Page 1

PUNCTUM

Nr. 5 Iarna 2010–2011

Raúl Cañibano Attila Bartis Ciprian Ciocan Tabăra de la Posmuș Franz Duschek


punctum® Editor Cosmin Bumbuţ Editori asociaţi Voicu Bojan, Alex Gâlmeanu, Ștefan Sava, Elena Stancu, Gicu Șerban Colaboratori Alexandru M. Călin, Mihaela Stanciu, Anna Székely Design grafic Raymond Bobar Producţie Cristian Petrescu — Tipar: Master Print Super Offset Litera: Chronicle Coperta 1: fotografie de Raúl Cañibano – Vînătorul de hutia, Santo Tomás, Matanzas; Coperta 4: fotografie de Ciprian Ciocan, 2010 Contact: editor@punctum.ro CP 37–47 București www.punctum.ro 33 de exemplare din această ediţie conţin două fotografii realizate şi semnate de Attila Bartis.

ISSN 2067 – 0192 Preluarea neautorizată, fără acordul scris al editorului, a materialelor publicate în această revistă constituie o încălcare a legii dreptului de autor.

Condiţii de publicare Revista Punctum intenţionează să publice, pe lîngă materialele solicitate, și fotografii realizate de cititori. Sîntem interesaţi de serii, portofolii, proiecte, nu de fotografii singulare. Fiecare por‑ tofoliu va fi atent evaluat de editorii Punctum, rezervîndu‑ne dreptul de decizie asupra publi‑ cării, în funcţie de calitatea ima‑ ginilor, de alte materiale primite și de specificul revistei. Nu există cerinţe speciale, nu pretindem CV‑uri bogate sau pu‑ blicări anterioare. Oricine poate trimite materiale, amator sau profesionist. Punctum nu este o revistă despre tehnică și apara‑ tură fotografică, așa că proiec‑ tele vor fi analizate exclusiv din

punct de vedere al autenticităţii și al consistenţei lor. Toate fotografiile vor fi arhivate și e posibil să fie publicate la cîteva luni de la primirea lor. Dacă nu sînteţi de acord cu acest lucru, vă rugăm ca, o dată cu tri‑ miterea materialelor, să precizaţi data maximă pînă la care sînteţi de acord cu publicarea. Doar autorii proiectelor selectate vor fi anunţaţi prin E‑mail. Ne cerem scuze, dar nu avem resursele pentru a reveni cu detalii către fiecare și de a explica de ce am respins unele portofolii. Dacă proiectul dumneavoastră va fi selectat, vă vom solicita un număr mai mare de fotografii dintre care să le alegem pe cele care vor apărea în revistă. În fiecare ediţie publicăm un

interviu despre un proiect amplu și prezentăm un portofoliu‑serie. Autorii vor fi recompensaţi cu 430 de lei pentru publicarea proiectului și a interviului și cu 215 lei pentru publicarea porto‑ foliului. Plata se face prin trans‑ fer bancar, la maxim 30 de zile de la apariţia revistei. Autorii fotografiilor și articolelor deţin copyright‑ul materialelor publicate în revista Punctum. Acordul de publicare este solici‑ tat în scris, cu semnătură, și este valabil pentru o singură apariţie în paginile publicaţiei. Frag‑ mente din text și o parte dintre fotografii vor fi postate pe site‑ul revistei, www.punctum.ro, sau în materialele de promovare. Așteptăm imaginile dumneavoastră pe E‑mail,

la adresa editor@punctum.ro. Trimiteţi‑ne între 8 și 20 de foto‑ grafii, însoţite de o biografie și de o scurtă prezentare a proiectului. Fotografiile trimise trebuie să aibă latura mare de 800 de pixeli la 72 de DPI. Formularul de înscriere și condiţiile le găsiţi pe www.punctum.ro. Vă rugăm, asiguraţi‑vă înainte de a trimite imaginile dumneavoastră că acestea îndeplinesc toate condiţiile necesare.

