnalistice.

Mereu puteai deosebi ușor un jurnalist curat.

VestidinRusia.ro

Pastila sãptãmînii ,,Năzdrăvanii” din pădure (urmare din pag. 1) Acest serviciu nu are dreptul, zice-se, să acționeze pe teritoriul țării, aici tartori fiind SRI și restul de acest gen, fie că vorbim de direcții ale MAI sau ale SPP sau cine știe ale cui. Este, cum ziceam, discret, bine ascuns, nu știu, însă, cît de eficient, dar asta este o altă poveste.

De ce vorbim de SIE? Simplu! Începînd cu 2000, continuînd cu 2004, 2009 și terminînd cu 2014, alegerile prezidențiale au fost cîștigate în afara țării. Nu în interior.

Dacă e să ne gîndim bine, în zona aceea nu acționează nici pe departe SRI, legal vorbind, și nici alte Servicii românești, în afară de SIE. Armarea diasporei a fost făcută cumva, și nu cu presa fadă din România și nici cu zona online, care nu sînt nici pe departe atît de active precum vor să ne facă să credem cei care s-au implicat în ultimele patru alegeri prezidențiale. Cum s-a ajuns aici, cum se armează dispora românească, cum se manipulează la nivel de masse o națiune, cu minciuni atît de ușor de depistat, dar foarte greu de dovedit? Cum am ajuns să trăim un asemenea nivel de tensiune electorală pe un fond în totală neconcordanță cu dorința populară? Cu mesaje simple, care nu stau în picioare la o analiză mai atentă, cu sloganuri ieftine, cei care au cîștigat alegerile, Traian Băsescu de două ori, și Iohannis, o dată, au dezamăgit crunt românii, fie că vorbim de cei care muncesc în afara țării, fie de cei care se află aici, între granițele românești. Și acest lucru se va mai întîmpla o dată, la finalul acestui an, cînd turistul Klaus Iohannis are să fie reales. Întrebarea rămîne aceeași: cum?

Chiar atît de proști sînt românii? Chiar atît de ușor de mințit sînt, după atîția ani? Chiar atît de naivi sîntem? Cine sînt cei care îi armează, cine sînt cei care îi pun pe drumuri, cine îi mediatizează pînă la extrem, cînd tot ei sînt cei care, după o lună de la alegeri, sînt, din nou, uitați? Și aici apar trei răspunsuri: 1. SIE; 2. Guvernul străin; 3. Companiile private de consultanță.

Indiferent de factorul care iese la numărătoarea de mai sus, fie că e SIE, fie că sînt alte Servicii sau companii străine de consultanță, SIE are o vină în tot. Dacă sînt ei responsabili, asta înseamnă că se află în serviciul unui politician, al unui partid și, automat, sînt în afara legii.

Dacă responsabili sînt ceilalți factori, SIE e de vină oricum pentru că nu știe să contracareze și să asigure un teren stabil și echilibrat de vot pentru cetățenii români din diaspora. Oricum o iei, oricum o dai, lucrurile nu sînt deloc confortabile pentru cei care trebuie să fie ochii și urechile României în afara țării, care să ne apere de necazuri și de sărăcie. Ascunși acolo, în pădure, aproape de Otopeni, ei trăiesc la adăpostul obscurității totale, în spatele unei legi care le oferă drepturi și responsabilități, dar care, în fapt, nu se proiectează absolut deloc asupra prosperității românilor de rînd. Nu văd, nu simt nimic palpabil din partea acestui Serviciu care să mă facă să mă simt mîndru că sînt român.

Mai degrabă cred că ei, cei de la SIE, spionii, au ajuns fie să pactizeze cu aliații, fie să se limiteze la rutina zilnică de lucru în cadrul ambasadelor, ca lucrători ai Ministerului de Externe. Încă un fapt ciudat, apropo de SIE, este derapajul total al europarlamentarilor români de la Bruxelles. Înșiși belgienii au recunoscut că acolo, la Parlamentul European, este concentrată cea mai mare densitate de spioni pe metru pătrat. Cum naiba se face că toți românii de acolo, cu mici excepții, ajung să devină de-a dreptul piedici în dezvoltarea propriei țări? De ce SIE nu îi protejează de a fi racolați de către alte Servicii? Și de ce nu se face o listă neagră, fie ea și secretă, cu cei ,,atinși de alte Servicii”, ca ei să nu mai candideze la următoarele alegeri? În fine, ce faceți, măi băieți, voi, acolo, prin țări străine? Pactizați cu dușmanul, vă faceți rețele în diaspora și le armați cînd vin alegerile?

Că de aici, din România, cam așa se vede.

Luna aceasta vor fi alegeri europarlamentare și, mai apoi, prezi­dențiale. Vom vedea din nou isteria votului diasporei, vom vedea un Meleșcanu activ, mai ales că el a fost și șef al SIE o perioadă, așa că, teoretic, cei din subordinea lui ar trebui să acționeze operativ și în favoarea țării, a României adică, nu a altor țări. Sper să se întîmple ceva bun cu acest Serviciu, să facă puțină curățenie în lumea celor care trădează Statul român și să asigure protecția cetățenilor, pacea și prosperitatea acestui neam. Eu așa cred că este corect. Voi nu?

10

Vineri, 10 mai 2019

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Jurnalul unui țăran român fugit de acasă și ajuns ostaș bulgar Există în tagma scriitoricească tipi care s-au specializat în cercetarea arhivelor. Unele rătăcite în cine știe ce cotlon de mînăstire părăsită, altele zăvorîte cu bună știință și care văd lumina tiparului în funcție de mersul vremurilor. Aceștia sînt istoricii literari sau arhiviștii. Ei urmăresc să reconstituie viața și activitatea unor scriitori, pe care le corelează cu specificul epocii în care au scris, încercînd, prin aceasta, să găsească influențe dintr-o direcție sau alta. Și uite așa, am ajuns la cealaltă îndeletnicire a istoricilor literari – critica literară care a dat nume de referință și la noi: G. Călinescu, Tudor Vianu, Perpessicius și mulți alții.

Dar pasiunea de scormonitor prin arhive oferă și surprize la care nici cu gîndul nu te-ai gîndit. Așa cum a fost cazul cu manuscrisul conținînd amintirile colonelului Grigore Locusteanu, filorus și participant la reprimarea revoluției de la 1848 din Țara Românească, alături de mai cunoscuții colonei Odobescu și Solomon, document descoperit în 1935. Ori cu fotografia misterioasă a lui Eminescu, făcută, probabil, la București, în perioada 1877-1883, dar inutilizabilă, fiindcă, deși realizată într-un studiou foto, era luată în profil și din picioare, și pentru a-l recunoaște pe poet trebuie mărită de cîteva ori. În aceeași situație s-au aflat și unele pelicule cinematografice. Cum ar fi acele cîteva secvențe făcute undeva, într-un port de la Dunăre, în care apare Delavrancea bătrîn. Sau altele cu înmormîntarea lui Caragiale la Cimitirul ,,Bellu”, în noiembrie 1912, după ce sicriul îi fusese adus de la Berlin, unde murise cu 6 luni în urmă. Și să încheiem lista cu surprizele oferite de arhive cu filmul lui Octav Minar, din anul 1914, despre viața lui Eminescu, în care se află și o fotografie neclară cu un bărbat matur, elegant și mustăcios, care ar putea fi chiar el. Tot din același areal propriu scrierilor subiective, dar care, prin tipărire, ajung la îndemîna publicului, fac parte și scrisorile armeanului Levon Harutiunian trimise din SUA prozatorului Bedros Horasangian și care au devenit o carte - ,,Siberia dus-întors” – conținînd mărturisiri despre suferințele îndurate în închisorile din Siberia în perioada 1945-1956. Nimeni, nici expeditorul și nici destinatarul, nu s-ar fi gîndit că, din acele scrisori, va ieși o carte. Și totuși, cartea a apărut în anul 2004 la Editura ,,Meteor”, surpinzînd prin memoria prodigioasă și talentul scriitoricesc ale lui Levon Harutiunian.

Dar să lăsăm ce a fost și să zăbovim la ultima descoperire a noastră, ciobanul român Nicolae S. Șucu (1886-1967) și notațiile sale, care au fost tipărite la Editura ,,Humanitas” în anul 2017 sub titlul ,,Viața și aventurile unui cioban român în Bulgaria în vremurile de război 1908-1918” și sub îngrijirea istoricului Nicolae Cain.

Autorul acestui manuscris necunoscut pînă de curînd este un biet țăran român din satul muscelean Mățău, călător și combatant în armata bulgară și mai apoi prizonier în Bulgaria. Și e de mirare că notațiile sale au stat neștiute atîta vreme în depozitele Academiei Române, căci războaiele balcanice din 1912 și 1913, urmate de prima conflagrație mondială, au constituit o sursă importantă de inspirație printre atîția scriitori, precum George Topîrceanu, Constantin Gane, M. Sadoveanu, Camil și Cezar Petrescu, Gh. Brătianu, Hortensia Papadat-Bengescu și atîția alții. Timp de 5 ani, cît a fost mobilizat, Nicolae Șucu a cutreierat ținuturile de la nord și sud de Dunăre – Bărăganul, bălțile Ialomiței și Dunării, Dobrogea, dar și Rusciuc, Turtucaia, Adrianopol, Silistra și Munții Balcani. A cunoscut nemijlocit ororile războiului, a întîlnit oameni de tot felul, a zăcut bolnav și a văzut moartea cu ochii.

Dar ce l-a impresionat cel mai mult a fost momentul cînd autoritățile române l-au arestat pentru dezertarea din Armata Română și cele bulgărești, din armata bulgară. Căci așa au fost vremurile acelea: eroul nostru a avut o dublă identitate – Nicolae Șucu și Nikolai Kostandinov Spirov. Totul a început încă din copoilărie, cînd instinctul de aventurier i-a dictat să-și părăsească

familia și satul natal, și să se facă cioban. Vădind o mare ușurință de adaptare, după ce a străbătut Muntenia și Dobrogea, unde a practicat diferite meserii, el a ajuns într-un sat din Bulgaria (din fostul Cadrilater). Acolo se va stabili și își va croi un rost și o familie. Însă, dorul de părinți și de satul natal îl împinge să traverseze Dunărea.

Era în 1912 cînd, într-una din vizitele acasă, este prins și înrolat în Armata Română, de unde va dezerta.

Reîntors în Bulgaria, izbucnește primul război balcanic și luptă sub uniforma bulgărească. La fel se întîmplă și în războaiele din 1913 și 1916. În 1917 îl încearcă un sentiment pe care l-au trăit și alți români înrolați în armate străine (vezi ardelenii). Cum să tragă în frații săi?

Ajungînd cu trupele bulgare de ocupație la Constanța și mai apoi în București, și privit cu ură de români, îi vine să strige: ,,Sînt român de-ai voștri! Nu vă fac nici un rău!”. Dar se teme și să nu fie crezut dușman și ucis. În octombrie 1916, fiind în Egipt, cade prizonier la britanici. Dar situația lui este încurcată: este dezertor din armata României, sau combatant bulgar? La fel și cele două identități: Constantin Nicolae, sau Kosta Nikolai?

Actele românești pe care le prezintă britanicilor, de fapt, sînt ale lui, sau ale unui frate geamăn, Vasile? Cine să mai înțeleagă ceva, atîta vreme cît o parte din țară se află sub ocupație străină, iar guvernul și celelalte autorități române se refugiaseră la Iași? În cele din urmă, lucrurile s-au mai clarificat: numitul Nicolae S. Șucu din satul Mățău, Cîmpulung, este știutor de carte și, în cele 65 de pagini ale manuscrisului său, ne demonstrează că știe să povestească. Scrisul său, îngrijit și surprinzător de corect, ajută la realizarea unui monografii a Dobrogei, cu ramificațiile ei, nord și sud-dunărene, din primele două decenii ale Secolului al XIX-lea, cînd au avut loc veniri și plecări în massă ale populației. Stînd sub arme 5 ani, memorialistul devine martor al schimbărilor de frontieră și demografice din vechiul Cadrilater. Povestea vieții sale este, de fapt, povestea a milioane de oameni nevinovați, căzuți victime ale atrocităților războaielor. Cum se știe, în urma păcii de la Berlin din 1878, românii au fost greu loviți prin pierderea a 3 județe înfloritoare din sudul Basarabiei – Ismail, Cahul și Bolgrad -, în favoarea Rusiei țariste, primind, în schimb, Dobrogea de Nord, un ținut înapoiat economic și cultural, cu o climă neprielnică și o populație turco-tătară neștiutoare de carte. Nici bulgarii nu voiau acest teritoriu blestemat, căci în proiectul lor de reconstituire a Bulgariei Mari, îi interesau doar Macedonia și Tracia cu o importantă populație creștină.

Așa stînd lucrurile, Occidentul a așteptat de la români să civilizeze acest ținut de la marginea Mării Negre. Și guvernul de la București a pornit degrabă la colonizarea Dobrogei prin strămutarea aici a unor populații creștine din Transilvania, Moldova și Muntenia. Dar și partea de sud a Dobrogei, Cadrilaterul, trecea prin acest proces de creștinare, în urma colonizării cu populație bulgărească.

Dar, după încheierea războaielor balcanice, au loc iarăși strămutări de populații: bulgarii din Dobrogea se mută în Cadrilater și în locul lor vin români și macedoneni, care nu suportau bulgarizarea forțată.

Așa a evoluat istoria și a făcut posibil ca românul Nicolae S. Șucu să peregrineze din Muntenia în Bulgaria și de aici în Cadrilater, unde va lupta în armata bulgară, după care va reveni în România fără dificultăți. Prin urmare, instinctul de migrator al subiectului nostru, plus teama de a fi aruncat în închisoare, pentru dezertare din Armata Română, l-au determinat să peregrineze de colocolo prin România și Bulgaria. În cele din urmă, își va stabili domiciliul în Cadrilater, unde își va face o familie și un rost. Iar talentul de posibil scriitor l-a ajutat să ne dea un jurnal existențial, descoperit de curînd, și care s-a impus prin ușurința exprimării, simțul de observație și capacitatea de a distinge și reține esențialul care ne coordonează viața.

Trecînd printr-o epocă de mari frămîntări sociale, țăranului român de la Mățău îi este scris să-și părăsească locurile natale și familia, și să peregrineze la sute de

Epigrame O Tempora, O Mores…

Timpul e un vas maritim Ce plutește spre destin: Unii merg cu el legitim … Alții, clandestin.

Viața, ca o dramă E spectacolul în care Din nefericire nu-s Nici metode de bisare, Nici cei c-un bilet în plus.

Școala vieții Nemulțumit ca toți băieții, Constat cu fața spre Apus: În Occident n-au școala vieții Și totuși, au o ,,clasă”-n plus.

NAE BUNDURI kilometri de casă. El vede tot și devine martorul unor vremuri desfigurate de ură și întunecate de umbra morții.

Istoria, nedreapta istorie a reținut mai mult eforturile depuse de clasa politică românească, angajată într-o mai mare măsură în slujba răului, și mai puțin în cea a binelui. Ivindu-se, pe neașteptate, din pîcla vremurilor tulburi, Nicolae S. Șucu ne atrage atenția că soarta unei țări stă și pe umerii celor plecați de jos, pentru că ei sînt creatorii adevăratei istorii.

Revenind asupra manuscrisului, să reținem că lui Nicolae S. Șucu i-a venit ideea să facă primele însemnări cam prin preajma războaielor balcanice și le-a încheiat odată cu sfîrșitul primului război mondial.

Scrisul îngrijit pare că ar aparține unui școlar harnic și ascultător. Observațiile sînt făcute aproape zilnic și, reținînd esențialul din mersul evenimentelor, ne pun în față un tablou cu locurile și oamenii despre care se știau prea puține lucruri. Ce importanță să fi avut Dunărea de la Rusciuc la Silistra, Cadrilaterul și Dobrogea pentru a fi fost reținute în istorie? Aparent, nici una. Și totuși, prin observațiile și mărturiile unui om simplu, pînă și cel mai modest colț de lume, dacă este tratat cu atenție și obiectivitate, devine o dovadă peremptorie a mersului istoriei. Același rol de reconstituire îl joacă și numeroasele fotografii atașate cărții și provenind de la urmașii cronicarului. Dobrogea și Cadrilaterul se prezintă ca niște locuri mizere, cu oameni cumplit de săraci și deznădăjduiți, români, bulgari, turci și tătari, iar cadavrele ostașilor zac de-a valma, contribuind la schițarea unei atmosfere terifiante despre tragismul existenței umane și în vramuri de război, dar și în vremuri de pace. Absolut inumană este fotografia în care cîțiva ostași bulgari și nemți mănîncă din gamele și la cîțiva pași de cadavrele unor civili. Și parcă simbolic, prima fotografie din colecție ne înfățișează un tînăr cioban cîntînd din fluier, în mijlocul oilor sale, alături de măgarul și cîinele aferenți, iar ultima, un soldat (român sau poate bulgar) zdrențăros, care păzește înarmat cîțiva turci, și ei zdrențăroși, în fața unui bordei acoperit cu paie. Între cele două imagini s-au scurs 5 ani de război trăiți de Nicolae S. Șucu, dar parcă au fost 50 din existența unui popor. ,,Ah, ce rău e să trăiești prin străini ca desculțul prin mărăcini!, notează memorialistul pe ultima pagină a manuscrisului său. Am fost și sînt bolnav greu. Cît e ziua și noaptea de mare, nu vine nimeni sămi dea vizita sau să vadă dacă sînt mort sau viu. Cel ce va mai face ca mine, ca mine să se chinuiască (...) În România, tata, mama, frați, surori, neamuri și prieteni, fiind de națiune român, nu am stat și răbdat să-mi fac serviciul militar către stat, și în Bulgaria, neavînd nici mumă, nici tată, nici neamuri și neînțelegînd nici limba, am făcut servici și pe cîmpul de luptă patru ani (...) Dar bun e Dumnezeu...”.

PAUL SUDITU

RM

11

Vineri, 10 mai 2019

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Dosare secrete ale Istoriei (18)

Strania misiune a lui Rudolf Hess (7)

Oricum, o pace încheiată cu Anglia înainte de iureşul spre răsărit nu putea decît să-i surîdă führerului. În iunie 1940, el mai propusese o dată pace Marii Britanii. Nu i se dăduse însă nici un răspuns. „Bineînţeles – a expli­cat mai tîrziu Churchill –, Hitler ar fi fost încîntat ca, după ce subjugase Europa, să pună capăt conflagraţiei obţinînd, acordul englezilor pentru isprava lui. În reali­tate, nu era o ofertă de pace, ci o cerere făcută Marii Britanii de a renunţa la tot ceea ce o determinase să declare război”. În ultimele zile ale lunii august 1940, Haushofer a avut cu Rudolf Hess o convorbire care a durat de la orele şaptesprezece pînă la două noaptea. Ca să evite orice indiscreţie, cei doi s-au plimbat timp de trei ore prin pădurea Grünwald. Au discutat despre pregătirile de agresiune împotriva Angliei pe care le făcea atunci în mod susţinut statul-major german. „Dar, înainte de a se lua această hotărîre, poate inevitabilă – îi scria Haushofer fiului său Albrecht –, se pune o dată mai mult întrebarea dacă într-adevăr nu există nici un mijloc de a se împiedica un fapt ale cărui consecinţe riscă să fie de o importanţă capitală. Există în această privinţă o propunere pe care ţin în mod special să ţi-o comunic, pentru că mi-a fost făcută tocmai în acest scop. Nu cumva întrevezi şi tu vreo posibilitate de a se discuta pe un teri­toriu neutru şi cu un intermediar care ar putea să fie, de pildă, bătrînul Ian Hamilton sau celălalt Hamilton?”. Era vorba de generalul sir Ian Hamilton şi de Douglas Douglas-Hamilton, duce de Hamilton.

Haushofer sugerase să se trimită o scrisoare prin intermediul unei englezoaice care locuia la Lisabona. La 10 septembrie Hess i-a scris lui Karl Haushofer: „Dragă prietene, Albrecht mi-a vorbit de scrisoarea dumitale în care, în afară de informaţiile cu caracter oficial, te referi la plimbarea noastră de la sfîrşitul lunii august, de caremi amintesc cu multă plăcere.

Albrecht ţi-a vorbit, probabil, de discuţia noastră, care, în afară de probleme referitoare la germanii aflaţi în străinătate, a atins şi chestiunea care ne interesează pe amîndoi într-o atît de mare măsură. M-am gîndit mult la ea din nou şi am ajuns la următoarele concluzii:

Nu trebuie să părăsim cu nici un preţ ideea unei luări de contact şi nici s-o lăsăm să se piardă. Cel mai bine, după părerea mea, ar fi ca Albrecht sau dumneata să-i scrieţi bătrînei doamne, care spuneţi că este prietena familiei voastre, şi să-i sugeraţi să-1 întrebe pe prietenul lui Albrecht dacă n-ar fi dispus să vină în ţara neutră în care locuieşte ea, sau măcar la o adresă unde ar putea s-o întîlnească, cu unicul scop de a discuta cu Albrecht.

Dacă are posibilitatea să facă acest lucru, ar putea, în orice caz, să ne comunice în ce loc se va afla într-un viitor apropiat. O cunoştinţă neutră, care ar avea treabă în locul respectiv, ar putea să-1 întîlnească acolo şi să-i facă vreo comunicare, reeomandîndu-se că vine din partea dumitale sau a lui Albrecht.

Persoana respectivă nu va vedea, fără îndoială, nici un inconvenient în faptul că se vor cere informaţii asupra locului unde domiciliază. Faptul că se cunoaşte locul, îţi dai seama, nu are nici o însemnătate din punct de vedere militar; la nevoie, ai să te angajezi să nu te foloseşti de adresă în faţa nici unei persoane interesate. Ceea ce va comunica persoana neutră va fi un lucru atît de important, încît celelalte considerente nu vor mai conta.

Evident, este neapărat necesar ca propunerea şi răspunsul să nu treacă pe căile oficiale, fiindcă, fără îndoială, nu doreşti să le pricinuieşti nici un fel de neajunsuri prietenilor dumitale de acolo.

