Sfântul Felix din Nicosia

Un cardinal fascinat de Sfânta Fecioară Maria

Fecioara Maria a fost prezentă în viaţa mea de la bun început – povesteşte Arhiepiscopul de Lyon, Cardinalul Philippe Barbarin, pentru site-ul Une Minute avec Marie –, chiar înainte de a mă naşte, când mama, sau mai degrabă ambii părinţi i-au încredinţat ei viaţa mea abia înmugurită. Întotdeauna am avut o relaţie necomplicată cu Maica Domnului. Sigur, unele momente ies în evidenţă, cum ar fi primul pelerinaj la Lourdes, pentru aniversarea a 100 de ani de la apariţii, ori anul când am descoperit Fatima, la întoarcerea dintr-o vacanţă în Maroc.

Nu mă pot gândi la momente neobişnuite... poate cu excepţia unuia. Aveam 15 ani. Pe atunci locuiam în Joinville. Mă spovedisem în Biserica Sfânta Ana din Polangis şi-mi făceam penitenţa – sunt sigur că a trebuit să spun câteva Bucură-te Marie! Când am ajuns la „acum şi în ceasul morţii noastre”, i-am încredinţat Mariei viaţa mea, în mod ferm, distinct şi cu intenţie. Apoi m-am gândit: „Dar cum va fi viaţa mea?” Răspunsul a venit foarte clar: voi fi preot! De fapt, eram convins de asta de mai mult timp, dar în acel moment am avut impresia că decizia era pecetluită, în prezenţa şi sub privirea atentă a Sfintei Fecioare.

Rozariul e un bun însoţitor, poate mai ales la vreme de boală. Mergeam odată cu un prieten la Lourdes – eram tineri – şi i-am zis: „Trebuie să cumpăr un rozariu, cel vechi s-a tocit.” Prietenul meu a început să râdă: „Prima dată aud că cineva îşi toceşte rozariul!” De-a lungul vieţii l-am spus în franceză, latină, spaniolă, malgaşă – după caz. Ca să ţin socoteala, recit fiecare decadă în 10 limbi diferite, într-o ordine anume; cu Tatăl nostru şi Slavă Tatălui, se fac 12! Aşa ştiu mereu unde sunt.

Maria veghează asupra vieţii mele şi a altora, asupra marii familii a Bisericii şi a lumii. Ochii ei sunt tăcuţi şi paşnici. Ce mă fascinează cel mai mult în viaţa ei – pe lângă uimirea ei la Buna-Vestire şi mersul în grabă la Elisabeta, cu bucuria Magnificatului – sunt Vinerea şi Sâmbăta Sfântă. Ochii ei sunt aţintiţi asupra mormântului. Nu poate pleca. Foarte blând, discipolul iubit o ia deoparte şi-i şopteşte: „Să mergem acasă.” Încerc să le urmez paşii: pleacă, intră în casă... Au mâncat măcar, în noaptea aceea? Le-a mai rămas Mariei şi lui Ioan putere să-şi vorbească? Îmi pare că, după un timp, Maria se uită la discipol şi-i spune încet: „Unde-i Petru?” Iar Ioan răspunde imediat: „Mă duc să-l aduc.”

Curând după aceea, soseşte şi Petru. Îl văd oprindu-se în uşă, extrem de jenat; desigur, e încă rănit de propria-i laşitate, de întreita lui lepădare. Dar, de cum se uită în ochii Mariei, îşi dă seama că e înţeles şi iertat; că e încă iubit. Trebuie să-şi asume din nou rolul încredinţat! Chiar dacă păcătuim sau îl trădăm pe Isus, cuvintele şi promisiunile Lui rămân valabile.

Asta mă fascinează cel mai mult la Maria – că ea continuă să creadă în Cuvântul lui Dumnezeu chiar şi atunci când, în faţa ei, se întâmplă exact opusul celor promise. Când Isus era pe cruce, Maria şi-a amintit cuvintele îngerului: „El va fi mare”, „va fi numit Fiul Celui Preaînalt”, „Domnul Dumnezeu îi va da tronul lui David, tatăl său” şi „va domni pentru totdeauna”... Ea continuă să creadă în adevărul acestor cuvinte imposibile. Iar când Petru se află în faţa ei, un om nefericit într-o situaţie nefericită, ea ştie că el e Petru şi „pe această piatră” Isus va clădi Biserica Sa. Mare este credinţa Mariei! Traducere de Adela Maria Porumbel