(În cazul în care fotografiile dumneavoastră au fost selectate, vă rugăm să completaţi acordul de publicare de pe www.punctum.ro)


P U N C T UM

sumar

06 • Ciprian Ciocan – dincolo de linie

„Viaţa cu un fotograf de gogonele e mai dificilă decît cea cu un fotojurnalist de nuntă. Primul pleacă de‑acasă în mijlocul nopţii şi se‑ntoarce aproape de dimineaţă, înfometat şi plin de noroi, în timp ce al doilea se‑mbracă bine şi nu mănîncă acasă.“

— 22 • Attila Bartis – liniştea aşa

„Fotografiatul cu telefonul m‑a eliberat: mi‑a dat libertatea nesăbuinţei. Sînt multe fotografii pe care dacă nu le consideram imagini dintr‑un jurnal, ci fotografii artistice, nu le‑aş fi făcut niciodată.“

— 42 • Raúl Cañibano – tierra guajira (la ţară)

„De zece ani, fotografiază localnicii din satele cubaneze, mănîncă şi doarme împreună cu ţăranii sau îi însoţeşte la vînătoare de crocodili.“

— 62 • Tabăra de fotografie de la Posmuş — 84 • Franz Duschek – Partea a II‑a Fotografii din Războiul de Independenţă

5


Ciprian Ciocan N ă s c u t în 1 9 8 3 , Sibi u

A absolvit, în 2008, Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii din Cluj‑Napoca. Cu un an înainte, a primit o bursă în Anglia, la University of York, Laboratory for Investigative Virtual Environments, unde şi‑a făcut lucrarea de diplomă. În prezent lucrează ca freelancer în design şi programare web. A participat la mai multe expoziţii foto de grup şi este unul dintre administratorii site‑ului de fotografie BadOrGood.com.

Fotografie de Bogdan Meseșan

6


P U N C T UM

Dincolo de linie

A

cum, că mă gîndesc mai bine, îmi dau seama că povestea cu grădinile a început în copilărie. Blocurile acestea de la mar‑ ginea Sibiului s‑au dat în folosinţă prin 1983, anul în care m‑am născut eu. Noi, copiii din cartier, eram cea mai recentă generaţie cu cheia de gît, apărută în timpul boom‑ului demografic ceauşist. Grădinile erau teritoriul nostru. De diminea‑ ţă pînă seara tîrziu, zguduiam barele de bătut covoare şi liniştea vecinilor. Asta pînă cînd oamenii mari s‑au hotărît să pună garduri în jurul blocurilor, să planteze panseluţe, ceapă verde şi varză albă, să taie barele pe care jucam noi Victorie. Ne‑am văzut izgoniţi din acest paradis de praf şi beton. Dincolo de linia de cale ferată se întindea un nesfîr‑ şit lan de grîu, care era al tuturor şi al nimănui, motiv suficient pentru noi să ne furişăm, în ciuda amenin‑ ţărilor părinţilor, şi să‑l călcăm în picioare în timp ce ne‑alergam cu tuburi de plastic şi cornete meşterite din caietul de mate al celor mari. Mai tîrziu, cînd am ajuns la şcoală, grîul n‑a mai crescut dincolo de linie şi am început să văd limitele cîmpului, care căpătase dimensiuni concrete. Straturile de ceapă şi fasole au invadat încet acest spaţiu altădată nesfîrşit, într‑o odă adusă agriculturii expansive şi optimiste. Cînd am prins gustul fotografiei documentare, am început să explorez timid acest spaţiu. Atras de insta‑ laţiile inedite, multicolore, din plastic, puse în scenă de vecini, mă furişam imediat după ploaie, atunci cînd nu e nimeni pe cîmp, iar lumea aşteaptă să se usuce pă‑ mîntul. După un sezon întreg printre zarzavaturi, am avut impresia că am stors tot ce puteam din subiectul acesta şi simţeam că trebuie să‑l închei, fără să pot spune că am nişte imagini remarcabile. Mi‑a fost însă destul de greu, avînd în vedere că grădinile sînt acolo de fiecare dată cînd deschid geamul, mereu capabile să