Cel mai indicat ar fi ca scrisoarea adresată bătrînei doamne să fie încredinţată unui agent sigur din AO (Ausland Organisation), la adresa pe care o ştii dumneata, în privinţa aceasta Albrecht ar trebui să vorbească fie cu Bohle, fie cu fratele meu. În acelaşi timp, doamna va trebui să primească adresa agentului respectiv la L., sau, dacă acesta din urmă nu va rămîne acolo, indicaţia locului unde să-i trimită răspunsul.

Cît priveşte persoana neutră la care mă gîndesc eu, aş prefera să-ţi vorbesc despre ea verbal ceva mai tîrziu. Nu e nimic presant, căci va trebui, în orice caz, să aşteptăm un răspuns. În aşteptarea lui, să ne rugăm amîndoi pentru reuşită.

Dacă acţiunea noastră v a fi încununată de succes, prezicerea dumitale în legătură cu luna august se va rea­

Stadiul şi caracteristicile cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice în anii 1938-1965 (7) 2. Realizări ale ştiinţei şi tehnologiei cu impact crescînd economic şi social la nivelul țării (5) 1958. Se înfiinţează, în Bucureşti, întreprinderea „Termotehnica”, profilată pe fabricarea de pirometre, milivoltmetre înregistratoare şi alte mijloace de măsurare industrială.

- Începe în ţara noastră construirea silozurilor cu o capaocitate de 40.000-60.000 t, pentru asigurarea însilozării cantităţilor de cereale mereu în creştere.

- În continuarea cartierului Balta Albă din Bucureşti, începe construcţia unui nou cartier de locuinţe şi spaţii comerciale şi de deservire, cartierul Titan, unde s-a ridicat unul dintre cele mai înalte blocuri de locuinţe din ţară, avînd 50 m înălţime şi 18 etaje. Blocul este construit din diafragme cu planşee monolit din beton armat.

1959. În Municipiul Bucureşti, pe vechiul cîmp al Cotrocenilor începe construirea noului cartier Drumul Taberei.

- Se dă în exploatare linia electrică de înaltă tensiune Borzeşti - Focşani - Buzău - Ploieşti (110 kV), care conectează sistemul energetic al Moldovei la cel naţional.

- Pe terasa mijlocie a Rîului Moldova, la nord-vest de Municipiul Roman, a fost construită şi dată în funcţiune o fabrică de ţevi, dotată cu utilaj de cea mai modernă concepţie. Unitate importantă a industriei metalurgice din ţara noastră, fabrica produce conducte petroliere de

diametre diferite (de la 89 la 377 mm), burlane pentru tubajul sondelor, prăjini grele pentru foraj etc., acoperind cea mai mare parte din necesarul României.

1960. La Combinatul Chimic de la Făgăraş intră în funcţiune o fabrică de îngrăşăminte chimice azotoase şi de produse pentru industria coloranţilor şi pentru cea farmaceutică.

- Ia fiinţă Combinatul Chimic Borzeşti (jud. Bacău), care produce pesticide clorurate, solvenţi organici, materiale plastice, alcooli graşi, clor lichid, hidrogen si oxigen tehnic etc. În cadrul combinatului funcţionează şi o uzină de sodă electrolitică pe baze de sare gemă, adusă sub formă de saramură de la Tîrgu Ocna.

- Prin unificarea întreprinderii metalurgice bănă­ ţene cu Atelierul C.F.R. de material rulant, ia fiinţă Întreprinderea Mecanică Timişoara, care produce între altele, motoare, motopompe pentru stins incendii, autodube izoterme, utilaje pentru tractoare, prese de ulei etc., precum şi material pentru construcţii metalice.

Din 1977, prin amenajarea de noi hale de producţie, întreprinderea fabrică macarale speciale pentru construcţii, pentru şantiere navale, poduri rulante, automacarale hidraulice, translatoare elevatoare etc.

1961. Uzina „Electroputere” Craiova, în colaborare cu Uzinele Constructoare de Maşini din Reșița fabrică si livrează căilor ferate prima locomotivă Diesel electrică de 2100 CP, realizată după licenţa firmei elveţiene Sulzer, cu o serie de perfecţionări originale. Cu aceasta începe, în țara noastră, acţiunea de înlocuire a aburului

liza, deoarece ţi-ai amintit de numele tînărului prieten şi al bătrînei doamne în timpul plimbării noastre din ultimele zile ale lunii.

Cu cele mai bune sentimente pentru dumneata şi Martha. Al dumitale, cu toată sinceritatea. R.H. Pot fi găsit la telefon prin Linz-Gallspach A”.

La 15 septembrie, Albrecht Haushofer a redactat o notă recapitulativă cu privire la întîlnirea lui cu Rudolf Hess. Această notă este de însemnătate capitală pentru înţelegerea misiunii lui Hess şi a psihologiei acestuia din urmă. Ea poartă menţiunea Foarte secret. Titlul ei este: „Mai există posibilităţi pentru încheierea păcii între Germania şi Anglia?”.

Iată şi textul: „La 8 septembrie am fost convocat la Bad C (Godesberg) ca să discut cu adjunctul führerului subiectul prezentului memorandum. Convorbirea noastră între patru ochi a durat două ore. Am avut ocazia să vorbesc foarte deschis.

M-a întrebat imediat prin ce mijloc li s-ar putea aduce la cunoştinţă unor importante personalităţi britanice dorinţa foarte serioasă a führerului de a încheia pacea. După toate aparenţele, continuarea războiului ar echivala cu o sinucidere din partea rasei albe. Chiar dacă ar repurta un succes total în Europa, Germania n-ar fi în măsură să preia moştenirea imperiului. Führerul n-a dorit niciodată şi nu doreşte nici astăzi distrugerea acestuia. Există în Anglia cineva dispus să încheie această pace?... Posedînd o îndelungată experienţă în încercările de a ajunge, în trecut, la un acord cu englezii şi avînd numeroşi prieteni în această ţară, nu puteam crede serios în posibilitatea unei înţelegeri între Adolf Hitler şi Anglia în împrejurările de faţă, fapt pe care nu l-am ascuns. Am fost întrebat dacă nu cumva eşecul se explică prin faptul că oamenii însărcinaţi cu luările de contact n-au folosit un limbaj adecvat. Dacă se face cumva aluzie la anumite persoane pe care le cunoaştem amîndoi foarte bine, nu poate exista nici cea mai mică îndoială în privinţa asta, am răspuns eu. Dar, ţinînd cont de noul curs al evenimentelor, asta nu însemna mare lucru. Am fost de asemenea întrebat de ce se opuneau englezii în marea lor majoritate d-lui V. R[ibbentrop]“. (va urma) ALAIN DÉCAUX în tracţiunea feroviară cu tracţiunea Diesel electrică.

Prin creşterea numărului de locomotive fabricate, în 1970 tracţiunea Diesel electrică s-a generalizat pe magistralele feroviare ale țării.

- Staţiunile experimentale agricole de la Turda (jud. Cluj) şi Săftica (sectorul agricol Ilfov) obţin, prin experienţe efectuate în comun, primul hibrid de porumb dublu, HD - 208.

- La rafinăria de la Brazi (jud. Prahova) intră în producţie complexul de reformare catalitică a fracţiunilor grele de benzine primare, iar la centrala termoelectrică din cadrul Combinatului Petrochimic de la Brazi este pus în funcţiune primul grup de 50 MW. 1962. Intră în funcţiune Combinatul Petrochimic de la Brazi, lîngă Ploieşti, care produce olefine, polietilenă, acetonă, oxid de etilena, fenol, glicoli, anhidridă ftalică etc., precum şi Combinatul de îngrăşăminte Chimice Azotoase de la Roznov (jud. Neamţ), care fabrică şi amoniac anhidru, uree etc.

- Încep să funcţioneze în Bucureşti Fabrica de Mașini-Unelte și Agregate, una dintre cele mai moderne unităţi ale industriei constructoare de maşini din ţara noastră, care produce strunguri-carusel, maşini de frezat şi alezat, freze portabile etc., precum şi Întreprinderea de Piese pentru Radio si Semiconductoare.

1962-1963. La Băicoi (jud. Prahova) şi la Km 15 pe Șoseaua Bucureşti - Giurgiu se construiesc primele complexe industriale pentru creşterea taurinelor în stabulaţie liberă, iar la Ciulniţa (jud. Ialomiţa), Dej (jud.

Cluj) şi Podari (jud. Dolj), primele complexe pentru îngrăşarea acestora. (va urma) Prof. univ. dr. GAVRILĂ SONEA

RM

Restanele i pierderile Centenarului (14) Statul romn i cultura naional (2) Mutilarea Istoriei – o crimă imprescriptibilă Motto: ,,Am lucrat singur. La început, cînd eram copil, am făcut un om de zăpadă, apoi cu multă bu­ curie m-am jucat și cu lut. După aceea am cioplit în lemn, iar acum dăltuiesc piatra...” (Constantin Brâncuși) Despre implicarea Statului, oricare ar fi acesta, în opera de promovare, susținere și protejare a Culturii Naționale nu știu dacă realitatea pe care o cunoaștem ne sugerează vreo îndoială. Statul – ca denumire generică a multor activități globale – definit ca ,,Instituție suprastructurală, instrument principal de organizare politică și administrativă prin intermediul căruia se va exercita funcționalitatea sistemului social global, sînt reglementate relațiile politice dintre oameni” – deși ar părea o entitate abstractă, prin multiplele forme de expresie a implicării în viața cotidiană, devine reglementare vie a principalelor fenomene politice, economice, sociale, culturale etc., un barometru național al desăvîrșirii istorice a poporului din propriile hotare geografice.

Plecînd de la aceste precepte, trecute prin sita unor modificări în timp, Statului îi revin o serie de obligații menite să păstreze un echilibru cît de cît rezonabil între categoriile de forțe și facțiuni, întru bunul mers al întregii societăți.

Oricît de neînsemnată fisură ar apărea în acest ,,desfășurător” al unei activități complexe, ar produce un scurtcircuit major, cu urmări pe termen lung, greu de definit. De la acest concept general am plecat atunci cînd am abordat relația Stat-Cultură, o relație izvorîtoare de valențe peremptorii ale formării unor caractere umane viabile, cultura fiind un vector esențial al completării educației și moralei unui popor. Statul – ca generator de cultură – deține o multitudine de pîrghii (organizatorice și financiare) prin mijlocirea cărora își realizează propriile proiecte, îndeplinindu-și misiunea pe această linie.

Cum în episodul anterior am enumerat cîteva din principalele atribuții ale Ministerului Culturii și Identității Naționale, care să ne ghideze în demersul propus, astăzi completăm informația cu specificația apariției unei forme aparte de ,,dirijare” a culturii, Administrația Fondului Cultural Național (AFCN), înființată în anul 2005, ca instituție publică autonomă – principal finanțator public al ofertei culturale din România. Cu asemenea denumire învelită în sclipici, care să dea bine atît în interior cît, mai ales, la nivelul UE, AFCN a pornit vijelios, principiile de bază – exprimate în mod teoretic –

Ruinele adevăratei case a familiei Brâncuși

Casa Memorială Constantin Brâncuși (falsul obiectiv) crezînd că îi sînt suficiente pentru a-și înscrie numele alături de nemuritoarele Asociațiunea Transilvană pentru Literatură Română și Cultura Poporului Român (ASTRA), Liga pentru Unitatea Culturală a tuturor Românilor (1890), care avea un steag din culorile albastru, galben, roșu – pe culoarea albastră fiind înscris numele Ligii, iar pe cea roșie expresia ,,INHOC SIGNO VINCES” (,,sub acest semn vei învinge”), și alte asemenea forme de răspîndire a culturii într-o vreme neprietenoasă afirmării libere a glasului românesc. Dar, după cum vom demonstra, distanța de la proiect la înfăptuirea lui (adică de la vorbă la faptă) este măsura care dă nota fiecăruia dintre cei numiți în posturile importante, de diriguitori ai Culturii Românești.

Ceea ce veți citi în continuare este, de fapt, odiseea unui timp periculos care ne apasă atît ființa fizică, cît și ființa națională, inducîndu-ne în eul nostru morbul neputinței perpetue cînd, de fapt, nu este decît expresia crasă a incompetenței unor semeni de-ai noștri, altoită pe trunchiul unei democrații șubrede, măcinate de o distopie axilogică de tip autarhic. Nedumerirea și întristarea sînt cu atît mai profunde cu cît – cel puțin la modul teoretic – sînt întrunite toate condițiile în vederea realizării de performanțe notabile: instituții, programe, fonduri financiare etc. Atunci, ce ne lipsește (și ce ne-a lipsit) pentru ca pierderile din patrimoniul cultural să nu se fi produs? Vom reuși, pe parcursul episoadelor următoare ale serialului de față să ajungem la liman, adică să putem formula un răspuns pertinent?

Coloana fără sfîrșit și... coloana nesimțirii Am scris, cu drag, atîtea poezii și articole despre artizanul sculpturii românești și universale contemporane – Constantin Brâncuși – încît acum, cînd trebuie să tratez subiectul în alt registru, obligat de specificul acestui serial jurnalistic, simt o reținere apăsătoare, și doar nevoia de a ilustra reprezentarea în natură a subiectului propus nu îmi înmoaie degetele la apăsarea pe tastatura laptopului. Iată ce credea despre acest artist unul dintre cei mai buni exegeți ai vieții și operei acestuia, dr.

Ion Mocioi: ,,A scrie despre Brâncuși este o datorie și o sărbătoare, este o aleasă mîndrie românească să găsim cuvintele potrivite pentru a ilustra iscusința minții și strălucirea geniului pornite din Hobița spre culmile de glorie ale culturii universale, este temerara angajare de a redescoperi saltul său peste meridiane și peste timp, pornit din curată vocație artistică, din înalte virtuți artistice și morale ale patrimoniului cultural românesc, cărora el le-a dat expresie în întreaga-i creație, este frămîntarea de a disocia cu responsabilitate elementele simbiozei

dintre arta românească și arta lumii, statornicia tradițiilor românești și diversitatea devenirii noastre, din care au izvorît în dalta lui «tăietura directă» și esențialitatea artei noi”.

Iartă-ne, domnule Constantin Brâncuși, că astăzi, la o distanță de 62 de ani de la părăsirea acestei lumi, și după geniala caracterizare de mai sus, sîntem obligați – în contextul lipsei de bun-simț și de patrotism a unor instituții din România, dar și a unor localnici – să pomenim numele celui mai mare sculptor al acestui neam într-un cadru nedemn de moștenirea culturală pe care ne-ai lăsat-o. O facem doar mînați de dorința, ca a oricărui român cu suflet mare, deschis spre valorile perene ale culturii noastre, de a mai trage un semnal de alarmă cu speranța că, de data acesta, cei vizați se vor trezi din amorțeală și din nesințire, și vor repara ceea ce vremea și vremurile au stricat...

De la Tîrgu Jiu, după ce lăsăm în urmă Racovița și Sănăteștii, la 25 de km de la reședința de județ, ajungem în Peștișani. Din sediul de comună, la stînga, ajungi repede în satul Hobița. Nici nu trebuie să întrebi de Casa Memorială ,,Constantin Brâncuși”. Cînd localnicii văd mașina cu număr din afara județului Gorj, știu sigur ce au de făcut dacă oprești în dreptul lor – îți arată drumul spre ceea ce, atît ei cît și tu – drumețule – crezi că vei păși, cocoșat de emoție, pe prispa pe care, cu aproape un secol și jumătate în urmă, se juca pruncul Constantin.

Constantin Brâncuși s-a născut la 19 februarie 1876, în satul Hobița, comuna Peștișani, județul Gorj, fiind al 5-lea copil al familiei Maria și RaduNicolae Brâncuși – țărani înstăriți, agricultori din generație în generație. Copilăria i-a fost luminată de razele soarelui ce dogorea peste Hobița gorjană, de unde, în zare, se destrămau parcă, spre vîrful Straja, falnicii Carpați. De copil a deprins gustul cioplitului, și pe cînd păzea oile pe pășune, dintr-o nuia tăiată dintr-un pom ajunsă în mîinile firave ale copilului Constantin, prindea contur un obiect nou, cu tăieturi și înflorituri de jur împrejur, de se minunau și oamenii mari la privirea ineditelor sculpturi. De copil a luat de mai multe ori drumul străinătății – Tîrgu Jiu, Slatina și Craiova înscriindu-se în mintea și inima copilului din Hobița ca etape într-o experiență fabuloasă, ce avea să-l ducă departe, tocmai pe malurile Senei.

Pînă atunci, însă, mai era ceva timp.

Băiat de prăvălie, ucenic la o boiangerie din Tîrgu Jiu, argat la un han din Slatina, apoi la o cîrciumă și la o brutărie din Craiova, copilul Brâncuși a traversat anii sensibili ai copilăriei prins între slujbe umile și maturitatea ce-i cresta chipul prematur și-i umplea sufletul de dorul cunoașterii și al perfecționării ca autodidact. La Craiova, în apropierea cîrciumii în care lucra, Brâncuși descoperă o strungărie în lemn și un atelier de pitrărie, două locuri în care fascinația sculpturii l-au copleșit, talentul lui afirmîndu-se la început de drum. Aici află de Școala de Meserii al cărei elev devine, absolvind-o în anul 1898, la vîrsta de 22 de ani, precum se specifică în Certificatul nr. 145, din 28 septembrie: ,,Certificat, prin care noi P. B. Popescu, Directorul Școlii de Meserii din Craiova, în urma cererii D-sale certificăm că tînărul Brâncuși Constantin a terminat cu mare succes cursurile complete teoretice și practice de cinci ani ale școlii noastre la secțiunea Sculpturei, totdeauna o mare aplicațiune atît la practică, cît și la teorie și o conduită exemplară. Dreptu care i-am eliberat acestu certificat spre a-i servi la necesitate ...”.

La trei săptămîni de la această dată, la 18 octombrie 1898, proaspătul absolvent al Școlii de

Constantin Brâncuși și sculptura sa Domnișoara Pogany Meserii din Craiova ia parte la Expoziția Școlii, deschisă în Parcul Bibescu, cu mai multe lucrări din lemn, dar și cu o sculptură, ,,Bustul lui Gh. Chițu”, executată după o fotografie, aceasta fiind considerată prima sculptură a lui Brâncuși expusă în public. Să notăm că la acea dată Constantin Brâncuși era înscris la Școala de Arte Frumoase din București. De acum înainte, pînă în iunie 1901, cursurile Școlii din București îl vor ,,șlefui” pe viitorul mare sculptor, dar îl și vor supune la numeroase încercări, principala preocupare fiind aceea de a face rost de banii necesari nevoilor de trai în Capitală, ajungînd să-și vîndă partea de moștenire de la Hobița. Iată mărturisirea sculptorului în acest sens: ,,Pentru a învăța în Capitală mi-am vîndut partea de moștenire de la părinți. Radu Brâncuși (tatăl – n.a.) cred că s-ar zvîrcoli în mormînt de rușine și de indignare. Dacă s-ar fi putut preface în strigoi, m-ar fi strîns de gît, că le-am făcut neamul de rîs prin vînzarea părții mele”.

Totuși, ,,crima” nu putea fi așa de mare odată ce pămîntul nu fusese înstrăinat, acesta rămînînd în familie, la fratele Dumitru, contra sumei de 400 de lei, primiți la 30 decembrie 1899.

Anii de învățătură de la București – dincolo de unele frustrări izvorîte din penuria resurselor financiare – i-au clarificat, în mod semnificativ, drumul în arta sculpturii, talentul său fiind autentificat prin multe premii și medalii obținute pentru lucrările realizate în cursul acestor ani: ,,Cap de expresie”, ,,Compoziție”, ,,Natură”, ,,Antic bust”, ,,Anatomie” etc. În acești ani și-a format Brâncuși viziunea originală asupra artei sculpturiii, geniul lui devansînd secolul în care trăia, creînd un fel de avanpost al modernismului în sculptura universală.

Atunci, ca și acum, reprezentările lui Brâncuși i-au luat prin surprindere pe specialiști – învățați cu stereotipia cotidianului, transpusă într-un bovarism transcedental, cu o mare doză de abiotic.

Poarta Sărutului

Exprimîndu-și observațiile prin gîndurile ce-i dominau preocupările artistice, tînărul Constantin Brâncuși avea încărcătura, figurativă și emoțională, încît să-l analizeze pe Michelangelo, marele renascentist al artei italiene, convins că, arta sculpturii abortive trebuie înțeleasă din interiorul miezului ei, considerat ca o aporie. ,,În mai toate statuile – reflecta Brâncuși – pe sculptori îi preocupă cu deosebire mitologia. Cînd le privești operele poți face o lecție de anatomie pe ele. Este un sistem de lucru care nu are la bază decît anatomia și iar anatomia.

Ne-o fi drag nouă Gerota și or fi interesante lecțiile lui, dar formele dorite de mine își au linia lor, linia impresiei ce mi-o dă modelul; pînă la sfîrșit, sufletul lucrurilor mă interesează mai mult decît forma lor.

Am auzit că Michelangelo, terminîndu-și o statuie, i-a mai dat o lovitură de ciocan exclamînd: ,,Și acum vorbește!”. Nu cred că a făcut-o că era mulțumit de ce crease, ci mai curînd, supărat că nu vorbea, că nu pătrunsese dincolo de aparență”.

După multe peripeții și căutări, în anul 1904, Brâncuși ajunge la Paris, orașul marelui Rodin, de care, însă, românul n-a dorit o apropiere efectivă (și afectivă), fiind arhicunoscută replica românului vizavi de potențiala ucenicie în atelierul lui Rodin: ,,Pe cînd el trăia și expuneam la Naționala de Arte Frumoase, al cărei președinte era, prieteni și protectori au încercat, fără să mă consulte, să facă să fiu primit în atelierul său. Rodin a acceptat să mă ia ca elev. Dar eu am refuzat, deoarece nimic nu crește la umbra copacilor mari”.