se reinventeze, cu o faţă nouă de la un an la altul, într‑o expoziţie de extravaganţe în care fiecare agricultor îşi etalează talentele în lupta cu dăunătorii. Iată‑mă, aşadar, într‑o noapte de aprilie, cu trepie‑ dul meu chinezesc şi mănuşi de iarnă, documentînd nişte sticle care‑mi făcuseră cu ochiul cînd veneam spre casă. După mai bine de două ore printre stratu‑ rile proaspăt săpate, m‑am întors acasă cu vreo 20 de cadre pe card şi mîinile îngheţate. Cele mai multe imagini erau defocalizate, încadrate prost sau, pur şi simplu, banale. Pînă la urmă, tot am rămas cu cîteva fotografii decente şi m‑am încăpăţînat să revin în alte zece nopţi mai friguroase sau mai calde, cu ceaţă sau cu lună plină. De multe ori, spre disperarea familiei şi spre neliniştea grădinarilor, rămaşi dimineaţa cu dile‑ ma oferită de urmele bocancilor mei. Noaptea, cîmpul îşi recapătă aura mistică de tă‑ rîm de „dincolo“, de capăt al pămîntului, cu lătrat de cerberi şi ţipete ascuţite de păsări. Cîinii aceştia, nu chiar mitologici, care‑şi fac veacul pe lîngă tom‑ beroanele de pe strada Maramureşului, sînt foarte simpatici în particular şi foarte înspăimîntători în general; mai exact, atunci cînd trebuie să împarţi un teritoriu cu ei, să zicem nişte straturi de castraveţi, într‑o noapte cu lună plină. Sigur, atunci cînd ţii în mînă un trepied cît de cît solid, te bîntuie un senti‑ ment vag de siguranţă, dar pînă la urmă tot fuga‑i cea mai sfîntă şi nu puţine au fost nopţile încheiate cu un slalom prin cucuruz, cu urmăritori mai mult sau mai puţin imaginari. Fiecare noapte din aceasta a devenit un fel de test de anduranţă. Pe de o parte, cîmpul mi se dezvăluia ca un pom de Crăciun, cu tot felul de cadouri ce aşteptau să fie desfăcute, pe de altă parte, ora tîrzie, frigul şi foş‑ netul continuu de frunze şi plastic îmi lăsau senzaţia de război de gherilă cu nişte inamici nevăzuţi. Ziua 7


12


P U N C T UM

13


Attila Bartis N ă s c u t în 1 9 6 8 , T îrg u M u reş

Este unul dintre cei mai importanţi scriitori contemporani din Ungaria. Deşi s‑a născut în România, la 16 ani a fost nevoit să se mute la Budapesta împreună cu familia sa: tatăl lui, care fusese închis la Gherla timp de şapte ani, a fost trecut pe lista neagră a regimului comunist. A debutat în 1995 cu romanul A séta (Plimbarea, Polirom, 2008), care a fost tradus în patru limbi. A mai scris volumele de nuvele A kéklő pára (Aburul albăstrui), A Lázár‑apokrifek (Apocrifele lui Lazăr) şi drama Anyám, Kleopátra (Mama mea, Cleopatra). Cel mai cunoscut roman al său este A nyugalom (Tihna, Paralela 45, 2006), tradus în peste 20 de ţări. Bartis a avut mai multe expoziţii de fotografie, una dintre cele mai cunoscute fiind Moştenirea Engelhard (1996), care a putut fi văzută la Budapesta, Frankfurt şi Varşovia. Pentru acest proiect a primit cea mai mare bursă de fotografie din Ungaria, Pécsi József (1998‑2001). În octombrie 2010 a publicat la Budapesta albumul foto A csöndet úgy (Liniştea aşa).

Fotografie de Cosmin Bumbuţ, 2010

22


P U N C T UM

A csöndet úgy — Liniştea aşa Jurnal foto: ianuarie 2005 – decembrie 2008

F

otografiatul cu telefonul m‑a eliberat: mi‑a dat libertatea nesăbuinţei. Sînt multe foto‑ grafii pe care dacă nu le consideram ima‑ gini dintr‑un jurnal, ci fotografii artistice, nu le‑aş fi făcut niciodată. De ziua mea, în 2005, am primit cadou un telefon mobil Sony Erics‑ son T610 şi, din curiozitate, am încercat aparatul foto. Fotografiile color au fost execrabile, cele alb‑negru au ieşit de un semi‑gri monoton, iar eu simţeam o mul‑ ţumire nemăsurată că „Na, v‑am zis eu!“. Folosisem şi înainte un aparat digital, dar lucram mai mult pe film şi nopţile trebăluiam prin laborator. Dacă un clarvă‑ zător mi‑ar fi spus că de mîine voi face fotografii cu telefonul mobil, aş fi rîs sau m‑aş fi supărat. Am folo‑ sit apoi opţiunea sepia: au ieşit nişte fotografii ca cele pe care le făceam în copilărie cu primul meu aparat foto, Pajtas. Fotografii mici, cu o rezoluţie îngrozitoa‑ re, care aveau totuşi ceva deosebit de frumos. Imagini tocite, neclare, cu tonuri calde de negru, cu un alb lu‑ minos, aproape de fildeş, dar fără dulceaţa nostalgică a fotografiilor sepia obişnuite. Telefonul era cît o cutie şi jumătate de chibrituri. Puteam face fotografii în locuri şi situaţii în care eu nu aş fi fost în stare să scot un aparat foto obişnuit. Pen‑ tru mine, asta a fost mereu o problemă: să scot apa‑ ratul de fotografiat la vedere. Aparatul de fotografiat te smulge din realitatea momentului, te scoate din starea de participant şi te face să devii băgăreţ. Nu am vreo obiecţie morală împotriva acestui lucru, dar pur şi simplu nu se potriveşte cu natura mea. Din cauza asta, în ultimul deceniu am făcut numai fotografii de studio. Telefonul însă a schimbat lucrurile. Am ajuns să port tot timpul cu mine un aparat pe care îl puteam folosi, pentru că nici măcar eu nu‑l consideram un aparat adevărat. Îl puteam lua cu mine pe stradă, în‑ tr‑un spital sau la înmormîntare.

Denumirea de jurnal nu este chiar exactă. Nu am fotografiat periodic sau zilnic. Fotografiile nici măcar nu sînt în ordine cronologică în carte. Şi, totuşi, din imagini reiese ce s‑a întîmplat cu mine de‑a lungul a patru ani, aşa că din multe puncte de vedere este chiar mai precis decît jurnalele mele scrise. Jurnalele scrise sînt un gen literar foarte dificil: chiar dacă le închizi cu şapte lacăte, nici măcar atunci nu poţi să nu te mai gîn‑ deşti la cel care le va citi. Cînd citesc un jurnal, nu mă tulbură intimitatea lui, ci falsitatea lui. Cunosc doar cîteva excepţii din literatura universală. Mă derutează pînă şi scriitorii pe care îi apreciez. Au fost perioade în viaţa mea cînd ţineam şi eu un jurnal şi petreceam mai mult timp cu scrisul decît cu trăitul, dar Doamne fereşte de asta! Deşi m‑am străduit, nu am reuşit nici‑ odată să scriu un jurnal în care să nu murdăresc. Ex‑ cepţie a făcut doar jurnalul de vise. Titlul cărţii a plecat de la o fotografie care pentru mine este una dintre cele mai importante imagini. Mergeam la Praga, la o lectură. Prin geam, am făcut cîteva fotografii înainte de decolare, apoi am început să citesc. Nu mai îmi amintesc ce. Însoţitoarea de zbor m‑a rugat să închid telefonul, iar eu, din greşeală, am apăsat butonul de declanşare: am fotografiat printre degete cartea pe care o ţineam pe picioare. E singura fotografie pe care am făcut‑o accidental şi singurul lu‑ cru din ea care are un înţeles este o jumătate de propo‑ ziţie. La Praga, în aceeaşi seară, am avut un infarct. Am trăit prima dată sentimentul de frică de moarte despre care am susţinut pînă atunci, în mod iresponsabil, că îl cunosc. Dacă nu aş fi fost scriitor, probabil că aş fi simţit un puternic îndemn să leg fiecare imagine de cîte o lungă explicaţie. Dar m‑am gîndit că ceea ce trebuie să scriu, voi scrie oricum. Pînă şi titlurile de sub fotografii mă deranjau, aşa că la sfîrşitul cărţii este o listă şi acolo 23


Tatăl meu, Budapesta, 2006 24

Lumină, Berlin, 2008


P U N C T UM

Cedenka, Cheile Bicazului, 2007

Cedenka, Ungaria, 2006 25


Gură, Budapesta, 2006 34

Femeie urinĂŽnd, Budapesta, 2007


P U N C T UM

Perdea, Timişoara, 2005

Cedenka, Varşovia, 2006 35


Raúl Cañibano N ă s c u t în 1 9 61 , Havana , C u ba

Fotografie de Cosmin Bumbuț, 2010

A început să facă fotografii în 1990, într‑o perioadă în care Cuba era afectată de o gravă criză economică, determinată de căderea blocului socialist. Începînd cu anul 1993, a avut mai multe expoziţii în ţări precum Canada, SUA, Japonia, Italia sau Londra, iar de cîţiva ani susţine workshop‑uri despre istoria fotografiei cubaneze în Spania şi Mexic. Este membru al Uniunii naţionale a scriitorilor şi artiştilor din Cuba şi al Societăţii cubaneze de fotografie. O parte dintre fotografiile sale au fost publicate în albumul Cuba: 100 años de fotografía cubana (Cuba: 100 de ani de fotografie cubaneză). 42