Anii petrecuți la Paris, la École Nationale de Beaux-Arts, expunerea la Saloane și Expoziții internaționale, constituie rampa de lansare a viitorului mare sculptor Constantin Brâncuși pe spirala notorietății universale. Din atelierul din Impasse Ronsin, din Montparnasse, și-au luat zborul multe capodopere ce urmau să facă senzație în expoziții din Europa și din SUA, stîrnind valuri de nedumeriri și admirație: ,,Rugăciunea”, ,,Sărutul”, ,,Somnul”, ,,Cumințenia pămîntului”, ,,Măiastra”, ,,Muza adormită”, ,,Domnișoara Pogany” etc.

Ajuns la apogeul carierei, Brâncuși nu uită de unde a plecat – Hobița și România urmărindu-l peste tot unde l-au purtat pașii în lume. Cu aceste imagini în minte, sculptorul ia legătura cu oficialitățile gorjene și cu prietenii din țară cărora le propune lucrarea monumentală de la Tîrgu Jiu, cea care va deveni – odată cu inaugurarea din 24 octombrie 1938, Calea Eroilor, compusă din Poarta Sărutului, Masa Tăcerii și Coloana infinitului – un triptic purtînd semnătura Constantin Brâncuși, rămas pentru eternitate în glia cu rădăcini de lîngă Jiu...

Acesta a fost Constantin Brâncuși – românul care a dus faima țării sale pe multe meridiane și paralele ale Globului Pămîntesc, revoluționînd arta sculpturii moderne, operele lui rezistînd tuturor schimbărilor în artă, aflîndu-se astăzi în cele mai mari muzee și colecții particulare din lume. Cum ne raportăm noi, românii de azi, la moștenirea lăsată de Brâncuși, la numele marelui artist? Întrebarea are o semnificație aparte, pentru că ea presupune nu un răspuns teoretic, ci unul concret, cu trimitere exactă la una dintre cele mai profunde legături cu pămîntul natal al lui Brâncuși – Casa părintească. De ani de zile, la Hobița, sîntem invitați să vizităm un fals obiectiv memorial – Casa Memorială ,,Constantin Brâncuși”. Atît poarta de la intrarea în ogradă, cît și micuța căsuță în care se încearcă recrearea atmosferei brâncușiene, precum și anexele gospodărești – constituie o reconstrucție a gospodăriei originale a familiei lui Brâncuși!

Cum s-a ajuns la acest fals grosolan?

Printr-o crasă lipsă de responsabilitate, de bunsimț civic și de simț patriotic din partea organelor locale și centrale, coroborat cu atitudinea unor moștenitori care au pus interesele personale, meschine, înaintea intereselor sociale. Culmea acestor concentrații de lipsă de patriotism și de

mare nesimțire este dată de faptul că, la mai puțin de 100 de metri de locul în care sîntem păcăliți cu așa-zisa casă părintească a lui Brâncuși, se află – în ruine – gospodăria reală a familiei Brâncuși! Tot din neglijență și nepăsare, cu ani în urmă, casa a luat foc, rămînînd un schelet de bîrne înnegrite de fum și mîncate de ploi și zăpezi, supuse și tentației hoților.

Aflînd acest ,,secret” , nu știi mai degrabă cui să adresezi întrebarea care ia naștere în acest context: rudelor lui Brâncuși, Primăriei din Peștișani, Consiliului Județean Gorj, Ministerului Culturii și Identității Naționale, sau parlamentarilor care au reprezentat Gorjul în Forul Legislativ al țării?

Pentru că toți au o mare implicare în această rușine națională, este bine ca întrebarea să fie îndreptată către toți: „Domnilor, n-ați găsit o oră dintr-o zi, o zi dintr-o săptămînă, o săptămînă dintr-un an în care să refaceți planurile casei părintești din Hobița și să purcedați la ridicarea acesteia pe locul în care a copilărit Brâncuși?“.

De atît amar de vreme – în timp ce vă mîndriți cu marele fiu al Gorjului, Constantin Brâncuși, cu opera și moștenirea lui artistică – nu sînteți în stare (România nu este în stare) să reconstituiți o căsuță gorjeană, ca un fel de mulțumire măcar pentru Calea Eroilor din Tîrgu Jiu, monumentala operă brâncușiană dăruită gorjenilor și țării ca o cinstire a amintirii eroilor din Primul Război Mondial!

Rușine! Rușine! Rușine! L-am izgonit încă odată pe Brâncuși din România, așa cum s-a întîmplat în anul 1912, cînd, dorind să participe în țară la expoziția ,,Salonul oficial”, cu lucrările ,,Cap de copil”, ,,Supliciu” și ,,Studiu”, vama bucureșteană s-a opus, notînd că aceste ,,niște sculpturi” nu se încadrează în instrucțiunile vamale; așa cum s-a mai întîmplat și într-o ședință a Academiei Române

Masa Tăcerii în 7 martie 1951, atunci cînd – întărind poziția critică a unui antevorbitor împotriva operelor titanului din Hobița, care afirma că ,,Brâncuși nu poate fi considerat un creator de sculptură, fiindcă nu se exprimă prin mijloacele esențiale și caraceristice acestei arte”, Alexandru Graur a comunicat că ,,este împotriva acceptării în Muzeul de Artă al R.P.R. (Republica Populară Română – n.a.) a operelor sculptorului Brâncuși, în jurul căruia se grupează antidemocrații în artă”.

Astăzi, în anul de grație 2019 – la doar cîteva luni de la sărbătorirea Centenarului – una dintre emblemele României în afara țării, Constantin Brâncuși, are, la Hobița, casa părintească lăsată pradă indiferenței și timpului, în vreme ce la Tîrgu Jiu, Ansamblul ,,Calea Eroilor” este vandalizat, cu înscrisuri obscene pe Coloană și cu Masa Tăcerii – folosită ca masă de mîncat pe ea! Ce urmează?

Ar trebui să urmeze trezirea noastră la realitate și așezarea memoriei lui Brâncuși acolo unde îi este locul și cinstea – în Panteonul Neamului Românesc.

Hai să-l contrazicem pe Constantin Brâncuși, care, se spune, la ultima lui venire în țară, furios pe un complex de împrejurări neprielnice, ar fi explodat: ,,V-am lăsat săraci și proști și v-am găsit și mai săraci, și mai proști!” (va urma) GEO CIOLCAN

14

Vineri, 10 mai 2019

RM

File de istorie • File de istorie Provinciile româneşti aflate sub stăpînire străină (29) TRANSILVANIA

Mişcarea memorandistă şi lupta românilor pînă la Marea Unire din 1918 (9) „Argumentul de neclintit al maghiarismului – arăta Van Ypersele în informarea sa – era că o asemenea politică punea în pericol caracterul unitar al naționalității ungare și că ea nu putea avea drept rezultat decît să-i înarmeze pe români pentru a-i dezmembra. Șovinismul interesat al maghiarilor uită, în trecăt fie spus, că statul unitar ungar, compus din 7–8 naționalități diferite, este doar o ficțiune. Să fi fost oare contele Tisza împresionat de atitudinea opoziției?“ (Arh. St. Buc., Colecția microfilme Belgia, rola 11, c. 42-45 - Ministère des Affaires Etrangères et du Commerce Extérieur; Correspondance Politique; Roumanie; Série non reliée; fonde 2).

Referindu-se la tratativele contelui Tisza cu românii, deputatul sas Rudolf Brandsch, din Dieta de la Budapesta, sintetiza astfel concepția despre statul unitar maghiar: „Tot ce exprimă puterea de stat trebuie să aibă un caracter maghiar. Aceasta îmi pare mie că este de fapt ceea ce oligarhia maghiară – cu excepția utopiștilor șovini - înțelege (deocamdată!) prin stat unitar maghiar. Cine se instalează deci pe terenul statului unitar maghiar, trebuie să priceapă că factorii competenți nu-l pot concepe și nu-l concep decît în sensul de mai sus... Eu contest cu hotărîre că noi, nemaghiarii (inclusiv sașii), putem avea pe durată posibilitatea de a trăi în cadrul acestui concept de «stat unitar maghiar», deoarece statul poate mări după voie cadrul puterii sale și restrînge după plac domeniul drepturilor «străinului», pînă cînd acesta, în cele din urmă, adoarme întru Domnul. De aceea eu cred că este o chestiune națională vitală pentru noi de a răsturna și a nimici sistemul actual de guvernare, împreună cu concepția sa despre «statul unitar maghiar»” (Arh. St. Buc., Colecția microfilme Ungaria, rola 81, c. 159 – 170 - Arhiva Națională a Ungariei, K. 149, Ministerul de Interne, acte rezervate, 1916, 1, nr. De bază 5829).

Pentru sașii înșiși și pentru interesele lor economice, așa cum apare și din raportul secret prezentat de Fr. Lachmann autorităților austro-ungare de la Viena încă în 1880, unirea Transilvaniei cu România era o finalitate firească. ,,Am avut prilejul – scrie Lachmann – să discut cu mai mulți cetățeni ai coloniei săsești, care nu s-au sfiit să recunoască în fața mea că singura lor speranță o întrezăresc în aceea că doar va deveni odată românească Provincia (Transilvaniei)” (Cf. Ernst R. V. Rutkovski, Oesterreich-Ungarn und Rumänien 1880 – 1883. Die Proelamierung des Königareiches und die rumänische Irredente - Südost- Forschungen”, XXV, 1965, p. 204 – 205; Raport Lachmann, 9 august 1880).

Potrivit datelor recensămîntului oficial efectuat în anii 1880, 1890, 1900 și 1910 în Transilvania, românii constituiau majoritatea populației (Cifrele au fost calculate luîndu-se ca bază recensămîntul din 1910, vezi Magyar Korona országainak 1919 évinépszámlalása II, rész., Budapest, 1912). Pentru județele limitrofe, intrate parțial în componența Transilvaniei, s-au luat ca bază populațiile fiecărei comune. (Vezi dr. Sabin Manuilă, Aspects démographiques de la Transylvanie, în La Transylvanie. Ouvrage publié par l’Institut d’histoire nationale de Cluj, Bucarest, 1938, p. 798 și 822).

Naționalitățile din Transilvania după recensămintele maghiare (numărul locuitorilor și procente) Români: 2.294.421- 47,44% (în anul 1880); 2.556.444 - 47,98% (1890); 2.763.674 - 47,20% (1900); 2.909.260 - 46,20% (1901) Maghiari: 916.628 - 18,94% (în 1880); 1.146.990 21,50% (1890); 1.394.647 - 23,80% (1900); 1.617.231 - 25,70% (1901)

Secui: 353.027 - 7,30% (1880); 267.839 - 6,94% (1890); 404.392 - 6,90% (1900); 441.636 - 7,00% (1901) Germani: 621.583 - 12,84% (1880); 713.720 13,38% (1890); 747.852 - 12,80% (1900); 731.964 11,60% (1901) Sîrbi și croați: 245.986 - 5,08% (1880); 263.106 4,94% (1890); 271.897 - 4,70% (1900); 287.122 - 4,60% (1901) Ruteni: 108.867 - 2,25% (1880); 122.528 - 2,30% (1890); 146.428 - 2,50% (1900); 164.443 - 2,60% (1901) Slovaci: 34.001 – 0,70% (1880); 38.624 – 0,69% (1890); 40.460 – 0,70% (1900); 42.674 (1901) Alte naționalități: 260.217 - 5,45% (1880); 119.606 - 2,27% (1890); 84.126 - 1,40% (1900); 109.842 - 1,70% (1901) TOTAL: 4.834.730 - 100% (1880); 5.328.857 100% (1890); 5.853.476 - 100% (1900); 6.304.172 100% (1901).

Aceeași situație este confirmată și de componența națională a localităților din Transilvania (Balogh Pál, A Népfajok Magyaroszágon, Ed. Ministerul Instrucțiunii, Budapesta, 1902, p. 1113; vezi și Ștefan Meteș, Emigrări românești din Transilvania în Secolele XII–XX, Ed. Științifică, 1971, București, p. 278 – 281).

Din totalul localităților, în număr de 4.597 comune: * Românii dețineau majoritatea în 2.971 de comune, adică în 64,7%; * Maghiarii aveau majoritatea în 616 de comune, adică în 13,4%; * Secuii aveau majoritatea în 417 de comune, adică în 9,1%; * Germanii aveau majoritatea în 350 de comune, adică în 7,6%; * Alții dețineau majoritatea în 243 de comune, adică în 5,2%; * Total: 4.597 de comune - 100,0% (Balogh Pál, Op. cit., p. 892).

Concomitent cu agravarea situației internaționale, cu intensificarea luptei românilor pentru făurirea statului unitar, se înăspresc și măsurile luate de autoritățile austro-ungare. Vice-comitele Köllö din Mureș -Turda, într-un raport către ministrul de Interne al Ungariei, arată: ,,Raportez că de la încheierea celui de-al doilea război balcanic, conștiința națională în rîndurile cetățenilor cu limba maternă română a crescut în mod periculos.

Preoți și învățători, nu numai că au curajul să propage în mod deschis la întrunirile oficiale și la localurile publice ideile lor ostile ungurilor și statului maghiar, dar și amenințările sînt la ordinea zilei. Organizează întruniri cu denumiri culturale și economice, înființează instituții, organizează cercuri de citit în diverse comune, de dansuri și baluri, la care sînt reprezentați nu numai ca de obicei cei din împrejurimi, ci și din părțile cele mai îndepărtate. Sînt dator să raportez Domniei-Voastre că în rîndurile cetățenilor de limbă română terenul este astfel pregătit încît în caz de război vor răsări din belșug acțiuni dușmănoase zilnice, băi de sînge ca la Zlatna, dacă nu vom lua măsurile necesare de precauție. Consider necesar, în mod deosebit, ca în caz de război să se disloce în comunele locuite de români, unde sînt în mod disproporțional puține familii maghiare, forțe de ordine corespunzătoare, iar jandarmii români aflați în efectivele jandarmeriei să fie schimbați de urgență” (Arh. St. Buc., Colecția microfilme R. P. Ungară, rola 307, c. 557–558 - Magyar Országos Levéltár, Belügyminisytérium, K. 148, Elnöki iratok, 1915-26-62, lb. maghiară, copie). În anul 1914, acțiunile Partidului Național Român cresc în intensitate și capătă un caracter tot mai organizat. La 6 mai 1914, în casa deputatului român dr.

Mihali Teodor din Dej a avut loc ședința Comitetului Executiv al P.N.R. la care au participat: dr. Cicio Pop, deputat în Adunarea Națională Arad, dr. Lucaciu Vasile (Șișești), dr. Lengeru Ion – avocat, Brașov, dr. Braniște Valeriu – avocat și redactor la Lugoj, dr. Moldovan Valeriu, avocat din Turda, dr. Onișor Victor – avocat din Bistrița. Comitetul Executiv al P.N.R. a luat măsuri pentru reorganizarea și lărgirea partidului, organizarea comemorării a 50 de ani de la moartea lui Simion Bărnuțiu (Arh. St. Buc., Colecția microfilme din R. P. Ungară, rola 72, c. 585 – 586).

În zilele declanșării primului război mondial, în raportul ministrului de Interne Sándor János adresat primului-ministru al Ungariei și Ministerului de Război se arăta: ,,Prin urmare, nu-i de mirare că situația actuală de război a produs deja anumite tulburări și îngrijorare, mai ales în ceea ce se va întîmpla după ce corpul de armată din Transilvania se pune în mișcare spre front și asigurarea păcii interioare va fi axată pe gărzile cetățenești alcătuite în cea mai mare parte din români. Față de cele spuse, precum și de posibilitatea unei invazii din România, populația maghiară vrea să se pregătească de apărare. Și tot mai des vin la mine din cercurile maghiare cu asemenea cereri, să le dăm arme care lor le-ar folosi în scopul apărării... Nu s-ar putea ca din rezervele armatei să se dea 15 – 20.000 de arme, împărțite în cîteva centre cum ar fi: Cluj, TîrguMureș, Aiud, Sibiu, Brașov, Sfîntu Gheorghe, unde să fie depozitate și ținute gata pregătite ca la caz de nevoie în apropierea frontierei și în regiunile locuite de români unde maghiarii și sașii sînt împrăștiați printre ei, aceștia să fie dotați cu arme, ca în eventualitatea unei invazii din exterior sau unui atac interior să fie și mai asigurați, adică liniștiți?” (Arh. St. Buc., Colecția de microfilme R. P. Ungară, rola 70, c. 487-489).

Dacă oficialitățile din Ungaria încercau să apere injustiția pe calea unui război între cele două națiuni, românii se străduiau să-și cucerească drepturile istorice prin bună înțelegere cu poporul ungar. În acest sens sînt edificatoare scrierile lui Valeriu Braniște care, încă în 1905, într-un articol din ziarul ,,Drapelul” arăta: ,,Politica noastră nu este condusă de ură contra maghiarilor, ci de dragoste pentru interesele de existență națională a poporului român. Dragostea aceasta ne îndeamnă la cea mai rezolută rezistență contra tendințelor utopiste de deznaționalizare sprijinite de politica de stat a Ungariei, dar dragostea aceasta e mult prea curată și sfîntă încît să se poată profana prin manifestații de ură” (Drapelul, nr. 16 din 8/21 februarie 1905), iar celor care încercau să lanseze ideea după care mișcarea naționalităților ar fi fost inițiată din afară, Valeriu Braniște le răspundea: ,,A nu înțelege că agitatorii sînt aici, acasă, înseamnă a pune cele mai mari piedici dezvoltării țării. Ațîțătorii luptei naționalităților nu erau alții decît slujbașii concepției utopice de transformare a statului multinațional în stat național maghiar, semănătorii ideii false a posibilității maghiarizării forțate. Aceștia, deși se lăudau a fi mari patrioți, nu își serveau real patria, ci îi grăbeau prăbușirea. Asupra imposibilității dăinuirii statului creat artificial la 1867, nu aveau nici o îndoială. Încă în 1902 se afirma că politica de stat a Ungariei se afla în fața alternativei: sau oferă și garantează naționalităților egala îndreptățire și duce Ungaria la desfacerea firească, sau lucrează cu orice preț spre unificarea națională și duce – fiind acest scop o utopie – la desfacerea forțată a Ungariei” (Ibidem).

De altfel, și din rîndul unor reprezentativi oameni de cultură și știință unguri s-au exprimat opinii pentru colaborarea și dezvoltarea unor acțiuni menite să ducă la apropierea și mai buna cunoaștere dintre cele două popoare, în pofida atmosferei de presiune și șovinism promovată de clasele dominante din Austro-Ungaria.

Scriitorii maghiari, de pildă, salutau, în 1868, în persoana Elenei Ghica (Dora D’Istria) pe unul din promotorii strîngerii legăturilor naționale româno-maghiare. În 1871, redactorul șef al revistei ,,Familia”, Iosif Vulcan, a fost cooptat ca membru al reputatei societăți literare ungare ,,Kisfaludi Tarság”. Secretarul societății, în toastul rostit cu acest prilej, a afirmat că numai clasele conducătoare poartă vina și răspunderea instigării urii dintre cei ce muncesc și trăiesc în Transilvania (Iosif Kovács, Thomas Nägler, Din istoria luptei comune a poporului român și naționalităților conlocuitoare pentru eliberare națională și socială, în File de istorie, nr. 10, 1982, p. 363-380).

Declanșarea primului război mondial în vara anului 1914 a determinat intensificarea luptei popoarelor pentru drepturi naționale și sociale, pentru constituirea sau întregirea statelor naționale prin destrămarea și prăbușirea marilor imperii multinaționale.

Sfîrșit IOAN CORNEANU, MIRCEA PÎRLEA

RM

15

Vineri, 10 mai 2019

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Nu mai jigniţi naţionalismul românesc!

– prin ceea ce fac şi ceea ce spun, liderii cu vizibilitate publică ai PSD demonstrează că nu au nimic în comun cu patriotismul şi naţionalismul – Văzînd că tradiţiile naţionale se pierd, că valorile noastre consacrate menite să contribuie la întărirea şi la îmbogăţirea Europei unite sînt pe cale de a fi uitate, unii lideri cu vizibilitate publică ai PSD încearcă să pară patrioţi în ochii alegătorilor. Mai mult, ascultînd discursul împotriva Uniunii Europene al acestora, unele publicaţii trimit la asemănări care nu există între naţionaliştii români şi liderii consacrați ai PSD, iar altele îi compară cu ultimul reprezentant de seamă al naţionalismului românesc, regretatul Corneliu Vadim Tudor.

O astfel de comparaţie conţine mai multe erori pe care le voi prezenta în continuare.

1. Corneliu Vadim Tudor a susţinut aderarea României la Uniunea Europeană şi la NATO. Documentul de la Snagov al liderilor de partide parlamentare a fost redactat de cel mai talentat dintre participanţii în arta scrierii, Corneliu Vadim Tudor. În acest document, toate partidele parlamentare din România acelor vremuri se pronunţau în favoarea parcursului Occidental al României, intrarea în UE şi NATO. Astfel, Corneliu Vadim Tudor nu s-a opus şi nici nu a trebuit să fie convins la respectiva şedinţă pentru intrarea României în UE. El chiar a participat la redactarea documentului politic care marca voinţa clasei politice din România de a intra în Uniunea Europeană şi în NATO. Prin ceea ce fac şi ceea ce declară, liderii de astăzi ai PSD se situează împotriva Uniunii Europene, a regulilor şi politicilor adoptate în forurile comunitare. Organisme europene de diferite categorii sancţionează atitudinea neconformă a liderilor PSD faţă de standardele deja consacrate ale UE. 2. Corneliu Vadim Tudor cunoştea şi respecta valorile culturale europene. Paginile revistei ,,România Mare” şi discursurile sale din Parlamentul European sînt o dovadă în acest sens. Declaraţiile „de campanie electorală” ale multor reprezentanți PSD sînt în afara valorilor fundamentale europene. Personal, nu judec oamenii, cu atît mai puţin liderii politici, în funcție de studiile pe care le-au urmat sau de experienţa profesională anterioară.

Valoarea oamenilor politici este dată, însă, de faptele lor pe durata mandatului şi de mesajele propagate în spaţiul public. Analizîndu-le atent, orice persoană constată decalajul major între spiritul european şi sistemul de valori al liderilor PSD. 3. Corneliu Vadim Tudor, asemenea tuturor naţionaliştilor care l-au precedat, a susţinut ferm respectarea tuturor tipurilor de acorduri semnate de România. După primul tur al alegerilor din anul 2000, a reluat angajamentul ca România să respecte riguros toate tratatele pe care le-a semnat. De altfel, toţi naţionaliştii români au considerat foarte importantă onoarea ţării şi respectarea „cuvîntului dat” pe plan internaţional.

Liderii marcanţi ai PSD iniţiază în prezent proiecte care contravin documentelor semnate, unele chiar de ei sau de înaintaşii lor pe plan politic şi doctrinar. Dacă ar fi fost ales Preşedinte în anul 2000, Corneliu Vadim Tudor s-ar fi luptat cu toate forţele să nu fie inclus mecanismul MCV în Acordul de aderare a României. Dar, dacă acesta ar fi fost acceptat, indiferent de către ce reprezentant al ţării noastre, Corneliu Vadim Tudor ar fi luat toate măsurile pentru respectarea lui şi parcurgerea rapidă a paşilor pentru ieşirea din procedura respectivă. Avem dovezi relevante privind eforturile făcute de Corneliu Vadim Tudor în apropierea pe plan cultural dintre România şi Uniunea Europeană. A publicat numeroase articole cuprinzînd moştenirea culturală a ţărilor membre ale Uniunii Europene şi a utilizat în numeroase cazuri, ca argumente în favoarea punctelor sale de vedere, citate din personalităţi europene.

4. În confruntările de interese ale României cu alte ţări membre ale Uniunii Europene, Corneliu Vadim Tudor a pus accentul pe apărarea intereselor economice ale majorităţii populaţiei ţării noastre. Era ca o reluare a sintagmei „patria este poporul” din vremea lui Tudor Vladimirescu. Liderii PSD uită de normele Uniunii Europene numai atunci cînd interesele personale le

sînt afectate. Prin sintagma „eliminarea abuzurilor”, ei se gîndesc la vîrfurile politicii implicate în anchetele privind furtul din banul public. De exemplu, Corneliu Vadim Tudor a ridicat problema abuzurilor împotriva marii mase de cetăţeni ai ţării rămaşi fără locuri de muncă în urma restructurării fără criterii economice a industriei naţionale. Principalul abuz pe care trebuie să îl anchetăm este cel în urma căruia milioane de români şi-au părăsit ţara din motive economice iar alte milioane au ajuns să trăiască în sărăcie, deşi fac sau au făcut parte din categoriile active de populaţie. Interesele acestora trebuie apărate în Uniunea Europeană de liderii politici.

5. Obiectivele pentru care sînt invocate argumentele patriotice nu coincid în declarațiile liderilor PSD cu cele ale naţionaliştilor. Naţionaliştii, aşa cum a fost cazul lui Corneliu Vadim Tudor, credeau sincer în ceea ce înseamnă patrie, România, ţară. Nu făceau trimitere la asemenea cuvinte sacre din interes material. PSD-iștii folosesc aceleaşi cuvinte cu gîndul la victoria în alegeri şi la cîştigurile materiale pe care le aduce puterea politică.

Multe persoane publice din PSD au afaceri privind importul sau achiziţiile intra-comunitare, îşi păstrează economiile în alte monede decît cea naţională, îşi petrec concediile în străinătate, îşi trimit copii la studii în străinătate, se tratează la clinici din afară, au uitat de mult tradiţiile şi obiceiurile naţionale. Ce este naţional şi patriotic în faptele lor reale sau în atitudinea lor din viaţa de zi cu zi? Nimic. Totul rămîne la stadiul de declaraţii fără acoperire în fapte concrete.

Despre regulile moralei strămoşeşti transmise din generaţie în generaţie, PSD-iștii nici nu mai vor să audă. Este firesc să treci în Programul electoral creşteri de salarii şi pensii care să fie plătite de generaţiile viitoare, din deficitul bugetar? Este moral şi legal ca prima îniţiativă legislativă să fie în domeniul Justiţiei, deşi toată campania electorală ai vorbit despre veniturile oamenilor? Sau, poate, este corect să te lauzi în campania electorală cu Noul Cod Fiscal, iar pe durata guvernării să-l „revoluţionezi” timp de 3 ani? Toate acestea înseamnă să minţi fără remuşcări, contrar moralei noastre populare.

Cînd au avut ocazia să sprijine efectiv producătorii români, politicienii PSD nu au făcut nimic. Dau exemplul fondurilor pentru organizarea de asocieri ale micilor producători români. Nu au avut grijă ca acestea să fie utilizate la maxim, astfel încît producătorii români să ajungă la aceeaşi forţă cu cei din afară. Dacă luptă un elefant cu un iepure, rezultatul confruntării este previzibil! În acelaşi timp, „revoluţia fiscală” din perioada 2015-2019 (cu evoluţie continuă) a afectat în principal producătorii privaţi români de nișă. Firmele

mari, avînd capital străin, au posibilitatea să angajeze consultanţă pentru „a descifra” legislaţia fiscală. Pentru firmele româneşti de dimensiuni mici este mai greu să se adapteze la asemenea „inovaţii frecvente”. În orice caz, frecvenţa schimbărilor de legislaţie economică din România are caracter unicat în toată Europa, ceea ce înseamnă o povară de neimaginat pentru investitorii români.

Liderii PSD declară că „vor să se bată cu băncile străine” dar lasă Trezoreria Finanţelor Publice la nivelul de dotare existent cu 20 de ani în urmă. Normal că aceasta va pierde oportunitatea unor relaţii directe cu cetăţenii români care vor apela la intermedierea financiară a băncilor străine, inclusiv pentru finanţarea deficitului de cont curent. În acelaşi timp, gestionează bugetul astfel încît ajung la mîna băncilor srăine pentru a finanţa deficitul pentru consum. Cînd eşti dependent economic de bănci, orice declaraţie publică sau iniţiativă împotriva lor îţi scumpeşte costurile de creditare.

6. Există un raport invers între ceea ce dai şi ceea ce primeşti de la ţară în cazul naţionaliştilor şi al liderilor PSD. Naţionaliştii, aşa cum a fost Corneliu Vadim Tudor, au oferit mult mai mult pentru România decît au primit. PSD-iștii doresc, şi reuşesc să obţină, mult mai mult decît ceea ce oferă. Dacă vom compara sărăcia comunităţilor din care provin aceștia şi bogăţia afișată, vom accepta uşor această idee. Nu există nici un termen de comparaţie între ce avere materială au strîns ei şi moştenirea materială lăsată de Corneliu Vadim Tudor. În ceea ce priveşte raportul între ce dai ţării şi ce primeşti de la ea, cred că naţionaliştii se aseamănă mult cu liberalii. Poate că nu întîlnim la mulţi lideri liberali acea mărinimie ieşită din comun faţă de bătrîni şi săraci, sau poate că nu vom regăsi în toate cazurile un spirit de austeritate a vieţii materiale personale. Dar, dacă analizăm contribuţia lor la progresul şi prosperitatea comunităţilor din care provin, vom accepta că, în baza principiilor de meritocraţie, averea liderilor liberali este justificată.

Oricît ar vorbi propaganda PSD despre casele Preşedintelui Iohannis nu va putea să nege saltul pe care l-a realizat Municipiul Sibiu prin contribuţia personală a acestuia. Toţi cei care vizitează Sibiul văd că este la un alt nivel faţă de ce era înaintea mandatului de Primar al lui Iohannis. Este vorba inclusiv despre locuri de muncă şi venituri suplimentare pentru mii de oameni. De asemenea, nu pot fi negate performanţele Municipiului Alba Iulia, lider în procesul de modernizare urbană, cu o treime din proiectele de smart-city din întreaga Românie. Primarul care a obţinut astfel de performanţe merită pe deplin salariul de europarlamentar. Exemplele pot continua cu realizările din Cluj-Napoca, Timişoara, Oradea, Arad. Ce merite au liderii liberali ai comunităţilor respective? Au contribuit la scăderea sărăciei, marea problemă a României ultimilor decenii. În acest context, îmi vine în minte o metaforă excepţională a lui Corneliu Vadim Tudor din ianuarie 1999, în timpul protestelor minerilor. Exista ipoteza conform căreia protestele respective ar fi fost generate de agenţi străini. Corneliu Vadim Tudor spunea că „stomacul gol al omului este mult mai periculos decît orice agenţie străină sau chiar decît o bombă atomică” (citat din memorie).

Pe acelaşi palier al ierarhiei în stat, privim cu tristeţe cum Cazinoul din Constanţa se năruie, dar fostul Primar PSD se distrează în zone exotice. Ar fi meritat pe deplin acea distracţie dacă rezolva problema Cazinoului şi pe cea a plajelor.

Cred că o idee poetică a lui Mihai Eminescu pe baza unui adagio latin sintetizeză problema pusă în discuţie în acest articol: „Vorbele pot avea un înţeles diferit în funcţie de cine le rosteşte“.

Prin acest articol nu mi-am propus în nici un caz să fac aprecieri generale asupra membrilor PSD. Cunosc foarte mulţi susţinători ai doctrinei social-democrate sau activişti politici ai PSD pentru care am respect. Ca liberal, sînt conştient de nevoia confruntării de idei între diferite doctrine. Referinţele mele doresc să fie înţelese ca fiind numai la adresa acelor puţini lideri PSD cu vizibilitate la nivel naţional. Ei doresc să confişte simboluri care nu le aparţin şi să obţină cîştiguri materiale personale de pe urma lor.

Conf. univ. dr. Băluţă Aurelian Virgil Universitatea Spiru Haret

16

Vineri, 10 mai 2019

RM

Poveºti adevãrate Inegalabilul și regretatul violonist Moni Szekely

Repertoriul bătrînesc, tradițional, a împlinit viața spirituală românească de-a lungul istoriei sale zbuciumate. Reprezentanții virtuozității muzicale, lăutarii (termen cu etimologia în cultura primară a vikingilor, unde ,,latar” semnifica ,,muzică instrumentală”, în timp ce ,,dainas” reprezenta ,,muzica vocală”), au transmis temporal prin melodii, din generație în generație, și mitologia imemorială, arhaică și narațiunea istorică cotidiană, saturată de bătălii, războaie și nenorociri, dimpreună cu biruințe și desfătări. Lăutarii au adus voioșie la nunți, cumetrii, ospețe, chiolhane, pe opincari și mămăligari deopotrivă și pe mitocanii cvartalelor marginale ale orașelor, stupefiind prin îndemînarea și măiestria lor nativă, ereditară pe vizitatorii străini. Ei au transmis renumele melodiilor și dansurilor românești dincolo de granițele țării, au menținut, prin intermediul cîntecelor bătrînești, a baladelor haiducești, sentimentul neadormit al poporului doritor de libertate. Muzica acestora, denumită lăutărească sau jazz românesc, a diriguit măiestria muzicii de mahala spre sistematizare, instrumentiștii tradiționali alcătuind timp de cîteva sute de ani un element principal în promovarea culturii și civilizației băștinașe. Împreună cu faimoși și iluștri lăutari violoniști români, printre care Alexandru Țitruș în spațiul transilvănean, Efta Botoca în Banat, Ion Drăgoi în Moldova, Florea Cioacă în Oltenia, Grigoraș Dinicu, Sile Dinicu, Aurel Gore, Ion Petre Stoican, Tudor Pană, Ionel Budișteanu și alții, Moni Szekely este considerat cel mai important violonist al Sucevei după Alexandru Bidirel, părerile fiind împărțite, datorită virtuozității lor monumentale. Îndeletnicirile muzicale deosebite ale acestuia confirmă realitatea conform căreia, în ciuda diferențelor manierei interpretative zonale distincte, cu toate că există pasaje interpretative generale, sobrietatea, erudiția muzicală, autenticitatea și dragostea față de popor, de seminție, constituie numai o parte a însușirilor care formează un soi de pravilă deontologică orală a acestor violoniști extraordinari.

Cunoscuți etno-muzicologi contemporani, printre care Emilia Comișel, Iosif Herțea, Constantin A. Ionescu, Traian Mîrza, au relatat în lucrările lor despre satele pline cu lăutari ,,pur sînge” din regiunea de confluență a Ardealului cu Bucovina, respectiv din Bistrița, de unde era originar Moni Szekely. Acesta era, printre altele, un bucovinean prin adopțiune, care a iubit Suceava mai mult decît zeci de băștinași laolaltă, evidențiindu-l, din adolescență, pe cînd era elev al Liceului de muzică din Bistrița. Odată cu trecerea timpului, virtuosul lăutar violonist este nominalizat în aproape toate publicațiile folcloristice bistrițene, dar, pentru moment, nu există nici o cercetare consacrată spiritului muzical critic și însușirilor interpretative posedate de violonist, confirmate de autenticitatea și lirismul profund. Am fost impulsionat să optez total dezinteresat pentru aprofundarea acestei necunoscute.

Tradiția instrumentală bucovineană, mai ales registrul nebisericesc, necesită investirea unor modele în vîrful ierarhiei. Cu alte cuvinte, Moni Szekely întruchipează modelul unui comportament de exprimare afectivă și artistică în arta interpretativă, instrumentală a muzicii vechi din zona de confluență bucovineano-ardeleană, afirmîndu-se prin stilul interpretativ și totalitatea pieselor muzicale abordate cu maxim interes.

Urmaș al celebrilor lăutari din Lechința, județul Bistrița, într-o familie de gabori înstăriți, cel mai mare lăutar pe care l-a dat această localitate, Moni Szekely s-a născut pe 8 mai 1940, într-o comunitate lăutărească.

Cele dintîi contacte ale lui Moni Szekely au venit foarte devreme. La numai 4 ani începe să deprindă primele

melodii simple la vioară împreună cu bunicul său, alături de care cîntă la sărbătorile organizate la Lechința și prin satele din împrejurimi. Pentru că părinții săi aveau posibilități financiare, și-au permis ca fiul lor să urmeze Liceul de Muzică din Bistrița, încă din clasa I pînă după promovarea examenului de Bacalaureat, la clasa de vioară a profesorului celebru pe atunci, Eugen Cuteanu.

După absolvirea liceului, pentru Moni au urmat doi ani de serviciu militar pe care îl satisface la București, în cadrul Orchestrei Militare. Muzica îl ajută să treacă ușor peste acest episod delicat al vieții. Militar fiind, este remarcat de Emilia Comișel care-i propune să rămînă în București în cadrul Orchestrei Radiodifuziunii, conduse de reputatul Sile Dinicu. Tot în perioada satisfacerii stagiului militar, violonistul dă admitere la Conservatorul din București, unde este admis al treilea, dar, din motive numai de el știute, abandonează studiile. Dorul de părinți și de familie, existînd și deficiențele clare de exprimare (acasă vorbind oricare altă limbă numai limba română nu), îl determină pe Moni Szekely să facă cale întoarsă, poposind la Bistrița, unde se angajează ca violonist la un restaurant renumit. Fiind poate cel mai bun violonist din oraș, nu ducea lipsă de oferte și cîntări la nunți. Moni Szekely, însă, își dorea ceva mai select, iubea foarte mult muzica de cafe-concert, și asupra sufletului său plana regretul profund că nu a rămas la București unde putea să studieze la Conservator și să cînte în prestigioasa Orchestră a Radiodifuziunii Române. În tot acest timp, din dorința de a-și aprofunda cunoștințele muzicale, marele violonist a dus o muncă asiduă de culegere de folclor instrumental din satele din jurul Bistriței. Dovezi stau caietele de muzică ale acestuia, pline de melodii și motive folclorice culese, muzică clasică, jazz, cafeconcert, aranjamente orchestrale (vioară, saxofon, acordeon, baterie, clarinet) – fapt care constituie o situație de maximă originalitate pentru acele timpuri.

Caietele sînt în arhiva familiei, sub formă de manuscris și constituie adevărate comori pentru specialiști.

Considerînd că este prea valoros pentru mediul în care își desfășura activitatea, Moni Szekely pleacă, în anul 1964, la Suceava, unde se organizau examene de admitere în cadrul Orchestrei Semi-Simfonice a Ateneului Popular ,,Ciprian Porumbescu”, concert-maestru fiind Alexandru Bidirel. Din comisia de admitere au făcut parte Ionel Busișteanu și Sile Dinicu. Este admis cu succes. În această orchestră cîntă alături de nume sonore ale muzicii sucevene printre care îi amintim pe Constantin Bergheaua, Aurel Băcilă, George Sîrbu, Dumitru Buta etc.

Printre coristele Orchestrei semi-simfonice, o cunoaște pe viitoarea soție, machidoana Chira, cu care se căsătorește, și alături de care are trei fete: Mona, Ligia și Georgiana (decedată în urma unei cumplite boli). În decursul timpului, în cadrul Ansamblului ,,Ciprian Porumbescu” au contribuit, în mod substantial, cele trei secții, respectiv: orchestră semi-simfonică și cor (1953–1970), estradă (1965–1970), secția de folclor (cu caracter permanent) din 1960 și pînă în prezent.

Pentru Moni Szekely, începe adevărata carieră.

După retragerea lui Alexandru Bidirel ajunge solist și

prim-violonist al Orchestrei semi-simfonice, și apoi al orchestrei populare din 1970 și pînă la moartea sa, în 1983. A efectuat numeroase turnee în Europa Occidentală, etalîndu-și virtuozitatea în Olanda, Belgia, Republica Federală Germania, Spania, Israel, Japonia, fiind ales în suita dictatorului Nicolae Ceaușescu pe perioada vizitei acestuia în Republica Populară Democrată Coreeană, condusă de Kim Ir Sem, ,,părintele” statului comunist. Leagă o frumoasă prietenie cu colegul său de orchestră, Ion Uță-Tarzan, fiind nedespărțiți pînă la moartea violonistului, în 1983. În paralel, Moni Szekely încheagă o orchestră formată din virtuoși, special pentru a cînta la evenimente.

Din această orchestră făceau parte: Moni Szekely – vioară, Ion Uță – saxofon, Costel Moisa - acordeon.

La capitolul soliști, amintim două personalități marcante ale acelor vremuri: inginerul agronom Tolea Antonovici, și medicul stomatolog Lidia Andronescu, ,,vocile de aur” ale Sucevei anilor ᾿70. Orchestra aceasta era atît de căutată, încît numai personalitățile sus-puse ale Sucevei își permiteau să-i angajeze (lideri ai PCR-ului, medici renumiți, directori).

După retragerea lui Alexandru Bidirel, Moni Szekeli preia ștafeta solicitărilor la dineurile și recepțiile oficiale. A interpretat în 1977, cu ocazia vizitei de lucru a lui Nicolae Ceaușescu, o suită de romanțe și cîntece de petrecere, acompaniat fiind de Ion Uță și Costel Leizeriuc – voce.

Viața nu tocmai ordonată și excesele din viața violonistului genial și-au pus amprenta asupra sfîrși­tului prematur. Finele anului 1982 găsesc orchestra condusă de Moni Szekely asigurînd muzica pentru Revelion, la Casa Agronomului din Șcheia. N-aș putea să vă spun unde se află astăzi această clădire, nici dacă măcar mai

există. Moni Szekely fusese diagnosticat cu cîteva luni în urmă cu hepatită cronică și i se administrează anumite medicamente și un regim sever, pe care, însă, vestitul lăutar le ignoră. Prietenul său, saxofonistul Ion Uță, mi-a mărturisit că nu avea ciroză, dar fusese prevenit că acest lucru s-ar fi putut întîmpla dacă continua excesele. Tot de la Ion Uță aflăm că, la cumpăna dintre anii 1982 – 1983, Moni a consumat sarmale, friptură de porc și a băut o sticlă de vin, după care i s-a făcut brusc foarte rău și nu a mai putut continua programul, fiind lăsat să-și revină. După Revelion, Moni Szekely este condus acasă de Ion Uță, unde era singur, deoarece soția și fetele petreceau la niște prieteni din Burdujeni. Neacceptînd să rămînă în compania lui Ion Uță, Moni rămîne singur, situația sa agravîndu-se. Este găsit în dimineața zilei de 1 ianuarie 1983 inconștient în baie, plin de sînge. Două ore mai tîrziu, decedează la Spitalul Județean Suceava, la nici 44 de ani.

Deși mutat la Domnul, personalitatea lui Moni Szekely va dăinui veșnic în sufletele noastre pe care le mîngîie și astăzi cu melodiile sale celebre, interpretate de lăutari vestiți ai altor zone, pentru că în Suceava lăutăria a murit odată cu retragerea marilor instrumentiști din ,,generația de aur”.

Pagină realizată de LUCIAN DIMITRIU

RM

17

Vineri, 10 mai 2019

Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei Portrete de români basarabeni care au făcut Unirea în 1918 (2) Ştefan Ciobanu În timpul studenţiei la Kiev a fondat societatea cul­ turală ,,Deşteptarea”. Abia în 1917 poate să revină în Basarabia, unde se ocupă de dezvoltarea învă-­ ţă­mîntului în limba ro­ mână. La Congresul în­ văţătorilor din mai 1917 a cerut naţionalizarea învă­ ţămîntului, adoptarea grafiei latine pentru limba română, a organizat cursuri de istorie şi de limbă română pentru învăţătorii basarabeni.

A fost membru al Sfatului Ţării, director general (echivalentul ministrului) al învăţă­ mîntului în cele două guverne ale Republicii Democratice Moldoveneşti. Pentru propaganda naţională prin cultură a editat Biblioteca copiilor şi a tinerimii. După Unire a urmat o carieră ştiinţifică şi didactică universitară la Chişinău şi Bucureşti. Încă din 1918 a fost ales membru al Academiei Române, al cărei vicepreşedinte a fost între 1941-1948. A publicat peste 40 de studii şi cărţi despre istoria Basarabiei. În Consiliul de Coroană din 1940 a pledat ferm pentru rezistenţă împotriva ruşilor: „Părăsirea Basarabiei de armatele române ar fi cea mai mare crimă naţională... răspunsul ce trebuie dat Sovietelor este rezistenţă pînă la sfîrşit. Şi în lupta ce se va da în contra cotropitorilor, populaţia din Basarabia va fi cu armata română”! (M. Adauge, Al. Furtună, Basarabia şi basarabenii, Chişinău, 1991, p. 311).