O

sticlă de rom, un papagal vorbitor şi o ploaie care rupe pămîntul. A rămas în‑ registrată pe reportofon, acompaniată de clinchetele paharelor. Localnicii din Viñales se odihnesc pe verande, aliniaţi în balansoare. Raúl a venit aici pentru o săptămînă ca să facă fotografii. De zece ani, lucrează la proiectul Tierra Guajira (La ţară) şi fotografiază localnicii din satele cubaneze. Se plimbă prin Cuba, uneori rămîne şi două săptămîni într‑un sat, mănîncă şi doarme îm‑ preună cu ţăranii sau îi însoţeşte la vînătoare de cro‑ codili. Nu s‑a plictisit însă de acest proiect, iar cînd începem să vorbim, povesteşte cu mult entuziasm despre „campesinos“. Lucrezi de aproape un deceniu la proiectul Tierra Guajira. Cît timp intenţionezi să‑l mai continui? Am încă filme pe care nu le‑am developat niciodată. Cu toate astea, simt mereu că îmi lipsesc nişte ima‑ gini şi revin în unele locuri pe care le‑am fotografiat deja. Aş vrea, bineînţeles, să finalizez la un moment dat proiectul Tierra Guajira, dar ceva îmi spune că îl voi continua oricum. Lucrez însă la mai multe teme în paralel; acum, de pildă, fotografiez focurile de artificii („Fiestas Pirotecnicas“ – n.red.) din localitatea cuba‑ neză Remedios, nişte tradiţii spaniole din secolul al XIX‑lea care sărbătoresc focul. Într‑adevăr, mă ocup de zece ani de acest proiect, dar asta nu înseamnă că am lucrat încontinuu. A fost un an în care n‑am lucrat nimic. Sau chiar doi. În alt an m‑am dus doar de două ori. Un proiect nu se sfîrşeşte niciodată, timpul trece şi ce‑ai fotografiat astăzi, mîi‑ ne se transformă în altceva. Întotdeauna cînd urmă‑ resc un subiect descopăr anumite lucruri care lipsesc. De exemplu, simt că ar trebui să aprofundez mai mult domeniul religios din cultura afro‑cubaneză.

Ca outsideri, noi nu percepem diferenţa dintre ca‑ tolicism şi felul în care a fost re‑interpretată aceas‑ tă religie în cultura afro. În ce constau diferenţele? În felul în care se sărbătoreşte Sfîntul Lazăr, de pildă, una dintre cele mai importante festivităţi afro‑cuba‑ neze, care are loc în noaptea dintre 16 spre 17 decem‑ brie. La catolici, sfîntul e înfăţişat ca un episcop şi, în reprezentările religioase, poartă mantie. În cultura afro, Sfîntul Lazăr e înfăţişat ca un cerşetor şi e îm‑ brăcat în zdrenţe – negrii care au fost aduşi ca sclavi din Africa aveau un zeu asemănător cu acest sfînt, iar vechile lor credinţe s‑au adaptat la catolicism. În

P U N C T UM

noaptea de 16 decembrie, lumea nu merge la biserică pentru episcop, pentru Sfîntul Lazăr al catolicilor şi al Papei, ci pentru cerşetor. Cei care suferă de o boală vin sperînd că se vor vindeca. Unii se tîrăsc în genunchi cinci kilometri în semn de penitenţă. În acelaşi timp, pentru afro‑cubanezi Sfîntul Lazăr este patronul ro‑ mului şi al dansului, iar lumea intră în biserică să dan‑ seze, să bea rom şi să fumeze. Evident, preoţii catolici se opun, spunînd că biserica nu permite aşa ceva. Dar afro‑cubanezii nu pot fi opriţi, asta e cultura lor. De ce eşti interesat de această sărbătoare? Pentru mine, e un subiect de reportaj ca oricare altul şi merg an de an la procesiune. Urmăresc acest subiect ca pe un document legat de Cuba şi ca pe o moştenire adusă din Africa. Ai spus că în Cuba nu există şcoli de fotografie sau referinţe care să te ghideze în acest domeniu. Tu cum te‑ai hotărît, în acest context, să devii fotograf? Cred că prima atracţie pentru fotografie am simţit‑o pe la 17 ani. În şcoala la care învăţam era un loc unde se vindeau aparate foto ruseşti Kiev. Cînd treceam pe lîngă prăvălie şi vedeam aparatele îmi spuneam: „Aş vrea şi eu unul din ăsta!“. Nu ştiam exact ce face, dar văzusem un film istoric ceh din epoca socialistă des‑ pre un tip care era fotograf şi care mi‑a plăcut mult. Însă cînd am crescut, am început să lucrez ca sudor. Într‑o vacanţă, de sărbători, m‑am dus în Manatí, un sat mic din Las Tunas – lucram în aviaţie şi aveam dreptul la un zbor gratuit pe an în interiorul ţării. Acolo am cunoscut un profesor care era pasionat de fotografie. El m‑a impresionat atît de mult, încît mi‑am dorit să mă fac şi eu fotograf. Iar cînd m‑am apucat de fotografie, am vrut să rememorez momen‑ tele pe care le‑am trăit acolo şi am început să fotogra‑ fiez ţăranii din zonele de cîmpie. Ce ai fotografiat la început? Cum făceai rost de fil‑ me şi unde găseai referinţe legate de fotografie? Mi‑a fost foarte greu la început, din punct de vedere economic. La începutul anilor ’90, după prăbuşirea blocului socialist, nu găseai nimic de mîncare în Cuba, toate magazinele erau goale, ce să mai vorbim de fo‑ tografie. Cuba importa role de film din RDG, dar după căderea comunismului din Europa de Est nu a mai primit peliculă est‑germană. Aş fi vrut să fotografiez cei patru ani din această „perioadă specială“, dar n‑am putut pentru că nu aveam filme. Cîţiva prieteni din 43


Vînătorul a fost muşcat de un crocodil în urmă cu cîţiva ani; pentru că nu îl însoţea nimeni, a fost nevoit să‑şi coasă singur rana. Ciénaga de Zapata, 2005

48


P U N C T UM

Havana, 2003

49


Copilul nu ştia că îl privesc şi se juca cu cearceaful. Mai tîrziu, mama lui l‑a bătut pentru că a murdărit rufele. Viñales, 2006 54


P U N C T UM

Am făcut această fotografie imediat după prăbuşirea turnurilor World Trade Center. Malecón, Havana. Noiembrie 2001

55


Tabăra de la Posmuș o ct om brie 2 010

Fotografie de Adrian Oprea

62


R

evista Punctum şi asociaţia Tăşuleasa Social au organizat în această toamnă o tabără gratuită de fotografie în satul Pos‑ muş, din judeţul Bistriţa‑Năsăud, la care au participat zece tineri din toată ţara. Tinerii au fost selectaţi pe bază de portofolii şi au fost instruiţi de fotografii Cosmin Bumbuţ şi Voicu Bojan. „Am adoptat o atitudine violentă faţă de acel individ din mine care se crede fotograf şi care, permanent, ordonă: «Uite ce cadru, trebuie să‑l compui ca ata‑ re!», «Vezi să!». Atitudine adoptată nu pentru aura de «Vreau sa fiu altfel!», ci ca un fel de terapie împotri‑ va unor asemenea unghere ale minţii, menite să ne subjuge. Mi‑a reuşit şi nu acest lucru, m‑am condi‑ ţionat necondiţionîndu‑mă. Au rezultat două filme, unul alb‑negru, cu 36 de cadre, şi altul color, cu 24 de cadre.“ – valeriu cătălineanu

„Ploaia asta nu se mai opreşte şi‑am pozat deja toate crucile din sat. Ar trebui să intru undeva, să mă‑ncăl‑ zesc. Poate şi mănînc ceva. Le pun cîteva întrebări de rutină, îi las să se descarce, după aia le fac nişte poze sincere. Le arăt prietenilor acasă şi ne rîdem. Sincer, mi‑e frig şi n‑am nici semnal. Unde‑s toate babele din sat cînd ai nevoie de ele? Încep să cred că toate babe‑ le ălea bune au deja un domnişor care le pozează şi le mănîncă ciorba. O tanti are chef de vorbă, însă doar atît. E genul care nu te chemă la ea de la prima întîl‑ nire. Poezia cu «Pot să vă pozez şi eu dulapul?» nu mă duce nicăieri. Sincer, trebuie să‑mi schimb tactica de agăţat. Sînt racolat de o doamnă care îmi cere numărul de telefon şi îmi prezintă fiul trecut de prima tinere‑ ţe. În sat se zice că‑i lipseşte o pereche. Realizez că am intrat în povestea lu’ Alex, mă retrag graţios şi promit sincer că voi reprezenta interesele burlacului. Am au‑ zit că cei mai mari mincinoşi îşi încep propoziţiile cu «Sincer să fiu».“ – ciprian ciocan „O tabără cu oameni frumoşi, care fac lucruri frumoa‑ se. O tabără în care am mai crescut puţin, am purtat urechi de iepure şi am rîs mult. Am mîncat căprioară, am asaltat Posmuşul ca o armată de fotografi şi am ex‑ plorat fiecare colţişor al Palatului Teleky. Am dormit