Ioan Pelivan Încă din perioada studiilor la Universitatea din Dorpat (Estonia), s-a afirmat printre stu­ denţii basarabeni care au înfiinţat o socie­ tate studenţească a ba­ sarabenilor, cu program naţional şi revoluţionar.

Pentru că milita pen­ tru autonomia culturală şi administrativă a Basarabiei, a fost închis de ruşi în 1902 şi exilat la Arhanghelsk. Scapă de încorporarea în armata ce lupta în Manciuria datorită studiilor juridice, ajungînd grefier la Kazan (Ural). În contextul revoluţiei ruse din 1905 se întoarce în Basarabia, unde iniţiază Societatea culturală moldovenească şi colaborează la primul ziar românesc, „Basarabia”. În anii următori se înconjoară la Bălţi cu intelectuali activi în mişcarea naţională. În 1912, cînd autorităţile ţariste au organizat ceremonii de aniversare a anexării Basarabiei de către Rusia, Ioan Pelivan a purtat ostentativ cocarda tricoloră îndoliată pe străzile oraşului Bălţi!

A participat la toate activităţile naţionale generate de anul revoluţionar 1917: organizarea Partidului Naţional Moldovenesc, a fost delegat la Congresele învăţătorilor din Basarabia, ale militarilor moldoveni şi a ajuns deputat în Sfatul Ţării. În perioada independenţei a fost ministru de Externe al Republicii Democratice Moldoveneşti şi a promovat ideea aducerii armatei române pentru asigurarea ordinii la Chişinău, nu a celei ucrainene. Este memorabil discursul său din 24 ianuarie 1918, cu ocazia proclamării

independeţei: „acum sîntem în ajunul întregirii neamului”!

După Unire a fost deputat în Parlamentul României timp de mai multe legislaturi, ministru al Justiţiei în guvernul Al. Vaida - Voevod şi şef al delegaţiei basarabenilor la Conferinţa de Pace de la Paris. În capitala Franţei a fost principalul activist basarabean pentru recunoaşterea Unirii de către Marile Puteri.

Daniel Ciugureanu În timpul studenţiei la Facultatea de Medicină din Kiev a cunoscut beciurile Ohranei ţariste şi a fost deportat în Siberia din cauza fondării Societăţii cultural-politice a studenţilor basarabeni. În paralel cu practicarea medicinei în spitalele din Basarabia, a colaborat la publicaţia „Cuvînt moldovenesc” şi a fost membru fondator al Partidului Naţional Moldovenesc. A fost delegat la Congresul ostaşilor moldoveni din octombrie 1917, apoi a ajuns în Sfatul Ţării. Cînd sodaţii ruşi au ocupat Chişinăul, a prezidat şedinţa secretă a Blocului Moldovenesc care a decis chemarea armatei române în Basarabia. A condus cel deal doilea guvern al Republicii, între 19 ianuarie şi 6 aprilie 1918. După Unire a fost ministru în guvernul Marghiloman. A fost ales deputat sau senator în mai multe legislaturi în Parlamentul României. În Consiliul de Coroană din 1940 se pronunţă ferm împotriva cedării Basarabiei.

O stradă din Bucureşti îi poartă numele, însă puţini ştiu cine a fost românul Daniel Ciugureanu...

Constantin Stere Începutul revoluţi­ onar din perioada lice­ ului sub influenţa narod­nicilor îl aruncă în închisoarea Ohranei din Odessa, apoi, pentru o lungă perioadă de 9 ani, în Siberia. În 1892 reu­ şeşte să fie eliberat, stabilindu-se la Iaşi, unde a promovat idealurile socialiste. Din România a susţinut în faţa politicienilor români cu care s-a împrietenit necesitatea sprijinirii mişcării naţionale a românilor din Basarabia. În 1905 revine pentru puțin timp la Chișinău și înființează împreună cu Emanoil Gavriliță primul ziar de limbă română, „Basarabia”. Reîntors în România, este numit prefect de Iaşi şi, datorită lui, în timpul răscoalei ţărăneşti din 1907, nu a fost nicio victimă, deoarece a interzis garnizoanei din Iaşi să intervină cu arma împotriva răsculaţilor. În martie 1918 a fost cooptat în Sfatul Ţării şi i-a convins pe deputaţi de necesitatea adoptării deciziei de Unire, fiind conştient de impactul juridic şi diplomatic al acesteia.

Mai cunoscut datorită rolului său în mişcarea socialistă, promovată de istoriografia comunistă, Constantin Stere rămîne un pilon al mişcării naţionale a românilor basarabeni, foarte activ chiar şi după Unire în Parlamentul României. (va urma) HISTORIA.RO

Jurnal de pe Frontul de Est (12) 24 iulie 1941 - Regele Mihai I și Regina-mamă Elena, împreună cu generalul Ion Antonescu, vizitează orașul Cernăuți, fiind întîmpinați de populație cu „urale și entuziastă bucurie”. După ce sînt primiţi de locotenent-colonelul Alexandru Rioşanu, guvernatorul Bucovinei, regele şi Conducătorul Statului vizitează Palatul Mitropolitan, apoi gara, podul de peste Prut şi mai multe mînăstiri din împrejurimi (la Putna asistă la o slujbă religioasă). De la Suceviţa, regele se îndreaptă spre Piatra Neamţ, iar Ion Antonescu se deplasează la Botoşani unde se întîlneşte cu generalul Messe, comandantul Corpului de armată italian, trimis pe Frontul de Est, precum şi cu prefectul, primarul şi comandantul militar al oraşului, cerînd relaţii despre starea răniţilor din localitate.

- La Cernăuţi, Ion Antonescu se adresează şi ziariștilor români și străini: „Sînt fericit că am ocaziunea să vă întîlnesc în acest oraș așezat într-o regiune românească și care s-a ridicat prin munca de secole a țăranului român. Aici totul e românesc, aici este leagănul nostru, unde se găsesc înmormîntați domnitorii nostri glorioși și voievozii care au zidit din temelii, prin luptele și sacrificiile noastre, întregul nostru tezaur național. Tot ce vedeți aici este opera țăranului român”.

- Pe frontul Armatei 3, Corpul de cavalerie înaintează încet şi cu pierderi numeroase. Ca urmare, Corpul de munte primeşte misiunea să-l depăşească şi să atace pozițiile inamicului, vînătorii de munte români dînd lupte grele la Kapuştiani, Savinţi, Vierhovka.

- Sublocotenent Dumitru Teodorescu, comandant de pluton: „Numi amintesc ora începerii atacului, dar am trăit clipe îngrozitoare.

Doi mari dușmani a trebuit să înfruntăm: artileria inamică și o zi de iulie cu un soare arzător... În plus, companiile din prima linie înfruntă și focul inamic al armelor automate, mitraliere, puști-mitraliere etc.

Artileria inamică, prin bombardamente neîntrerupte, a îmbrăcat tot cîmpul în care înainta întregul nostru batalion, desfășurat. Doamne!

De unde atîta artilerie și atîta muniție! Companiile din linia întîi atacînd, au scos inamicul de pe linia primei creste. Noi, cei din a doua linie continuăm să ne mișcăm sub același îngrozitor bombardament de artilerie. Credincioasa mea ordonanță, Petrică Zlotu din satul Borzești, județul Bacău, cînd auzea proiectilul de artilerie gata să cadă în apropierea noastră se culca la pămînt și se culca la picioarele mele, probabil cu gîndul să mă protezeze. În acel moment, de fiecare dată își făcea cruce, oftînd și spunînd: «Doamne, Doamne!». «Măi, Petrică..., îi strigam printre bubuiturile proiectilelor de artilerie, stai mai departe la 10 metri, să poată povesti cel ce va scăpa, despre cel ce ar fi mai fără noroc». Prin acest iad înaintînd, am ajuns cu plutonul la piciorul pantei, pe care companiile din prima linie o depășiseră, înfrîngînd rezistența dușmanului”.

- Sublocotenentul Dumitru Teodorescu are și amintiri plăcute: „Aveam un litru de votcă, dar n-aveam păhărel. Ce-i o sticlă la un pluton și mai ales pe însetat! Nu-i nimic! O împărțim fără mult calcul. La cine ajunge, ajunge, la care nu, înseamnă că s-a terminat.

O servesc credicioșilor «enoriași» cu o lingură. Mai tîrziu în noapte ne va sosi și mîncarea. Doamne, scumpi sînt căluții noștri de munte, mai ales cînd poartă pe samar marmitele cu încărcătură caldă pe care o așteptăm și o dorim atît de mult!”.

- Elogiind modul în care a acționat Divizia 15 infanterie în subordinele Corpului 54 armată german, generalul Erik Hansen transmite comandantului marii unități române mulțumiri pentru „sprijinul operațiilor de la Chișinău și Tighina”.

- Divizia 1 grăniceri atacă trupele sovietice, la nord de orașul Cetatea Albă.

- „Populația primește bine trupele române și își manifestă bucuria că a scăpat de regimul comunist. Singurii nedumeriți sînt evreii. În multe sate, populația a redeschis bisericile pentru militari, botezînd mulți copii. În comuna Cucava doi țărani au montat clopotul bisericii, care a stat ascuns 24 de ani.” (Colonel Polihron Dumitrescu într-un raport contrainformativ).

- Generalul Ion Antonescu ordonă ca răniţii care ies din spitale „să fie bine îmbrăcaţi cu efecte curate, călcate, iar nu în zdrenţe.

Invalizilor li se va da la toţi un rînd de haine şi anume: cîte o uniformă a Frontului Renaşterii Naţionale”.

- Generalul Constantin Voiculescu, guvernatorul Basarabiei ordonă prefecturilor de județ să constituie lagăre în care să strîngă pe toți evreii. (va urma) Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUȚU

18

Vineri, 10 mai 2019

O călătorie diplomatică în 1939 (6) I. În vagon cu colonelul Beck (6) Criza (21 ianuarie 1939) (3) Şi ministrul adăugase: „Eu consider că, în ceea ce priveşte Cehoslovacia, criza nu s-a sfîrşit. Nu cunosc adevăratele intenţii ale Germaniei cu privire la această ţară, dar trebuie să veghem şi să ne aşteptăm în scurtă vreme la noi surprize”.

Ministrul nu credea să fie chiar atît de aproape de adevăr. Dar surpriza care se pregătea trebuia, în afară de prăbuşirea Cehoslovaciei, să creeze o nouă problemă în Europa, care-l va atinge mult mai îndeaproape. El nu-şi dăduse seama de acest pericol de la început, preocupat de schimbările care se produceau în jurul ţării sale şi la care el încă mai credea că poate participa într-un mod activ. De aceea nici nu fusese deosebit de sensibil la reproşul făcut de mine, de a fi contribuit la slăbirea unei ţări, prietenă cu a mea, a cărei existenţă constituia un element esenţial de securitate pentru Polonia, ca şi pentru România. El continua să se creadă în perfectă

Casa Poporului – adevărata istorie (10) Istoricul zonei în care s-a construit Casa Poporului (10) Cutremurele de pămînt resimţite în Bucureşti în ultimele sute de ani i-au adus pe specialiştii în fizica pămîntului, pe arhitecţi şi inginerii constructori la concluzia că zona deluroasă, aflată pe malul drept al Rîului Dîmboviţa, unde deja se ridicaseră cartierele Uranus, Cotroceni şi Antim, dar şi altele, ca Rahova, Filaret şi Piscului, s-a comportat mai bine, comparativ cu zona de şes de pe malul stîng.

Pe timpul secolelor care s-au succedat, cutremurele au făcut şi victime omeneşti. Acestea erau repede uitate şi, în puţinele consemnări făcute, se amintea doar de spaima oamenilor. Probabil că, pe atunci, se considera că nu era nevoie să fie comunicate astfel de evenimente. Era destulă sărăcie a vieţii zilnice, transmisă din generaţie în generaţie, fără elemente de comparaţie. Oamenii acceptau un astfel de trai şi, de multe ori, cu prilejul unor sărbători şi sub influenţa unor îndrumări creştineşti, se mai şi considerau fericiţi.

Cutremurul din 4 martie 1977 a urgentat studiile de sistematizare a oraşului Bucureşti, realizate de specialişti din diferite domenii. Atunci s-au avut în vedere rezultatul

Jurnalul iubirii, Durerii şi Speranţei (114) Luni, 9 iunie 2003, ora 20.00 Simt că mor. Încep să mă descompun. Simt descompunerea de ceva timp încoace. Înnebunesc fără nici o activitate. Mă aflu în neputinţă totală. Am luptat să dobîndesc îndelungă răbdare, dar psihic, mental, fizic, nu mai rezist. Mă simt un om terminat, sfîrşit. Nu ştiu cum să-mi mai cîştig încrederea, să-mi ridic moralul, să cred în viaţă. Ce să fac? Nu ştiu de ce să mă apuc. Nu am pe nimeni lîngă mine să vorbesc măcar. Tot ce fac e zadarnic. E disperare. Oameni, unde sînteţi? Cine îmi ia dreptul la viaţă? Sînt prea singură pe lume şi lipsită de Iubire. Caut de lucru şi nu găsesc. Nu am cunoştinţe pe nicăieri care să-mi ofere un loc de muncă. Vreau sămi cîştig pîinea şi din pîinea mea să dau şi altuia. Unde sînt eu, cea din trecutul meu, o fată veselă, exuberantă, săritoare, deschisă? Ce s-a ales din mine? De ce? M-am distrus! Cui îi pasă? Ce s-a întîmplat cu viaţa mea, unde este ea? Mă simt strivită. Strig după ajutor şi nu mă aude nimeni! Supravieţuiesc. Cui aparţin, cui slujesc?

Dumnezeul meu, mă auzi? Cum să-mi cîştig pîinea şi unde? Ajută-mă, Doamne! Atîta lume este prinsă undeva, numai eu nu. Mă doare viaţa pe care o trăiesc.

Mă doare fiecare clipă a ei, că trece şi nu fac nimic! Nu mai vreau, nu mai vreau, nu mai pot, Doamne! Este o

RM

siguranţă. Problema Danzigului nu-l preocupa. „Ultimul meu acord cu Ribbentrop şi recentele declaraţii ale lui Hitler mă pun la adăpost de orice surpriză”. Şi cum eu îl întrebasem dacă calmul pe care îl afişa nu se datora faptului că el nu acorda decît o importanţă minimă problemelor referitoare la Danzig, el îmi răspunsese cu însufleţire: „Desigur că nu! Danzigul ne este indispensabil. Noi nu vom admite niciodată alipirea lui la Germania. Aşezat la gurile Vistulei, acest port absoarbe 7 milioane din exporturile noastre în timp ce 10 milioane de tone trec prin Gdynia. Dacă cineva se atinge de Danzig, acest lucru înseamnă război. Dar de ce s-ar atinge, din moment ce soarta acestui oraş va putea totdeauna să fie reglementată prieteneşte între Germania şi noi?”.

Eu mă întrebasem atunci dacă Beck era sincer cînd lăsa să se vadă o asemenea încredere în sine şi în politica sa, în contrast cu marea nelinişte care tulbura Europa? Gravitatea anumitor schimbări nu putea să nu-l fi izbit şi lunga sa experienţă în asemenea probleme trebuia să-l fi avertizat de schimbările care urmau să se mai înfăptuiască. Totuşi, el nu lăsa să se vadă nimic, şi cînd eu părăsisem Varşovia, optimismul gazdei mele părea să fie nezdruncinat.

Beck îşi continua expunerea. El aborda acum perioada cea mai critică a raporturilor germanopoloneze. Zece zile după ce Beck îmi mărturisise la

Varşovia încrederea sa absolută în cuvintele lui Hitler, Germania invadase Boemia. Praga era ocupată şi Cehoslovacia cădea. Cîteva zile mai tîrziu, Reich-ul îşi asuma „protecţia independenţei politice a Slovaciei” şi îşi atribuia dreptul „de a face instalaţii militare şi de a întreţine garnizoane de-a lungul frontierei orientale şi occidentale a Slovaciei”. El întindea astfel un braţ în jurul Republicii Polone. Apoi, la 22 martie, a avut loc o nouă înaintare: armatele germane ocupau oraşul Memel. Îmbrăţişarea Reich-ului se strîngea mai mult. În ajun, la 21 martie 1939, dl. von Ribbentrop îl convocase pe dl. Lipski la Wilhelmstrasse pentru a discuta despre ansamblul relaţiilor polono-germane. Ministrul german schimbase tonul. El fusese mirat că Varşovia nu răspunsese încă în mod precis sugestiilor germane.

Această întîrziere îl „indispunea” pe cancelar. Fuhrerul continua să fie gata să menţină relaţii bune cu Polonia, dar trebuia „să înceteze neînţelegerea adevăratelor intenţii ale Reich-ului”. Şi dl. von Ribbentrop era grăbit.

El sugera o întrevedere imediată cu Beck şi pretindea un răspuns urgent - astfel încît cancelarul „să nu ajungă la concluzia că Polonia respingea toate propunerile sale”. (va urma) GRIGORE GAFENCU (Din volumul ,,Ultimele zile ale Europei”)

unor cercetări şi analizele din perioada 1970-1975, centrate pe starea tuturor clădirilor, dar şi pe faptul că cele ridicate pe dealurile de pe malul drept al Dîmboviţei se comportaseră mai bine. Una dintre concluzii a fost că structura terenului din această parte avea particularităţi antiseismice.

Interesante mai sînt şi alte aspecte ale cercetărilor făcute tot în perioada 1970-1975: – suprafaţa totală pe care s-au aflat locuinţele verificate a însumat 9.250 ha; – pe o suprafaţa de 650 ha existau clădiri care ofereau condiţii acceptabile de locuit; – pe 5.650 ha se găseau construcţii în stare de degradare şi sub nivelul cerinţelor unei existenţe umane decente, principala cauză fiind lipsa apei şi a canalizării. În urma studiilor întreprinse, s-a ajuns la concluzia că singurul mod de rezolvare era demolarea radicală a caselor ce nu prezentau siguranţă pentru viaţa locatarilor, în paralel cu crearea simultană a unor condiţii civilizate de trai. Totodată, aveau să fie păstrate clădirile cu personalitate, ce se încadrau în categoria celor declarate istorice, pentru că acestea trebuiau să ofere generaţiilor viitoare mărturii despre existenţa socială, diferite de cele oferite de blocurile de locuinţe, ce se remarcau prin verticalitate. Este interesantă analiza făcută în plină ascensiune a puterii politice deţinută de conducătorul statului, Nicolae Ceauşescu, în perioada cînd se acordase mai multă libertate de exprimare, după 1968. Concluziile comisiei au fost aprobate de conducătorii politici şi făcute

publice. Totuşi, cîteva aspecte esenţiale au lipsit. Probabil, s-au comunicat doar verbal, însă, după puţini ani, aveau să creeze probleme transmise multor generaţii: – structura populaţiei din zonele afectate de lipsa utilităţilor era omogenizată, marcată de o viaţă bazată pe bunul-simţ format în cadrul diverselor meserii şi cel al familiilor închegate. Dislocarea oamenilor prin desprinderea de gospodăriile pe care şi le formaseră devenea o situaţie de neacceptat. Se separă de un asemenea mod de viaţă şi gîndire o parte din generaţiile mai tinere; – în blocurile de locuinţe, noii locatari vor aduce cu ei obiceiuri şi comportamente de toate felurile, dobîndite în mediile sociale din care proveneau; – existau şi atitudini politice potrivnice concepţiilor comuniste, expuse în cercuri de încredere, care se refereau la spaţiile restrînse de locuit, diferite de cele acceptate de vederile mai largi ale unei societăţi deschise. O astfel de argumentaţie îşi găseşte locul în orice orînduire socială.

Oamenii foarte instruiţi acceptă să aibă un apartament nu prea mare, dar să fie în centrul unui mare oraş, cu o arhitectură verticală. Acest aspect are şi importanţa unei cărţi de vizită impresionantă. Opticile diferă în funcţie de interese şi, mai ales, de posibilităţile financiare. (va urma) ADRIAN EUGEN CRISTEA, MIHAI BARTOȘ, MARIUS MARINESCU, CRISTINA MĂRCULEȚ PETRESCU

moarte, moartea mea, o simt. S-a instalat. Mă pierd, Doamne, mă pierd! Ajută-mă!

Zodia mea. Sînt Geamănă cu ascendent în Săgetător. Iată ce-mi zice: sînt o persoană vorbăreaţă în exces, veselă, combatantă, voioasă, iubită, deşteaptă, dar mă risipesc!

Da, aşa sînt. Sînt omul clipei şi al ratării de cele mai multe ori. Este foarte adevărat! Sînt plină de viaţă, extravertită, adică sînt „brînză bună în burduf de cîine”.

Perfect real! Ce-i de făcut?!