P U N C T UM

pe podeaua castelului, am îngheţat şi ne‑am încălzit cu discuţii despre fotografie.“ – otilia doboş „Întregul experiment a avut aerul impulsiv al unui savant nebun: „Ce s‑ar întîmpla dacă?“. „Dacă ce?“ „Dacă vin zece oameni să facă poze într‑un sat?“ Bo‑ ring. Sau nu. Dar dacă am lua povestea unei fotografii singulare oarecare, făcută doar ca scop în sine, doar de dragul de a fi făcută, fără intenţie de convingere, fără mesaj persuasiv, subordonată unui instinct, unui simţ estetic şi unui bagaj ideatic, ce ar fi dacă s‑ar trans‑ forma acest exerciţiu de sinceritate, prin care sigur a trecut orice fotograf, într‑o alegorie elaborată. Ce‑ar fi dacă secunda în care se face acea fotografie s‑ar di‑ lata într‑o săptămînă, cadrul singular s‑ar transforma într‑o arenă întinsă, raţiunea aproape inexplicabilă a existenţei tale în acel loc să se confunde cu raţiunea existenţei acelei fotografii. Fotografia în sine a devenit Posmuş, noi am fost surprinşi în ea. Nu aveam aştep‑ tări. Venisem să întîlnesc oamenii. În final am ajuns să mă confund cu una dintre propriile mele fotografii. Şi asta nu poate fi decît un lucru bun.“ – emanuel dobrincu „Pentru mine, a fost o provocare să reuşesc să fac foto‑ grafii într‑un spaţiu străin mie, mai ales că eu sînt in‑ teresat de subiecte legate de mediul urban. Am încer‑ cat să fotografiez interioarele/exterioarele locuinţe‑ lor, împins, într‑o oarecare măsură, de formarea mea profesională. Imaginile rezultate reuşesc, şi nu reu‑ şesc, să surprindă spaţiul în care trăiesc sătenii. Dar în această tabără, pe lîngă goana după imagini bune, a fost importantă interacţiunea cu oameni pasionaţi de fotografie, fiecare cu viziuni şi stiluri diferite.“ – marius dumitraşcu „M‑am bucurat tare cînd am fost anunţat că particip, mai ales după ce am văzut fotografiile celorlalţi parti‑ cipanţi. Diferenţele de stil dintre noi sînt evidente şi m‑am aşteptat la o experienţă grozavă. S‑a mers pe ideea de improvizaţie şi nu am avut o temă impusă pe care să o dezvoltăm. Am fost lăsaţi liberi să cutreierăm după bunul plac satul şi împrejurimile. Am cunoscut o gaşcă de oameni foarte faini, alături de care m‑am simţit apropiat şi am avut prilejul să discutăm pe baza 63


66


P U N C T UM

Fotografii de Otilia DoboČ™

67


72


P U N C T UM

Fotografii de Dragoș Râpeanu

73


Franz Duschek Partea a II‑a

~1 8 3 0 , B u dape s ta – i u nie / i u l ie 1 8 8 4 , S u e z

S

pre deosebire de Carol Szathmari, cumna‑ tul său, care în timpul Războiului de Inde‑ pendenţă din 1877 a însoţit cartierul gene‑ ral al domnitorului Carol I, Franz Duschek a mers în zona ocupată de armata rusă. Contele Nelidov a fost împuternicit de Carol I şi de marele duce Nicolae „să ceară primarului urbei Bu‑ curesci detaşarea unui fotograf localnic pe lîngă Suita Majestăţii Sale Ţarului“. Artistul trebuie să fie „renu‑ mit, creştin şi cu vederi conservatoare cît se poate de sincere“. În mai 1877, Duschek s‑a prezentat la consu‑ latul rus pentru acest post. Referinţele sale bune de fotograf al Curţii şi al elitei bucureştene şi recoman‑ dările cumnatului său Carol Szathmari l‑au avantajat să fie acceptat ca fotoreporter de front. Duschek era bolnav de tuberculoză, iar starea sa precară de sănătate nu îi permitea să care aparatul greu de fotografiat şi cutiile cu clişee. Acest lucru a convins autorităţile imperiale să îi permită să fie înso‑ ţit pe front de cel de‑al doilea cumnat al său, Andreas D. Reiser. Cei doi s‑au prezentat la Ploieşti, în primă‑ vara anului 1877, iar Duschek a fotografiat gara, deco‑ rată în cinstea sosirii ţarului, trăsurile comandanţilor, reşedinţa marelui duce Nicolae şi grupurile de cazaci. Fotografiile făcute de Duschek pe front ar putea fi considerate o istorie ilustrată a războiului. El nu s‑a limitat să facă doar portrete cu ducii, comandanţii sau ofiţerii, ci a fotografiat toată tabăra rusă: soldaţii în tranşee, fanfarele, bucătăriile de campanie, ambu‑ lanţele şi trenurile, localităţile cucerite, corturile şi trăsurile ducilor. Cînd îi fotografia pe generali, pe ofiţeri sau pe ţar, Duschek se simţea stînjenit să îi aranjeze aşa cum do‑ rea şi să le ceară să stea în poziţii incomode pe durata expunerii, de aceea mult mai reuşite sînt imaginile

84

sale cu scene din taberele militare. El a documentat toate aspectele vieţii de bivuac (cantonament de trupe militare) şi a surprins personajele natural, în poziţii fireşti: un ofiţer aşezat comod, picior peste picior, pe un scaun pliant, fotografiat în timp ce primea raportul din partea unui subofiţer, ţarul în cortul de campanie, ofiţeri aşezaţi la masă, marele duce în mijlocul unei gospodării ţărăneşti, împreună cu prinţii Nicolai de Leuchtenberg şi Skaiatin. Duschek evita să fotografi‑ eze scene de interior din cauză că nu avea suficientă lumină, însă în timpul Războiului de Independenţă a surprins camera de dormit a ţarului, cu portretul tată‑ lui acestuia pe unul dintre pereţi. Cu toate că era slăbit de tuberculoză, acest lucru nu i‑a limitat libertatea de mişcare: fotografiile lui reconstituie evoluţia armatei ruse şi fazele războiu‑ lui. Duschek a fotografiat toate evenimentele la care a participat ţarul în timpul Războiului de Indepen‑ denţă: între 15 şi 20 iunie a asistat la construirea po‑ dului de vase dintre Zimnicea şi Sviştov, pe 16 iunie a fost prezent la strămutarea cartierului lui Alexandru al II‑lea de la Turnu Măgurele la Sviştov, iar pe 21 iu‑ nie a plecat de la Biela spre Nicopole. A însoţit apoi comandamentul rus la Gorni‑Studen, Bulgaria, iar pe 21 august a făcut fotografii la Poradim, locul în care îşi stabilise domnitorul Carol comandamentul. Între 27 şi 29 august a fotografiat trupele române înainte de asaltul asupra redutei Griviţa, iar pe 31 august a imortalizat împrejurimile Plevnei. Fotografiile de război ale lui Duschek erau lipite pe cartoane de 13x18 centimentri şi erau vîndute în ţară şi în străinătate. Unele dintre ele aveau lipită cîte o etichetă pe care erau explicaţii foto în limba germană, tipărite cu caractere gotice, iar pe verso erau scrise numele şi adresa fotografului.


P U N C T UM

Ofiţeri ruși la Biela, 1877

85


cu Andreas D. Reiser şi îşi deschide un studio foto în Alexandria. Acesta a funcţionat pînă în 1884, cînd Duschek s‑a stabilit în Suez. La sfîrşitul lui iunie, în‑ ceputul lui iulie 1884, Franz Duschek a murit şi a fost înmormîntat în acest oraş. • – text de mihaela stanciu; consilier de specialitate: istoric emanuel bădescu Bibliografie Bădescu, Emanuel; Radu Oltean, Cele mai vechi şi mai frumoase panorame fotografice ale Bucureştilor, Editura Art Historia, Bucureşti, 2008 Bădescu, Emanuel, Fotografii Bucureştilor I, Ziarul de duminică, Nr. 309, 14 iulie 2006 Bădescu, Emanuel, Fotografii Bucureştilor II, Ziarul de duminică, Nr. 310, 21 iulie 2006 Ionescu, Adrian‑Silvan, Penel şi sabie. Artişti documentarişti şi corespondenţi de front în Războiul de Independenţă (1877‑1878), Editura Biblioteca Bucureştilor, 2002 Ionescu, Adrian‑Silvan, Arta graficii publicitare a cartoanelor de fotografii din secolul al XIX‑lea, Revista Muzeelor şi Monumentelor, Nr. 6, 1988 Săvulescu, Constantin, Cronologia ilustrată a fotografiei din România, Editura AAF, 1985 Pe cîmpul de luptă, 1877

88


P U N C T UM

Locuinţa ţarului din Ploieşti, 1877

89


29 lei

Punctum #5  

romanian photo magazine

Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you