Relaţia de cuplu pentru mine este foarte importantă, ca aerul. Mă pot întregi, eu fiind o jumătate, cu Balanţa. Da, am observat că mă împac mai bine cu tata, care-i Balanţă, decît cu mama, Leu, care mă înghite cu personalitatea ei puternică, şi o prietenie cu Leul este o aventură furtunoasă. Vai, dar sînt o personalitate dificilă, instabilă cu prietenii, cu amicii, cu semnele de foc. Da, ies scîntei. Şi cu Berbecii e rău de tot, doar insulte şi despărţiri. Cu Săgetătorul, doar din cînd în cînd, pot comunica. Iar cu Taurul, combinaţia nu este bună. Cu Fecioara, m-aş putea potrivi, ne-am putea sprijini. Voinţă să fie. Cu Capriconul, nu; cu Racul, nu, pentru că niciodată nu vom avea un gînd comun. Drumurile vor fi paralele. Cu Scorpionul, niciodată! Dezastrul este total! Doar duşmănie, răutate, păcăleală, dezbinare, joc de teatru. Tăcere şi indiferenţă. Şi cu Peştii, relaţia devine foarte tensionată. Deci, trag concluzia, că nu mă prea potrivesc cu nimeni şi mai bine ar fi să-mi las Speranţa să zburde. Ce s-o tot chem la mine, cînd ştiu că ea nu vine?! (va urma) amelia-ioana popescu (Text preluat din volumul „Jurnalul Iubirii, Durerii şi Speranţei“)

Marţi, 10 iunie 2003, noaptea Lumină! Mi-a ieşit Lumina în cale. Sînt fericită! Am reuşit să găsesc ceea ce căutam mai bine de un an şi jumătate. S-a reeditat o carte pe care mi-o doream. Am găsit-o şi am cumpărat-o: „Un duhovnic al cetăţii” scrisă de preotul Voicescu. Citisem mai demult în „Dialogul cu tinerii” despre suferinţele acestui mare duhovnic. Am fost copleşită, găsind în persoana şi în confesiunea sa „ceva comun” cu mine şi simţirea mea. Parcă acele pagini le scrisesem eu. În afară că e un duhovnic excelent, un preot cu har dumnezeiesc, e şi om, şi tată hăruit. Are 3 copii, un băiat şi două fete. Fata lui cea mică e mai mare decît mine cu 8 ani. Cît de mult regret că nu l-am apucat pentru că a trecut deja vămile şi s-a înălţat la ceruri să se odihnească printre cei drepţi, să se aşeze. Voi, care staţi şi ne vegheaţi din Ceruri, preotul D. Stăniloae, preotul Sofian, preotul Petre David, preotul Matei, şi preotul Nestor Vornicescu, mitropolitul Olteniei, pînă în anul 2000, în luna mai, cunoscuţi de mine în viaţă, şi cei necunoscuţi mie, rugaţi-vă pentru noi. În fiecare an sînt chemaţi la Tine, Doamne, oameni care ne-au luminat şi lumina lor rămîne nestinsă pentru noi, cei din urmă. Slavă Ţie, Doamne, pentru toate!

Sfînta Varvara Ascult la televizor pe o femeie deşteaptă, plăcută şi bine informată. Ea îşi spune Urania. Vorbeşte despre

RM

19

Vineri, 10 mai 2019

Confesiunile unui agent de contraterorism (97) Cel mai căutat bărbat din lume (2) În această privinţă, ei nu sînt atît de diferiţi de gruparea Hezbollah sau de FPEP-CG (Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei – Comandamentul General). Însă ultimele două grupuri teroriste par a fi absolut provinciale în comparaţie cu viziunea şi scopul pe care le împărtăşesc Yousef şi Al Qaeda.

Yousef gîndeşte la scară amplă. El nu se mulţumeşte cu deturnări sau atentate mărunte. El vrea să ne aplice lovituri profunde. Chiar în timp ce ne scapă, el începe un nou ciclu de planificare şi alegere a ţintelor. Primim rapoarte cum că s-ar afla în Pakistan, pregătind atacuri împotriva americanilor de acolo. În continuare, primim informaţii credibile cum că ar fi în Thailanda şi Asia de Sud-Est. Măsurile sale operaţionale de securitate şi de protecţie îl menţin cu un pas în faţa noastră. Călătoreşte sub nume false folosind paşapoarte false. E fantoma supremă a Lumii întunecate.

Vînătoarea lui Ramzi Yousef pune în lumină divergenţele pe care le înregistrăm aici, acasă. În anii ’80, cînd nu eram decît Gleason, Mullen şi cu mine, aproape că deţineam mînă liberă să facem tot ceea ce

Memoriile unui celebru criminalist român (64) Un dublu asasinat monstruos (6) Alibiul suspectului, în sensul că i-ar fi curs sînge din nas, rămînea încă în picioare. Pantofii prezentau şi ei urme de spălare. Cum tălpile erau puţin desfăcute, n-ar fi fost exclusă posibilitatea să mai poarte încă în interior urme ori pete de sînge uman. Pantofii au fost sigilaţi şi trimiși la Bucureşti pentru a fi supuşi unor competente cercetări şi analize biologice. Conf. dr. Ion Quai şi dr.

Toşu mă asiguraseră că vor efectua, conform ordonanţelor procuraturii, două expertize. Exigenţa reputaţilor medici ne-a determinat şi pe noi să acceptăm degradarea acestor pantofi, presupuşi corp-delict, prin desfacerea completă a pingelelor, branțurilor şi căputelor. Aşadar, urmele de sînge aveau să fie căutate cu meticulozitate, perseverenţă şi procedee moderne. Examenele însă aveau să dureze, iar eu urma să primesc un prim rezultat telefonic.

La locul infracţiunii au fost depistate şi recoltate pe lîngă probele de sînge ce făceau parte din grupa victimelor (A.II) - şi cruste de sînge din grupa B.III. Era lesne de înţeles că asasinul pierduse şi el sînge în timpul reacţiei de apărare a victimei. Sîngele bănuitului făcea şi el parte din grupa sanguină B.III, dar nu putea fi vorba decît de un simplu indiciu, deşi un foarte scăzut

Faţa necunoscută a Războiului din Golf (16) Atacul stupefiant al lui Saddam la adresa statelor din Golf (3) Primele săptămîni care s-au scurs din perioada cuprinsă între 30 mai şi 2 august au fost ciudat de liniştite, lăsînd impresia că pasiunile şi calculele s-au mai atenuat.

La mijlocul lunii iunie, o personalitate europeană care se afla în vizită la Washington evoca alături de cîţiva interlocutori cazul irakian: „La vremea aceea, spune el, nimeni nu considera Irakul ca fiind o ameninţare. Nu vedeau în el decît o piaţă importantă pentru produsele americane şi una dintre puţinele ţări în care tehnologia americană era încă preferată rivalei sale japoneze”.

La sfîrşitul lunii iunie, Saddum Hammadi, viceprimministrul irakian, a efectuat un turneu în ţările Golfului.

Acest economist de 60 de ani, de origine şiită, era un personaj fin şi elegant, extrem de religios, format la Universitatea americană din Beirut. Vizita lui avea loc cu o lună înaintea unei importante reuniuni a OPEC. Aceasta avea ca scop să ceară participanţilor acceptarea unor cote de producţie mai scăzute, care urmau să fie respectate, pentru a facilita o creştere a preţurilor la

credeam că e necesar de făcut. Acele zile s-au dus.

Anii ’90 au fost martorii unei birocratizări tot mai accentuate a operaţiunilor de antiterorism. Ne izbim de o structură birocratică multistratificată, avem de evitat sau de înfruntat războaie teritoriale şi suferim totodată de propriile probleme interne cu Departamentul de Stat, care ne leagă frecvent de mîini. Proprii noştri diplomaţi au tendinţa de a ne dispreţui pe noi, agenţii DSS, un sentiment pe care îl împărtăşim şi noi faţă de ei. Ei ne consideră, în cel mai bun caz, alarmişti de dreapta, iar în cel mai rău caz nişte duri în stilul lui John Wayne. În schimb, noi le atribuim carieriştilor de deasupra uriaşei uşi albastre denumiri precum Papioane, sau Mandarini şi Dragoni Negri. Dragonii Negri sînt diplomaţii cu vechime, a căror ambiţie de a avea o carieră intră adesea în conflict cu propriile noastre eforturi de a-i proteja peste hotare. Aceste conflicte dintre birouri au fiert la foc mic timp de ani de zile. Din cînd în cînd mai izbucneşte cîte un război deschis. Cînd se întîmplă acest lucru, toată lumea are de pierdut, în special poporul american.

Birocraţia este cea care ne împiedică să avem o şansă reală de a-1 prinde pe Ramzi Yousef. Într-o zi a anului 1994, apare un vizitator la Ambasada americană din Pakistan. A auzit de cele două milioane de dolari pe care le oferim în schimbul lui Ramzi Yousef şi le spune agenţilor noştri din Islamabad că îi poate duce la maestrul terorist. Pentru a dovedi faptul că deţine

informaţii reale, el le arată o fotografie recentă pe care i-a făcut-o lui Yousef. Oamenii noştri verifică povestea vizitatorului. Acesta are dreptate, iar Ramzi Yousef se află într-adevăr în Islamabad. Pentru a-1 prinde, tot ceea ce trebuie să facem e să luăm cu asalt refugiul securizat pe care acesta îl foloseşte. Însă pentru a face acest lucru, băieţii noştri din prima linie au nevoie de permisiune.

Făcîndu-şi datoria, ofiţerul de securitate regională Art Murrell trimite informaţia mai departe de-a lungul lanţului de comandă. Raportul său este direcţionat către mai bine de douăzeci şi cinci de agenţii, de la FBI şi CIA la FAA, Departamentul de Interior, şi chiar Departamentul de Transporturi. Pînă la momentul în care este transmis peste tot, sute de ochi au văzut raportul. Autorităţile din Pakistan sînt înştiinţate, proces care reprezintă unul dintre acele protocoale diplomatice pe care Mandarinii le adoră atît de mult. Din nefericire, în Lumea întunecată, astfel de amabilităţi compromit deseori operaţiunile şi cauzează pierderi de vieţi omeneşti.

Cînd băieţii noştri bat la uşa lui Yousef, găsesc casa goală, cu un ibric de ceai fierbînd pe plită. Fusese avertizat. Prea mulţi oameni din Washington şi Pakistan par să ştie despre operaţiunile în desfăşurare, iar pe undeva se scurg informaţiile. (va urma) FRED BURTON

procentaj al populaţiei orădene face parte din categoria acestei grupe. Dacă spălarea pantalonilor ne-a privat de posibilitatea determinării grupei de sînge, aceiaşi pantaloni ne-au oferit în schimb două mici rupturi liniare, plasate la o distanţă de 9 cm între ele, așa cum de altfel sînt plasate şi nodurile gardului de sîrmă ghimpată ce fusese escaladat de autor. Cu prilejul primelor interogări, precipitate din cauza timpului scurt pe care-1 aveam la dispoziţie, Lotzy P. şi-a formulat un răspuns în sensul că şi-ar fi agăţat pantalonii într-un alt gard de sîrmă pe care-1 escaladase, anterior asasinatelor, cînd, împreună cu prietenul său Mihai C. şi alţi doi infractori, a furat cireşe. În timp ce mai mulţi colegi întîmpinau greutăţi în căutarea acestor martori, noi studiam raportul din care reieşea că părinţii bănuitului sesizaseră lipsa foarfecei din casă cu cîteva zile înaintea evenimentului. Nici acest presupus corp-delict nu ne-a parvenit pentru efectuarea expertizei preconizate, tot din pricina timpului ce se scurgea înainte de-a lua sfîrșit verificările. Suspectul, aflat încă reţinut, a declarat că n-a folosit foarfeca și nici n-ar cunoaște împrejurările dispariției ei.

Pentru că nu fuseseră încă găsiți martorii indicați de Lotzy P. (cei care ar putea atesta împrejurarea în care Lotzy și-ar fi agățat pantalonii) ne-am grăbit să-i verificăm alibiul cu privire justificarea timpului.

Bănuitul pretindea că ar fi fost la bal, unde a stat pînă la orele 4, prilej cu care ar fi dansat cu mai multe fete care veniseră însoțite de mamele lor. Susținea că, în toiul

nopții, ar fi provocat scandal un grup de huligani în care s-ar fi angrenat și el. Busculada s-ar fi soldat cu vătămări, martor fiind| chiar miliţianul care ar fi intervenit. Primele audieri și verificări au confirmat, parţial, cele declarate de bănuit. Alibiul său însă nu putea fi verificat complet şi cu exigenţa necesară. Declaraţiile felelor prezentau o notă de relativitate cu privire la ora cînd fuseseră invitate la dans. Ajunseserăm în cea de-a cincea zi de reţinere.

Procurorul considera că bănuitul justifica timpul critic prin acest alibi. Noi, însă, deşi nu puteam dovedi contrariul, eram convinşi că Lotzy și-a pregătit acest „alibi” şi nu ne-ar rămîne decît să facem şi noi o spărtură în zidul minciunilor sale. Bănuiam că după scandalul provocat în mod deliberat, a părăsit balul pentru a săvîrşi furtul şi apoi să se poată reîntoarce. Miza pe faptul că, fiind revăzut după o lipsă de o oră, îşi vor face loc şi confuziile ori relativitatea cu privire la ora exactă.

Cu toate strădaniile noastre şi graba manifestată pentru obţinerea, în timp record, a unor probe care să-i dea dreptul procurorului X să accepte o prelungire a reţinerii, el a hotărît punerea în libertate a celui mai suspect dintre suspecţi. În persoana acestuia, spuneam noi, aveam să-1 aflăm pe asasinul mult căutat. Fireşte, au fost în atenţia noastră şi alţi suspecţi, a căror verificare ne-a răpit timpul, cu o valoare, pentru noi, inestimabilă. În curtea victimei fusese descoperit un bilet de autobuz pentru cursa Borş-Oradea. (va urma) DUMITRU CEACANICA

petrol. La 25 iulie el s-a oprit în Riyad, unde 1-a rugat pe regele Fahd să sprijine demersul irakian. Regatul saudit era singura ţară în măsură să faciliteze aplicarea unei astfel de strategii. În 1930, Ibn Seud, fondatorul Arabiei Saudite, mărturisea că „este atît de sărac încît nu posedă nici măcar o piatră pe care să-şi aşeze capul”. Doi ani mai tîrziu, regatul pe care abia îl crease, prin unificarea triburilor beduine în jurul său, nu avea altă resursă decît taxele de intrare plătite de pelerinii care se duceau la Mecca. În anumiţi ani, cîştigurile erau atît de mici, încît ţara se afla în pragul falimentului. Ibn Seud a lansat atunci apeluri disperate marilor companii petroliere, în majoritatea lor britanice, pentru ca acestea să-i exploateze petrolul. ,,Pentru 1 milion de dolari, mărturisea el unui om de afaceri englez, le cedez toate concesiunile”. Suma era ridicol de mică, dar propunerea tot nu interesa pe nimeni.

Erau disponibile cantităţi atît de însemnate de petrol, extrase mai cu seamă de Iraq Petroleum Company, încît marile societăţi au căzut de acord asupra unui punct esenţial: petrolul saudit nu trebuia lăsat să iasă din subsolul deşertului, pentru a nu accentua supraproducţia. În plus, Peninsula Arabică nu prezenta nici un interes comercial sau politic.

Cincizeci de ani mai tîrziu, istoria s-a schimbat total. Arabia Saudită s-a impus ca un gigant petrolier, cu resurse imense, capabilă să livreze pieţei chiar

10 milioane de barili pe zi. Nici o decizie importantă în materie de strategie petrolieră nu putea fi luată fără consultarea saudiţilor. Dar actualul suveran, regele Fahd, era orice, mai puţin însă un om al deciziilor rapide şi radicale. Regatul era o ţară de rentieri, în care bogăţia (un venit de peste l50 miliarde dolari), obţinută prea repede şi prea ușor, era însoţită de o politică regională prudentă şi adeseori chiar ezitantă.

Regele Fahd, întocmai ca majoritatea membrilor familiei regale, nu iubea deloc aroganţa kuweitienilor, grăbiţi să se afirme ca o ţară mai deschisă şi mai dezvoltată decît regatul vecin. Saudiţii, care îşi considerau ţara, încă de la crearea sa, drept o singură şi imensă moschee, aveau privirile ațintite spre Mecca, în timp ce ochii kuweitienilor erau fixaţi spre Occident.

Nu-i displăcea lui Fahd să observe neliniştea ce plana în Kuweit City, dar ştia totodată că ameninţările lui Saddam Hussein sînt afronturi care riscau să zdruncine toate monarhiile petrolifere din regiune.

S-a întreţinut îndelung cu trimisul irakian aflat în palatul său şi i-a ascultat cu atenţie cererile. Să se organizeze o reuniune specială a OPEC pentru întronarea unei stricte discipline în cadrul ţărilor exportatoare de petrol? Regele a aprobat, surîzînd oaspetelui cu amabilitate. (va urma) PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT

20

Vineri, 10 mai 2019

RM

Privete Cerul Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu (30) LUNA MARTIE 5 martie – Să înaintăm cu răbdare ,,Să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte, cu ochii aţintiţi asupra lui Isus, începătorul şi Plinitorul credinţei” (Evrei 12, 1-2) Sîntem chemaţi să mergem fără abatere pe calea arătată nouă de către Domnul. Adeseori începem bine, pornim la drum cu însufleţire şi facem cu bine cîţiva paşi - însă nu-i de ajuns. Odată ce am hotărît să-L urmăm pe Domnul, trebuie neapărat să ne continuăm drumul cu aceeaşi rîvnă cu care l-am început. Adeseori se spune că în orice întreprindere cel mai greu este primul pas. Fără îndoială, acesta cere de la noi multă hotărîre, care nu ne vine întotdeauna cu ușurinţă, dar poate că este şi mai greu, şi mai necesar, să avem răbdare statornică de-a lungul întregii căi.

Primăvara devreme, copacii se acoperă de muguri, din aceştia apar frunze, se zămislesc florile care făgăduiesc roa­dă, dar nu toţi mugurii ajung la înflorirea deplină. Nici bunele noastre intenţii nu ating întotdeauna dezvoltarea deplină, nu sînt duse întotdeauna pînă la capăt. Să ţinem minte că trebuie să înaintăm zi de zi şi ceas de ceas, mînaţi de nădejdea neclintită în Dumnezeiescul nostru îndrumător, de la care nu trebuie să ne abatem niciodată privirile şi speranţele. Să privim mereu spre El, cu deplină încredere că El va săvîrşi pentru noi tot ce nu avem putere să facem; noi doar să ne continuăm calea cu răbdare, fără să ne descurajăm, fără să ne abatem, în pofida tuturor piedicilor.

Cînd privim din depărtare o navă plutind pe mare, n-avem cum să vedem cine o conduce, dar faptul că îşi urmează drumul aşa cum trebuie arată că nu pluteşte de la sine, ci o conduce o mînă puternică, iscusită. Şi viaţa noastră, dacă îşi va urma curgerea cu statornicie şi cu răbdare, cu lepădare de sine, năzuind doar către patria cerească, va deveni limpede că în noi lucrează nevăzut puterea lui Dumnezeu, că Duhul lui Dumnezeu sălăşluieşte în noi si ne conduce pas cu pas în această arenă de încercări pe care ni s-a dat să o străbatem.

6 martie – Dar eu cum sînt? ,,Deci, să nu ne mai judecăm unii pe alţii, ci mai degrabă judecaţi aceasta: să nu daţi fratelui prilej de poticnire sau de sminteală” (Romani 14, 13) În loc să căutăm mereu greşeli şi lipsuri la apropiaţii noştri, găsind chiar o anumită satisfacţie în a le judeca faptele, ar trebui să luăm aminte cu mai multă asprime la noi înşine şi să ne străduim să evităm tot ce ar putea sluji drept sminteală fraţilor noştri. Sîntem foarte uşuratici cînd este vorba de propriile noastre neajunsuri, uitînd că prin purtarea noastră nechibzuită nu numai că îi ducem în ispită pe fraţii noştri mai mici, ci păcătuim împotriva legii căreia îi slujim, nerespectînd acele reguli pe care le

Ești sigur? (5) EŞTI SIGUR CĂ NU EXISTĂ DUMNEZEU? (4) Să stăm puţin şi să judecăm la rece. Să presupunem că nu vrei să crezi că există ultrasunete, sau nu vrei să accepţi existenţa radiaţiilor nucleare. Oare necredinţa ta anulează realitatea? Oare ultrasunetele sau radiaţiile nucleare vor înceta să existe, numai pentru că tu nu crezi că ele există? Imaginează-ţi că intri într-un laborator şi pe o masă vezi ceva, ca un drob negru de sare. Dar nu este sare, ci ţi se spune că este uraniu şi că nu ai voie nici să te apropii, nici să-1 iei în mînă, fiindcă emite radiaţii ucigătoare. Tu nu vezi nici o radiaţie şi spui că nu crezi în radiaţii, te apropii şi pipăi drobul misterios. Oare poate necredinţa ta să înlăture consecinţele grave ale radiaţiei? O, nu, ci foarte curînd, în dureri înspăimîntătoare, îţi vei da seama de nebunia

mărturisim. Sîntem necruţători cînd e să ne osîndim aproapele şi foarte îngăduitori faţă de noi înşine.

Aşadar, să ne întoarcem privirea către noi înşine, să ne judecăm pe noi înşine cu asprime, să ne ferim ,,de orice înfăţişare a răului” (I Tesaloniceni 5, 22) şi, fără vorbe mari, doar prin exemplul propriu, poate că-i vom aduce la Domnul pe fraţii noştri căzuţi. Atunci toată viaţa noastră va fi o predică vie, mai folositoare aproapelui decît mustrările şi îndemnurile.

Recunoscîndu-ne totdeauna nenumăratele patimi şi scăderi, să-i socotim pe ceilalţi mai de cinste decît noi înşine (v. Filipeni 2, 3), şi ni se va da harul pe care 1-a făgăduit Domnul: ,,Dumnezeu celor mîndri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” (Iacov 4, 6).

7 martie – La Domnul e mîngîierea ,,Eu, Eu sînt Mîngîietorul vostru” (Isaia 51.12)1 În clipele de durere adîncă, de suferinţă nealinată, putem căuta şi găsi mîngîiere numai la Domnul. Toţi cei ce am trecut prin încercări grele ştim din proprie experienţă cît de neputincioase sînt cuvintele omeneşti în acele clipe, însă mulţi dintre noi, dacă nu chiar toţi, am cunoscut şi atotputernica mîngîiere dăruită de Sus un şuvoi de har care udă, fără să putem înţelege şi tîlcui, pămîntul uscat al inimii noastre chinuite. Să ne amintim momentele din viaţa pămîntească a Mîntuitorului, cînd El îi mîngîia pe cei suferinzi: îi mîngîia ca Dumnezeu atotputernic, dar şi ca om care înţelege toate suferinţele omeneşti. Ca Dumnezeu, El le-a înapoiat celor care plîngeau pe cei răpiţi de moarte de la aceştia: văduvei din Nain i-a înapoiat fiul, lui Iair fiica, Martei şi Măriei pe fratele lor iubit!

Odată cu această mîngîiere atotputernică, mai presus de fire, care vindecă rănile deschise şi şterge lacrimile, El mîngîia şi omeneşte, arătîndu-ne şi nouă cum să îi ajutăm pe fraţii noştri si cum să le uşurăm suferinţele. Mîngîierea aceasta, la îndemîna oricui, este mila sinceră şi adîncă, ce împărtăşeşte necazurile fraţilor suferinzi. ,,Isus a lăcrimat” (Ioan 11, 35): în aceste trei cuvinte se arată toată puterea, toată căldura mi­lostivirii ce cuprinsese inima omenească plină de dragoste a Mîntuitorului. În aceste trei cuvinte se descoperă înaintea noastră calea spre uşurarea şi alinarea suferinţelor pe care nu putem să le înlăturăm ale celorlalţi. Acum, stînd lîngă sicriul unui om drag, nu putem nădăjdui în minunea săvîrşită de Mîntuitorul în viaţa Sa pămîntească, dar nici nu trebuie să ne mîhnim fără mîngîiere, ca cei ,,care nu au nădejde” (I Tesaloniceni 4, 13), căci ,,ştim în cine am crezut și sîntem încredinţaţi că puternic este să păzească comoara ce ne-a încredinţat pînă în ziua aceea” (II Timotei 1, 12).

Poate că ziua aceea nu e departe. În viaţa de dincolo de mormînt, în lumea cea minunată în care nu este nici boală, nici întristare, nici suspin, Domnul ni-i va înapoia pentru totdeauna pe toţi cei pe care îi plîngem şi cărora El le-a dăruit viaţa veşnică. Iar cît timp suferim aici, El plînge împreună cu noi, vine la noi ca să nu rămînem orfani și ne trimite să-i mîngîiem pe cei pe care nu i-am putea înţelege dacă nu am fi suferit noi înşine. (va urma)

necredinţei tale, dar e prea tîrziu! Tot aşa, necredinţa ta nu-L înlătură pe Dumnezeu, nu anulează existenţa Lui, ci doar atrage asupra ta consecinţele dezastruoase ale chinului pe veci, în iad. De aceea, te întreb iarăşi: eşti sigur că Dumnezeu nu există?

Decît să spui că Dumnezeu nu există, cred că este mai bine să te întrebi: ce te vei face, oare, dacă totuşi El există?

Cum vei putea să dai socoteală de necredinţa ta? Cum vei putea să stai în faţa Lui? Dacă ,,cel neprihănit scapă cu greu,” cum zice Scriptura, ce te vei face tu, care L-ai tăgăduit şi ţi-ai bătut joc de El? Biblia îţi strigă: ,,Şi crezi tu, omule, ... că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu?”

(Epistola Apostolului Pavel către Romani 2.3). ,,Mînia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor, care înăbuşă adevărul în nelegiuirea lor.

Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu. Întradevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui se văd lămurit de la facerea lumii, cînd

E greu să înțelegi de ce există ură, E atît de greu să înțelegi războiul, Să vezi pămîntul plămădind atîta zgură, Și perlele spălînd de zor noroiul...

E anevoios să mergi desculț prin ger, Cu orizontul ce-ți arată norii, Cînd prin mulțime tu te simți stingher, Numai Christos îți deslușește zorii...

E absurd să dai vina pe Dumnezeu, Cînd spini și pălămidă îți oferă viața, Uitînd că liber ai ales mereu Tot mîlul de prin văi, unde răsare ceața...

Primește-n demnitate și lacrima, și gerul, Statornic în lumină, smerit și credincios, De ești în strîmtorare privește-ndată Cerul!

Căci Domnul nostru este și Bun, și Generos...

Preot Emil Nedelea Cărămizaru

Sămînța bună

Cugetări

,,Fiul meu, nu uita învățătura mea și păstrează în inima ta poruncile mele. Căci ele... îți vor aduce multă pace” (Proverbe 3.1, 2) • Dacă te afli într-un avion în timpul unor turbulențe puternice, vei observa că nu există nici un ateu.

• Cînd cel rău se preface că-i bun, atunci e cel mai rău.

• Întunericul nu a fost niciodată prietenul luminii.

• Numai în pomii roditori se aruncă cu pietre.

• Înțelepții cad în neștiință cînd se ceartă cu neștiutorii.

• Înfrîngerile îi întăresc pe cei puternici.

• Dacă îi judeci pe oameni, nu mai ai timp să îi iubești.

• Viața este o taină tristă, a cărei cheie o are credința.

• Oamenii s-ar putea împărți după principiul că unii sînt mari, iar alții se cred mari.

• Spiritele mari deranjează caracterele mici.

• Să nu cerem semenilor ce nu ne pot da.

• Numai greșind, greșim mai puțin. te uiţi cu băgare de seamă la ele, în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot dezvinovăţi.” (Epistola Apostolului Pavel către Romani 1.18-20) Prietenul meu, eşti student, eşti licenţiat, eşti profesor, sau cercetător științific? Eşti unul dintre cei convinşi de agresiva propagandă ateistă şi de aceea Îl negi pe Dumnezeu? Nu-ţi dai seama că răspunderea ta este mult mai mare decît a ciobanului analfabet de la stîna de oi? Tu puteai să cedezi pentru a afla dacă Dumnezeu există sau nu, dar te-ai complăcut într-o trîndăvie intelectuală şi, ca să fii în ton cu alţii, ai spus şi tu că nu există Dumnezeu. Dorind să te potriveşti gîndirii la modă, ai ales să fii vrăjmaş cu Dumnezeu!

Nu te-ai documentat, n-ai fost sigur, ci pur şi simplu, ai tăgăduit. Trebuia să cercetezi, să cîntăreşti dovezile ,,pro” şi ,,contra,” şi abia la urmă, în mod sincer, să tragi concluziile cuvenite. Şi dacă ai fi fost sincer, L-ai fi găsit pe Dumnezeu! (va urma) Petru Popovici

RM

21

Vineri, 10 mai 2019

S , ase,

S mai i rdem Anecdote... cu oameni celebri *** După ce a eşuat în campania militară din Rusia, în 1812, Napoleon se retrăgea grăbit spre vest. În dreptul Rîului Niemen, el, împreună cu suita sa, se opriră şi cerură ajutorul unui ţăran barcagiu din împrejurimi să-i treacă pe celălalt mal. Cînd ţăranul îi ajută să treacă rîul, Napoleon se interesă: - Mulţi dezertori au trecut rîul zilele acestea?

Naiv, ţăranul i-a răspuns: - Nici unul, dumneavoastră sînteţi primul. *** O echipă de zidari lucra la repa­ rarea parterului unei case cumpărate de celebrul tenor Enrico Caruso (1873-1921). Într-o zi, în timp ce cîntărețul repeta cîteva arii într-o cameră de la etajul 1, se prezentă la el maistrul.

- Doriți să terminăm reparațiile luna asta?

P I Mo c c h io !

- Bineînțeles! - răspunde Caruso.

- Atunci, fiți amabil și nu mai cîntați. Imediat ce vă aud, oamenii mei lasă totul baltă și stau să vă asculte. Întîmplarea a fost povestită mai tîrziu de Caruso drept cel mai frumos compliment care i s-a făcut vreodată. *** N.T. Orăşanu, poet şi publicist, autor de epigrame şi pamflete politice, a fost trimis în timpul domniei lui Cuza de nenumărate ori la închisoarea Văcăreşti, fiindcă pe vremea aceea exista arestul preventiv pentru delicte de presă. De cîte ori Orăşanu scria cîte un articol violent sau atingător la Vodă, îşi trimitea imediat salteaua, plapuma şi pernele la Văcăreşti.

Directorul penitenciarului nu voia să le primească, însă Orăşanu îi răspundea: - Nu-ţi fie teamă, o să primeşti şi ordinul peste cîteva ceasuri.

Fapt ce se adeverea întotdeauna. *** În anul 1906 trebuia să se formeze un nou guvern francez. Cel desemnat cu formarea lui, Ferdinand Sarrien,

a invitat acasă cîţiva oameni politici pentru consultări, printre care şi pe Georges Clemenceau. În timpul discuţiilor s-a servit un bufet rece.

Văzînd că dintre oaspeţi numai Clemenceau nu mănîncă nimic, gazda l-a întrebat: - Dumneata ce doreşti, domnule Clemenceau?

- Internele, a răspuns acesta.

A doua zi, Clemenceau a depus jurămîntul ca ministru de Interne! *** Ziaristul şi prozatorul Anton Bacal­ başa a fost invitat într-o seară la o petrecere. Printre ceilalţi invitaţi se afla şi un general în retragere.

Acesta tocmai citise volumul de schiţe satirice în care scriitorul demasca tarele vieţii cazone. Fără să ştie că scriitorul se afla chiar în faţa sa, generalul indignat ameninţă că îl va chema pe autor în faţa justiţei pentru injurii aduse corpului ofiţeresc, la care Bacalbaşa a intervenit: - Lăsaţi-l, domnule general. Cine ştie ce amărît o fi şi scriitorul ăsta…

Nu vedeţi? Pînă şi numele îl are ca vai de capul lui, ba cal, ba şa!

*** În carnetele sale, Leonardo da Vinci și-a notat, alături de numeroase schițe, studii, informații, și unele anecdote spuse prietenilor. Iată una din ele: un pictor care avea niște copii foarte urîți, fiind întrebat cum e cu putință ca el, care a pictat tablouri atît de frumoase, să aibă astfel de copii, a răspuns: ,,Tablourile le-am pictat ziua, în timp ce pe copii i-am făcut noaptea!". *** Marele dramaturg francez Jean Racine obişnuia să-şi declame ver­ surile plimbîndu-se. Nu de puţine ori uita unde se află şi le recita cu glas tare.

Patetismul cu care le spunea îi mişca de multe ori pe muncitorii care lucrau la palatul Tuileries. Aceştia credeau despre dînsul că e un om deznădăjduit, care avea de gînd să se sinucidă! *** Napoleon avea o formulă favorită pentru a-şi exprima dispreţul pentru cineva: - E penultimul dintre oameni! Întrebat de ce penultimul, împă­ ratul a răspuns: - Ca să nu descurajez pe nimeni.

22

Vineri, 10 mai 2019

RM

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI Mesajul către Națiune al președintelui moral al României (1) (urmare din pag. 1) Acei politicieni și ziariști care le țin isonul întrun mod foarte suspect au trăit de pomană 11 ani.

Ei nu au cunoscut drama milioanelor de români, nu s-au dus la ușa văduvei sau a săracului, n-au auzit geamătul stins al bătrînului, s-au ținut departe de mizeria satelor, a tîrgurilor și a orașelor, ca nu care cumva să se mînjească ori să-și strice cheful de viață. Niciodată nu s-a trăit mai rău în România, dar, parcă în dușmănie, niciodată nu s-a afișat un lux mai orbitor, nu s-au organizat mai multe recepții, baluri și parade ale veșmintelor scumpe și ale bijuteriilor. Un spirit malefic, al inconștienței și al egoismului, i-a făcut pe ciocoii vechi să-și dea mîna cu ciocoii noi, într-o impresionantă solidaritate a hoților. Ei chefuiesc împreună, vînează împreună, își trimit odraslele la studii în străinătate și fură vîrtos, perfecționînd, zi de zi, un sistem al jafului care ar face invidioasă și Mafia siciliană. În 11 ani, s-au furat și s-au scos din România, în bănci străine, 11 miliarde de dolari – anul și miliardul. În 11 ani, au răsărit păduri de vile pretutindeni, de ordinul cîtorva zeci de mii, fapt care nu e deloc condamnabil, în sine, fiindcă toată lumea aspiră către prosperitate – însă nu știu cum se face, dar vilele acestea, unele cît niște transatlantice, cu piscine și pază militarizată, nu sînt ale muncitorilor, nu sînt ale soldaților, nu sînt ale pensionarilor, nu sînt ale veteranilor de război, nu sînt ale oamenilor de rînd, ci ale unor miniștri, și parlamentari, și magistrați, și capi ai Poliției, și vameși, și tartori ai Regiilor petrolului și gazelor naturale. Există unii care nu se mulțumesc cu o singură vilă, ci au cîte 3, 4 și chiar 5 vile, nu numai în Țară, ci și în străinătate. Avem de-a face cu o lăcomie bolnavă, pe care n-o pot numi nici măcar

animalică, fiindcă un cîine, de pildă, mănîncă și el cît poate, își mai îngroapă un os, după care își vede de treaba lui – pe cînd „tagma jefuitorilor” adună cu o furie bezmetică, pentru cîteva generații de acum încolo. Am crezut, o vreme, că „spuma murdară a revoluției”, de care vorbea romancierul german Heinrich Mann, se va duce la fund, sau va fi azvîrlită pe mal și măturată de vîntul stîrnit de trecerea timpului. N-a fost așa, ea a crescut și s-a îngroșat, sufocînd totul în preajmă. În cei 11 ani care au trecut de la Revoluția din Decembrie 1989, transformată în lovitură de Stat de către o echipă de conspiratori antrenată, din timp, de KGB, România a devenit un stat de tip mafiot. O spun cu durere în suflet, dar aceasta e realitatea pe care o trăiți zi și noapte. Tot ce am spus eu s-a adeverit. Rețelele Mafiei și ale crimei organizate se întrepătrund cu structurile Statului, căruia îi paralizează funcțiile vitale. Practic, nu există nici un domeniu al afacerilor de tip mafiot, de la exportul de copii pentru băncile de organe și traficul de carne vie, pînă la contrabanda de arme, țigări, cafea, alcool și droguri, în care să nu se întîlnească și nume de demnitari ai Statului, de miniștri (mai vechi și mai noi), de generali de Poliție, de șefi ai Justiției, de capi ai Serviciilor Secrete, de fruntași ai unor partide politice. Și nimeni nu ia nici o măsură! Și România se surpă pe noi, și cade tavanul școlilor pe capul copiilor, și mamele astupă ferestrele cu ziare sau cîrpe, ca să nu vadă pruncii că s-a făcut ziuă afară și să nu ceară de mîncare, și ghilotina unei „reforme” criminale lichidează totul, pînă la pămîntul negru, iar Țara se vinde, bucată cu bucată, la străini – și nimeni nu vrea să priceapă că și răbdarea de înger a românului are o limită, fiindcă s-a ajuns la situația de „care pe care”. Ei, bine, la 26 noiembrie tot putregaiul acestui

Cum pot trăi atîția oameni fără Isus Christos? (2) Acum, să revenim la însemnătatea cu totul și cu totul remarcabilă a experienței de viață pe care am trăit-o acolo. Și de ce vă spun dvs. asta, acum și aici, la „Cina Creștină”, și nu m-am rezervat pentru vinerea viitoare, la Conferința de Presă tradițională a partidului nostru? Iată de ce: pentru că noi sîntem în Săptămîna Mare, zisă și Săptămîna Patimilor, și pentru că manifestarea noastră este o manifestare eminamente creștină. Or, noi, acolo, ne-am aflat în furnicarul unei civilizații musulmane. Mie îmi este foarte greu să înțeleg cum pot trăi miliarde de oameni, pe toată Planeta – budhiști, șintoiști, musulmani, mozaici – fără Isus Christos. Mintea mea încearcă să priceapă care sînt reperele morale supreme, care sînt valorile ce guvernează asemenea Țări și Popoare, care e sistemul lor axiologic de a-L nega din start pe Isus Christos, Fiul lui Dumnezeu.

Este greu unui creștin să stea zile întregi în mijlocul unui popor arab, popor care nu pune nici un fel de picătură de alcool pe limbă – și prin legile Statului, dar și prin legea Coranului, ei nici măcar un strop de bere nu pot să bea. Pe undeva, abstinența asta are și un aspect pozitiv, fiindcă pe canicula aceea exact alcoolul le mai lipsea, le-ar fi fiert creierii în cap. Au pătimit unii muncitori români (și sînt destui muncitori acolo, alungați de mizeria de acasă, care cerșesc un fel de protecție de la străini, pentru un pumn de dolari nenorociți), au fost prinși bînd și ei o bere după o zi toridă, de muncă, și au fost arestați, au fost ținuți cîteva săptămîni în pușcărie. Am auzit de doi tineri turiști care s-au sărutat pe stradă, tot români de-ai noștri, dar au fost și ei luați cu duba Poliției și închiși cîteva zile. Sînt întîmplări care, toate la un loc, configurează o stare de spirit și o mentalitate cu care noi, creștinii europeni, nu cred că ne vom putea acomoda vreodată. Dar problema principală rămîne

cea pe care v-am spus-o: absența lui Isus Christos de pretutindeni. Ei au profetul lor, Mahomed, care i-a învățat și lucruri foarte bune: i-a învățat să nu fure, i-a învățat să nu ucidă, i-a învățat o igienă a trupului și a spiritului cu totul remarcabilă. Totuși, în comparație cu minunea dumnezeiască a Nașterii și Învierii Mîntuitorului nostru Isus Christos, eu cred că toate religiile pălesc. Și mai cred că de asta există nori negri amenințători, care plutesc din loc în loc și din epocă în epocă, tocmai pentru că această putere miraculoasă, generatoare de energii pozitive, care este Creștinismul, n-a cuprins întreaga Planetă. Nu vom putea face dragoste cu sila niciodată, nu vom creștina pe nimeni cu forța, rămîne la latitudinea tuturor să descopere ce filon de aur reprezintă această religie magnifică a Umanității. Pentru noi, experiența din Libia a fost memorabilă. Mi-a fost greu să-mi imaginez că atîtea milioane de oameni trăiesc fără rațiunea noastră de a fi. Pentru că rațiunea noastră de a fi este slujirea lui Isus Christos, iar întreaga noastră existență este cuprinsă de la Crăciun la Paște și de la Paște la Crăciun. Învierea Domnului nostru Isus Christos este cea mai mare sărbătoare a Creștinătății pentru că, dacă n-ar fi fost Învierea, religia creștină nu exista! Dar Învierea s-a produs, cu adevărat. Vreți dovada? Iată roadele ei: milioane și milioane de bazilici, schituri, abații, catedrale, lăcașuri ale Creștinismului presărate pe toate meridianele lumii. Acestea sînt fructele Învierii lui Isus Christos. Dacă El n-ar fi înviat, așa ceva nu s-ar fi născut niciodată. Omenirea poate persevera în greșeală o săptămînă-două, un an-doi, un deceniudouă, un secol-două, dar nu două milenii. Acelora care au acuzat că nu există martori istorici, că nu există cronicari ai epocii care să relateze Învierea lui Isus Christos, noi le vom răspunde că au existat 4

„lagăr de exterminare” a sărit în aer. Nu cu furci și topoare, nu cu incendierea conacelor boierești, ca la 1907 – ci așa cum ne-a învățat chiar Europa civilizată: prin exercitarea dreptului democratic la vot! Încă o dată în Istorie, s-a dovedit că românii sînt un Popor mare. Încă o dată în Istorie, românii și-au potrivit gîndurile și pașii după orologiul lui Dumnezeu și, atunci cînd au simțit că a venit ziua crucială, au lovit năpraznic „balaurii care ne înghit de vii”, cum zicea Tudor Vladimirescu. Să fie învățare de minte pentru orice tîlhar, sau șarlatan, sau aventurier care crede că își poate bate joc de un Popor eroic fără a-și primi binemeritata pedeapsă. „Prea v-ați arătat arama, sfîșiind această Țară/ Prea făcurăți Neamul nostru de rușine și ocară” – scria Mihai Eminescu, acum aproape 120 de ani, și se cuvine să ne amintim de el, fiindcă acesta e nu numai Anul Jubileului Nașterii lui Isus Christos, ci și anul Jubileului Nașterii acelui sfînt care este Poetul Național al românilor. Și uiteașa se face că într-o duminică din zodia de foc a Săgetătorului, ciobanul din „Miorița” a înviat din morți și i-a pălit cu baltagul pe vînzătorii care i-au prăpădit turma. „Votul e mai puternic decît sabia!”

– spunea președintele american Abraham Lincoln.

Ce nu vă convine, domnilor cîrcotași de profesie, care trăiți numai din ură și nu scrieți cu cerneală, ci cu otravă? Cum vă permiteți să insultați milioane de români și să-i faceți în fel și chip, ba proști, ba nevrotici, ba schizofrenici, ba analfabeți? În ce Țară din lume v-ați putea permite voi să jigniți un Popor întreg, călcînd în picioare, cu brutalitate, Legile Țării și toate principiile democratice pe care vă prefaceți că le apărați? Împotriva cui apărați aceste principii democratice? Împotriva Poporului, v-o spun eu.

Fiindcă o panică teribilă a pus stăpînire pe voi atunci cînd ați văzut că și ei, oamenii cei mulți, și anonimi, și flămînzi ai acestei Țări, au descoperit fructele dulci ale democrației. (va urma) mari istorici, care au atestat că s-a întîmplat exact așa cum s-a relatat: că Isus a intrat în Ierusalim, că a fost întîmpinat cu ramuri de palmier și cu sălcii înflorite, a înaintat călare pe o măgăriță albă, alături de puișorul ei, că a urcat Dealul Golgotei sau al Căpățînei, că S-a întîlnit cu o femeie milostivă, care i-a dat năframa pentru a-Și șterge chipul asudat, iar chipul acela sfînt S-a întipărit pe năframă și de acolo s-a născut ideea de icoană, ba chiar numele de Veronica, nume biblic, pentru că în greaca veche Vera Icon însemna Imagine Adevărată. Toate acestea au fost reale. Acesta e unul dintre misterele Creștinismului: la Nașterea lui Isus, în 25 decembrie, în plină noapte s-a ivit o stea miraculoasă care lumina bolta, iar la moartea Lui s-a cutremurat pămîntul și s-a întunecat cerul, datorită unor fenomene ciudate, dar pe deplin explicabile în ordinea universală a lucrurilor, care sînt controlate de Demiurg. Acei 4 istorici sînt cei 4 evangheliști. Acelea sînt cărțile de istorie despre viața, patimile, răstignirea și învierea Domnului nostru Isus Christos.

Acestea fiind spuse, vreau să vă asigur de toată dragostea noastră. Mă bucur că sîntem împreună și la această mare sărbătoare, vă făgăduiesc să lupt pentru drepturile voastre ca bătrîni, ca oameni și cetățeni demni ai acestui Popor, care ați adus Țara pînă aici, iar acum vor unii să vă sacrifice și să vă arunce ca dintr-o nacelă, unul după altul, ca pe un balast, doar-doar se mai mențin ei la putere cîteva săptămîni. Nu le vom permite așa ceva! Nimeni nu are dreptul să vă umilească în Țara clădită și apărată de voi. Nu moare sămînța românească și n-o să moară niciodată, atîta timp cît avem pilde sfinte, cum sînt bătrînii noștri de azi. La Mulți Ani! Christos a-nviat! (Aplauze însuflețite) Sfîrșit CORNELIU VADIM TUDOR (21 aprilie 1997, sediul Fundației Umaniste „România Mare”; discurs rostit liber, la cea de-a 34-a ediție a „Cinei Creștine”)

RM

23

Vineri, 10 mai 2019

CARTEA DE AUR Cele 300 de autografe celebre (19)

57) GHEORGHE BRĂESCU. Scriitor militar.

Trăieşte în perioada 1871–1949. Autor al culegerii de schiţe satirice, cu o provocare gramaticală încă din titlu (de genul piesei Subiectul era trandafirii): „Vine doamna şi domnul general“. Figură pitorească în epocă, prinzînd din zbor sfoara „zmeului” ironiei, pe care îl lansase Anton Bacalbaşa, cu al său Moş Teacă. Membru marcant al Cenaclului „Sburătorul”, înfiinţat şi condus de Eugen Lovinescu. Interesant este că el exprimă aici un punct de vedere care prevedea înfăptuirea Unirii nu la Alba Iulia, ci la …

Arad: „La anul la Arad – 1915, April 20. J. Brăescu”.

Acest J. vine de la Jorj.

58) CAROL A. DAVILA. Fiu al dramaturgului Al. Davila, care, la rîndul lui, era fiu al generalului Carol Davila. Aşa se şi explică numele de botez al nepotului aceluia care a întemeiat Şcoala românească de medicină militară. Al. Davila era unul dintre copiii orfani pe care îi lăsase în urma sa nefericita Ana Davila, soţia generalului, cea care luase stricnină în loc de chinină, întîmplare care a zguduit societatea românească; atunci, în 1874, micul Alexandru avea doar 12 ani. Nici el n-a avut o soartă mai bună, fiind ucis, cu o lovitură de cuţit în cap, de un partener homosexual. (Aşa murise şi Christopher Marlowe, primul părinte literar al lui Faust, la vîrsta de 29 de ani, în 1593, cînd un poliţai londonez i-a înfipt un pumnal în frunte.) Dar, să ne ocupăm puţin de Carol Jr., fiul lui Al. Davila, cunoscut şi sub numele de Citta. Acesta nu prea s-a ilustrat prin nimic, decît prin scandalul de homosexualitate în care l-a tîrît şi pe prinţul-moştenitor, viitorul Carol al II-lea, şi prin purtarea unui nume glorios, cu atît mai mult cu cît se spunea – repet – că bunicul său, născut la Parma, în 1832, ar fi fost fiul natural al compozitorului Franz Liszt, socrul lui Richard Wagner. Nimeni nu poate confirma legenda asta; tot ce se poate spune este că, în 1832, Liszt avea numai 21 de ani şi e puţin plauzibil să procreeze, în Italia, un copil cu o franţuzoaică.

Dar, să nu fiu nedrept cu el: Carol A. Davila a lucrat în diplomaţie, cu unele rezultate notabile, ca şef de Legaţie la Varşovia (1 iulie 1927 – 15 iulie 1929) şi, respectiv, Washington (15 iulie 1929 – 31 ianuarie 1938). Rămîne în America şi, la începutul celui deal II-lea război mondial, îl convinge şi pe tînărul Mircea Eliade să nu se mai întoarcă în ţară. Îl mai găsesc undeva, în documentele mele: în Registrul de Audienţe la Palat, unde e scris şi numele C. Davila, „ministru plenipotenţiar”, amînat din ziua de marţi, 25, pentru ziua de miercuri, 26 martie 1930 – atunci e primit, la ora 10,30, de Înaltul Regent Sărăţeanu, iar la ora 11 de Înaltul Regent Miron Cristea. Textul diplomatului sună bine, deşi formal: „Să ne ajute Dumnezeu. Carol A. Davila. 28 Aprilie 1915”.

59) GALA GALACTION. Fost călugăr, viitor scriitor şi traducător al Bibliei. Pe numele adevărat Grigore Pişculescu. Născut în 1879 la Dideşti (jud. Teleorman). După Războiul pentru Întregirea Neamului va fi acuzat, şi el, de colaboraţionism cu germanii. Situaţia o descrie, la rece (ca un neamţ), acelaşi Raymund Netzhammer: „Joi, 30 noiembrie 1916. De dimineaţă mă vizitează domnul Pişculescu de la Ministerul Cultelor, delegatul Casei Bisericii.

După cum spune el, în Bucureşti ne aflăm de pe acum fără conducere superioară şi fără guvern, adică miniştrii şi funcţionarii superiori de stat au plecat.

Ministrul cultelor şi al învăţămîntului ar fi plecat azi în zori, la ora 1. Mi se pare că domnul Pişculescu este acum cel mai înalt funcţionar din Ministerul Cultelor la Bucureşti. După părerea acestuia, este o nenorocire că guvernul nu a împiedicat apărarea Capitalei în condiţii de război. În Jilava s-ar afla cazaci însărcinaţi cu apărarea. Dar faptul că aceştia vor fi puşi pe fugă de puternica superioritate a adversarului nu poate fi pus la îndoială. În fuga lor spre Ploieşti – aşa se teme lumea – sălbaticii cazaci vor lua calea spre Moldova prin mijlocul oraşului, ceea ce ar putea fi fatal pentru noi toţi. De-abia la

descrierea anticipată a acestor primejdii, îmi dau seama cît de uşuratic trăim de la o zi la alta, fiindcă nimeni nu s-a gîndit la eventualităţile descrise. Mai liniştitoare a fost vestea domnului Pişculescu că pentru azi dupăamiază, la orele 3, toţi deputaţii şi senatorii rămaşi aici sînt invitaţi la Marghiloman, la o discuţie asupra predării Capitalei, respectiv pentru a se discuta în ce mod să fie

Lumea românească la cumpăna Secolelor XIX şi XX (63) întîmpinaţi învingătorii. La această reuniune urmează să se facă propunerea că, în orice caz, conducătorii comunităţilor religioase, şi anume mitropolitul primat, arhiepiscopul catolic şi rabinii şefi trebuie să participe la primire. Pişculescu va aduce mai tîrziu informaţii mai exacte. Mitropolitul primat Conon s-ar părea că se teme îngrozitor de ocupaţia germanilor şi ar fi încercat de cinci ori să fugă. Acum, însă, s-ar fi dat la Mitropolie ordinul cel mai strict, să nu se permită nimănui să părăsească oraşul. Gala Galaction, cum se numeşte Pişculescu cu numele său de scriitor, ştie să povestească şi despre diferendele meschine dintre Petre Carp şi Titu Maiorescu, care constau mai ales în aceea că Maiorescu nu vrea să-i acorde prioritate lui Carp. Ca orice «bun» român, care rămîne acum în Bucureşti, face şi Pişculescu – care este un bun mînuitor al condeiului şi totodată un povestitor captivant – mica sa declaraţie împotriva regelui, «al cărui pas nu este de iertat». Oare ce zice regele?!” În literatură va rămîne prin romanul „Papucii lui Mahmud“, nuvela „Moara lui Călifar“ (care a fost, nu demult, ecranizată) şi prin cîteva pagini antologice despre viaţa monahală. Mărturiseşte că, în copilărie, a fost fermecat de legenda lui Tudorin (Tudor Vladimirescu), căruia îi închină un frumos medalion literar. Una dintre fiicele lui trăieşte şi acum, cînd scriu rîndurile de faţă, se numeşte Elena Galaction, are 91 de ani (ereditatea îşi spune cuvîntul!) şi îmi trimite pagini pline de simţire despre copilăria de neuitat pe care i-a înnobilat-o părintele iubit. Pun în circulaţie scrisoarea pe care ea mi-a adresat-o, la începutul anului 2003: „Domnule senator, mi-aţi trimis în dar ultima dvs. carte şi, privind-o cu încîntare şi gîndindu-mă la ceasurile pe care le vom petrece împreună, mi-au venit în minte celebrele cuvinte: «Carte frumoasă, cinste cui te-a scris». Şi, deşi ştiu cîte griji vă apasă, cîte piedici aveţi de biruit, gestul de a vă mai aduce aminte şi de o femeie bătrînă, uitată de mult la marginea vieţii, m-a uimit şi mi-a trezit, iar şi iar, admiraţia pe care v-o port. Dar, gîndindu-mă la dvs., mi-am amintit de o veche întîmplare, petrecută demult, în îndepărtata mea tinereţe. Era o zi de vară, cînd mă plimbam, împreună cu tata, prin Cimitirul Mînăstirii Neamţ. Şi tata trecea de la un mormînt la altul, citind vechile epitafuri, şi pe o veche lespede scria aşa: «Aici doarme ieromonahul Paisie, 98 de ani au trăit, toate ca un vis i s-au părut». Da, un vis, domnule senator. Vă gîndiţi, oare, uneori, că toţi cei cu care vă luptaţi azi şi vă stau împotrivă, ca să vă doboare… ce ironie… peste 50 de ani… nu vor mai fi nici amintire? Dar azi, dvs. mergeţi înainte, luptaţi-vă cu acel mare curaj care vă caracterizează şi veţi învinge. Veţi fi biruitor, sînteţi făcut să conduceţi şi, într-o zi, cu siguranţă, veţi aduce zile mai bune celor mulţi şi năpăstuiţi. Dar eu, cum să vă mulţumesc: rugîndu-mă lui Dumnezeu să vă fie mereu aproape, în fiecare zi, în fiecare ceas. Elena Galaction, Pensionară a Teatrului Naţional din Bucureşti, la 91 de ani. 6 ianuarie 2003”. În condica noastră, traducătorul Cărţii Sfinte pune semnătura şi data, cu creionul, în luna a V-a, mai: „V. 1915. G. Galaction”. Mai are prilejul să intervină din nou, după 5 ani: „Ştiam că dl. Vasile Popa e bun român, dar l-am dovedit şi bun creştin şi m-am bucurat de două ori. Gala Galaction. 22 XII 1920”.

60) A. D. XENOPOL. Istoric, sociolog, jurist, econo­mist – dar ce nu a fost acest om plurivalent?

Născut la Iaşi, în 1847. Profesor la Universitatea din Iaşi. Profesor onorific la Universitatea Sorbona şi

membru al prestigiosului Institute de France din Paris. A fost unul dintre corifeii Societăţii „Junimea”.

Opera sa de căpătîi este Istoria Românilor din Dacia Traiană, în 14 volume – întîia sinteză de anvergură a Istoriei noastre. A publicat şi impresii de călătorie.

Membru al Academiei Române. A fost un neobosit militant pentru cauza întregirii naţionale. Atunci cînd România şi-a proclamat neutralitatea, el a publicat un articol exemplar, prin care arunca în balanţă întreaga sa autoritate ştiinţifică: „A rămîne neutrali pînă la sfîrşit înseamnă a face o politică de iepuri. (…) A lăsa să treacă acest moment, unicul pe care Istoria ni-l pune la îndemînă, pentru a ne rotunji statul, nu răşchiratul nostru neam, este a ne arăta nevrednici de a ne număra între popoare, căci un popor trăieşte doar nu numai ca să mănînce de azi pe mîine, ci şi să îndeplinească un ideal pe pămînt, şi un mai mare şi mai îndreptăţit ideal ca acela al Poporului Român e greu de întîlnit pe lume”. În amurgul vieţii, a devenit ţinta ironiilor presei, datorită veleităţilor poetice exasperante ale soţiei sale, Adela (care semna Riria). În Memoriile sale, Sextil Puşcariu scrie: „Veni apoi opera distrugătoare de idoli a lui Iorga, care ataca greu pe omul Xenopol, clătinînd astfel şi piedestalul său de om de ştiinţă. Mai ales fu gravă lovitura ce i-o dădu într-un articol din «Semănătorul», în care vorbea de el şi de Haşdeu, arătîndu-i, la bătrîneţe, duşi la fapte compromiţătoare de nişte femei (…), dar Iorga şi-a schimbat părerile. În timpul din urmă îi aducea lui Xenopol toată stima ce pare a o fi meritat pentru opera lui de sinteză şi metodă istorică”… Acelaşi Iorga îl vizitează pe venerabilul istoric, în martie 1919, crezînd că acesta nu mai are mult de trăit – ştim asta dintr-o scrisoare pe care Ioan Nistor i-o trimite lui Sextil Puşcariu, din Bucureşti la Cernăuţi: „Bătrînul Xenopol e pe patul de moarte. L-am vizitat azi cu dl.

Iorga”. De murit, Xenopol avea să moară după exact un an, în martie 1920. E îngropat, alături de Riria lui, în spatele Capelei Cimitirului Bellu, pe mîna stîngă, lîngă cişmea. Portretul pe care i-l zugrăveşte Sextil Puşcariu e memorabil: „Cunoscîndu-l personal, mi-a devenit şi mie simpatic. La Bran l-am văzut acu vreo 7–8 ani. Mic, îndesat, cu o faţă rumenă, împrejmuită de păr şi cotlete blonde-roşiatice, încărunţite aproape cu totul – la mustăţi se purta ras, de părea un bancher englez – cu ochii ceva cam obosiţi, mişcîndu-se greu din cauza unei boli care îi paralizase picioarele, dar cît se poate de vioi, cu vorba precipitată şi debordînd ca un izvor de munte. Vorbea mult şi bine, despre toate şi cu multe observări spirituale. Vorbea mai ales despre ardeleni, pentru care avea o dragoste mare. (…) L-am văzut la Iaşi, la serbările Universităţii. Dar aici, în loc să troneze, în mijlocul serbărilor, ca cel (sic!) mai mare savant al acestei Universităţi, căreia i-a rămas credincios, fără s-o părăsească pentru Bucureşti, l-am văzut făcînd pe curteanul plecat, pentru ca să poată strecura la picioarele regelui Carol – o poezie ocazională a Ririei. Am şi eu o scrisoare de la Xenopol, cu scrisul acela pe care nu-l pot descifra (are dreptate, autograful lui A. D. Xenopol a fost printre ultimele pe care le-am descoperit în Album, fiind aproape imposibil de identificat – nota mea, C.V.T.) în care îmi cerea cu insistenţă să întrebuinţez pentru «Dicţionar» volumele Ririei, încît mi-era penibil cînd ştiam că am să-l întîlnesc la Academie şi nu-i puteam da răspunsul ce-l aştepta de la mine. De o inteligenţă neobişnuită, un spirit universal şi cult, foarte muncitor, cu talent de scriitor, el ar fi fost un bărbat mare chiar şi în altă epocă decît cea în care era uşor să fii scriitor şi savant la un neam sărac în oameni cu calităţi extraordinare”. Călătorul nostru – pe care istoricul l-o fi îndrăgit de la bun început, de vreme ce îi iubea pe ardeleni – îl găseşte în capitala culturală a Moldovei, pe care n-a părăsit-o pentru o catedră, ci pentru un mormînt. „Este de nevoie ca poporul român să se cunoască mai bine pe el însuşi spre a dobîndi încredere în puterile lui. Iaşi, 1 Iunie 1915. A. D. Xenopol”.

CORNELIU VADIM TUDOR (Text reprodus din volumul „Cartea de aur“)

24

RM

Vineri, 10 mai 2019

MICA ENCICLOPEDIE O istorie a farselor (104) O farsă literară pe seama lui George Washington „Nu sînt în stare să spun nici măcar o minciună - aşa se zice că ar fi declarat preşedintele Americii, George Washington (1732-1799), în copilărie, cînd tatăl său l-a întrebat cine distrusese un cireş englezesc de valoare din grădina lor - ştii că nu pot să mint. Eu l-am ciopîrțit cu toporaşul”.

Washington nu a spus niciodată aşa ceva şi nici nu a pretins vreodată că ar fi spus. Această fabulă faimoasă a fost inventată, în numele lui, postum de către Mason Locke Weems, un vînzător ambulant de biblii care ştia cum să-i distreze pe oameni.

Pretinzînd, în scris, că este pastorul parohiei Mount Vernon de care aparţinea George Washington cînd, de fapt, nici măcar nu fusese vreodată acolo, ci doar ţinuse o predică într-o biserică aflată la optsprezece mile depărtare de această parohie – atunci cînd marele om de stat a murit în decembrie 1799, Weems a profitat de ocazia ivită. „Washington a dispărut!”, îi scria el editorului său. „Milioane de oameni sînt înnebuniţi să citească ceva despre el.

Sînt pregătit să le ofer ceea ce îşi doresc”. Şi aşa a fost. Studiul său biografic, ,,O istorie a vieţii şi morţii, a virtuţilor şi isprăvilor generalului George Washington”, a apărut în curînd pe piaţă şi s-a vîndut ca pîinea caldă. Nu era menţionat în ea nimic despre arborele de cireş şi toporaşul care îl distrusese, despre visul mamei lui Washington prin care îi prevestise succesul fiului său, sau despre faptul că fostul pre­şedinte fusese găsit rugîndu-se în Valley Forge. Aceste legende au apărut prima dată în cea de-a cincea ediţie a biografiei. Pînă la cea de-a noua ediţie (1809), pamfletul de 80 de pagini se transformase într-o carte de 228 de pagini,

intitulată ,,Viaţa lui George Washington, cu anecdote ciudate, în aceeaşi măsură onorabile pentru el însuşi şi exemplare pentru tinerii săi compatrioţi”.

Că povestirile sînt ciudate e incontestabil. Că ele sînt onorabile - nici pe departe. Cartea nu face altceva decît să demonstreze, încă o dată, că „Istoria este minciuna cu care toată lumea cade de acord”.

Desigur, uneori e nevoie de oameni ca Weems, care să inventeze minciuna înainte ca istoria să cadă de acord asupra ei.

ÎNGERI PĂZITORI

Unul dintre cei mai îndrăzneți escroci (1) Joseph Weill (1876-1976), zis „Puştiul galben” (deoarece obişnuia să poarte costume, cravate şi mănuşi din piele de ied, toate galbene), a trăit pînă la 100 de ani, dîndu-şi sufletul în pace într-un azil de bătrîni din Chicago. Activînd în această „meserie” mai mult de o jumătate de secol sub nume false, fără nici o legătură cu realitatea - precum „Sir John Ruskin Wellington”, „Contele Ivan Ivarnov” şi chiar „Prinţul Florizel de Boemia” - ticăloşiile sale i-au adus aproximativ 6 milioane de dolari. Ceea ce i-a ajuns cu vîrf şi îndesat pentru o bătrîneţe confortabilă.

Devenind sursa de inspiraţie a filmului ,,The Sting” (Cacealmaua), cu rolurile principale inter­ pretate de Robert Redford şi Paul Newman, el a preferat să-i tragă pe sfoară pe cei la fel de necinstiţi ca şi el. „O persoană cu adevărat cinstită nu ar fi căzut niciodată pradă trucurilor mele”, spunea el în timp ce-şi păstra comentariile cele mai usturătoare pentru oameni de afaceri şi pentru bancheri. „Aceştia sînt cei mai mari fraieri din lume, deoarece totdeauna caută modalitatea cea mai uşoară de a face rapid o grămadă de bani.

Dintre toţi oamenii care pot fi păcăliţi, ei sînt probabil victimele ideale.” (va urma) STUART GORDON

Vase de buctrie 1

2

3

4

5

6

7

8

9

10 11

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11

ORIZONTAL: 1) Astupă oalele – Vase mari la bucătărie; 2) Votate din nou – Stațiuni de tratament; 3) Organ de zbor – Asociație cultural-educativă; 4) Sunet de trompetă – Metalul bijutierului – Zeul iubirii la greci; 5) Întemnițați – Scaun de poveste; 6) Vas de bucătărie băgat la cuptor – Tangent (mat.); 7) Astfel – Gură de rață – Pusă la fiert în oale; 8) Doamna de la ceas! – Prăjitură cu cremă, lunguiață; 9) Vase de bucătărie din porțelan; 10) Nu-s astea – Bucată mică de pîine prăjită; 11) Se află în curînd – Pînză rară și subțire de bumbac.

VERTICAL: 1) Vas mare de bucătărie din tablă prelucrată – Brînză dulce; 2) A pune la curent – Pus pe drumuri; 3) Susține spicul – Ornament arhitectural de forma unui ou – A cunoaște; 4) Aliaj folosit la vase, tacîmuri, instrumente medicale – Văzduh; 5) Vas mare de bucătărie din tuci – Fructul Evei; 6) Eugen Simion – Cadru artistic – Cerc și semicerc!; 7) Două din zece! – Produs apicol; 8) Identic – Bici cu mai multe sfîrcuri; 9) Vapori degajați la fierberea apei – Vase tronconice din tablă, material plastic etc.; 10) Vas de bucătărie ca o cratiță, din Ardeal – Deasupra – În roci! 11) Dînșii – Prăjitură cu frișcă.

ION IVĂNESCU Dezlegarea careului ,,RUTIERĂ”: 1) AUTOSTRADĂ; 2) UTILARE – AU; 3) TOPICA – ACR; 4) OP – V – NOD – A; 5) CIREASA – GR; 6) ACE – SP – MA; 7) MAGI – OCOLI; 8) I – LATRATOR; 9) ORA – STROPI; 10) NOTA – ATRAS.

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 021/315.22.50

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin SC PARDADO DISTRIBUTION SRL. Tel.: 0744.22.24.70 (d-na Denisa Gafiţa).

Abonamente prin SC MANPRES distribution srl. Tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 Codul ISSN 1220 – 7616.